Dean Koontz

UNU.           Numele meu este Odd Thomas, dar nu-s convins că în vremurile acestea, în care faima reprezintă altarul la care se închina majoritatea oamenilor, vă interesează cine sunt sau dacă exist.           Nu-s o celebritate. Nu-s odrasla unei celebrităţi. N-am fost căsătorit CU o celebritate, n-am fost maltratat de o celebritate, nu am donat niciodată un rinichi pentru a fi transplantat unei celebrităţi. Mai mult, nu doresc să fiu o celebritate.           De fapt, sunt într-o asemenea măsură un nimeni, după standardele culturii noastre, încât revista People nu numai că nu va publica un articol despre mine, dar îmi va refuza orice tentativă de a mă abona la publicaţia lor, din cauză că gravitaţia de tip gaură neagră a lipsei mele de celebritate este destul de puternică pentru a produce căderea în desuetudine a activităţii lor.           Am douăzeci de ani. Pentru un adult înţelept, sunt doar cu puţin mai mult decât un copil. Dar pentru orice copil sunt suficient de bătrân ca să nu aibă încredere în mine şi să mă excludă pentru totdeauna din comunitatea magică a celor scunzi şi fără barbă.           Ca urmare, un expert în demografie ar putea să tragă concluzia că singurii mei cititori ar putea fi alţi tineri şi tinere aflaţi între cea de-a douăzecea şi cea de-a douăzeci şi una aniversare.           De fapt, nu am nimic de spus acestui public restrâns. In existenţa mea nu mi-a păsat de majoritatea lucrurilor de care le pasă celorlaţi americani de douăzeci şi unu de ani. Cu excepţia supravieţuirii, bineînţeles.           Duc o viaţă neobişnuită.           Asta nu înseamnă că viaţa mea e mai bună decât a voastră. Sunt convins că viaţa voastră e plină şi de fericire şi de bucurie şi de neprevăzut sau de teamă. Ca şi mine, sunteţi oameni şi, la urma urmei, ştim cu toţii cât de plăcut şi de înspăimântător este asta.           Nu vreau decât să spun că viaţa mea e atipică. Mi se întâmplă lucruri neobişnuite, care în mod normal nu li se întâmplă şi altor oameni, dacă li se întâmplă vreodată.           Bunăoară, n-aş fi scris niciodată aceste memorii, dacă n-aş fi primit ordin să fac acest lucru de la un om de două sute de kilograme, care are şase degete la mâna stângă.           Numele său este P. Oswald Boone. Toţi îi spun Micul Ozzie, pentru că tatăl lui, Marele Ozzie, e încă în viaţă.           Micul Ozzie are o pisică numită Chester cel Teribil. Iubeşte pisica aceea. De fapt, dacă Chester cel Teribil şi-ar pierde cea de-a noua viaţă sub roţile unui Peterbilt, cred că inima cea mare a Micului Ozzie n-ar supravieţui acestei pierderi.           Eu, personal, nu simt o afecţiune prea mare pentru Chester cel Teribil, pentru că, printre altele, s-a pişat de mai multe ori pe pantofii mei.           Motivul pentru care a făcut acest lucru este credibil – conform explicaţiilor lui Ozzie —, dar eu nu-s convins pe de-a-ntregul. Adică sunt bănuitor în ceea ce priveşte sinceritatea lui Chester cel Teribil, nu a lui Ozzie.           În afară de asta, nu pot să am încredere într-o mâţă care pretinde că are cincizeci şi opt de ani. Deşi există dovezi fotografice în sprijinul acestor pretenţii, mă încăpăţânez să cred că toată chestia asta e doar o scorneală.           Din motive ce vor fi evidente ulterior, acest manuscris nu poate fi publicat în timpul vieţii mele, iar eforturile nu îmi vor fi răsplătite cât voi trăi. Micul Ozzie mi-a sugerat să las drepturile mele de autor pentru întreţinerea lui Chester cel Teribil, care, după spusele lui, ne va supravieţui tuturor.           O să găsesc alt moştenitor. Unul care nu s-a pişat pe mine.           Oricum, nu scriu pentru bani. Scriu ca să-mi păstrez sănătatea mintală şi ca să descopăr dacă mă pot convinge pe mine însumi că viaţa mea are un scop şi un sens care să-mi justifice existenţa.           Nu vă îngrijoraţi. Aceste rânduri nu vor fi insuportabil de mohorâte. P. Oswald Boone mi-a dat ordine precise să păstrez un ton lejer.           — Dacă n-o să fie lejer, a spus Ozzie, o să-mi aşez curul de două sute de kile pe tine şi nu cred că vrei să mori aşa.           Ozzie se laudă. Curul lui – care-i destul de mare – nu cântăreşte mai mult de vreo şaptezeci şi cinci de kilograme. Celelalte o sută douăzeci şi cinci de kilograme sunt distribuite în restul trupului său chinuit.           La început, când s-a dovedit că nu sunt în stare să păstrez un ton lejer, Ozzie a sugerat să fiu un narator în care nu poţi să ai încredere.           — Chestia asta a funcţionat bine în Uciderea lui Roger Ackroyd, de Agatha Christie, a zis eL în acest roman poliţist scris la persoana întâi, naratorul cel cumsecade se dovedeşte a fi asasinul lui Roger Ackroyd, fapt pe care-l ascunde cititorului până la sfârşitul cărţii.           Se înţelege că eu nu sunt un ucigaş. N-am făcut nici un lucru rău pe care-l ascund de voi. Lipsa de încredere în mine ca povestitor are legătură cu timpul anumitor verbe.           Nu fiţi îngrijoraţi în această privinţă. O să cunoaşteţi curând adevărul.           Dar să-mi continui povestea! Micul Ozzie şi Chester cel Teribil nu intră în scenă decât după ce-a explodat vaca.           Povestea începe într-o marţi.           Pentru voi, asta înseamnă ziua de după luni. Pentru mine, este o zi care, ca şi celelalte şase, debordează de posibilitatea de a fi plină de mister, de aventură şi de teroare.           Să nu înţelegeţi din asta că viaţa mea este romantică şi magică. Prea mult mister devine plictisitor. Prea multă aventură e obositoare. Iar un pic de teroare durează mult.           Fără ajutorul ceasului deşteptător, în acea dimineaţă de marţi m-am trezit la ora cinci dintr-un vis despre nişte angajaţi morţi ai unei popicarii.           Nu pun niciodată ceasul deşteptător să sune, pentru că am un ceas intern vrednic de încredere. Dacă vreau să tiu complet treaz la cinci, atunci, înainte să mă culc, îmi repet de trei ori că trebuie să mă scol fix la patru şi patruzeci şi cinci de minute.

„Uitaţi-vă la aceste mâini! Oh, Doamne, aceste mâini au trudit din greu ca să mă crească.”           Elvis Presley, la sicriul mamei sale                 UNU.           Când m-am trezit, am auzit vântul fierbinte care făcea să zăngăne plasa de la ferestrele deschise şi mi-am spus că era Stormyl, dar nici vorbă de aşa ceva.           Aerul deşertului mirosea vag a trandafiri – încă neînfloriţi – şi a praf – care în deşertul Mojave e în floare timp de douăsprezece luni pe an.           În oraşul Pico Mundo cad precipitaţii doar în perioada scurtei noastre ierni. Dar noaptea caldă de februarie nu fusese îndulcită de aroma ploii.           Speram să aud bubuitul slab al tunetului. Dacă fusesem trezit de un zgomot, atunci acesta fusese al unui tunet din vis.           Mi-am ţinut răsuflarea şi am ascultat tăcerea. Am simţit că tăcerea mă asculta.           Ceasul deşteptător vopsea numere lucitoare pe beznă – era ora două şi patruzeci şi unu de minute dimineaţa.           Pentru o clipă, m-am gândit să rămân în pat. Dar în zilele astea nu mai dorm la fel de bine ca atunci când eram tânăr. Am douăzeci şi unu de ani şi sunt mult mai bătrân decât atunci când aveam de douăzeci de ani.           Note:           1 Stormy – Furtunoasa – este prietena lui Odd, care a fost ucisă la sfârşitul primului volum (n.tr.)           Convins că am companie şi aşteptându-mă să găsesc doi Elvis care mă vegheau, unul cu un zâmbet încrezut şi unul trist şi îngrijorat, m-am ridicat şi am aprins veioza.           Într-un colţ se afla un singur Elvis: o siluetă de carton, de mărime naturală, care făcuse reclamă la Blue Hawaii în holul unui cinematograf. Îmbrăcat cu o cămaşă hawaiiană şi cu o ghirlandă de flori, Elvis părea sigur de sine şi fericit.           În 1961 avusese multe motive să fie fericit. Blue Hawaii fusese un film de succes, iar albumul ajunsese pe primul loc în clasament. Elvis primise şase discuri de aur în anul acela, printre care fusese şi Can 't Help Falâing în Love1şi se îndrăgostise de Priscilla Beaulieu.           Din nefericire, la insistenţa managerului său, Tom Parker, renunţase la rolul principal din West Side Story în favoarea unui film mediocru precum Follow That Dream2. Gladys Presley, mama sa iubita, era moartă de trei ani, iar el îi simţea încă foarte mult lipsa. Deşi avea doar douăzeci şi şase de ani, Elvis începuse să aibă probleme cu greutatea.           Elvisul de carton zâmbeşte etern, veşnic tânăr, incapabil de greşeli sau de regrete, neatins de mâhnire, neştiind ce-i disperarea.           Îl invidiez. Nu există o copie a mea din carton, aşa cum am fost cândva şi cum n-o să mai fiu niciodată.           Veioza scoase la iveală o altă prezenţă, o persoană la fel de răbdătoare pe cât era de disperată. Era clar că-mi veghease somnul, aşteptând să mă trezesc.           — Bună, domnule doctor Jessup, am zis eu.           Doctorul Wilbur Jessup nu putea să-mi răspundă. Chipul îi era răvăşit de suferinţă. Ochii săi – nişte lacuri ale dezolării; orice speranţă se cufundase în adâncurile acelea singuratice.           — Regret să vă văd, i-am spus eu.           Îşi strânse pumnii, fără intenţia de a lovi ceva, ci doar ca o exprimare a frustrării. Îşi apăsă pumnii pe piept.           Note:           1 Nu pot să nu mă îndrăgostesc           2Urmeazâ-ţi visul.           Doctorul Jessup nu mă mai vizitase niciodată în apartamentul meu; ştiam, în adâncul sufletului meu, că el nu mai era printre noi. Dar am sperat să mă înşel şi l-am întrebat, de îndată ce m-am dat jos din pat:           — Am lăsat uşa descuiată?           Doctorul clătină din cap. Ochii i se umplură de lacrimi, dar nu se văicări, nici măcar nu gemu.           Am luat o pereche de blugi din dulap, m-am vârât în ei şi am zis:           — Am fost cam uituc.           Doctorul îşi desfăcu pumnii şi îşi privi palmele. Mâinile îi tremurau, îşi îngropa faţa în palme.           — Există multe pe care aş vrea să le uit, am continuat eu, în timp ce-mi încălţam şosetele şi pantofii, dar din minte îmi dispar doar lucrurile lipsite de importanţă, cum ar fi unde am lăsat cheile, dacă am încuiat uşa, dacă am rămas fără lapte…           Doctorul Jessup, radiolog la spitalul general al districtului, era un om amabil şi tăcut, cu toate că nu mai fusese niciodată atât de tăcut.           Pentru că nu port tricou când dorm, am luat unul alb dintr-un sertar.           Am câteva tricouri negre, dar majoritatea sunt albe. Pe lângă o grămadă de blugi albaştri, am şi două perechi de pantaloni albi din doc.           Apartamentul e înzestrat doar cu un dulap mic. E gol pe jumătate. Aşa sunt şi sertarele de jos ale dulapului.           N-am nici un costum. Nici cravată. Nici pantofi ce trebuie lustruiţi.           Pentru vreme răcoroasă am două pulovere cu guler pe gât.           Odată am cumpărat o vestă tricotată. O nebunie de moment. Când mi-am dat seama că introduceam un nivel incredibil de complexitate în garderoba mea, am înapoiat vesta magazinului.

Părul auriu închis îi cădea peste sâni ca untul topit, aruncând sclipiri mărunte, reflectând lumina de ambră din tavan, dezgolind, din când în când, în fluturarea sa, adevăratele minuni pe care ar fi trebuit să le acopere, Ieşi din baie întinzându-şi rujul cu buzele şi spuse:           Ce s-a întâmplat?           M-am întins pa canapea cu faţa în jos, cu jumătate de faţă îngropată în pernă, gol până la brâu, arătând spre vasul de pe podea.           Te rog Lynda, aşează-mi-l pe Icky.           Se apropie cu paşi de dansatoare, ca o frunză purtată prin încăperea graviplanului de un curent inconsistent; o minunăţie de linii curbe şi frânte, de rotunjimi şi adâncituri. Se aşeză pe marginea canapelei, cu păru-i unduitor încercând să-i acoperă comorile şi reuşind doar în parte, şi băgă mâiniie în vasul cu gura largă, ridicându-l pe Icky şi ţinându-l ca pe o piftie sau ca pe o bucată de ficat crud.           Cu grijă, am spus eu.           Tu să taci acum. Icky şi cu mine ştim ce avem de făcut.           — Acelaşi lucru…           Şşş.           Îmi aşeză lipitoarea pe spate, chiar între umeri, apăsând-o cu blândeţe pentru ca stratul adeziv să facă priză bună. Apoi ridică partea din faţă şi îi plie dedesupt lamboul senzorial, încât partea poroasă să ia contact cu pielea mea, scutindu-l pe Icky să facă singur treaba asta, cu o mulţime de zvârcoliri şi scurmături umede şi neplăcute. Eram obişnuit cu Icky şi nu mă deranja prea mult când începea să mi se foiască pe piele. Dar Lynda insista să aranjeze ea şi să-l lipească bine. Spunea că are experienţă. Cu toate astea, încă mai aveam emoţii pentru Icky.           Totul e la locul lui, spuse ea, declarând ritualul terminat.           Am simţit filamentele de fineţea firului de păr sondând prin carne, şerpuind nedureros prin ţeastă şi atingându-mi uşor creierul acolo unde trebuia. Icky era cu mine. Icky era în mine. O stare deosebită de confort mă cuprinse, infiltrându-se în tot corpul. Muşchii se tonifiară şi simţiurile mi se ascuţiră, aşa cum se întâmpla de fiecare dată după contact. Mâiniie mi se întinseră după chitară, să o prindă, să-i atingă corzile, să smulgă acorduri din cutia plată de lemn, să cânte ultimile piese, pentru ca Icky să le poată trăi.           Aterizăm într-un sfert de oră, anunţă Lynda, trăgându-mi o palmă peste fund. Mai bine te-ai îmbrăca. Se ridică şi se întoarse la baie, unduindu-şi trupul zvelt la fiecare pas.           Dacă ar mai fi fost timp, am început eu.           Dar nu este, spuse, ea clipind, grăbeşte-te.           Am ajuns acasă. Lynda stătea lângă mine, ţinându-mi mâna în mâna ei, împletindu-şi degetele micuţe cu ale mele, iar Icky stătea pe umărul meu, ascunzându-se sub costumul negru de piele. Nu, nu ascunzându-se cu adevărat pentru că trupul său moale îmi rotunjea spatele acolo unde trebuia să fie scobit, îngroşându-mi ceafa acolo unde ar fi trebuit să fie dreaptă şi subţire. Lynda mă liniştea bătându-mă pe braţ, clipind, şoptindu-mi lucruri care ştia că-mi fac plăcere, despre cât de bun muzician eram, despre cum mă iubea toată lumea, despre ce ar face cu mine dacă am fi singuri şi nu ar trebui să ne grăbim. Era teribilă. încrederea din ochii ei mă îmbărbăta. Iubirea din ei mă calmă. Icky (al cărui nume adevărat nu putea fi pronunţat în afara sistemului său solar) mă liniştea, prin filamentele sale, cu vorbe fără cuvinte pe care mi le spunea în minte. Îmi proiecta imagini care să mă calmeze, să mă pregătească pentru ce urma să fie.           Lynda, în ultima clipă intimă a noastră, îmi strânse mâna din nou.           Icky îmi ridica din nou moralul, atingându-mă cu fâşii de protoplasmă.           Şi uşile se deschiseră înaintea noastră ca obloanele unei ferestre. Dincolo se întindea aeroportul.           Şi lumea…           Erau acolo pe puţin opt mii, poate chiar zece mii. Se foiau în toate direcţiile, oameni de toate vârstele – majoritatea însă tineri – făcând cu mâna, ridicând pancarte pe care scria: TE IUBIM, LEONARD CHRIS şi BINE AI VENIT ACASĂ LEO! ovaţionând, ovaţionând, ovaţionând.           Trecuseră nouă ani, timp în care urcasem treptele obscurităţii pentru a deveni cel mai celebru muzician al galaxiei, cunoscut nu numai de rasa care se autointitula Omenire, ci şi da cele Şapte Rase, înţeles cel mai bine de mine şi Icky, dar ascultat de toţi. Era totuşi ceva extraordinar ca un oraş de ţărm, de mărimea Harrisburg-ului din Pennsylvania, să poată strânge o asemenea mulţime pentru a mă întâmpina. Cred că atunci am început să tremur.           Gărzile au ridicat platforma, ne-au înconjurat şi am coborât spre limuzina care ne aştepta jos. Nu era un gravcar, era un adevărat Ford de muzeu, să fiu al naibii, cu roţi, cu toate alea. Am fost poftiţi pe bancheta din spate, iar doi motociclişti au tras în faţă, cu motociclete adevărate.           — Nu-i rău, nu-i aşa?întrebă Lynda.           Icky întrebă ceva asemănător, fără cuvinte.           Mulţimea nu vroia să ne lase să trecem uşor. Se înghesuiau, nerăbdători să atingă geamul prin care mă puteau vedea. Îmi ţipau numele.           Majoritatea fete, remarcă Lynda.           Geloasă?           Nu. Ele nu te vor pe tine. Cel puţin nu în întregime. Vor doar o bucăţică pe care să o ducă acasă ca amintire.      După ce am depăşit mulţimea, ne-am grăbit către hotel, cu sirenele motocicliştilor în funcţiune. Am băgat mâna în buzunarul de la haină şi am scos, încă o dată, scrisoarea tatălui meu. Era boţită de atâta citit, dar trebuia să o mai văd, să mă conving că am interpretat-o corect, într-adevăr, citisem bine: 'Fiule, spunea rugător, fiule, nu încerca să-L aduci cu tine. Vino singur şi vei fi bine primit, foarte bine primit. Dar dacă aduci şi blestematul acela de vierme, dacă aduci şi acel despot care te călăreşte ca un diavol, care-ţi perverteşte trupul şi otrăveşte tot ce înseamnă om în tine, atunci stai dracului cât mai departe. Dacă îl aduci cu tine, atunci stai undeva, într-un hotel.........

Căzu în visul atât de familiar. Maşinăria. Jumătate metal şi jumătate carne. Pistoane de oţel care bubuiau. Inimile oamenilor care pompau lubrefianţi. Sânge şi ulei, fier şi oase, plastic şi tendoane, sârme şi nervi.   DRAMELE DECLANŞATE DE PERICOLUL INGINERIEI GENETICE PENTRU INTEGRITATEA SPECIEI UMANE… ÎNTR-UN ROMAN INCENDIAR CU „EFECTE” ŞI „SENZAŢII TARI”… SUSPANS, TEROARE INSINUANTĂ ŞI GROTESC   Terifiant… Un ritm care îţi taie respiraţia.           (Milwaukee Journal)   Un veritabil tezaur al terorii.           (Houston Chronicle)                 PARTEA ÎNTÂI.           DE-A LUNGUL ŢĂRMULUI NOPŢII.           Acolo unde umbrele ca de pe ceea lume se îndreaptă dănţuind către o muzică de miez de noapte, pe care numai ele o aud.           „Cartea Tristeţilor Prefirate”           Lui Jenice Capshaw îi plăcea să alerge noaptea.           Aproape în fiecare noapte, între orele zece şi unsprezece, Janice îşi punea costumul ei de sport gri, în dungi, cu reflexe albastre, care ajungeau pe spate şi până pe piept, îşi aduna părul sub o bentiţă, îşi lega pantofii sport New Balance şi alerga şase mile1. Avea treizeci şi cinci de ani, dar ar fi putut părea de douăzeci şi cinci şi această strălucire a tinereţii o atribuia faptului că alerga de douăzeci de ani încontinuu.           Duminică noaptea, pe 21 septembrie, ieşi din casă la ora zece şi alergă de-a lungul a patru corpuri de case, mai întâi spre nord, către Ocean Avenue, strada principală din Moonlight Cove, făcu la stânga şi se îndreptă în jos, spre plaja publică. Magazinele erau închise şi întunecate. În afară de strălucirea de aramă stinsă a vaporilor de sodiu de la lămpile de pe stradă, singurele lumini erau cele din câteva apartamente de deasupra magazinelor, cele de la taverna „Podul Cavalerului” şi de la biserica catolică „Maica Îndurării”, care era deschisă zi şi noapte. Pe străzi nu se afla nici o maşină şi nu se vedea nici o altă persoană. Moonlight Cove fusese întotdeauna un orăşel liniştit, evitând turismul pe care celelalte comunităţi de pe coastă îl urmăreau cu aviditate. Lui Jenice li plăcea ritmul de viaţă de aici, lent, măsurat, deşi, câteodată, în ultima vreme, oraşul nu mai părea adormit, ci mort.           În timp ce alerga pe strada principală, prin băltoace de lumină ca de chihlimbar, prin umbrele nopţii, umbre sculptate de vânt pe care le dădeau rând pe rând pinii şi chiparoşii, nu văzu nici o altă mişcare în afară de a ei şi de înaintarea ondulată şi leneşă a ceţii diafane prin aerul nemişcat. Singurele sunete erau plesnetul înfundat al pantofilor cu tălpi de cauciuc cu care alerga pe trotuar şi respiraţia ei grea. După cum constată, ar fi putut să fie ultima fiinţă de pe pământ, angajată într-un maraton solitar.           Nu-i surâdea să se trezească dis-de-dimineaţă ca să alerge înainte de serviciu, iar vara era mult mai plăcut să străbată cele şase mile după ce arşiţa zilei trecuse, cu toate că, de fapt, nici indispoziţia de la orele matinale şi nici arşiţa nu erau adevăratele motive ca să prefere lăsarea întunericului, pentru că şi iarna alerga conform aceluiaşi program. Ieşea la acea oră târzie par şi simplu pentru că îi plăcea noaptea.           Încă de mică preferase noaptea, era încântată să stea afară, în curte, după apusul soarelui, sub cerul plin de stele, ascultând broaştele şi greierii. Întunericul alina, îmblânzea muchiile ascuţite ale lumii, domolea culorile prea aprinse. Odată cu lăsarea amurgului, cerul părea că se îndepărtează; universul se lărgea. Noaptea era mai mare decât ziua şi, pe tărâmul ei, viaţa părea să ofere multe alte posibilităţi.           Acum ajunse la bucla pe care o făcea Ocean Avenue la poalele dealului, trecu în viteză prin zona de parcare şi apoi spre plajă. Pe deasupra ceţii subţiri, cerul adăpostea numai nori risipiţi şi strălucirea argintiu-galbenă a lunii pline pătrundea prin ceaţa slabă, oferindu-i suficientă lumină să vadă pe unde merge. În unele nopţi, ceaţa era prea groasă şi cerul prea acoperit ca să-i permită să alerge spre ţărm.           Dar acum spuma albă a talazurilor se năştea din marea întunecată în rânduri fantomatice, fosforescente şi plaja în formă de semilună strălucea palid intre valuri şi dealurile de pe coastă, iar reflexele lunii scânteiau uşor prin ceaţă.           În timp ce alerga de-a lungul plajei către nisipul compact şi umed de la marginea apei şi se îndrepta spre sud, intenţionând să alerge o milă către un mic golf.           Janice se simţea extraordinar de vie.           Richard – fostul ei soţ, care murise de cancer cu trei ani în urmă – spusese că ritmurile ei circadiene erau atât de mult fixate dincolo de miezul nopţii, încât ea era mai mult decât o fiinţă a nopţii. „Ţi-ar plăcea, probabil, să fii vampir, trăind între apusul soarelui şi zori”, obişnuia el să spună, iar ea zicea: „Vrrreau să-ţi sug sângele”. Doamne, cât îl iubise!           La început, îşi făcuse griji că viaţa de soţie a unui pastor luteran ar deveni plictisitoare, dar nu fusese aşa nici măcar o clipă. La trei ani după moartea lui, ea încă îi simţea lipsa, zi de zi, iar noaptea şi mai mult. El însemnase pentru ea.           Deodată, în vreme ce trecea de doi chiparoşi cu trunchiurile răsucite, înalţi de câţiva metri, care crescuseră în mijlocul plajei, la jumătatea drumului dintre dealuri şi linia apei, Janice simţi că nu era singură în noapte şi în ceaţă. Nu văzu nici o mişcare şi nu sesiză nici un alt sunet decât cel al propriilor paşi, respiraţia ei grea şi bătaia asurzitoare a inimii; numai instinctul îi spuse că mai era cineva în preajmă.

Un bocet pentru cea moartă de două ori Într-atât de tânără muri.           (EDGAR ALLAN POE, Lenore)   Multă nebunie şi mai mult păcat Şi groază-n miezul intrigii.           (EDGAR ALLAN POE, Viermele cuceritor)   Cea mai cumplită spaimă ne întoarce la gesturile copilăriei.           (CHAZAL)                 Prolog.           LAURA se afla în pivniţă şi făcea curăţenia de primăvară simţind cum urăşte fiecare clipă petrecută acolo. Nu munca în sine îi displăcea; era din fire o fată harnică şi se simţea cea mai fericită când avea de dereticat prin casă. Dar îi era frică să coboare în pivniţă.           În primul rând, locul era întunecat. Cele patru ferestre înguste, aşezate sus pe zid, puţin mai largi ca nişte spărturi, şi geamurile acoperite cu un strat de praf lăsau să intre doar o lumină slabă, cretoasă. Chiar luminată cu două lămpi, încăperea mare îşi păstra încăpăţânată umbrele, nevrând să se dezvăluie în întregime. Licărul de ambră al lămpilor scotea la iveală pereţii jilavi din piatră şi-un cuptor uriaş, care ardea cu cărbuni, dar era rece şi nefolosit în această frumoasă şi caldă după-amiază de mai. Pe mai multe rafturi lungi, şiruri întregi de borcane reflectau cioburi de lumină, dar conţinutul lor – fructe şi legume conservate în casă şi depozitate aici, în ultimele nouă luni – rămânea neluminat. Colţurile încăperii erau în beznă, iar din tavanul jos, cu grinzi aparente, atârnau umbre ca nişte steaguri lungi din crep funerar.           Pivniţa avea întotdeauna un miros uşor neplăcut. Era mucegăită, asemenea unei peşteri de calcar. Uneori, primăvara şi toamna, când era foarte umed, prin colţuri apărea o ciupercă verde-cenuşie, o excrescenţă dezgustătoare ca o crustă, având pe margini minusculi spori albi ce aminteau ouăle de insecte: acest peisaj grotesc adăuga propriul miros slab, dar nu mai puţin neplăcut, aerului din pivniţă.           Totuşi, nici întunericul, nici mirosurile neplăcute şi nici ciuperca nu provocaseră spaimele Laurei: păianjenii o înspăimântau. Păianjenii stăpâneau pivniţa. Unii erau mici, maronii şi iuţi; alţii erau cenuşii ca manganul, ceva mai mari decât cei maronii, dar la fel de iuţi ca verii lor mai mici. Mai erau şi câţiva uriaşi, negri-albăstrui, cât degetul cel mare al Laurei.           În timp ce ştergea praful şi îndepărta cele câteva pânze de păianjen de pe borcanele cu conserve de casă, mereu atentă la zvâcnirile rapide ale păianjenilor. Laura era din ce în ce mai furioasă pe mama ei. În locul pivniţei, mama ar fi putut-o lăsa să cureţe câteva din camerele de sus; aici jos ar fi putut deretica mătuşa Rachael ori chiar mama, căci niciuna dintre ele nu se temea de păianjeni. Dar mama ştia că Laurei îi e teamă de pivniţă şi avea chef s-o pedepsească. Era într-o dispoziţie îngrozitoare, neagră ca norii încărcaţi de tunete. Laura o mai văzuse şi altă dată aşa. Prea des. O dată cu trecerea anilor starea aceasta proastă cobora tot mai, frecvent asupră-i, şi când era stăpânită de ea, se transforma într-o persoană total diferită de cea care fusese altădată, femeia zâmbitoare care cânta întruna. Deşi Laura îşi iubea mama, nu-i plăcea femeia nervoasă, meschină care devenea uneori. Nu-i plăcea femeia urâcioasă care-o trimisese în pivniţa cu păianjeni.           Cum ştergea de praf borcanele cu piersici, pere, roşii, sfeclă, fasole şi dovlecei muraţi, aşteptând nervoasă inevitabila apariţie a unui păianjen, dorindu-şi să fie matură, măritată şi independentă, Laura se sperie auzind un sunet brusc, ascuţit ce pătrunse prin aerul jilav al subsolului. La început fusese ca vaietul îndepărtat, uitat al unei păsări exotice, dar curând deveni mai puternic şi mai opresant. Se opri din ştersul prafului, îşi ridică privirea spre tavanul întunecat şi ascultă atentă urletul sinistru ce venea de deasupra. După o clipă îşi dădu seama că era vocea mătuşii Rachael şi că era un ţipăt de groază.           Sus, ceva căzu cu zgomot mare. Părea a fi un porţelan care se sparge. Trebuie să fie vasul cu păun al mamei. Dacă era aşa, mama va fi într-o dispoziţie extrem de scârboasă tot restul săptămânii.           Laura se îndepărtă de rafturile cu conserve şi porni spre scările pivniţei, dar se opri brusc când auzi ţipetele mamei. Nu era un ţipăt de mânie pentru pierderea unui vas, avea ceva de groază în el.           Paşi bufniră pe podeaua camerei de zi, îndreptându-se spre uşa principală a casei. Uşa cu zăbrele se deschise cu sunetul familiar al arcului lung, apoi se izbi, închizându-se. Rachael era afară acum, striga cuvinte neinteligibile, dar care te făceau totuşi să-ţi fie frică.           Laura simţi miros de fum.           Se grăbi spre scări şi sus văzu palide limbi de flăcări. Fumul nu era des, dar avea un miros neplăcut şi înţepător.           Cu inima bubuind, Laura urcă până la treapta cea mai de sus. Valurile de căldură o obligară să-şi închidă ochii, dar putu vedea ce se întâmpla în bucătărie. Peretele de foc nu era compact. Exista o potecă îngustă de salvare, un coridor de siguranţă răcoroasă; uşa de la veranda din spate era la celălalt capăt.           Îşi ridică fusta lungă şi şi-o înfăşură strâns peste şolduri şi coapse, adunând-o cu ambele mâini ca să n-o lase să se târâie în flăcări. Se deplasă cu băgare de seamă pe palierul înconjurat de foc, care scârţâi sub ea, dar înainte să ajungă la uşa deschisă, bucătăria explodă în flăcări galben-albăstrui, care deveniră repede portocalii. Din perete în perete, din podea până-n tavan, încăperea era un infern; nu mai era nici o trecere prin vâlvătaie. Absolut nebuneşte, cadrul uşii mistuit de foc trezi în mintea Laurei imaginea unui ochi scânteind într-un felinar din bostan.