Edgar Wallace

1. RECVIEM PENTRU O TÂNĂRĂ CORISTĂ   Mike Guild ducea o viaţă extravagantă şi provoca deseori discuţiile violente ale opiniei publice, datorită aventurilor sale. Unii râdeau de el, cei mai mulţi erau însă indignaţi de comportamentul său. Într-o zi, de pildă, goni cu viteza de 110 km de-a lun­gul lui Regent Street. Urmarea acestui fapt fu accidentarea gravă a doi pietoni, demolarea completă a unui stâlp elec­tric şi distrugerea autoturismului. Acuzaţia că ar fi fost beat nu avea sorţi de izbândă, întrucât fu extras perfect lucid din tăblăria contorsionată. El în sine, exceptând câteva zgârieturi minore, nu păţi nimic. În ciuda expertizei medicale favorabile, tribunalul îl condamnă. Mike făcu recurs, apăru în faţa juraţilor cu cei mai buni avocaţi care pot fi obţinuţi pe bani şi izbuti, cu mare greutate, să obţină o sentinţă de achitare. În lumea teatrelor era destul de cunoscut, fiindcă ofe­rea „party”-uri mult comentate. Se zvonise că la petrece­rile date pentru intimi se petrec nişte lucruri atât de nebu­neşti încât aproape că nu se putea vorbi despre ele. Odată se dusese la Paris şi poliţia franceză fusese nevoită să facă mari eforturi pentru a muşamaliza un „incident ne­plăcut” care se întâmplase în timpul şederii sale. Dar oricum, nu puteai chiar să treci sub tăcere faptul că pe trotuarul din faţa hotelului zăcea o tânără şi fru­moasă coristă. Căzuse de la etajul cinci! Aşa că poliţia fu obligată să declare conciliantă că la jeune Dame gre­şise uşa apartamentului. Nimeni nu se întrebă când avu loc constatarea oficială a decesului, de ce se căţărase peste balustradă. Singurul care se dovedi interesat pentru afacerea asta fu Henry Arthur Milton, o persoană căutată de instanţele judecătoreşti şi de poliţie. Întâmplarea făcu să locuiască atunci în acelaşi hotel. Opinia publică îi cunoştea sub nu­mele de Vrăjitorul. Desigur că în registrul hotelului figura sub un alt nume. Dl. Guild făcu anume donaţii substanţiale în beneficiul văduvelor şi orfanilor membrilor poliţiei, instituţie căreia îi provocase atâta osteneală şi destule neplăceri. La câtva timp după aceea reveni la Londra, în locuinţa sa splendid amenajată din Carlton House Terrace. Se părea că nefe­ricitul eveniment nu-l afectase deloc — şi se comporta astfel de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu se forma­liză nici atunci când diverse mărimi ale lumii teatrului începură să-l ignore, fiindcă ecourile neplăcute ale sejuru­lui său parizian nu mai conteneau. Era un bărbat cam de treizeci şi cinci de ani şi avea peste trei milioane de lire sterline. Ca urmare a bogăţiei sale mari, noţiunile sale privind binele şi răul, permisul şi nepermisul, deveniseră oarecum confuze. Dacă accidentul acesta s-ar fi întâmplat la Londra, şi nu la Paris, atunci nici cele mai mari sume şi nici cei mai buni avocaţi din lume nu l-ar fi putut feri de anume consecinţe inevitabile.   Într-o superbă dimineaţă de noiembrie, când soarele strălucea pe un cer limpede peste copacii golaşi din Green Park, valetul îi aduse d-lui Guild micul dejun la pat. Pa tavă se mai găsea şi-o scrisoare recomandată, expediată de la Paris. Pe plic se putea citi subliniat cu roşu: „Urgent şi personal! Nu se va deschide de secretarul particular”. Mike Guild se ridică în capul oaselor, îşi îndreptă o şuviţă de păr blond şi fixă câtva timp nehotărât scrisoarea, înainte de-a o deschide, suspinând. Scoase de acolo doar o coală subţire care era dactilografiată „la un rând” şi care, în afară de faptul că nu era datată, n-avea nici formula de adresare sau încheiere:   „La optsprezece octombrie, în compania unei mici so­cietăţi, aţi întreprins o călătorie la Paris. Vi s-a alăturat şi d-ra Ethel Seddings, care nu vă cunoştea caracterul adevărat. Pentru a scăpa de insistenţele dvs., a fost obligată să se sinucidă. Mi se spune Vrăjitorul — adevăratul meu nume este Henry Arthur Milton. Dacă vreţi referinţe pri­vind persoana mea, puteţi afla amănunte de la Scotland Yard. Fiindcă sunteţi un om care dispune de relaţii puter­nice, vă acord o păsuire, pentru a avea timp să le mobili­zaţi. După un termen convenabil voi veni la Londra şi vă voi ucide.”   Mike citi de câteva ori scrisoarea, întoarse foaia şi pe partea cealaltă, dar nu mai găsi nimic. — La dracu, cine-i Vrăjitorul? întrebă el, şi valetul, care era versat în astfel de treburi, îi povesti tot felul de lucruri despre acest personaj arhicunoscut. Mike răsuci şi plicul pe toate părţile, dar nici în felul ăsta nu înţelese prea multe. Râse, şi era pe cale de-a rupe scrisoarea, când totuşi se răzgândi în ultimul moment. Ceva mai târziu îşi chemă secretarul. — Trimiteţi fiţuica asta împreună cu o scrisoarea de înaintare la Scotland Yard. Ar fi uitat de tărăşenia asta, dacă, reîntorcându-se de la masa de prânz, n-ar fi găsit în locuinţa sa pe un domn care-l aştepta. Persoana arăta posomorâtă, avea o barbă scurtă şi neagră şi se prezentă ca inspectorul şef Bliss, de la Scotland Yard. — A, veniţi din cauza scrisorii, nu? O idioţenie! Cred că nu luaţi treaba asta în serios? Bliss dădu încet din cap şi spuse: — O consider atât de gravă, că timp de o lună sau două veţi fi supravegheat de doi dintre cei mai buni oameni ai mei! Mike îl privi neîncrezător. — Chiar vreţi să faceţi treaba asta? Dar valetul mi-a spus că domnul este un răufăcător pe care-l caută poliţia. Doar n-o să îndrăznească să vină la Londra! Bliss surise înverşunat. — El îndrăzneşte orice. Dacă-i face plăcere, se duce chiar şi la Scotland Yard. Şi, pentru cazuri cum este cel al dvs., se interesează în mod deosebit. Funcţionarul povesti câte ceva despre Vrăjitor şi Mike Guild începu deodată să se agite. — Dar e îngrozitor… doar nu laşi un asasin să se plimbe de colo până colo? Nu reuşiţi să-l prindeţi? Aşa ceva nu mi s-a întâmplat niciodată! Şi în afară de asta, chestiunea de la Paris a fost un accident. Biata smintită a confundat uşile… — Sunt perfect edificat asupra cazului, d-le Guild, replică liniştit Bliss, şi nu mi-ar face plăcere să-l discut cu dvs. Dar trebuie să vă spun un lucru: cred că-l cunosc cel mai bine pe Vrăjitor şi-i cunosc şi metodele — pot să vă asigur că-şi respectă în oricare împrejurări cuvântul dat. Suntem deci obligaţi să vă protejăm. Nu angajaţi per­sonal de serviciu fără a mă înştiinţa şi informaţi-mă zilnic unde vreţi să vă duceţi şi ce doriţi să întreprindeţi. După câte ştiu, Vrăjitorul este singurul infractor din lume care se bizuie doar pe arta lui de a se deghiza. Nu avem la Scotland Yard nici o fotografie de-a lui şi eu sunt unul dintre puţinii care l-au văzut vreodată complet fără mască. Lui Mike nu-i plăcea deloc să-şi stabilească vreun program. Făcea parte dintre oamenii impulsivi şi nu ştia niciodată exact unde se va afla în ora următoare. Şi în afară de asta, intenţiona să facă un voiaj la Berlin… — Dacă părăsiţi Anglia, nu răspund eu de siguranţa dvs., replică Bliss, scurt. Dl. Guild păli.

Capitolul I O FATĂ ÎNTR-UN OFICIU POŞTAL Soarta şi un Spanz de mare viteză l-au adus pe Andrew Macleod în împrejurimile Beverley-ului. Oraşul propriu-zis se află la capătul unui lanţ muntos şerpuitor şi nu are nici o justificare aparentă pentru existenţa sa ori pentru mijloacele de trai. Totuşi, datorită unor motive stranii, populaţia din Beverley nu murea de foame şi micile şi ciudatele magazine care formau singura sa stradă, largă şi adumbrită de copaci, aveau o înfăţişare prosperă. Dar aceasta nu se datora suburbiei aristocratice, întrucît cei din Beverley Green se aprovizionau de la marile magazine din alte zone şi veneau la oraş numai pentru acele produse care fuseseră omise de pe comandă. Andy îşi parcă maşina sa cu capotă alungită în faţa oficiului poştal şi pătrunse în clădire. Peste cinci minute flecărea cu funcţionarul de la ghişeu, şi subiectul con­versaţiei lor era Allison John Wicker, alias Scottie-Ochelaristul datorită obiceiului de a purta ochelari. Scottie era unul din puţinii oameni din branşa lui, căruia îi plăcea să se plimbe. Cînd directorul consiliului de administraţie al Sindicatului Diamantelor a venit într-o luni de dimineaţă la birou şi a aflat că cineva l-a scutit de plictiseala de a deschide seiful antifurt şi antifoc, prin folosirea unui suflai cu flacără oxiacetilenică, pentru Andy era tot atît de clar că isprava era opera lui Scottie, ca şi cum acesta ar fi lăsat o chitanţă pentru cele şapte pachete cu pietre pe care le luase. Gările şi porturile de îmbarcare au fost dintr-o dată inun­date cu pichete de poliţie, hotelurile — controlate şi toate comisariatele de poliţie — avertizate. Andy Macleod, ce-şi petrecea concediul cu o undiţă şi o mulţime de cărţi pe care nu avusese timp să le citească în cursul anului, a fost rechemat de la distracţie pentru a organiza urmărirea. Pornise în viaţă ca dr. Macleod, criminalist practician la Departamentul Poliţiei, şi a fost antrenat în profesiunea de „prinzător de hoţi”, fară a şti exact cum s-a întîmplat. Oficial, era încă medic criminalist, un om chemat în boxa martorilor spre a atesta cauza morţii victimei; neofi­cial, deşi toţi i se adresau cu „domnule”, el era „Andy” şi pentru cel mai tînăr poliţist care bătea străzile. — A trecut prin Panton Mills acum trei zile, într-un tur turistic. Sînt aproape sigur că a fost Scottie,spuse el. Eu răspund de tot teritoriul de aici pînă la Three Lakes. Poliţia locală jură că tipul nu a apărut pe lîngă Bevearly, ceea ce înseamnă că trebuie să petreacă sub nasul lor. Sînt inteligenţi; m-au întrebat dacă a făcut ceva rău, pe cînd ştiau de o săptămînă descrierea completă a furtului dar şi a lui Scottie. O fată intră în oficiul poştal în momentul respectiv. Privind razant prin peretele de sticlă al cabinei telefonice, Andy o zări cu admiraţie. Atractivă, drăguţă, frumoasă? Bărbaţilor le plac femeile în costume taillor cu croială dreaptă. Era destul de înaltă pentru o femeie, suplă, dar nu slabă. — Da, aşa-i, răspunse mecanic şefului său, cu ochii aţintiţi la fată. Ea îşi ridică mîna, şi el văzu că are un inel pe inelar; un inel de aur cu smaralde micuţe, sau poate că sînt safire — nu, erau într-adevăr smaralde; le prinse sclipirea verzuie ca marea.     Deschise uşa cabinei un inch[1], după ce transmisese partea cea mai secretă a raportului său şi, cu o ureche liberă, a prins murmurul vocii fetei. „Mai mult decît drăguţă!”, a decis, admirîndu-i profilul. Apoi s-a întîmplat un lucru ciudat. Fata trebuie să-l fi studiat în timp ce el nu o observa. Este posibil ca ea să fi întrebat cine era tipul; probabil că bătrînul şi guralivul diriginte de poştă, căruia Andy îi arătase legitimaţia spre a-i facilita convorbirea, să-i fi oferit informaţii. Andy a auzit pronunţîndu-se cuvîntul „detectiv”. De unde stătea, avea o vedere clară asupra figurii ei. „Detectiv!” — fata mai mult şoptise cuvîntul, dar Andy l-a auzit — şi a văzut cum mîinile ei se prinseră de marginea tejghelei şi roşeaţa îi fugi din obraji, lăsîndu-i de un alb cadaveric. Chiar buzele şi-au schimbat culoarea într-un mod ciudat. Atît de absorbit şi de surprins a fost de asta, încît îndepărtă receptorul de la ureche, şi în momentul acela fata se întoarse, iar privirile li se întîlniră. Frică, panică, teroare se citea în acei ochi. În timp ce o fixa cu gura căscată, avu senzaţia că se află în faţa unei fiinţe hăituite şi torturate. Ochii ei îl părăsiră şi fata bîjbîi după mărunţişul pe care bătrînul îl pusese pe tejghea, mîinile tremurîndu-i atît de tare, încît cu greu prinse monedele în palma căuş şi ieşi din clădire în cea mai mare grabă. Nerealizînd că la celălalt capăt al firului un ofiţer de poliţie nedumerit bătea în furcă insistent, exprimîndu-se într-un mod foarte original, Andy agăţă receptorul negru şi trecu în sală. — Cine era doamna? întrebă el în timp ce plătea comanda telefonică. — Aceea, domnule? A, era domnişoara Nelson, din Green — Beverley Green, de dincolo de dealuri. Minunat loc, ar trebui să-l vedeţi. O mulţime de oameni bogaţi locuiesc acolo. Domnul Boyd Salter, aţi auzit de el? Şi domnul Merrivan, un om bogat, deşi cam zgîrcit, şi, oh, o groază de granguri. Este un gen de — cum denumiţi dumneavoastră? — un oraş-grădină, asta este; cîteva din cele mai mari case din ţinut. Familia domnului Nelson locuieşte acolo de mulţi ani, dinainte de a exista un oraş-grădină în acel loc. Mi-amintesc de bunicul său; era un bărbat pe cinste. Dirigintele era pregătit să ofere biografii detaliate despre persoanele favorite care locuiau în Beverley Green, dar Andy era nerăbdător să o mai vadă o dată, în treacăt, pe fată şi scurtă discuţia. El o zări coborînd grăbită panta drumului şi ghici că se îndrepta spre gară.   [1] Unitate de măsură englezească, egală cu 2,54 cm.

1   Ultimul succes al lui Dick Martin, cunoscutul detectiv oficial din Scotland Yard, fusese arestarea lui Lew Pheeney, bănuit de părtaş la spargerea băncii din Helborough. Îl găsise într-o mică şi neînsemnată cafenea din Soho. — Ce e colonele? Care-i nemulţumirea înaltei autorităţi? întrebase el aproape vesel scoţându-şi pălăria. — Să mă slăbeşti cu Helborough. M-am lăsat de mult de-alde astea. — Nu mai spune! Dar ce-ai făcut, de pildă, marţi noaptea? Pe chipul spărgătorului apăru un zâmbet de voie bună. — Te-ai prăpădi de râs dacă ţi-aş spune adevărul. — Hai, s-auzim, făcu detectivul şi ochii îi sclipiră de bucurie. Lew nu răspunse numaidecât, dându-şi seama că prea multă sinceritate i-ar putea fi primejdioasă. — Am avut o însărcinare de îndeplinit, despre care nu-mi prea place să vorbesc, zise el în sfârşit. O însărcinare grozavă… dar nu ceva pentru care aş putea fi tras la răspundere, adăugă el repede. — Şi te-au plătit bine? întrebă Dick politicos, deşi neîncrezător. — Împărăteşte! Am primit un avans de o sută cinci­zeci de pfunzi. Da, da, cască ochii mari, domnule detectiv, şi miră-te cât pofteşti, dar crede-mă că nu mint şi nici nu exagerez. A trebuit să sparg nişte broaşte. Ştii — asta e specialitatea mea, dar broaştele astea mi se împotriveau al dracului şi locul unde m-au dus era sinistru. Dacă mi s-ar da un car cu aur n-aş mai face aşa ceva. Am însă un admirabil alibi. Pot do­vedi că în noaptea de marţi am fost pe la ora opt de am luat masa la cârciuma Poştei din Chichester şi că la unsprezece m-am dus la culcare. Ţi-aş face plăcerea din toată inima, domnule Martin — dar spre părerea mea de rău, trebuie să cauţi aiurea pe spărgătorii din Helborough. Îl ţinură peste noapte pe Lew închis, pe când telefonul şi telegraful era în plină activitate. Spusele lui fură confirmate şi a doua zi dimineaţă trebuiră să-i dea drumul. Dick îl invită la masă căci între un spărgător şi un detectiv nu există pică, iar inspectorul Dick Martin era tot atât de iubit de către pun­gaşi ca şi de colegii lui din Scotland Yard. — Îmi pare rău, domnule Martin, dar nu-ţi pot satisface curiozitatea, zise Lew bine dispus. Zi-mi cum oi vrea că nu mă supăr. Mi s-a plătit peşin o sută cincizeci de pfunzi şi mi s-ar fi dat o mie dacă izbu­team. Nu-ţi mai sparge degeaba capul că tot n-ai să ghiceşti despre ce e vorba. Dick îl privea ţintă. — Ascultă, Lew. Văd eu bine că-ţi vine greu să-ţi ţii limba. Hai, uşurează-ţi inima. Dar Lew clătină capul. — Dacă ar fi să spun tot ce ştiu aş băga pe cineva în belea nu-mi stă în obicei. — N-ai decât să nu-i spui numele şi nici amănun­tele. Povesteşte-mi ce s-a întâmplat, făcu detectivul curios. Lew dete pe gât ceaşca de cafea fierbinte şi se şterse pe gură. — Nu-l cunoşteam pe omul care mi-a dat însărci­narea, adică nu personal, dar auzisem de el. Stătuse cândva vreo câteva luni la răcoare. Într-o noapte veni la mine şi mă duse la el acasă — brr! o adevărată vizuină de tâlhari. — Se cutremură când îşi aduse aminte. — Să ştii de la mine, Martin: un hoţ e oare­cum om cinstit, lucrează pe faţă. El pune la bătaie libertatea lui şi adversarul lui e poliţia. Îl prinde, îl bagă la răcoare, îşi face osânda şi n-are cu nimeni nimic. Sunt însă crime care nu stau în paragrafe şi murdării care fac să i se întoarcă maţele unui pungaş de treabă. Când individul a venit să-mi facă propune­rea, am crezut la început că vrea să râdă de mine. Dar când am văzut că nu glumeşte, îmi venea s-o iau la fugă. Sunt însă din fire curios şi, după ce-am chibzuit bine, am primit. Te rog să nu uiţi că nu era vorba de o crimă, voia numai să descuie ceva ca să afle un anumit lucru. O să-şi trudească el mult şi bine creierii fiindcă broaştele, acelea nu le poate descuia ori sparge cineva. — Broaşte? Ce fel de broaşte? întrebă încor­dat Dick. Dar Pheeney clătină capul şi schimbă vorba. Zise că vrea să-şi schimbe felul de viaţă şi „să pără­sească şi el serviciul”. Avea un frate arhitect dincolo de Ocean şi are de gând să se ducă şi el acolo şi să se apuce de muncă cinstită. Dick îşi luă rămas bun şi porni spre Scotland Yard ca să-şi dea raportul superiorilor săi după cum făcea întotdeauna, dar de astă dată pentru cea din urmă oară. Inspectorul Sneed, ridică ochii şi-l întrebă: — Aşadar e adevărat! Dai cu piciorul unei pro­fesiuni atât de bune, să-ţi cumperi o casă la ţară şi să te simţi foarte fericit când o să oferi braţul unei prinţese ca s-o conduci la masă. Halal de-aşa viaţă! Să-ţi fie de bine, încheie el imputările. Dick Martin rânji. În adâncul sufletului îi părea rău că-şi înaintase demisia. — Ce mult schimbă averea pe om, urmă căpi­tanul Sneed cu melancolie. Eu, de pildă, dacă ar fi să moştenesc ceva milioane, n-aş mai face nimic. — Lasă că nici aşa nu te prea prăpădeşti cu firea, răspunse Dick zâmbind. — Insulta superiorului! murmură Sneed. Bagă de seamă că faci încă parte din Statul Major. Zi-mi „Sir” şi fii, rogu-te, mai respectuos cu mine. Eu nu sunt leneş, numai niţel cam letargic şi letargia e o boală ca şi obezitatea. — Atunci eşti gras fiindcă eşti leneş şi leneş fiindcă eşti gras — asta e. Căpitanul Sneed îşi mângâie îngândurat bărbia. Era voinic ca un taur dar fără puteri ca un copil. Oftă adânc, cotrobăi într-un coş şi scoase o hârtie albastră. — Nu te crede aşa de grozav. Până acum eşti încă sclavul meu. Du-te deci la biblioteca Bellingham şi lămureşte afacerea asta. Cică s-ar fi furat nişte cărţi din bibliotecă. Subinspectorul Martin păru nemulţumit de în­sărcinarea dată. — Recunosc că nu poţi culege lauri de pe urma ei, urmă inspectorul zâmbind bucuros. Cleptomania e pentru detectivi ceea ce e ştersul prafului pentru o gospodină. O să-ţi mai taie niţel nasul ca să nu te mai crezi atât şi foarte bine o să fie. Dick, poreclit Slick, ieşi pe uşă cu ochii în jos, gândindu-se că scurta dar strălucita carieră pe care o făcuse în poliţie era ca şi sfârşită. Era specialist în descoperirea pungaşilor şi cel mai bun copoi pe care-l avusese Scotland Yard. Sneed spusese adeseori des­pre el că era făcut pentru pungaş, ceea ce era un com­pliment pentru detectiv. Dick Martin venise din Canada unde tatăl său fusese directorul unei închisori. Acesta nu se prea sinchisise de feciorul lui, după cum nu se sinchisea nici de condamnaţi. Petre du Bois, un osândit pe viaţă, îl învăţase cum să deschidă cu un cârlig îndoit la vârf, orice uşă. Un alt puşcăriaş îl învăţase cum să măsluiască bine cărţile. Şi, de n-ar fi fost o fire cinstită din născare, ar fi ieşit un pungaş renumit. — Lăsaţi-l în pace. Nu strică să înveţe meseria de pungaş, zisese colonelul Martin, tatăl lui, la obser­vaţiile rudelor. O să-i prindă bine mai târziu când o intra în poliţie şi învaţă meseria pe gratis. Înalt şi falnic ca un stejar, sănătos la trup şi suflet, îndreptăţea pe deplin speranţele tatălui său. Răz­boiul îl adusese la Londra şi intrase în poliţie unde îşi câştigă repede simpatia şi admiraţia superiorilor. — Ei, Martin! Zi, ne părăseşti, adevărat e? Păcat! Şi ce ai de gând să faci? îl întrebă un coleg întâlnindu-l pe scară. Dick dădu din umeri. Nu ştia încă nici el de ce să se apuce. — Ei, drace! Bine că-mi adusei aminte. Cunoşti pe un avocat Hawelock? Dick clătină capul negativ. — Un avocat foarte bun. O să-i găseşti adresa în cartea telefonică. Tocmai mă întreba deunăzi dacă nu ştiu un detectiv de încredere. — Şi la ce-i trebuie detectivul? — Nu ştiu. Du-te de vezi. Mi se pare că e vorba de supravegherea unui client care i se pare suspect.

CAPITOLUL I Moartea lui John Millinborn   „Nu ştiu dacă există o lege care să mă împiedice să o fac dar, dacă există, va trebui să cauţi să o ocoleşti. Eşti jurist deci vei şti ce-i de făcut.” Muribundul privi fix în ochii vechiului său prieten, care îl privea cu milă şi citi în ochii lui un consimţământ. Nu se putea imagina diferenţă mai mare ca cea existentă între cel culcat în pat şi silueta fină, îngrijită a celui ce era aşezat lângă el. John Millinborn, bine clădit, fusese un sportiv, cu voce puternică şi mâini mari şi îndemânatice; James Kitson iubise întotdeauna studiul, îşi petrecuse viaţa în birourile prăfuite ale tribunalelor. Şi totuşi, între cei doi oameni — armatorul milionar şi marele avocat — aşa de diferiţi în gusturile lor şi felul de viaţă, există o prietenie profundă şi sinceră. „Voi face tot posibilul, John. Dar îi laşi acestei fete o mare responsa­bilitate cu suma de 2 milioane şi jumătate de lire.” „Mă eliberez de o responsabilitate şi mai mare, Jim. La moartea tatălui meu am primit eu şi sora mea câte o sută de mii de lire. Eu mi-am sporit partea şi am făcut un milion dar nu asta e important. Pentru că sora mea era bogată şi cu un caracter independent şi-a stricat viaţa; ştiindu-se că are bani, bărbaţii cei mai josnici au încon­jurat-o şi ea l-a ales pe cel mai rău dintre ei”. După ce tăcu un moment pentru a-şi recăpăta respiraţia, continuă: „S-a căsătorit cu un mizerabil care a ruinat-o, i-a cheltuit ultimul ban şi a abandonat-o plină de datorii, cu o fetiţă de o lună. Sărmana mea Grace a murit… el s-a recăsătorit. Am încercat să iau copilul dar el l-a păstrat ca zălog. I-am pierdut urma când fetiţa avea doi ani şi nu am mai regăsit-o. Abia acum o lună am aflat totul. Acest om era un escroc internaţional, căutat de poliţie. A fost arestat la Paris şi condamnat sub numele lui adevărat, căci cel cu care se căsătorise era fals. La elibe­rare şi-a reluat numele adevărat şi, bineînţeles, a schimbat şi numele copilului”. Avocatul se înclină: — Şi vrei ca eu … — Înregistrează testamentul meu şi caut-o pe Olivia Predeaux. Ea nu trăieşte sub acest nume; ştii numele pe care-l poartă şi ţi-am spus unde locuia. Nimeni nu o cunoaşte pe Olivia Predeaux; tatăl său a dispărut când avea şase ani şi probabil că este mort iar mama sa vitregă care a crescut-o, ignoră rudenia ei cu mine; apoi a murit şi ea şi micuţa munceşte de la vârsta de cincisprezece ani. — Deci nu trebuie să-i spun nimic? — Nu înaintea căsătoriei. Supravegheaz-o Jim! chel­tuieşte oricât şi nu căuta s-o influenţezi… doar dacă nu cade în mâinile unui mizerabil. Vocea sa, care îşi reluase vechea forţă, încetă deodată şi capul îi căzu pe pernă… Kitson se sculă şi alergă la uşă. Aceasta ducea spre un salon spaţios prin ferestrele căruia, larg deschise, se vedea o mare suprafaţă a câmpiei din Sussex. Un bărbat era aşezat pe marginea ferestrei cu bărbia în mână privind largul câmpiei. Avea circa 30 de ani şi purta bărbuţă. S-a sculat când avocatul a intrat în cameră. — E ceva în neregulă? întrebă el. — Cred că a leşinat. Vrei să vii doctore? Tânărul se îndreptă rapid spre pat şi examină bolnavul. — Ei, bine? Doctorul dădu din cap: — Greu de spus. Inima este epuizată. Are un medic de casă? — După câte ştiu, nu. Detestă medicii şi de altfel nu a fost niciodată bolnav. Mă întreb cum de v-a suportat. — N-avea de ales pentru că i s-a făcut rău în tren. Eram din întâmplare în acelaşi compartiment. L-am adus aici şi m-a rugat să rămân. Este ciudat că un om atât de bogat ca domnul Millinborn să nu fie însoţit de un servitor, şi să trăiască singur în această casă nu mai mare ca o vilă oarecare. Cu toată neliniştea sa, Kitson nu se putu împiedica să nu râdă. — Aparţine acelei specii de oameni cărora nu le place să se afişeze. Nu cred că a cheltuit mai mult de o mie de lire pe an pentru el în orice perioadă a vieţii. E prudent să-l lăsăm singur? Doctorul făcu un gest de neputinţă. — Nu pot să fac nimic, nu mi-a permis să chem un specialist şi cred că a avut dreptate. Se întoarse la căpătâiul bolnavului şi avocatul îl urmă. John Millinborn părea că avea un somn agitat şi, după ce doctorul îl examină din nou, cei doi bărbaţi se reîntoarseră în salon. — Şi-a făcut testamentul? — Da! răspunse Kitson. — Aş avea nevoie de stricnină! zise deodată doctorul, în caz că…? — Trimitem pe cineva sau preferi să merg eu? propuse Kitson. Se poate găsi în comună. Doctorul făcu un semn afirmativ: — Prefer să mergeţi dvs. Am trimis maşina la Eastbourne ca să caute ce n-am găsit aici. Mi-e teamă ca farmacistul să nu refuze să dea servitorului stricnina chiar cu reţeta mea căci nu sunt de pe aici. — Voi merge cu plăcere, mersul îmi va face bine, zise avocatul. Dacă putem face ceva pentru a prelungi viaţa sărmanului meu prieten… Doctorul scrise reţeta şi o dădu lui Kitson. Hill Lodge, proprietatea lui John Millinborn se află pe vârful unei coline. La jumătatea sa drumul străbătea o pădurice de frasini pe care John Millinborn o populase cu fazani. În momentul în care Kitson intră pe plantaţie auzi un zgomot de crengi călcate. — Cu siguranţă că nu am dreptul să fiu aici! spuse un bărbat cu o voce răguşită, îndreptându-se spre avocat. Ne­cunoscutul avea o atitudine degajată şi făcea tot posibilul să atenueze impresia defavorabilă a aspectului său neplăcut. Putea să aibă la fel de bine 50 sau 60 de ani. Hainele sale rupte şi slinoase erau totuşi bine croite. Cămaşa era murdară, cu gulerul zdrenţuit, dar cravata sa şifonată era împodobită cu o camee. Faţa lui a atras atenţia lui Kitson: era ceva diabolic în figura lui buhăită, în ochii întunecaţi ce luceau sub sprâncenele negre şi groase. — Bănuiesc că nu am dreptul să fiu aici. Ciudat, foarte ciudat. Râse ca un astmatic şi deodată începu să spună ob­scenităţi încât avocatul rămase uluit. — Scuze… scuze! spuse oprindu-se la fel de brusc cum începuse. Vezi, când un gentleman are necazuri… Se căută în buzunare şi scoase un monoclu pe care-l puse la ochi. Era în aspectul acestei epave umane ceva cinic care-l neli­nişti pe avocat. — Nu am dreptul?! Dacă aş putea să fac ceea ce doresc aş suci gâtul la toată lumea. — Ce cauţi aici? îl întrebă sever, avocatul. Eşti pe o proprietate particulară! — N-am dreptul? n-am dreptul? Bine… îşi scoase melo­nul cu un gest larg arătându-şi chelia, se întoarse şi plecă legănându-se. Kitson se grăbi spre comună. După o oră se întoarse la vilă. Doctorul stătea la fereastră. — Cum se simte? — Aproape la fel. A avut o criză. Aţi adus stricnina? Luă pachetul cu medicamente şi-l puse pe marginea fe­restrei. — Sincer, doctore! ce crezi de starea lui? — Nu cred că-şi va recăpăta cunoştinţa. Avocatul avu un şoc. Sperase că finalul nu va fi atât de aproape. Merse spre camera prietenului său urmat de medic. John Millinborn zăcea pe spate, cu ochii închişi. Faţa sa era palidă, cu mâinile crispate la gât iar cămaşa sfâşiată la piept. Avocatul se aplecă cu ochii umezi şi puse mâna pe fruntea lui. — John! John! murmură el cu ochii în lacrimi. Îşi şterse faţa cu batista şi merse la fereastră… privi peisajul, apoi începu să se plimbe prin cameră. Bolnavul nu se mişcase. Avocatul se gândi la fata ştiută numai de el: ce va face cu milioanele pe care le va moşteni în curând? — Jim…Jim! Se întoarse brusc. Era vocea lui John Millinborn. — Vino repede! Doctorul se repezi spre patul bolnavu­lui. Millinborn se ridicase şi privea fix pe avocat. — Jim, el… Capul îi recăzu pe piept şi doctorul îl întinse cu grijă pe pat. — Ce s-a întâmplat John? Spune-mi prietene…

1 Trăiau cîndva un antrenor neînsemnat de cai de curse şi un jocheu care ajunseseră într-o mare încurcătură. Un alt personaj implicat în istoria asta era un agent de pariuri cu o reputaţie dubioasă. Scandalul s-a iscat în jurul unui cal, numit Ectis, favoritul cupei Royal Hunt. Atît jocheul cît şi antrenorul erau deja suspectaţi; erau pe punctul de a primi avertisment şi de a fi excluşi de  la curse aşa încît nu-şi mai puteau permite nici un risc. Disputa era dacă să menţină calul în starea în care se găsea şi să-l antreneze ca de obicei, sau, cum sugera jocheul, să elimine orice risc printr-o doză mică de drog dată calului înainte de cursă. Amîndoi se puteau aştepta la complicaţii şi neplăceri; dacă lăsau în pace calul, jo­cheul ar fi fost cel învinuit, iar dacă administratorii ar fi bănuit că animalul fusese „doftoricit” şi era verificat, antrenorul ar fi fost, mai mult ca sigur, îndepărtat de la curse cu violenţă. În cele din urmă, antrenorul şi-a ales propria va­riantă. Ectis urma să fie scos în cursă „descoperit”. Agen­tul de pariuri care le făcea jocul a făcut publicitate calu­lui aducîndu-l din situaţia de favorit în poziţia a doua, a treia, apoi a fost lăsat în voia sorţii pînă cînd a ajuns la cota 100 la 6. — Nu mai înţeleg nimic, îi spuse antrenorul proprie­tarului cu o zi înaintea cursei. Calului nu i-a mers mai bine nicicînd d-le Braid. Dl Braid trăgea îngîndurat dintr-un trabuc şi ochii lui negri îl fixau pe antrenorul cel scund cu chip zbîrcit. Era nou „în horă” — cel puţin în Anglia — un om co­mod, docil şi foarte bogat. Nu avea amici printre cei de la curse şi oamenii experimentaţi în acest domeniu îi ur­măreau cu multă curiozitate figura suplă cu păr negru, încărunţit pe alocuri şi cu o faţă prelungă, palidă. Fără să îl compătimească, aceştia îşi exprimau regretul că o „moacă” atît de valoroasă a căzut pe mîinile lui Lingford, antrenorul, şi ale inconştientului său partener Joe Brille, jocheul. Dar Braid nu avea nici un motiv aparent să-şi plîngă de milă. Avea o căsuţă drăguţă la Ascot unde locuia singur chiar şi în timpul săptămînii, dar se simţea bine în singurătate. Îl puteai vedea în anumite societăţi fumîndu-şi distant ţigara, privind în gol. El paria rar şi pe sume modeste; nu-l contrazicea pe antrenor şi nu îl ur­mărea pe jocheu. Aveai impresia că era sătul de cursele de cai. — Probabil, spuse el tărăgănat cînd antrenorul ter­mină, probabil agenţii îşi închipuie altceva. — Aşa-i, d-le — ei cred că Denford Boy este o cer­titudine. Lingford regreta chiar că nu-l putea conduce pe Ectis spre victorie — ar fi făcut o avere. Dar el îi datora o groază de bani agentului care publicita calul şi ar fi însemnat ca acesta să piardă mai mult de două mii. Cu o oră înainte da începerea alergării în cupa Royal Hunt, Anthony Braid îl luă deoparte pe antreno­rul său. — Calului meu i-a cam scăzut cota, remarcă el. Lingford observase şi el acest lucru. — Da, domnule — cineva a pariat pe el în tot ţinutul. Şi pe Lingford îl deranja „chestia” asta deoarece în dimineaţa aceea agentul de pariuri implicat îl acuzase de înşelătorie, — Da, zise Tony Braid, cu vocea lui gravă. Eu am pariat pe el prin toată ţara! Sînt pe punctul de a cîştiga treizeci da mii de lire. — Chiar, domnule? Antrenorul se simţi uşurat. La început crezuse că era vorba de un complice de-al lui Brille şi că jocheul îl înşelase şi pe el. — Ei bine, veţi avea răsplata banilor cheltuiţi. Brille zice că... — Nu mă interesează ce zice Brille, spuse proprieta­rul încet. Nu el va alerga. Am adus un jocheu din Franţa! Şi, domnule Lingford, mi-am schimbat şi antrenorul. Per­sonal i-am predat calul domnului Sandford de vreo oră şi dacă te apropii de el, te dau pe mîna administratorilor. Pot să-ţi dau un ultim sfat? Uimit, antrenorul nu reuşi să-i dea răspuns. — Sfaturile mele, spuse Anthony Braid, sînt de fapt două. Unu: du-te în arenă şi pariază pe Ectis. Vei cîştiga destul ca să-ţi ajungă tot restul vieţii, deoarece nu cred că vei mai antrena vreun cal vreodată, şi doi: să nu încerci niciodată să-i înşeli pe cei „licenţiaţi” la bursa din Johannesburg. La revedere! Ectis cîştigă cu trei lungimi, iar dl. Anthony Braid dobîndi un nou pseudonim în rîndul gloatei rău famate de la curse. El care fusese cunoscut drept „Tipul” şi „Figura” (nume de altfel sinonime) va fi numit „Trişorul”. Şi numele ăsta îi venea ca turnat. El îi fusese aruncat într-o zi, în biroul său din City, cînd reuşise să-l „prindă” pe Aaron Trosky, de la Societatea pe Acţiuni Trosky cu considerabila sumă de cincizeci de mii. Nu e mai puţin adevărat că şi Trosky, în virtutea credulităţii lui naive, încercase să-l „prindă” pe dl. Anthony Braid cu o sumă mai mare, într-o afacere de drepturi în exploatarea mi­nieră, dar asta nu avea nici o importanţă. — Eşti un Trişor, nimic altceva, hohoti Aaron cu vocea  sugrumată. Aşa ţi se spune şi asta eşti! — Ieşi şi închide uşa, îi zise Anthony. Nepotolit după experienţa lui Trosky, un oarecare Felix  Fenervy îi făcu Trişorului o propunere în domeniul ex­ploatării platinei. Se credea foarte isteţ. Anthony examină hărţile, citi raportul destul de incomplet ce fusese întoc­mit de inginerii firmei (ei nu ar fi putut să-l înşele nici măcar pe un funcţionăraş de pe strada Commissioner) şi îl invită pe domnul Fenervy la masă. Anthony avea şi el o propunere în afacerea cu platina, o fîşie de pămînt secătuit din Rhodesia de Nord. De ce să nu unim cele două teritorii şi să formăm trustul „Consolidated Platinum”, sugeră blajin Tony. Vom obţine astfel profit integral din ambele fundaţii. Ideea îl înfierbîntă pe Fenervy. Dimineaţa următoare îi plăti „victimei” sale suma de douăzeci şi trei de mii de lire direct în bancă, fiind sigur că va scoate bani buni. Acestea se puteau spune despre Anthony Braid, omul a cărui bogăţie nu o putea evalua nimeni în afară de bancherul lui, pînă în dimineaţa în care veni în vizită la cel ce avea să-i închidă uşa în nas; cel pe care Anthony îl iubea, dar care nu ţinea la el, ba dimpotrivă, prezenţa lui îl irita. Faptul că Tony Braid îl plăcea sau nu pe Lordul Frensham era mai puţin important, oricum sentiinentele lui se îndreptau spre un alt membru al familiei. Lipsa de bunăvoinţă a Lordului Frensham sau ura lui Julian Reef îl lăsau total indiferent. — Anthony Braid, domnule, îl anunţă majordomul. Lordul Frensham se rezemă de spătarul fotoliului masiv, din spatele biroului său, îşi trecu degetele tremurînde prin părul bogat, cenuşiu şi se încruntă.

Edgar Wallace (1 aprilie 1875, Greenwich, Londra – 10 februarie 1932, Hollywood, California) a fost un scriitor englez de thrillere (romane criminalistice), regizor și jurnalist. Edgar Wallace – este un pseudonim, numele său adevărat fiind Richard Horatio Edgar – a fost fiul nelegitim al unei perechi de artiști, fiind adoptat de un comerciant de pește din Londra. Wallace, care crește într-o stare de sărăcie, nu reușește să termine școala. Cu toate acestea ajunge să relateze știrile în presă despre „Războiul Bur” (1899-1902), din Africa de Sud. La întoarcerea în țară lucrează ca jurnalist și corespondent special de presă. În anul 1905 apare în editura lui proprie thrillerul „Cei patru incoruptibili” care a fost un roman de succes, însă pentru scriitor a fost un dezastru financiar. Numai prin intervenția lordului Harmworth de la ediția ziarului englez „Daily Mail” se salvează Wallace de la o sărăcie lucie. Este de asemenea cunoscută activitatea sa jurnalistică și romanele lui despre Africa, publicate în 1911 sub titlul „Nisipurile curentului”. Cel mai renumit thriller al său este „Vrăjitorul”, fiind transpus și într-o piesă de teatru, iar romanul său „Trișorul” (The Squeaker – 1930) a fost ecranizat sub regie proprie. Romanele lui Wallace ajung să fie traduse în 44 de limbi încă din anii 1940. În anul 1999 arhivele filmelor criminalistice germane acordă operelor lui Wallace premiul „Edgar Allan Poe”. • CAPITOLUL I Trenul care pornea la orele 4 și 15 minute din gara Victoria spre Lewes, oprise la Three Bridges din cauza unei deraieri. Cu toate că John fusese atât de norocos încât să apuce trenul die Beston Tracey, acesta avusese o oarecare întârziere, iar tramcarul ce făcea singura legătură dintre acest sat și lumea înconjurătoare părăsise deja gara atunci când el ajunsese acolo. — Dacă puteți aștepta o jumătate de oră, îi spuse șeful gării, telefonez în sat să vi se trimită o trăsură. John Lexman a aruncat o privire tristă asupra peisajului și a ridicat din umeri. — O iau pe jos, a răspuns scurt și, după ce și-a încheiat mantaua de ploaie până la gât, a apucat-o voinicește prin noaptea ploioasă, pentru a străbate cele două sate ce-l despărțeau de Little Tracey. Ploaia părea că are de gând să dureze toată noaptea. Șanțul, care mărginea drumul strâmt, era asemenea unui pârâu umflat; iar drumul părea el însuși o adevărată baltă, în care te afundai până la glezne în noroi. Sub ramurile protectoare ale unui copac, John s-a oprit un moment ca să-și aprindă pipa și, după aceea, a pornit-o din nou la drum. Calea dintre Beston Tracey și Kittle Tracey era legată în mintea sa de cele mai reușite capitole ale operei sale. Făcuse din ea teatrul acelei crime misterioase a cărei creație ingenioasă adusese un succes nemaipomenit ultimului său volum, decretat ca cel mai bun roman polițist al anului. John Lexman se specializase în acest domeniu al literaturii. Cu toate acestea, în timp ce mergea pe drumul pustiu către Little Beston, tânărul scriitor nu se gândea nici la cărțile sale și nici la crime misterioase. Își amintea doar de întâlnirea pe care o avusese la Londra cu T.X. Meredith, care cu siguranță că avea să ajungă odată șeful departamentului cercetărilor de criminalistică și care, până una-alta, îndeplinea funcția de sub-șef al poliției secrete. Această situație modestă nu era însă un impediment pentru a i se încredința cele mai delicate cazuri. În limbajul excentric și impetuos care-l caracteriza, T.X. îi sugerase un subiect de roman polițist, cum nici nu putuse visa măcar unul mai interesant. Totuși, urcând costișa ce ducea spre casa lui modestă având numele impunător de „Castelul din Bexton”, John Lexman nu se mai gândea nici la T.X. și nici la altceva. La Londra mai avusese și altă întâlnire, una la a cărei amintire încruntă din sprâncene. Deschizând portița grilajului și străbătând grădina, făcea sforțări să alunge din gând amintirea discuției penibile pe care o avusese cu cămătarul. Castelul din Bexton era o clădire fără pretenții, în stil elisabetan, cu ziduri grațioase și coșuri înalte. Ferestrele zăbrelite, grădina imensă, boschetele cu trandafiri și o pajiște frumoasă îi dădeau aspectul unui conac boieresc, ceea ce-l umplea de nespusă bucurie pe proprietar. John se oprise sub streașina de la intrare ca să-și scuture impermeabilul plin de apă. După aceea a pătruns în casă. Anticamera era cufundată în întuneric. Fără îndoială că Grace își făcea toaleta pentru masa de seară. S-a gândit că în starea de spirit în care se găsea, era preferabil să n-o tulbure. A luat-o de-a lungul coridorului ce ducea la biroul din celălalt capăt al casei. În cămin ardea un foc înviorător. Atmosfera primitoare a încăperii acesteia i-a dat o senzație de tihnă și de ușurare. Și-a scos ghetele și a aprins lampa de pe una din măsuțe. Odaia aceasta era, vădit, camera de lucru a stăpânului casei. Fotoliile de piele, biblioteca mare ce ocupa un perete întreg, biroul de nuc masiv – pe care stăteau grămadă cărți și manuscrise, îi mărturiseau ocupația. După ce și-a pus pantofii de casă, John Lexman și-a umplut din nou pipa, s-a îndreptat spre cămin și s-a oprit acolo cu privirea pierdută în flăcări. Era un bărbat a cărui statură depășea talia mijlocie; zvelt, cu toate că avea umerii largi aproape atletici. Era un sportiv. Fața lui cu trăsături regulate degaja o expresie de adevărată forță. Avea ochi cenușii, adânci, și sprâncenele drepte îi dădeau o înfățișare aproape severă. Obrajii îi erau imberbi și gura mare, generoasă. Tenul, curat și limpede, era mărturia unei vieți în aer liber. În ciuda, profesiei sale, John Lexman nu avea nimic în toată înfățișarea lui, care să te ducă cu gândul la un șoarece de bibliotecă. Stătea de câteva minute așa, în picioare, cu gândurile duse, când ușa s-a deschis și a apărut Grace Lexman. Despre această femeie să spunem numai că era dulce și frumoasă, fără să încercăm să-i amănunțim frumusețea și farmecul. John a alergat înaintea ei și a sărutat-o cu duioșie. — N-am știut că te-ai înapoiat până ce… a spus ea, aruncându-se la pieptul soțului său. — Până ce n-ai observat lapovița pe care probabil a lăsat-o impermeabilul meu în antreu, a completat el surâzând. Cunosc metodele tale de investigație, Watson! Ea a râs, apoi a redevenit brusc serioasă. — Sunt foarte mulțumită că te-ai înapoiat. Avem o vizită. — O vizită? a repetat John mirat. Pe așa o vreme? Cine-i ăla? Grace i-a aruncat o privire ciudată: — Domnul Kara. — Ei nu! Kara? E de mult aici? — A sosit de pe la patru. În voce i se simțea lipsa de entuziasm pentru această vizită. — Eu nu pricep de fel aversiunea ta pentru Kara. E un băiat foarte de treabă, îi spuse soțul pe un ton dezaprobator. Apoi, după un moment de gândire: — Vine, de altfel, la momentul oportun. Unde e? — În salon. Salonul Castelului din Bexton era o încăpere mare și joasă, cu fotolii confortabile, cu un pian și cu un covor cam uzat, dar având un colorit vesel. Ceea ce atrăgea mai ales atenția era căminul aproape medieval și două sfeșnice mari de argint. Camera aceasta avea un nu știu ce armonios, liniștitor, care făcea din ea un refugiu desăvârșit pentru un scriitor expus prin meseria lui la o perpetuă tensiune nervoasă. Două glastre mari de bronz erau pline cu violete, iar un al treilea cu ghiocei proaspeți; și aceste floricele de pădure umpleau încăperea cu parfumul lor delicat. La vederea lui John Lexman, vizitatorul se ridică din fotoliu și se îndreptă spre el. Era un om de o frumusețe rară. Îl întrecea în înălțime pe scriitor cam cu o jumătate de cap, dar avea o siluetă atât de armonioasă, încât înălțimea lui nu părea anormală. — Deoarece nu te-am putut întâlni în oraș, spuse el, am venit sperând să te găsesc aici. Vocea îi era bine modulată și vorbea o engleză fără cea mai mică urmă de accent străin, cu toate că era grec de origine și își petrecuse cea mai mare parte din tinerețe în Albania. Cei doi bărbați și-au strâns mâna călduros. — Iei masa eu noi?! Remington Kara se întoarse spre Grace Lexman, care se așezase într-unul din fotolii, cu mâinile împreunate, în timp ce fața ei trăda o descurajare profundă. — Dacă doamna Lexman nu are nimic împotrivă, răspunse el. — Mie-mi face plăcere, reacționă Grace pe un ton mașinal. E o vreme grozav de urâtă și mă tem că prin împrejurimi n-o să găsiți unde servi o cină ca lumea… cu toate că nici aceea pe care ne veți face plăcerea s-o împărțiți cu noi nu este cine știe ce. — Orice îmi veți oferi, va fi cu mult peste ceea ce-mi trebuie, a mai spus el, înclinându-se în fața stăpânei casei, apoi s-a întors din nou către Lexman. Câteva minute mai târziu, cei doi bărbați erau absorbiți într-o discuție literară. Grace profitase de ocazie ca să se retragă. De la literatură în genere, convorbirea a trecut la cărțile lui John Lexman. — Le-am citit pe toate, declară Kara. — Te plâng! spuse John, jumătate serios, jumătate glumind. — Dar nu sunt deloc de plâns. Ai stofă de mare criminal. — Foarte mulțumesc! răspunse Lexman. — Ai să-mi spui, poate, că-ți fac un compliment dubios, urmă grecul surâzând. Mă gândesc însă la originalitatea intrigilor pe care le tratezi. Îți mărturisesc, de altfel, că se întâmplă uneori să mă exaspereze cărțile dumitale, și anume, atunci când nu ghicesc soluția nici măcar de la mijlocul volumului. Asta nu înseamnă însă că, în cea mai mare parte din cazuri, nu o cunosc de pe la al cincilea capitol. John l-a privit cu mirare. Amorul lui propriu de autor de romane polițiste era vizibil rănit. — Eu unul mă mândresc că scriu romane al căror deznodământ e imposibil de bănuit până la ultimul capitol. — Evident, spuse Kara cu o mișcare aprobatoare a capului, asta-i perfect adevărat pentru cititorul mijlociu, dar, în ce mă privește, sunt cu mult mai perspicace. Sesizez firul cel mai ascuns, cel mai neînsemnat indiciu pe care nu faci decât să-l menționezi în mod cu totul trecător. — Ar trebui să faci cunoștință cu T.X., spuse John râzând. S-a ridicat din fotoliu și s-a îndreptat spre cămin. — T.X.? — Da, T.X. Meredith. Un tip extraordinar. Lucrează la departamentul cercetărilor de criminalistică. În ochii lui Kara lucea o lumină care dovedea interesul pe care i-l deșteptaseră vorbele lui Lexman. Nu i-ar fi displăcut să continue această convorbire, dar, în același moment, cei doi bărbați au fost rugați să treacă în sufragerie, unde masa era servită. Cina s-a desfășurat într-o atmosferă destul de posomorâtă. Grace lua prea puțin parte la convorbiri, și rarele cuvinte pe care soțul ei le schimba cu musafirul întrerupeau din când în când o tăcere apăsătoare. Tânăra femeie era în prada unor senzații nedefinite, un fel de presimțire care o neliniștea, fără să știe de ce. În mai multe rânduri, în timpul mesei, s-a gândit la evenimentele zilei ca să poată să-și dea seama ce anume ar fi putut să-i lase această impresie. Zadarnic. Scrisorile primite în cursul dimineții nu conținuseră niciun fel de vești rele; și niciun incident neplăcut cu servitorii nu se petrecuse în timpul zilei. Într-un cuvânt, totul mergea bine și, cu toate că era la curent cu încurcăturile financiare ale lui John, rezultate în urma unor speculații greșite asupra rentelor străine – bănuia chiar că soțul ei făcuse un împrumut pentru compensarea pierderilor suferite în această nenorocită afacere – succesul ultimei cărți era atât de mare, încât îi permitea cele mai frumoase speranțe asupra viitorului material. — Dacă nu aveți nimic împotrivă, spuse Grace, vi se va servi cafeaua în camera de lucru. Pe mine o să mă scuzați, îmi vine mâine spălătoreasă și am de pregătit rufele. L-a făcut lui Kara un mic semn din cap și, trecând pe lângă John, i-a atins umărul cu mâna. Kara a urmărit cu privirea silueta ei grațioasă până ce aceasta a dispărut dincolo de ușă. — Am ceva să-ți comunic, Kara, spuse John Lexman. Sper că o să-mi acorzi vreo cinci minute? — Chiar și cinci ore, dacă vrei, răspunse Kara eu amabilitate. Au trecut în camera de lucru; jupâneasa le-a adus cafeaua și lichiorurile, pe care le-a așezat pe o măsuță din fața căminului, părăsind apoi încăperea. — Probabil că-ți este imposibil să instalezi aici lumină electrică, observă grecul gustând din cafea. — Imposibil? Nu tocmai, prefer însă lămpile eu gaz. — Nu făceam aluzie la lămpi, ci la lumânările acestea, spuse el arătând cu mâna un șir de lumânări mari așezate deasupra căminului. — Dar ce ți-au făcut aceste lumânări? întrebă stăpânul casei surâzând. În primul moment, Kara nu i-a răspuns și s-a mulțumit să ridice din umeri; dar după un răstimp de gândire: — O mică presupunere: dacă te-ai pomeni într-o bună zi legat de un scaun, lângă care s-ar găsi un butoiaș cu praf de pușcă în care ar sta înfiptă o lumânare aprinsă care se topește văzând cu ochii și care, din moment în moment… Dumnezeule!!… John observase pe fruntea interlocutorului său broboane de sudoare, ceea ce-l amuza nespus. Grecul și-a șters fruntea cu o batistă de mătase. Mâna îi tremura ușor. — Da, cred că ar fi întrucâtva chiar prea pasionant. — Unde ți s-a întâmplat asta? întrebă Lexman, intrigat. — În Albania, răspunse celălalt; e mult timp de atunci, dar ticăloșii aceia nu uită să mi-o reamintească din când în când. Kara nu trăda nicio dorință să lămurească cine erau acei ticăloși și nici circumstanțele care îl aduseseră în poziția aceea neplăcută. S-a grăbit să schimbe subiectul conversației. A început să măsoare camera în lung și în lat, apoi s-a oprit în fața bibliotecii, părând interesat de anumite volume. A scos unul din raft.

CAP.1 O LOVITURĂ DE GENIU O'Shea era într-o stare de extremă nervozitate. Astfel petrecuse întreaga noapte. Se plimba nervos de colo până colo, bombănind cuvinte neinteligibile, făcând gesturi mari destinate unui auditoriu invi­zibil şi chicotind de râs la misterioasele sale glume. Spre ziuă, el tăbărî pe micul Lipski, care, în ciuda instrucţiunilor, îndrăznise să aprindă o ţigaretă, şi-l bătu cu multă sălbăticie, în timp ce ceilalţi doi nu îndrăzneau să intervină. Joe Connor era culcat pe pământ, mestecând un fir de iarbă şi urmărind cu o privire întunecată silueta stranie. Marks, aşezat lângă el, privea de asemeni cu un surâs de dispreţ pe buze. — Complet aiurea, zise Joe Connor cu voce flegmatică. Dacă îi reuşeşte lovitura fără să ne bage la închisoare pentru restul zilelor noastre, să ştii că vom avea noroc. Marks Blândul îşi umezi buzele. — Când e nebun, e şi mai şmecher ca de obicei. Vorbea ca un om instruit; unii pretindeau că individul se consacrase vieţii eclesiastice înainte de vreme, atras de un gen de viaţă mai uşor, dacă nu chiar superficial, care sfârşise prin a face din el unul din cei mai periculoşi gangsteri din Anglia. — Nebunie, dragul meu, nu înseamnă „imbecil”. Nu poţi să împiedici pe acest tip să geamă? Joe Connor nu se sculă. Întoarse ochii înspre Lipski care zăcea nu departe de acolo gemând şi înjurând. — Lasă-l, o să-i treacă, zise el fără sentiment. Cu cât o să-l bată mai mult O'Shea, cu atât o să înjure mai mult. Se apropie de tovarăşul său. — L-ai văzut vreodată de aproape? întrebă el. Am lucrat de două ori… nu, de trei ori, cu el. Poartă întotdeauna acelaşi palton cu gulerul ridi­cat până la nas şi aceeaşi pălărie veche care-i acoperă ochii. Nu mi-am putut închipui vreodată că ar putea exista un astfel de escroc. Credeam că se văd doar la teatru! Prima oară l-am întâlnit când a trimis după mine şi ne-am găsit pe drumul de la Saint Albans; dar nu i-am văzut faţa. Era bine informat asupra mea. Mi-a spus de câte ori am fost condamnat şi mi-a explicat ce trebuia să fac… — Şi ai fost bine plătit, murmură Marks. Plă­teşte bine întotdeauna şi îşi atrage cu momeli aju­toarele sale, întotdeauna în acelaşi chip. Îşi ţuguie buzele ca pentru un fluierat şi privi gânditor spre şef. Connor ridică brusc capul. — Două sute cincizeci de lire şi cincizeci pentru fugă, aşa e, nu-i aşa? — Trebuie să plătească mai bine, zise calm Marks. Lucrul acesta merită într-adevăr. Am fost angajat să conduc pe străzile Londrei un camion conţinând trei tone de aur, provenind din Australia. Bine, dar risc spânzurătoarea ca să câştig două sute cincizeci de lire! Nu dragă, nu face! Se ridică, ştergându-şi genunchii. O'Shea dis­păruse în josul povârnişului şi se găsea poate lângă gardul de mărăcini care înconjura pământul săpat, în apropierea locului unde se aflau cei doi. — Trei tone de aur, aproape un milion şi jumă­tate de lire, cred că ni se cuvine zece la sută. Marks rânji, întorcând capul în direcţia lui Lipski. — Şi cu acela? Connor îşi muşcă buzele. — Pe el nu cred să trebuiască să-l socotim. Căută apoi cu privirea locul unde putea fi O'Shea şi se aşeză la locul său. — Asta depinde de noi doi, zise el, aproape şuşotind, şi totul va fi normal. Nu are decât rar astfel de crize şi în mod normal va fi accesibil vocii raţiunii. Suntem destui pentru a opri încărcă­tura. Este unul din cele mai geniale planuri ale lui O'Shea de a umple cu gaz asfaltul drumului. Mă întreb cum de îndrăzneşte să facă asta. Eu conduc camionul în oraş şi-l ascund. — Şi dacă nu se va decide să ne dea ceea ce ni se cuvine? — Eu cred că ar fi mai bine decât să aibă o întrevedere neplăcută între patru ochi cu mine. Connor rupse un nou fir de iarbă pe care-l mestecă melancolic. — E un şiret, începu el. Dar se opri, văzând surâsul ironic al lui Marks. — Nu sunt oare toţi şireţi? Oare închisoarea nu e plină cu oameni inteligenţi? E marea glumă a bătrânului Hillick. El îi numeşte pe puşcăriaşi — studenţi. Nu, dragă Connor, crede-mă, inteligenţa, e ceva foarte relativ. — Ce vrei să spui? mormăi Connor. Nu încerca trucurile tale cu mine, Blândule. Ştii, mie îmi trebuiesc vorbe pe care să le înţeleg. Se întoarse îngrijorat, căutând silueta dispărută. De cealaltă parte a povârnişului, într-o potecă în­gustă, era ascunsă maşina cea mare a lui O'Shea, pregătită pentru a-l duce în siguranţă, după lovi­tură. Asociaţii săi trebuiau să suporte toate riscu­rile şi să se descurce singuri, cum vor putea. Spre stânga, în josul coastei, patru cilindri de gaz erau aşezaţi paralel. Din locul unde era întins, Connor vedea şoseaua lungă şi albă care ducea în vale şi pe care va apărea în curând camionul în­cărcat cu aur şi escortat de poliţie. Avea masca sa de gaz la îndemână; iar din buzunarul lui Marks se zărea una la fel. — Trebuie să aibă mulţi bani, zise Connor. — Cine? O'Shea? Marks ridică din umeri. — Nu ştiu. Cheltuieşte ca un nebun. Nu m-ar mira dacă ar fi ruinat. E mai bine de un an, de când n-a mai dat o lovitură în stil mare. — Ce face cu banii săi? întrebă Connor cu o oarecare curiozitate. — Cheltuieşte tot… ca şi noi. Vorbea despre cumpărarea unei mari proprietăţi, ultima oară când l-am văzut. Vroia să se stabilească şi să trăiască ca un gentleman. Aseară, mi-a spus că i-ar trebui jumătate din prada de azi, pentru a-şi plăti da­toriile. Marks îşi privi mâinile sale foarte îngrijite. — De altfel, este un mincinos, zise el cu un aer indiferent. Ce este asta? Marks privi în direcţia gardului de mărăcini. Auzise un zgomot de frunze şi se ridică imediat. Se duse să inspecteze împrejurimile, dar nu văzu pe nimeni. Se întoarse gânditor lângă Connor. — Mă întreb dacă acest diavol de om ne-a auzit şi de cât timp?

CAPITOLUL I MOARTEA LUI JOHN MILLINBORN — Dragă Jim, nu știu dacă există vreo lege, care să interzică ceea ce am de gând să fac. Dar dacă există o ademenea lege, atunci tu trebuie s-o ocolești! Ești doar avocat. Știi ce trebuie să faci. Ești cel mai bun prieten al meu și ai s-o faci pentru mine. Muribundul privi în ochii prietenului său, care se uita cu atâta milă la el și citi în acea privire că va accepta rugămintea lui. Nici nu se putea imagina un contrast mai mare ca acela dintre bărbatul care zăcea întins pe pat și bărbatul, zvelt și îngrijit, care ședea lângă el pe un scaun. John Millinborn fusese pe timpuri un bărbat de statură uriașă, cu umerii lați, cu trăsături puternice. Și acuma chiar, când zăcea bolnav, se putea deduce încă forța enormă ce-a avut-o în trecut. Avea o voce adâncă, mâini mari îndemânatece și se vedea că lucrase mult în aer liber. James Kitson, din contră, fusese din frageda-i tinerețe un intelectual, care-și petrecuse viața în încăperi neaerisite, în săli de tribunale mirositoare, printre cărți de drept și dosare prăfuite. Și totuși, între acești doi bărbați, armatorul de vapoare milionar și avocatul cu renume, exista o prietenie adâncă, adevărată, cu toate că atât gusturile lor cât și felul lor de a-și trăi viața, erau cu totul diferite unul de a altuia. Curios, că moartea venise să-l ia pe cel voinic, lăsând pe cel slab! Așa reflecta James Kitson privindu-și prietenul. — Am să fac tot ce-mi va sta în putere, John. Tu lași fetei o responsabilitate enormă, prin moștenirea ce-i va reveni, un milion și jumătate lire! Bolnavul aprobă dând din cap. — Dar eu mă lepăd de una și mai mare, Jim. La moartea sa, tatăl meu ne-a lăsat ca moștenire, mie și surorii mele Grace, câte o sută mii de lire. Eu am mărit partea mea la un milion. Dar asta o spun numai așa în treacăt. Sora mea a fost o fată bogată, dar înainte de toate, foarte încăpățânată și asta a prăpădit-o. Pentru că se știa că are parale, se țineau toți lingăii după ea. Și ea și-a l-a ales pe cel mai rău. Se opri o clipă din vorbă, căci pierduse respirația. — Grace s-a măritat cu un ticălos, care a ruinat-o, care i-a cheltuit toți banii și care a părăsite apoi, încărcată de datorii și cu grija unui copilaș mic de o lună de zile. Sărmana Grace a murit și nemernicul s-a recăsătorit. Am încercat să iau copilul la mine, dar păcătosul o păstra ca ostatică. Când copilul a împlinit doi ani, i-am pierdut urma. Motivul dispariției l-am aflat abia acum o lună. Individul era un escroc internațional, căutat de poliție. L-au arestat la Paris. Acuzația contra lui era întocmită pe numele lui adevărat, - numele sub care se căsătorie fusese fals. Ieșit din închisoare își păstră numele adevărat și schimbă și numele fetiței. Avocatul dădu din cap. — Tu vrei, ca eu... — Autentifică testamentul și încearcă s-o găsești pe Oliva Prédeaux. În realitate o fată cu numele ăsta nu există. Dar tu cunoști numele fetei și eu ți-am spus unde locuiește. Ai să vezi că nu există nimeni care s-o cunoască pe Oliva Prédeaux. Tatăl ei a dispărut de mult, fetița putea să fi avut șase ani, probabil că e mort. A fost crescută de mama ei vitregă, fără ca aceasta să fi știut că fata îmi este rudă. Apoi a murit și mama vitregă, iar fata muncește de la vârsta de cincisprezece ani, ca să-și câștige existența. — Și nu trebuie să fie găsită acum? — Nu. Abia după ce se va mărita. Nu o pierde din vedere, Jim. Cheltuiește cât vrei. Dar, te rog, nu o influența afară numai dacă vei vedea, că e gata să cadă în mâinile unui escroc... Vocea bolnavului, care-și recăpătase în timpul povestirii ceva din vechea-i forță, se rupse brusc. Bolnavul căzu greu în perne. Kitson se sculă de pe scaun și se duse la ușa care ducea într-o încăpere spațioasă, prin ale cărei ferestre mari, deschise, se putea vedea departe spre Sussex Weald. La fereastră ședea un bărbat de vreo treizeci de ani, care purta barbișon. Își sprijinise bărbia în palme și se uita în zare pe câmpia întinsă. Auzindu-l pe avocat că intră în cameră, se sculă și se apropie de el. — Ce se aude? — Mi se pare că a leșinat. Nu vrei să intri la el, Doctore? Tânărul se apropie în grabă și fără zgomot de patul bolnavului pe care-l examină iute. Luă de pe o etajeră, care se afla la capătul bolnavului, o seringă, pe care o umplu cu un lichid dintr-o fiolă. Dezveli pe bolnav, și-i făcu o injecție. După ce mai privi o clipă bolnavul, părăsi camera și reveni în salonul, în care-l aștepta Jim Kitson. — Ei bine? Medicul clătină din cap. — E greu să pot spune ceva precis. Inima e slabă. Cine e medicul său de casă? — Nu cred să aibă un medic de casă. Nu-i plăceau doctorii și nici n-a fost vreodată bolnav în viața lui. Mă miră că te-a lăsat să-l vezi. Doctorul van Heerden surâse. — N-a putut să se opună. S-a îmbolnăvit în tren, în drum spre casă. Și eu eram în tren. M-a rugat să-l aduc aici și așa am rămas aici. Curios, că un bărbat atât de bogat ca D-l Millinborn n-avea nici un servitor cu el și că trăiește ca și singur în casa asta, care nu e, de altfel, altceva, decât o casă țărănească. Jim Kitson surâse, cu toată grija ce o avea. — John urăște fastul. Mă îndoiesc dacă a cheltuit pentru el personal, mai mult de o mie de lire pe an, toată viața lui. Crezi că-l poți lăsa singur? Medicul ridică din umeri. — Nu pot face nimic. M-a oprit să trimit să chem un specialist și eu sunt de părere, că are dreptate. Nu mai putem face nimic. Totuși... Se înapoie la patul bolnavului, urmat de avocat. John Millinborn părea agitat. După ce-l examină din nou, medicul și cu avocatul părăsiră din nou camera. — Iritarea l-a cam prăpădit. Presupun că și-a făcut testamentul? — Da, răspunse Kitson, scurt. — Mi-am închipuit asta, când ați chemat pe grădinar și pe bucătăreasă ca să iscălească și ei documentul, spuse doctorul van Heerden. Cu degetele mâinii drepte lovea în dinți, o caracteristică nervoasă a lui. — Dacă aș avea ceva stricnină aici, se exprimă el subit. Trebuie să am puțin din medicamentul acesta, pentru orice eventualitate. — Nu poți trimite pe unul din servitori, sau mă duc eu să-i aduc, răspunse Kitson. Crezi că găsesc stricnină în sat? — Da, răspunse medicul, dar n-aș dori să te duci D-ta. Am trimis mașina la Eastbourne, ca să-mi aducă câteva lucruri, pe care nu le găsesc aici. Până în sat, e un drum cam lung. De altminteri nu cred ca farmacistul să încredințeze cantitatea de care am eu nevoie, unui servitor. Eu sunt străin aici, adăugă el surâzând. — Mă duc cu plăcere, doctore, plimbarea o să-mi facă bine, spuse avocatul energic. Dacă putem face ceva care ar prelungi viața prietenului meu... Medicul se așeză la masă, scrise rețeta, o înmână avocatului scuzându-se. Hill Lodge, casa lui John Millinborn era clădită pe o colină. Drumul spre sat era lung și anevoios. Orășelul - Alfonston - se afla cam la vreo milă depărtare. La jumătatea drumului se aflau plantate o serie de pomi care formau un fel de pădurice, în care John crescuse pe timpuri fazani. Ajungând în pădurice, Kitson auzi un zgomot, ca și când cineva s-ar fi ascuns în tufiș. Zgomotul fusese prea tare, ca să fi fost provocat de un iepure care căuta să se ascundă, sau de vreo pasare speriată. Kitson se uită de aceea scrutător împrejur. Cum era cam miop, nu putu descoperi imediat cauza zgomotului. Deodată auzi o voce răgușită spunând: — Cred că fac un delict, nu? și zări, în același timp, un individ venind spre el. Străinul părea vesel. Și avea dreptate să facă așa, ca și cum ar fi fost bine dispus. Căci numai așa putea șterge impresia rea pe care o făcea exteriorul său respingător. Individul acela putea să aibă șaizeci de ani, tot atât de bine, cum putea să fie numai de cincizeci. Îmbrăcămintea sa, care trăda mâna unui croitor bun, era murdară și ruptă. Cămașa de pe el, era nespus de murdară, un guler rupt era prins de ea și în cravata soioasă era înfipt un ac cu o camee! Pe Kitson îl interesă însă numai mutra străinului. În fața aceea buhăită cu ochii sticloși, care clipeau sub sprâncenele stufoase, grele și negre, zăcea ceva, care nu părea să fie decât răutate, răutate evidentă. Buzele groase se schimonosiră într-un surâs, văzând cum avocatul se dădu un pas înapoi, ca să nu se lovească de intrusul acela neplăcut. — Mie nu-mi e permis să trec p-aici, D-zeule?! Mie! - e ciudat! Individul râse răgușit și se porni apoi pe o serie de înjurături din cele mai murdare, cum nu le mai auzise alocatul acela oțelit în necazuri.

CAPITOLUL I   Masca neagră James Lexington Morlake, un gentleman, care trăia de pe urma averii sale, proprietarul domeniului Wold şi purtătorul şi al altor titluri de care se slujea însă foarte rar, se afla în cabinetul său de lucru. Descuie sertarul unui minunat birou, în stil rococo şi privi îngândurat în despărţitura, complet căptuşită cu oţel şi asigurată printr-o broască foarte complicată. Morlake scoase încet, dintr-o batistă de mătase neagră îndoită în patru, un pistol automat şi un sul de piele. Desfăcu încuietoarea sulului şi scoase din el o trusă. Era lucrată din piele de focă fină, totuşi trainică. În nenumăratele despărţituri se aflau o mulţime de scule, cuţite şi chei false - toate micuţe de tot şi din cel mai bun oţel. După ce examină vârful de diamant al unui sfredel, de mărimea unei scobitori mărunte, Morlake puse unealta la loc, strânse servieta de piele iarăşi sul, se rezemă de speteaza scaunului şi privi la lucrurile din faţa lui. Locuinţa lui James Morlake din Bond Street era poate cea mai luxoasă din strada aceasta boierească. Odaia în care şedea acum bogătaşul era înaltă şi spaţioasă. Cei mai buni artişti mauri lucraseră ornamentele fantastice şi arabescurile, ce împodobeau tavanul. Pereţii erau din marmură poleită. Pardoseala, de mozaic, nu se vedea decât în parte, fiind mai toată acoperită de un covor persan de mare preţ. Prin abajururile de mătase ale celor patru lămpi de argint, ce atârnau din tavan, pătrundea o lumină dulce, plăcută. Afară de biroul mare, frumos împodobit, nu se mai aflau decât foarte puţine mobile în odaie: un divan scund sub o fereastră, un scaun încrustat cu sidef şi un jilţ căptuşit, în faţa biroului. După înfăţişare, Morlake putea să aibă patruzeci ori cincizeci de ani, era greu să-i stabileşti vârsta; nu avea însă decât treizeci şi şase. Pe faţa lui inteligentă sclipeau doi ochi ageri şi vioi, şi cu toate că ridurile erau destul de vizibile, avea un aer de blândeţe şi veselie. Uneori, ce-i drept, privirile i se învăluiau în ceaţa melancoliei. James Morlake era un personaj simpatic şi distins. Se zicea că mai înainte trăise la New York, dar foarte mulţi se îndoiau de asta. În prezent locuia la numărul 803 din Bond Street, Londra, şi poseda moşioara Wold House în Sussex. Acum Morlake era în ţinută de seară cu frac, ce avea o croială ireproşabilă, şi cu cravată albă. James Morlake ridică privirea de pe biroul cu lucruri ciudate şi bătu o dată din palme. Prin perdeaua de mătase ce despărţea încăperea de cea vecină, intră fără zgomot un mic maur. Fellapul său alb, minunat şi turbanul roşu ca focul îi dădeau o înfăţişare pitorească. — Mahmet, eu ies diseară. Îţi voi spune pe urmă când mă întorc. Morlake vorbea limba maură. — Dacă mă reîntorc, cu ajutorul lui Dumnezeu, o să-ţi dau mult de lucru. Mahmet ridică mâna, în semn de salut, înaintă sprinten şi sărută pulpanele fracului, apoi degetul mare al stăpânului său, căci pentru acest servitor mititel, pe care James îl cumpărase la târgul de sclavi din Maroc, Morlake era o persoană sfântă şi venerabilă. — Sunt sluga ta, stăpâne - zise Mahmet. Doreşti poate să vorbeşti cu secretarul tău? Morlake dădu din cap şi după un „salaam” scurt Mahmet dispăru. „Secretarul” nu era decât o altă slugă, Binger, dar ca maur, Mahmet nu îndrăznea să vorbească despre un om alb ca de un servitor. Peste câteva clipe, Binger se ivi în prag. Era un om voinic, bondoc, cu o faţă rumenă, sănătoasă şi o mustaţă blondă, pe care îşi trecea adeseori mâinile, când era încurcat ori tulburat. Părul îi era despărţit de o cărare făcută cu grijă şi nu-i lipsea nici cârlionţul pe frunte, aşa cum se poartă în armata britanică. Totul în Binger trăda pe fostul militar. Omul privi la stăpânul său şi la sculele aflate pe masă şi oftă adânc. — Ieşiţi din nou diseară, domnule? - întrebă el cu tristeţe în glas. — Da, plec. Se poate să nu mă întorc câteva zile. Ştii doar unde mă găseşti. — Sper să nu vă găsesc la închisoare, cum mă aştept mereu - zise Binger, posomorât. James Morlake râse uşor. — De fapt n-ai avut menirea să devii servitorul unui spărgător. Binger tremura. — Vă rog, conaşule, nu mai rostiţi cuvântul ăsta grozav! Am şi început să tremur de spaimă. Nu că mi-aş îngădui să vă critic. Dacă n-aţi fi ceea ce sunteţi, eu de mult nu m-aş mai afla printre cei vii. N-am să uit asta niciodată, chiar de-ar fi să trăiesc şi o sută de ani. Întâmplarea la care Binger făcea aluzie, era următoarea: Într-o noapte, James Lexington Morlake pătrunsese prin spargere într-un magazin mare, unde Binger era angajat ca paznic. Prin acest magazin, Morlake voia să ajungă la o bancă, pe care o ochise. În drumul său însă îl găsi pe Binger, care căzuse printr-un oberlicht[1] deschis, pe duşumea, cu picioarele frânte şi sângerând din răni grave. Morlake se oprise numaidecât, îl îngrijise, îl pansase şi-l duse la un spital. Binger bănuia de atunci că binefăcătorul său nu era nimeni altul decât „Masca Neagră”, spaima tuturor directorilor de bancă din întreaga ţară. Intrase totuşi în serviciu la el, şi James Morlake ştia bine că din partea asta nu-l ameninţa nici o primejdie, căci cunoştea oamenii şi nu se îndoia de devotamentul servitorului său. Scoase o ţigaretă din tabachera de aur şi o aprinse. — Cine ştie, poate că în curând voi deveni un cetăţean onorabil, Binger, - zise el, râzând. — Vă doresc din toată inima, domnule. În fiecare zi mă rog lui Dumnezeu pentru asta - zise grav omul. Nu-i o meserie frumoasă. Lipsiţi nopţi întregi de acasă. Asta vatămă sănătatea! Şi ca bătrân militar ce sunt, vă pot spune: tot cinstea e politica cea mai bună. — De asta nici nu mă îndoiesc. Dar acum ascultă, te rog. Automobilul meu trebuie să mă aştepte la colţul străzii Albemarle, la ora două noaptea. Plouă uşor, capota să fie ridicată. Dumneata vei rămâne în apropiere, dar când o să mă întorc să nu te apropii decât la vreo douăzeci de paşi de maşină. La spate, aşează-i un număr din Oxford. Numărul din Sussex îl pui sub bancă. Pregăteşte un termos cu cafea şi câteva felii de pâine cu unt. Asta-i tot ce voiam să-ţi spun. Binger dădu perdeaua la o parte. Încercă să exprime ceea ce dorea şi simţea totuşi că prin asta săvârşea un păcat. — Noroc bun, domnule! zise cu glas înăbuşit. — Numai de-ar fi cu totul sinceră urarea dumitale Binger! răspunse Morlake, sculându-se din jilţ. Luă apoi mantaua neagră, lungă, de pe divan şi băgă pistolul şi sculele în buzunar. La Banca de depozite din Burlington Street, paznicul avea un scaun, pe care se putea odihni din când în când în timpul serviciului. Scaunul n-avea decât un singur picior, la mijloc, şi se răsturna de câte ori paznicul aţipea şi nu-l mai putea ţine în echilibru. Dar, din fire, toţi oamenii sunt ingenioşi şi în cursul anilor, omul descoperise că se putea odihni foarte bine, dacă îşi rezemă scaunul şi spatele de perete şi îşi ţinea coatele pe genunchi. Odihna asta era aidoma cu somnul... — Îmi pare foarte rău - zise un glas, încet şi politicos. Paznicul tresări deodată, sări în picioare şi întinse mâna spre revolverul, pe care îl ştia alături pe un raft. — Revolverul dumitale a intrat de mult în buzunarul meu şi firele soneriei de alarmă sunt tăiate - zise omul în negru, iar ochii, care priveau prin găurile mari ale măştii negre, sclipeau veseli. Dar acum haide! Paznicul uluit, care căuta în zadar, scuze pentru că adormise în timpul serviciului său, plin de răspundere, se supuse numaidecât. Tezaurul Băncii de depozite se afla în subsol. Pentru paznic era acolo o încăpere mică din beton armat, cu o sobă electrică şi o măsuţă, prinsă de perete cu balamale. Mai era şi un safe mic. — Intră acolo! - porunci Masca Neagră. Întoarce faţa la perete şi poartă-te cumsecade ca să nu fiu silit să-mi încarc sufletul cu o crimă. Paznicul fu ascultător. Auzi descuindu-se o broască şi zăngănit de chei. În safe-ul acesta erau păstrate toate cheile tezaurului. În împrejurări normale, numai directorul băncii ori secretarul său îl puteau deschide. Dar pentru Masca Neagră părea a nu exista nici o piedică, deoarece deschise safe-ul şi fără ajutorul acestor domni. Pe urmă, paznicul auzi cum fu închisă uşa cabinei şi cum cheia fu întoarsă în broască. În tăcerea adâncă ce domni după aceea, doar ventilatorul de deasupra capului său zbârnâia. Nu trecură nici zece minute şi spărgătorul se înapoie, puse cheile la loc şi încuie safe-ul cu grijă. — Am isprăvit - zise. N-am luat mult, numai cât trebuie ca să fac o călătorie de plăcere şi să-mi cumpăr un automobil nou. Ce vrei, viaţa e scumpă astăzi şi sunt cheltuieli multe! — Îmi voi pierde serviciul - se văită paznicul, cu lacrimi în ochi. — Depinde de ceea ce vei spune domnilor de la poliţie. Spărgătorul stătea afară, în culoar şi se juca ameninţător cu revolverul. — N-ai decât să povesteşti că te-am narcotizat, precum a făcut-o colegul dumitale de la Home-Counties-Bank. Poate că te vor crede... — Şi ce ai făcut dumneata cu camaradul meu din vestibul? — Pe acesta l-am narcotizat într-adevăr, printr-o metodă, ce n-o cunosc decât eu. Masca Neagră trânti uşa şi paznicul, auzi cum întorcea iar cheia în broască. Dar i se păru că o întoarce de două ori. Când apăsă pe clanţă, uşa se deschise numaidecât, dovadă că de astă dată spărgătorul se prefăcuse numai c-o încuie. Între timp Masca Neagră dispăruse. După alarma dată poliţiei sosiră trei detectivi de la Scotland Yard la banca din Burlington Street. În vestibul, îl găsiră pe paznicul narcotizat, care îşi veni anevoie în fire. În schimb, celălalt fu cu atât mai vioi şi mai vorbăreţ. — Ei, lasă-ne odată în pace cu poveştile dumitale de narcotizare, - zise Wall, comisarul de poliţie, supărat. Omul din vestibul se poate scuza cu asta, dar dumneata ai dormit pur şi simplu în timpul serviciului, iar când Masca Neagră a îndreptat ţeava revolverului împotriva dumitale, te-ai purtat ca un fricos! Poţi să-mi cânţi ce vrei, dar aşa a fost! Paznicul din vestibul nu fu în stare să dea nici un fel de lămuriri. Şezuse în cabina sa şi băuse o ceaşcă de cafea. De altceva nu-şi mai amintea. — Păstrează ceaşca cafea, ca restul să poată fi examinat chimic - zise comisarul. Spărgătorul trebuie să se fi aflat de câtva timp în clădire. După ce-a narcotizat pe paznicul din vestibul, totul a mers foarte uşor. În zori de zi veni secretarul băncii şi cercetă tezaurul cu de-a amănuntul, împreună cu detectivii de la Scotland Yard. Numai un singur depozit fusese deschis, şi anume cel înregistrat pe numele lui Ralf Hamon. Safe-ul acestuia era complet golit.   [1] Óberliht s.n. Porţiune din partea de sus a unei ferestre sau a unei uşi, care are deschidere separată. [< germ. Oberlicht < ober – de sus, Licht – lumină].

Capitolul 1 LARRY HOLT LA PARIS   Larry Holt stătea pe terasa celebrei Café de la Paix şi privea puhoiul omenesc ce se scurgea spre răsărit şi spre apus de-a lungul Bulevardului des Italiens. În aer se simţea suflul primăverii. Aceasta îl încânta pe Larry Holt, care tocmai sosise din Berlin, după patru ani de muncă intensă în Franţa şi Germania. Toată fiinţa lui era într-o dispoziţie de sărbătoare, la care se poate înălţa chiar şi spiritul unui detectiv. Poziţia ocupată de Larry Holt era un fel de mister pentru funcţionarii Scotland Yard-ului. Avea gradul de inspector, dar toată lumea ştia că, la prima vacanţă, avea să fie înaintat comisar-şef. În clipa de faţă, Larry nu era preocupat de chestiunea poziţiei, ori a perspectivelor sale. El şedea acolo şi cu fiecare respiraţie, absorbea dulceaţa primăverii. Faţa lui plăcută era luminată de bucuria naivă de a trăi, iar în inimă avea simţământul unei uşurări, o senzaţie de odihnă, pe care nu o mai gustase de multă vreme. După ce plăti chelnerului, se ridică şi porni, ocolind colţul străzii, înspre hotelul său. Ajunse în vestibulul zgomotos al hotelului şi mergea înspre ascensor când, prin uşa cu geamuri care dădea în curtea palmierilor, el zări un om într-o atitudine de odihnă elegantă, stând rezemat într-un fotoliu şi fumând o ţigară. Larry zâmbi şi şovăi. Îl cunoştea pe omul acesta slab, atât de elegant îmbrăcat şi cu cravată sclipitoare de briliante; Larry se apropie de cel tolănit. — O, iată-l pe vechiul meu prieten, Fred! zise el încetişor. Flash Fred, pungaş şi măsluitor internaţional, sări în picioare, speriat la vederea acestui neaşteptat vizitator. — Bună ziua, domnule Holt! bolborosi el. Numai pe d-ta nu mă aşteptam să te văd aici. — Sau poate că nu doreai să mă vezi! zise Larry, dând din cap cu un aer de imputare. Dar bine, Fred, eşti gătit ca un pom de Crăciun. Flash Fred cam încurcat, se sili să pară indiferent. — Acum am apucat-o pe drumul drept, domnule Holt, zise el. — Ai rămas şi o să fii totdeauna un mincinos, zise Larry glumeţ. — Jur pe Sfânta Scriptură…, începu Fred cu glas ferm. — De te-aş vedea strâns chiar între mătuşa-ţi moartă şi răposatul unchiul-tău şi dacă ai jura pe „Cartea Martirilor lui Fox”, zise Larry cu blândeţe, tot nu te-aş crede. El privi cu admiraţie numeroasele podoabe ale lui Fred, acul cel mare de cravată, întreitul lanţ de aur de pe vesta elegantă, ghetrele albe şi pantofii după ultima modă şi apoi ridică din nou ochii la părul lui frumos periat. — Plăcută înfăţişare ai, zise el. Cu ce te ocupi acuma? Omul îşi umezi buzele uscate. — Am intrat în afaceri, zise el. — În ale cui „afaceri” ai intrat acum? întrebă Larry curios. Şi cum ai intrat în ele? Aşa… simplu, sau cu puţintică dinamită? Omul se făcu stacojiu la faţă. — Doar nu te vei fi gândit că am avut vreun amestec în crima de la Montpellier? protestă el cu indignare. — Nu, nu cred că l-ai împuşcat pe nefericitul tânăr, zise Larry, dar e cu siguranţă că ai fost văzut aplecându-te peste trupul lui şi scotocindu-i buzunarele. — Pentru identificare, zise Fred cu un aer virtuos. Voiam să aflu cine a comis crima. — Ai mai fost văzut vorbind cu acela care a făptuit-o, zise Larry. O cucoană bătrână, Madame Prideaux, privind pe fereastra dormitorului ei, te-a văzut ţinându-l de braţ şi apoi dându-i drumul. Presupun că te-a uns. Mai întâi Fred nu răspunse nimic. — Asta s-a petrecut acum doi ani, domnule Holt, zise el. Nu înţeleg de ce dezgropi acest lucru şi mă învinuieşti pe mine. Larry râse şi-i puse mâna pe umăr. — În orice caz Fred, acum nu sunt în exerciţiul funcţiunii. Plec să mă distrez. — Nu cumva mergeţi la Londra? zise omul ridicând repede privirea spre el. — Nu, răspunse Larry; şi i se păru că celălalt răsuflă uşurat. — Eu plec azi într-acolo, zise Fred pe un ton nevinovat. Speram să fim tovarăşi de călătorie. — Îmi pare rău că trebuie să-ţi spulber speranţele, zise Larry, dar o iau în cu totul altă direcţie. La revedere. — Noroc, zise Fred şi se uită după el cu nişte ochi care nu exprimau urări tocmai prietenoase la adresa lui. Larry se urcă în cameră şi-şi găsi servitorul periindu-i hainele şi întinzându-le pe pat. Patrick Sunny, valetul pe care-l ţinea în serviciu de doi ani, era un tânăr serios, cu ochi holbaţi şi o faţă rotundă. La sosirea lui Larry el deveni deodată foarte activ. Larry se duse la fereastră şi privi în jos la spectacolul pe care-l oferea zgomotoasa Place de l’Opéra. — Sunny, zise el, nu-i nevoie să-mi perii hainele. Împachetează-le aşa cum sunt. — Prea bine, domnule, răspunse Sunny. — Plec la noapte cu trenul la Monte-Carlo. — Adevărat, domnule? zise Sunny, care ar fi spus absolut acelaşi lucru dacă Larry şi-ar fi exprimat intenţia de a merge în Sahara sau la Polul Nord. — La Monte-Carlo, Sunny! repetă Larry. Pentru şase săptămâni; apucă-te de împachetat. Ridică receptorul telefonului de pe măsuţă şi chemă Biroul de voiaj. — Am nevoie de un pat şi de un loc clasa I în trenul de astă noapte pentru Monte-Carlo, zise el. Agăţă apoi receptorul la loc şi privi la servitorul său. Nu-mi prea place să vorbesc cu tine, Sunny, zise el, dar am nevoie să vorbesc cu cineva; nu-mi place nici numele tău. Cine ţi-a dat numele ăsta? — Bunicii, răspunse Sunny afectat, continuând să perie, fără a ridica ochii. — N-au prea fost oameni deştepţi, nu-i aşa? întrebă Larry. Căci dacă există ceva care să semene mai puţin cu o zi senină de primăvară, decât tine, aş căuta cu orice chip să o ocolesc. Dar noi plecăm spre miazăzi, pe Coasta de Azur. Îţi plac portocalele, Sunny? — Prefer nucile, domnule, răspunse valetul. Larry râse şi se aşeză pe marginea patului. — De data asta vom fi noi criminalii şi vom lua banii oamenilor, zise el, în loc de a vârî nasul în treburile criminale ale altora. Nu vom mai şti de furturi, sustrageri, falsificări şi omoruri, Sunny! Şase săptămâni de „dolce farniente”. — Eu n-am habar de jocul ăsta, domnule, zise Sunny. Prefer jocul de cărţi! Larry luă gazeta de seară şi se uită la diferitele coloane. Nu găsi decât foarte puţine ştiri şi următorul paragraf: „Cadavrul omului găsit pe treptele ce duc în jos la cheiul Tamisei a fost identificat ca fiind al lui Gordon Stuart, un canadian bogat. Se crede că e vorba de o sinucidere. D-l Stuart petrecuse seara la teatru cu câţiva prieteni şi a dispărut în pauza dintre acte”. Citi această informaţie de două ori şi se încruntă. — Nu prea obişnuieşte cineva să iasă afară în pauza unei reprezentaţii teatrale şi să se sinucidă, decât doar dacă piesa e extrem de proastă, zise el. Şi docilul Sunny răspunse: — Aveţi dreptate, domnule. Larry aruncă gazeta. După-amiaza şi-o petrecu cu preparativele călătoriei, iar la ora şase şi jumătate achită nota la casă, strânse chitanţa şi o vârî în buzunar; apoi, urmat de portar care ducea valizele şi de Sunny cu pardesiul, se pregătea să părăsească hotelul, când fu întrebat de un picolo: — Dvs. sunteţi domnul Holt? — Aşa mă cheamă, răspunse Larry şi se uită bănuitor la hârtia din mâna băiatului. O telegramă? zise el. Nici nu vreau să mă uit la ea! Luă totuşi hârtia albastră în mână, o desfăcu cu o strâmbătură de supărare şi citi: Foarte urgent, pentru serviciul special al poliţiei. Eliberaţi linia. Larry Holt, Grand Hotel, Paris. „Foarte plictisiţi cu înecarea lui Stuart stop cazul prezintă particularităţi neobişnuite stop aş fi personal foarte recunoscător dacă te-ai întoarce imediat şi ai conduce ancheta”. Era semnată de comisarul şef, care nu-i era numai superior, ci şi prieten personal. Larry vârî telegrama în buzunar şi mârâi. — La ce oră sosim la Monte-Carlo, domnule? îl întrebă Sunny, când ajunse lângă el. — Cam de azi în douăsprezece luni! răspunse Larry. — Adevărat, domnule? zise Sunny foarte intrigat. Trebuie să fie foarte departe.

                                         PARTEA I   1   Harry Stone, omul care mai era cunoscut şi sub porecla de Harry Cameristul, lucrase un timp ca agent al poliţiei secrete din Rhodesia. Când s-a descoperit, însă, că lucra mână-n mână cu nişte delincvenţi, cariera lui de detectiv luase sfârşit. De altfel, nici nu durase decât două luni. Ar fi trebuit să fie deferit justiţiei, dar tocmai atunci poliţia era grozav de interesată să nu se ajungă la un scandal public, atrăgându-se atenţia asupra neregulilor existente în cadrul instituţiei. Aşa se face că, în momentul când Stone luase un tren de noapte spre Capetown, l-au lăsat să plece nevătămat şi nici mai târziu nu şi-au dat osteneala să folosească acest prilej pentru a pune mâna pe el. Harry se îndreptă spre sud, având în buzunar trei sute de lire sterline, de care făcuse rost pe căi, evident, necinstite, cu speranţa că va da undeva de Lew Daney, un hoinar fără căpătâi, un artist foarte talentat dar nu prea norocos. Însă Lew părăsise de mult acele locuri. Era tocmai pe cale să organizeze o serie de spargeri, care aveau să stârnească mult mai multă vâlvă decât încercarea lui de a pătrunde la seifurile băncii din Johannesburg. Între timp, învăţase multe, şi acum îşi organiza metodic toate acţiunile. Harry se întoarse înapoi la Salisbury, prin Beira şi Massi-Kassi, dar avu ghinion, căci căpitanul Timothy Jordan, şeful poliţiei judiciare din Rhodesia, îl căută personal la hotel. De cum intră, acesta îi spuse: — V-aţi înscris în registrul hotelului sub numele de Harrison, dar adevăratul dumneavoastră nume este Stone. Ce mai face bunul dumneavoastră prieten Lew Daney? — Habar n-am de cine vorbiţi — răspunse Harry morocănos. Timothy Jordan zâmbi. — Mă rog, fie cum vreţi. Oricum, trenul spre teritoriul portughez pleacă peste două ore. Pe ăsta o să-l luaţi. Harry nu ştia ce să răspundă, dar nu-l contrazise pe Jordan. Nu-l cunoscuse personal până acum, dar auzise multe despre acest funcţionar energic şi destoinic. Tim Jordan era un om înstărit, s-ar putea spune chiar bogat, aşa că-şi putea permite luxul de a fi cinstit şi conştiincios. Cerceta toate fotografiile indezirabililor şi ale celor împotriva cărora se emiseseră mandate de arestare şi era mereu prezent la sosirea şi plecarea trenurilor personale. De obicei găsea câte unul pe care-l expedia din Rhodesia sub escortă. Fotografia lui Harry ajunsese în mâinile lui tot pe linie de serviciu. La Beira, Stone se îmbarcă pe un vapor ce făcea cursa între Durban şi Greenock. Ar fi vrut cu totul altceva, dar la Londra se întâmplaseră mai multe lucruri neplăcute, aşa că n-avea chef să debarce în nici unul dintre marile porturi, unde să cadă imediat sub ochii Scotland Yard-ului. Oricât de ocupată era, şi era, într-adevăr ocupată până peste cap, poliţia mai avea, totuşi, câţiva oameni la dispoziţie, care să fie cu ochii pe vasele de pasageri când acestea ancorau. La câteva zile după ce Harry tocmai îşi găsise şi închinase o locuinţă convenabilă la Glasgow, comandantul Cowley de la Scotland Yard îi convocă la o şedinţă pe toţi inspectorii şefi din subordinea sa. Când toţi se adunară, începu: — Este a doua mare spargere în decurs de două săptămâni. Trebuie să fie vorba de aceeaşi bandă. Dacă gangsterii nu aveau, din întâmplare, ghinion, lovitura le-ar fi reuşit în mod strălucit. Comandantul făcea aluzie la spargerea de la Northern Counties Bank. Un paznic de noapte şi un poliţist, care tocmai îşi făceau rondul, fuseseră împuşcaţi cu sânge rece, după care, bandiţii deschiseseră uşile şi pătrunseseră la seifuri. Dar se osteniseră în zadar, căci banca fusese înştiinţată de spargere cu o zi înainte, şi o mare sumă de bani fusese pusă în siguranţă în alt loc. — Aţi citit cumva articolele din presă? întrebă grav inspectorul-şef Pherson. Dar în tonul lui se distingea şi o undă de sarcasm. Cowley îşi duse enervat mâna la frunte. — Dar e firesc să citesc tot ce scriu ziariştii despre astfel de cazuri! Cei de la Scotland Yard erau supăraţi că nu fuseseră convocaţi şi ei la această consfătuire a poliţiei locale. Poliţia locală nu este obligată să solicite prezenţa la o consfătuire a reprezentanţilor Scotland Yard-ului. Dimpotrivă, Scotland Yard-ul este obligat, prin regulament, să nu facă nici într-un fel concurenţă poliţiei din provincie. Nici în cazul spargerii de la Northern Counties Bank, nici al celei de la Mersey Trust Company, nimeni nu făcuse apel la Scotland Yard. — Vom auzi curând de o a treia spargere importantă — continuă Cowley, după o scurtă pauză. Toate aceste delicte sunt pregătite de multă vreme, dar eu aş vrea doar să ştiu cine le organizează. Formidabilul organizator era Lew Daney, dar nimeni nu se gândea la el, căci poliţia nu-l cunoştea încă. Doar Harry Stone ştia de existenţa lui, dar nici nu se gândise să „raporteze” despre asta Scotland Yard-ului — avea ceva mai bun de făcut decât să ajute poliţia să pună mâna pe un om care valora cât o mină de aur. Curând avu loc şi a treia spargere, cu deplin succes. Lower Clyde-Bank îşi avea sediul într-un fel de palat, în Glasgow. Pe o ceaţă deasă, într-o joi seara, între ora 21 şi zorii zilei următoare, până pe la ora 4, depozitul subteran nr. 2 al băncii fusese forţat şi curăţat până şi de ultimul gologan. Bandiţii puseseră mâna pe una sută douăsprezece mii de lire sterline, başca pe un important depozit al băncii din Dusseldorf, bani păstraţi în două seifuri uriaşe. Amândoi paznicii dispăruseră. Cum, pe la ora 4 dimineaţa, nu se folosiseră de ceasul de control, poliţia se alertase şi trimisese imediat o brigadă de intervenţie rapidă la faţa locului. Dar abia după trei ore doi paznici au fost descoperiţi în cabina unui lift: fuseseră împuşcaţi în imediata apropiere. Un singur om ar fi putut da poliţiei unele informaţii: Harry Stone. În seara cu pricina, când se întorcea spre casă, văzuse un vehicul mare care rula cu viteză redusă pe lângă bordura trotuarului şi se oprise în momentul când trecuse pe lângă el. Chiar în clipa aceea, zărise un om care venea în direcţia lui. Figura i se păruse cunoscută. Se întrebase unde anume îl mai întâlnise, mai făcuse câţiva paşi, apoi se întorsese brusc. Între timp, un alt individ, care purta un sac greu în spinare, îşi făcuse apariţia. Un al treilea tocmai traversa în fugă strada. Toţi trei se urcaseră în maşina aceea misterioasă, care schimbase brusc direcţia şi demarase în viteză. Fusese Lew Daney! Când Harry îl cunoscuse, purta mustaţă. Totul era limpede. Lew tocmai comisese o spargere! Era primejdios pentru Harry să mai rămână prin apropiere, chiar dacă se afla în posesia unui revolver şi ştia să se folosească de el. Dar n-avea nici un chef să se lase arestat de poliţie. A doua zi, Stone se duse la Londra. Acum ştia de unde putea să facă rost de bani. N-avea nici un sens să anunţe banca sau poliţia, chiar dacă se oferea o mare recompensă pentru cei ce vor ajuta la prinderea bandiţilor. Lew jefuise o mare sumă de bani. Ar fi mult mai câştigat dacă l-ar convinge să-i împartă pe din două cu el. Dar pentru asta trebuia să-l găsească pe Lew Daney, lucru nu chiar aşa de uşor. Oricum, trebuia să se înarmeze cu multă răbdare.

CAPITOLUL 1   Brooks era dispus să admită că americanii nu pot deveni buni majordomi şi, în acest mod, izbutea să-l potolească totdeauna pe majordomul-şef Kelver. Brooks era un bărbat înalt şi voinic. Avea păr că­runt, cam rar, şi un accent ciudat. Molfăia mereu gumă de mestecat şi, când era singur în camera lui, fuma cu plăcere pipă, folosind un tutun scump, adus din California.                                                                                                                              v Domnul Brooks, majordom, şi domnul Guilder, de asemeni majordom, nu se potriveau deloc cu mediul de la castelul Marcs Priory, nici cu acela al satului Marcs Thornton. Erau amândoi nişte majordomi incapabili şi nu pă­reau dispuşi să devină mai pricepuţi, profitând de ex­perienţa acumulată. Însă erau oameni simpatici, nu de­ranjau pe nimeni şi se purtau deosebit de amabil cu ceilalţi servitori. Aveau, mai ales, calitatea de a nu po­meni nimănui, niciodată, greşelile colegilor lor, chiar când aceste greşeli îi deranjau personal. Toţi îi simpatizau, deşi nutreau oarecare teamă faţă de Guilder. Acesta era un bărbat corpolent, un ade­vărat uriaş, cu trăsături aspre şi voce tunătoare. Avea părul negru, destul de lung, şi o putere formidabilă. John Tilling, pădurarul cel roşcovan, care era chi­nuit de o idee fixă, descoperi această forţă. Soţia lui Tilling era, fără îndoială, frumoasă, însă cam zvăpăiată. Îşi petrecea vremea făurind visuri, pe care, adesea, le înfăptuia, fără să-i pese de scandalul stârnit. Fiindcă dacă purtarea ei ar fi ajuns la urechile lady-ei Lebanon, pădurarul ar fi fost concediat deîndată… Aşadar, într-o după amiază, când Guilder străbătea Priory Field, John Tilling îl opri. — Un moment, te rog, zise el, privindu-l amenin­ţător pe majordom. În ultimul timp, ai fost pe la mine, acasă, de vreo două ori, când eu nu eram acolo. Nu-i aşa? — Da, am fost, răspunse americanul, vorbind rar ca de obicei, m-a trimis lady Lebanon să mă interesez de ouă: socoteala nu se prea potrivea. Tu nu erai acasă, şi de aceea am trecut pe acolo şi în ziua următoare. — Iar eu lipseam şi de data asta, mârâi Tilling, a cărui faţă se înroşi mai tare, devenind aproape cără­mizie. Guilder îl privi zâmbind. Era clar că se distra pe socoteala lui. Habar n-avea de necazurile pădurarului, deoarece bârfele îi ajungeau foarte rar la urechi şi, dealtfel, nici nu-l interesau. — Da, într-adevăr, răspunse. Erai undeva, în pă­dure. — Însă nevastă-mea era acasă, observă Tilling. Ai băut ceai cu dânsa, nu-i aşa? Guilder îl privi mirat şi indispus. Zâmbetul îi pieri de pe buze şi se încruntă. — Ce vrei să spui? întrebă cu asprime. Nu apucă să continue, deoarece pădurarul îl prinse de revere, cu ambele mâini. — Să nu mai îndrăz…, începu Tilling, dar nu iz­buti să-şi termine fraza, fiindcă majordomul american îl prinse de încheieturile mâinilor şi i le răsuci, eliberându-şi gulerul. — Să nu mai faci niciodată aşa ceva, îi spuse. Da! Am luat ceaiul cu soţia ta. Poate că ţie ţi se pare o zână, însă mie îmi este indiferentă. Bagă-ţi asta bine în cap. Îl împinse uşor cu braţul, dar forţa lui era atât de mare, încât pădurarul se clătină pe picioare, gata să-şi piardă echilibrul. Tilling nu era prea inteligent; ceea ce simţea în clipa aceea era o uimire nemărginită. — Îţi cunoşti soţia mai bine decât mine, zise Guilder, îndreptându-şi trupul. Poate că ai dreptate în pri­vinţa ei, dar te înşeli în privinţa mea. Când reveni din sat, Guilder, care se dusese la far­macie să cumpere ceva, îl găsi pe Tilling aşteptându-l în locul unde-l lăsase. Pădurarul nu părea dispus să continue cearta. Dim­potrivă, era gata să-şi ceară scuze. Aflase că mylady avea încredere în Guilder şi ţinea seama de spusele sale. — Domnule Guilder, ţi-aş fi recunoscător dacă ai da uitării tot ce ţi-am spus, murmură Tilling. Poate că nu mă prea înţeleg cu nevastă-mea, dar sunt un bun pădurar… Pe la mine, pe acasă, vin mulţi, tu însă eşti cap de familie şi… — Nu sunt însurat, îl întrerupse Guilder, însă pot să înţeleg ce simţi… Prin urmare, să uităm mica noastră „discuţie”. Când, mai târziu, îi relată întâmplarea lui Brooks, acesta zâmbi: — Mi se pare că mititica are ceva din Messalina. Ai auzit de ea? Era o italiancă, soţia unui împărat… Brooks citea mult şi îşi amintea multe din cele citite. Oricum, un majordom american care ştie că a existat, cândva, o anume Messalina, şi vorbeşte despre asta, este un adevărat fenomen. Prin urmare, cum să se potrivească Brooks şi Guil­der cu mediul în care trăiau la Marcs Priory, unul dintre cele mai vechi castele din Anglia? Cu multe secole în urmă, regele Henric Tudor renovase clădi­rea, pe care o găsise în ruine, şi o dăruise protejatului său, baronul John Lebanon. Era o construcţie ciudată, în care se îmbinau mai multe stiluri arhitecto­nice. În timpul Renaşterii Victoriene fusese împodo­bită cu tot felul de îngeraşi şi ghirlande sculptate, dar clima umedă a Angliei tocise, din fericire, acele po­doabe. Tânărul Willy Lebanon, fiul mândrei lady Lebanon, nu dădea nici o importanţă castelului, mai ales că nici nu-i plăcea. Doctorul Amersham îl socotea o închisoa­re şi-i era ciudă că trebuia să-l viziteze. Numai pen­tru lady Lebanon, acest castel reprezenta o realitate.

1. Magia fricii     Toate acestea s-au întâmplat în timpul absenţei Excelenţelor lor şi, dacă nu ar fi fost această absenţă, nu s-ar fi putut petrece. Excelenţa Sa, Administratorul Teritoriilor Rezervate, ieşind la pensie, plecase însoţit de salve de tun şi de imnul naţional cântat de muzicanţii aproape albi, şi care toţi, dar mai ales trompeţii, aveau tendinţa să cânte fals. Noua Excelenţă suferea în acest timp chinurile picăturii chinezeşti în Devonshire, la Budleigh Salterton, de unde plecarea sa era mereu amânată. Orice schimbare petrecută în Administraţie nu modifica aproape cu nimic existenţa locuitorilor din regiunea Marelui Fluviu, iar căpitanul Hamilton, care făcea parte din unitatea regală Hussa, îndreptându-se furios spre cabana care-l adăpostea pe tânărul său subordonat, era foarte puţin interesat de evenimentul care se desfăşura. Nemulţumirea sa era legată însă de cu totul altceva şi anume, de faptul că subalternul său, Tibbetts, săvârşise greşeala de neiertat de a trimite corespondenţe la ziare, aceasta fiind una dintre slăbiciunile sale. Hamilton era ud de transpiraţie şi furios, deoarece soarele ardea îngrozitor, iar fierbinţeala pământului galben din cuptorul care se chema poligon de exerciţii îl ardea chiar şi prin tălpile pantofilor. Clădirile cazărmii, care mărgineau pe una din laturi poligonul, erau învăluite într-o masă de abur dogoritor, iar căpitanul zărea palmierii ca printr-o ceaţă. Păsările tăceau apăsate de căldură. Deschizând cu o lovitură de picior uşa cabanei în care se afla locotenentul, Hamilton intră strâmbându-se de scârbă. Locotenentul Tibbetts, supranumit Schelet, întins pe pat, era îmbrăcat în ceva care-ţi lua ochii: o pijama purpurie, cu dungi alternative de verde şi galben. Hamilton aruncă pe masă foaia de ziar pe care o ţinea în mână, exact în clipa în care Schelet deschidea ochii. — Bună ziua, domnule, zise acesta, uşor ameţit. Tot mai plouă? — Bună ziua, scrâşni Hamilton. Schelet, masa se serveşte peste o oră şi am ceva să-ţi spun. Celălalt adormi la loc. — Scoală-te şi acoperă-ţi picioarele astea hidoase. Pleoapele locotenentului se mişcară puţin. Murmură, abia auzit, că nu înţelegea despre ce este vorba, peşi văzuse ziarul pe care căpitanul îl aruncase pe masă, recunoscând şi caracterele gotice ale literelor din titlu. — Fapt este, Schelet, spuse Hamilton cu un aer ce se voia înspăimântător, că nimeni nu-şi dă seama mai bine decât dumneata ce greşeală gravă săvârşeşte un ofiţer scriind la indiferent la ziar. Iar aici – şi continuând să vorbească bătu cu palma peste ziarul împăturit aflat pe masă – ceea ce este scris e o enormitate… — E vorba de ziarele Surrey Star şi Middlesex Plain Dealer, domnule, murmură Schelet cu ochii în continuare închişi, imagine însăşi a răbdării şi resemnării; de asemenea, Sunbury Herald şi Molesey Times, domnule. Trupul său lung era întins alene, mâinile împreunate sub cap. Vârfurile imenselor picioare depăşeau capătul patului. Avea aerul şi vocea unui om care, deşi rănit de moarte, îşi iartă aproapele. — Puţin îmi pasă la ce ziar scrii… — În ce ziare, stimate domnule ofiţer. Să vorbim ca nişte oameni cu carte, domnul meu. Nu trebuie să chinuim biata noastră limbă. — Ridică-te imediat, personaj indisciplinat şi ia poziţie, şuieră căpitanul. Locotenentul nu-şi dădu măcar osteneala să deschidă ochii. — Avem o discuţie amicală sau nu, bătrâne? continuă el răbdător. E vizita unui prieten sau un consiliu de război, bătrâne Ham? Hamilton îl apucă de gulerul pijamalei, ridicându-l cu brutalitate în picioare. — Vexaţiuni fizice, spuse Schelet liniştit. Înnebunit de invidie, căpitanul loveşte un strălucit tânăr ofiţer, de mare viitor. Consiliul de Război îl declară vinovat pe bătrânul distins ofiţer, care se otrăveşte. — N-ai să ajungi niciodată ziarist, spuse Hamilton. (În momentul acesta Schelet aprobă cu gravitate din cap). Primo: nu ştii ortografie! — Bătrânul nostru drag Napoleon nu ştia nici el, spuse Schelet cu hotărâre. Nici acel scump venerabil Washington. Respectarea riguroasă a ortografiei este dovada unei inteligenţe mediocre. Doar o ştii foarte bine, iubitul meu bătrânel, Demosthene[1]. — Problema e cât se poate de serioasă; Hamilton îl împinse cu blândeţe pe tânărul ofiţer spre pat, pe care acesta căzu fără proteste. Este interzis să scrii articole politice sugerând că ar fi oportun ca secretarul de stat să vină aici să vadă cu proprii săi ochi… Hamilton căuta din priviri paragraful incriminat, citind mai departe… munca desfăşurată de tineri ofiţeri ignoraţi (în afară de indigeni, care îi privesc cu adoraţie) şi cărora nu li se recunosc meritele… Schelet ridică din umeri. Tăcerea sa ascundea un respect ofensator. — Îţi interzic să mai trimiţi scrisori personale, Schelet, fie că ar fi destinate unei stele de pe cer, unei comete, lunii, soarelui sau oricărui alt membru al sistemului nostru solar. — Să nu amestecăm religia în această discuţie, bătrâne Ham, spuse Schelet cu o voce surdă.   Este foarte puţin probabil ca domnul Nickerson Haben să fi auzit vorbindu-se despre aceşti bravi reprezentanţi ai opiniei publice care erau Star Surrey şi Middlesex Plain. Nu obişnuia să acorde vreo atenţie unui ziar cu un tiraj mai mic de un milion de exemplare. Şi totuşi, publicarea scrisorilor trimise de Schelet a coincis cu un moment critic din viaţa lui Haben, ceea ce a putut să conducă, s-ar zice, la manifestările orgolioase în care se lansă Star Surrey, redactorul său şef neezitând să scrie: Ce gândeşte astăzi Star, Guvernul face mâine. Pentru că, într-adevăr, Nickerson Haben porni imediat să inspecteze, „cu proprii săi ochi”, Teritoriile. În vârstă de vreo treizeci şi cinci de ani, avea lumea la picioarele sale şi nimeni nu se gândea să-şi pună întrebarea de ce. Un obraz palid, umeri înguşti, o buclă desprinsă din părul său negru, stufos, căzută pe frunte, în momentele de efuziune oratorică; ochii adânciţi în orbite, buze subţiri, pomeţi ascuţiţi, mâini lungi, albe, cam acesta ar fi portretul rapid creionat. Nickerson a dat năvală în Camera Comunelor[2] cu discursuri ameţitoare, tulburând oamenii cuminţi şi cetăţenii aşezaţi. Forţa convingătoare a cuvântului său, criticile acerbe au agitat atmosfera demnă a Parlamentului. Astfel încât, miniştrii au început să se agite neliniştiţi, sub povara sarcasmelor sale, şefii de grupări parlamentare, adunaţi pe coridoare, aşteptau cu iritare să fie arătaţi cu degetul. Om de partid, se ferea cu multă grijă să rănească susceptibilităţile propriilor săi şefi. Dacă se întâmpla să formuleze totuşi vreo critică, nu făcea altceva decât să repete, pe un ton împăciuitor, ceea ce ei înşişi lăsaseră să se înţeleagă în vreo ocazie publică. Atunci când, la un moment dat, un oarecare cabinet ministerial a căzut, domnul Haben, părăsind un scaun sigur, a reintrat în lupta electorală şi, învingându-l pe candidatul comitatului West Monrouth, şi-a făcut o reintrare triumfală la Westminster[3]. În noul cabinet a fost mai întâi subsecretar de stat la Agricultură, iar apoi la Externe. Haben se căsătorise cu văduva lui Cornelius Beit, o americancă bogată, cu cincisprezece ani mai în vârstă decât el, femeie inteligentă, cu simţul umorului, dotată cu o remarcabilă capacitate de cunoaştere a oamenilor. Convieţuirea lor nu s-a dovedit prea fericită. Ea şi-a dat seama de caracterul lui, descoperind aroganţa unui om care se făurise singur şi care ajunsese puţin prea repede sus. Într-o zi i-a mărturisit unei prietene intime că Nickerson avea un fond de vulgaritate pe care îl suporta cu mare greutate. S-a ajuns chiar să se vorbească despre un eventual divorţ… Toate acestea s-au petrecut mai înainte de operaţia de apendicită pe care doamna Nickerson a suferit-o. Operaţia, făcută de un medic celebru la acea vreme, a fost o reuşită, iar vindecarea părea definitivă. Nickerson, cât se poate de fericit de vindecarea soţiei sale, a venit în Cameră, pronunţând cel mai frumos discurs din cariera sa asupra Belucistanului[4]. Trei zile mai târziu femeia era moartă. S-a întâmplat una dintre acele căderi, inexplicabile pentru profan şi atât de temute de medic. Haben părea un om terminat. Cei care-l detestau, şi nu erau puţini, s-au întrebat cum va putea supravieţui în viaţa publică, cunoscând că principala sa sursă de venit secase. N-au avut însă nici măcar răgazul să se lanseze în diferite supoziţii. La deschiderea testamentului s-a constatat ca era unicul moştenitor al întregii averi, în afară de un legat în beneficiul cameristei. Nickerson Haben s-a îmbarcat pe primul vas cu destinaţia Africa, combinând afacerile cu plăcerea, şi străduindu-se s-o descopere cât mai bine pe cea de a doua, ca să-şi afle uitarea.   [1] Demosthene, om politic şi orator atenian (384 – 322 î.e.n.). Exilat, s-a sinucis după înăbuşirea revoltei grecilor împotriva macedonenilor, izbucnită şi la îndemnurile sale, în urma morţii lui Alexandru cel Mare. (n. trad.) [2] Organul legislativ interior în sistemul constituţional englez. (n. trad.) [3] Sediul Parlamentului englez, construit în prima jumătate a secolului al XIX-lea. (n. trad.) [4] Regiune muntoasă din Pakistan, fostă colonie engleză. (n. trad.)

Capitolul I Nu-mi fac nici un merit din ceea ce ziarele au numit misterul casei singuratice. Sînt poliţist de prea mult timp ca să nu ştiu că tipul care îşi face singur reclamă n-o nimereşte bine. Deci, dacă vă spune cineva că superintendentul Minter de la Scotland Yard încearcă să-şi facă faimă, aruncaţi-le o privire urîtă din partea mea. „Superintendent” îţi umple gura şi oricum nu este familiar. Nu că eu i-aş încuraja pe tinerii poliţişti să-mi spună „Sooper” în faţă. Nu zic asta niciodată. Doresc să mi se adreseze cu „sir”, dar îmi place să-i aud vorbind despre bătrînul Sooper, cu condiţia să nu folosească un anume adjectiv. Domnul John C. Field mi-a spus Superintendent. Pînă cînd n-a pronunţat cuvîntul n-am ştiut că are atîtea silabe. Nimănui nu-i place să recunoască cînd a greşit, dar trebuie să spun că mi-am încălcat toate regulile cînd l-am plăcut la prima vedere. Este foarte bine să-ţi pierzi minţile după o fată cînd o vezi prima dată, dar nu e bine să categoriseşti un bărbat după prima impresie. Pentru că un bărbat care te impresionează de prima oară cînd îl întîlneşti se va da peste cap să te facă să ai o părere bună despre el. Şi bărbaţii normali nu fac asta. O fac voiajorii comerciali şi actorii, dar ei nu sînt normali. John C. Field era un tip pe care oricine îl putea admira. Era înalt, cu umeri laţi şi arăta bine în ciuda celor cincizeci şi ceva de ani şi a părului grizonat. Se comporta ca un gentleman, ştia să povestească frumos şi era o gazdă perfectă. Întotdeauna te servea cu ţigări de foi. L-am întîlnit într-un mod ciudat. Locuia într-o casă mititică pe malurile rîului Linder. Cred că nu cunoaşteţi rîul Linder - este un pîrîu cu pretenţii de rîu pînă cînd se varsă în Tamisa între Reading şi Henley, unde este pus la locul care i se cuvine şi se numeşte „Bourne”. Pe malul celălalt al pîrîului este o casă, al cărei proprietar era un domn Max Voss. El a construit-o şi i-a tras electricitate de la Reading. Eu m-am dus să fac nişte investigaţii legate de această linie electrică. Pe atunci eram într-un departament special al Scotland Yard-ului şi făceam o muncă despre care poliţia ţinutului nu ştia nimic. Nu este o ilegalitate să foloseşti energia electrică, dar cam pe atunci fraţii Flack şi Johnny McGharth şi încă vreo doi, trei din marile bande de falsificatori se ocupau intens cu tiparniţe personale, deci cînd am auzit despre o locuinţă care folosea multă electricitate am intrat la bănuieli. Aşa că m-am dus la Hainthorpe şi m-am întîlnit cu dl. Voss. Era un bărbat zdravăn, roşcovan la faţă, cu o mustăcioară albă, care-şi pierduse picioarele datorită degeraturilor în Rusia. De aceea casa lui era plină de aparatură electrică. Avea scaune electrice care-l duceau dintr-o cameră în alta, ascensoare electrice şi chiar şi în baie un soi de macara electrică care-l putea ridica din scaun în baie şi invers. — Şi acum, a zis cu o sclipire în ochi, poate veţi dori să vedeţi tiparniţa cu care fac bani falşi ! A chicotit de rîs cînd şi-a dat seama că a pus punctul pe i. M-am dus acolo pentru o oră şi am stat trei zile. — Rămîneţi peste noapte, oricum, a zis. Valetul meu, Veddle, vă va da orice doriţi pentru la noapte. Voss era un om interesant care fusese inginer în Rusia. Nu era total neajutorat, pentru că putea să şchiopăteze cumva sprijinit în cîrje, dar nu era o privelişte plăcută la vedere. Era destul de tîrziu cînd am sosit aşa că n-a fost nevoie să mă convingă să rămîn la cină, mai ales cînd am auzit că urma să vină şi tînărul Garry Thurston. Îl cunoşteam pe Garry Thurston - îl întâlnisem de vreo şase ori pe Marlborough Street şi Bow Street şi la alte tribunale de poliţie. Avea mai multe sancţionări pe carnetul său de conducere decît orice tînăr bogat pe care-l cunosc. Pasiunile lui erau să conducă prin barajele de poliţie şi să parcheze în locurile interzise. Un tînăr strălucit - un nou tip de infractor creat de regulile de circulaţie. Avea o casă mare în vecinătate şi se împrietenise cu dl. Voss. Poate că n-am dreptate, dar mie îmi plac aceşti tineri aiuriţi pe care şcolile publice şi universităţile îi produc cu miile. S-a oprit ca trăznit văzîndu-mă în fumoar. — Dumnezeule ! zise el. Ce-am făcut ? Cînd i-am spus că sînt doar pe urmele unor falsificatori a părut foarte dezamăgit. Era un băiat simpatic; dacă vreodată aş avea nenorocul să fiu însurat şi să am un băiat, el ar fi tipul care mi-ar face cele mai puţine probleme. Nu ştiu ce vor să spună romancierii cînd scriu „oameni curăţei”, dacă nu cumva se referă la cei care fac baie în mod regulat, dar am vaga idee că el era genul de bărbat pe care-l au în minte. Eram cam pe la jumătatea cinei cînd am auzit pentru prima dată numele domnului Field. S-a ivit în legătură cu o problemă de braconaj. Voss a spus că ar dori ca poliţiştii lui Field să stea pe malul lor; a fost prima dată cînd am aflat că Field era sub protecţia poliţiei şi am întrebat de ce. Atunci a intervenit tînărul Thurston. — O să aibă nevoie de un regiment de soldaţi să-l păzească dacă se întîmplă ceva din ceea ce cred eu că se întîmplă, a zis; avea în voce ceva care m-a făcut să mă uit la el. Dacă am văzut vreodată ură în ochii unui om, acela era Garry Thurston. Am observat că dl. Voss a schimbat subiectul şi, după ce tînărul a plecat acasă, mi-a spus de ce. — Thurston are ceva cu omul acesta, Field, a spus el, şi nu mai este nevoie să-ţi spun că este vorba despre o fată - secretara lui Field. Este o fată încântătoare şi după cîte ştiu Field o tratează cu tot respectul pasibil. Dar Garry şi-a băgat în cap faptul că la Lone House se întîmplă ceva sinistru. Cred că este rezultatul psihologic al faptului că bietul Field locuieşte într-o casă numită Lone House. Aşa mi-am explicat o mulţime de lucruri. Tinerii îndrăgostiţi sînt aproape firesc ca nişte tinere animale ucigaşe. Dacă este normal sau nu să vrei să-l ucizi pe cel care-o strînge de mînă pe fata care-ţi place, n-aş putea să spun. Bănuiesc că este normal. Personal vorbind, eu nu mi-am pierdut minţile decît din cauze naturale. Ceea ce mă intriga erau „poliţiştii lui Field”. Pentru un motiv sau altul Field se temea pentru viaţa lui şi plătea o sumă frumuşică pe an pentru atenţia poliţiei. Tot timpul erau doi oameni de pază lîngă casă. N-aş fi putut nimeri mai bine decît la dl. Voss ca să aud toate noutăţile din vecinătate. Cred că bătrânelul roşcovan era cel mai mare bîrfitor pe care-l întâlnisem vreodată. Ştia poveştile tuturor pe o rază de 20 de mile, putea să-ţi spună toate afacerile lor particulare, de ce s-au rupt logodnele, cine a făcut-o pe doamna cutare să plece pe Riviera atît de grăbită în martie trecut şi de ce lordul cutare îşi vinde tablourile. Mi-a spus o mulţime de lucruri despre Field. Locuia singur, doar cu câţiva servitori, nu primea musafiri, cu excepţia unui negru care venea cam o dată pe lună, un tînăr bine îmbrăcat şi o mulatră destul de drăguţă care venea rar. — Foarte puţină lume ştie aceasta. Vine pe rîu, uneori într-o şalupă, cîteodată cu negrul, cîteodată fără el. De obicei vin seara, stau o oră sau două şi dispar. Înainte de a veni ei, Field îşi trimite toţi servitorii de-acasă. De data asta am chicotit eu. — Sună a mister. Vosis a zîmbit. — Nu este nimic misterios în călătoria lady-ei Kingfether în Africa de Nord, a spus el, şi a început să-mi spună o poveste lungă. A fost o poveste destul de interesantă. De fiecare dată cînd mă trezeam se întâmpla ceva. M-am dus la culcare târziu şi obosit, m-am trezit la şase dimineaţa, m-am îmbrăcat şi m-am dus în grădină. Dl. Voss îmi spusese că valetul lui, Veddle, se va ocupa de mine, dar naiba să-l ia, nu dăduse nici un semn nici în seara anterioară, nici în dimineaţa aceea, dar mi-am dat seama de ce cînd l-am întâlnit deodată pe drumul dinspre căsuţa în care locuia. A încercat să mă evite dar am vederea foarte bună pentru un om de şaizeci de ani. Dacă l-ai văzut o dată pe Veddle nu-l mai poţi uita. Un bărbat greoi, cu o faţă rotundă şi ochi care nu te privesc niciodată drept - l-aş fi putut recunoaşte de la o milă. Cînd Voss spusese „Veddle” nici nu visam că era acelaşi Veddle care trecuse prin mîinile mele de trei ori. Bineînţeles, cînd un infractor îşi ia o slujbă respectabilă devine Smith. Desigur, mă cunoştea. — Vai, dl. Minter, zise el în felul lui lunecos, ce surpriză ! — Nu ştiai că sînt aici, nu ? am spus. A tuşit. — Păi, ca să vă spun adevărul, ştiam, a spus el, dar m-am gîndit că ar fi mai bine să nu vă ies în cale. Dl. Voss ştie, a adăugat el repede. — Despre comdamnările tale anterioare ? A încuviinţat. — Ştie că două dintre ele au fost pentru şantaj ? am întrebat. De data aceasta a zîmbit strîmb. — Este un drum fără întoarcere, domnule Minter. M-am lăsat de treburi din acelea. Da, dl. Voss ştie ! Ce domn extraordinar ! Ce păcat că Dumnezeu l-a lovit în felul acesta ! Nu mi-am pierdut prea mult timp cu omul acela. Şantajul este una dintre infracţiunile care-mi fac greaţă şi aş prefera să am de-a face cu un cuib de şerpi decît cu tipul acesta de infractori. Bineînţeles, nu i-am spus nimic domnului Voss despre această conversaţie, pentru că poliţia nu-şi trădează niciodată clienţii. Voss este cel care a menţionat subiectul la prînz. — Valetul acesta al meu, Veddle, este un fost puşcăriaş, a spus. Mă întreb dacă l-aţi recunoscut. Este un tip cumsecade şi cred că-l plătesc destul pentru a-l ţine pe calea cea dreaptă.

PROLOG — Strategia este sprijinul eroilor, bombăni generalul. — Și știința a generalilor, șopti nepoată-sa, ghemuită la picioarele lui. Bătrânul șopti, aruncându-i o privire plină de neîncredere pe sub sprâncenele-i stufoase: — De ce nu ești băiat! spuse el cu regret. Nepoata izbucni într-un râs zgomotos și-și privi bunicul cu ochii ei mari și strălucitori. Căci dacă exista un singur om pe lume pe care să-l adore Catherine Westhanger, nu putea fi decât acest bătrân aspru, cu barbă albă și profil de vultur, al cărui tovarăș de fiecare zi, era. Era o zi caldă de iunie, și ei ședeau la umbra unui ulm bătrân, de unde aveau o priveliște splendidă peste moșia Galway. La stânga lor se înălța vechea locuință a familiei Masserfield, al cărui ultim vlăstar era generalul Shaun Masserfield, marele strateg. La marginea casei se întindea o mare câmpie neagră, de unde țăranii extrăgeau turba. Peste un câmp mai mic, înconjurat cu ziduri de piatră, pășteau patru vaci, ultima fală a vitelor de altădată, aparținând familiei Masserfield. Casa era la fel de săracă, precum și moșia; sărăcie ce se putea observa privind zidurile dărâmate care se zăreau din locul unde erau așezați și care de mult erau lăsate în părăsire și în grija șobolanilor, șoarecilor și viermilor, grădina neglijată, iar îmbrăcămintea generalului, lustruită. Îndreptându-și privirile în jos, spre nepoțică, îi surâse. — După câte mi se pare, spuse el, domnișoara a studiat strategia, nu-i așa? Kate[1] dădu afirmativ din cap. — Este o știință minunată, spuse sir Shaun, cu un zâmbet. Am scris șase volume tratând acest subiect și toate au fost mai apoi plagiate. Un bătrân cu umerii aduși ieși din casă și fără să se grăbească, străbătu grădina, adunând frunzele uscate care-i atrăgeau privirea. Ajungând în fața lui sir Shaun Masserfield, se înclină adânc. — Masa e servită, Excelența Voastră. Generalul se ridică sprijinindu-se în baston. — Masa e servită, Kate, repetă el, solemn; și mănă-n mână, intrară în casă. Acolo, dând cinstea cuvenită fripturii de porc, generalul și nepoată-sa, își limitară discuțiile asupra subiectului, pe care bătrânul militar îl găsea cel mai pasionant din toate câte ți le poate oferi civilizația. Nu mai e nevoie de spus că generalul sir Shaun Masserfield era o autoritate. Lucrările sale, în special „Aplicarea artileriei moderne la principiile de strategie”, au fost traduse în toate limbile. Timp de mulți ani, el a fost șeful unui serviciu al Ministerului de Război, și cel puțin două din lucrările sale, au fost adoptate drept manuale, de către armata italiană. Tânăra fată ascultă în tăcere elocvența crescândă a bătrânului, pornită pe panta subiectului său preferat. — Înfrângerea lui Napoleon, de către Schwarzenberg și admirabilele sale fapte, care au atras după sine armistițiul din 1814 și apoi… — Câtă risipă îmi spun toate lucrurile astea, rosti ea. El îi aruncă o privire pătrunzătoare și țipă: — Risipă? Risipă de ce? — De vieți, de bani... și de toate, răspunse ea. — Sărmana de tine, ce prostuță ești! o dojeni el. Ce știi tu, o fetiță de treisprezece ani?! — Colonelul Westhanger spune... — Colonelul Westhanger, o întrerupse generalul, este un imbecil și un derbedeu! E nebun și mai mare canalie decât tatăl tău, adaugă el cu violență. Absolut toți din familia Westhanger sunt niște mizerabilii iar Molly Maguires asemănătoare lor. Să-i ia dracul! Nepoată-sa nici nu luă în seamă această tiradă care îi atingea rudele cele mai apropiate. — Colonelul Westhanger pretinde, continuă ea, că dacă tot geniul care a fost întrebuințat în folosul războiului... — Nu l-a întrebuințat prea mult în folosul său, secătura nerușinată și ignorantă! ironiză bătrânul. — Este activ în armată, îl corectă tânăra. — Armata nu se poate mândri cu el! o contraatacă generalul, lovind masa cu cuțitul. Și-a permis să vorbească de strategie, bietul idiot! Kate clătină din cap, râzând. — O! generale, spuse ea, - niciodată nu i se adresa astfel - desigur, n-a vrut să vorbească de strategie. Spunea pur și simplu că războiul este o risipă de bani, vieți omenești și de toate. — Și-aș putea să jur că, și-a asigurat în primul rând, banii. — De vieți omenești și de toate, repetă tânăra fată, neluând în seamă că a fost întreruptă, atunci când ai putea să-ți întrebuințezi toată știința și inteligența ca să câștigi bani. — Să câștigi bani! repetă generalul, batjocoritor. Iată-i felul de prostie! N-ar putea câștiga mulți bani nici chiar cu strategia, dar prin alte căi! Dumnezeu singur ar putea ști ce ai deveni tu, dacă aș muri eu; nepotul meu, canalia asta, ar moșteni toată proprietatea. Căci, tatălui tău, îi e tot atât de imposibil să se îngrijească de tine, cum mi-ar fi mie imposibil să mă dezonorez. Își tăie o a doua felie de friptură, mai înainte de a vorbi din nou, apoi se interesă cu o notă de curiozitate, ca și cum problema i-ar fi frământat creierii: — Și cum s-ar putea câștiga bani, cunoscând strategia? întrebă el. Tânăra fată își strânse mai întâi șervetul, înainte de a-i răspunde. — În mai multe feluri, spuse ea liniștită. Dar nu cred că, colonelul Westhanger sau tatăl meu, s-ar putea folosi de ea. Ei nu sunt strategi de vază ca noi, pronunța ea hotărâtă. — Noi! repetă generalul, râzând. Și cum ai proceda, tu, pentru a câștiga bani? Catherine Westhanger dădu din cap. — N-aș putea să-ți spun imediat, căci sunt o mulțime de moduri care se pot folosi. — Dă-mi un exemplu, se rugă bătrânul, îndepărtându-și scaunul de masă — Ei bine! spuse ea tacticos. Închipuie-ți că l-am trimite pe Terence până la gară, după ce în prealabil a deșurubat piulițele unei roți; și când va fi ajuns pe șosea, puțin mai departe de O’Gormann, roata să se desprindă. Ce va face Terence? Ea se uită nepăsătoare în sus, în timp ce povestea pe un ton monoton fiecare episod. — Primul lucru pe care îl va face Terence, va fi de a merge până la moșia familiei O'Gormans și administratorul maiorului îi va împrumuta trăsura cea mare și nouă. — Dar și noi i-am putea-o împrumuta, spuse generalul, iar în acest caz la ce bun toată această fantezie? — Toată lumea va afla că i-am împrumutat trăsura, pentru a face impresie persoanei care trebuia să sosească de la Dublin, pentru a-ți cumpăra tablourile. — De unde știi că-mi vând tablourile? întrebă generalul interesat. Acest subiect îi era destul de penibil. Cele două tablouri Van Dyck, atârnate în sala de arme, care se afla chiar la intrarea în holul locuinței, reprezentau ultimul său capital. Și doar epuizarea veniturilor, în urma unor valori mexicane scăzute care i-au înghițit cu ani în urmă o mare parte din avere, l-au forțat, să se despartă de aceste relicve ale bogăției Masserfieldzilor; chiar pensia de general fiindu-i ipotecată de mult timp. — De unde știu? îi răspunse ea. Cum procedează un general, pentru a ști ceea ce nu vede? — Ai spionat! o acuză el, dar ea dădu din cap. — Prea puțină importanță are felul în care am aflat-o, dragul meu general, spuse ea, lasă-mă să-mi continui povestea! Terence îl va aduce pe nobilul străin la noi și îi vom ieși înainte, aproape de O’Gormans. Ne vom urca până la frumoasa proprietate a familiei O’Gormans și vom cere să-l vedem pe maior, care, ca orice bun proprietar irlandez, se află actualmente la Londra cu soția și copiii săi. — Maiorul mi-a lăsat mie casa în grijă. El posedă o bibliotecă minunată, adăugă generalul. — Îl vei conduce pe străin în bibliotecă și-i vei arăta cărțile. Cu tablourile vom mai aștepta, căci, ceea ce contează, este ambianța. Menajera maiorului, doamna O’Shea, va face orice pentru mine. — Unde stă ascunsă strategia în toate acestea? întrebă bătrânul domn. Tânăra fată râse ușor. — Forțând pe inamic să lupte pe un teren ales de tine, îți asiguri în felul acesta avantajul atacului... — Îmi citează din propriile mele lucrări! exclamă generalul disperat. Dar de ce e nevoie de atâta mister? De ce să nu-i comunici doamnei O’Shea, proiectele tale? — În acest caz, prezența noastră va fi intenționată. Altfel însă, va fi accidentală, spuse dânsa cu convingere. Dacă va fi intenționată, inamicul o va afla; căci, noi vom fi la cheremul cuvintelor pe care din întâmplare le poate scăpa doamna O’Shea. Iar dacă va fi întâmplătoare, nimeni nu va putea bănui nimic. — Ce mai încurcătură, spuse supărat generalul. Kate, ai în tine stofă de mare strateg, sau mai bine spus de mare escroc! Ea se sculă în picioare, și-și trase fusta peste picioarele-i subțiri. — Nu cred că totul să fie în întregime pierdut, spuse ea încrezătoare.   [1] Diminutiv pentru Cathrine.

Prozator şi dramaturg englez, Edgar Wallace (1875 — 1932) este unul dintre clasicii literaturii poliţiste. Cele peste 150 de romane sînt abil construite, pline de suspans, cu personaje desenate rapid, nu şi superficial. La noi s-au tradus Arcaşul verde şi Substituirea. Misterul narcisei galbene are tot ce-i trebuie unui bun roman gen „policier”: crime, detectivi, lovituri de teatru, un strop de exotism, puţină iubire şi, evident, mult mister.   Capitolul I O OFERTĂ RESPINSĂ — Mă tem că nu vă înţeleg, domnule Lyne. Odette Rider îl privea cu un aer grav pe tînărul aplecat cu nonşalanţă peste birou. Pielea albă a fetei se îm­bujorase uşor, iar în ochii cenuşii avea o sclipire care ar fi pus în gardă un om mai puţin convins de geniul şi de puterea sa de seducţie decît Thornton Lyne. Numai că el nu-i vedea ochii. Privirea sa aprobatoare detalia perfecţiunea siluetei, spatele drept, ţinuta admi­rabilă a capului, mîinile fine şi graţioase. Tînărul îşi azvîrli spre spate şuviţele negre de păr şi surîse. Îi plăcea să creadă că are un cap de intelectual şi că tenta puţin bolnăvicioasă a pielii sale putea fi nu­mită „paloare de poet”. Ochii săi o părăsiră curînd. Privi prin fereastra uria­şă ce dădea spre holul plin de animaţie al magazinelor Lyne. Biroul era construit anume aici şi astfel pentru a putea supraveghea, oricînd voia, marile magazine pe care avea fericirea de a le conduce. Din cînd în cînd un cap se întorcea spre el şi el ştia că atenţia tuturor vînzătoarelor era concentrată asupra micuţei scene la care lua parte, deşi împotriva voinţei sale, una dintre salariate, Odette, realiză şi ea acest lucru şi stinghereala i se accentuă. Făcu gestul de a se retrage, dar el o reţinu. — Nu mă înţelegi, Odette, zise el. Vocea îi era dulce melodioasă, aproape mîngîietoare. Mi-ai citit cărticica? întrebă brusc. Ea făcu un semn afirmativ. — Da... am citit un fragment. Faţa i se îmbujoră şi mai tare. El rîse scurt. — Probabil găseşti bizar ca un om cu poziţia mea să se apuce de scris versuri, nu? Am scris cea mai mare parte înainte de a intra în acest magazin, draga mea... înainte de a deveni un comerciant. Ea nu răspunse şi el o privi întrebător. — Cum ţi s-au părut? întrebă. Buzele fetei tresăriră, dar el nu observă nimic. — Mi s-au părut detestabile, spuse ea în şoaptă, de­testabile! El înălţă din sprîncene. — O! ce spirit burghez ai, domnişoară Rider! zise pe un ton ironic. Aceste versuri au fost aclamate de cei mai buni critici din ţară ca reproduceri ale frumuseţilor vechii poezii greceşti. Fata fu pe cale de a replica, dar se răzgîndi şi rămase cu buzele strînse. Thornton Lyne ridică din umeri şi făcu cîţiva paşi spre fundul biroului său luxos mobilat — Gustul poeziei ca şi cel al castraveţilor e un gust care se cîştigă, declară după o clipă. Anumite genuri de literatură cer o cultură specială. Va veni o zi, sînt sigur, cînd îmi vei fi recunoscătoare că ţi-am oferit prilejul de a aprecia gînduri magnifice exprimate într-o limbă de rară frumuseţe. Fata ridică privirea. — Pot pleca, domnule Lyne? întrebă ea. — Nu încă, răspunse el calm. Mi-ai spus adineauri că nu înţelegi unde vreau să ajung. Îţi voi vorbi mai simplu. Eşti o fată foarte drăguţă, cum ştii foarte bine, şi eşti sortită aproape sigur să devii nevasta unui indi­vid mediocru şi burghez, care te va obliga să duci o viaţă de sclavă este, cum ştii, destinul tuturor femeilor din clasa de mijloc. De ce să te supui acestui jug? Numai fiindcă un oarecare în redingotă neagră şi guler alb va mormăi cuvintele consacrate, fără nici o noimă pentru o persoană inteligentă? Eu n-o să-mi dau osteneala să respect o asemenea ceremonie stupidă, dar voi face orice ca să fii fericită. Încet se îndreptă spre ea şi-i aşeză o mînă pe umăr. Istinctiv ea se crispă; el începu să rîdă. — Ce zici? Fata îl privi în faţă, cu ochii strălucitori. Vorbi cu o voce fermă: — Se întîmplă să fiu una dintre acele persoane mediocre şi burgheze care dau importanţă cuvintelor mormăite despre care vorbeaţi. Totuşi, sînt destul de des­chisă la minte pentru a şti că ceremonia matrimonială nu te face nici mai fericit, nici mai puţin fericit dacă e sau nu respectată. Însă fie că e vorba despre căsătorie, fie despre alt fel de legătură, aş vrea ca măcar să întîlnesc un bărbat. El încruntă sprîncenele. — Ce vrei să spui? întrebă cu o voce care-şi pierduse dulceaţa. Tînăra cu lacrimi de mîndrie în glas, îi răspunse: — Nu-mi doresc o creatură suspectă care pune sen­timente oribile în versuri insignifiante. Vă repet că îmi doresc un bărbat. Figura lui Lyne deveni lividă. — Îţi dai seama cu cine vorbeşti? întrebă el ridicînd vocea — Vorbesc cu Thornton Lyne, răspunse ea repede, proprietarul magazinelor Lyne, patronul Odettei Rider care-i smulge în fiecare săptămînă trei lire sterline. El se sufoca de furie. — Fii atentă! zise el. Fii atentă! — Vorbesc cu un om a cărui viaţă e un reproş la titlul de om! continuă ea grăbit. Un om care nu e sincer în nimic, care trăieşte pe seama inteligenţei şi reputaţiei tatălui său; pe banii cîştigaţi din munca unor oameni care valorează mai mult decît el. Nu mi-e frică de dum­neavoastră, îi aruncă ea cu dispreţ. Da, ştiu că va trebui să părăsesc această casă şi o voi face chiar în seara asta! Lyne era rănit, umilit, aproape distrus de dispreţul fetei. Ea realiză situaţia dintr-o dată şi delicateţea na­turii sale feminine o făcu să se oprească. — Regret că am fost atît de dură, spuse cu un ton îmblînzit, dar dumneavoastră m-aţi provocat, domnule Lyne. Era incapabil să scoată un cuvînt, clătina doar din cap arătîndu-i cu un deget tremurător uşa. — Ieşi, şopti în sfîrşit. Odette Rider părăsi încăperea; tînărul nu se clinti cîteva secunde. Apoi se ridică, se apropie de fereastră şi urmări silueta elegantă a fetei care traversa, fără gra­bă, mulţimea cumpărătorilor îndreptîndu-se spre caserie. — O să mi-o plăteşti, fetiţo, murmură. Era rănit de moarte. Băiat de oameni bogaţi, fusese ţinut departe de lumea obişnuită. Avantajele şcolii pu­blice fiindu-i refuzate, se înconjurase, la universitate, de paraziţi şi pozeuri ca şi el. Niciodată nu-l atinsese suflul criticii, cu excepţia împunsăturilor obişnuite din revistele de scandal.

 CAPITOLUL I   Barca înainta prin ceaţa dimineţii în josul fluviu­lui. După cum se mişcau cele două perechi de rame, îţi puteai da seama că vâslaşii erau oameni cu experienţă. Se strecurau pe lângă malul dinspre Surrey, încercând să rămână ascunşi în umbra şalupelor ancorate. Spre est, soarele începea să răsară. De-a lungul flu­viului şi pe maluri se vedeau lumini arzând. Piaţa de peste faleză era înecată în lumină şi deasupra cheiurilor, unde se legănau cargouri în ancoră, strălucea lumina reflectoarelor. Fluviul se trezea. Cei din barcă auzeau limpede res­piraţia motoarelor, zăngănitul macaralelor, duruitul stins al lanţurilor. Se aflau în dreptul unei şalupe lungi, cu prova orien­tată spre malul dinspre nord, când, pe fundalul întunecat se ivi conturul vag al unui obiect greu de definit. Primul dintre luntraşi îşi întoarse capul şi văzu o şalupă aşezată transversal pe direcţia apei. Omul lăsă vâslele şi mormăi: — Oh! E Wade! Din beznă se auzi o voce veselă: — Bună, iubiţelule! Vrei s-o iei din loc? Mânuită cu abilitate, şalupa poliţiei se lipi de barcă. Cineva făcu abordajul cu un harpon. — Sunt eu, d-le Wade. Duceam barca la Dorlin, ca să acostăm acolo, spuse unul din vâslaşi. Avea o voce profundă şi vorbele îi erau punctate în răstimpuri cu pufnituri involuntare. — Ce-mi văd ochii? Vocea din barca poliţiei părea să fie foarte surprinsă. Să fie chiar dl. Sughiţ în persoană? Cu ce ocazie pe aici, iubiţeilor? Faceţi sport de dimineaţă? O lumină puternică inundă barca. Cei doi vâslaşi îşi acoperiră ochii îndureraţi. — Se pare că avem o cutie, se auzi vocea nu tocmai prietenoasă a inspectorului John Wade. Cred c-o fi o cutie cu sticle de whisky şi să fiu al naibii dacă nu mai e încă una. — Noi le-am găsit, numai. Pluteau pe fluviu, spuse omul pe care inspectorul îl numise Sughiţ. Eu şi cu Harry le-am pescuit. — Le-aţi pescuit? Pot să pariez că da! Ia poftiţi puţin la noi, şi mai vioi, iubiţeilor! Cei doi hoţi au rămas tăcuţi tot timpul drumului până la sediul poliţiei. — Nu ţi-a trebuit prea multă inteligenţă să ne prinzi, nu-i aşa, Wade? Londra e plină de crime şi jafuri ai căror autori rămân nepedepsiţi şi tot ce ai reuşit tu să faci a fost să pui laba pe doi găinari. Mai bine te-ai gândi la femeia găsită cu gâtul tăiat în grădinile Cranston, sau la Oamenii de cauciuc. — Gura! mârâi celălalt hoţ. — Dă-i drumu', Sughiţel, spuse Wade curtenitor. Nu am deloc sensibilităţi la chestii din astea. Vorbeai de Oamenii de cauciuc. Îmi reproşezi, de fapt doreşti să mă simt ca un om fără nici o importanţă. Şi pe lângă mine şi Poliţia metropolitană. Deci, dă-i drumu', iubiţel. Nu mă menaja, biciuieşte-mă cu scorpioni. — Ţine-ţi mă' pliscu', îi şopti din nou celălalt prizonier tovarăşului său, aşa că acesta rămase mut în pofida bat­jocurii şi a ironiei care nu întârziară să se reverse asupra lui. — Care era deci destinaţia acelui whisky? Asta să-mi spuneţi. Unde ar fi trebuit să ajungă sticlele? Asta mă interesează. Vreau să mă fac traficant. Hai, Sughiţ, toar­nă-mi adevărul şi-l voi păstra închis în sufletul meu. Unicul răspuns fu un şir de pufnituri. — Hai, iubiţelu', spune-i lui papa. Cei doi prizonieri nu putură vedea grimasa de pe faţa smeadă şi netedă a lui Wade, dar simţiră satisfacţia din glasul lui. Ar fi trebuit să înveselească el inimile bieţilor marinari de la Mecca? continuă Wade. Asta ar fi fost cu adevărat o faptă demnă de laudă; sărmanii băieţi care cutreieră mările au şi ei dreptul la bucăţica lor de confort, nu? Sau era, cumva, pentru dragul de Golly. Cel interpelat se răsuci brusc.        — Ştii că nu ai dreptul să-mi pui încă aceste întrebări, Wade, ştii bine lucrul ăsta! Te-aş putea dezbrăca de uni­formă pentru interogatoriul pe care vrei să mi-l iei. Şi dacă mai adaug vreo două-trei min … ezită să-şi termine fraza. — Minciunele, interveni Wade în ajutorul lui. — Mă calomniezi, asta faci. Şalupa se opri lângă un pod plutitor. — Doar doi pescari, sergent, raportă Wade. — Pune-i la index! În aceeaşi zi, Wade făcu o vizită la clubul Mecca, unde o căută pe proprietăreasă, doamna Annabel Oaks. D-na Oaks fusese silită, ca urmare a intervenţiei au­torităţilor, să-şi înregistreze „clubul”, ceea ce prezenta dezavantajul de a fi permanent sub observaţia poli­ţiei. Acum se plângea, din toată fiinţa ei, oaspeţilor. — Frumos! Clubul este destinat ofiţerilor, dar iată că orice sticlete cu cap pătrat poate să-şi vâre nasul peste tot! Mecca avea o poziţie excelentă pentru subofiţerii din Ma­rina Comercială. Aici oamenii se aflau în imediata apro­piere a birourilor diferitelor linii maritime, iar viaţa, chiar dacă nu strălucea, era ieftină. Alţi oaspeţi devotaţi ai clubului îl găseau avantajos şi din alte motive. D-na Oaks — alintată Mami — era foarte îndatoritoare, mai cu seamă dacă oamenii erau simpatici. În caz de nevoie, „cetăţenii” Meccăi primeau un ajutor fie de la dânsa, fie de la soţul ei, cu toate că acesta părea cu totul incapabil să o facă. Golly era un omuleţ blând, cu osatura fragilă. O mustaţă roşcată îi cădea peste bărbia necizelată. Fusese cândva steward pe un vas. În clipele lui de visare bahică se ridica până la rangul de şef de echipaj. Odată, când se afla într-o stare euforică deosebită, a pretins că fusese căpitan pe un transatlantic, dar după asta i-a fost foarte rău. Cânta balade cu o voce în falset şi aspira să ajungă la operă. Clienţii clubului obişnuiau să deschidă ferestrele făcând comentarii asupra vocii lui Golly pentru că, li se părea lor — cel mai bine cânta atunci când tăia lemne şi se pare că, de regulă, Golly tăia lemne! Mami nu era nici pe departe atât de mămoasă pe cât o arăta porecla. Era slabă, asta ca să nu spunem uscăţivă. Părul care încărunţea încadra o faţă dură, aproape respingătoa­re. O parte din oaspeţi o numeau, în secret, Bătrâna Faţă de Fier, dar pentru cei mulţi ea era Mami. Clădirea clubului, jumătate din lemn, jumătate din că­rămidă, se învecina cu un şir de debarcadere năpădite de iarbă, pe care fuseseră instalate două bănci. Marginea rudimentarei construcţii putrezise, iar grămada străveche de lemne care sprijinea ceea ce Mami numea „faţada”, era crăpată şi chiar fărâmiţată. Priveliştea a fost întotdeauna frumoasă pentru că în acest loc rada portului era foarte întinsă, iar fluviul aglomerat de vase. În apro­piere se aflau şi danele de acostare ale vaselor germane. Lila Smith obişnuia să stea la fereastra sufrageriei privind fascinată vapoarele care pluteau încet. Ajunsese să cunoască foarte bine lumea încântătoare a fluviului. Chiriaşii clubului, reîntorşi din voiaj, începuseră să ob­serve că Lila nu mai era un copil. Niciodată nu fusese lipsită de drăgălăşenie, dar acum căpătase şi un farmec pe care nimeni nu-l remarcase până atunci. Natura adău­ga feţei ei de copil cu obraji rotunzi şi ochi mari o căldură abia ghicită. Din păcate îmbrăcămintea îi era neîngriji­tă, iar pantofii jerpeliţi. — Ăla de la 7 vrea ceai, Lila, nu mai sta cu ochii căscaţi ca un porc înjunghiat. Intră-n priză mai repe­de! Cam aşa o încuraja Mami când intra în cameră şi o prindea cufundată în ocupaţia ei favorită, privitul pe geam. — Da, mătuşico, răspunse Lila apoi zbură la bu­cătărie. Vocea aspră a patroanei o îngrozise dintotdeauna. Uneori şi-ar fi dorit o altfel de viaţă; avea o vagă impresie că şi ştia cum ar arăta acea viaţă: cu pomi, spaţii largi şi oameni foarte respectuoşi. Visa mai tot timpul în vreme ce se uita pe geam. Afară dimineaţa era rece, soare­le, cu obrazul ca petala unei flori, dantela apele râului cu şuviţe tremurătoare de aur palid. Brusc, fata îşi ridică ochii în sus. O privise un bărbat aflat pe debarcader. Faţa îi era bronzată şi frumoasă. Avea capul descope­rit, iar părul castaniu se inela în bucle unduitoare. — Bună dimineaţa, prinţeso! Lila surâse puţin speriată; zâmbetul pieri apoi încet, lăsând pe faţa ei un aer de seriozitate. — Bună dimineaţa, domnule Wade! Aproape că i se oprise respiraţia. Poliţistul era una dintre persoanele care o fascinau. Şi asta nu pentru că i-ar fi fost teamă. Fata intuia că el are o importanţă cu totul deosebită în viaţa ei, însă motivaţia acestui sentiment îi scăpa. Multă vreme îl considerase un om în etate, cam la fel de bătrân ca Golly. Apoi, într-o bună zi i s-a părut că sunt de-o vârstă. Niciodată nu-i pusese întrebări incomode, nici nu încercase să afle de la ea amănunte din viaţa intimă a familiei. Cât despre interoga­toriile infernale la care era supusă Mami, ele nu puteau reprezenta un motiv de nelinişte pentru familia Oaks. — De ce ţi se spune „ocupatul”, d-le Wade? Pusese întrebarea fără să-şi fi dat seama cum, şi se înspăimântă încă înainte ca vorbele să-i fi scăpat. — Pentru că sunt ocupat, prinţeso, răspunse el grav. Niciodată nu ştia, atunci când i se adresa pe tonul acela potolit, dacă e serios sau glumeşte. Sunt atât de ocupat, încât probabil că existenţa mea este o adevărată ofensă pentru un pierde-vară. Hărnicia e punctul meu slab. Wade făcu o pauză şi o privi cu interes. — Hai să ne întoarcem la acea experienţă de care mi-ai mai vorbit, propuse el. Fata deveni dintr-odată foarte agitată. — Aş fi fericită să uitaţi că am spus vreodată aşa ceva, răspunse ea privind înspăimântată spre uşă. A fost o prostie din partea mea … De fapt, eu … eu min­ţeam, d-le Wade. Încercam doar să fac senzaţie. — Tu nu poţi spune minciuni, o întrerupse el calm. De fapt încerci să-mi plasezi una acum, dar nu-ţi reu­şeşte. Când ai afirmat: „Să nu crezi că îmi este aşa de rău — câteodată am chiar o experienţă minunată”, acela a fost adevărul. Îşi ridică mâna cu un gest dom­nesc. Dar despre aşa ceva vom mai discuta poate. Cum îţi merge? Înainte de a-i răspunde, Lila auzi paşii greoi ai lui Mami şi se retrase cu un pas în spate. Privea peste el şi era conştientă de ipocrizia ei; Mami intră încruntată în cameră. — Bună, d-le Wade, chiar n-ai altceva mai bun de făcut decât să-mi ţii moştenitoarea de vorbă? Vocea ei era ascuţită şi vibrantă. Dintre toate feţele demne de ura ei, cea mai nesuferită îi era cea a lui John Wade. O expedie pe Lila din cameră cu un gest şi trânti uşa după ea. — Să nu vii aici să-mi chestionezi copiii. Fii bărbat şi bate la uşa din faţă. — Dar tu n-ai aşa ceva, răspunse Wade cu o undă de reproş. Şi de ce eşti atât de nervoasă, fetiţo? Am venit animat de cele mai amicale sentimente pentru a sta de vorbă cu Golly. — E pe debarcader. Şi nu îmi mai spune fetiţo! izbucni femeia, iritată.

                                             Capitolul 1 VALETUL DE TREFLĂ   Tânărul poreclit Gregory Coco fu ridicat dintr-un şanţ al cartierului Lambeth din Londra; murise înainte ca ser­gentul din post, din strada Waterloo, care auzise împuş­căturile, să fi ajuns la faţa locului. Noaptea era viforoasă, ningea; fusese, probabil, urmărit şi apoi împuşcat; nimeni însă nu fusese martor la această crimă. Când fu adus la morgă şi i se cercetară hainele, nu se găsi asupra lui decât o cutiuţă de tinichea conţinând un praf alb, ce se dovedi a fi cocaină, şi o carte de joc… valetul de treflă! Asociaţii săi îl botezaseră Gregory Coco fiindcă era cocainoman şi pentru că, printre robii beţiei reci, cocainei i se zice „coco”. Fusese jucător de cărţi şi tovarăş cu colo­nelul Boundary în câteva dintre afacerile acestuia. Asta era tot ce se putuse afla despre el. Colonelul nu ştia nimic din tre­cutul tânărului, afară de faptul că urmase Universitatea din Oxford şi că apoi decăzuse. Boundary mai adăugă câteva amănunte în scopul de a dovedi - pentru cei ce voiau să fie obiectivi - că el, colonelul Boundary, fusese totdeauna un om care dorea binele tuturor. Acest titlu de colonel era onorific şi Boundary îl purta, mai curând, graţie unui vechi obicei, decât  în baza vreunui drept. Unii pretindeau că Gregory Coco, în momentele sale de exagerată exaltare, vorbise despre lucruri ce ar fi putut dăuna colonelului; lumea însă era întotdeauna gata să-l bârfească pe Boundary, a cărui avere era o sfidare şi o ruşine. După ce-l îngropă pe misteriosul Gregory Coco,  un juriu compus din concetăţeni de-ai săi pronunţă verdictul: „crimă premeditată, înfăptuită de una sau mai multe per­soane necunoscute”. Aşa se părea că s-a sfârşit o tragedie pornită din cauze meschine când, trei luni mai târziu, se produse în viaţa colonelului Boundary o întâmplare, nu tocmai plăcută. Într-o dimineaţă, sosi, pe adresa locuinţei sale de un lux princiar, din Albermale Place, o scrisoare. O deschise el însuşi, căci purta menţiunea „personal”. După cum se dovedi, nu era chiar o scrisoare, ci o carte de joc, soioasă şi pătată: valetul de treflă. O privi adânc uimit; uitase de mult ce soartă avusese fostul său asociat, apoi observă că era ceva scris pe marginea cărţii de joc şi, răsucind-o, citi: „Jack Judecătorul”, nimic mai mult. Colonelul îşi coborî pleoapele peste ochii obosiţi, încercând parcă să înlăture astfel o fan­tasmă. — Eh! exclamă el dezgustat, aruncând cartonaşul în coşul de hârtii. În clipa aceea avu o viziune: o faţă albă, nerasă şi uscăţivă, cu buzele întredeschise într-un zâmbet uşor, zâmbetul lui Gregory „Coco”, din ziua când se întâlniseră ulti­ma oară. Apoi îi mai sosiră şi alte cărţi de joc şi urmară diferite întâmplări neplăcute, ca să nu le numim neliniştitoare. După ce chibzui câtva timp, colonelul se hotărî să dea o dublă lovitură. Era pe cale de a face un pas cutezător pe care nimeni altul afară de colonelul Dan Boundary nu l-ar fi riscat. Ştia mai bine decât oricine că, de trei ani încoace, Stafford King îşi destinase întregul său timp deconspirării bandei lui Boundary. Îi era cunoscut faptul că tânărul acela grav, cu ochii cenuşii şi pătrunzători, care şedea acum de partea  cealaltă a mesei stil Ludovic XV, în elegantul birou particular al Sindicatului Spillsbury, îşi câştigase situaţia de frunte din departamentul poliţiei criminale numai mulţumită inteligenţei sale şi că, dintre toţi agenţii, el era cel mai de temut. Nu exista un contrast mai izbitor decât cel dintre cei doi bărbaţi: de o parte detectivul, un om rafinat, dotat cu simţ estetic; de cealaltă, statura înaltă, impresionantă, a omului de care era bine să te fereşti, colonelul Boundary. Acesta din urmă, cu părul negru, lins, despărţit la mijloc printr-o cărare, cu ochii mari, obosiţi, mustaţa lată, galbenă, ca de fiară, bărbia dublă, corpul mătăhălos şi puternic, mâinile enorme şi păroase ce se odihneau acum pe masă, era întruchiparea forţei brutale, neobosite, lipsite de scrupule; mai înfăţişa şi viclenia, viclenia tigrului ce stă la pândă. Stafford îl observă cu interes; privirea lui era foarte calmă. Poate că în sine se amuza de îndrăzneala extraordinară a acestui om, dar chiar dacă acesta i-ar fi fost gândul, nimic nu se putea citi pe faţa sa de nepătruns. — Probabil, domnule King, zise colonelul încet şi greoi, după cum îi era obiceiul, găseşti ciudat faptul că, în împrejurările date, am trimis după dumneata. Presupun, urmă el, că asociaţii mei vor împărtăşi părerea dumitale, având în vedere toate neplăcerile pe care ni le-ai pricinuit. Stafford King nu răspunse nimic. Şedea drept şi atent, cu ochii în patru. — Scoate-i omului un nume rău şi l-ai nenorocit. Sunt douăzeci de ani de când lupt împotriva bănuielilor nedrepte ale duşmanilor mei. Am fost mereu defăimat, spuse clătinând capul, îndurerat… Nu cred să fi fost cineva mai defăimat decât mine… şi tovarăşii mei de afaceri: Poliţia şi-a vârât nasul… vreau să spun că… a cercetat afacerile mele în amănunţime şi, să fiu sincer faţă de dumneata, domnule King, atunci când a ajuns la cunoştinţa mea şi a asociaţilor mei de afaceri că dumneata ai primit însărcinarea de a-l supraveghea pe bătrânul şi nedreptăţitul Dan Boundary, am fost mulţumiţi. — Spunându-mi toate acestea, înţelegi să-mi faci un compliment? întrebă Stafford, schiţând un zâmbet uşor. — Fără îndoială, răspunse colonelul cu glas sigur, în primul rând, domnule King, ştiu că eşti cel mai corect şi mai cinstit dintre toţi detectivii din Anglia şi, probabil, din lumea întreagă. Singurul lucru pe care îl cer e dreptate. Viaţa mea e o carte deschisă şi suport investigaţiile cele mai mi­nuţioase, spuse acestea şi întinse mâinile-i uriaşe, invitând parcă să fie cercetat cu mai multă severitate decât până acum. Stafford King nu răspunse nimic. Cunoştea, chiar foarte bine, poveştile care circulau în privinţa bandei Boundary. Ştia destul de puţin, mai mult ghicea, despre ra­mificaţiile ei întinse. În orice caz, era absolut sigur că avea de-a face cu o organizaţie bogată şi că omul acesta, care vorbea atât de măsurat, dispunea de milioane. Dar era departe de a da crezare asigurărilor colonelului, din care s-ar fi putut deduce corectitudinea metodelor sale în afaceri. King se plecă puţin înainte şi spuse cu un ton ironic: — Sunt sigur că n-ai trimis după mine ca să-mi vorbeşti despre soarta dumitale vitregă, colonele. Boundary făcu un semn negativ.

C U P R I N S   GARDIANUL POET. 6 CĂUTĂTORUL DE COMORI 23 TRUPA.. 43 HOȚUL DE MARMURĂ.. 64 ADEVARATA MELODRAMĂ.. 80 MAMBA VERDE. 95 O ÎNTÂMPLARE CIUDATĂ.. 114 PLASAMENTE AVANTAJOASE. 128         GARDIANUL POET[1]   Ziua în care d. Reeder fu delegat să lucreze în biroul procurorului, a fost într-adevăr o zi fatală pentru d. Lambton Green, șeful sucursalei Băncii „London Scottish Middland”. Sediul acestei sucursale era la colțul dintre strada Pell și Bulevardul Firling, pe partea dinspre câmpie. Clădirea era destul de mare și era închiriată, contrar obiceiului, în întregime, sucursalei băncii. Luna Traction Company, care dădea de lucru la vreo 3000 de oameni, Associated Novelties Corporation care avea o cifră de afaceri enormă și Laraphone Company, aveau depuse sume mari de bani la această sucursală. Și firmele acestea erau numai trei din cei mai importanți clienți ai băncii. În vederea plăților săptămânale, Centrala trimetea în fiecare miercuri după amiază, în numerar, sume mari de bani, care se păstrau în case de fier. Aceste safe-uri se aflau zidite sub camera particulară a domnului Green, dar nu se putea ajunge la ele decât din sala casieriei, printr-o ușă de oțel. Ușa era vizibilă din stradă și pentru a se înlesni supravegherea, fusese instalat deasupra ei un reflector electric. Afară de aceasta fusese angajat și un paznic, în persoana soldatului pensionar Arthur Malling. Banca făcuse un aranjament cu secția de poliție din apropiere, în sensul ca un gardian să treacă la fiecare patruzeci de minute prin fața clădirii. Gardianul avea obligația să se uite pe fereastră și să schimbe semnale cu paznicul de noapte. În noaptea zilei de 17 octombrie gardianul Burnett, care era de serviciu, se opri conform consemnului în fața băncii și se uită înăuntru. Ceea ce îl surprinse mai întâi, a fost faptul că reflectorul de deasupra ușii de oțel nu era aprins. Paznicul de noapte lipsea de asemenea. Gardianul, devenit bănuitor, nu așteptă mult ci alergă spre fereastra cea mai apropiată, pe care o găsi deschisă, spre marea sa spaimă. Se cățără înăuntru și strigă pe Malling. Nu-i răspunse nimeni. Încăperea mirosea greu, dulceag. Un miros pe care el nu-l putea defini. Sala ghișeelor era goală. Observând lumină în cabinetul particular al Directorului, gardianul deschise ușa și zări un individ zăcând pe podea. Era paznicul! Mâinile acestuia erau încătușate, iar genunchii și gleznele erau strânse cu o curea. Gardianul găsi și explicația mirosului dulceag. Deasupra capului paznicului atârna un vas de tablă, cu fundul găurit, din care picura în continuu un lichid pe bucata de vată cu care era acoperită fața lui Malling. Burnett, care fusese rănit în război, își dădu imediat seama că e vorba de cloroform. Îl trase pe Malling în hol, îndepărtă vata, dădu alarma și încercă să-l readucă la viață. Poliția sosi în câteva minute. În același timp sosi și un medic, care se afla din fericire la comisariat când se dăduse alarma. Însă toate încercările de a-l readuce pe Malling la viață fură zadarnice. — Era probabil mort, când a fost găsit, spuse medicul. Aș dori să știu ce înseamnă zgârieturile de pe mâna lui dreaptă. Deschizându-i dreapta se observa cam vreo duzină de zgârieturi mici, care păreau să fi fost făcute de curând, căci podul palmei era încă umed de sânge. Burnett fu trimes imediat la domnul Green, care locuia după colț, în Firling Avenue, întruna din vilele construite într-un stil atât de cunoscut oricărui londonez. Polițistul observă lumină în interiorul casei și ușa-i fu deschisă imediat ce atinse soneria. D. Lambton Green era complect îmbrăcat și părea să fie foarte iritat. Burnett observă un geamantan, o cuvertură și o umbrelă așezate pe un scaun în hol. Directorul ascultă, palid la fată, ceea ce-i spunea Burnett despre cele întâmplate. — Cum, s-a spart la bancă? Imposibil! aproape că zbieră. Dar asta e teribil! Cât pe ce să se prăbușească. Era așa de iritat, încât Burnett trebuia să-l sprijine. — Eu - eu voiam tocmai să plec”, spuse el fără noimă, pe când mergea cu polițistul spre bancă. De fapt mi-am dat demisia, am lăsat o scrisoare, care va explica totul. Directorul deschise sertarul biroului său, într-un cerc de oameni, care îl priveau cu bănuială, se uită înăuntru și se prăbuși pe un scaun… — Nu sunt aici! urlă el. — Le lăsasem aici - cheile - și o scrisoare. De disperare leșină. Când își reveni în fire se găsi într-o celulă a comisariatului de poliție. În cursul zilei fu interogat de către comisar, și auzi, scos din fire, acuzația ce i se aducea: asasinarea lui Arthur Malling și furtul unei sume de 100 000 lire sterline.   [1] Titlul original în limba engleză The Poetical Policeman.

Născut la Greenwich în 1875, EDGAR WALLACE urmează şcoala elementară la Londra. După o serie de slujbe mărunte, pleacă pentru o perioadă de şase ani ca mercenar. Aşa ajunge în Africa de Sud, unde are şansa de a fi angajat de agenţia Reuters, pe post de corespondent de război. Urmează apoi o colaborare fructuoasă cu ziarul „Daily Mail”. Scriitor extrem de prolific, în douăzeci şi şapte de ani de activitate Edgar Wallace scrie o sută cincizeci de romane de mare succes. Moare în 1932. În anul 1938, Margaret Lane, nora celebrului scriitor va publica „EDGAR WALLACE - Biografia unui fenomen”. 1. ORATORUL Era foarte limpede pentru toată lumea de ce inspectorul şef Oliver Rater era supranumit „Oratorul”. Celor ce nu gustau umorul englezesc le era însă mai puţin limpede cauza pentru care această poreclă nu fusese niciodată înlocuită cu o alta. Motivul se datora mai degrabă firii sale taciturne decât jocului întâmplării[1]. Domnul Rater vorbea puţin, dar gândea mult. De asta nu se putea îndoi nimeni. Era un bărbat înalt, lat în umeri, cu o faţă lătăreaţă şi lipsită de expresie. Când îi vorbeai aveai tot timpul impresia că vorbele îţi sunt puse la îndoială. Te despărţeai de el ferm convins că nu avea un vocabular mai bogat de zece cuvinte. Mulţi criminali îi fuseseră aduşi în faţă cu un alibi atât de perfect încât părea absolut ridicol să fie reţinuţi pentru cercetări, dar sfârşiseră prin a recunoaşte totul, sub povara tăcerii lui apăsătoare. — Are un singur viciu, obişnuia să spună comisarul adjunct, gândeşte prea mult. Într-o după-amiază de februarie, retras într-un colţ al camerei ticsite cu cadouri de nuntă, Oratorul se lăsase pradă slăbiciunii sale preferate, aceea de a privi adunarea mondenă ce venise să-şi prezinte darul, fiecare gândind în sinea lui că cel adus de el este cel mai grozav. De regulă, nimeni nu invită un inspector şef de poliţie să admire cadouri de nuntă. Dar Oratorul o făcuse din proprie iniţiativă şi venise ca oaspete, căci fusese prieten cu defunctul tată al miresei. Angela Marken îşi amintise de el atunci când făcuse lista invitaţilor. — Draga mea, îi spuse mama soacră înţepat, cum să inviţi un poliţist? E ridicol. Angela oftă şi se lăsă pe spate în scaun, rozând gânditoare capătul creionului. — Nu înţeleg de ce nu, răspunse ea plictisită. Ar fi unul din puţinii oameni respectabili invitaţi la nunta mea. Ezită puţin şi apoi adăugă: — Aş putea să-l invit şi pe Donald Grey. Doamna Marken strâmba din nasul ei aristocratic. — Sub nici o formă. Fii realistă Angela. Donald este un băiat foarte bun şi ţin mult la el, dar nu îţi poţi permite luxul să devii sentimentală când e vorba de un tânăr cu un venit de 300 de lire pe an. — Cred că ai dreptate, răspunse fata cu resemnare şi scrise pe plic adresa inspectorului şef Rater. O să ne păzească şi bijuteriile cu ocazia asta, nu? Facem şi o economie, zise ea cu ironie. Puţini din invitaţii ei ar fi putut înţelege cărui fapt i se datora ironia asta. Lordul Eustace Lightley era bogat şi urma să moştenească un ducat, era chipeş şi avea chiar şi veleităţi de poet. Era - din toate punctele de vedere - o partidă pentru fiica unui şef de poliţie ce nu lăsase nici o avere, pentru că singura lui pasiune fusese teoria strategiei militare. Angela era zveltă şi de o frumuseţe discretă, însă foarte sigură pe ea. Văzând-o intrând, gătită cu rochia de mireasă, Oratorul îşi spuse în sinea sa că era o apariţie încântătoare. Nu mulţi se puteau lăuda că au stârnit admiraţia Oratorului, aşa că atitudinea sa de acum putea fi luată drept entuziasm. Mai târziu dădu cu ochii şi de mire, dar nu-l plăcu de la prima vedere. Era un bărbat uscăţiv, cu o faţă prelungă şi ten de fată, în ciuda celor 35 de ani. Lordul Eustace Lightley nu era genul de bărbat care să-i placă Oratorului, care îşi spuse în sinea sa că, dacă Atotputernicul l-ar fi pus pe el să închipuiască câteva tipuri de om, Lordul Eustace Lightley nu i-ar fi trecut, pur şi simplu, prin minte. Excelenţa sa, ducele, era un om atât de irascibil încât de multe ori ieşirile lui frizau bădărănia. Oratorul cu greu avea să uite prima lor întâlnire. — Tu eşti tipul ăla, detectivul? întrebă el. Oratorul încuviinţă din cap, ceea ce la el însemna un adevărat discurs. — Atunci de ce naiba stai ascuns într-un colţ? N-ai cum să vezi nimic de aici, bătrâne. De ce nu urci în galerie? zise el, indicîndu-i-o cu degetul. Oratorul îşi scărpină vârful nasului. — Nu eşti de nici un folos dacă stai aici, continuă lordul din ce în ce mai furios. Ori că stai aici, ori în Grosvenor Square, tot una-i. — Chiar într-acolo şi plec, zise Oratorul, întorcându-i spatele şi ieşind din încăpere fără vreo altă explicaţie. Asta a fost prima şi ultima dată când se întâlni cu lordul Eustace Lightley, dar avea să afle multe despre el în următoarele zece minute, de la un tânăr ce-l acostă în faţa intrării. Acesta avea o înfăţişare respectabilă şi ducea în mână un pachet frumos ambalat în hârtie maro; dorea să afle cum putea să dea cât mai repede de excelenţa sa. Desigur că îl recunoscuse de-ndată pe domnul Rater, de altfel nici nu era prea greu, căci chipul Oratorului apărea adesea în ziarele cele mai citite. — Ce lucruri ciudate se mai întâmplă pe lumea asta, d-le Rater, nu-i aşa? Lucruri la care nu te-ai fi gândit niciodată. De sute de ani noi suntem farmaciştii casei excelenţei sale. De la noi îşi cumpără pasta de dinţi, săpunul, tot ce au nevoie. Chiar şi când a fost în Siria, acum mulţi ani şi a avut ceva probleme cu plămânii; acum e vindecat, îi trimitem săptămânal... Domnul Rater ascultă cu mult interes cele spuse de tânăr. Un an şi ceva mai târziu d-l Rater se afla la Ostende, unde îşi petrecea concediul. Era celibatar, aşa că îşi putea permite o astfel de vacanţă costisitoare. Alesese Ostende-ul fiind aproape sigur că aici avea să dea de tot felul de indivizi care nu s-ar fi aşteptat niciodată să-l vadă aici. De obicei nu citea ziarele, însă o frântură de conversaţie ce-i ajunse din întâmplare la urechi la hipodrom, între curse, avea să-l facă să caute degrabă o bibliotecă, unde ceru un teanc de ziare vechi. „Cu tristeţe vă aducem la cunoştinţă încetarea din viaţă a lordului Eustace Lightley. Bolnav de câteva luni, excelenţa sa a murit pe neaşteptate ieri seară, la reşedinţa sa din Heart Street, Mayfair” — Doamne, Dumnezeule! exclamă dl. Rater. Dacă ar fi fost să dea frâu liber primului instinct, ar fi trimis imediat văduvei o telegramă de felicitare. Dar se mărgini să-şi noteze în agendă conversaţia pe care o avusese cu tânărul de la farmacie. Apoi chestiunea îi ieşi complet din minte, căci în următoarele trei zile fu extrem de prins cu diverse întrevederi cu poliţiştii din Ostende. O serie întreagă de furturi fuseseră săvârşite în marile hoteluri; bijuterii de mare valoare fuseseră subtilizate în timp ce posesorii lor luau masa sau erau la cazinou. Oratorul nu se putu abţine să nu participe direct la eforturile poliţiei de a soluţiona aceste cazuri. Suspecţii erau în număr de cinci, dar cel pe care îl bănuia cel mai tare nu se afla printre ei. Toate furturile fuseseră săvârşite în maniera tipică a lui Osawold şi de aceea fu puţin dezamăgit să afle la telefon că William nu părăsise de loc Londra unde în ultima lună fusese în permanenţă sub observaţia poliţiei. — De fapt, spuse vocea din telefon, era cât pe ce să fie arestat în ziua în care spui că a fost comisă spargerea... Un om de-al nostru l-a văzut ieşind dintr-o casă din West End şi l-a recunoscut imediat. Dar se pare că o doamnă, al cărei soţ era bolnav, l-a chemat în casă. I se stricase telefonul şi l-a rugat pe el să aducă doctorul. — Ce ghinion, comentă Oratorul. A doua zi a fost arestat adevăratul hoţ. Era un cetăţean american pe nume Lavinsky şi, astfel, cazul a fost rezolvat. Oratorul se întoarse din concediu refăcut şi atât de bine dispus încât în tren catadicsi să încuviinţeze când vecinul de compartiment declară că era o vreme cu adevărat superbă. Londra îl solicită la maxim. Trei luni încheiate îl urmări pas cu pas pe Honoré de Youre, criminalul din Bath; într-o dimineaţă devreme, pe când se întorcea de la execuţia unui criminal ce avusese loc la închisoarea Wandsworth (Oratorul asista întotdeauna la execuţia celor condamnaţi la pedeapsă capitală) şi străbătea Hyde Park-ul, se auzi strigat de o voce răguşită şi puţin ironică: — Alo, inspectore, hai să-ţi ciripesc ceva. Îşi întoarse încet capul şi ceea ce văzu îl luă prin surprindere. La volanul unei limuzine mari şi extrem de frumoase, închiriată probabil, gândi el, stătea un bărbat de o eleganţă ostentativă; pălăria albă era o obrăznicie, iar inelul cu diamnat ce-i strălucea pe deget era de-a dreptul scandalos. — Urcă, inspectore, îi spuse Bill Osawold cu seninătate. După licărirea de panică ce îi apăru pentru o clipă în privire când Oratorul, cu un aer grav, deschise portiera şi urcă, aşezându-se lângă cel pe care îl trimisese în trei rânduri la închisoare, era clar că Osawold nu se aşteptase că invitaţia să-i fie luată în serios. — Vreo afacere la orizont, Bill? îl întrebă Oratorul. Bărbatul tuşi, parcă negăsindu-şi locul în scaunul capitonat, sub privirea scrutătoare a detectivului. — Arăţi superb, Bill, murmură Oratorul. Într-adevăr, dl. Osawold avea o ţinută deosebită. Costumul în carouri, din stofă de lână, cămaşa lucioasă de mătase cu dungi violete şi guler asortat, acul de cravată cu diamant, pantofii uşori din piele fină şi şosetele din mătase străvezie, erau de-a dreptul impresionante. — Sunt curat, inspectore, zise Bill cu o voce guturală. Am primit o moştenire de la o mătuşă. Să vii să vezi unde stau. Oratorul îl examină din cap până în picioare cu eficienţa unui aspirator căruia nu-i scapă nici un fir de praf. — O mătuşă, zici? Pun pariu că se uită la tine din ceruri încântată de fapta ei. Era din Australia, nu? — Nu, din America, spuse Bill şi figura lui expresivă se strâmba în ceea ce se dorea a fi un zâmbet. Dacă eşti prin zonă şi ai chef de o duşcă, nu mă ocoli. Bloomsbury Mansions nr. 107. — Nu beau decât apă de izvor, zise Oratorul cu blândeţe. Admiraţia ce i se citea pe faţă era absolut sinceră. — Şi când mă gândesc că ultima oară ne-am întâlnit pe acoperiş la Albemarle Mansions, când te-am prins cu mâţa-n sac şi ai luat cinci ani pentru port ilegal de armă! Celălalt părea foarte jenat. — Ăsta-i un capitol încheiat, inspectore. De când a murit unchiu'... — Mi-ai povestit de ea, murmură Oratorul. — Vreau să zic, mătuşa... N-am mai călcat strâmb. Nu mai ţinea să mă înhăitez cu toţi dubioşii. Dl. Rater îşi privi interlocutorul aşa cum un contabil s-ar uita la un bilanţ falsificat. Ajunse la concluzia că povestea lui nu prea stătea în picioare, căci îi ştia pe de rost trecutul. Multe din crimele în care numele lui fusese amestecat nu erau neapărat legate de spargeri. Avea în el o cruzime primitivă, greu de detectat la prima vedere. Oratorului îi veni în minte un episod legat de o crimă atroce care îl scosese pe Bill din circulaţie timp de cinci ani şi trei luni şi îi împrospătă memoria plutocraticului domn Osawold. — Cred că nu eram în toate minţile, îi replică acesta, dând din cap. Şi oricum, fata aia a îndrugat o groază de minciuni despre mine şi nici cu tine nu mi-a fost ruşine, inspectore. — Asta mi-e meseria, încuviinţă dl. Rater. Maşina ajunsese acum în dreptul intrării în parc dinspre Marble Arch şi Osawold făcu semn şoferului să oprească. — Te las aici, inspectore. Am întâlnire cu un prieten, zise el şi respiră uşurat, văzându-şi duşmanul îndepărtându-se. Treaba cu întâlnirea nu era o minciună. Acasă îl aştepta o tânără nostimă care făcuse greşeala să-i accepte invitaţia de a lua masa cu el în tête-à tête. Dl. Rater nu era nici afectat şi nici surprins de faptul că un criminal notoriu, de ultimă speţă, ajunsese în posesia unei averi deloc neglijabile. Nu era un caz neobişnuit. Nu la fel făcuse şi Harry Gay, tăinuitorul, care închiriase un întreg etaj la Hotelul Splendid, după ce reuşise să dea lovitura vieţii? La fel procedase şi Clew Remmi, care îşi sărbătorise o spargere ca la carte bând bere, căţărat pe acoperişul celei mai scumpe limuzine din Londra, în timp ce aceasta străbătea Oxford Street-ul. În aceeaşi după amiază la ora 5, la cartierul general al poliţiei se primi un telefon şi se făcu imediat legătura cu biroul domnului Rater. Era ceva referitor la Bill Osawold, sau cel puţin aşa se înţelegea din ţipetele isterice ale unei tinere aflate în pragul unei crize de nervi. — A, da, zise Oratorul cu blândeţe. A fost mai mult sau mai puţin o coincidenţă că, pe când ieşea din clădirea Scotland Yard-ului, îndreptându-se spre Whitehall, prima persoană pe care dl. Rater o întâlnea avea să fie Bill Osawold; şi totuşi nu a fost chiar o coincidenţă, deoarece drumul dintre Bloomsbury şi staţia Waterloo trece pe lângă Whitehall şi traversează podul Westminster, iar Bill tocmai se îndrepta spre gară, pregătit să şteargă puţină, dacă cele două valize măricele şi cufărul voluminos aflate încă în portbagajul taxiului pot fi luate drept dovadă. Taxiul lui Bill trecu ca o săgeată pe lângă inspector pentru a se opri puţin mai departe, vis-a-vis de clădirea Parlamentului, blocat într-un dop de circulaţie. Până să se restabilească circulaţia, Oratorul era deja lângă uşa deschisă a taxiului. — Haide, ieşi. Hai, tinereşte, zise el. Bill se supuse. Era alb ca varul şi ochii îi scăpărau de furie. Cu un singur gest Oratorul îl chemă la ordin pe poliţistul din apropiere: — Umflă-l, îi zise, scurt. Are o jucărie la el.   [1]  O. Rater şi orator se pronunţă la fel. (n. tr.)