Edgar Wallace

                                         PARTEA I   1   Harry Stone, omul care mai era cunoscut şi sub porecla de Harry Cameristul, lucrase un timp ca agent al poliţiei secrete din Rhodesia. Când s-a descoperit, însă, că lucra mână-n mână cu nişte delincvenţi, cariera lui de detectiv luase sfârşit. De altfel, nici nu durase decât două luni. Ar fi trebuit să fie deferit justiţiei, dar tocmai atunci poliţia era grozav de interesată să nu se ajungă la un scandal public, atrăgându-se atenţia asupra neregulilor existente în cadrul instituţiei. Aşa se face că, în momentul când Stone luase un tren de noapte spre Capetown, l-au lăsat să plece nevătămat şi nici mai târziu nu şi-au dat osteneala să folosească acest prilej pentru a pune mâna pe el. Harry se îndreptă spre sud, având în buzunar trei sute de lire sterline, de care făcuse rost pe căi, evident, necinstite, cu speranţa că va da undeva de Lew Daney, un hoinar fără căpătâi, un artist foarte talentat dar nu prea norocos. Însă Lew părăsise de mult acele locuri. Era tocmai pe cale să organizeze o serie de spargeri, care aveau să stârnească mult mai multă vâlvă decât încercarea lui de a pătrunde la seifurile băncii din Johannesburg. Între timp, învăţase multe, şi acum îşi organiza metodic toate acţiunile. Harry se întoarse înapoi la Salisbury, prin Beira şi Massi-Kassi, dar avu ghinion, căci căpitanul Timothy Jordan, şeful poliţiei judiciare din Rhodesia, îl căută personal la hotel. De cum intră, acesta îi spuse: — V-aţi înscris în registrul hotelului sub numele de Harrison, dar adevăratul dumneavoastră nume este Stone. Ce mai face bunul dumneavoastră prieten Lew Daney? — Habar n-am de cine vorbiţi — răspunse Harry morocănos. Timothy Jordan zâmbi. — Mă rog, fie cum vreţi. Oricum, trenul spre teritoriul portughez pleacă peste două ore. Pe ăsta o să-l luaţi. Harry nu ştia ce să răspundă, dar nu-l contrazise pe Jordan. Nu-l cunoscuse personal până acum, dar auzise multe despre acest funcţionar energic şi destoinic. Tim Jordan era un om înstărit, s-ar putea spune chiar bogat, aşa că-şi putea permite luxul de a fi cinstit şi conştiincios. Cerceta toate fotografiile indezirabililor şi ale celor împotriva cărora se emiseseră mandate de arestare şi era mereu prezent la sosirea şi plecarea trenurilor personale. De obicei găsea câte unul pe care-l expedia din Rhodesia sub escortă. Fotografia lui Harry ajunsese în mâinile lui tot pe linie de serviciu. La Beira, Stone se îmbarcă pe un vapor ce făcea cursa între Durban şi Greenock. Ar fi vrut cu totul altceva, dar la Londra se întâmplaseră mai multe lucruri neplăcute, aşa că n-avea chef să debarce în nici unul dintre marile porturi, unde să cadă imediat sub ochii Scotland Yard-ului. Oricât de ocupată era, şi era, într-adevăr ocupată până peste cap, poliţia mai avea, totuşi, câţiva oameni la dispoziţie, care să fie cu ochii pe vasele de pasageri când acestea ancorau. La câteva zile după ce Harry tocmai îşi găsise şi închinase o locuinţă convenabilă la Glasgow, comandantul Cowley de la Scotland Yard îi convocă la o şedinţă pe toţi inspectorii şefi din subordinea sa. Când toţi se adunară, începu: — Este a doua mare spargere în decurs de două săptămâni. Trebuie să fie vorba de aceeaşi bandă. Dacă gangsterii nu aveau, din întâmplare, ghinion, lovitura le-ar fi reuşit în mod strălucit. Comandantul făcea aluzie la spargerea de la Northern Counties Bank. Un paznic de noapte şi un poliţist, care tocmai îşi făceau rondul, fuseseră împuşcaţi cu sânge rece, după care, bandiţii deschiseseră uşile şi pătrunseseră la seifuri. Dar se osteniseră în zadar, căci banca fusese înştiinţată de spargere cu o zi înainte, şi o mare sumă de bani fusese pusă în siguranţă în alt loc. — Aţi citit cumva articolele din presă? întrebă grav inspectorul-şef Pherson. Dar în tonul lui se distingea şi o undă de sarcasm. Cowley îşi duse enervat mâna la frunte. — Dar e firesc să citesc tot ce scriu ziariştii despre astfel de cazuri! Cei de la Scotland Yard erau supăraţi că nu fuseseră convocaţi şi ei la această consfătuire a poliţiei locale. Poliţia locală nu este obligată să solicite prezenţa la o consfătuire a reprezentanţilor Scotland Yard-ului. Dimpotrivă, Scotland Yard-ul este obligat, prin regulament, să nu facă nici într-un fel concurenţă poliţiei din provincie. Nici în cazul spargerii de la Northern Counties Bank, nici al celei de la Mersey Trust Company, nimeni nu făcuse apel la Scotland Yard. — Vom auzi curând de o a treia spargere importantă — continuă Cowley, după o scurtă pauză. Toate aceste delicte sunt pregătite de multă vreme, dar eu aş vrea doar să ştiu cine le organizează. Formidabilul organizator era Lew Daney, dar nimeni nu se gândea la el, căci poliţia nu-l cunoştea încă. Doar Harry Stone ştia de existenţa lui, dar nici nu se gândise să „raporteze” despre asta Scotland Yard-ului — avea ceva mai bun de făcut decât să ajute poliţia să pună mâna pe un om care valora cât o mină de aur. Curând avu loc şi a treia spargere, cu deplin succes. Lower Clyde-Bank îşi avea sediul într-un fel de palat, în Glasgow. Pe o ceaţă deasă, într-o joi seara, între ora 21 şi zorii zilei următoare, până pe la ora 4, depozitul subteran nr. 2 al băncii fusese forţat şi curăţat până şi de ultimul gologan. Bandiţii puseseră mâna pe una sută douăsprezece mii de lire sterline, başca pe un important depozit al băncii din Dusseldorf, bani păstraţi în două seifuri uriaşe. Amândoi paznicii dispăruseră. Cum, pe la ora 4 dimineaţa, nu se folosiseră de ceasul de control, poliţia se alertase şi trimisese imediat o brigadă de intervenţie rapidă la faţa locului. Dar abia după trei ore doi paznici au fost descoperiţi în cabina unui lift: fuseseră împuşcaţi în imediata apropiere. Un singur om ar fi putut da poliţiei unele informaţii: Harry Stone. În seara cu pricina, când se întorcea spre casă, văzuse un vehicul mare care rula cu viteză redusă pe lângă bordura trotuarului şi se oprise în momentul când trecuse pe lângă el. Chiar în clipa aceea, zărise un om care venea în direcţia lui. Figura i se păruse cunoscută. Se întrebase unde anume îl mai întâlnise, mai făcuse câţiva paşi, apoi se întorsese brusc. Între timp, un alt individ, care purta un sac greu în spinare, îşi făcuse apariţia. Un al treilea tocmai traversa în fugă strada. Toţi trei se urcaseră în maşina aceea misterioasă, care schimbase brusc direcţia şi demarase în viteză. Fusese Lew Daney! Când Harry îl cunoscuse, purta mustaţă. Totul era limpede. Lew tocmai comisese o spargere! Era primejdios pentru Harry să mai rămână prin apropiere, chiar dacă se afla în posesia unui revolver şi ştia să se folosească de el. Dar n-avea nici un chef să se lase arestat de poliţie. A doua zi, Stone se duse la Londra. Acum ştia de unde putea să facă rost de bani. N-avea nici un sens să anunţe banca sau poliţia, chiar dacă se oferea o mare recompensă pentru cei ce vor ajuta la prinderea bandiţilor. Lew jefuise o mare sumă de bani. Ar fi mult mai câştigat dacă l-ar convinge să-i împartă pe din două cu el. Dar pentru asta trebuia să-l găsească pe Lew Daney, lucru nu chiar aşa de uşor. Oricum, trebuia să se înarmeze cu multă răbdare.

CAPITOLUL I TREI BARBAŢI ÎN CORDOVA În cafeneaua la „Gran Capitan” în Cordova, şe­dea, la o masă de marmură, un bărbat, care părea că dispune de mult timp liber. Domnul acela era de statură înaltă şi purta o barbă îngrijită. Cu ochii săi cenuşii şi serioşi cerceta toată strada în mod distrat, fără să arate un interes special. Din când în când sorbea din cafeaua ce avea pe masă. Era îmbrăcat în haine negre conform uzului în Spania. Cravata, neagră şi ea, era confecţionată din mătase fină. Pantalonii, impecabil croiţi, erau ţi­nuţi întinşi cu cordoane de piele, care treceau sub ghetele ascuţite la vârf. Felul acesta de a purta pan­talonii, se obişnuia de către unii cavaleri. Îmbrăcămintea aceasta, cam stranie pentru noi, era portul obişnuit în Cordova. Domnul acela putea foarte bine să fie spaniol, căci în sudul Spaniei se găsesc destui oameni cu ochi cenuşii, proveniţi din căsătoria irlandezilor veseli, care veniseră pe tim­puri cu trupele de ocupaţie ale lui Wellington, cu fetele arzătoare din Estremadura. Bărbatul acela singuratic vorbea o spaniolă impecabilă, şi anume dialectul andaluz. Chiar şi mo­dul cum trata pe cerşetorul care, apropiindu-se de el pentru a-i cere de pomană, milogindu-se plângător şi întinzând o mână schilodită, arăta că se trage din sudul ţării. — În numele Fecioarei, a Sfinţilor şi Atot-Puternicului Dumnezeu, vă implor, senor, daţi-mi zece centime. Domnul de la masă îşi îndreptă privirea spre mâna schiloadă. — Dumnezeu îţi va ajuta! — îi zise el în limba arabă, aşa cum ea se vorbeşte în Maroc. — Dacă Cerul îmi va dărui o sută de ani de viaţă, nu voi înceta să mă rog pentru binele dv. Domnul îşi îndreptă acum privirea spre figura cerşetorului. Acesta era de statură mijlocie. Faţa sa avea trăsături bine definite. Avea capul înfăşurat într-un pansament mare, care-i acoperea şi un ochi. Pe lângă aparenţa asta dezgustătoare, mai era şi para­lizat la picioare. În mâinile-i murdare ţinea un baston. — Senor şi Excelenţă, zece centime mă pot scăpa de chinurile îngrozitoare ale foamei, care mă mis­tuie. N-o să puteţi dormi la noapte, gândindu-vă la nenorocitul de cerşetor, care se zvârcoleşte de foame în culcuşul său! — Du-te cu Dumnezeu! — Oh, Înălţime, pe Copilaşul sfânt, care se odihneşte în poalele mamei sale, pe toţi sfinţii (îşi făcu cruce) şi pe sângele făcător de minuni al martirilor, vă implor, nu mă lăsaţi să mor de foame pe drum, când ştiţi că zece centime, care nu înseamnă nimic pentru dv., îmi pot umple stomacul cu mâncare. Domnul de la masă nu se lăsă înduplecat, ci îşi bău liniştit mai departe cafeaua. — Du-te cu Dumnezeu! Bătrânul mai ezită încă. Se uită mai întâi în susul şi în josul străzii însorite, apoi îşi aruncă o privire în local. în capătul celălalt al cafenelei, şedea la o masă un chelner, răsfoind un ziar. — Îl cunoşti pe Dr. Essley? Întrebarea fusese pusă într-o englezească curată. Celălalt ridică capul. — Nu. De ce? — răspunsul fu dat tot în limba engleză. — Caută de-i fă cunoştinţa. E un om foarte in­teresant. Cerşetorul nu mai spuse nimic, ci se târî mai de parte. Cavalerul de la masă se uită plin de curiozitate, cum cerşetorul se îndrepta spre cafeneaua vecină. Bătu apoi din palme. Chelnerul, care adormise între timp, se trezi din somn şi se apropie leneş de masă. Primi plata şi bacşişul obişnuit, şi aştepta plecarea vizitatorului. Deşi cerul era fără urmă de nori şi soarele strălucea, era totuşi încă răcoare, în zilele acelea ante- mergătoare primăverii. Domnul se sculă de pe scaun şi se arăta acum în toată splendoarea sa — măsura peste şase picioare. Apucă un vârf al mantilei, îl aruncă uşor peste umăr şi o porni agale după cerşetor. Drumul îl ducea prin străzi înguste. Casele erau atât de aproape una de alta, că pe ambele părţi ve­deai adâncituri în ziduri, făcute de roţile căruţelor. Pe cerşetor îl ajunse în Calle Paraiso. Trecu pe lângă el şi o luă pe una din străzile care duceau la biserica San Fernando; merse încet mai departe şi se îndreptă apoi spre Carrera de Puente. Ajunse curând în umbra catedralei, care fusese pe vremuri o moschee şi servea acum atât cultului lui Isus, ca şi al lui Alah. Aici stătu o clipă la îndoială. Nu ştia încotro să o ia. Se îndreptă apoi spre podul „Calahora”, care exista încă de pe timpul Maurilor. Ajungând la mijlocul podului, se opri şi se rezemă de balustradă, uitându-se la jocul apelor tulburi şi umflate ale Guadalquivirului. Pe ascuns însă, observa cum cerşetorul venea spre el. Apropierea dură cam mult timp, deoarece cerşetorul şchiopăta. Îl ajunse în fine şi-i întinse pălăria. Atitudinea cerşetorului era aceea a unui adevărat cerşetor. Vocea însă era a unui englez din pătura cultă. — Manfred — spuse el cu un ton serios, — trebuie să faci cunoştinţa acestui dr. Essley. Te rog dintr-un anumit motiv. — Ce e el? Cerşetorul surâse. — În primul rând trebuie să mă bazez pe me­morie. Biblioteca din locuinţa mea sărăcăcioasă, e cam restrânsă. Îmi amintesc foarte vag că e un me­dic dintr-un cartier mărginaş al Londrei. Pare să fie un om capabil. — Şi ce face aici? Gonsalez, care se ascundea sub masca cerşetorului, surâse din nou. — Aici în Cordova trăieşte un dr. Cajalos. Acolo, prin împrejurimile nobile ale „Paseo del Gran Capitan” unde, probabil, locuieşti tu, nu se aud şuşuielile plebei din Cordova. Aici — şi arătă casele dărăpănate şi murdare de la capul podului — în „Campo da Verdad”, unde se trăieşte cu doi pesetas pe săptămână, şi încă mulţumitor, aici dr. Cajalos este cunoscut şi stimat de toţi. Dr. Cajalos e un om ciudat, care face minuni cu arta lui, despre care filozofia ta nu are habar. El face pe orbi să vadă, scoate — prin forţa sa ocultă — pe vinovaţi la lu­mina zilei, prepară băuturi de dragoste, fără greş, descântă bube şi opreşte ivirea urmărilor bolii som­nului. — Dr. Cajalos este stimat chiar şi în cartierul „Paseo del Gran Capitan” — spuse Manfred, cli­pind din ochi. — L-am vizitat şi eu şi i-am cerut un sfat. Cerşetorul rămase cam perplex. — Eşti mai dibaci decât mi-am închipuit — spuse el cu admiraţie. — Când ai fost la el? Manfred râse pe înfundate.

CAP.1 O LOVITURĂ DE GENIU O'Shea era într-o stare de extremă nervozitate. Astfel petrecuse întreaga noapte. Se plimba nervos de colo până colo, bombănind cuvinte neinteligibile, făcând gesturi mari destinate unui auditoriu invi­zibil şi chicotind de râs la misterioasele sale glume. Spre ziuă, el tăbărî pe micul Lipski, care, în ciuda instrucţiunilor, îndrăznise să aprindă o ţigaretă, şi-l bătu cu multă sălbăticie, în timp ce ceilalţi doi nu îndrăzneau să intervină. Joe Connor era culcat pe pământ, mestecând un fir de iarbă şi urmărind cu o privire întunecată silueta stranie. Marks, aşezat lângă el, privea de asemeni cu un surâs de dispreţ pe buze. — Complet aiurea, zise Joe Connor cu voce flegmatică. Dacă îi reuşeşte lovitura fără să ne bage la închisoare pentru restul zilelor noastre, să ştii că vom avea noroc. Marks Blândul îşi umezi buzele. — Când e nebun, e şi mai şmecher ca de obicei. Vorbea ca un om instruit; unii pretindeau că individul se consacrase vieţii eclesiastice înainte de vreme, atras de un gen de viaţă mai uşor, dacă nu chiar superficial, care sfârşise prin a face din el unul din cei mai periculoşi gangsteri din Anglia. — Nebunie, dragul meu, nu înseamnă „imbecil”. Nu poţi să împiedici pe acest tip să geamă? Joe Connor nu se sculă. Întoarse ochii înspre Lipski care zăcea nu departe de acolo gemând şi înjurând. — Lasă-l, o să-i treacă, zise el fără sentiment. Cu cât o să-l bată mai mult O'Shea, cu atât o să înjure mai mult. Se apropie de tovarăşul său. — L-ai văzut vreodată de aproape? întrebă el. Am lucrat de două ori… nu, de trei ori, cu el. Poartă întotdeauna acelaşi palton cu gulerul ridi­cat până la nas şi aceeaşi pălărie veche care-i acoperă ochii. Nu mi-am putut închipui vreodată că ar putea exista un astfel de escroc. Credeam că se văd doar la teatru! Prima oară l-am întâlnit când a trimis după mine şi ne-am găsit pe drumul de la Saint Albans; dar nu i-am văzut faţa. Era bine informat asupra mea. Mi-a spus de câte ori am fost condamnat şi mi-a explicat ce trebuia să fac… — Şi ai fost bine plătit, murmură Marks. Plă­teşte bine întotdeauna şi îşi atrage cu momeli aju­toarele sale, întotdeauna în acelaşi chip. Îşi ţuguie buzele ca pentru un fluierat şi privi gânditor spre şef. Connor ridică brusc capul. — Două sute cincizeci de lire şi cincizeci pentru fugă, aşa e, nu-i aşa? — Trebuie să plătească mai bine, zise calm Marks. Lucrul acesta merită într-adevăr. Am fost angajat să conduc pe străzile Londrei un camion conţinând trei tone de aur, provenind din Australia. Bine, dar risc spânzurătoarea ca să câştig două sute cincizeci de lire! Nu dragă, nu face! Se ridică, ştergându-şi genunchii. O'Shea dis­păruse în josul povârnişului şi se găsea poate lângă gardul de mărăcini care înconjura pământul săpat, în apropierea locului unde se aflau cei doi. — Trei tone de aur, aproape un milion şi jumă­tate de lire, cred că ni se cuvine zece la sută. Marks rânji, întorcând capul în direcţia lui Lipski. — Şi cu acela? Connor îşi muşcă buzele. — Pe el nu cred să trebuiască să-l socotim. Căută apoi cu privirea locul unde putea fi O'Shea şi se aşeză la locul său. — Asta depinde de noi doi, zise el, aproape şuşotind, şi totul va fi normal. Nu are decât rar astfel de crize şi în mod normal va fi accesibil vocii raţiunii. Suntem destui pentru a opri încărcă­tura. Este unul din cele mai geniale planuri ale lui O'Shea de a umple cu gaz asfaltul drumului. Mă întreb cum de îndrăzneşte să facă asta. Eu conduc camionul în oraş şi-l ascund. — Şi dacă nu se va decide să ne dea ceea ce ni se cuvine? — Eu cred că ar fi mai bine decât să aibă o întrevedere neplăcută între patru ochi cu mine. Connor rupse un nou fir de iarbă pe care-l mestecă melancolic. — E un şiret, începu el. Dar se opri, văzând surâsul ironic al lui Marks. — Nu sunt oare toţi şireţi? Oare închisoarea nu e plină cu oameni inteligenţi? E marea glumă a bătrânului Hillick. El îi numeşte pe puşcăriaşi — studenţi. Nu, dragă Connor, crede-mă, inteligenţa, e ceva foarte relativ. — Ce vrei să spui? mormăi Connor. Nu încerca trucurile tale cu mine, Blândule. Ştii, mie îmi trebuiesc vorbe pe care să le înţeleg. Se întoarse îngrijorat, căutând silueta dispărută. De cealaltă parte a povârnişului, într-o potecă în­gustă, era ascunsă maşina cea mare a lui O'Shea, pregătită pentru a-l duce în siguranţă, după lovi­tură. Asociaţii săi trebuiau să suporte toate riscu­rile şi să se descurce singuri, cum vor putea. Spre stânga, în josul coastei, patru cilindri de gaz erau aşezaţi paralel. Din locul unde era întins, Connor vedea şoseaua lungă şi albă care ducea în vale şi pe care va apărea în curând camionul în­cărcat cu aur şi escortat de poliţie. Avea masca sa de gaz la îndemână; iar din buzunarul lui Marks se zărea una la fel. — Trebuie să aibă mulţi bani, zise Connor. — Cine? O'Shea? Marks ridică din umeri. — Nu ştiu. Cheltuieşte ca un nebun. Nu m-ar mira dacă ar fi ruinat. E mai bine de un an, de când n-a mai dat o lovitură în stil mare. — Ce face cu banii săi? întrebă Connor cu o oarecare curiozitate. — Cheltuieşte tot… ca şi noi. Vorbea despre cumpărarea unei mari proprietăţi, ultima oară când l-am văzut. Vroia să se stabilească şi să trăiască ca un gentleman. Aseară, mi-a spus că i-ar trebui jumătate din prada de azi, pentru a-şi plăti da­toriile. Marks îşi privi mâinile sale foarte îngrijite. — De altfel, este un mincinos, zise el cu un aer indiferent. Ce este asta? Marks privi în direcţia gardului de mărăcini. Auzise un zgomot de frunze şi se ridică imediat. Se duse să inspecteze împrejurimile, dar nu văzu pe nimeni. Se întoarse gânditor lângă Connor. — Mă întreb dacă acest diavol de om ne-a auzit şi de cât timp?

CAPITOLUL 1   SUTA ROŞIE Nici  dumneavoastră,  nici  eu  nu  avem  căderea  să-l  judecăm  pe Manfred şi acţiunile sale. Spun Manfred, deşi la fel de bine aş fi putut spune Gonsalez, sau în fond chiar Poiccart însuşi, întrucât ei sunt în egală măsură vinovaţi sau măreţi, în funcţie de lumina în care le priveşti faptele. Cei mai anarhici dintre noi ar ezita să-i apere, dar cel mai mare umanitar cu greu i-ar putea condamna. Din punctul nostru de vedere, al celor ce respectă legea, văzându-ne de treaba noastră conform codului moral, şi indiscutabil ţinând stânga sau dreapta, după cum ne dictează poliţia, metodele lor erau cumplite, nejustificate, revoltătoare. Asta nu afectează prea mult afirmaţia că, în dorinţa unui cuvânt mai potrivit, îi numim criminali. Aceasta ar fi denumirea unanim acceptată, dar eu cred – de fapt, ştiu – că puţin le păsa de opiniile rasei umane. Am mari îndoieli că s-ar fi aşteptat ca posteritatea să-i încarce cu onoruri. Acţiunea lor îndreptată spre cabinetul ministerial era crimă, pur şi simplu. Totuşi, având în vedere marile probleme umane implicate, cine ar putea-o descrie ca fiind periculoasă? Cinstit vorbind, aş spune despre cei trei care l-au ucis pe Sir Philip Ramon, şi care au măcelărit nemilos în numele Dreptăţii, că se bucură de înţelegerea mea. Sunt crime pentru care nu există o pedeapsă pe măsură, şi insulte  pe  care  maşinăria  legii  scrise  nu  le  poate  şterge.  Aici  se  află justificarea    celor   Patru  Justiţiari  –   Consiliul   Dreptăţii,  aşa   cum   se autointitulează în prezent, un consiliu de mari minţi luminate, imperturbabil. Şi, la puţin timp după moartea lui Sir Philip şi în vreme ce Anglia încă mai comenta evenimentul, au jucat un act sau o serie de acte care au câştigat un fel de încuviinţare oficială nu numai din partea guvernului Marii Britanii, ci şi a guvernelor Europei, şi Falmouth şi-a văzut dorinţa împlinită. Pentru că aşa purtau ei războiul împotriva criminalilor-din-lumea-bună – le subminau puterea, şiretenia, şi minţile lor minunate împotriva celei mai puternice organizaţii a lumii interlope – împotriva foştilor maeştri ai artelor ticăloşiei, şi a inteligenţelor la fel de agile. A fost ziua triumfului Sutei Roşii. Minunatul congres inter-naţional se reunea la Londra, primul mare congres al Anarhismului recunoscut. Nu era o adunare clandestină a unor bărbaţi în grabă vorbind pe la colţuri, ci una la vedere şi curajoasă, cu trei poliţişti special la datorie în afara încăperii, un portar care să verifice biletele în holul exterior, şi un stenograf cunoscător de franceză şi idiş, care să noteze remarcabilele declaraţii. Minunatul congres era o realitate. Când fusese pus pe tapet, au fost indivizi care au râs la auzul ideii; Nilov din Vitebsk era unul dintre ei, pentru că nu credea posibilă o asemenea deschidere. Dar micuţul Peter (numele lui ridicol era Konoplanikova, reporter al colectivului redacţional al prostescului “Russkoye Znamza”), acest Peter care imaginase întreaga poveste, a cărui idee era să organizeze o conferinţă a Sutei Roşii în Londra, care închiriase sala şi emisese biletele (purtând în colţul din stânga sus triunghiul răsturnat al Sutei), cerându-le ruşilor din Londra interesaţi de construirea unui Cămin al Marinarilor Ruşi să solicite bilete, şi care, în acelaşi timp, asigurau securitatea unei încăperi unde era imposibil de pătruns, era fericit – mda, frăţiorilor, era o zi măreaţă pentru Peter. - Întotdeauna poţi păcăli poliţia, rosti micul Peter plin de entuziasm; aranjează o reuniune cu scop filantropic şi – voila!* Inspectorul Falmouth îi scrie comisarului de poliţie: “ Cu tot respectul, iată veştile la îndemână. Reuniunea care se va ţine diseară la Phoenix Hall, Middlesex Street, E., cu scopul de a colecta fonduri pentru Căminul Marinarilor Ruşi este, fireşte, primul congres internaţional al Sutei Roşii. Posibil să nu putem infiltra un om, dar să nu credeţi că va conta prea mult, întrucât reuniunea va începe prin oferirea reciprocă de flori şi chestiunea serioasă nu va începe până nu se întruneşte comitetul intern. Anexez o listă a celor sosiţi deja în Londra, şi am onoarea de a vă cere să-mi trimiteţi portretele bărbaţilor mai jos citaţi. ********   Erau trei delegaţi din Baden, Herr Schmidt din Frieburg, Herr Bleaumeau  din  Karlsruhe  şi  Herr  Von  Dunop  din  Manheim.  Nu  erau persoane  importante,  nici  măcar  în  lumea  Anarhismului;  nu  ieşeau  în evidenţă în mod deosebit, astfel că lucrul straniu care li s-a întâmplat în noaptea congresului e cu atât mai remarcabil. Herr Schmidt părăsise pensiunea sa din Bloomsbury şi se grăbea spre est. Era o seară de toamnă târzie şi căzuse o ploaie rece, şi Herr Schmidt se întreba în gând dacă să meargă direct la întâlnirea unde promisese să-şi întâlnească cei doi compatrioţi, sau să cheme un taxi şi să ajungă direct la sală, când o mână îi înşfăcă braţul. Se răsuci brusc şi întinse mâna spre buzunarul de la şold. Doi bărbaţi stăteau în spatele lui şi, în afara lor, scuarul prin care trecea era pustiu. * iată! – în limba franceză în original (N.T.) Înainte  de  a  reuşi  să  apuce  pistolul  Browning,  celălalt  braţ  îi  fu înşfăcat şi cel mai înalt dintre cei doi bărbaţi vorbi. - Sunteţi Augustus Schmidt? întrebă acesta. - Ăsta e numele meu. - Sunteţi anarhist? - Asta mă priveşte. - Acum vă îndreptaţi spre o reuniune a Sutei Roşii? Herr Schmidt holbă ochii într-o uluială sinceră. - Cum de ştiţi asta? întrebă.   - Sunt detectivul Simpson de la Scotland Yard şi o să vă arestez, fu răspunsul calm. - Sub ce acuzaţie? întrebă neamţul. - Asta o să v-o spun mai târziu. Bărbatul din Baden dădu din umeri. - Acum aflu că în Anglia a avea opinii e un delict. Un automobil închis pătrunse în scuar, şi cel mai scund dintre cei doi fluieră şi şoferul trase aproape de grup. Anarhistul se răsuci spre bărbatul care îl arestase. - Vă avertizez că veţi da socoteală pentru asta, rosti furios la culme. Am o întâlnire importantă pe care m-ai făcut s-o ratez prin comportamentul dumitale prostesc şi ... - Urcă! rosti răspicat individul înalt. Schmidt pătrunse în maşină şi portiera se trânti în urma lui. Era singur şi în beznă. Maşina porni şi Schmidt descoperi că vehiculul nu avea geamuri. Îi veni gândul nebunesc că ar putea scăpa. Încercă portiera; de neclintit. O pipăi precaut. Era întărită cu foi subţiri de oţel. - O închisoare pe roţi, mormăi cu o înjurătură şi se cufundă la loc în colţul maşinii. Nu cunoştea Londra; habar n-avea încotro se îndreaptă. Timp de zece minute maşina merse neîntrerupt. Era uluit. Poliţiştii ăştia nu-i luaseră nimic, încă mai avea pistolul. Nici măcar nu încercaseră să-l percheziţioneze, căutând documente compromiţătoare. Nu că ar fi avut vreunul în afara permisului pentru conferinţă şi... Codul Intern! Ceruri! Trebuie să-l distrugă. Îşi repezi mâna în buzunarul interior al hainei. Era gol. Punguţa din piele fină dispăruse! Chipul îi deveni pământiu, pentru că Suta Roşie nu e o societate secretă imaginară, ci o organizaţie sângeroasă, cu mai puţină milă faţă de fraţii care dau greş decât pentru inamicii  declaraţi.  În  bezna  groasă  din  maşină  degetele  lui  nervoase scotociră prin toate buzunarele. Nicio îndoială – hârtiile dispăruseră. În toiul căutării, maşina se oprise. Strecură pistolul său plat afară din buzunar. Postura sa era disperată şi nu era genul de om care să neglijeze riscul. Cândva era un frate al Sutei Roşii care vânduse o parolă Poliţiei Secrete. Şi fratele fugise din Rusia. Era implicată şi o femeie, şi povestea e o povestioară neobişnuită care merită spusă. Deci, bărbatul şi femeia au fugit şi s-au dus la Baden, şi Schmidt i-a recunoscut după fotografiile pe care le primise de la sediul central şi, într-o noapte... Înţelegeţi că n-a fost nimic înţelept sau plăcut. Ziarele englezeşti au descris-o drept o “crimă scandaloasă”, deoarece detaliile crimei erau mai degrabă şocante. Lucrul în favoarea lui Schmidt în analele Societăţii era acela că ucigaşul n-a fost descoperit. Amintirea acestui episod îi reveni anarhistului când se opri maşina poate  că  acesta  era  lucrul  pe  care-l  descoperise  poliţia?  În  colţurile întunecate ale minţii îi reveni iar scena, şi vocea bărbatului... “Nu! Nu! O, Doamne! Nu!, şi Schmidt transpiră... Portiera maşinii se deschise şi el piti pistolul la loc.

1   Ultimul succes al lui Dick Martin, cunoscutul detectiv oficial din Scotland Yard, fusese arestarea lui Lew Pheeney, bănuit de părtaş la spargerea băncii din Helborough. Îl găsise într-o mică şi neînsemnată cafenea din Soho. — Ce e colonele? Care-i nemulţumirea înaltei autorităţi? întrebase el aproape vesel scoţându-şi pălăria. — Să mă slăbeşti cu Helborough. M-am lăsat de mult de-alde astea. — Nu mai spune! Dar ce-ai făcut, de pildă, marţi noaptea? Pe chipul spărgătorului apăru un zâmbet de voie bună. — Te-ai prăpădi de râs dacă ţi-aş spune adevărul. — Hai, s-auzim, făcu detectivul şi ochii îi sclipiră de bucurie. Lew nu răspunse numaidecât, dându-şi seama că prea multă sinceritate i-ar putea fi primejdioasă. — Am avut o însărcinare de îndeplinit, despre care nu-mi prea place să vorbesc, zise el în sfârşit. O însărcinare grozavă… dar nu ceva pentru care aş putea fi tras la răspundere, adăugă el repede. — Şi te-au plătit bine? întrebă Dick politicos, deşi neîncrezător. — Împărăteşte! Am primit un avans de o sută cinci­zeci de pfunzi. Da, da, cască ochii mari, domnule detectiv, şi miră-te cât pofteşti, dar crede-mă că nu mint şi nici nu exagerez. A trebuit să sparg nişte broaşte. Ştii — asta e specialitatea mea, dar broaştele astea mi se împotriveau al dracului şi locul unde m-au dus era sinistru. Dacă mi s-ar da un car cu aur n-aş mai face aşa ceva. Am însă un admirabil alibi. Pot do­vedi că în noaptea de marţi am fost pe la ora opt de am luat masa la cârciuma Poştei din Chichester şi că la unsprezece m-am dus la culcare. Ţi-aş face plăcerea din toată inima, domnule Martin — dar spre părerea mea de rău, trebuie să cauţi aiurea pe spărgătorii din Helborough. Îl ţinură peste noapte pe Lew închis, pe când telefonul şi telegraful era în plină activitate. Spusele lui fură confirmate şi a doua zi dimineaţă trebuiră să-i dea drumul. Dick îl invită la masă căci între un spărgător şi un detectiv nu există pică, iar inspectorul Dick Martin era tot atât de iubit de către pun­gaşi ca şi de colegii lui din Scotland Yard. — Îmi pare rău, domnule Martin, dar nu-ţi pot satisface curiozitatea, zise Lew bine dispus. Zi-mi cum oi vrea că nu mă supăr. Mi s-a plătit peşin o sută cincizeci de pfunzi şi mi s-ar fi dat o mie dacă izbu­team. Nu-ţi mai sparge degeaba capul că tot n-ai să ghiceşti despre ce e vorba. Dick îl privea ţintă. — Ascultă, Lew. Văd eu bine că-ţi vine greu să-ţi ţii limba. Hai, uşurează-ţi inima. Dar Lew clătină capul. — Dacă ar fi să spun tot ce ştiu aş băga pe cineva în belea nu-mi stă în obicei. — N-ai decât să nu-i spui numele şi nici amănun­tele. Povesteşte-mi ce s-a întâmplat, făcu detectivul curios. Lew dete pe gât ceaşca de cafea fierbinte şi se şterse pe gură. — Nu-l cunoşteam pe omul care mi-a dat însărci­narea, adică nu personal, dar auzisem de el. Stătuse cândva vreo câteva luni la răcoare. Într-o noapte veni la mine şi mă duse la el acasă — brr! o adevărată vizuină de tâlhari. — Se cutremură când îşi aduse aminte. — Să ştii de la mine, Martin: un hoţ e oare­cum om cinstit, lucrează pe faţă. El pune la bătaie libertatea lui şi adversarul lui e poliţia. Îl prinde, îl bagă la răcoare, îşi face osânda şi n-are cu nimeni nimic. Sunt însă crime care nu stau în paragrafe şi murdării care fac să i se întoarcă maţele unui pungaş de treabă. Când individul a venit să-mi facă propune­rea, am crezut la început că vrea să râdă de mine. Dar când am văzut că nu glumeşte, îmi venea s-o iau la fugă. Sunt însă din fire curios şi, după ce-am chibzuit bine, am primit. Te rog să nu uiţi că nu era vorba de o crimă, voia numai să descuie ceva ca să afle un anumit lucru. O să-şi trudească el mult şi bine creierii fiindcă broaştele, acelea nu le poate descuia ori sparge cineva. — Broaşte? Ce fel de broaşte? întrebă încor­dat Dick. Dar Pheeney clătină capul şi schimbă vorba. Zise că vrea să-şi schimbe felul de viaţă şi „să pără­sească şi el serviciul”. Avea un frate arhitect dincolo de Ocean şi are de gând să se ducă şi el acolo şi să se apuce de muncă cinstită. Dick îşi luă rămas bun şi porni spre Scotland Yard ca să-şi dea raportul superiorilor săi după cum făcea întotdeauna, dar de astă dată pentru cea din urmă oară. Inspectorul Sneed, ridică ochii şi-l întrebă: — Aşadar e adevărat! Dai cu piciorul unei pro­fesiuni atât de bune, să-ţi cumperi o casă la ţară şi să te simţi foarte fericit când o să oferi braţul unei prinţese ca s-o conduci la masă. Halal de-aşa viaţă! Să-ţi fie de bine, încheie el imputările. Dick Martin rânji. În adâncul sufletului îi părea rău că-şi înaintase demisia. — Ce mult schimbă averea pe om, urmă căpi­tanul Sneed cu melancolie. Eu, de pildă, dacă ar fi să moştenesc ceva milioane, n-aş mai face nimic. — Lasă că nici aşa nu te prea prăpădeşti cu firea, răspunse Dick zâmbind. — Insulta superiorului! murmură Sneed. Bagă de seamă că faci încă parte din Statul Major. Zi-mi „Sir” şi fii, rogu-te, mai respectuos cu mine. Eu nu sunt leneş, numai niţel cam letargic şi letargia e o boală ca şi obezitatea. — Atunci eşti gras fiindcă eşti leneş şi leneş fiindcă eşti gras — asta e. Căpitanul Sneed îşi mângâie îngândurat bărbia. Era voinic ca un taur dar fără puteri ca un copil. Oftă adânc, cotrobăi într-un coş şi scoase o hârtie albastră. — Nu te crede aşa de grozav. Până acum eşti încă sclavul meu. Du-te deci la biblioteca Bellingham şi lămureşte afacerea asta. Cică s-ar fi furat nişte cărţi din bibliotecă. Subinspectorul Martin păru nemulţumit de în­sărcinarea dată. — Recunosc că nu poţi culege lauri de pe urma ei, urmă inspectorul zâmbind bucuros. Cleptomania e pentru detectivi ceea ce e ştersul prafului pentru o gospodină. O să-ţi mai taie niţel nasul ca să nu te mai crezi atât şi foarte bine o să fie. Dick, poreclit Slick, ieşi pe uşă cu ochii în jos, gândindu-se că scurta dar strălucita carieră pe care o făcuse în poliţie era ca şi sfârşită. Era specialist în descoperirea pungaşilor şi cel mai bun copoi pe care-l avusese Scotland Yard. Sneed spusese adeseori des­pre el că era făcut pentru pungaş, ceea ce era un com­pliment pentru detectiv. Dick Martin venise din Canada unde tatăl său fusese directorul unei închisori. Acesta nu se prea sinchisise de feciorul lui, după cum nu se sinchisea nici de condamnaţi. Petre du Bois, un osândit pe viaţă, îl învăţase cum să deschidă cu un cârlig îndoit la vârf, orice uşă. Un alt puşcăriaş îl învăţase cum să măsluiască bine cărţile. Şi, de n-ar fi fost o fire cinstită din născare, ar fi ieşit un pungaş renumit. — Lăsaţi-l în pace. Nu strică să înveţe meseria de pungaş, zisese colonelul Martin, tatăl lui, la obser­vaţiile rudelor. O să-i prindă bine mai târziu când o intra în poliţie şi învaţă meseria pe gratis. Înalt şi falnic ca un stejar, sănătos la trup şi suflet, îndreptăţea pe deplin speranţele tatălui său. Răz­boiul îl adusese la Londra şi intrase în poliţie unde îşi câştigă repede simpatia şi admiraţia superiorilor. — Ei, Martin! Zi, ne părăseşti, adevărat e? Păcat! Şi ce ai de gând să faci? îl întrebă un coleg întâlnindu-l pe scară. Dick dădu din umeri. Nu ştia încă nici el de ce să se apuce. — Ei, drace! Bine că-mi adusei aminte. Cunoşti pe un avocat Hawelock? Dick clătină capul negativ. — Un avocat foarte bun. O să-i găseşti adresa în cartea telefonică. Tocmai mă întreba deunăzi dacă nu ştiu un detectiv de încredere. — Şi la ce-i trebuie detectivul? — Nu ştiu. Du-te de vezi. Mi se pare că e vorba de supravegherea unui client care i se pare suspect.

Capitolul I OMUL DE LA SUD Ceaţa care se pregătea să coboare asupra Londrei, nu era decât o simplă abureală cenuşie şi becurile de gaz păreau doar puţin întunecate, când Africanul, clătinându-se pe picioare, intră în Portman Square. Deşi era un frig umed, el nu purta nici un fel de pardesiu, iar gulerul cămăşii îi era răsfrânt, lăsând să i se vadă pieptul dezgolit. Umbla privind cu atenţie la toate uşile şi se opri în cele din urmă la Nr. 551, cercetând cu de-amănuntul ferestrele întunecate ale imobilului, zâmbind sarcastic. Este ştiut că, beţia intensifică sentimentele. Omul vesel îşi îndrăgeşte mai mult tovarăşii, omul mâhnit devine mai amărât, iar cel mâniat poate fi împins la crimă. Şi Laker simţea o mânie fără de seamăn. Are să-i arate dracului ăsta bătrân, ăstui pungaş mizerabil, care trăia din riscurile suportate de alţii, că nu poate să fure aşa fără nici o teamă de răspundere! El, Laker, sosea fără o para chioară, după ce făcuse un drum lung şi din cale afară de obositor. Mai avea încă vie în minte, spaima nebună ce-l cuprinse la Capetown, când a venit poliţia să-i perche­ziţioneze locuinţa. Toată viaţa lui, a fost o viaţă de câine. Atunci, de ce bătrânul Malpas, care se afla în pragul morţii, să se lăfăiască în lux, pe când agentul lui cel mai bun trăgea pe dracul de coadă? Asemenea gânduri îl chinuiau întotdeauna pe Laker, ori de câte ori era beat. Faţa-i lungă, nerasă, cicatricea care-i brăzda unul din obraji, de la tâmplă până la bărbie, fruntea-i mică, acoperită cu smocuri de păr încâlcit, hainele-i murdare din cale afară, totul din el evidenţia cea mai abjectă mizerie. Se opri un timp locului, privind la ghetele-i stricate, apoi urcă cele câteva trepte ale peronului şi bătu încetişor la uşa de intrare. Imediat, se auzi o voce, care întreabă: — Cine-i acolo? — Laker! răspunse el, cu o voce puternică. Uşa se deschise fără zgomot şi el pătrunse înăuntru. Aici nu era însă nimeni care să-l primească. Străbătând holul pustiu, urcă o scară, trecu printr-un culoar îngust şi intră într-o cameră foarte puţin luminată. O lumină slabă cădea dintr-o lampă cu abajur verde, aşezată pe un birou, în dosul căruia şedea un bătrân. — Şezi jos, spuse acesta. Laker nu avea nevoie să fie îndrumat: cunoştea prea bine unde se găsea masa şi scaunul, doar la trei paşi de el. Fără să mai spună o singură vorbă se aşeză; pe faţa lui străluci un surâs sarcastic. Bătrânul cu mutra respingătoare, nu-l putea zări. — Când ai sosit? — Am venit cu „Buluwayo”. Am nevoie de bani, Malpas şi asta cât mai repede. — Pune pe masă ceea ce ai adus, spuse bătrânul foarte răstit; revino după un sfert de ora, şi banii vor fi aici. — Ba eu, îi vreau chiar acuma, spuse omul nostru cu o încăpăţânare de beţiv. Malpas întoarse figura-i hidoasă, către Laker. — Aici domneşte o singură regulă şi anume aceea pe care o dictez eu. Lasă pe masă ce ai adus, sau dacă vrei ia-le cu tine; când eşti beat eşti un idiot şi nu ştii ce vorbeşti. — Se prea poate; dar nu sunt chiar atât de idiot, ca să-mi mai pun pielea în joc, cum am făcut-o până acum. Şi, ştii Malpas că nici tu nu prea stai pe roze. Habar n-ai cine locuieşte în casa de alături! Îşi aduse aminte de un fapt pe care îl aflase întâmplător, în aceiaşi dimineaţă. Malpas îşi strânse pe umeri halatul vătuit, şi rânji. — Ai crezut tu că n-am habar? Că nu ştiu că Lacy Marshalt locuieşte alături de mine? Atunci imbecilule, de ce crezi că locuiesc aici, dacă nu ca să fiu lângă dânsul? Beţivul îl privi cu gura căscată. — Alături de el… de ce? E unul din oamenii pe care îi furi, deşi el însuşi este un hoţ, dar vorba-i că tu îl prăzi! Ce nevoie ai tu să fi alături de el? — Asta-i treaba mea, răspunse bătrânul aspru. Lasă ce ai adus şi şterge-o! — Nu vreau să las nimic, spuse Laker ridicându-se, şi n-o să plec până nu ştiu totul despre tine, Malpas. M-am gândit şi m-am răzgândit. Tu nu eşti ceea ce pari; n-ai sta la capătul celălalt al odăii, ţinându-mă pe mine şi pe ceilalţi tovarăşi ai mei, la atâta distanţă de tine, dacă n-ai avea un motiv serios. Vreau să te văd. Ceva mai de aproape, fătul meu. Să nu faci nici o mişcare; ţi-e imposibil să vezi revolverul meu, dar pe cuvântul meu de onoare, că-l am. Făcu trei paşi înainte, apoi se împiedică de un obstacol şi fu aruncat înapoi. Era un fir gros de fier, întins de la un perete la altul, care pe întuneric nu putea fi observat. Lampa se stinse înainte ca Laker să-şi fi putut recăpăta echilibrul. Asta îl scoase cu totul din sărite. Cu un urlet ca de fiară, se năpusti înainte şi apucă firul de fier. De data aceasta o lovitură de picior îl aruncă iar pământ. Dintr-o săritură fu la loc în picioare. — Fă lumină pungaş bătrân, strigă el învârtind în mână un scaun. Sunt atâţia ani de când mă furi într-una! Plăteşte-mi, sau îţi devastez casa! — Bagă de seamă băiete; e a treia oară că mă ameninţi! De astă dată vocea se auzi din spatele lui; se întoarse repede, şi în culmea furiei trase. Zidurile capitonate ale încăperii înăbuşiră detunătura, dar la lumina produsă de descărcarea revolverului Laker zări o siluetă târându-se înspre uşă şi trase din nou. Uşa se deschise şi văzu atunci pe celălalt bărbat, cum se strecura afară. Într-o secundă fu şi el pe culoar, dar bătrânul dispăruse de acum. Unde putea să fi intrat? Laker zări o uşă asupra căreia se năpusti cu toată puterea. — Ieşi de acolo! strigă el, ca scos din minţi. Ieşi ca să stăm puţin de vorbă, dacă-ţi dă mâna, trădătorule! Auzi în dosul lui un scârţâit. Uşa camerei din care  ieşise, fu brusc închisă. Atunci îşi dădu seama că mai avea încă în mână săculeţul de piele, pe care-l scosese din buzunar şi că risca să plece fără nici un rezultat palpabil. Începu să bată cu pumnii în uşă, după care bătrânul se pusese la adăpost. — Haide Malpas! De ce nu înţelegi de glumă? Ieşi afară de acolo că nu-ţi fac nimic. Mi se pare şi mie că sunt niţel cam beat! Din odaie nu veni nici un răspuns. — Crede-mă, dragă Malpas, îmi pare foarte rău. Jos, la picioarele sale, zări un obiect pe care îl ridică. Era o bărbie de ceară, bine modelată şi colorată, care se vedea că fusese fixată cu două şireturi elastice, din care unul se rupsese. Această jumătate de mască îl făcu să pufnească într-un râs zgomotos. — Ia te uită Malpas, am pus mâna pe o bucată din mutra ta! strigă el. Ieşi afară că de nu îţi duc bărbia la poliţie, care cu siguranţă că o să vrea să găsească şi restul simpaticei tale persoane. Rămase din nou fără nici un răspuns. Atunci râzând într-una, coborî scara şi încearcă să deschidă uşa care da în stradă. Aceasta însă, nu avea nici un fel de clanţă. — Malpas!! Vocea-i puternică trezi ecoul camerelor goale. Înjurând, urcă din nou scara. Când fu la jumătatea drumului, auzi ceva căzând. Ridică privirea şi zări sus mutra aceea pe care n-o putea suferi; văzu o greutate neagră rostogolindu-se spre el şi încearcă să se dea la o parte, din cale-i. O secundă mai târziu căzu ca un pachet neînsufleţit, de-a lungul scării.

CAPITOLUL I Cum a fost depăşit Pony Nelson Pony Nelson reuşise o frumoasă lovitură, cea mai frumoasă din ultimii ani, care-l ridicase cu mult deasupra confraţilor săi. Este o poveste lungă, care nu are nici o legătură cu cele ce urmează, dar care-i adusese treizeci şi cinci de mii de lire, şi Pony, regele trişorilor, cel mai îndemânatic în arta îm­brobodirii naivilor, scăpă cu faţa curată datorită virtuozităţii sale. Mai avea câteva datorii de plătit, dar cum Pony avusese un adevărat sezon bun, pu­tea fi darnic cu membrii bandei sale. Acum proiecta să-şi petreacă vara în lenevie şi plăceri. Planul său prevedea o excursie cu auto­mobilul în vestul Angliei, câteva săptămâni de aer liber în susul Tamisei şi tocmai se ocupa cu închirierea unei cabane de vânătoare în Scoţia, când Bradley, de la C.P.I.[1], îl preveni că Sennet, neobo­situl detectiv a cărui preocupare consta în a supraveghea genul de combinaţii ale lui Pony, decisese ca la cel mai mic flagrant delict, care i-ar fi confirmat bănuielile, să-i dea lui Nelson o locuinţă unde nici măcar o muscă nu i-ar mai putea tulbura somnul.      Pentru acest motiv Pony declară, pe neaştep­tate, că intenţiile sale au suferit modificări şi anunţă oficial că avea chiar paşaportul gata pentru a pleca în sudul Franţei. Apoi convocă la cabaretul Şapte-Pene din Soho, pe cei mai de seamă membri ai bandei sale, cunoscută sub numele de banda lui Nelson, pretextând o masă de rămas bun. Simmy Dumond, Colthorpe, May Bluementhal şi Chris O'Heckett, aceştia erau invitaţii la somptuosul dineu dat de Pony, în timpul căruia băuturile cele mai fine au curs din belşug. — Norocosule! se extazie May, adresându-se lui Pony, vecinul ei de masă. Pony rânji.                                       — Da, putea fi şi mai rău, răspunse el cu bună­voinţă, dar ceea ce mă dezgustă, este faptul de a o şterge tocmai acum când este un sezon atât de bun şi sunt multe buzunare doldora de bani, ce nu aş­teaptă decât să-şi schimbe stăpânul. El clătină capul cu un regret bine jucat, admiţând că acest regret era sincer. Pony era un om afectat, ca toţi marii artişti. Atitudinea lui era dic­tată, mai ales, de atmosfera de linguşire şi admiraţie  creată de subalternii săi. Făcea paradă. — Da, continuă el, gânditor. Sunt munţi de aur pentru voi, copiii mei, şi dorindu-vă cea mai mare reuşită în afacerile voastre, mă obişnuiesc greu cu ideea de a renunţa la lucru, fie chiar pentru un scurt timp. Ochii lui scânteiară. — Plec mâine seară cu trenul de ora opt, urmă el mai încet, bagajele mele sunt deja la gară. Într-o linişte mormântală, invitaţii, ascultându-l îi sorbeau cuvintele de pe buze, căci Pony era un om de geniu. Unele din remarcabilele sale expresii erau repetate în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii interlope. — Voiajul acesta mă va costa o mulţime de bani, declară Nelson spiritual, surâzând diabolic. Fac so­coteala că pentru trenuri, traversarea Canalului, cheltuielile mele la Paris, hamali şi alte bacşişuri, îmi vor trebui o sută de lire. Invitaţii, amuzaţi, tuşiră semnificativ. Nu era oare Pony posesorul celei mai mari părţi din cele treizeci şi cinci de mii de lire, răspândite prin di­verse buzunare mai mult sau mai puţin secrete? May, fu prima care înţelese, gândi Pony. — Nu fi idiot Pony, spuse ea serios. Du-te li­niştit acasă, culcă-te şi ia trenul mâine dimineaţă. Ştiu ce ai de gând să faci. — Spune, o provocă Pony. — Ei bine, cauţi un mijloc ca să-ţi procuri astă-seară cele o sută de lire. Mâine dimineaţă gara Vic­toria va fi plină de sticleţi, ce te vor aştepta îmbră­caţi civili. Sennet nu te pierde o clipă din ochi. Un pas greşit astă-seară, şi frumoasa ta călătorie va cădea în apă. Pony râse. — Sunt mulţi ani de când sticleţii încearcă să mă prindă, spuse el, n-au pus mâna pe mine, nu-i aşa? De ce s-ar întâmpla acest lucru în ultima clipă? Nu May, dacă voi face ceva astă-seară, va fi ceva cuminte. Îţi spun drept, n-am intenţia să-mi pierd zadarnic ultima seară. Simmy era de aceeaşi părere cu May. — Vrei să te joci cu focul, Pony, spuse el clătinând capul. Am mai văzut eu tipi ca tine, mai tari şi mai îndrăzneţi, care au căzut prosteşte în cursă, pentru că nu erau mulţumiţi cu ceea ce aveau şi mai doreau încă ceva pe deasupra. Nu ar fi acelaşi lu­cru dacă ai fi un necunoscut, Pony. Tot ceea ce faci tu este ştiut şi dacă nu te-au prins încă, este că nu au avut o dovadă cât de mică. Fiecare gest al tău este observat. Şi apoi, ceea ce vrei să faci tu, nu este deloc genul tău, adică să întreprinzi ceva fără a pune totul la punct. Cum vrei atunci să te fereşti, să te aperi, dacă nici tu nu ştii ce vei face astă-seară? Logica acestui mic discurs deşteptă instinctele profesionale ale bandei şi provocă un murmur de aprobare. Dar băutura bună, şi perspectiva vacanţei, îl dispuseseră pe Pony. Este adevărat că dăduse o lovitură minunată, ruinând dintr-o dată două femei şi un bărbat. Este adevărat, de asemenea, că avea atâţia bani, încât putea duce o viaţă pe picior mare încă vreo doi-trei ani şi avea înaintea lui timpul de a pre­găti în amănunt alte lovituri tot atât de fructuoase. Dar sentimentul că are reputaţia de a fi îndrăzneţ şi ingenios, îl hotărî. Şi apoi, avea o încredere nemăr­ginită în steaua lui.       — Îmi face impresia că voi aveţi nevoie de odihnă, spuse el sarcastic. Ce v-a găsit pe toţi? Cred că nu vă închipuiţi, că am să mă apuc să sparg vi­trina unui bijutier, ca să iau câteva ceasornice, nu? Sau să vă aşteptaţi să mă duc pe Picadilly, unde agenţii circulă ca muştele, şi să omor pe cineva? Vă repet, vreau să câştig o sută de lire astă-seară şi le voi câştiga. Şi încă foarte uşor.                         Nu avea un plan bine stabilit, dar se simţea in­spirat şi plin de optimism.   [1] Poliţia Centrală de Investigaţii

C U P R I N S   GARDIANUL POET. 6 CĂUTĂTORUL DE COMORI 23 TRUPA.. 43 HOȚUL DE MARMURĂ.. 64 ADEVARATA MELODRAMĂ.. 80 MAMBA VERDE. 95 O ÎNTÂMPLARE CIUDATĂ.. 114 PLASAMENTE AVANTAJOASE. 128         GARDIANUL POET[1]   Ziua în care d. Reeder fu delegat să lucreze în biroul procurorului, a fost într-adevăr o zi fatală pentru d. Lambton Green, șeful sucursalei Băncii „London Scottish Middland”. Sediul acestei sucursale era la colțul dintre strada Pell și Bulevardul Firling, pe partea dinspre câmpie. Clădirea era destul de mare și era închiriată, contrar obiceiului, în întregime, sucursalei băncii. Luna Traction Company, care dădea de lucru la vreo 3000 de oameni, Associated Novelties Corporation care avea o cifră de afaceri enormă și Laraphone Company, aveau depuse sume mari de bani la această sucursală. Și firmele acestea erau numai trei din cei mai importanți clienți ai băncii. În vederea plăților săptămânale, Centrala trimetea în fiecare miercuri după amiază, în numerar, sume mari de bani, care se păstrau în case de fier. Aceste safe-uri se aflau zidite sub camera particulară a domnului Green, dar nu se putea ajunge la ele decât din sala casieriei, printr-o ușă de oțel. Ușa era vizibilă din stradă și pentru a se înlesni supravegherea, fusese instalat deasupra ei un reflector electric. Afară de aceasta fusese angajat și un paznic, în persoana soldatului pensionar Arthur Malling. Banca făcuse un aranjament cu secția de poliție din apropiere, în sensul ca un gardian să treacă la fiecare patruzeci de minute prin fața clădirii. Gardianul avea obligația să se uite pe fereastră și să schimbe semnale cu paznicul de noapte. În noaptea zilei de 17 octombrie gardianul Burnett, care era de serviciu, se opri conform consemnului în fața băncii și se uită înăuntru. Ceea ce îl surprinse mai întâi, a fost faptul că reflectorul de deasupra ușii de oțel nu era aprins. Paznicul de noapte lipsea de asemenea. Gardianul, devenit bănuitor, nu așteptă mult ci alergă spre fereastra cea mai apropiată, pe care o găsi deschisă, spre marea sa spaimă. Se cățără înăuntru și strigă pe Malling. Nu-i răspunse nimeni. Încăperea mirosea greu, dulceag. Un miros pe care el nu-l putea defini. Sala ghișeelor era goală. Observând lumină în cabinetul particular al Directorului, gardianul deschise ușa și zări un individ zăcând pe podea. Era paznicul! Mâinile acestuia erau încătușate, iar genunchii și gleznele erau strânse cu o curea. Gardianul găsi și explicația mirosului dulceag. Deasupra capului paznicului atârna un vas de tablă, cu fundul găurit, din care picura în continuu un lichid pe bucata de vată cu care era acoperită fața lui Malling. Burnett, care fusese rănit în război, își dădu imediat seama că e vorba de cloroform. Îl trase pe Malling în hol, îndepărtă vata, dădu alarma și încercă să-l readucă la viață. Poliția sosi în câteva minute. În același timp sosi și un medic, care se afla din fericire la comisariat când se dăduse alarma. Însă toate încercările de a-l readuce pe Malling la viață fură zadarnice. — Era probabil mort, când a fost găsit, spuse medicul. Aș dori să știu ce înseamnă zgârieturile de pe mâna lui dreaptă. Deschizându-i dreapta se observa cam vreo duzină de zgârieturi mici, care păreau să fi fost făcute de curând, căci podul palmei era încă umed de sânge. Burnett fu trimes imediat la domnul Green, care locuia după colț, în Firling Avenue, întruna din vilele construite într-un stil atât de cunoscut oricărui londonez. Polițistul observă lumină în interiorul casei și ușa-i fu deschisă imediat ce atinse soneria. D. Lambton Green era complect îmbrăcat și părea să fie foarte iritat. Burnett observă un geamantan, o cuvertură și o umbrelă așezate pe un scaun în hol. Directorul ascultă, palid la fată, ceea ce-i spunea Burnett despre cele întâmplate. — Cum, s-a spart la bancă? Imposibil! aproape că zbieră. Dar asta e teribil! Cât pe ce să se prăbușească. Era așa de iritat, încât Burnett trebuia să-l sprijine. — Eu - eu voiam tocmai să plec”, spuse el fără noimă, pe când mergea cu polițistul spre bancă. De fapt mi-am dat demisia, am lăsat o scrisoare, care va explica totul. Directorul deschise sertarul biroului său, într-un cerc de oameni, care îl priveau cu bănuială, se uită înăuntru și se prăbuși pe un scaun… — Nu sunt aici! urlă el. — Le lăsasem aici - cheile - și o scrisoare. De disperare leșină. Când își reveni în fire se găsi într-o celulă a comisariatului de poliție. În cursul zilei fu interogat de către comisar, și auzi, scos din fire, acuzația ce i se aducea: asasinarea lui Arthur Malling și furtul unei sume de 100 000 lire sterline.   [1] Titlul original în limba engleză The Poetical Policeman.

CAPITOLUL I Trenul de Lewes care părăseşte gara Victoria la ora patru şi un sfert se oprise la Three Bridge din cauza unei deraieri. Deşi John avusese şansa să prindă legătura, trenul de Beston Tracey, sosit cu o mică întîrziere, totuşi, cînd a coborît în gară, camionul de mărfuri ce constituia singurul mijloc de transport dintre staţia de cale ferată şi sat era deja plecat. — Dacă puteţi aştepta o jumătate de oră, i-a propus şeful gării, voi telefona în sat să vi se trimită o maşină. John Lexman aruncă o privire peste peisajul neîmbietor şi săltă din umeri. — Merg pe jos, replică el laconic şi, după ce îşi încheie impermeabilul pînă sus sub bărbie, se înfipse cu tărie în noaptea ploioasă, pregătit să străbată cele două mile care-l despărţeau de Little Tracey. Ploaia părea că are să cadă toată noaptea. Gardul viu ce mărginea drumul îngust şiroia ca o veritabilă cascadă, iar şoseaua însăşi se transformase într-o baltă de noroi în care piciorul intra pînă la glezne. John Lexman se opri o clipă sub frunzişul protector al unui arbore gros pentru a-şi aprinde pipa, după care reluă drumul. Şoseaua care leagă Beston Tracey de Little Tracey se asocia în gîndurile sale pasajelor celor mai izbutite din scenariul pe care şi-l imaginase. Aici concepuse el locul de desfăşurare a unei misterioase crime, a cărei ingenioasă construcţie adusese un succes răsunător ultimei sale cărţi, calificată drept cel mai bun roman poliţist al anului. Pentru că John Lexman era un specialist în acest gen de literatură. Cu toate acestea, parcurgînd drumul pustiu către Little Beston nu se gîndea nici la cărţile scrise şi nici la crimele misterioase pe care le imaginase. Gîndurile sale se întorceau la întîlnirea avută la Londra cu T.X. Meredith. T.X., fără îndoială, avea să devină într-o bună zi şeful departamentului cercetărilor criminale şi, în aşteptarea acelui fericit moment, îndeplinea funcţia de şef al poliţiei secrete. Această modestă poziţie nu-i împiedica totuşi pe superiorii lui să-i încredinţeze afaceri dintre cele mai delicate. Într-un limbaj oarecum excentric şi impetuos care îi era de altfel propriu, T.X. îi sugerase un subiect de roman poliţist, mai bun decît oricare altul pe care John Lexman l-ar fi visat vreodată. Dar, pe cînd urca panta care conducea la căsuţa lui, intitulată pompos castelul Beston, încetă să se mai gîndească la T.X. La Londra, John Lexman avusese şi o altă întîlnire, la amintirea căreia îşi încreţi fruntea. Deschizînd poarta şi traversînd grădina, încercă să se scuture de gîndul acelei discuţii penibile pe care o avusese cu cămătarul. Castelul Beston era o construcţie lipsită de pretenţii, în stil elisabetan, cu coşuri de fum înalte. Ferestrele sale zăbrelite, grădina de trandafiri, o peluză frumoasă îi dădeau aspectul unui mic conac, ceea ce-l umplea de mîndrie pe proprietarul său. John Lexman se opri sub copertina intrării să-şi scuture impermeabilul şiroind de apă, după care intră în casă. Anticamera era scufundată în întuneric. Grace, probabil, se îmbrăca pentru masa de seară. Îşi spuse că, în starea de spirit în care se afla, ar fi preferat să n-o deranjeze. Apucă pe lungul culoar ce conducea la camera de lucru aflată în partea din spate a casei. În cămin ardea un foc vesel. Atmosfera primitoare a acestei încăperi îi dădea un sentiment de bunăstare şi uşurare. Se descălţă şi aprinse o lampă aflată pe o măsuţă. Încăperea aceasta era, în mod vizibil, cabinetul de lucru al stăpînului casei. Fotoliile de piele, marea bibliotecă aflată de-a lungul unui perete întreg al camerei, masiva masă de lucru din nuc, pe care se îngrămădeau maldăre de cărţi şi manuscrise, erau tot atîtea mărturii ale profesiei acestuia. După ce îşi puse papucii, John Lexman îndesă bine pipa, se îndreptă spre şemineu, oprindu-se în faţa lui, cu privirea pierdută în strălucirea flăcărilor. Era un om nu foarte înalt, zvelt, deşi cu umeri atletici. De altfel, un sportiv entuziast. Faţa sa, cu trăsături regulate, degaja o expresie de forţă. Avea ochii cenuşii, o privire adîncă, iar sprîncenele îi dădeau un aer aproape sever... Faţa netedă, gura bine desenată şi generoasă. Tenul curat şi deschis mărturisea o viaţă în aer liber. Într-un cuvînt, John Lexman nu avea, în ciuda profesiei sale, nimic dintr-un şoarece de bibliotecă. Stătea în acelaşi loc, în picioare, meditînd, cînd uşa încăperii se deschise încetişor şi în cameră îşi făcu apariţia Grace Lexman. Să spunem despre această femeie pur şi simplu că era o făptură dulce şi frumoasă, fără a mai intra în detalii cu privire la frumuseţea şi farmecul ei. John se grăbi în întîmpinarea ei şi o îmbrăţişă cu tandreţe. — Nu ştiam că te-ai întors, pînă cînd... spuse ea ghemuindu-se la pieptul soţului său. — Pînă cînd nu ai descoperit balta pe care impermeabilul meu trebuie s-o fi lăsat la intrare, continuă el surîzînd. Îţi cunosc eu metodele, Watson! Ea rîse, dar dintr-o dată deveni serioasă. — Sînt foarte mulţumită că te-ai întors. Avem o vizită. — O vizită? repetă tînărul, mirat. Pe vremea asta?... Cine este? Grace îi aruncă o privire ciudată. — Domnul Kara. — Ei, ca să vezi, Kara? De mult timp e aici? — A sosit la ora patru. Vocea ei nu trăda un entuziasm excesiv pentru această vizită. — Nu-ţi înţeleg aversiunea faţă de simpaticul Kara, spuse soţul ei pe un ton uşor dezaprobator. Şi mai departe, după un moment de reflexie: — A venit de altfel la ţanc. Unde este? — În salon.

PROLOG — Strategia este sprijinul eroilor, bombăni generalul. — Și știința a generalilor, șopti nepoată-sa, ghemuită la picioarele lui. Bătrânul șopti, aruncându-i o privire plină de neîncredere pe sub sprâncenele-i stufoase: — De ce nu ești băiat! spuse el cu regret. Nepoata izbucni într-un râs zgomotos și-și privi bunicul cu ochii ei mari și strălucitori. Căci dacă exista un singur om pe lume pe care să-l adore Catherine Westhanger, nu putea fi decât acest bătrân aspru, cu barbă albă și profil de vultur, al cărui tovarăș de fiecare zi, era. Era o zi caldă de iunie, și ei ședeau la umbra unui ulm bătrân, de unde aveau o priveliște splendidă peste moșia Galway. La stânga lor se înălța vechea locuință a familiei Masserfield, al cărui ultim vlăstar era generalul Shaun Masserfield, marele strateg. La marginea casei se întindea o mare câmpie neagră, de unde țăranii extrăgeau turba. Peste un câmp mai mic, înconjurat cu ziduri de piatră, pășteau patru vaci, ultima fală a vitelor de altădată, aparținând familiei Masserfield. Casa era la fel de săracă, precum și moșia; sărăcie ce se putea observa privind zidurile dărâmate care se zăreau din locul unde erau așezați și care de mult erau lăsate în părăsire și în grija șobolanilor, șoarecilor și viermilor, grădina neglijată, iar îmbrăcămintea generalului, lustruită. Îndreptându-și privirile în jos, spre nepoțică, îi surâse. — După câte mi se pare, spuse el, domnișoara a studiat strategia, nu-i așa? Kate[1] dădu afirmativ din cap. — Este o știință minunată, spuse sir Shaun, cu un zâmbet. Am scris șase volume tratând acest subiect și toate au fost mai apoi plagiate. Un bătrân cu umerii aduși ieși din casă și fără să se grăbească, străbătu grădina, adunând frunzele uscate care-i atrăgeau privirea. Ajungând în fața lui sir Shaun Masserfield, se înclină adânc. — Masa e servită, Excelența Voastră. Generalul se ridică sprijinindu-se în baston. — Masa e servită, Kate, repetă el, solemn; și mănă-n mână, intrară în casă. Acolo, dând cinstea cuvenită fripturii de porc, generalul și nepoată-sa, își limitară discuțiile asupra subiectului, pe care bătrânul militar îl găsea cel mai pasionant din toate câte ți le poate oferi civilizația. Nu mai e nevoie de spus că generalul sir Shaun Masserfield era o autoritate. Lucrările sale, în special „Aplicarea artileriei moderne la principiile de strategie”, au fost traduse în toate limbile. Timp de mulți ani, el a fost șeful unui serviciu al Ministerului de Război, și cel puțin două din lucrările sale, au fost adoptate drept manuale, de către armata italiană. Tânăra fată ascultă în tăcere elocvența crescândă a bătrânului, pornită pe panta subiectului său preferat. — Înfrângerea lui Napoleon, de către Schwarzenberg și admirabilele sale fapte, care au atras după sine armistițiul din 1814 și apoi… — Câtă risipă îmi spun toate lucrurile astea, rosti ea. El îi aruncă o privire pătrunzătoare și țipă: — Risipă? Risipă de ce? — De vieți, de bani... și de toate, răspunse ea. — Sărmana de tine, ce prostuță ești! o dojeni el. Ce știi tu, o fetiță de treisprezece ani?! — Colonelul Westhanger spune... — Colonelul Westhanger, o întrerupse generalul, este un imbecil și un derbedeu! E nebun și mai mare canalie decât tatăl tău, adaugă el cu violență. Absolut toți din familia Westhanger sunt niște mizerabilii iar Molly Maguires asemănătoare lor. Să-i ia dracul! Nepoată-sa nici nu luă în seamă această tiradă care îi atingea rudele cele mai apropiate. — Colonelul Westhanger pretinde, continuă ea, că dacă tot geniul care a fost întrebuințat în folosul războiului... — Nu l-a întrebuințat prea mult în folosul său, secătura nerușinată și ignorantă! ironiză bătrânul. — Este activ în armată, îl corectă tânăra. — Armata nu se poate mândri cu el! o contraatacă generalul, lovind masa cu cuțitul. Și-a permis să vorbească de strategie, bietul idiot! Kate clătină din cap, râzând. — O! generale, spuse ea, - niciodată nu i se adresa astfel - desigur, n-a vrut să vorbească de strategie. Spunea pur și simplu că războiul este o risipă de bani, vieți omenești și de toate. — Și-aș putea să jur că, și-a asigurat în primul rând, banii. — De vieți omenești și de toate, repetă tânăra fată, neluând în seamă că a fost întreruptă, atunci când ai putea să-ți întrebuințezi toată știința și inteligența ca să câștigi bani. — Să câștigi bani! repetă generalul, batjocoritor. Iată-i felul de prostie! N-ar putea câștiga mulți bani nici chiar cu strategia, dar prin alte căi! Dumnezeu singur ar putea ști ce ai deveni tu, dacă aș muri eu; nepotul meu, canalia asta, ar moșteni toată proprietatea. Căci, tatălui tău, îi e tot atât de imposibil să se îngrijească de tine, cum mi-ar fi mie imposibil să mă dezonorez. Își tăie o a doua felie de friptură, mai înainte de a vorbi din nou, apoi se interesă cu o notă de curiozitate, ca și cum problema i-ar fi frământat creierii: — Și cum s-ar putea câștiga bani, cunoscând strategia? întrebă el. Tânăra fată își strânse mai întâi șervetul, înainte de a-i răspunde. — În mai multe feluri, spuse ea liniștită. Dar nu cred că, colonelul Westhanger sau tatăl meu, s-ar putea folosi de ea. Ei nu sunt strategi de vază ca noi, pronunța ea hotărâtă. — Noi! repetă generalul, râzând. Și cum ai proceda, tu, pentru a câștiga bani? Catherine Westhanger dădu din cap. — N-aș putea să-ți spun imediat, căci sunt o mulțime de moduri care se pot folosi. — Dă-mi un exemplu, se rugă bătrânul, îndepărtându-și scaunul de masă — Ei bine! spuse ea tacticos. Închipuie-ți că l-am trimite pe Terence până la gară, după ce în prealabil a deșurubat piulițele unei roți; și când va fi ajuns pe șosea, puțin mai departe de O’Gormann, roata să se desprindă. Ce va face Terence? Ea se uită nepăsătoare în sus, în timp ce povestea pe un ton monoton fiecare episod. — Primul lucru pe care îl va face Terence, va fi de a merge până la moșia familiei O'Gormans și administratorul maiorului îi va împrumuta trăsura cea mare și nouă. — Dar și noi i-am putea-o împrumuta, spuse generalul, iar în acest caz la ce bun toată această fantezie? — Toată lumea va afla că i-am împrumutat trăsura, pentru a face impresie persoanei care trebuia să sosească de la Dublin, pentru a-ți cumpăra tablourile. — De unde știi că-mi vând tablourile? întrebă generalul interesat. Acest subiect îi era destul de penibil. Cele două tablouri Van Dyck, atârnate în sala de arme, care se afla chiar la intrarea în holul locuinței, reprezentau ultimul său capital. Și doar epuizarea veniturilor, în urma unor valori mexicane scăzute care i-au înghițit cu ani în urmă o mare parte din avere, l-au forțat, să se despartă de aceste relicve ale bogăției Masserfieldzilor; chiar pensia de general fiindu-i ipotecată de mult timp. — De unde știu? îi răspunse ea. Cum procedează un general, pentru a ști ceea ce nu vede? — Ai spionat! o acuză el, dar ea dădu din cap. — Prea puțină importanță are felul în care am aflat-o, dragul meu general, spuse ea, lasă-mă să-mi continui povestea! Terence îl va aduce pe nobilul străin la noi și îi vom ieși înainte, aproape de O’Gormans. Ne vom urca până la frumoasa proprietate a familiei O’Gormans și vom cere să-l vedem pe maior, care, ca orice bun proprietar irlandez, se află actualmente la Londra cu soția și copiii săi. — Maiorul mi-a lăsat mie casa în grijă. El posedă o bibliotecă minunată, adăugă generalul. — Îl vei conduce pe străin în bibliotecă și-i vei arăta cărțile. Cu tablourile vom mai aștepta, căci, ceea ce contează, este ambianța. Menajera maiorului, doamna O’Shea, va face orice pentru mine. — Unde stă ascunsă strategia în toate acestea? întrebă bătrânul domn. Tânăra fată râse ușor. — Forțând pe inamic să lupte pe un teren ales de tine, îți asiguri în felul acesta avantajul atacului... — Îmi citează din propriile mele lucrări! exclamă generalul disperat. Dar de ce e nevoie de atâta mister? De ce să nu-i comunici doamnei O’Shea, proiectele tale? — În acest caz, prezența noastră va fi intenționată. Altfel însă, va fi accidentală, spuse dânsa cu convingere. Dacă va fi intenționată, inamicul o va afla; căci, noi vom fi la cheremul cuvintelor pe care din întâmplare le poate scăpa doamna O’Shea. Iar dacă va fi întâmplătoare, nimeni nu va putea bănui nimic. — Ce mai încurcătură, spuse supărat generalul. Kate, ai în tine stofă de mare strateg, sau mai bine spus de mare escroc! Ea se sculă în picioare, și-și trase fusta peste picioarele-i subțiri. — Nu cred că totul să fie în întregime pierdut, spuse ea încrezătoare.   [1] Diminutiv pentru Cathrine.

1 Pe frontonul de piatră al intrării sinistre erau scrise cuvintele PARCERE SUBIECTIS (ajutaţi-i pe cei închişi). Zi după zi, Johnny Gray şi Lal Morgon, înhămaţi, trăgeau căruciorul pe povârnişul denivelat, zi după zi priveau neatenţi cum gardianul cu barbă roşcată introducea cheia în broască şi deschidea uşa. Apoi, micul grup de deţinuţi, însoţit de un paznic înarmat, ieşea, iar uşa se închidea în urma lor. Spre ora patru după-amiaza se întorceau, şi acelaşi gardian descuia uşa şi-i lăsa să intre, cu cărucior cu tot. Toate clădirile închisorii le deveniseră groaznic de familiare: zidurile goale, date cu catran ca să reziste intemperiilor, clădirea birourilor, cu acoperiş turtit; cuptorul vechi; spălătoria uriaşă; curtea de trecere cu asfaltul crăpat; biserica, cu picturi de proastă calitate; băncile uzate, cu spătar înalt, destinate paznicilor; în sfârşit, micul cimitir, în care cei condamnaţi pe viaţă, acum liberi, se odihneau după truda grea a vieţii. Într-o primăvară, Johnny a ieşit pe poartă împreună cu un grup de deţinuţi, mergând la muncă. Trebuiau să construiască o baracă. Ei erau zidarii. Munca asta le convenea de minune, pentru că puteau să vorbească mai liber, iar Johnny voia să audă tot ce-i putea spune Lal Morgon despre „regele falsificatorilor”. — Să nu flecăriţi prea mult, le spuse paznicul care-i supraveghea, aşezându-se pe o grămadă de cărămizi acoperite cu un sac. — Nu, domnule, răspunse Lal. Era un bărbat de vreo cincizeci de ani, slab şi uscat. Avea o singură dorinţă: să trăiască suficient de mult pentru a fi condamnat din nou. — Să fiu condamnat, dar nu pentru spargere, Gray, explica el, aşezând cu grijă o cărămidă la locul ei. Nici pentru că am împuşcat pe cineva, ca bătrânul Legg. Şi nici pentru că am trucat un cal, cum ai făcut tu cu Spider King. — N-am fost condamnat pentru că l-am trucat pe Spider King, răspunse Johnny. N-am ştiut că fusese trucat când l-am înscris în cursă. L-au trucat ca să mă compromită. Dar nu mă plâng. — Ştiu, eşti nevinovat, răspunse Lal. Toţi sunt, doar eu sunt vinovat. Aşa spune şi directorul: „Morgon, îmi face plăcere că-i pe aici şi un vinovat, care nu-i o victimă a împrejurărilor, aşa cum sunt ceilalţi, din Dartmoor”. Johnny nu încercă să-l convingă. N-avea nici un rost. Vina sa părea indiscutabilă. Toţi ştiau ce înşelătorii se făceau la curse, iar el fusese amestecat în trucarea unui cal. Acceptase condamnarea la trei ani de muncă silnică fără să facă recurs, fără să se plângă. Nu pentru că ar fi fost vinovat. Pentru un alt motiv, mult mai important. — Dacă te-ai lăsat înşelat, înseamnă că eşti un fraier, spuse Lal. De aceea există fraieri, ca să fie înşelaţi. Ce-a zis Kane? — Nu l-am văzut pe domnul Kane, răspunse Johnny. — Şi el ţi-ar fi zis că eşti un fraier... Dă-mi o cărămidă. Băgăreţul ăla blestemat vine încoace. Fii atent. „Băgăreţul blestemat”, adică paznicul, nu era mai băgăreţ decât colegii săi. Venea încet, cu bastonul de cauciuc ieşindu-i din buzunar. Avea centura desfăcută. — Nu mai pălăvrăgiţi atât! spuse, trecând pe lângă cei doi deţinuţi. — Îi cerusem o cărămidă, explică Lal. Astea de aici nu sunt bune. — Mi-am dat seama, spuse paznicul, examinând cu ochi de cunoscător o jumătate de cărămidă, nemulţumit de calitatea materialului.

Capitolul 1 LARRY HOLT LA PARIS   Larry Holt stătea pe terasa celebrei Café de la Paix şi privea puhoiul omenesc ce se scurgea spre răsărit şi spre apus de-a lungul Bulevardului des Italiens. În aer se simţea suflul primăverii. Aceasta îl încânta pe Larry Holt, care tocmai sosise din Berlin, după patru ani de muncă intensă în Franţa şi Germania. Toată fiinţa lui era într-o dispoziţie de sărbătoare, la care se poate înălţa chiar şi spiritul unui detectiv. Poziţia ocupată de Larry Holt era un fel de mister pentru funcţionarii Scotland Yard-ului. Avea gradul de inspector, dar toată lumea ştia că, la prima vacanţă, avea să fie înaintat comisar-şef. În clipa de faţă, Larry nu era preocupat de chestiunea poziţiei, ori a perspectivelor sale. El şedea acolo şi cu fiecare respiraţie, absorbea dulceaţa primăverii. Faţa lui plăcută era luminată de bucuria naivă de a trăi, iar în inimă avea simţământul unei uşurări, o senzaţie de odihnă, pe care nu o mai gustase de multă vreme. După ce plăti chelnerului, se ridică şi porni, ocolind colţul străzii, înspre hotelul său. Ajunse în vestibulul zgomotos al hotelului şi mergea înspre ascensor când, prin uşa cu geamuri care dădea în curtea palmierilor, el zări un om într-o atitudine de odihnă elegantă, stând rezemat într-un fotoliu şi fumând o ţigară. Larry zâmbi şi şovăi. Îl cunoştea pe omul acesta slab, atât de elegant îmbrăcat şi cu cravată sclipitoare de briliante; Larry se apropie de cel tolănit. — O, iată-l pe vechiul meu prieten, Fred! zise el încetişor. Flash Fred, pungaş şi măsluitor internaţional, sări în picioare, speriat la vederea acestui neaşteptat vizitator. — Bună ziua, domnule Holt! bolborosi el. Numai pe d-ta nu mă aşteptam să te văd aici. — Sau poate că nu doreai să mă vezi! zise Larry, dând din cap cu un aer de imputare. Dar bine, Fred, eşti gătit ca un pom de Crăciun. Flash Fred cam încurcat, se sili să pară indiferent. — Acum am apucat-o pe drumul drept, domnule Holt, zise el. — Ai rămas şi o să fii totdeauna un mincinos, zise Larry glumeţ. — Jur pe Sfânta Scriptură…, începu Fred cu glas ferm. — De te-aş vedea strâns chiar între mătuşa-ţi moartă şi răposatul unchiul-tău şi dacă ai jura pe „Cartea Martirilor lui Fox”, zise Larry cu blândeţe, tot nu te-aş crede. El privi cu admiraţie numeroasele podoabe ale lui Fred, acul cel mare de cravată, întreitul lanţ de aur de pe vesta elegantă, ghetrele albe şi pantofii după ultima modă şi apoi ridică din nou ochii la părul lui frumos periat. — Plăcută înfăţişare ai, zise el. Cu ce te ocupi acuma? Omul îşi umezi buzele uscate. — Am intrat în afaceri, zise el. — În ale cui „afaceri” ai intrat acum? întrebă Larry curios. Şi cum ai intrat în ele? Aşa… simplu, sau cu puţintică dinamită? Omul se făcu stacojiu la faţă. — Doar nu te vei fi gândit că am avut vreun amestec în crima de la Montpellier? protestă el cu indignare. — Nu, nu cred că l-ai împuşcat pe nefericitul tânăr, zise Larry, dar e cu siguranţă că ai fost văzut aplecându-te peste trupul lui şi scotocindu-i buzunarele. — Pentru identificare, zise Fred cu un aer virtuos. Voiam să aflu cine a comis crima. — Ai mai fost văzut vorbind cu acela care a făptuit-o, zise Larry. O cucoană bătrână, Madame Prideaux, privind pe fereastra dormitorului ei, te-a văzut ţinându-l de braţ şi apoi dându-i drumul. Presupun că te-a uns. Mai întâi Fred nu răspunse nimic. — Asta s-a petrecut acum doi ani, domnule Holt, zise el. Nu înţeleg de ce dezgropi acest lucru şi mă învinuieşti pe mine. Larry râse şi-i puse mâna pe umăr. — În orice caz Fred, acum nu sunt în exerciţiul funcţiunii. Plec să mă distrez. — Nu cumva mergeţi la Londra? zise omul ridicând repede privirea spre el. — Nu, răspunse Larry; şi i se păru că celălalt răsuflă uşurat. — Eu plec azi într-acolo, zise Fred pe un ton nevinovat. Speram să fim tovarăşi de călătorie. — Îmi pare rău că trebuie să-ţi spulber speranţele, zise Larry, dar o iau în cu totul altă direcţie. La revedere. — Noroc, zise Fred şi se uită după el cu nişte ochi care nu exprimau urări tocmai prietenoase la adresa lui. Larry se urcă în cameră şi-şi găsi servitorul periindu-i hainele şi întinzându-le pe pat. Patrick Sunny, valetul pe care-l ţinea în serviciu de doi ani, era un tânăr serios, cu ochi holbaţi şi o faţă rotundă. La sosirea lui Larry el deveni deodată foarte activ. Larry se duse la fereastră şi privi în jos la spectacolul pe care-l oferea zgomotoasa Place de l’Opéra. — Sunny, zise el, nu-i nevoie să-mi perii hainele. Împachetează-le aşa cum sunt. — Prea bine, domnule, răspunse Sunny. — Plec la noapte cu trenul la Monte-Carlo. — Adevărat, domnule? zise Sunny, care ar fi spus absolut acelaşi lucru dacă Larry şi-ar fi exprimat intenţia de a merge în Sahara sau la Polul Nord. — La Monte-Carlo, Sunny! repetă Larry. Pentru şase săptămâni; apucă-te de împachetat. Ridică receptorul telefonului de pe măsuţă şi chemă Biroul de voiaj. — Am nevoie de un pat şi de un loc clasa I în trenul de astă noapte pentru Monte-Carlo, zise el. Agăţă apoi receptorul la loc şi privi la servitorul său. Nu-mi prea place să vorbesc cu tine, Sunny, zise el, dar am nevoie să vorbesc cu cineva; nu-mi place nici numele tău. Cine ţi-a dat numele ăsta? — Bunicii, răspunse Sunny afectat, continuând să perie, fără a ridica ochii. — N-au prea fost oameni deştepţi, nu-i aşa? întrebă Larry. Căci dacă există ceva care să semene mai puţin cu o zi senină de primăvară, decât tine, aş căuta cu orice chip să o ocolesc. Dar noi plecăm spre miazăzi, pe Coasta de Azur. Îţi plac portocalele, Sunny? — Prefer nucile, domnule, răspunse valetul. Larry râse şi se aşeză pe marginea patului. — De data asta vom fi noi criminalii şi vom lua banii oamenilor, zise el, în loc de a vârî nasul în treburile criminale ale altora. Nu vom mai şti de furturi, sustrageri, falsificări şi omoruri, Sunny! Şase săptămâni de „dolce farniente”. — Eu n-am habar de jocul ăsta, domnule, zise Sunny. Prefer jocul de cărţi! Larry luă gazeta de seară şi se uită la diferitele coloane. Nu găsi decât foarte puţine ştiri şi următorul paragraf: „Cadavrul omului găsit pe treptele ce duc în jos la cheiul Tamisei a fost identificat ca fiind al lui Gordon Stuart, un canadian bogat. Se crede că e vorba de o sinucidere. D-l Stuart petrecuse seara la teatru cu câţiva prieteni şi a dispărut în pauza dintre acte”. Citi această informaţie de două ori şi se încruntă. — Nu prea obişnuieşte cineva să iasă afară în pauza unei reprezentaţii teatrale şi să se sinucidă, decât doar dacă piesa e extrem de proastă, zise el. Şi docilul Sunny răspunse: — Aveţi dreptate, domnule. Larry aruncă gazeta. După-amiaza şi-o petrecu cu preparativele călătoriei, iar la ora şase şi jumătate achită nota la casă, strânse chitanţa şi o vârî în buzunar; apoi, urmat de portar care ducea valizele şi de Sunny cu pardesiul, se pregătea să părăsească hotelul, când fu întrebat de un picolo: — Dvs. sunteţi domnul Holt? — Aşa mă cheamă, răspunse Larry şi se uită bănuitor la hârtia din mâna băiatului. O telegramă? zise el. Nici nu vreau să mă uit la ea! Luă totuşi hârtia albastră în mână, o desfăcu cu o strâmbătură de supărare şi citi: Foarte urgent, pentru serviciul special al poliţiei. Eliberaţi linia. Larry Holt, Grand Hotel, Paris. „Foarte plictisiţi cu înecarea lui Stuart stop cazul prezintă particularităţi neobişnuite stop aş fi personal foarte recunoscător dacă te-ai întoarce imediat şi ai conduce ancheta”. Era semnată de comisarul şef, care nu-i era numai superior, ci şi prieten personal. Larry vârî telegrama în buzunar şi mârâi. — La ce oră sosim la Monte-Carlo, domnule? îl întrebă Sunny, când ajunse lângă el. — Cam de azi în douăsprezece luni! răspunse Larry. — Adevărat, domnule? zise Sunny foarte intrigat. Trebuie să fie foarte departe.

CAPITOLUL I       Nu este normal să ai drept valeţi nişte americani. Brooks însuşi recunoştea acest lucru în faţa administratorului Kelver. Brooks era un băiat robust, strâns în livreaua sa şi purta ochelari. Cea mai mare parte a timpului mesteca chewing-gum şi fălcile sale funcţionau cu exactitatea unui mecanism de ceasornic. Gilder, care era înzestrat cu o minte riguroasă, constatase că viteza cu care se efectua această mişcare varia între un maxim de 56 şi un minim de 51 pe minut. În camera sa, domnul Brooks fuma o pipă groasă pe care o umplea cu un amestec dulceag de tutun care i se aducea din California, fără să-i pese de cheltuieli. Nici domnul Brooks, valet, nici domnul Gilder, alt valet, nu se potriveau cu atmosfera casei din Prieuré Marks. Erau destul de simpatici, atât cât pot fi de simpatici nişte americani. Nu aveau relaţii cu nimeni, manifestau o politeţe exagerată faţă de restul personalului şi toată lumea îi aprecia. Gilder, inspira chiar o anumită teamă. Era un bărbat slab, cu faţa străbătută de riduri adânci şi cu o voce groasă. În plus, era înzestrat cu o forţă fizică uimitoare. Paznicul de vânătoare, John Tilling, făcuse cunoştinţă pe pielea lui cu această forţă. Era un bărbat cu părul roşu şi faţa rumenă, bănuitor şi obsedat de gelozie. Soţia sa era foarte frumoasă şi cufundată în vise care, din nefericire, nu i se realizaseră. Astfel, de exemplu, ea nu şi-l găsise pe Romeo cel visat în acest rândaş de cai, de la ţară, care era mai curând vulgar, care mirosea a bere şi grajd şi a cărui cămaşă data întotdeauna din duminica trecută. Dar asta era o poveste veche. Acum, doamna Tilling nu se mai mulţumea cu băieţii de la grajd. Soţul său, de altfel, nu ştia nimic. Într-o după-amiază, Tilling îl opri pe Gilder care se îndrepta spre, sat. — Permiteţi, spuse el. Politeţea sa era un semn rău. — Aţi fost pe la mine o dată sau de două ori, în timp ce eu am fost plecat la Horsham. Era mai curând o constatare decât o întrebare. — Desigur, răspunse americanul cu o voce tărăgănată care-i era obişnuită. Doamna contesă m-a trimis să vă dau o sarcină. Pentru că nu eraţi acasă, m-am întors a doua zi. — Şi nu m-aţi găsit nici de data asta, mormăi Tilling a cărui faţă se împurpură. Gilder îl privi din nou. Nu era deloc la curent cu păţaniile conjugale ale paznicului, căci bârfele nu-l interesau deloc. — Dar aţi găsit-o pe soţia mea şi aţi rămas cu ea să beţi o ceaşcă de ceai. Gilder protestă. Privirea sa întunecată se înăspri. — Şi ce-i cu asta? El simţi imediat o mână înhăţându-l de vestă. — Încearcă să te ocupi de ceea ce te priveşte! Gilder îl apucă de încheietura mâinii şi, încet, i-o răsuci. Tilling îi dădu drumul. Era ca şi cum ar fi opus rezistenţă unui elefant. — Lasă-mă în pace cu toate astea. Am băut ceai cu soţia ta. Poate că dumitale ţi se pare frumoasă, dar, pentru mine, ea nu reprezintă decât doi ochi şi un nas. Să-ţi bagi bine asta în cap! Îi răsuci în continuare antebraţul, încet, dar cu forţă. Era un procedeu pe care-l studiase îndelung. Paznicul se clătină, incapabil să-şi menţină echilibrul. John Tilling era un om încet la minte, care nu suporta două emoţii simultane. Pentru moment, singura atitudine pe care ştiu să o ia fu aceea a unei profunde uluiri. — O cunoşti pe soţia dumitale mai bine decât mine, reluă Gilder. Poate ai dreptate în ceea ce o priveşte, dar cu siguranţă te înşeli în privinţa mea. Când se întoarse din sat, Gilder îl reîntâlni pe Tiller în acelaşi loc unde îl lăsase. Paznicul nu avea o atitudine prea combativă; chiar părea trist. — Aş fi foarte fericit dacă aţi vrea să uitaţi ceea ce s-a întâmplat, domnule Gilder. Anna şi cu mine am avut o ceartă. Eu mă ambalez ca laptele pus la fiert. Există multe persoane care dau târcoale casei mele, dar dumneata, dumneata eşti de-al casei. — Eu nu sunt căsătorit, spuse Gilder, dar respect spiritul de familie. Să nu mai vorbim despre asta. O oră mai târziu, Gilder îi povestea scena lui Brooks. Acesta nu deschise gura decât pentru a face o paralelă istorică. — Spune, ai auzit vorbindu-se de Messalina? Era soţia lui Julius Cezar sau ceva de genul ăsta. Brooks citise foarte mult şi memoria sa era încărcată cu o cantitate însemnată de detalii. Deşi documentată, conversaţia cu compatriotul său Gilder era de data aceasta cel puţin deplasată la Prieuré Marks. Într-adevăr, abaţia Prieuré Marks era o locuinţă antică pe care Henry Tudor o găsise în ruină şi pe care o restaurase pentru protejatul său, baronul John Lebanon. Întâlneai aici stilurile Plantagenet, Tudor şi cel modern. Niciun arhitect din secolul al XVIII-lea nu-şi pusese amprenta pe această construcţie. Prieuré a supravieţuit naşterii şi declinului Renaşterii Victoriene, care a produs atâta iubire şi heruvimi cu forme bizare. Vechimea sa îi conferea un farmec foarte plăcut. Willie Lebanon găsea că atmosfera din această casă este iritantă. Pentru doctorul Amersham, ea reprezenta o închisoare unde o datorie penibilă îl ţinea închis. Doar pentru lady Lebanon, Prieuré reprezenta viaţa.       CAPITOLUL II     Lady Lebanon era o persoană minionă, dar care nu părea mică. Din contră, cei care i se adresau pentru prima oară erau frapaţi de aerul său impunător. Era mândră, hotărâtă şi autoritară. Părul său negru era împărţit de o cărare pe mijlocul capului, formând două benzi pe tâmple. Trăsăturile sale erau fine şi regulate. În ochii săi întunecaţi strălucea focul de nestins al fanatismului sincer. Era animată de sentimentul responsabilităţii pe care i-l impunea originea aristocratică. Lumea modernă îi era străină. Avea oroare de argou, de femei care fumau şi de parada vulgară. Nu uita niciun moment că este descendenta unei familii de baroni şi era pătrunsă de cultul strămoşilor săi. Willie Lebanon îşi dăduse seama de mult timp că viaţa pe care o ducea nu-i era pe plac. Deşi de talie mică, el trecuse cu cinste examenele Colegiului Militar Regal şi slujise timp de doi ani în Indii, în regimentul 30 de husari. O criză de friguri îl obligase să se întoarcă în locuinţa familială. De aceea, ducea o viaţă lipsită de ocupaţie. În acea zi, Willie decisese să aibă o discuţie cu mama sa. O găsi în birou, pregătindu-se să se ocupe de corespondenţă. Ea îşi fixă asupra fiului său acea privire pătrunzătoare care-l făcuse totdeauna să-şi piardă cumpătul. — Bună ziua, Willie. Vocea sa era blândă şi vibrantă, dar se simţea un accent dur care provoca tânărului bărbat o strângere de inimă. — Aş dori să-mi acorzi o întrevedere de câteva momente, spuse el într-un târziu. Încerca în zadar să-şi spună că el era stăpân la Prieuré, în comitatul Sussex şi la Abbaye du Temple, în comitatul Yorkshire. Stăpân! Această dominaţie nu-i producea decât o satisfacţie mediocră şi nu-i stimula în niciun fel orgoliul. — Te ascult, Willie. Ea îşi lăsă pana, se lăsă pe spătarul scaunului, cu frumoasele şi finele mâini încrucişate pe genunchi. — L-am concediat pe Gilder, spuse el dintr-o suflare. Este un prost-crescut… un impertinent… Este de-a dreptul ridicol să angajezi valeţi americani care nu cunosc nici măcar un cuvânt din meseria lor. Vei găsi pentru locul lui alţi o sută mai buni. Nici Brooks nu valorează mai mult… Ajuns la capătul suflării, se opri. Dacă măcar ar fi ştiut să-şi ascundă furia! În definitiv, era stăpânul casei. Era absurd să nu poată concedia un servitor după bunul lui plac, el care comandase un escadron! îşi drese glasul şi continuă: — Această situaţie mă face caraghios. Oamenii îşi bat joc de mine. Sunt bătaia de joc a întregului sat. — Ce ţi s-a povestit? Willie detesta acest ton metalic pe care-l lua adesea vocea mamei sale. — Ei bine, de exemplu, oamenii spun că sunt ţinut sub tutelă. — Care oameni? întrebă mama din nou. Poate Studd? El se înroşi. Trebuia să fie de o perspicacitate diabolică ca să poată ghici din prima. Dar vru să fie loial faţă de şoferul său şi preferă să mintă. — Studd, ce idee! Doar nu crezi că mă angajez în discuţii de acest fel cu servitorii. Am auzit asta pe o cale ocolită. Important e că l-am concediat pe Gilder. — Regret, dar nu mă pot lipsi de Gilder. Este o nesăbuinţă din partea ta să concediezi un servitor fără să mă consulţi în prealabil. — Dar te consult acum. Împinse un scaun aproape de birou şi se aşeză, făcând un efort eroic pentru a înfrunta privirea mamei sale. — Toată lumea consideră, de altfel, bizară comportarea lor. Nu mi-au spus niciodată până acum „milord”. Nu că aş ţine la acest titlu, toate aceste formule fiind stupide şi puţin democratice. Dar aceşti doi uşuratici hoinăresc tot timpul în jurul casei. Mamă, cred, într-adevăr, că am făcut bine! — Nu, Willie, ai făcut foarte rău. Am nevoie de aceşti doi bărbaţi. Este absurd din partea ta să le reproşezi că sunt americani. — Dar eu… începu el. — Te rog, nu mă întrerupe când vorbesc, dragul meu Willie. Tu nu trebuie să asculţi bârfele lui Studd. Este un băiat amabil, dar nu cred că este un servitor potrivit pentru Prieuré. — Sper că nu-l vei reangaja, mamă. N-am avut decât trei servitori care-mi conveneau şi de fiecare dată i-ai concediat sub pretext că nu sunt potriviţi pentru casă. Cred mai degrabă că i-ai concediat pentru că nu erau pe placul lui Amersham. Ea luă o uşoară atitudine crispată. — Părerea doctorului Amersham nu contează aici. Nu i-am cerut niciodată sfaturi de acest fel, spuse ea sec. Din nou fiul făcu un efort pentru a-i înfrunta privirea. — De fapt, ce rol joacă el aici? Practic, locuieşte la Prieuré. Este un tip odios. Dacă ai şti ce am auzit spunându-se pe seama lui… Deodată el se opri. Tocmai văzuse apărând pe obrajii mamei sale două pete roşii, semnele unei furii violente. Scoase un oftat de uşurare când Isla Crane intră în sală, cu câteva scrisori în mână. Tânăra fată îi observă pe mamă şi fiu şi vru să se retragă, dar lady Lebanon o chemă. Isla era o tânără de douăzeci şi patru de ani, brunetă, suplă, destul de drăguţă, dar de o frumuseţe puţin cam specială. Există două categorii de frumuseţe: una care îţi taie respiraţia de cum o vezi şi alta pe care o descoperi treptat, cu uimire. Prima dată când o vedeai pe Isla, nu-i reţineai deloc fizionomia. A doua oară, concentra asupra ei, excluzând toate persoanele prezente, atenţia străinului. Avea o privire serioasă, puţin tristă şi cu urme de bunătate.

Edgar Wallace (1 aprilie 1875, Greenwich, Londra – 10 februarie 1932, Hollywood, California) a fost un scriitor englez de thrillere (romane criminalistice), regizor și jurnalist. Edgar Wallace – este un pseudonim, numele său adevărat fiind Richard Horatio Edgar – a fost fiul nelegitim al unei perechi de artiști, fiind adoptat de un comerciant de pește din Londra. Wallace, care crește într-o stare de sărăcie, nu reușește să termine școala. Cu toate acestea ajunge să relateze știrile în presă despre „Războiul Bur” (1899-1902), din Africa de Sud. La întoarcerea în țară lucrează ca jurnalist și corespondent special de presă. În anul 1905 apare în editura lui proprie thrillerul „Cei patru incoruptibili” care a fost un roman de succes, însă pentru scriitor a fost un dezastru financiar. Numai prin intervenția lordului Harmworth de la ediția ziarului englez „Daily Mail” se salvează Wallace de la o sărăcie lucie. Este de asemenea cunoscută activitatea sa jurnalistică și romanele lui despre Africa, publicate în 1911 sub titlul „Nisipurile curentului”. Cel mai renumit thriller al său este „Vrăjitorul”, fiind transpus și într-o piesă de teatru, iar romanul său „Trișorul” (The Squeaker – 1930) a fost ecranizat sub regie proprie. Romanele lui Wallace ajung să fie traduse în 44 de limbi încă din anii 1940. În anul 1999 arhivele filmelor criminalistice germane acordă operelor lui Wallace premiul „Edgar Allan Poe”. • CAPITOLUL I Trenul care pornea la orele 4 și 15 minute din gara Victoria spre Lewes, oprise la Three Bridges din cauza unei deraieri. Cu toate că John fusese atât de norocos încât să apuce trenul die Beston Tracey, acesta avusese o oarecare întârziere, iar tramcarul ce făcea singura legătură dintre acest sat și lumea înconjurătoare părăsise deja gara atunci când el ajunsese acolo. — Dacă puteți aștepta o jumătate de oră, îi spuse șeful gării, telefonez în sat să vi se trimită o trăsură. John Lexman a aruncat o privire tristă asupra peisajului și a ridicat din umeri. — O iau pe jos, a răspuns scurt și, după ce și-a încheiat mantaua de ploaie până la gât, a apucat-o voinicește prin noaptea ploioasă, pentru a străbate cele două sate ce-l despărțeau de Little Tracey. Ploaia părea că are de gând să dureze toată noaptea. Șanțul, care mărginea drumul strâmt, era asemenea unui pârâu umflat; iar drumul părea el însuși o adevărată baltă, în care te afundai până la glezne în noroi. Sub ramurile protectoare ale unui copac, John s-a oprit un moment ca să-și aprindă pipa și, după aceea, a pornit-o din nou la drum. Calea dintre Beston Tracey și Kittle Tracey era legată în mintea sa de cele mai reușite capitole ale operei sale. Făcuse din ea teatrul acelei crime misterioase a cărei creație ingenioasă adusese un succes nemaipomenit ultimului său volum, decretat ca cel mai bun roman polițist al anului. John Lexman se specializase în acest domeniu al literaturii. Cu toate acestea, în timp ce mergea pe drumul pustiu către Little Beston, tânărul scriitor nu se gândea nici la cărțile sale și nici la crime misterioase. Își amintea doar de întâlnirea pe care o avusese la Londra cu T.X. Meredith, care cu siguranță că avea să ajungă odată șeful departamentului cercetărilor de criminalistică și care, până una-alta, îndeplinea funcția de sub-șef al poliției secrete. Această situație modestă nu era însă un impediment pentru a i se încredința cele mai delicate cazuri. În limbajul excentric și impetuos care-l caracteriza, T.X. îi sugerase un subiect de roman polițist, cum nici nu putuse visa măcar unul mai interesant. Totuși, urcând costișa ce ducea spre casa lui modestă având numele impunător de „Castelul din Bexton”, John Lexman nu se mai gândea nici la T.X. și nici la altceva. La Londra mai avusese și altă întâlnire, una la a cărei amintire încruntă din sprâncene. Deschizând portița grilajului și străbătând grădina, făcea sforțări să alunge din gând amintirea discuției penibile pe care o avusese cu cămătarul. Castelul din Bexton era o clădire fără pretenții, în stil elisabetan, cu ziduri grațioase și coșuri înalte. Ferestrele zăbrelite, grădina imensă, boschetele cu trandafiri și o pajiște frumoasă îi dădeau aspectul unui conac boieresc, ceea ce-l umplea de nespusă bucurie pe proprietar. John se oprise sub streașina de la intrare ca să-și scuture impermeabilul plin de apă. După aceea a pătruns în casă. Anticamera era cufundată în întuneric. Fără îndoială că Grace își făcea toaleta pentru masa de seară. S-a gândit că în starea de spirit în care se găsea, era preferabil să n-o tulbure. A luat-o de-a lungul coridorului ce ducea la biroul din celălalt capăt al casei. În cămin ardea un foc înviorător. Atmosfera primitoare a încăperii acesteia i-a dat o senzație de tihnă și de ușurare. Și-a scos ghetele și a aprins lampa de pe una din măsuțe. Odaia aceasta era, vădit, camera de lucru a stăpânului casei. Fotoliile de piele, biblioteca mare ce ocupa un perete întreg, biroul de nuc masiv – pe care stăteau grămadă cărți și manuscrise, îi mărturiseau ocupația. După ce și-a pus pantofii de casă, John Lexman și-a umplut din nou pipa, s-a îndreptat spre cămin și s-a oprit acolo cu privirea pierdută în flăcări. Era un bărbat a cărui statură depășea talia mijlocie; zvelt, cu toate că avea umerii largi aproape atletici. Era un sportiv. Fața lui cu trăsături regulate degaja o expresie de adevărată forță. Avea ochi cenușii, adânci, și sprâncenele drepte îi dădeau o înfățișare aproape severă. Obrajii îi erau imberbi și gura mare, generoasă. Tenul, curat și limpede, era mărturia unei vieți în aer liber. În ciuda, profesiei sale, John Lexman nu avea nimic în toată înfățișarea lui, care să te ducă cu gândul la un șoarece de bibliotecă. Stătea de câteva minute așa, în picioare, cu gândurile duse, când ușa s-a deschis și a apărut Grace Lexman. Despre această femeie să spunem numai că era dulce și frumoasă, fără să încercăm să-i amănunțim frumusețea și farmecul. John a alergat înaintea ei și a sărutat-o cu duioșie. — N-am știut că te-ai înapoiat până ce… a spus ea, aruncându-se la pieptul soțului său. — Până ce n-ai observat lapovița pe care probabil a lăsat-o impermeabilul meu în antreu, a completat el surâzând. Cunosc metodele tale de investigație, Watson! Ea a râs, apoi a redevenit brusc serioasă. — Sunt foarte mulțumită că te-ai înapoiat. Avem o vizită. — O vizită? a repetat John mirat. Pe așa o vreme? Cine-i ăla? Grace i-a aruncat o privire ciudată: — Domnul Kara. — Ei nu! Kara? E de mult aici? — A sosit de pe la patru. În voce i se simțea lipsa de entuziasm pentru această vizită. — Eu nu pricep de fel aversiunea ta pentru Kara. E un băiat foarte de treabă, îi spuse soțul pe un ton dezaprobator. Apoi, după un moment de gândire: — Vine, de altfel, la momentul oportun. Unde e? — În salon. Salonul Castelului din Bexton era o încăpere mare și joasă, cu fotolii confortabile, cu un pian și cu un covor cam uzat, dar având un colorit vesel. Ceea ce atrăgea mai ales atenția era căminul aproape medieval și două sfeșnice mari de argint. Camera aceasta avea un nu știu ce armonios, liniștitor, care făcea din ea un refugiu desăvârșit pentru un scriitor expus prin meseria lui la o perpetuă tensiune nervoasă. Două glastre mari de bronz erau pline cu violete, iar un al treilea cu ghiocei proaspeți; și aceste floricele de pădure umpleau încăperea cu parfumul lor delicat. La vederea lui John Lexman, vizitatorul se ridică din fotoliu și se îndreptă spre el. Era un om de o frumusețe rară. Îl întrecea în înălțime pe scriitor cam cu o jumătate de cap, dar avea o siluetă atât de armonioasă, încât înălțimea lui nu părea anormală. — Deoarece nu te-am putut întâlni în oraș, spuse el, am venit sperând să te găsesc aici. Vocea îi era bine modulată și vorbea o engleză fără cea mai mică urmă de accent străin, cu toate că era grec de origine și își petrecuse cea mai mare parte din tinerețe în Albania. Cei doi bărbați și-au strâns mâna călduros. — Iei masa eu noi?! Remington Kara se întoarse spre Grace Lexman, care se așezase într-unul din fotolii, cu mâinile împreunate, în timp ce fața ei trăda o descurajare profundă. — Dacă doamna Lexman nu are nimic împotrivă, răspunse el. — Mie-mi face plăcere, reacționă Grace pe un ton mașinal. E o vreme grozav de urâtă și mă tem că prin împrejurimi n-o să găsiți unde servi o cină ca lumea… cu toate că nici aceea pe care ne veți face plăcerea s-o împărțiți cu noi nu este cine știe ce. — Orice îmi veți oferi, va fi cu mult peste ceea ce-mi trebuie, a mai spus el, înclinându-se în fața stăpânei casei, apoi s-a întors din nou către Lexman. Câteva minute mai târziu, cei doi bărbați erau absorbiți într-o discuție literară. Grace profitase de ocazie ca să se retragă. De la literatură în genere, convorbirea a trecut la cărțile lui John Lexman. — Le-am citit pe toate, declară Kara. — Te plâng! spuse John, jumătate serios, jumătate glumind. — Dar nu sunt deloc de plâns. Ai stofă de mare criminal. — Foarte mulțumesc! răspunse Lexman. — Ai să-mi spui, poate, că-ți fac un compliment dubios, urmă grecul surâzând. Mă gândesc însă la originalitatea intrigilor pe care le tratezi. Îți mărturisesc, de altfel, că se întâmplă uneori să mă exaspereze cărțile dumitale, și anume, atunci când nu ghicesc soluția nici măcar de la mijlocul volumului. Asta nu înseamnă însă că, în cea mai mare parte din cazuri, nu o cunosc de pe la al cincilea capitol. John l-a privit cu mirare. Amorul lui propriu de autor de romane polițiste era vizibil rănit. — Eu unul mă mândresc că scriu romane al căror deznodământ e imposibil de bănuit până la ultimul capitol. — Evident, spuse Kara cu o mișcare aprobatoare a capului, asta-i perfect adevărat pentru cititorul mijlociu, dar, în ce mă privește, sunt cu mult mai perspicace. Sesizez firul cel mai ascuns, cel mai neînsemnat indiciu pe care nu faci decât să-l menționezi în mod cu totul trecător. — Ar trebui să faci cunoștință cu T.X., spuse John râzând. S-a ridicat din fotoliu și s-a îndreptat spre cămin. — T.X.? — Da, T.X. Meredith. Un tip extraordinar. Lucrează la departamentul cercetărilor de criminalistică. În ochii lui Kara lucea o lumină care dovedea interesul pe care i-l deșteptaseră vorbele lui Lexman. Nu i-ar fi displăcut să continue această convorbire, dar, în același moment, cei doi bărbați au fost rugați să treacă în sufragerie, unde masa era servită. Cina s-a desfășurat într-o atmosferă destul de posomorâtă. Grace lua prea puțin parte la convorbiri, și rarele cuvinte pe care soțul ei le schimba cu musafirul întrerupeau din când în când o tăcere apăsătoare. Tânăra femeie era în prada unor senzații nedefinite, un fel de presimțire care o neliniștea, fără să știe de ce. În mai multe rânduri, în timpul mesei, s-a gândit la evenimentele zilei ca să poată să-și dea seama ce anume ar fi putut să-i lase această impresie. Zadarnic. Scrisorile primite în cursul dimineții nu conținuseră niciun fel de vești rele; și niciun incident neplăcut cu servitorii nu se petrecuse în timpul zilei. Într-un cuvânt, totul mergea bine și, cu toate că era la curent cu încurcăturile financiare ale lui John, rezultate în urma unor speculații greșite asupra rentelor străine – bănuia chiar că soțul ei făcuse un împrumut pentru compensarea pierderilor suferite în această nenorocită afacere – succesul ultimei cărți era atât de mare, încât îi permitea cele mai frumoase speranțe asupra viitorului material. — Dacă nu aveți nimic împotrivă, spuse Grace, vi se va servi cafeaua în camera de lucru. Pe mine o să mă scuzați, îmi vine mâine spălătoreasă și am de pregătit rufele. L-a făcut lui Kara un mic semn din cap și, trecând pe lângă John, i-a atins umărul cu mâna. Kara a urmărit cu privirea silueta ei grațioasă până ce aceasta a dispărut dincolo de ușă. — Am ceva să-ți comunic, Kara, spuse John Lexman. Sper că o să-mi acorzi vreo cinci minute? — Chiar și cinci ore, dacă vrei, răspunse Kara eu amabilitate. Au trecut în camera de lucru; jupâneasa le-a adus cafeaua și lichiorurile, pe care le-a așezat pe o măsuță din fața căminului, părăsind apoi încăperea. — Probabil că-ți este imposibil să instalezi aici lumină electrică, observă grecul gustând din cafea. — Imposibil? Nu tocmai, prefer însă lămpile eu gaz. — Nu făceam aluzie la lămpi, ci la lumânările acestea, spuse el arătând cu mâna un șir de lumânări mari așezate deasupra căminului. — Dar ce ți-au făcut aceste lumânări? întrebă stăpânul casei surâzând. În primul moment, Kara nu i-a răspuns și s-a mulțumit să ridice din umeri; dar după un răstimp de gândire: — O mică presupunere: dacă te-ai pomeni într-o bună zi legat de un scaun, lângă care s-ar găsi un butoiaș cu praf de pușcă în care ar sta înfiptă o lumânare aprinsă care se topește văzând cu ochii și care, din moment în moment… Dumnezeule!!… John observase pe fruntea interlocutorului său broboane de sudoare, ceea ce-l amuza nespus. Grecul și-a șters fruntea cu o batistă de mătase. Mâna îi tremura ușor. — Da, cred că ar fi întrucâtva chiar prea pasionant. — Unde ți s-a întâmplat asta? întrebă Lexman, intrigat. — În Albania, răspunse celălalt; e mult timp de atunci, dar ticăloșii aceia nu uită să mi-o reamintească din când în când. Kara nu trăda nicio dorință să lămurească cine erau acei ticăloși și nici circumstanțele care îl aduseseră în poziția aceea neplăcută. S-a grăbit să schimbe subiectul conversației. A început să măsoare camera în lung și în lat, apoi s-a oprit în fața bibliotecii, părând interesat de anumite volume. A scos unul din raft.

1 ___________________________________________ Era o noapte vijelioasă. Vântul biciuia cu furie stropii de ploaie, amestecaţi cu fulgi de zăpadă. Nici un om cu mintea întreagă nu s-ar fi încumetat să iasă pe Putney Common. Un vânt îngheţat te pătrundea până la piele şi întrucât se întunecase, Larry Graeme trebui să se folosească de lanterna de buzunar pentru a nu se împiedica de bordura trotuarului, la trecerea străzii, deşi felinarele îşi răsfrângeau lumina lor obişnuită. Se simţea bine în mantaua şi galoşii lui de cauciuc, iar umbrela respectabilă pe care o purta, îi era mai degrabă un obstacol, decât o pavăză. Aruncându-şi privirea pe cadranul ceasului brăţară, văzu că lipseau doar câteva minute până la ora fixată şi „Marele necuno­scut” era punctual. Mojic, dar punctual, Larry intrase mai de mult în legături de afaceri cu „Marele Necunoscut”, cu toate că mereu se jurase că se va lipsi de o asemenea tovărăşie. Omul nostru ridica preţurile, însă dacă lui i se vindeau lucrurile, riscul de a fi prins, era egal cu zero. De data aceasta însă, Larry hotărî să i se plătească aşa cum va cere, fără nici un „dacă” ori „însă” . Mă rog, diamantele doamnei Rissik îşi aveau preţul lor cunoscut şi stabilit. Toate coloanele ziarelor erau pline numai de „îndrăzneţul furt”, iar întreprinderile de asigurări publicaseră valoarea fiecărei bijuterii. Nu mai încăpea nici cea mai mică îndoială asupra câştigului, pe care fiecare piatră-l va aduce. Tocmai pentru acest motiv precumpănitor, Larry strecură la mica publicitate anunţul ticluit, ca de obicei — discret, misterios. „În cartierul Putney Common (în direcţia Wimbledon) s-a pierdut joi seara, Ia 10 şi 30, o gentuţă galbenă. Conţinutul: cinci scrisori de valoare numai pentru posesor” „Gentuţa galbenă cu cinci scrisori” slujea drept aviz „Marelui Necunoscut” şi însemna că i se oferă bijuterii de mare valoare. „O gentuţa cafenie” însemna blănuri. „O gentuţă albă” prevenea pe respectivul, că ofertantul are bancnote false de pus în circulaţie. „Cele cinci scrisori” semnalau valoarea mărfii, printr-un număr cu cinci cifre. Şi era joi, ora 10 şi 30 seara. Larry aştepta în strada Richmond. Ceasul de la biserica apropiată bătea exact ora fixată. „Punctual”, mormăi el pentru sine, când zări la capătul străzii, ţâşnind două luminiţe umbrite, al căror reflex se mărea prin apropiere. Deodată, luminile se revărsară cu toată puterea lor asupra omului din colţul străzii. Limuzina îşi domoli mersul. Maşina cu capota leoarcă de ploaie stopă în dreptul lui Graeme; din bezna cupeului se auzi o voce cam aspră: — Ei bine? — Bună seara, şefule. Larry se trudea să recunoască mutra vorbitorului. Îşi dădea perfect seama că ar fi fost absolut de prisos să se folosească de lanternă, căci „Marele Necunoscut” îşi pusese desigur masca. Dar… Mâna ce se sprijinea de clanţa portierei nu era înmănuşată, iar unghia celui de-al treilea deget era crăpată şi în dreptul primei articulaţii se putea distinge o dublă crestătură, de-a curmezişul. Mâna se retrase rapid, ca şi când celălalt ar fi surprins ochiul cercetător. — Aş avea o afacere… ocazie minunată. Ai citit ziarele? — N-o fi vorba de briliantele Rissik? — Întocmai despre ele. Fac treizecişidouă de mii de lire sterline… ceea ce face una cu alta una sută treizecişidouă mii de dolari… marfa uşor de plasat. Femeia asta, Rissik, şi-a vârât banii în pietre preţioase dar nu în giuvaeruri franţuzeşti, orbitoare, ce-i drept, însă fără nici o valoare. Eu pretind numai cinci mii… — O mie două sute — auzi Larry glasul din interiorul maşinii. Notează că dau cu două sute peste cât socotisem. Larry răsuflă din greu. — Oferta mea e raţională, urmă el. — Ai obiectele la d-ta? — Nu, nu le am la mine. După modul în care îi răspunse Larry, omul nostru îşi dădu seama că acesta îl minţea. Şi nici nu le voi aduce dacă nu ne vom înţelege negustoreşte. Un bijutier evreu din Maida-Vaile mi-a oferit trei mii şi fără îndoială ca va depăşi cu mult acest preţ. Oricum, te prefer pe dumneata… riscul e mai mic. D-ta mă înţelegi ce vreau să zic. — Îţi dau o mie cinci sute… ăsta e ultimul preţ — replică omul din maşină. Uite, am banii la mine şi dacă eşti deştept, acceptă. Larry clătină din cap. — Te reţin zadarnic, adaugă el politicos. — Deci nu vrei să faci afacerea? — Ne pierdem vremea de prisos — observă Larry. Nici nu-şi terminase bine replica, şi limuzina se şi puse în mişcare, dispărând în obscuritatea nopţii furtunoase, fără ca Larry să fi putut zări măcar numărul. Larry îşi aprinse mucul de ţigară, îndreptându-se apoi către mica maşină ce o lăsase la colţul străzii. — Nici vorbă că Shylock se răsuceşte în groapa lui în noaptea asta, fu singurul comentariu al lui Larry. Nici nu se împlinise o săptămână, când Larry ieşind din restaurantul „Fiesole”, o apucă pe strada Oxford. Oricine l-ar fi văzut nu l-ar fi luat drept altceva decât un cetăţean onorabil, distins, între două vârste, căruia îi place confortul vieţii şi apreciază o mâncare bună. Floarea ce-o purta la butoniera pardesiului, părea că vesteşte mulţumirea sa sufletească. De altfel avea toate motivele să se simtă satisfăcut, deoarece vânduse cu un preţ bun bijuteriile d-nei van Rissik şi nimeni din imensul cuprins al Londrei nu avea habar de fapta pe care o săvârşise, fiindcă lucra singur, fără parteneri. Stând pe trotuar în aşteptarea unei maşini, fu luat de braţ de un bărbat înalt, voinic, bine legat, plin de familiaritate. — Bună ziua, Larry! Scrumul ţigării acestuia căzu pe trotuar, fără nici un motiv anume. Era singura dovadă a tulburării fumătorului. — Bună ziua, domnule inspector! zise el surâzând amabil. Sunt bucuros să te reîntâlnesc. O privire circulară relevă lui Larry prezenţa altor trei colegi ai inspectorului de poliţie Elford, aşa că acceptă destinul cu o filozofică resemnare şi se urcă liniştit în maşina poliţiei, împreună cu detectivii siguranţei. Tot timpul drumului continuă să fumeze şi să pălăvrăgească imperturbabil, până ce maşina coti pe îngustul drum al Scotland Yardului, oprindu-se în faţa autorităţii poliţieneşti Common Row. Formalităţile preliminare fură de scurtă durată. Graeme ascultă în tăcere şi un zâmbet îi lumină faţa întunecată, la auzul reclamaţiei contra sa. Apoi zise: — Locuiesc în Claybury Mansion, nr.98. Ar fi foarte drăguţ din partea dvs. dacă mi-aţi aduce un rând de haine de acasă. N-aş dori să apar în faţa judecătorului de instrucţie ca un „oberchelner”. Domnule inspector, n-ar fi oare cu putinţa să vorbesc cu Barraball? Am auzit că-i un om straşnic şi aş vrea cu dragă inimă să-l fac pe unul sau pe altul să-l simtă puţin. Elford era de părere că nu prea sunt sorţi de izbândă să dea ochii cu misteriosul şef de poliţie Barraball, dar când uşa de oţel se închise în urma lui Larry, Elford se repezi peste drum, la oficiul central de siguranţă şi-l găsi pe inspectorul general Barraball, instalat comod în fotoliul său, fumându-şi tacticos pipa. Tocmai era ocupat cu nişte documente secrete trimise de la registratura Siguranţei. Am pus mâna pe Larry, d-le Barraball, exclamă radios Elford. Doreşte stăruitor să vă vorbească, totuşi l-am făcut atent că va fi tare greu, dacă nu chiar imposibil. Însă dvs. ştiţi cum sunt aceşti indivizi. Inspectorul şef se întinse pe speteaza fotoliului, încruntându-se. — Cum?! A întrebat de mine? Pare că devin tot mai cunoscut, spuse dânsul cam dojenitor. Se vorbea în Scotland Yard că Barraball, care trimisese la bara justiţiei mulţi oameni, care nici nu se aşteptau, nu apăruse nici o dată ca martor şi că rămăsese o enigmă chiar şi pentru ziariştii, care se ocupau în special de furturi şi crime. Aceştia îl ştiau doar după nume. De opt ani funcţiona în aceeaşi încăpere lunguiaţă de la etajul al treilea, înfundat în acte şi dosare, pe care le cerceta şi migălea în cele mai mici amănunte, pe care altul nici nu le băga măcar în scamă. Datorită perseverenţei şi perspicacităţii sale, demasca dibă­cia celor mai prudenţi criminali. Descoperise sistemul după care opera olandezul Goom, asasin şi bigam în acelaşi timp. Totuşi, niciodată nu-l zărise pe acesta. Un scurt anunţ publicitar într-un ziar din Londra, coroborat cu un articolaş dintr-o revistă necuno­scută germană, îi fusese de ajuns ca să trimită la puşcărie pe viaţă pe fraţii Laned, cu toate că erau cei mai abili şi rafinaţi excroci din câţi există pe glob.

Capitolul I O FATĂ ÎNTR-UN OFICIU POŞTAL Soarta şi un Spanz de mare viteză l-au adus pe Andrew Macleod în împrejurimile Beverley-ului. Oraşul propriu-zis se află la capătul unui lanţ muntos şerpuitor şi nu are nici o justificare aparentă pentru existenţa sa ori pentru mijloacele de trai. Totuşi, datorită unor motive stranii, populaţia din Beverley nu murea de foame şi micile şi ciudatele magazine care formau singura sa stradă, largă şi adumbrită de copaci, aveau o înfăţişare prosperă. Dar aceasta nu se datora suburbiei aristocratice, întrucît cei din Beverley Green se aprovizionau de la marile magazine din alte zone şi veneau la oraş numai pentru acele produse care fuseseră omise de pe comandă. Andy îşi parcă maşina sa cu capotă alungită în faţa oficiului poştal şi pătrunse în clădire. Peste cinci minute flecărea cu funcţionarul de la ghişeu, şi subiectul con­versaţiei lor era Allison John Wicker, alias Scottie-Ochelaristul datorită obiceiului de a purta ochelari. Scottie era unul din puţinii oameni din branşa lui, căruia îi plăcea să se plimbe. Cînd directorul consiliului de administraţie al Sindicatului Diamantelor a venit într-o luni de dimineaţă la birou şi a aflat că cineva l-a scutit de plictiseala de a deschide seiful antifurt şi antifoc, prin folosirea unui suflai cu flacără oxiacetilenică, pentru Andy era tot atît de clar că isprava era opera lui Scottie, ca şi cum acesta ar fi lăsat o chitanţă pentru cele şapte pachete cu pietre pe care le luase. Gările şi porturile de îmbarcare au fost dintr-o dată inun­date cu pichete de poliţie, hotelurile — controlate şi toate comisariatele de poliţie — avertizate. Andy Macleod, ce-şi petrecea concediul cu o undiţă şi o mulţime de cărţi pe care nu avusese timp să le citească în cursul anului, a fost rechemat de la distracţie pentru a organiza urmărirea. Pornise în viaţă ca dr. Macleod, criminalist practician la Departamentul Poliţiei, şi a fost antrenat în profesiunea de „prinzător de hoţi”, fară a şti exact cum s-a întîmplat. Oficial, era încă medic criminalist, un om chemat în boxa martorilor spre a atesta cauza morţii victimei; neofi­cial, deşi toţi i se adresau cu „domnule”, el era „Andy” şi pentru cel mai tînăr poliţist care bătea străzile. — A trecut prin Panton Mills acum trei zile, într-un tur turistic. Sînt aproape sigur că a fost Scottie,spuse el. Eu răspund de tot teritoriul de aici pînă la Three Lakes. Poliţia locală jură că tipul nu a apărut pe lîngă Bevearly, ceea ce înseamnă că trebuie să petreacă sub nasul lor. Sînt inteligenţi; m-au întrebat dacă a făcut ceva rău, pe cînd ştiau de o săptămînă descrierea completă a furtului dar şi a lui Scottie. O fată intră în oficiul poştal în momentul respectiv. Privind razant prin peretele de sticlă al cabinei telefonice, Andy o zări cu admiraţie. Atractivă, drăguţă, frumoasă? Bărbaţilor le plac femeile în costume taillor cu croială dreaptă. Era destul de înaltă pentru o femeie, suplă, dar nu slabă. — Da, aşa-i, răspunse mecanic şefului său, cu ochii aţintiţi la fată. Ea îşi ridică mîna, şi el văzu că are un inel pe inelar; un inel de aur cu smaralde micuţe, sau poate că sînt safire — nu, erau într-adevăr smaralde; le prinse sclipirea verzuie ca marea.     Deschise uşa cabinei un inch[1], după ce transmisese partea cea mai secretă a raportului său şi, cu o ureche liberă, a prins murmurul vocii fetei. „Mai mult decît drăguţă!”, a decis, admirîndu-i profilul. Apoi s-a întîmplat un lucru ciudat. Fata trebuie să-l fi studiat în timp ce el nu o observa. Este posibil ca ea să fi întrebat cine era tipul; probabil că bătrînul şi guralivul diriginte de poştă, căruia Andy îi arătase legitimaţia spre a-i facilita convorbirea, să-i fi oferit informaţii. Andy a auzit pronunţîndu-se cuvîntul „detectiv”. De unde stătea, avea o vedere clară asupra figurii ei. „Detectiv!” — fata mai mult şoptise cuvîntul, dar Andy l-a auzit — şi a văzut cum mîinile ei se prinseră de marginea tejghelei şi roşeaţa îi fugi din obraji, lăsîndu-i de un alb cadaveric. Chiar buzele şi-au schimbat culoarea într-un mod ciudat. Atît de absorbit şi de surprins a fost de asta, încît îndepărtă receptorul de la ureche, şi în momentul acela fata se întoarse, iar privirile li se întîlniră. Frică, panică, teroare se citea în acei ochi. În timp ce o fixa cu gura căscată, avu senzaţia că se află în faţa unei fiinţe hăituite şi torturate. Ochii ei îl părăsiră şi fata bîjbîi după mărunţişul pe care bătrînul îl pusese pe tejghea, mîinile tremurîndu-i atît de tare, încît cu greu prinse monedele în palma căuş şi ieşi din clădire în cea mai mare grabă. Nerealizînd că la celălalt capăt al firului un ofiţer de poliţie nedumerit bătea în furcă insistent, exprimîndu-se într-un mod foarte original, Andy agăţă receptorul negru şi trecu în sală. — Cine era doamna? întrebă el în timp ce plătea comanda telefonică. — Aceea, domnule? A, era domnişoara Nelson, din Green — Beverley Green, de dincolo de dealuri. Minunat loc, ar trebui să-l vedeţi. O mulţime de oameni bogaţi locuiesc acolo. Domnul Boyd Salter, aţi auzit de el? Şi domnul Merrivan, un om bogat, deşi cam zgîrcit, şi, oh, o groază de granguri. Este un gen de — cum denumiţi dumneavoastră? — un oraş-grădină, asta este; cîteva din cele mai mari case din ţinut. Familia domnului Nelson locuieşte acolo de mulţi ani, dinainte de a exista un oraş-grădină în acel loc. Mi-amintesc de bunicul său; era un bărbat pe cinste. Dirigintele era pregătit să ofere biografii detaliate despre persoanele favorite care locuiau în Beverley Green, dar Andy era nerăbdător să o mai vadă o dată, în treacăt, pe fată şi scurtă discuţia. El o zări coborînd grăbită panta drumului şi ghici că se îndrepta spre gară.   [1] Unitate de măsură englezească, egală cu 2,54 cm.

                                       CAPITOLUL I   Jim Bartholomew stătea în capul mesei sale de lucru, în ţinută de călătorie, şi-şi privea din când în când ceasul, fremătând de nerăbdare. Directorul celei mai importante filiale a băncii South Devon Farmes arăta prea tânăr pentru această funcţie şi neîndoielnic că tatăl său, care fusese până la moarte directorul corporaţiei, avusese o oarecare legătură cu avansarea lui. Dar cine ar fi fost dispus să vadă în el doar un tânăr elegant, amator de cai de rasă, şi şi-ar fi închipuit că talentele tânărului Bartholomew se limitează doar la dresarea ogarilor şi la condusul dansului în clubul vânătorilor, şi-ar fi schimbat părerea îndată ce s-ar fi aflat de cealaltă parte a mesei de lucru, discutând afaceri. Jim îşi privi ceasul şi oftă. Desigur, nu avea nici un motiv serios să rămână la birou până la ora închiderii, când abia cu o zi înainte întocmise bilanţul şi numerarul fusese expediat, încă de dimineaţă, la Exeter. Adevărul e că Bartholomew o făcea dintr-un soi de respect pentru adjunctul lui. Acest gentleman îl amuza şi totodată îl enerva; iar dacă i se întâmpla să se entuziasmeze uneori de conştiinciozitatea lui Stephen Sanderson, erau momente când dogmatismul şi rigiditatea acestuia faţă de regulamentul şi rutina bancară îl plictiseau inexplicabil. Jim Bartholomew aruncă din nou o privire spre ceas, îşi luă cravaşa de pe masă şi trecu în biroul adjunctului. Stephen Sanderson reacţionă exact cum se aştepta Jim: Îşi privi mai întâi superiorul, apoi pendula de deasupra uşii, care-şi urma tic-tacul zgomotos. — În două minute închidem, domnule Bartholomew, spuse el înţepat, strecurând în această simplă constatare a unei stări de fapt o nuanţă de dezaprobare. Sanderson era un bărbat de patruzeci de ani harnic şi eficient, căruia numirea lui Jim Bartholomew la conducerea filialei din Moorford îi provocase năruirea uneia dintre cele două ambiţii ale vieţii sale. Nu avea nici un motiv special să-şi iubească superiorul; Bartholomew era un om degajat, care se distinsese în război; îi plăcea sportul şi nu dispreţuia nici micile frivolităţi ale vieţii. Sanderson, care era un tip sobru, avid de lecturi serioase, aprecia preferinţele şefului său ca limitându-se la orizontul lecturii de vacanţă. Pe deasupra, Sanderson mai avea şi o slăbiciune pe care Jim Bartholomew o detectase datorită unui ciudat spirit de investigaţie, ceea ce îl punea pe el, pe Sanderson, într-o situaţie jenantă. — Am tras obloanele, domnule Sanderson, spuse Jim zâmbind. Nu cred că două minute în plus sau în minus contează aşa mult. Domnul Sanderson pufni pe nas fără să-şi ridice ochii de pe hârtie. — Cum decurg investigaţiile criminalistice? întrebă Jim cu humor. Omul puse tocul jos, roşind pentru slăbiciunea sa. — Permiteţi-mi să va spun, domnule Bartholomew, rosti el cu înflăcărare, că vă bateţi joc de una dintre ocupaţiile mele care ar putea fi foarte utilă băncii şi intereselor ei, într-o bună zi. — Sunt convins de asta, spuse cu blândeţe Jim, oarecum jenat că-l provocase. — Am descoperit recent printr-un prieten de la New York, cu care sunt în corespondenţă, firele unui caz deosebit, spuse emoţionat Sanderson, întinzându-i un plic. Aici se află ceva care v-ar putea stârni interesul, în ciuda scepticismului dumneavoastră. Când era surescitat, vocea lui Sanderson căpăta inflexiuni guturale care-i trădau ascendenţa nordică. Pentru Jim Bartholomew, acestea erau un semnal de alarmă. — Dragă prietene, spuse el, dar ăsta e un studiu excelent, pentru care te felicit. Când lucram la Centrul Naval de informaţii mă gândeam serios să practic meseria de detectiv. Domnul Sanderson privi din nou ceasul. — E timpul să plecaţi, spuse el cu un ton categoric. Jim părăsi râzând banca.                   Calul, lăsat în grija rândaşului de la localul Royal Inn, era pregătit pentru călărie. Îl încălecă şi străbătu oraşul în trap uşor de-a lungul pantei ce ducea spre coastă. Trecând de nişte vile răzleţe, ajunse, în cele din urmă, după un urcuş greu, la o mică depresiune căreia localnicii îi spuneau Strachina Dracului. Pe creasta aşa numitei „străchini”, în apropierea fortului, aştepta, profilându-se în lumina crepusculară a soarelui, o siluetă călare; Jim îşi struni calul şi tăie drumul, urcând panta accidentată pe scurtătură, printr-o albie bolovănoasă. Fata care-l aştepta aşezată în şea, adoptase o poziţie mai comodă, scoţându-şi una din cizmele bine lustruite din scară şi aşezând-o de-a curmezişul, pe gâtul calului. Cu genunchiul îndoit, îl privea zâmbind pe Jim cum urca anevoios. Chipul lui Margot Cameron oferea privitorului un contrast pe care numai maeştrii francezi mai reuşiseră să-l realizeze în tablourile lor. Impresia de paloare se datora buzelor ei foarte roşii ce estompau trandafiriul sănătos al obrazului, făcându-l să pară lipsit de culoare. De aproape, roşul aprins al buzelor şi aparenta paloare a feţei se armonizau cu părul castaniu, bătând în auriu, împletit într-o cosiţă ce-i împodobea cuviincios capul. Jim urcă spre ea călare, schiţând un salut cu cascheta în mână. — Ştii, spuse fata, coborându-şi piciorul drept înapoi în scară, în timp ce te-aşteptam aici, m-am gândit şi am ajuns la concluzia sigură, aproape obsedantă, că tu nu munceşti decât atât cât să ai din ce trăi. — Respect cu stricteţe orele de program, spuse Jim mulţumit de el însuşi, ceea ce e cu totul altceva. Dacă, aflându-te de atâta timp în Anglia, n-ai descoperit că oamenii de afaceri englezi nu-şi încep lucrul înainte de ora zece şi că fac pauză de ceai la trei după-amiaza, iar la patru pleacă acasă, călătoria ta pe aceste meleaguri nu te-a învăţat mare lucru. Fata îl privi amuzată. Dacă ar fi râs cu uşurinţă, ar fi urmat ca în orele pe care le petrecea în compania lui Bartholomew să fie veselă tot timpul. Călătoriră un timp în tăcere, până când Jim spuse: — Apropo de gânduri şi concluzii obsedante, m-a chinuit toată ziua gândul că n-am să te mai văd decât o dată şi anume poimâine. Chiar intenţionezi să pleci sâmbătă? Fata înclină afirmativ capul. — Şi vei lipsi…? îşi lăsă el întrebarea nedusă până la capăt. — Nu ştiu, răspunse Margot scurt. Planurile mele de viitor sunt cam vagi. În linii mari, depind deocamdată de ceea ce vor hotărî Frank şi Cecile. Spuneau că am putea cumpăra o proprietate în Anglia şi să ne stabilim pentru câţiva ani aici; lui Frank nu i-ar surâde să mă lansez pe cont propriu. De altfel… Ea se opri brusc. — De altfel? o încurajă Jim. — Aş putea, evident, să-mi găsesc eu însămi un rost în Anglia. — Bineînţeles, spuse Jim fără prea multă convingere. Fata se întoarse spre el. — Nu ţi-ar conveni? îl întrebă ea direct, dar Jim nu-i răspunse decât după un timp. — Nu, admise el cu calmul obişnuit. Nu m-ar îngrijora să faci asta. M-aş bucura chiar să rămâi aici. Dacă n-ai fi atât de bogată eu… ei bine, cred că viitorul tău s-ar putea contura mai precis… Fata aştepta o explicaţie, pe care el nu i-o dădu şi pe care nici ea nu se încumetă s-o ceară. Se opriră pe povârnişul pustiu de deasupra colinelor. Departe, la orizont, ca un minuscul nor albastru se zărea muntele Hay Tor şi, la poalele lui, străbătând un zăvoi firav care tivea malul râului Dart, se întrezărea sclipirea argintie a apei. — Aici e singurul loc din Anglia unde pot respira, spuse fata trăgând cu putere aer în piept. — Respiră cât vrei, spuse Jim făcând pe gazda amabilă. Apoi îşi opri calul şi arătă cu cravaşa spre coline: — Vezi clădirea aia albă? Nu e, în realitate, o casă. Cred că a fost proiectată ori ca baracă de tras la ţintă, pentru distracţia unui împărat, ori ca azil pentru lunatici. O vezi? — O văd, spuse fata, umbrindu-şi ochii cu mina. — Proprietatea se numeşte Tor-Towers. Presupun că ai întâlnit-o pe doamna Markham? — Markham? întrebă fata încreţindu-şi fruntea. Nu, nu cred. — E o compatrioată de-a ta. O altă doamnă extrem de bogată. — E americană? întrebă surprinsă fata. E ciudat că n-am întâlnit-o, deşi suntem aici de un an. — Nici eu n-am văzut-o decât o singură dată, spuse Jim. E o clientă a băncii, dar de obicei se ocupă Sanderson de ea. — Tânără sau bătrână? — Tânără de tot, spuse entuziasmat Jim, şi frumoasă ca o… ai văzut vreodată la Luvru tabloul lui Greuze „L'Oiseau Mort”[1]? E tot atât de frumoasă ca femeia din tablou şi ar fi putut fi modelul lui Greuze, mai puţin culoarea întunecată a părului. Margot îl privea cu sprâncenele ridicate, puţin amuzată, dar în orice caz surprinsă. — Vai, vai! spuse ea cu prefăcută dojană, ce entuziasm! — Nu fi prostuţă, Margot, spuse Jim roşind cu adevărat. Ţi-am spus că n-am văzut-o decât o singură dată. — Doar o dată? Totuşi pari foarte impresionat. — Da şi nu, spuse Jim revenind la tonul său serios. — Am înţeles, zise fata. Totuşi ce părere ai? — Părerea mea este că aş fi putut s-o admir, dar are ceva în ea care mi-a provocat un bizar sentiment de tristeţe. Margot râse scurt. — Dintre toate căile către inima unui bărbat, „un bizar sentiment de tristeţe” este cea mai scurtă, spuse ea. Să ne întoarcem. Îşi îndemnă calul pe cărarea care o lua spre valea râului, dar şi spre vadul Moor de la care îşi luase oraşul numele de Dartmoor. — Stai puţin. Jim struni calul şi, când fata se întoarse spre el, văzu în ochii lui ceva care o făcu să-şi simtă inima zvâcnind mai puternic decât ar fi justificat-o brusca oprire a calului. — Margot, n-am să te mai văd mult timp, spuse Jim şi vocea îi suna ciudat. Pleci şi numai Dumnezeu ştie când ai să te întorci. Şi după plecarea ta, acest loc, pe care amândoi îl consideram aşa de frumos, nu va mai fi decât un pustiu blestemat, iertată fie-mi profanarea.   [1] Pasărea moartă - în l. franceză în original (n.tr.)

CAPITOLUL I „La picior..., arm’!” Treizeci și una de puști căzură cu o singură mișcare, treizeci și una de mâini, înmănuşate în alb, mișcate ca de un mecanism invizibil, se lipiră de cusătura a treizeci și unu pantaloni. Nemișcați, în poziție „pentru onor”, rândul de tunici roșii și căciuli din blană de urs păstra o aliniere fără cusur. Grupa continuă să cânte ultimele măsuri ale marșului și tăcu exact în momentul când cei patru codași ai grupei înlocuite dispăreau pe după colțul turnului alb. „Rupeți rândurile” Cu o mișcare puternică, Bobby Longfellow vârî în teacă lama subțire a sabiei sale, își potrivi monoclul și-și îndreptă privirea către silueta bondoacă a capelei St. Peter ad Vincula, care părea că doarme sub razele acestei dimineți de vară. După câteva momente avu impresia că o doamnă corpolentă și nu prea înaltă se apropiase de el, ținând în mână un ghid. Sergentul grupei sta la o distanță de câțiva pași, în poziție de drepți. Fața lui arămie părea că râde pe-nfundate. — Scuzați-mă, domnule... Obrazul doamnei corpolente era gras, congestionat, prietenos și ofițerul băgă de seamă că avea o gușă întreită și un nas de formă mai curând bărbătească. — Nu mi-ați putea arăta unde este mormântul lui Lady Jane Grey? — Mormântul cui? — Al lui Lady Jane Grey, domnul meu. Bobby aruncă o privire dezolată către sergent, în timp ce degetele-i răsuceau nervos mustața care abia mijea. — V-ați... hm!... V-ați uitat prin cimitir? pronunță el rar, așteptând ca inferiorul lui să-i vină într-ajutor. — În care cimitir, domnule? — Cel mai bun lucru, doamnă, ar fi dacă v-ați adresa pentru informații vreunui paznic. Era prima zi de serviciu a tânărului ofițer la Turn; și această însărcinare îi displăcea cu totul. Simțea o ură nestăpânită pentru temperatura prea caldă, pentru tunica-i prea croită pe corp și mai ales pentru odioasa căciulă din blană de urs, care-l făcea să transpire. La drept vorbind, locotenentul Robert Longfellow ar fi dorit, în acest moment să fie indiferent ce și indiferent unde..., afară de ofițer inferior în regimentul de gardă din Berwick al Majestății Sale. Doamna cea grasă își cercetă din nou ghidul. — Unde se află giuvaerele coroanei? celebrele giuvaere ale coroanei!? — În casa de fier, coniță dragă, răspunse Bobby repede. Spre norocul lui, în acel moment apăru un ghid veritabil care luă în primire pe vizitatoare și o conduce spre turnul Wakefield. — Ce otravă nemaipomenită! murmură Bobby. Ia spune-mi, sergent, ce aștepta ea de la mine, să-i spun? — Nimic domnule locotenent! răspunse sergentul. Figura lui Bobby se lumină. Intră în corpul de gardă și pătrunse în apartamentul său, în timp ce d-na Ollorby își urma plimbarea. Și cu toate acestea... voluminoasa doamnă cu fața rotundă, nu se interesa, în realitate, nici de giuvaerele coroanei, după cum nu se interesa nici de nenorocita principesă al cărei cap gingaș căzuse la numai câțiva pași de locul unde se desfășurase durerosul interogatoriu al locotenentului Longfellow. Totuși, în dimineața ceea se afla în Turnul Londrei o altă vizitatoare, pe care trista soartă a Lady-ei Jane Grey o făcea să suspine de emoție. În picioare, în fața lanțului care împiedica pe curioși să calce lespedea de piatră pe care se săvârșise sacrificiul, Hope Joyner privea atentă la inscripția simplă săpată în piatră. După aceea își ridică privirea spre capela mică în care, femeia martiră își dormea somnul de veci. — Sărmana..., sărmana!.. murmură ea, încetișor. Richard Hallowell, care o însoțea, nu avu nici cea mai mică dorință de a surâde. Nu avea el oare, în fața ochilor imaginea însăși a tinereții plângând moartea tinereții? Avea putința să admire un profil perfect, o siluetă încă și mai grațioasă în nepăsarea-i emoționantă, o față gingașă și fără defecte, care se desprindea, pe fondul întunecat al zidurilor înnegrite de ani. — Da, e ceva îngrozitor, nu-i așa? Dar spune-mi, Hope de ce ai așa mare plăcere să întristezi dimineața aceasta, atât de radioasă. Ea îi surâse și-și puse mâna pe brațul lui. — Sunt stupidă, Dick. Îți promit că n-o să mai fac așa ceva... N-o fi cumva Bobby, creatura aceea măreață. Întru-nul din balcoane apăruse silueta istovită a ofițerului de gardă. — Bobby este! S-a înapoiat aseară din permisie și astăzi este prima lui experiență de serviciu la paza Turnului. Râse înveselit. — E pentru prima oară că te văd râzând de azi dimineață, Dick, îi spuse ea. El i-ar fi putut răspunde, că tocmai azi de dimineață avea cele mai bune motive să nu surâdă; dar preferă să tacă. Dick Hallowell, în uniforma-i neagră, bine ajustată, a cărei singură notă vie o forma, cordonul roșu - insigna gradului său - era cu un cap mai înalt decât tovarășa lui. Avea o figură cu trăsături fine și energice, ochi cenușii cu privirea ageră; iar în silueta lui mlădioasă precum și în mișcările-i domoale era ceva atletic, susceptibil să se transforme instantaneu într-o săritură furioasă. El reluă: — Acum, ți-am arătat totul. Sperasem că asta o să ne ia toată ziua. Ea râse: — Nu-i adevărat; de când a venit ordonanța să-ți vorbească ești din contra, nerăbdător să scapi de mine. Te așteaptă cineva nu-i așa? Înainte ca el să fi avut timp să-i răspundă, ea urmă: — De felul meu sunt foarte puțin curioasă și, de altfel, cunosc prea bine Turnul..., dar aveam o dorință nebună să te văd în uniformă. Mergând încet, străbătură, coborâșul lin care duce la poarta Leului și se opriră împreună sub boltă ca să privească tristul zid de lemn în spatele căruia curge fluviul. — Poarta Trădătorului... Își urmară drumul, trecură prin fața santinelor - care luară poziția pentru onor - și ajunseră curând în piața cea mare, la Tower Hill. Mașina tinerei fete sosi încet lângă trotuar. Dick îi deschise portiera. — Când te mai văd? Ea surâse. — Ori de câte ori îți va face plăcere. Adu-ți aminte că numele meu e trecut în cartea de telefon și că-mi place să iau masa la Embassy. — Acuma, ce ai de gând? Ea făcu o mică strâmbătură. — Am perspectiva unei întrevederi destul de neplăcute, spuse ea privindu-l în ochi.

                                             Capitolul 1 VALETUL DE TREFLĂ   Tânărul poreclit Gregory Coco fu ridicat dintr-un şanţ al cartierului Lambeth din Londra; murise înainte ca ser­gentul din post, din strada Waterloo, care auzise împuş­căturile, să fi ajuns la faţa locului. Noaptea era viforoasă, ningea; fusese, probabil, urmărit şi apoi împuşcat; nimeni însă nu fusese martor la această crimă. Când fu adus la morgă şi i se cercetară hainele, nu se găsi asupra lui decât o cutiuţă de tinichea conţinând un praf alb, ce se dovedi a fi cocaină, şi o carte de joc… valetul de treflă! Asociaţii săi îl botezaseră Gregory Coco fiindcă era cocainoman şi pentru că, printre robii beţiei reci, cocainei i se zice „coco”. Fusese jucător de cărţi şi tovarăş cu colo­nelul Boundary în câteva dintre afacerile acestuia. Asta era tot ce se putuse afla despre el. Colonelul nu ştia nimic din tre­cutul tânărului, afară de faptul că urmase Universitatea din Oxford şi că apoi decăzuse. Boundary mai adăugă câteva amănunte în scopul de a dovedi - pentru cei ce voiau să fie obiectivi - că el, colonelul Boundary, fusese totdeauna un om care dorea binele tuturor. Acest titlu de colonel era onorific şi Boundary îl purta, mai curând, graţie unui vechi obicei, decât  în baza vreunui drept. Unii pretindeau că Gregory Coco, în momentele sale de exagerată exaltare, vorbise despre lucruri ce ar fi putut dăuna colonelului; lumea însă era întotdeauna gata să-l bârfească pe Boundary, a cărui avere era o sfidare şi o ruşine. După ce-l îngropă pe misteriosul Gregory Coco,  un juriu compus din concetăţeni de-ai săi pronunţă verdictul: „crimă premeditată, înfăptuită de una sau mai multe per­soane necunoscute”. Aşa se părea că s-a sfârşit o tragedie pornită din cauze meschine când, trei luni mai târziu, se produse în viaţa colonelului Boundary o întâmplare, nu tocmai plăcută. Într-o dimineaţă, sosi, pe adresa locuinţei sale de un lux princiar, din Albermale Place, o scrisoare. O deschise el însuşi, căci purta menţiunea „personal”. După cum se dovedi, nu era chiar o scrisoare, ci o carte de joc, soioasă şi pătată: valetul de treflă. O privi adânc uimit; uitase de mult ce soartă avusese fostul său asociat, apoi observă că era ceva scris pe marginea cărţii de joc şi, răsucind-o, citi: „Jack Judecătorul”, nimic mai mult. Colonelul îşi coborî pleoapele peste ochii obosiţi, încercând parcă să înlăture astfel o fan­tasmă. — Eh! exclamă el dezgustat, aruncând cartonaşul în coşul de hârtii. În clipa aceea avu o viziune: o faţă albă, nerasă şi uscăţivă, cu buzele întredeschise într-un zâmbet uşor, zâmbetul lui Gregory „Coco”, din ziua când se întâlniseră ulti­ma oară. Apoi îi mai sosiră şi alte cărţi de joc şi urmară diferite întâmplări neplăcute, ca să nu le numim neliniştitoare. După ce chibzui câtva timp, colonelul se hotărî să dea o dublă lovitură. Era pe cale de a face un pas cutezător pe care nimeni altul afară de colonelul Dan Boundary nu l-ar fi riscat. Ştia mai bine decât oricine că, de trei ani încoace, Stafford King îşi destinase întregul său timp deconspirării bandei lui Boundary. Îi era cunoscut faptul că tânărul acela grav, cu ochii cenuşii şi pătrunzători, care şedea acum de partea  cealaltă a mesei stil Ludovic XV, în elegantul birou particular al Sindicatului Spillsbury, îşi câştigase situaţia de frunte din departamentul poliţiei criminale numai mulţumită inteligenţei sale şi că, dintre toţi agenţii, el era cel mai de temut. Nu exista un contrast mai izbitor decât cel dintre cei doi bărbaţi: de o parte detectivul, un om rafinat, dotat cu simţ estetic; de cealaltă, statura înaltă, impresionantă, a omului de care era bine să te fereşti, colonelul Boundary. Acesta din urmă, cu părul negru, lins, despărţit la mijloc printr-o cărare, cu ochii mari, obosiţi, mustaţa lată, galbenă, ca de fiară, bărbia dublă, corpul mătăhălos şi puternic, mâinile enorme şi păroase ce se odihneau acum pe masă, era întruchiparea forţei brutale, neobosite, lipsite de scrupule; mai înfăţişa şi viclenia, viclenia tigrului ce stă la pândă. Stafford îl observă cu interes; privirea lui era foarte calmă. Poate că în sine se amuza de îndrăzneala extraordinară a acestui om, dar chiar dacă acesta i-ar fi fost gândul, nimic nu se putea citi pe faţa sa de nepătruns. — Probabil, domnule King, zise colonelul încet şi greoi, după cum îi era obiceiul, găseşti ciudat faptul că, în împrejurările date, am trimis după dumneata. Presupun, urmă el, că asociaţii mei vor împărtăşi părerea dumitale, având în vedere toate neplăcerile pe care ni le-ai pricinuit. Stafford King nu răspunse nimic. Şedea drept şi atent, cu ochii în patru. — Scoate-i omului un nume rău şi l-ai nenorocit. Sunt douăzeci de ani de când lupt împotriva bănuielilor nedrepte ale duşmanilor mei. Am fost mereu defăimat, spuse clătinând capul, îndurerat… Nu cred să fi fost cineva mai defăimat decât mine… şi tovarăşii mei de afaceri: Poliţia şi-a vârât nasul… vreau să spun că… a cercetat afacerile mele în amănunţime şi, să fiu sincer faţă de dumneata, domnule King, atunci când a ajuns la cunoştinţa mea şi a asociaţilor mei de afaceri că dumneata ai primit însărcinarea de a-l supraveghea pe bătrânul şi nedreptăţitul Dan Boundary, am fost mulţumiţi. — Spunându-mi toate acestea, înţelegi să-mi faci un compliment? întrebă Stafford, schiţând un zâmbet uşor. — Fără îndoială, răspunse colonelul cu glas sigur, în primul rând, domnule King, ştiu că eşti cel mai corect şi mai cinstit dintre toţi detectivii din Anglia şi, probabil, din lumea întreagă. Singurul lucru pe care îl cer e dreptate. Viaţa mea e o carte deschisă şi suport investigaţiile cele mai mi­nuţioase, spuse acestea şi întinse mâinile-i uriaşe, invitând parcă să fie cercetat cu mai multă severitate decât până acum. Stafford King nu răspunse nimic. Cunoştea, chiar foarte bine, poveştile care circulau în privinţa bandei Boundary. Ştia destul de puţin, mai mult ghicea, despre ra­mificaţiile ei întinse. În orice caz, era absolut sigur că avea de-a face cu o organizaţie bogată şi că omul acesta, care vorbea atât de măsurat, dispunea de milioane. Dar era departe de a da crezare asigurărilor colonelului, din care s-ar fi putut deduce corectitudinea metodelor sale în afaceri. King se plecă puţin înainte şi spuse cu un ton ironic: — Sunt sigur că n-ai trimis după mine ca să-mi vorbeşti despre soarta dumitale vitregă, colonele. Boundary făcu un semn negativ.

CAPITOLUL I   ÎN VILA MAYTREE     Întâmplarea făcuse ca scurgerea apei din radiator să coincidă cu plesnirea unui cauciuc. A doua coincidenţă a fost că accidentul a avut loc în apropierea Vilei Maytree pe drumul spre Horsham. Vila era mai mare decât cele­lalte de prin partea locului. Avea faţada împodobită cu bârne şi acoperişul de şindrilă. Oprit în faţa porţii, Richard Gordon stătu în loc cuprins de oarecare admiraţie. Casa era de pe timpul Reginei Elisabetha; dar interesul şi admiraţia lui nu erau nici ale unui amator de antichi­tăţi, nici ale unui horticultor, cu toate că-i plăcea co­vorul de flori de culori diferite ce părea întins peste în­treaga grădină, iar miresmele trandafirilor îi desfătau sim­ţurile. Nu-l uimise nici aerul de bună întreţinere şi de curăţenie care umplea tot cuprinsul, nici poteca de cără­mizi roşii bine frecate care ducea până la uşă, nici per­delele strălucitor de albe dindărătul gemuleţelor încadrate în rame de plumb. Ceea ce, însă, îi oprise cu adevărat privirea era o fată aşezată într-un jilţ de nuiele căptuşit cu roşu, ce trona în mijlocul unei mici pajişti, la umbra unui dud. Fata avea o carte în mână şi o cutie mare plină cu bomboane de ciocolată lângă dânsa. Părul ei avea culoarea aurului vechi, un aur vechi plin de viaţă şi de lucire, ce îi împo­dobea o faţă fără cusur, iar când îşi întoarse capul spre Gordon, el mai văzu şi o pereche de ochi gravi şi între­bători, nişte ochi mari, adânci, mai mult cenuşii decât al­baştri… Fata tresări şi se ridică din jilţ când Dick se apropiase. — Îmi pare foarte rău că vă supăr – şi Dick, cu pă­lăria în mână, zâmbea, scuzându-se – dar îmi trebuie puţină apă pentru biata mea Lizzie. A apucat-o o sete nemaipomenită. Fata se încruntă o clipă apoi începu să râdă. — Lizzie! – vrei să zici, maşina? Dacă vrei să vii până în spatele casei, am să-ţi arăt unde este fântâna. Dick o urmă, întrebându-se cine putea să fie fata asta. Simţise în glasul ei un oarecare ton de superioritate. Era tonul obişnuit al unei fetişcane mature când vorbeşte cu un băiat de aceeaşi vârstă cu dânsa. Dick, care deşi era de treizeci de ani părea totuşi a fi de optsprezece, cu obra­zul său neted şi tânăr; mai fusese întâmpinat şi altădată cu acest ton adresat de obicei băieţandrilor şi se ţinu să nu râdă. — Uite găleata şi aici e fântâna, arătă cu mâna fata. Aş trimite servitoarea să-ţi ajute, dar n-avem servitoare şi nici n-am avut vreodată! — Atunci, servitoarea a pierdut un loc foarte bun, zise Dick, căci grădina asta e cu adevărat încântătoare. Fata nici nu aprobă, nici nu se împotrivi. Poate că-i părea rău că-i arătase atâta familiaritate. Între ei parcă se deschise un gol, cât timp aşteptau umplerea găleţilor. Dar după ce Dick porni cu ele spre maşină, pe şosea, ea se luă după dânsul. — Eu credeam că e o… – cum i-ai zis? Lizzie? — Pentru mine ea este Lizzie, răspunse hotărât Dick pe când umplea radiatorul marelui Rolls, şi niciodată nu va fi altceva. Fata se învârti în jurul maşinii cercetându-o amănun­ţit. — Nu ţi-e frică să conduci o maşină atât de mare? întrebă ea. Eu aş muri de frică. E aşa de enormă şi aşa de greu de mânuit. Dick se opri cu găleata în mână. — Frică? exclamă el, lăudăros. „Frica” e o vorbă pe care am şters-o de mult din veselul dicţionar al tinereţii mele. Uimită o clipă, fata începu apoi să râdă încet. — Vii dinspre Wellfort? întrebă ea. Dick dădu din cap. — Aş vrea să ştiu, dacă nu cumva ai întâlnit pe tatăl meu pe drum? — N-am văzut pe nimeni în drum, decât pe un domn de vârstă mijlocie şi, cam posomorât, care nesocotea repaosul duminical, purtând în spate o cutie mare. — Unde l-ai întâlnit? întrebă ea, cu interes. — La vreo doi kilometri de aici. Apoi cuprins de-o îndoială. Îmi place să cred însă că nu pe tatăl dumitale l-am descris astfel? — Ba cam seamănă cu el, zise ea fără să se supere. – Dady e naturalist şi fotograf… Fotografiază tot felul de păsări în zbor. Dar bineînţeles, nu e de profesie. — Bineînţeles, conveni şi Dick. După ce duse găleţile înapoi de unde le luase, căută un prilej să mai întârzie. Prilejul îl găsi în priveliştea gră­dinii. Ne putem închipui, cât de mult s-ar fi prelungit această admiraţie dacă nu s-ar fi ivit un tânăr care ieşi din vilă, pe uşa principală. Era înalt, frumos şi cu forme atletice… Dick îi dădu vreo douăzeci de ani. — Hallo, Ella! S-a întors tata? întrebă el, mai înainte de a fi dat cu ochii de străin. — E fratele meu, îi explică fata. Dick Gordon dădu din cap. Pricepu că acest mod, pu­ţin ceremonios de a face prezentările, se datora în mare parte înfăţişării lui de băiat foarte tânăr. — Tocmai îi spuneam, că n-ar trebui să se permită unui băiat ca dânsul, să conducă o maşină aşa de mare, zise fata. Ţi-aduci aminte de groaznica ciocnire întâmplată la răscrucea de la Shorekam? Ray Bennett începu să râdă. — Asta face parte din conspiraţia pusă la cale, ca să n-am eu motocicletă. Tata îşi închipuie că aş omorî pe ci­neva, iar Ella crede, că m-aş omorî chiar pe mine însumi. Se vede că zâmbetul lui Dick deşteptase în Ella teme­rea că poate se grăbise în aprecierea vârstei lui, fiindcă deodată şi aproape brusc, îi făcu din cap un semn de ră­mas bun şi se întoarse gata să plece. Dick însă, abia ajunse la poartă, când îl zări pe omul ce-l întâlnise în drum. Înalt, slab, cu chipul palid şi supt, el se uita la străin, bănuitor, cercetându-l din ochi. — Bună dimineaţa. Apoi întrebă scurt: Pană de mo­tor? — Nu, mulţumesc. Mi-a trebuit numai puţină apă şi Miss… Miss… — Bennett, completă omul, ţi-a dat, da? Ei, foarte bine… Bună dimineaţa! Şi se dădu la o parte, ca să treacă Gordon, dar Dick deschise poarta şi-o ţinu aşa până ce intră mai întâi stă­pânul vilei Maytree. — Numele meu e Gordon, zise el şi cu coada ochiului aruncă o privire spre Ella care se oprise în loc cu fratele ei şi ascultau. — Vă mulţumesc foarte mult, pentru bunătate. Bătrânul dădu din cap şi îşi urmă drumul spre casă, purtându-şi greaua povară din spate, iar Dick, pierzând nădejdea de a mai putea întârzia, se întoarse spre fată din nou: — Te înşeli dacă crezi că e greu de condus această maşină. Nu vrei să încerci? Sau poate fratele dumitale? Fata stătu la îndoială. Tânărul Bennett, însă, se grăbi să primească invitaţia. — Mi-ar plăcea să încerc, răspunse el, repede. N-am condus niciodată o maşină mare. Şi îndată ce se ivi prilejul, dovedi că ştia să conducă. Rămaseră privind, cum luneca maşina; fata uşor încrun­tată. Iar Dick Gordon, încântat că mai smulsese câteva clipe, ce avea să le petreacă în apropierea fetei. „Mă simt cam neghiob, îşi zise el în gând. Eu, persoană oficială; avocat cu reputaţie, mă port ca un tânăr de nouăsprezece ani, îndrăgostit.” Vorbele fetei îi sporeau şi mai mult emoţia. — Îmi pare rău c-ai lăsat pe Ray să conducă, zise ea. Nu e bine ca unui băiat, care mereu doreşte ceva mai bun, să i se dea pe mână o maşină atât de frumoasă… Poate că nu mă înţelegi, Ray, e foarte ambiţios şi visează milioane. O întâmplare ca aceasta îl poate tulbura şi mai mult. În clipa aceea bătrânul, care ieşi din casă cu o pipă neagră între dinţi, şi cu un nor de fum în jurul frunţii, dădu cu ochii de cei doi la poartă. — L-ai lăsat să-ti conducă maşina? întrebă el, aspru. Rău ai făcut, a fost o bunătate prea mare din partea dumitale, Mr. Gordon, iar în cazul lui Ray, o bunătate care dă greş. — Îmi pare foarte rău, răspunse Dick, simţindu-se vinovat. Iată-l!