Dean Koontz

Capitolul 1           Soarele roşu se clatină pe cele mai înalte metereze ale munţilor şi, în lumina amurgului său, coloanele par incendiate. O adiere răcoroasă coboară parcă dinspre discul solar şi se răspândeşte prin iarba înaltă şi uscată, ce unduieşte aidoma unor valuri de foc, în josul pantelor, spre valea mănoasă şi ascunsă în umbre.           În iarba înaltă pană la genunchi, bărbatul stă cu mâinile afundate în buzunarele jachetei de jeanşi şi examinează podgoria de dedesubt. Coardele viţelor au fost scurtate în perioada iernii. Noul sezon de rodire de-abia a început. Muştarul sălbatic, viu colorat, care pe durata lunilor reci a crescut din abundenţă între rândurile de viţă a fost plivit, apoi locul a fost arat. Solul e negru şi fertil.           Podgoria înconjoară hambarul, acareturile şi bungalovul. Cu excepţia hambarului, clădirea cea mai mare este cea a proprietarilor – o casă stil victorian, cu clasicele acoperişuri ţuguiate, lucarne, decoraţii sub cornişe şi fronton sculptat deasupra scării principale.           Paul şi Sarah Templeton locuiesc permanent aici; ocazional, fiica lor, Laura, vine de la San Francisco, unde urmează universitatea. Ar trebui să sosească şi în acest week-end.           Bărbatul contemplă visător o imagine mentală a chipului Laurei, la fel de delicată ca şi o fotografie. În mod ciudat, trăsăturile perfecte ale feţei declanşează gânduri despre ciorchini de Pinot negru, struguri suculenţi, plini de zahăr, cu coajă purpurie şi translucidă. Bărbatul poate simţi realmente strugurii aceştia imaginari, închipuindu-şi cum îi zdrobeşte între dinţi.           Afundându-se lent înapoia munţilor, soarele împrăştie o lumină atât de cald colorată şi atât de vie, încât, acolo unde atinge terenul cufundat în umbre, acesta pare smălţuit pe vecie. Iarba este roşie acum, nu mai seamănă cu pârjolul fără flăcări de mai devreme, ci cu talazuri stacojii ce ajung pană la genunchii bărbatului.           El întoarce spatele casei şi podgoriei. Savurând gustul tot mai intens al strugurilor, porneşte către apus, pătrunzând în umbrele alungite ale culmilor împădurite.           Poate simţi vieţuitoarele mici, locuitorii păşunilor deschise, ghemuindu-se în vizuinile lor. Aude şoaptele penelor care brăzdează vântul – la câteva sute de metri înălţime, un şoim descrie cercuri prin văzduh, căutând prada – şi simte scânteierea îngheţată a stelelor care încă n-au răsărit.           În straniul ocean de lumină roşie, pâlpâitoare, umbrele negre ale copacilor înşiruiţi de-a lungul şoselei licăreau fulgerător peste parbriz.           Pe drumul şerpuit, cu două benzi, Laura Templeton conducea Mustangul cu o măiestrie pe care Chyna o admira, deşi nu putea spune acelaşi lucru despre viteza maşinii.           — Ai talpa cam grea, comentă Chyna.           — Mai bine decât fundul mare, spuse Laura, zâmbind.           — O să ne omori.           — Mamei nu-i place să întârzii la masă.           — Prefer să întârzii la masă, decât să fiu moartă pe masă.           — Încă n-ai cunoscut-o pe mama. Ţine al naibii de mult la respectarea regulilor.           — Acelaşi lucru se poate spune şi despre echipajele de poliţie.           — Uneori vorbeşti exact ca ea, chicoti Laura.           — Care ea?           — Maică-mea.           Încordându-se în centură, sub efectul unui viraj rapid, Chyna replică:           — Păi, una din noi două trebuie să fie adulta cu capul pe umeri.           — Câteodată, pur şi simplu nu-mi vine să cred că eşti doar cu trei ani mai mare ca mine. Zi aşa – douăzeci şi şase? Eşti sigură că n-ai o sută douăzeci şi şase de ani?           — Am prea multă experienţă, murmură Chyna.           Plecaseră din San Francisco sub un cer senin şi rece, învoindu-se pentru patru zile de la University of California, unde, în primăvara următoare, aveau să-şi susţină masteratul în psihologie. Părinţii Laurei îi dădeau fetei banii necesari cazării şi întreţinerii, însă Chyna petrecuse ultimii zece ani ai vieţii frecventând cursurile reduse. În timpul zilei era chelneriţă; începuse la „Denny's”, trecuse la un local din lanţul „Olive Garden”, iar acum lucra la un restaurant de lux, cu feţe de masă albe, cu şerveţele de în şi bucheţele de flori proaspete, şi cu clienţi care – fie binecuvântaţi!           — Lăsau bacşişuri echivalând cu cincisprezece-douăzeci la sută din consumaţie. Vizita aceasta în Napa Valley, la casa familiei Templeton, avea să fie singurul ei concediu din ultimii zece ani.           Din San Francisco, Laura intrase pe autostrada 80, trecând prin Berkeley şi traversând capătul estic al golfului San Pablo. Bâtlanii albaştri se deplasau grav prin apa nu prea adâncă şi se înălţau cu graţie în văzduh: părăsi uriaşe, vag preistorice, minunate pe fundalul cerului senin.           Acum, în amurgul de aur şi purpură, norişorii răzleţi păreau că ard pe boltă, şi Napa Valley se desfăşura ca o tapiserie superbă. Laura abandonase şoseaua principală, în favoarea unei variante mai spectaculoase; cu toate acestea, şofa atât de rapid, încât Chyna reuşea arareori să-şi desprindă ochii de pe drum şi să se bucure de peisaj.           — Doamne, ce-mi place viteza! Exclamă Laura.           — Eu o urăsc.           — Îmi place să gonesc, să alerg, să zbor! Hei, ştii ceva – poate că într-o viaţă anterioară am fost gazelă. Te-ai gândit la chestia asta?           Chyna aruncă o privire spre vitezometru şi se strâmbă.           — Mda, ori o gazelă. Ori o nebună închisă în azil.           — Sau un ghepard. Gheparzii sunt foarte rapizi.           — Cum să nu – un ghepard, iar într-o zi, când îţi urmăreai prada, goneai atât de tare, încât n-ai mai putut frâna şi ai căzut în prăpastie. Ai fost un Willy Coiotul al gheparzilor.           — Sunt un şofer bun, Chyna.

Părul auriu închis îi cădea peste sâni ca untul topit, aruncând sclipiri mărunte, reflectând lumina de ambră din tavan, dezgolind, din când în când, în fluturarea sa, adevăratele minuni pe care ar fi trebuit să le acopere, Ieşi din baie întinzându-şi rujul cu buzele şi spuse:           Ce s-a întâmplat?           M-am întins pa canapea cu faţa în jos, cu jumătate de faţă îngropată în pernă, gol până la brâu, arătând spre vasul de pe podea.           Te rog Lynda, aşează-mi-l pe Icky.           Se apropie cu paşi de dansatoare, ca o frunză purtată prin încăperea graviplanului de un curent inconsistent; o minunăţie de linii curbe şi frânte, de rotunjimi şi adâncituri. Se aşeză pe marginea canapelei, cu păru-i unduitor încercând să-i acoperă comorile şi reuşind doar în parte, şi băgă mâiniie în vasul cu gura largă, ridicându-l pe Icky şi ţinându-l ca pe o piftie sau ca pe o bucată de ficat crud.           Cu grijă, am spus eu.           Tu să taci acum. Icky şi cu mine ştim ce avem de făcut.           — Acelaşi lucru…           Şşş.           Îmi aşeză lipitoarea pe spate, chiar între umeri, apăsând-o cu blândeţe pentru ca stratul adeziv să facă priză bună. Apoi ridică partea din faţă şi îi plie dedesupt lamboul senzorial, încât partea poroasă să ia contact cu pielea mea, scutindu-l pe Icky să facă singur treaba asta, cu o mulţime de zvârcoliri şi scurmături umede şi neplăcute. Eram obişnuit cu Icky şi nu mă deranja prea mult când începea să mi se foiască pe piele. Dar Lynda insista să aranjeze ea şi să-l lipească bine. Spunea că are experienţă. Cu toate astea, încă mai aveam emoţii pentru Icky.           Totul e la locul lui, spuse ea, declarând ritualul terminat.           Am simţit filamentele de fineţea firului de păr sondând prin carne, şerpuind nedureros prin ţeastă şi atingându-mi uşor creierul acolo unde trebuia. Icky era cu mine. Icky era în mine. O stare deosebită de confort mă cuprinse, infiltrându-se în tot corpul. Muşchii se tonifiară şi simţiurile mi se ascuţiră, aşa cum se întâmpla de fiecare dată după contact. Mâiniie mi se întinseră după chitară, să o prindă, să-i atingă corzile, să smulgă acorduri din cutia plată de lemn, să cânte ultimile piese, pentru ca Icky să le poată trăi.           Aterizăm într-un sfert de oră, anunţă Lynda, trăgându-mi o palmă peste fund. Mai bine te-ai îmbrăca. Se ridică şi se întoarse la baie, unduindu-şi trupul zvelt la fiecare pas.           Dacă ar mai fi fost timp, am început eu.           Dar nu este, spuse, ea clipind, grăbeşte-te.           Am ajuns acasă. Lynda stătea lângă mine, ţinându-mi mâna în mâna ei, împletindu-şi degetele micuţe cu ale mele, iar Icky stătea pe umărul meu, ascunzându-se sub costumul negru de piele. Nu, nu ascunzându-se cu adevărat pentru că trupul său moale îmi rotunjea spatele acolo unde trebuia să fie scobit, îngroşându-mi ceafa acolo unde ar fi trebuit să fie dreaptă şi subţire. Lynda mă liniştea bătându-mă pe braţ, clipind, şoptindu-mi lucruri care ştia că-mi fac plăcere, despre cât de bun muzician eram, despre cum mă iubea toată lumea, despre ce ar face cu mine dacă am fi singuri şi nu ar trebui să ne grăbim. Era teribilă. încrederea din ochii ei mă îmbărbăta. Iubirea din ei mă calmă. Icky (al cărui nume adevărat nu putea fi pronunţat în afara sistemului său solar) mă liniştea, prin filamentele sale, cu vorbe fără cuvinte pe care mi le spunea în minte. Îmi proiecta imagini care să mă calmeze, să mă pregătească pentru ce urma să fie.           Lynda, în ultima clipă intimă a noastră, îmi strânse mâna din nou.           Icky îmi ridica din nou moralul, atingându-mă cu fâşii de protoplasmă.           Şi uşile se deschiseră înaintea noastră ca obloanele unei ferestre. Dincolo se întindea aeroportul.           Şi lumea…           Erau acolo pe puţin opt mii, poate chiar zece mii. Se foiau în toate direcţiile, oameni de toate vârstele – majoritatea însă tineri – făcând cu mâna, ridicând pancarte pe care scria: TE IUBIM, LEONARD CHRIS şi BINE AI VENIT ACASĂ LEO! ovaţionând, ovaţionând, ovaţionând.           Trecuseră nouă ani, timp în care urcasem treptele obscurităţii pentru a deveni cel mai celebru muzician al galaxiei, cunoscut nu numai de rasa care se autointitula Omenire, ci şi da cele Şapte Rase, înţeles cel mai bine de mine şi Icky, dar ascultat de toţi. Era totuşi ceva extraordinar ca un oraş de ţărm, de mărimea Harrisburg-ului din Pennsylvania, să poată strânge o asemenea mulţime pentru a mă întâmpina. Cred că atunci am început să tremur.           Gărzile au ridicat platforma, ne-au înconjurat şi am coborât spre limuzina care ne aştepta jos. Nu era un gravcar, era un adevărat Ford de muzeu, să fiu al naibii, cu roţi, cu toate alea. Am fost poftiţi pe bancheta din spate, iar doi motociclişti au tras în faţă, cu motociclete adevărate.           — Nu-i rău, nu-i aşa?întrebă Lynda.           Icky întrebă ceva asemănător, fără cuvinte.           Mulţimea nu vroia să ne lase să trecem uşor. Se înghesuiau, nerăbdători să atingă geamul prin care mă puteau vedea. Îmi ţipau numele.           Majoritatea fete, remarcă Lynda.           Geloasă?           Nu. Ele nu te vor pe tine. Cel puţin nu în întregime. Vor doar o bucăţică pe care să o ducă acasă ca amintire.      După ce am depăşit mulţimea, ne-am grăbit către hotel, cu sirenele motocicliştilor în funcţiune. Am băgat mâna în buzunarul de la haină şi am scos, încă o dată, scrisoarea tatălui meu. Era boţită de atâta citit, dar trebuia să o mai văd, să mă conving că am interpretat-o corect, într-adevăr, citisem bine: 'Fiule, spunea rugător, fiule, nu încerca să-L aduci cu tine. Vino singur şi vei fi bine primit, foarte bine primit. Dar dacă aduci şi blestematul acela de vierme, dacă aduci şi acel despot care te călăreşte ca un diavol, care-ţi perverteşte trupul şi otrăveşte tot ce înseamnă om în tine, atunci stai dracului cât mai departe. Dacă îl aduci cu tine, atunci stai undeva, într-un hotel.........

Noaptea era calmă şi de o linişte stranie, de parcă aleea ar fi fost o plajă abandonată şi fară briză, aflată în ochiul uraganului, între furtuna care a trecut şi cea care avea să vină. Un vag miros de fum atârna în aerul neclintit, deşi nu se vedea nici urmă de fum.           Trântit la pământ, cu faţa lipită de trotuarul rece, Frank Pollard rămase nemişcat când îşi recapătă cunoştinţa; aşteptă, sperând să i se limpezească mintea. Clipi, încercând să-şi concentreze privirea. Prin faţa ochilor păreau să-i fluture nişte perdele. Respiră adânc, inhalând aerul rece, şi simţi gustul fumului invizibil, al cărui iz înţepător îl făcu să se strâmbe.           Umbrele se mişcară ca o congregaţie de siluete înveşmântate în robe, strângându-se în jurul lui. Treptat, vederea îi reveni, dar lumina difuză, gălbuie, venind de undeva de departe din spatele său, nu îi dezvălui decât puţine lucruri. Un imens camion de gunoi, la vreo trei-patru metri de el, era atât de slab luminat, încât i se păru o clipă ceva bizar, un produs al vreunei civilizaţii extraterestre. Frank se uită un timp la el, înainte de a-şi da seama ce este.           Nu ştia nici unde se afla, nici cum ajunsese acolo. Nu fusese inconştient mai mult de câteva secunde, căci inima îi bătea de parcă adineauri alergase de frica morţii.           Licurici într-o furtună.           Cuvintele îi zburară prin minte, dar habar n-avea ce însemnau. Când încercă să se concentreze şi să le descopere semnificaţia, o migrenă acută începu să-l preseze deasupra ochiului drept.           Licurici într-o furtună.           Gemu încet.           Între el şi camionul de gunoi, o umbră se mişcă printre celelalte umbre, repede şi graţios. Ochii verzi, mici, dar strălucitori, îl priviră cu o curiozitate glacială.           Înspăimântat, Frank se ridică în genunchi. Un strigăt slab îi scăpă involuntar, semănând mai mult cu vuietul estompat al unui fluier de trestie, decât cu un sunet omenesc.           Spionul cu ochi verzi se îndepărtă rapid. O pisică. Doar o pisică neagră, obişnuită.           Frank se sculă în picioare, se clătină ameţit şi aproape că se împiedică de un obiect aşezat pe trotuar, lângă el. Se aplecă ezitant şi îl ridică: era o geantă de voiaj din piele moale, plină, surprinzător de grea. Presupuse că îi aparţinea. Nu-şi putea aminti. Purtând geanta, se îndreptă nesigur spre camion şi se sprijini de una dintre marginile sale ruginite.           Uitându-se în spate, descoperi că se afla între mai multe rânduri de blocuri cu un etaj, ce păreau construite din stuc. Toate ferestrele erau întunecate. De ambele părţi, maşinile chiriaşilor erau aşezate cu faţa în compartimente de parcare acoperite. Ciudata lumină gălbuie, acră şi sulfuroasă, ce părea produsă mai degrabă de o lampă de gaz, decât de un bec electric, provenea de la un felinar de trotuar, aşezat mult prea departe pentru a dezvălui detaliile străzii pe care se afla el.           O dată cu încetinirea respiraţiei şi a pulsului său, îşi dădu seama brusc că nu ştia cine este. Îşi amintea doar numele – Frank Pollard. Nu ştia ce vârstă are, cu ce se ocupă, de unde vine, unde se duce sau de ce. Rămase atât de surprins de condiţia sa, încât, o clipă, aerul i se opri în piept; apoi, pulsul îi crescu ameninţător, aşa că expiră repede.           Licurici într-o furtună.           Ce naiba mai însemna şi asta?           Durerea de deasupra ochiului drept i se înşuruba în frunte. Se uită frenetic în stânga şi-n dreapta, căutând un element de decor pe care l-ar putea recunoaşte, ceva, orice, o ancoră într-o lume ce-i devenise subit prea străină. Când noaptea nu-i oferi nimic încurajator, îşi îndreptă căutările spre interior, încercând cu disperare să găsească în sine ceva cunoscut, dar propria-i memorie era chiar mai întunecată decât locurile dimprejur.           Încetul cu încetul, îşi dădu seama că izul de fum dispăruse, fiind înlocuit de mirosul vag, dar greţos, emanat de gunoiul putrezit din camion. Duhoarea descompunerii îl umplu cu gânduri despre moarte, făcându-l să-şi amintească neclar că fugea de cineva – sau de ceva – care încerca să-l ucidă. Când se căzni să-şi aducă aminte de cine fugea, şi de ce, nu reuşi să arunce mai multă lumină asupra acelui petic de memorie; de fapt, i se păru că ceea ce ştia, ştia mai degrabă din instinct decât din memorie.           O adiere de vânt sufla în jurul lui. Apoi se potoli, de parcă noaptea moartă încercase să învie, dar nu reuşise decât să inspire o dată, scurt. Un ghemotoc stingher de hârtie, luat pe sus de acea pală de vânt, se rostogoli pe trotuar şi se roti, întâlnind pantoful lui drept.           Încă o adiere.           Hârtia se rostogoli mai departe. Noaptea era, din nou, nemişcată.           Se întâmpla ceva. Frank simţi că acele adieri efemere aveau o sursă malefică, o semnificaţie înfricoşătoare.           În mod iraţional, era sigur că o să fie zdrobit de o mare greutate. Se uită în sus, la cerul senin, la vidul negru şi dezolant al spaţiului şi la strălucirea răutăcioasă a stelelor îndepărtate. Nu putea să zărească nimic coborând asupra lui.           Noaptea mai inspiră o dată, mai profund. Respiraţia ei era tăioasă şi umedă.           El purta adidaşi, şosete de atletism, jeanşi şi o cămaşă cu mânecă lungă, flanelată. Nu avea haină, şi-i simţea lipsa. Aerul nu era îngheţat, ci numai răcoros. Înăuntrul său însă mai exista ceva rece, o spaimă glacială, iar el tremura necontrolat atât din cauza mângâierii reci a nopţii, cât şi a frigului interior.           Adierea se stinse.           Liniştea puse iarăşi stăpânire pe noapte.      Convins că trebuia să plece de-acolo imediat, se smulse de lângă camion. Se împletici pe stradă, îndepărtându-se de colţul blocului unde strălucea..........  

                                                                     PARTEA ÎNTÂI.                                                           VREMEA CREPUSCULULUI.                      Telefonul, aflat pe biroul din camera luminată de lumânări, sună, iar eu am ştiut că urmează să se întâmple ceva groaznic.           Nu sunt dotat cu puteri paranormale. Nu văd semne şi prevestiri pe cer. Liniile din palmă nu-mi spun nimic despre viitor şi n-am talentul ţiganilor de a descoperi soarta în zaţul de cafea.           Tatăl meu era pe moarte şi, după ce îmi petrecusem noaptea lângă patul său, ştergându-i sudoarea de pe frunte şi ascultându-i răsuflarea chinuită, ştiam că nu mai are mult de trăit. Îmi era groază că o să-l pierd şi că o să rămân singur pentru prima oară în douăzeci şi opt de ani de viaţă.           Sunt copil unic la părinţi, iar mama a decedat cu doi ani în urmă. Moartea ei însemnase un şoc pentru mine, dar ea nu fusese obligată să îndure o boală îndelungată.           Noaptea trecută, chiar înainte de ivirea zorilor, mă întorsesem acasă, epuizat, ca să mă culc. Dar n-am dormit nici prea mult, nici prea bine.           Acum stăteam pe scaun şi-mi doream ca telefonul să înceteze să sune – dar n-a încetat.           Şi câinele ştia ce înseamnă ţârâitul acela. Ieşi din umbră, veni în lumina lumânărilor şi mă privi cu tristeţe.           Spre deosebire de alţii din specia sa, el poate privi în ochi un om, cât timp îl interesează acest lucru. De obicei, animalele ne privesc direct pentru scurt timp, apoi se grăbesc să se uite în altă parte, de parcă văd ceva care le nelinişteşte în ochii omeneşti. Poate că Orson vede ceea ce văd şi ceilalţi câini, poate că asta îl deranjează şi pe el, dar nu se lasă intimidat.           Orson e un câine ciudat. Dar e câinele meu, e prietenul meu statornic, iar eu îl iubesc.           Când telefonul a sunat a şaptea oară, am cedat în faţa inevitabilului şi am răspuns.           Era o asistentă de la Spitalul Milosteniei. Am vorbit cu ea, fără să-mi iau privirea de la Orson.           Tatăl meu se prăpădea. Asistenta medicală îmi sugera să vin fără întârziere la spital.           Când am pus receptorul în furcă, Orson s-a apropiat de scaunul pe care stăteam şi şi-a lăsat capul negru, cârlionţat în poala mea. A scâncit uşor şi mi-a adulmecat mâna. Nu dădea din coadă.           Pentru un timp, am rămas năuc, incapabil să gândesc sau să acţionez. Tăcerea din casă, profundă ca apa din abisurile oceanice, mă apăsa cu o forţă zdrobitoare, care mă imobiliza. Apoi i-am telefonat Sashei Goodall şi i-am cerut să mă ducă la spital.           De obicei, Sasha doarme de la amiază până la opt seara. Difuzează muzică de la miezul nopţii până la şase dimineaţa, la KBAY, singurul post de radio din Moonlight Bay. La ora cinci şi câteva minute, în după-amiaza aceea de martie, dormea şi mi-a părut rău că trebuia s-o trezesc.           Asemenea lui Orson cel cu ochi trişti, Sasha este prietena mea, la care pot apela întotdeauna. Şi este un şofer mult mai bun decât câinele.           Mi-a răspuns imediat. Din vocea ei nu se simţea că ar fi fost trezită din somn. Înainte să apuc să-i spun ce se întâmplase, mi-a zis:           — Chris, îmi pare rău.           De parcă aşteptase s-o sun şi de parcă în ţârâitul telefonului auzise acelaşi sunet al destinului pe care eu şi Orson îl auziserăm la telefonul meu.           Mi-am muşcat buzele şi am refuzat să accept ceea ce urma să se întâmple. Atâta timp cât tata era în viaţă, speram că doctorii se înşală. Cancerul poate intra în remisie, chiar şi în ceasul al doisprezecelea.           Eu cred că miracolele sunt posibile.           La urma urmei, în ciuda bolii mele, am trăit peste douăzeci şi opt de ani, ceea ce este un miracol, într-un fel – deşi alţi oameni, văzându-mi viaţa din punctul lor de vedere, ar putea să considere că-i un blestem.           Cred în posibilitatea miracolelor, dar cred mai mult în nevoia noastră de miracole.           — Ajung la tine în cinci minute, îmi făgădui Sasha.           În timpul nopţii puteam să mă duc pe jos până la spital, dar la ora aceea aş fi fost în mare pericol şi aş fi reprezentat un adevărat spectacol pentru ceilalţi, dacă aş fi încercat să mă descurc singur.           — Nu-i nevoie să te grăbeşti, i-am spus eu. Condu cu grijă! Am oricum nevoie de zece minute ca să mă pregătesc.           — Te iubesc, Omule-de-Zăpadă1.           — Te iubesc, i-am răspuns eu.           Am pus la loc capacul stiloului cu care scriam în clipa în care fusesem sunat de la spital şi l-am aşezat alături de carnetul cu coperte galbene.           Am stins cele trei lumânări groase, folosind o mucarniţă din bronz, cu braţ lung. Fantome subţiri, sinuoase de fum se învârtejiră prin umbră.           Acum, cu o oră înainte de crepuscul, soarele se afla jos pe cer, dar rămăsese încă periculos. Strălucea ameninţător prin marginea jaluzelelor plisate care acopereau toate ferestrele.           Orson, care îmi anticipase intenţiile – ca de obicei – ieşise deja din încăpere şi se plimba în holul de la intrare.           Este o corcitură de labrador, de patruzeci de kilograme, negru ca pisica unei vrăjitoare. Colindă, aproape invizibil, prin întunericul din casă, prezenţa lui fiind trădată doar de zgomotul înăbuşit scos de labele lui mari când umblă pe covoare şi de cel al ghearelor pe podelele din lemn de esenţă tare.           În dormitor, care este despărţit de bibliotecă de un hol, nu mă ostenesc să aprind lampa cu globuri din sticlă mată, ce răspândeşte o lumină obscură. Lumina indirectă, de un galben-stins, a soarelui ce apune, care se strecoară pe la marginea jaluzelelor, îmi este suficientă.           Ochii mei sunt mai bine adaptaţi la întuneric decât cei ai majorităţii oamenilor. Aşa că, la figurat vorbind, sunt frate cu bufniţa. N-am un dar natural al vederii nocturne, nici ceva atât de romantic sau de emoţionant precum un talent paranormal. Lucrurile sunt mult mai simple: e vorba despre obişnuinţa de o viaţă cu întunericul, care mi-a îmbunătăţit văzul pe timp de noapte.           Orson sări pe taburet, apoi se încovrigă pe fotoliu, privindu-mă cum mă pregăteam să dau piept cu lumea invadată de soare.           Dintr-un dulap din baie am luat o sticlă cu o loţiune care avea factor de protecţie solară 50 şi mi-am uns din belşug faţa, urechile şi gâtul.           Loţiunea avea o aromă slabă de nucă de cocos, pe care o asociam cu palmieri scăldaţi în razele soarelui, cer tropical, imagini ale oceanului strălucind în lumina amiezii… şi alte lucruri de care n-o să am parte niciodată. O aromă care reprezintă pentru mine mirosul dorinţei şi al negării, al tânjirii fără speranţă… parfumul greu al imposibilului.

„Uitaţi-vă la aceste mâini! Oh, Doamne, aceste mâini au trudit din greu ca să mă crească.”           Elvis Presley, la sicriul mamei sale                 UNU.           Când m-am trezit, am auzit vântul fierbinte care făcea să zăngăne plasa de la ferestrele deschise şi mi-am spus că era Stormyl, dar nici vorbă de aşa ceva.           Aerul deşertului mirosea vag a trandafiri – încă neînfloriţi – şi a praf – care în deşertul Mojave e în floare timp de douăsprezece luni pe an.           În oraşul Pico Mundo cad precipitaţii doar în perioada scurtei noastre ierni. Dar noaptea caldă de februarie nu fusese îndulcită de aroma ploii.           Speram să aud bubuitul slab al tunetului. Dacă fusesem trezit de un zgomot, atunci acesta fusese al unui tunet din vis.           Mi-am ţinut răsuflarea şi am ascultat tăcerea. Am simţit că tăcerea mă asculta.           Ceasul deşteptător vopsea numere lucitoare pe beznă – era ora două şi patruzeci şi unu de minute dimineaţa.           Pentru o clipă, m-am gândit să rămân în pat. Dar în zilele astea nu mai dorm la fel de bine ca atunci când eram tânăr. Am douăzeci şi unu de ani şi sunt mult mai bătrân decât atunci când aveam de douăzeci de ani.           Note:           1 Stormy – Furtunoasa – este prietena lui Odd, care a fost ucisă la sfârşitul primului volum (n.tr.)           Convins că am companie şi aşteptându-mă să găsesc doi Elvis care mă vegheau, unul cu un zâmbet încrezut şi unul trist şi îngrijorat, m-am ridicat şi am aprins veioza.           Într-un colţ se afla un singur Elvis: o siluetă de carton, de mărime naturală, care făcuse reclamă la Blue Hawaii în holul unui cinematograf. Îmbrăcat cu o cămaşă hawaiiană şi cu o ghirlandă de flori, Elvis părea sigur de sine şi fericit.           În 1961 avusese multe motive să fie fericit. Blue Hawaii fusese un film de succes, iar albumul ajunsese pe primul loc în clasament. Elvis primise şase discuri de aur în anul acela, printre care fusese şi Can 't Help Falâing în Love1şi se îndrăgostise de Priscilla Beaulieu.           Din nefericire, la insistenţa managerului său, Tom Parker, renunţase la rolul principal din West Side Story în favoarea unui film mediocru precum Follow That Dream2. Gladys Presley, mama sa iubita, era moartă de trei ani, iar el îi simţea încă foarte mult lipsa. Deşi avea doar douăzeci şi şase de ani, Elvis începuse să aibă probleme cu greutatea.           Elvisul de carton zâmbeşte etern, veşnic tânăr, incapabil de greşeli sau de regrete, neatins de mâhnire, neştiind ce-i disperarea.           Îl invidiez. Nu există o copie a mea din carton, aşa cum am fost cândva şi cum n-o să mai fiu niciodată.           Veioza scoase la iveală o altă prezenţă, o persoană la fel de răbdătoare pe cât era de disperată. Era clar că-mi veghease somnul, aşteptând să mă trezesc.           — Bună, domnule doctor Jessup, am zis eu.           Doctorul Wilbur Jessup nu putea să-mi răspundă. Chipul îi era răvăşit de suferinţă. Ochii săi – nişte lacuri ale dezolării; orice speranţă se cufundase în adâncurile acelea singuratice.           — Regret să vă văd, i-am spus eu.           Îşi strânse pumnii, fără intenţia de a lovi ceva, ci doar ca o exprimare a frustrării. Îşi apăsă pumnii pe piept.           Note:           1 Nu pot să nu mă îndrăgostesc           2Urmeazâ-ţi visul.           Doctorul Jessup nu mă mai vizitase niciodată în apartamentul meu; ştiam, în adâncul sufletului meu, că el nu mai era printre noi. Dar am sperat să mă înşel şi l-am întrebat, de îndată ce m-am dat jos din pat:           — Am lăsat uşa descuiată?           Doctorul clătină din cap. Ochii i se umplură de lacrimi, dar nu se văicări, nici măcar nu gemu.           Am luat o pereche de blugi din dulap, m-am vârât în ei şi am zis:           — Am fost cam uituc.           Doctorul îşi desfăcu pumnii şi îşi privi palmele. Mâinile îi tremurau, îşi îngropa faţa în palme.           — Există multe pe care aş vrea să le uit, am continuat eu, în timp ce-mi încălţam şosetele şi pantofii, dar din minte îmi dispar doar lucrurile lipsite de importanţă, cum ar fi unde am lăsat cheile, dacă am încuiat uşa, dacă am rămas fără lapte…           Doctorul Jessup, radiolog la spitalul general al districtului, era un om amabil şi tăcut, cu toate că nu mai fusese niciodată atât de tăcut.           Pentru că nu port tricou când dorm, am luat unul alb dintr-un sertar.           Am câteva tricouri negre, dar majoritatea sunt albe. Pe lângă o grămadă de blugi albaştri, am şi două perechi de pantaloni albi din doc.           Apartamentul e înzestrat doar cu un dulap mic. E gol pe jumătate. Aşa sunt şi sertarele de jos ale dulapului.           N-am nici un costum. Nici cravată. Nici pantofi ce trebuie lustruiţi.           Pentru vreme răcoroasă am două pulovere cu guler pe gât.           Odată am cumpărat o vestă tricotată. O nebunie de moment. Când mi-am dat seama că introduceam un nivel incredibil de complexitate în garderoba mea, am înapoiat vesta magazinului.