Dean Koontz

                                                                     PARTEA ÎNTÂI.                                                           VREMEA CREPUSCULULUI.                      Telefonul, aflat pe biroul din camera luminată de lumânări, sună, iar eu am ştiut că urmează să se întâmple ceva groaznic.           Nu sunt dotat cu puteri paranormale. Nu văd semne şi prevestiri pe cer. Liniile din palmă nu-mi spun nimic despre viitor şi n-am talentul ţiganilor de a descoperi soarta în zaţul de cafea.           Tatăl meu era pe moarte şi, după ce îmi petrecusem noaptea lângă patul său, ştergându-i sudoarea de pe frunte şi ascultându-i răsuflarea chinuită, ştiam că nu mai are mult de trăit. Îmi era groază că o să-l pierd şi că o să rămân singur pentru prima oară în douăzeci şi opt de ani de viaţă.           Sunt copil unic la părinţi, iar mama a decedat cu doi ani în urmă. Moartea ei însemnase un şoc pentru mine, dar ea nu fusese obligată să îndure o boală îndelungată.           Noaptea trecută, chiar înainte de ivirea zorilor, mă întorsesem acasă, epuizat, ca să mă culc. Dar n-am dormit nici prea mult, nici prea bine.           Acum stăteam pe scaun şi-mi doream ca telefonul să înceteze să sune – dar n-a încetat.           Şi câinele ştia ce înseamnă ţârâitul acela. Ieşi din umbră, veni în lumina lumânărilor şi mă privi cu tristeţe.           Spre deosebire de alţii din specia sa, el poate privi în ochi un om, cât timp îl interesează acest lucru. De obicei, animalele ne privesc direct pentru scurt timp, apoi se grăbesc să se uite în altă parte, de parcă văd ceva care le nelinişteşte în ochii omeneşti. Poate că Orson vede ceea ce văd şi ceilalţi câini, poate că asta îl deranjează şi pe el, dar nu se lasă intimidat.           Orson e un câine ciudat. Dar e câinele meu, e prietenul meu statornic, iar eu îl iubesc.           Când telefonul a sunat a şaptea oară, am cedat în faţa inevitabilului şi am răspuns.           Era o asistentă de la Spitalul Milosteniei. Am vorbit cu ea, fără să-mi iau privirea de la Orson.           Tatăl meu se prăpădea. Asistenta medicală îmi sugera să vin fără întârziere la spital.           Când am pus receptorul în furcă, Orson s-a apropiat de scaunul pe care stăteam şi şi-a lăsat capul negru, cârlionţat în poala mea. A scâncit uşor şi mi-a adulmecat mâna. Nu dădea din coadă.           Pentru un timp, am rămas năuc, incapabil să gândesc sau să acţionez. Tăcerea din casă, profundă ca apa din abisurile oceanice, mă apăsa cu o forţă zdrobitoare, care mă imobiliza. Apoi i-am telefonat Sashei Goodall şi i-am cerut să mă ducă la spital.           De obicei, Sasha doarme de la amiază până la opt seara. Difuzează muzică de la miezul nopţii până la şase dimineaţa, la KBAY, singurul post de radio din Moonlight Bay. La ora cinci şi câteva minute, în după-amiaza aceea de martie, dormea şi mi-a părut rău că trebuia s-o trezesc.           Asemenea lui Orson cel cu ochi trişti, Sasha este prietena mea, la care pot apela întotdeauna. Şi este un şofer mult mai bun decât câinele.           Mi-a răspuns imediat. Din vocea ei nu se simţea că ar fi fost trezită din somn. Înainte să apuc să-i spun ce se întâmplase, mi-a zis:           — Chris, îmi pare rău.           De parcă aşteptase s-o sun şi de parcă în ţârâitul telefonului auzise acelaşi sunet al destinului pe care eu şi Orson îl auziserăm la telefonul meu.           Mi-am muşcat buzele şi am refuzat să accept ceea ce urma să se întâmple. Atâta timp cât tata era în viaţă, speram că doctorii se înşală. Cancerul poate intra în remisie, chiar şi în ceasul al doisprezecelea.           Eu cred că miracolele sunt posibile.           La urma urmei, în ciuda bolii mele, am trăit peste douăzeci şi opt de ani, ceea ce este un miracol, într-un fel – deşi alţi oameni, văzându-mi viaţa din punctul lor de vedere, ar putea să considere că-i un blestem.           Cred în posibilitatea miracolelor, dar cred mai mult în nevoia noastră de miracole.           — Ajung la tine în cinci minute, îmi făgădui Sasha.           În timpul nopţii puteam să mă duc pe jos până la spital, dar la ora aceea aş fi fost în mare pericol şi aş fi reprezentat un adevărat spectacol pentru ceilalţi, dacă aş fi încercat să mă descurc singur.           — Nu-i nevoie să te grăbeşti, i-am spus eu. Condu cu grijă! Am oricum nevoie de zece minute ca să mă pregătesc.           — Te iubesc, Omule-de-Zăpadă1.           — Te iubesc, i-am răspuns eu.           Am pus la loc capacul stiloului cu care scriam în clipa în care fusesem sunat de la spital şi l-am aşezat alături de carnetul cu coperte galbene.           Am stins cele trei lumânări groase, folosind o mucarniţă din bronz, cu braţ lung. Fantome subţiri, sinuoase de fum se învârtejiră prin umbră.           Acum, cu o oră înainte de crepuscul, soarele se afla jos pe cer, dar rămăsese încă periculos. Strălucea ameninţător prin marginea jaluzelelor plisate care acopereau toate ferestrele.           Orson, care îmi anticipase intenţiile – ca de obicei – ieşise deja din încăpere şi se plimba în holul de la intrare.           Este o corcitură de labrador, de patruzeci de kilograme, negru ca pisica unei vrăjitoare. Colindă, aproape invizibil, prin întunericul din casă, prezenţa lui fiind trădată doar de zgomotul înăbuşit scos de labele lui mari când umblă pe covoare şi de cel al ghearelor pe podelele din lemn de esenţă tare.           În dormitor, care este despărţit de bibliotecă de un hol, nu mă ostenesc să aprind lampa cu globuri din sticlă mată, ce răspândeşte o lumină obscură. Lumina indirectă, de un galben-stins, a soarelui ce apune, care se strecoară pe la marginea jaluzelelor, îmi este suficientă.           Ochii mei sunt mai bine adaptaţi la întuneric decât cei ai majorităţii oamenilor. Aşa că, la figurat vorbind, sunt frate cu bufniţa. N-am un dar natural al vederii nocturne, nici ceva atât de romantic sau de emoţionant precum un talent paranormal. Lucrurile sunt mult mai simple: e vorba despre obişnuinţa de o viaţă cu întunericul, care mi-a îmbunătăţit văzul pe timp de noapte.           Orson sări pe taburet, apoi se încovrigă pe fotoliu, privindu-mă cum mă pregăteam să dau piept cu lumea invadată de soare.           Dintr-un dulap din baie am luat o sticlă cu o loţiune care avea factor de protecţie solară 50 şi mi-am uns din belşug faţa, urechile şi gâtul.           Loţiunea avea o aromă slabă de nucă de cocos, pe care o asociam cu palmieri scăldaţi în razele soarelui, cer tropical, imagini ale oceanului strălucind în lumina amiezii… şi alte lucruri de care n-o să am parte niciodată. O aromă care reprezintă pentru mine mirosul dorinţei şi al negării, al tânjirii fără speranţă… parfumul greu al imposibilului.

„Uitaţi-vă la aceste mâini! Oh, Doamne, aceste mâini au trudit din greu ca să mă crească.”           Elvis Presley, la sicriul mamei sale                 UNU.           Când m-am trezit, am auzit vântul fierbinte care făcea să zăngăne plasa de la ferestrele deschise şi mi-am spus că era Stormyl, dar nici vorbă de aşa ceva.           Aerul deşertului mirosea vag a trandafiri – încă neînfloriţi – şi a praf – care în deşertul Mojave e în floare timp de douăsprezece luni pe an.           În oraşul Pico Mundo cad precipitaţii doar în perioada scurtei noastre ierni. Dar noaptea caldă de februarie nu fusese îndulcită de aroma ploii.           Speram să aud bubuitul slab al tunetului. Dacă fusesem trezit de un zgomot, atunci acesta fusese al unui tunet din vis.           Mi-am ţinut răsuflarea şi am ascultat tăcerea. Am simţit că tăcerea mă asculta.           Ceasul deşteptător vopsea numere lucitoare pe beznă – era ora două şi patruzeci şi unu de minute dimineaţa.           Pentru o clipă, m-am gândit să rămân în pat. Dar în zilele astea nu mai dorm la fel de bine ca atunci când eram tânăr. Am douăzeci şi unu de ani şi sunt mult mai bătrân decât atunci când aveam de douăzeci de ani.           Note:           1 Stormy – Furtunoasa – este prietena lui Odd, care a fost ucisă la sfârşitul primului volum (n.tr.)           Convins că am companie şi aşteptându-mă să găsesc doi Elvis care mă vegheau, unul cu un zâmbet încrezut şi unul trist şi îngrijorat, m-am ridicat şi am aprins veioza.           Într-un colţ se afla un singur Elvis: o siluetă de carton, de mărime naturală, care făcuse reclamă la Blue Hawaii în holul unui cinematograf. Îmbrăcat cu o cămaşă hawaiiană şi cu o ghirlandă de flori, Elvis părea sigur de sine şi fericit.           În 1961 avusese multe motive să fie fericit. Blue Hawaii fusese un film de succes, iar albumul ajunsese pe primul loc în clasament. Elvis primise şase discuri de aur în anul acela, printre care fusese şi Can 't Help Falâing în Love1şi se îndrăgostise de Priscilla Beaulieu.           Din nefericire, la insistenţa managerului său, Tom Parker, renunţase la rolul principal din West Side Story în favoarea unui film mediocru precum Follow That Dream2. Gladys Presley, mama sa iubita, era moartă de trei ani, iar el îi simţea încă foarte mult lipsa. Deşi avea doar douăzeci şi şase de ani, Elvis începuse să aibă probleme cu greutatea.           Elvisul de carton zâmbeşte etern, veşnic tânăr, incapabil de greşeli sau de regrete, neatins de mâhnire, neştiind ce-i disperarea.           Îl invidiez. Nu există o copie a mea din carton, aşa cum am fost cândva şi cum n-o să mai fiu niciodată.           Veioza scoase la iveală o altă prezenţă, o persoană la fel de răbdătoare pe cât era de disperată. Era clar că-mi veghease somnul, aşteptând să mă trezesc.           — Bună, domnule doctor Jessup, am zis eu.           Doctorul Wilbur Jessup nu putea să-mi răspundă. Chipul îi era răvăşit de suferinţă. Ochii săi – nişte lacuri ale dezolării; orice speranţă se cufundase în adâncurile acelea singuratice.           — Regret să vă văd, i-am spus eu.           Îşi strânse pumnii, fără intenţia de a lovi ceva, ci doar ca o exprimare a frustrării. Îşi apăsă pumnii pe piept.           Note:           1 Nu pot să nu mă îndrăgostesc           2Urmeazâ-ţi visul.           Doctorul Jessup nu mă mai vizitase niciodată în apartamentul meu; ştiam, în adâncul sufletului meu, că el nu mai era printre noi. Dar am sperat să mă înşel şi l-am întrebat, de îndată ce m-am dat jos din pat:           — Am lăsat uşa descuiată?           Doctorul clătină din cap. Ochii i se umplură de lacrimi, dar nu se văicări, nici măcar nu gemu.           Am luat o pereche de blugi din dulap, m-am vârât în ei şi am zis:           — Am fost cam uituc.           Doctorul îşi desfăcu pumnii şi îşi privi palmele. Mâinile îi tremurau, îşi îngropa faţa în palme.           — Există multe pe care aş vrea să le uit, am continuat eu, în timp ce-mi încălţam şosetele şi pantofii, dar din minte îmi dispar doar lucrurile lipsite de importanţă, cum ar fi unde am lăsat cheile, dacă am încuiat uşa, dacă am rămas fără lapte…           Doctorul Jessup, radiolog la spitalul general al districtului, era un om amabil şi tăcut, cu toate că nu mai fusese niciodată atât de tăcut.           Pentru că nu port tricou când dorm, am luat unul alb dintr-un sertar.           Am câteva tricouri negre, dar majoritatea sunt albe. Pe lângă o grămadă de blugi albaştri, am şi două perechi de pantaloni albi din doc.           Apartamentul e înzestrat doar cu un dulap mic. E gol pe jumătate. Aşa sunt şi sertarele de jos ale dulapului.           N-am nici un costum. Nici cravată. Nici pantofi ce trebuie lustruiţi.           Pentru vreme răcoroasă am două pulovere cu guler pe gât.           Odată am cumpărat o vestă tricotată. O nebunie de moment. Când mi-am dat seama că introduceam un nivel incredibil de complexitate în garderoba mea, am înapoiat vesta magazinului.

Whispers, 1980   Forţele care ne afectează viaţa, influenţele care ne formează şi ne modelează adeseori se aseamănă cu nişte şoapte într-o încăpere îndepărtată, şoapte ce nu se lasă descifrate şi sunt extrem de greu de sesizat.           CHARLES DICKENS                 I.           Morţii şi viii           Marţi în zorii zilei oraşul Los Angeles începu să se cutremure. Ferestrele zăngăneau în ramele lor. Clopoţeii de vânt din curţile interioare zornăiau, deşi nu era nici urmă de vânt. În câteva case vasele căzură de pe rafturi.           La ora de vârf a dimineţii postul de ştiri KFWB deschise seria ştirilor anunţând cutremurul. Acesta atinsese gradul 4,8 pe scara Richter. Spre sfârşitul orei de vârf, KFWB trecu ştirea pe locul trei, după relatarea despre exploziile unor bombe de sorginte teroristă la Roma şi anunţarea coliziunii a cinci maşini pe Santa Monica Freeway. În definitiv, nu se prăbuşise nici o clădire. Până la amiază numai câţiva locuitori ai oraşului Los Angeles (dintre care majoritatea mutaţi pe Coasta de Vest în cursul ultimului an) mai consacrau evenimentului un minut din timpul conversaţiei de la masa de prânz.           Bărbatul din furgoneta Dodge de culoare fumurie nici nu simţise cutremurul. Când pământul începuse să se zguduie, el se găsea la marginea de nord-vest a oraşului şi rula spre sud pe San Diego Freeway. Cum într-un vehicul în mers nu se pot sesiza decât mişcările mai violente ale pământului, bărbatul nu simţi nimic, dar în momentul în care opri să ia micul dejun la un bufet auzi pe unul dintre consumatori vorbind despre cele întâmplate.           Din prima clipă înţelese că acel cutremur era un semn numai de el ştiut. Semn trimis fie ca să-l încredinţeze că misiunea lui în Los Angeles va fi încununată de succes, fie ca să-l prevină că va da greş. Dar care din cele două mesaje era ascuns în acest semn?           În timp ce mânca, chibzui asupra întrebării. Era un bărbat vânjos – un metru optzeci înălţime, o sută cincisprezece kilograme, numai muşchi – şi îi luă mai mult de o oră şi jumătate ca să-si termine prânzul. Începu cu două ouă, costiţă, cartofi prăjiţi ţărăneşti, pâine prăjită şi un pahar de lapte. Mesteca încet, metodic, fără să-si ia ochii de la mâncare, parcă hipnotizat de ea. După ce termină de golit prima farfurie, comandă o stivă înaltă de clătite şi iarăşi lapte. După clătite, mâncă o omletă cu brânză şi trei bucăţi de slănină canadiană, altă porţie de pâine prăjită şi suc de portocale.           Înainte de a comanda şi ultima porţie de mic dejun, deja ajunsese subiect de discuţie la bucătărie. Chelneriţa care-l servea era o roşcată glumeaţă pe nume Helen, dar fiecare dintre celelalte chelneriţe îşi găsise un motiv ca să treacă pe lângă masa lui şi să-l privească mai îndeaproape. Bărbatul era conştient de interesul manifestat de ele, însă puţin îi păsa.           — Trebuie să fii tăietor de lemne sau cam aşa ceva, îi spuse Helen când, în sfârşit, el ceru nota de plată.           Bărbatul ridică privirea şi-i adresă un zâmbet de gheaţă. Deşi era prima oară când punea piciorul în acel local şi o cunoscuse pe Helen cu numai o oră şi jumătate în urmă, ştia exact ce avea ea să spună. Auzise aceleaşi vorbe de sute de ori până atunci.           Fata chicoti stingherită, privindu-l fix cu ochii ei albaştri.           — Am vrut să spun că mănânci cât trei.           — Probabil.           Chelneriţa rămase în dreptul separeului, sprijinindu-si un şold de muchia mesei, puţin aplecată în faţă, dându-i a înţelege destul de limpede că ar putea fi disponibilă.           — Şi cu toată mâncarea. N-ai pe tine nici un dram de grăsime.           Continuând să zâmbească, bărbatul se întrebă cum era femeia aceea la pat. Se imagină posedând-o, pătrunzând-o, apoi prinzându-i gâtul cu degetele şi strângând din ce în ce mai tare, până când obrazul ei devenea stacojiu şi ochii începeau să-i iasă din orbite.           Ea îl privi fix, încercând să-si dea seama ce era în mintea lui, parcă întrebându-se dacă bărbatul din faţa ei îşi satisfăcea toate poftele cu aceeaşi convingere ca pofta de mâncare.           — Probabil că faci mult sport.           — Ridic greutăţi, spuse el.           — Ca Arnold Schwarzenegger.           — Mda.           Fata avea un gât delicat şi graţios. Bărbatul ştia că i l-ar fi putut frânge ca pe o crenguţă uscată şi gândul acesta îl încălzi pe dinăuntru şi-l înveseli.           — Sunt sigură că ai braţe mari şi puternice, spuse ea aproape şoptit, pe un ton plin de admiraţie. Bărbatul purta o cămaşă cu mâneci scurte şi fata îşi puse arătătorul pe braţul lui gol. Cred că, la câtă energie consumi, oricât ai mânca, totul se transformă în muşchi.           — Cam aşa ceva, încuviinţă el. Dar e vorba şi de metabolism.           — Cum?           — Am o fire foarte nervoasă şi ard multe calorii.           — Tu? Fire nervoasă?           — Îmi sare ţandăra din te miri ce.           — Nu pot să cred. Pun prinsoare că nimic nu te poate face să-ţi pierzi cumpătul, îl contrazise ea.           Era o femeie atrăgătoare, în vârstă de vreo treizeci de ani, cu zece ani mai tânără decât el şi bărbatul se gândi că o putea avea, dacă îşi punea în gând. Probabil ar fi fost nevoie s-o curteze puţin, dar nu prea mult, doar atât cât s-o convingă că fusese luată pe sus, cum se întâmplase cu Rhett şi Scarlet şi trântită în pat împotriva voinţei ei. Fireşte, dacă ar fi făcut dragoste, ar fi fost nevoit s-o ucidă după aceea. Ar fi fost nevoit să-i înfigă un cuţit în sânii ei frumoşi sau să-i taie gâtul, or el nu dorea să facă aşa ceva. Fata nu merita să se neliniştească sau să rişte din pricina ei. Pur şi simplu, nu era genul lui, el nu ucidea roşcate.

Un bocet pentru cea moartă de două ori Într-atât de tânără muri.           (EDGAR ALLAN POE, Lenore)   Multă nebunie şi mai mult păcat Şi groază-n miezul intrigii.           (EDGAR ALLAN POE, Viermele cuceritor)   Cea mai cumplită spaimă ne întoarce la gesturile copilăriei.           (CHAZAL)                 Prolog.           LAURA se afla în pivniţă şi făcea curăţenia de primăvară simţind cum urăşte fiecare clipă petrecută acolo. Nu munca în sine îi displăcea; era din fire o fată harnică şi se simţea cea mai fericită când avea de dereticat prin casă. Dar îi era frică să coboare în pivniţă.           În primul rând, locul era întunecat. Cele patru ferestre înguste, aşezate sus pe zid, puţin mai largi ca nişte spărturi, şi geamurile acoperite cu un strat de praf lăsau să intre doar o lumină slabă, cretoasă. Chiar luminată cu două lămpi, încăperea mare îşi păstra încăpăţânată umbrele, nevrând să se dezvăluie în întregime. Licărul de ambră al lămpilor scotea la iveală pereţii jilavi din piatră şi-un cuptor uriaş, care ardea cu cărbuni, dar era rece şi nefolosit în această frumoasă şi caldă după-amiază de mai. Pe mai multe rafturi lungi, şiruri întregi de borcane reflectau cioburi de lumină, dar conţinutul lor – fructe şi legume conservate în casă şi depozitate aici, în ultimele nouă luni – rămânea neluminat. Colţurile încăperii erau în beznă, iar din tavanul jos, cu grinzi aparente, atârnau umbre ca nişte steaguri lungi din crep funerar.           Pivniţa avea întotdeauna un miros uşor neplăcut. Era mucegăită, asemenea unei peşteri de calcar. Uneori, primăvara şi toamna, când era foarte umed, prin colţuri apărea o ciupercă verde-cenuşie, o excrescenţă dezgustătoare ca o crustă, având pe margini minusculi spori albi ce aminteau ouăle de insecte: acest peisaj grotesc adăuga propriul miros slab, dar nu mai puţin neplăcut, aerului din pivniţă.           Totuşi, nici întunericul, nici mirosurile neplăcute şi nici ciuperca nu provocaseră spaimele Laurei: păianjenii o înspăimântau. Păianjenii stăpâneau pivniţa. Unii erau mici, maronii şi iuţi; alţii erau cenuşii ca manganul, ceva mai mari decât cei maronii, dar la fel de iuţi ca verii lor mai mici. Mai erau şi câţiva uriaşi, negri-albăstrui, cât degetul cel mare al Laurei.           În timp ce ştergea praful şi îndepărta cele câteva pânze de păianjen de pe borcanele cu conserve de casă, mereu atentă la zvâcnirile rapide ale păianjenilor. Laura era din ce în ce mai furioasă pe mama ei. În locul pivniţei, mama ar fi putut-o lăsa să cureţe câteva din camerele de sus; aici jos ar fi putut deretica mătuşa Rachael ori chiar mama, căci niciuna dintre ele nu se temea de păianjeni. Dar mama ştia că Laurei îi e teamă de pivniţă şi avea chef s-o pedepsească. Era într-o dispoziţie îngrozitoare, neagră ca norii încărcaţi de tunete. Laura o mai văzuse şi altă dată aşa. Prea des. O dată cu trecerea anilor starea aceasta proastă cobora tot mai, frecvent asupră-i, şi când era stăpânită de ea, se transforma într-o persoană total diferită de cea care fusese altădată, femeia zâmbitoare care cânta întruna. Deşi Laura îşi iubea mama, nu-i plăcea femeia nervoasă, meschină care devenea uneori. Nu-i plăcea femeia urâcioasă care-o trimisese în pivniţa cu păianjeni.           Cum ştergea de praf borcanele cu piersici, pere, roşii, sfeclă, fasole şi dovlecei muraţi, aşteptând nervoasă inevitabila apariţie a unui păianjen, dorindu-şi să fie matură, măritată şi independentă, Laura se sperie auzind un sunet brusc, ascuţit ce pătrunse prin aerul jilav al subsolului. La început fusese ca vaietul îndepărtat, uitat al unei păsări exotice, dar curând deveni mai puternic şi mai opresant. Se opri din ştersul prafului, îşi ridică privirea spre tavanul întunecat şi ascultă atentă urletul sinistru ce venea de deasupra. După o clipă îşi dădu seama că era vocea mătuşii Rachael şi că era un ţipăt de groază.           Sus, ceva căzu cu zgomot mare. Părea a fi un porţelan care se sparge. Trebuie să fie vasul cu păun al mamei. Dacă era aşa, mama va fi într-o dispoziţie extrem de scârboasă tot restul săptămânii.           Laura se îndepărtă de rafturile cu conserve şi porni spre scările pivniţei, dar se opri brusc când auzi ţipetele mamei. Nu era un ţipăt de mânie pentru pierderea unui vas, avea ceva de groază în el.           Paşi bufniră pe podeaua camerei de zi, îndreptându-se spre uşa principală a casei. Uşa cu zăbrele se deschise cu sunetul familiar al arcului lung, apoi se izbi, închizându-se. Rachael era afară acum, striga cuvinte neinteligibile, dar care te făceau totuşi să-ţi fie frică.           Laura simţi miros de fum.           Se grăbi spre scări şi sus văzu palide limbi de flăcări. Fumul nu era des, dar avea un miros neplăcut şi înţepător.           Cu inima bubuind, Laura urcă până la treapta cea mai de sus. Valurile de căldură o obligară să-şi închidă ochii, dar putu vedea ce se întâmpla în bucătărie. Peretele de foc nu era compact. Exista o potecă îngustă de salvare, un coridor de siguranţă răcoroasă; uşa de la veranda din spate era la celălalt capăt.           Îşi ridică fusta lungă şi şi-o înfăşură strâns peste şolduri şi coapse, adunând-o cu ambele mâini ca să n-o lase să se târâie în flăcări. Se deplasă cu băgare de seamă pe palierul înconjurat de foc, care scârţâi sub ea, dar înainte să ajungă la uşa deschisă, bucătăria explodă în flăcări galben-albăstrui, care deveniră repede portocalii. Din perete în perete, din podea până-n tavan, încăperea era un infern; nu mai era nici o trecere prin vâlvătaie. Absolut nebuneşte, cadrul uşii mistuit de foc trezi în mintea Laurei imaginea unui ochi scânteind într-un felinar din bostan.

UNU.           Numele meu este Odd Thomas, dar nu-s convins că în vremurile acestea, în care faima reprezintă altarul la care se închina majoritatea oamenilor, vă interesează cine sunt sau dacă exist.           Nu-s o celebritate. Nu-s odrasla unei celebrităţi. N-am fost căsătorit CU o celebritate, n-am fost maltratat de o celebritate, nu am donat niciodată un rinichi pentru a fi transplantat unei celebrităţi. Mai mult, nu doresc să fiu o celebritate.           De fapt, sunt într-o asemenea măsură un nimeni, după standardele culturii noastre, încât revista People nu numai că nu va publica un articol despre mine, dar îmi va refuza orice tentativă de a mă abona la publicaţia lor, din cauză că gravitaţia de tip gaură neagră a lipsei mele de celebritate este destul de puternică pentru a produce căderea în desuetudine a activităţii lor.           Am douăzeci de ani. Pentru un adult înţelept, sunt doar cu puţin mai mult decât un copil. Dar pentru orice copil sunt suficient de bătrân ca să nu aibă încredere în mine şi să mă excludă pentru totdeauna din comunitatea magică a celor scunzi şi fără barbă.           Ca urmare, un expert în demografie ar putea să tragă concluzia că singurii mei cititori ar putea fi alţi tineri şi tinere aflaţi între cea de-a douăzecea şi cea de-a douăzeci şi una aniversare.           De fapt, nu am nimic de spus acestui public restrâns. In existenţa mea nu mi-a păsat de majoritatea lucrurilor de care le pasă celorlaţi americani de douăzeci şi unu de ani. Cu excepţia supravieţuirii, bineînţeles.           Duc o viaţă neobişnuită.           Asta nu înseamnă că viaţa mea e mai bună decât a voastră. Sunt convins că viaţa voastră e plină şi de fericire şi de bucurie şi de neprevăzut sau de teamă. Ca şi mine, sunteţi oameni şi, la urma urmei, ştim cu toţii cât de plăcut şi de înspăimântător este asta.           Nu vreau decât să spun că viaţa mea e atipică. Mi se întâmplă lucruri neobişnuite, care în mod normal nu li se întâmplă şi altor oameni, dacă li se întâmplă vreodată.           Bunăoară, n-aş fi scris niciodată aceste memorii, dacă n-aş fi primit ordin să fac acest lucru de la un om de două sute de kilograme, care are şase degete la mâna stângă.           Numele său este P. Oswald Boone. Toţi îi spun Micul Ozzie, pentru că tatăl lui, Marele Ozzie, e încă în viaţă.           Micul Ozzie are o pisică numită Chester cel Teribil. Iubeşte pisica aceea. De fapt, dacă Chester cel Teribil şi-ar pierde cea de-a noua viaţă sub roţile unui Peterbilt, cred că inima cea mare a Micului Ozzie n-ar supravieţui acestei pierderi.           Eu, personal, nu simt o afecţiune prea mare pentru Chester cel Teribil, pentru că, printre altele, s-a pişat de mai multe ori pe pantofii mei.           Motivul pentru care a făcut acest lucru este credibil – conform explicaţiilor lui Ozzie —, dar eu nu-s convins pe de-a-ntregul. Adică sunt bănuitor în ceea ce priveşte sinceritatea lui Chester cel Teribil, nu a lui Ozzie.           În afară de asta, nu pot să am încredere într-o mâţă care pretinde că are cincizeci şi opt de ani. Deşi există dovezi fotografice în sprijinul acestor pretenţii, mă încăpăţânez să cred că toată chestia asta e doar o scorneală.           Din motive ce vor fi evidente ulterior, acest manuscris nu poate fi publicat în timpul vieţii mele, iar eforturile nu îmi vor fi răsplătite cât voi trăi. Micul Ozzie mi-a sugerat să las drepturile mele de autor pentru întreţinerea lui Chester cel Teribil, care, după spusele lui, ne va supravieţui tuturor.           O să găsesc alt moştenitor. Unul care nu s-a pişat pe mine.           Oricum, nu scriu pentru bani. Scriu ca să-mi păstrez sănătatea mintală şi ca să descopăr dacă mă pot convinge pe mine însumi că viaţa mea are un scop şi un sens care să-mi justifice existenţa.           Nu vă îngrijoraţi. Aceste rânduri nu vor fi insuportabil de mohorâte. P. Oswald Boone mi-a dat ordine precise să păstrez un ton lejer.           — Dacă n-o să fie lejer, a spus Ozzie, o să-mi aşez curul de două sute de kile pe tine şi nu cred că vrei să mori aşa.           Ozzie se laudă. Curul lui – care-i destul de mare – nu cântăreşte mai mult de vreo şaptezeci şi cinci de kilograme. Celelalte o sută douăzeci şi cinci de kilograme sunt distribuite în restul trupului său chinuit.           La început, când s-a dovedit că nu sunt în stare să păstrez un ton lejer, Ozzie a sugerat să fiu un narator în care nu poţi să ai încredere.           — Chestia asta a funcţionat bine în Uciderea lui Roger Ackroyd, de Agatha Christie, a zis eL în acest roman poliţist scris la persoana întâi, naratorul cel cumsecade se dovedeşte a fi asasinul lui Roger Ackroyd, fapt pe care-l ascunde cititorului până la sfârşitul cărţii.           Se înţelege că eu nu sunt un ucigaş. N-am făcut nici un lucru rău pe care-l ascund de voi. Lipsa de încredere în mine ca povestitor are legătură cu timpul anumitor verbe.           Nu fiţi îngrijoraţi în această privinţă. O să cunoaşteţi curând adevărul.           Dar să-mi continui povestea! Micul Ozzie şi Chester cel Teribil nu intră în scenă decât după ce-a explodat vaca.           Povestea începe într-o marţi.           Pentru voi, asta înseamnă ziua de după luni. Pentru mine, este o zi care, ca şi celelalte şase, debordează de posibilitatea de a fi plină de mister, de aventură şi de teroare.           Să nu înţelegeţi din asta că viaţa mea este romantică şi magică. Prea mult mister devine plictisitor. Prea multă aventură e obositoare. Iar un pic de teroare durează mult.           Fără ajutorul ceasului deşteptător, în acea dimineaţă de marţi m-am trezit la ora cinci dintr-un vis despre nişte angajaţi morţi ai unei popicarii.           Nu pun niciodată ceasul deşteptător să sune, pentru că am un ceas intern vrednic de încredere. Dacă vreau să tiu complet treaz la cinci, atunci, înainte să mă culc, îmi repet de trei ori că trebuie să mă scol fix la patru şi patruzeci şi cinci de minute.