Dean Koontz

Capitolul 1           Soarele roşu se clatină pe cele mai înalte metereze ale munţilor şi, în lumina amurgului său, coloanele par incendiate. O adiere răcoroasă coboară parcă dinspre discul solar şi se răspândeşte prin iarba înaltă şi uscată, ce unduieşte aidoma unor valuri de foc, în josul pantelor, spre valea mănoasă şi ascunsă în umbre.           În iarba înaltă pană la genunchi, bărbatul stă cu mâinile afundate în buzunarele jachetei de jeanşi şi examinează podgoria de dedesubt. Coardele viţelor au fost scurtate în perioada iernii. Noul sezon de rodire de-abia a început. Muştarul sălbatic, viu colorat, care pe durata lunilor reci a crescut din abundenţă între rândurile de viţă a fost plivit, apoi locul a fost arat. Solul e negru şi fertil.           Podgoria înconjoară hambarul, acareturile şi bungalovul. Cu excepţia hambarului, clădirea cea mai mare este cea a proprietarilor – o casă stil victorian, cu clasicele acoperişuri ţuguiate, lucarne, decoraţii sub cornişe şi fronton sculptat deasupra scării principale.           Paul şi Sarah Templeton locuiesc permanent aici; ocazional, fiica lor, Laura, vine de la San Francisco, unde urmează universitatea. Ar trebui să sosească şi în acest week-end.           Bărbatul contemplă visător o imagine mentală a chipului Laurei, la fel de delicată ca şi o fotografie. În mod ciudat, trăsăturile perfecte ale feţei declanşează gânduri despre ciorchini de Pinot negru, struguri suculenţi, plini de zahăr, cu coajă purpurie şi translucidă. Bărbatul poate simţi realmente strugurii aceştia imaginari, închipuindu-şi cum îi zdrobeşte între dinţi.           Afundându-se lent înapoia munţilor, soarele împrăştie o lumină atât de cald colorată şi atât de vie, încât, acolo unde atinge terenul cufundat în umbre, acesta pare smălţuit pe vecie. Iarba este roşie acum, nu mai seamănă cu pârjolul fără flăcări de mai devreme, ci cu talazuri stacojii ce ajung pană la genunchii bărbatului.           El întoarce spatele casei şi podgoriei. Savurând gustul tot mai intens al strugurilor, porneşte către apus, pătrunzând în umbrele alungite ale culmilor împădurite.           Poate simţi vieţuitoarele mici, locuitorii păşunilor deschise, ghemuindu-se în vizuinile lor. Aude şoaptele penelor care brăzdează vântul – la câteva sute de metri înălţime, un şoim descrie cercuri prin văzduh, căutând prada – şi simte scânteierea îngheţată a stelelor care încă n-au răsărit.           În straniul ocean de lumină roşie, pâlpâitoare, umbrele negre ale copacilor înşiruiţi de-a lungul şoselei licăreau fulgerător peste parbriz.           Pe drumul şerpuit, cu două benzi, Laura Templeton conducea Mustangul cu o măiestrie pe care Chyna o admira, deşi nu putea spune acelaşi lucru despre viteza maşinii.           — Ai talpa cam grea, comentă Chyna.           — Mai bine decât fundul mare, spuse Laura, zâmbind.           — O să ne omori.           — Mamei nu-i place să întârzii la masă.           — Prefer să întârzii la masă, decât să fiu moartă pe masă.           — Încă n-ai cunoscut-o pe mama. Ţine al naibii de mult la respectarea regulilor.           — Acelaşi lucru se poate spune şi despre echipajele de poliţie.           — Uneori vorbeşti exact ca ea, chicoti Laura.           — Care ea?           — Maică-mea.           Încordându-se în centură, sub efectul unui viraj rapid, Chyna replică:           — Păi, una din noi două trebuie să fie adulta cu capul pe umeri.           — Câteodată, pur şi simplu nu-mi vine să cred că eşti doar cu trei ani mai mare ca mine. Zi aşa – douăzeci şi şase? Eşti sigură că n-ai o sută douăzeci şi şase de ani?           — Am prea multă experienţă, murmură Chyna.           Plecaseră din San Francisco sub un cer senin şi rece, învoindu-se pentru patru zile de la University of California, unde, în primăvara următoare, aveau să-şi susţină masteratul în psihologie. Părinţii Laurei îi dădeau fetei banii necesari cazării şi întreţinerii, însă Chyna petrecuse ultimii zece ani ai vieţii frecventând cursurile reduse. În timpul zilei era chelneriţă; începuse la „Denny's”, trecuse la un local din lanţul „Olive Garden”, iar acum lucra la un restaurant de lux, cu feţe de masă albe, cu şerveţele de în şi bucheţele de flori proaspete, şi cu clienţi care – fie binecuvântaţi!           — Lăsau bacşişuri echivalând cu cincisprezece-douăzeci la sută din consumaţie. Vizita aceasta în Napa Valley, la casa familiei Templeton, avea să fie singurul ei concediu din ultimii zece ani.           Din San Francisco, Laura intrase pe autostrada 80, trecând prin Berkeley şi traversând capătul estic al golfului San Pablo. Bâtlanii albaştri se deplasau grav prin apa nu prea adâncă şi se înălţau cu graţie în văzduh: părăsi uriaşe, vag preistorice, minunate pe fundalul cerului senin.           Acum, în amurgul de aur şi purpură, norişorii răzleţi păreau că ard pe boltă, şi Napa Valley se desfăşura ca o tapiserie superbă. Laura abandonase şoseaua principală, în favoarea unei variante mai spectaculoase; cu toate acestea, şofa atât de rapid, încât Chyna reuşea arareori să-şi desprindă ochii de pe drum şi să se bucure de peisaj.           — Doamne, ce-mi place viteza! Exclamă Laura.           — Eu o urăsc.           — Îmi place să gonesc, să alerg, să zbor! Hei, ştii ceva – poate că într-o viaţă anterioară am fost gazelă. Te-ai gândit la chestia asta?           Chyna aruncă o privire spre vitezometru şi se strâmbă.           — Mda, ori o gazelă. Ori o nebună închisă în azil.           — Sau un ghepard. Gheparzii sunt foarte rapizi.           — Cum să nu – un ghepard, iar într-o zi, când îţi urmăreai prada, goneai atât de tare, încât n-ai mai putut frâna şi ai căzut în prăpastie. Ai fost un Willy Coiotul al gheparzilor.           — Sunt un şofer bun, Chyna.

                                                                     PARTEA ÎNTÂI.                                                           VREMEA CREPUSCULULUI.                      Telefonul, aflat pe biroul din camera luminată de lumânări, sună, iar eu am ştiut că urmează să se întâmple ceva groaznic.           Nu sunt dotat cu puteri paranormale. Nu văd semne şi prevestiri pe cer. Liniile din palmă nu-mi spun nimic despre viitor şi n-am talentul ţiganilor de a descoperi soarta în zaţul de cafea.           Tatăl meu era pe moarte şi, după ce îmi petrecusem noaptea lângă patul său, ştergându-i sudoarea de pe frunte şi ascultându-i răsuflarea chinuită, ştiam că nu mai are mult de trăit. Îmi era groază că o să-l pierd şi că o să rămân singur pentru prima oară în douăzeci şi opt de ani de viaţă.           Sunt copil unic la părinţi, iar mama a decedat cu doi ani în urmă. Moartea ei însemnase un şoc pentru mine, dar ea nu fusese obligată să îndure o boală îndelungată.           Noaptea trecută, chiar înainte de ivirea zorilor, mă întorsesem acasă, epuizat, ca să mă culc. Dar n-am dormit nici prea mult, nici prea bine.           Acum stăteam pe scaun şi-mi doream ca telefonul să înceteze să sune – dar n-a încetat.           Şi câinele ştia ce înseamnă ţârâitul acela. Ieşi din umbră, veni în lumina lumânărilor şi mă privi cu tristeţe.           Spre deosebire de alţii din specia sa, el poate privi în ochi un om, cât timp îl interesează acest lucru. De obicei, animalele ne privesc direct pentru scurt timp, apoi se grăbesc să se uite în altă parte, de parcă văd ceva care le nelinişteşte în ochii omeneşti. Poate că Orson vede ceea ce văd şi ceilalţi câini, poate că asta îl deranjează şi pe el, dar nu se lasă intimidat.           Orson e un câine ciudat. Dar e câinele meu, e prietenul meu statornic, iar eu îl iubesc.           Când telefonul a sunat a şaptea oară, am cedat în faţa inevitabilului şi am răspuns.           Era o asistentă de la Spitalul Milosteniei. Am vorbit cu ea, fără să-mi iau privirea de la Orson.           Tatăl meu se prăpădea. Asistenta medicală îmi sugera să vin fără întârziere la spital.           Când am pus receptorul în furcă, Orson s-a apropiat de scaunul pe care stăteam şi şi-a lăsat capul negru, cârlionţat în poala mea. A scâncit uşor şi mi-a adulmecat mâna. Nu dădea din coadă.           Pentru un timp, am rămas năuc, incapabil să gândesc sau să acţionez. Tăcerea din casă, profundă ca apa din abisurile oceanice, mă apăsa cu o forţă zdrobitoare, care mă imobiliza. Apoi i-am telefonat Sashei Goodall şi i-am cerut să mă ducă la spital.           De obicei, Sasha doarme de la amiază până la opt seara. Difuzează muzică de la miezul nopţii până la şase dimineaţa, la KBAY, singurul post de radio din Moonlight Bay. La ora cinci şi câteva minute, în după-amiaza aceea de martie, dormea şi mi-a părut rău că trebuia s-o trezesc.           Asemenea lui Orson cel cu ochi trişti, Sasha este prietena mea, la care pot apela întotdeauna. Şi este un şofer mult mai bun decât câinele.           Mi-a răspuns imediat. Din vocea ei nu se simţea că ar fi fost trezită din somn. Înainte să apuc să-i spun ce se întâmplase, mi-a zis:           — Chris, îmi pare rău.           De parcă aşteptase s-o sun şi de parcă în ţârâitul telefonului auzise acelaşi sunet al destinului pe care eu şi Orson îl auziserăm la telefonul meu.           Mi-am muşcat buzele şi am refuzat să accept ceea ce urma să se întâmple. Atâta timp cât tata era în viaţă, speram că doctorii se înşală. Cancerul poate intra în remisie, chiar şi în ceasul al doisprezecelea.           Eu cred că miracolele sunt posibile.           La urma urmei, în ciuda bolii mele, am trăit peste douăzeci şi opt de ani, ceea ce este un miracol, într-un fel – deşi alţi oameni, văzându-mi viaţa din punctul lor de vedere, ar putea să considere că-i un blestem.           Cred în posibilitatea miracolelor, dar cred mai mult în nevoia noastră de miracole.           — Ajung la tine în cinci minute, îmi făgădui Sasha.           În timpul nopţii puteam să mă duc pe jos până la spital, dar la ora aceea aş fi fost în mare pericol şi aş fi reprezentat un adevărat spectacol pentru ceilalţi, dacă aş fi încercat să mă descurc singur.           — Nu-i nevoie să te grăbeşti, i-am spus eu. Condu cu grijă! Am oricum nevoie de zece minute ca să mă pregătesc.           — Te iubesc, Omule-de-Zăpadă1.           — Te iubesc, i-am răspuns eu.           Am pus la loc capacul stiloului cu care scriam în clipa în care fusesem sunat de la spital şi l-am aşezat alături de carnetul cu coperte galbene.           Am stins cele trei lumânări groase, folosind o mucarniţă din bronz, cu braţ lung. Fantome subţiri, sinuoase de fum se învârtejiră prin umbră.           Acum, cu o oră înainte de crepuscul, soarele se afla jos pe cer, dar rămăsese încă periculos. Strălucea ameninţător prin marginea jaluzelelor plisate care acopereau toate ferestrele.           Orson, care îmi anticipase intenţiile – ca de obicei – ieşise deja din încăpere şi se plimba în holul de la intrare.           Este o corcitură de labrador, de patruzeci de kilograme, negru ca pisica unei vrăjitoare. Colindă, aproape invizibil, prin întunericul din casă, prezenţa lui fiind trădată doar de zgomotul înăbuşit scos de labele lui mari când umblă pe covoare şi de cel al ghearelor pe podelele din lemn de esenţă tare.           În dormitor, care este despărţit de bibliotecă de un hol, nu mă ostenesc să aprind lampa cu globuri din sticlă mată, ce răspândeşte o lumină obscură. Lumina indirectă, de un galben-stins, a soarelui ce apune, care se strecoară pe la marginea jaluzelelor, îmi este suficientă.           Ochii mei sunt mai bine adaptaţi la întuneric decât cei ai majorităţii oamenilor. Aşa că, la figurat vorbind, sunt frate cu bufniţa. N-am un dar natural al vederii nocturne, nici ceva atât de romantic sau de emoţionant precum un talent paranormal. Lucrurile sunt mult mai simple: e vorba despre obişnuinţa de o viaţă cu întunericul, care mi-a îmbunătăţit văzul pe timp de noapte.           Orson sări pe taburet, apoi se încovrigă pe fotoliu, privindu-mă cum mă pregăteam să dau piept cu lumea invadată de soare.           Dintr-un dulap din baie am luat o sticlă cu o loţiune care avea factor de protecţie solară 50 şi mi-am uns din belşug faţa, urechile şi gâtul.           Loţiunea avea o aromă slabă de nucă de cocos, pe care o asociam cu palmieri scăldaţi în razele soarelui, cer tropical, imagini ale oceanului strălucind în lumina amiezii… şi alte lucruri de care n-o să am parte niciodată. O aromă care reprezintă pentru mine mirosul dorinţei şi al negării, al tânjirii fără speranţă… parfumul greu al imposibilului.

Un bocet pentru cea moartă de două ori Într-atât de tânără muri.           (EDGAR ALLAN POE, Lenore)   Multă nebunie şi mai mult păcat Şi groază-n miezul intrigii.           (EDGAR ALLAN POE, Viermele cuceritor)   Cea mai cumplită spaimă ne întoarce la gesturile copilăriei.           (CHAZAL)                 Prolog.           LAURA se afla în pivniţă şi făcea curăţenia de primăvară simţind cum urăşte fiecare clipă petrecută acolo. Nu munca în sine îi displăcea; era din fire o fată harnică şi se simţea cea mai fericită când avea de dereticat prin casă. Dar îi era frică să coboare în pivniţă.           În primul rând, locul era întunecat. Cele patru ferestre înguste, aşezate sus pe zid, puţin mai largi ca nişte spărturi, şi geamurile acoperite cu un strat de praf lăsau să intre doar o lumină slabă, cretoasă. Chiar luminată cu două lămpi, încăperea mare îşi păstra încăpăţânată umbrele, nevrând să se dezvăluie în întregime. Licărul de ambră al lămpilor scotea la iveală pereţii jilavi din piatră şi-un cuptor uriaş, care ardea cu cărbuni, dar era rece şi nefolosit în această frumoasă şi caldă după-amiază de mai. Pe mai multe rafturi lungi, şiruri întregi de borcane reflectau cioburi de lumină, dar conţinutul lor – fructe şi legume conservate în casă şi depozitate aici, în ultimele nouă luni – rămânea neluminat. Colţurile încăperii erau în beznă, iar din tavanul jos, cu grinzi aparente, atârnau umbre ca nişte steaguri lungi din crep funerar.           Pivniţa avea întotdeauna un miros uşor neplăcut. Era mucegăită, asemenea unei peşteri de calcar. Uneori, primăvara şi toamna, când era foarte umed, prin colţuri apărea o ciupercă verde-cenuşie, o excrescenţă dezgustătoare ca o crustă, având pe margini minusculi spori albi ce aminteau ouăle de insecte: acest peisaj grotesc adăuga propriul miros slab, dar nu mai puţin neplăcut, aerului din pivniţă.           Totuşi, nici întunericul, nici mirosurile neplăcute şi nici ciuperca nu provocaseră spaimele Laurei: păianjenii o înspăimântau. Păianjenii stăpâneau pivniţa. Unii erau mici, maronii şi iuţi; alţii erau cenuşii ca manganul, ceva mai mari decât cei maronii, dar la fel de iuţi ca verii lor mai mici. Mai erau şi câţiva uriaşi, negri-albăstrui, cât degetul cel mare al Laurei.           În timp ce ştergea praful şi îndepărta cele câteva pânze de păianjen de pe borcanele cu conserve de casă, mereu atentă la zvâcnirile rapide ale păianjenilor. Laura era din ce în ce mai furioasă pe mama ei. În locul pivniţei, mama ar fi putut-o lăsa să cureţe câteva din camerele de sus; aici jos ar fi putut deretica mătuşa Rachael ori chiar mama, căci niciuna dintre ele nu se temea de păianjeni. Dar mama ştia că Laurei îi e teamă de pivniţă şi avea chef s-o pedepsească. Era într-o dispoziţie îngrozitoare, neagră ca norii încărcaţi de tunete. Laura o mai văzuse şi altă dată aşa. Prea des. O dată cu trecerea anilor starea aceasta proastă cobora tot mai, frecvent asupră-i, şi când era stăpânită de ea, se transforma într-o persoană total diferită de cea care fusese altădată, femeia zâmbitoare care cânta întruna. Deşi Laura îşi iubea mama, nu-i plăcea femeia nervoasă, meschină care devenea uneori. Nu-i plăcea femeia urâcioasă care-o trimisese în pivniţa cu păianjeni.           Cum ştergea de praf borcanele cu piersici, pere, roşii, sfeclă, fasole şi dovlecei muraţi, aşteptând nervoasă inevitabila apariţie a unui păianjen, dorindu-şi să fie matură, măritată şi independentă, Laura se sperie auzind un sunet brusc, ascuţit ce pătrunse prin aerul jilav al subsolului. La început fusese ca vaietul îndepărtat, uitat al unei păsări exotice, dar curând deveni mai puternic şi mai opresant. Se opri din ştersul prafului, îşi ridică privirea spre tavanul întunecat şi ascultă atentă urletul sinistru ce venea de deasupra. După o clipă îşi dădu seama că era vocea mătuşii Rachael şi că era un ţipăt de groază.           Sus, ceva căzu cu zgomot mare. Părea a fi un porţelan care se sparge. Trebuie să fie vasul cu păun al mamei. Dacă era aşa, mama va fi într-o dispoziţie extrem de scârboasă tot restul săptămânii.           Laura se îndepărtă de rafturile cu conserve şi porni spre scările pivniţei, dar se opri brusc când auzi ţipetele mamei. Nu era un ţipăt de mânie pentru pierderea unui vas, avea ceva de groază în el.           Paşi bufniră pe podeaua camerei de zi, îndreptându-se spre uşa principală a casei. Uşa cu zăbrele se deschise cu sunetul familiar al arcului lung, apoi se izbi, închizându-se. Rachael era afară acum, striga cuvinte neinteligibile, dar care te făceau totuşi să-ţi fie frică.           Laura simţi miros de fum.           Se grăbi spre scări şi sus văzu palide limbi de flăcări. Fumul nu era des, dar avea un miros neplăcut şi înţepător.           Cu inima bubuind, Laura urcă până la treapta cea mai de sus. Valurile de căldură o obligară să-şi închidă ochii, dar putu vedea ce se întâmpla în bucătărie. Peretele de foc nu era compact. Exista o potecă îngustă de salvare, un coridor de siguranţă răcoroasă; uşa de la veranda din spate era la celălalt capăt.           Îşi ridică fusta lungă şi şi-o înfăşură strâns peste şolduri şi coapse, adunând-o cu ambele mâini ca să n-o lase să se târâie în flăcări. Se deplasă cu băgare de seamă pe palierul înconjurat de foc, care scârţâi sub ea, dar înainte să ajungă la uşa deschisă, bucătăria explodă în flăcări galben-albăstrui, care deveniră repede portocalii. Din perete în perete, din podea până-n tavan, încăperea era un infern; nu mai era nici o trecere prin vâlvătaie. Absolut nebuneşte, cadrul uşii mistuit de foc trezi în mintea Laurei imaginea unui ochi scânteind într-un felinar din bostan.

Căzu în visul atât de familiar. Maşinăria. Jumătate metal şi jumătate carne. Pistoane de oţel care bubuiau. Inimile oamenilor care pompau lubrefianţi. Sânge şi ulei, fier şi oase, plastic şi tendoane, sârme şi nervi.   DRAMELE DECLANŞATE DE PERICOLUL INGINERIEI GENETICE PENTRU INTEGRITATEA SPECIEI UMANE… ÎNTR-UN ROMAN INCENDIAR CU „EFECTE” ŞI „SENZAŢII TARI”… SUSPANS, TEROARE INSINUANTĂ ŞI GROTESC   Terifiant… Un ritm care îţi taie respiraţia.           (Milwaukee Journal)   Un veritabil tezaur al terorii.           (Houston Chronicle)                 PARTEA ÎNTÂI.           DE-A LUNGUL ŢĂRMULUI NOPŢII.           Acolo unde umbrele ca de pe ceea lume se îndreaptă dănţuind către o muzică de miez de noapte, pe care numai ele o aud.           „Cartea Tristeţilor Prefirate”           Lui Jenice Capshaw îi plăcea să alerge noaptea.           Aproape în fiecare noapte, între orele zece şi unsprezece, Janice îşi punea costumul ei de sport gri, în dungi, cu reflexe albastre, care ajungeau pe spate şi până pe piept, îşi aduna părul sub o bentiţă, îşi lega pantofii sport New Balance şi alerga şase mile1. Avea treizeci şi cinci de ani, dar ar fi putut părea de douăzeci şi cinci şi această strălucire a tinereţii o atribuia faptului că alerga de douăzeci de ani încontinuu.           Duminică noaptea, pe 21 septembrie, ieşi din casă la ora zece şi alergă de-a lungul a patru corpuri de case, mai întâi spre nord, către Ocean Avenue, strada principală din Moonlight Cove, făcu la stânga şi se îndreptă în jos, spre plaja publică. Magazinele erau închise şi întunecate. În afară de strălucirea de aramă stinsă a vaporilor de sodiu de la lămpile de pe stradă, singurele lumini erau cele din câteva apartamente de deasupra magazinelor, cele de la taverna „Podul Cavalerului” şi de la biserica catolică „Maica Îndurării”, care era deschisă zi şi noapte. Pe străzi nu se afla nici o maşină şi nu se vedea nici o altă persoană. Moonlight Cove fusese întotdeauna un orăşel liniştit, evitând turismul pe care celelalte comunităţi de pe coastă îl urmăreau cu aviditate. Lui Jenice li plăcea ritmul de viaţă de aici, lent, măsurat, deşi, câteodată, în ultima vreme, oraşul nu mai părea adormit, ci mort.           În timp ce alerga pe strada principală, prin băltoace de lumină ca de chihlimbar, prin umbrele nopţii, umbre sculptate de vânt pe care le dădeau rând pe rând pinii şi chiparoşii, nu văzu nici o altă mişcare în afară de a ei şi de înaintarea ondulată şi leneşă a ceţii diafane prin aerul nemişcat. Singurele sunete erau plesnetul înfundat al pantofilor cu tălpi de cauciuc cu care alerga pe trotuar şi respiraţia ei grea. După cum constată, ar fi putut să fie ultima fiinţă de pe pământ, angajată într-un maraton solitar.           Nu-i surâdea să se trezească dis-de-dimineaţă ca să alerge înainte de serviciu, iar vara era mult mai plăcut să străbată cele şase mile după ce arşiţa zilei trecuse, cu toate că, de fapt, nici indispoziţia de la orele matinale şi nici arşiţa nu erau adevăratele motive ca să prefere lăsarea întunericului, pentru că şi iarna alerga conform aceluiaşi program. Ieşea la acea oră târzie par şi simplu pentru că îi plăcea noaptea.           Încă de mică preferase noaptea, era încântată să stea afară, în curte, după apusul soarelui, sub cerul plin de stele, ascultând broaştele şi greierii. Întunericul alina, îmblânzea muchiile ascuţite ale lumii, domolea culorile prea aprinse. Odată cu lăsarea amurgului, cerul părea că se îndepărtează; universul se lărgea. Noaptea era mai mare decât ziua şi, pe tărâmul ei, viaţa părea să ofere multe alte posibilităţi.           Acum ajunse la bucla pe care o făcea Ocean Avenue la poalele dealului, trecu în viteză prin zona de parcare şi apoi spre plajă. Pe deasupra ceţii subţiri, cerul adăpostea numai nori risipiţi şi strălucirea argintiu-galbenă a lunii pline pătrundea prin ceaţa slabă, oferindu-i suficientă lumină să vadă pe unde merge. În unele nopţi, ceaţa era prea groasă şi cerul prea acoperit ca să-i permită să alerge spre ţărm.           Dar acum spuma albă a talazurilor se năştea din marea întunecată în rânduri fantomatice, fosforescente şi plaja în formă de semilună strălucea palid intre valuri şi dealurile de pe coastă, iar reflexele lunii scânteiau uşor prin ceaţă.           În timp ce alerga de-a lungul plajei către nisipul compact şi umed de la marginea apei şi se îndrepta spre sud, intenţionând să alerge o milă către un mic golf.           Janice se simţea extraordinar de vie.           Richard – fostul ei soţ, care murise de cancer cu trei ani în urmă – spusese că ritmurile ei circadiene erau atât de mult fixate dincolo de miezul nopţii, încât ea era mai mult decât o fiinţă a nopţii. „Ţi-ar plăcea, probabil, să fii vampir, trăind între apusul soarelui şi zori”, obişnuia el să spună, iar ea zicea: „Vrrreau să-ţi sug sângele”. Doamne, cât îl iubise!           La început, îşi făcuse griji că viaţa de soţie a unui pastor luteran ar deveni plictisitoare, dar nu fusese aşa nici măcar o clipă. La trei ani după moartea lui, ea încă îi simţea lipsa, zi de zi, iar noaptea şi mai mult. El însemnase pentru ea.           Deodată, în vreme ce trecea de doi chiparoşi cu trunchiurile răsucite, înalţi de câţiva metri, care crescuseră în mijlocul plajei, la jumătatea drumului dintre dealuri şi linia apei, Janice simţi că nu era singură în noapte şi în ceaţă. Nu văzu nici o mişcare şi nu sesiză nici un alt sunet decât cel al propriilor paşi, respiraţia ei grea şi bătaia asurzitoare a inimii; numai instinctul îi spuse că mai era cineva în preajmă.

Părul auriu închis îi cădea peste sâni ca untul topit, aruncând sclipiri mărunte, reflectând lumina de ambră din tavan, dezgolind, din când în când, în fluturarea sa, adevăratele minuni pe care ar fi trebuit să le acopere, Ieşi din baie întinzându-şi rujul cu buzele şi spuse:           Ce s-a întâmplat?           M-am întins pa canapea cu faţa în jos, cu jumătate de faţă îngropată în pernă, gol până la brâu, arătând spre vasul de pe podea.           Te rog Lynda, aşează-mi-l pe Icky.           Se apropie cu paşi de dansatoare, ca o frunză purtată prin încăperea graviplanului de un curent inconsistent; o minunăţie de linii curbe şi frânte, de rotunjimi şi adâncituri. Se aşeză pe marginea canapelei, cu păru-i unduitor încercând să-i acoperă comorile şi reuşind doar în parte, şi băgă mâiniie în vasul cu gura largă, ridicându-l pe Icky şi ţinându-l ca pe o piftie sau ca pe o bucată de ficat crud.           Cu grijă, am spus eu.           Tu să taci acum. Icky şi cu mine ştim ce avem de făcut.           — Acelaşi lucru…           Şşş.           Îmi aşeză lipitoarea pe spate, chiar între umeri, apăsând-o cu blândeţe pentru ca stratul adeziv să facă priză bună. Apoi ridică partea din faţă şi îi plie dedesupt lamboul senzorial, încât partea poroasă să ia contact cu pielea mea, scutindu-l pe Icky să facă singur treaba asta, cu o mulţime de zvârcoliri şi scurmături umede şi neplăcute. Eram obişnuit cu Icky şi nu mă deranja prea mult când începea să mi se foiască pe piele. Dar Lynda insista să aranjeze ea şi să-l lipească bine. Spunea că are experienţă. Cu toate astea, încă mai aveam emoţii pentru Icky.           Totul e la locul lui, spuse ea, declarând ritualul terminat.           Am simţit filamentele de fineţea firului de păr sondând prin carne, şerpuind nedureros prin ţeastă şi atingându-mi uşor creierul acolo unde trebuia. Icky era cu mine. Icky era în mine. O stare deosebită de confort mă cuprinse, infiltrându-se în tot corpul. Muşchii se tonifiară şi simţiurile mi se ascuţiră, aşa cum se întâmpla de fiecare dată după contact. Mâiniie mi se întinseră după chitară, să o prindă, să-i atingă corzile, să smulgă acorduri din cutia plată de lemn, să cânte ultimile piese, pentru ca Icky să le poată trăi.           Aterizăm într-un sfert de oră, anunţă Lynda, trăgându-mi o palmă peste fund. Mai bine te-ai îmbrăca. Se ridică şi se întoarse la baie, unduindu-şi trupul zvelt la fiecare pas.           Dacă ar mai fi fost timp, am început eu.           Dar nu este, spuse, ea clipind, grăbeşte-te.           Am ajuns acasă. Lynda stătea lângă mine, ţinându-mi mâna în mâna ei, împletindu-şi degetele micuţe cu ale mele, iar Icky stătea pe umărul meu, ascunzându-se sub costumul negru de piele. Nu, nu ascunzându-se cu adevărat pentru că trupul său moale îmi rotunjea spatele acolo unde trebuia să fie scobit, îngroşându-mi ceafa acolo unde ar fi trebuit să fie dreaptă şi subţire. Lynda mă liniştea bătându-mă pe braţ, clipind, şoptindu-mi lucruri care ştia că-mi fac plăcere, despre cât de bun muzician eram, despre cum mă iubea toată lumea, despre ce ar face cu mine dacă am fi singuri şi nu ar trebui să ne grăbim. Era teribilă. încrederea din ochii ei mă îmbărbăta. Iubirea din ei mă calmă. Icky (al cărui nume adevărat nu putea fi pronunţat în afara sistemului său solar) mă liniştea, prin filamentele sale, cu vorbe fără cuvinte pe care mi le spunea în minte. Îmi proiecta imagini care să mă calmeze, să mă pregătească pentru ce urma să fie.           Lynda, în ultima clipă intimă a noastră, îmi strânse mâna din nou.           Icky îmi ridica din nou moralul, atingându-mă cu fâşii de protoplasmă.           Şi uşile se deschiseră înaintea noastră ca obloanele unei ferestre. Dincolo se întindea aeroportul.           Şi lumea…           Erau acolo pe puţin opt mii, poate chiar zece mii. Se foiau în toate direcţiile, oameni de toate vârstele – majoritatea însă tineri – făcând cu mâna, ridicând pancarte pe care scria: TE IUBIM, LEONARD CHRIS şi BINE AI VENIT ACASĂ LEO! ovaţionând, ovaţionând, ovaţionând.           Trecuseră nouă ani, timp în care urcasem treptele obscurităţii pentru a deveni cel mai celebru muzician al galaxiei, cunoscut nu numai de rasa care se autointitula Omenire, ci şi da cele Şapte Rase, înţeles cel mai bine de mine şi Icky, dar ascultat de toţi. Era totuşi ceva extraordinar ca un oraş de ţărm, de mărimea Harrisburg-ului din Pennsylvania, să poată strânge o asemenea mulţime pentru a mă întâmpina. Cred că atunci am început să tremur.           Gărzile au ridicat platforma, ne-au înconjurat şi am coborât spre limuzina care ne aştepta jos. Nu era un gravcar, era un adevărat Ford de muzeu, să fiu al naibii, cu roţi, cu toate alea. Am fost poftiţi pe bancheta din spate, iar doi motociclişti au tras în faţă, cu motociclete adevărate.           — Nu-i rău, nu-i aşa?întrebă Lynda.           Icky întrebă ceva asemănător, fără cuvinte.           Mulţimea nu vroia să ne lase să trecem uşor. Se înghesuiau, nerăbdători să atingă geamul prin care mă puteau vedea. Îmi ţipau numele.           Majoritatea fete, remarcă Lynda.           Geloasă?           Nu. Ele nu te vor pe tine. Cel puţin nu în întregime. Vor doar o bucăţică pe care să o ducă acasă ca amintire.      După ce am depăşit mulţimea, ne-am grăbit către hotel, cu sirenele motocicliştilor în funcţiune. Am băgat mâna în buzunarul de la haină şi am scos, încă o dată, scrisoarea tatălui meu. Era boţită de atâta citit, dar trebuia să o mai văd, să mă conving că am interpretat-o corect, într-adevăr, citisem bine: 'Fiule, spunea rugător, fiule, nu încerca să-L aduci cu tine. Vino singur şi vei fi bine primit, foarte bine primit. Dar dacă aduci şi blestematul acela de vierme, dacă aduci şi acel despot care te călăreşte ca un diavol, care-ţi perverteşte trupul şi otrăveşte tot ce înseamnă om în tine, atunci stai dracului cât mai departe. Dacă îl aduci cu tine, atunci stai undeva, într-un hotel.........