Vintila Corbul

— ATENŢIUNE ! Atenţiune ! Trenul rapid eu direcţia Roma — Neapoli — Messina — Palermo pleacă peste cinci minute de pe linia şapte. Persoanele care i-au condus pe pasageri sînt rugate să coboare din vagoane. Vă dorim călătorie plăcută ! Difuzorul gării îşi încetă emisia. Mircea Paltin continua să străbată peronul cu acelaşi pas vioi, dar măsurat, atît de deosebit de graba dezordonată a celorlalţi călători întîrziaţi, care alergau să nu piardă trenul. Toate îl încîntau. Şi lumea pestriţă şi zgo- motoasă din jur, şi vagoanele înşiruite ca nişte mărgele pe liniile de oţel, şi ploaia de lumini fluorescente, şi afişele multicolore ale agenţiilor de voiaj, şi slalomul vagonetelor electrice care se strecurau prin mulţime, cărînd bagaje cu cele mai variate forme geometrice. O ciocnire neaşteptată cu o matroană planturoasă, care dezlănţui un adevărat potop de invective, în cel mai pur dialect napolitan, îî făcu să pufnească în rîs. „Ce ghinion ! Nu putea să fie una tânără şi frumoasă ?" Hamalul care-l urma cu valizele îi atrase atenţia, — Iată vagonul dumneavoastră, domnule ! — Mulţumesc. întinse biletele sale însoţitorului de vagon. — Cabina şase, cuşeta doi, citi cu glas tare însoţitorul. Ii restitui biletele şi-l invită să se urce în vagon. Urmat de hamal, Mircea îşi făcu loc pe culoar, printre călătorii care se agitau înaintea plecării. Intră în cabină. Hamalul îi instala valizele în plasă. — Călătorie frumoasă, domnule ! salută el, ducînd mina la cozoroc. Rămas singur, Mircea deschise geamul. Vacarmul mulţimii animate de pe peron răbufni în cabină. Spectacolul forfotei din gară îî absorbi iarăşi. Călătoria şi literatura erau marile sale pasiuni. Romanele-i picareşti oglin- deau dragostea pentru viaţa de aventură, pentru spaţiile largi, pentru senzaţiile tari. Mircea Paltin răspundea cu prisosinţă la ceea ce Jack London numea The call of the wild. Visul lui era să creeze un erou pe măsura lui Si- món Templar, a lui Lemmy Cautioh sau a lui James Bond. Admira aceste personaje bătăioase, plin de vigoare şi de forţă, cu pumnii de fier, umerii pătraţi şi muşchii tari ca vîna de bou, care chemau parcă primejdiile în jurul lor. Se încăierau cu zece adversari deodată şi ieşeau victorioşi din luptă, fără ca hainele lor să fi căpătat: o cută. Aceşti eroi ai secolului XX erau idolii unui anumit tineret, care reducea arta cinematografică la filmele poliţiste, literatura la romanele lui Leslie Charteris, muzica la quartetul Beatles şi arta vestimentară la bluzoanele negre. Proaspăta, dar colosal a-lor celebritate zdrobea gloria ruginită a lui Hercule, Samson, ori Milon din Crotona. Mircea Paltin avea înfăţişare de sportiv, de actor de cinema, de manechin desprins dintr-un jurnal de modă masculină, dar nu de cărturar. Numai ochii săi scăpărători de inteligenţă, expresia de un umor fin, uşor ironic îi trădau înclinările spre visare, posibilităţile de gîndire profundă, de trăire interioară. îl singulariza mai ales âmbetul său de un farmec comunicativ, care-i lumina uneori faţa. Trenul se puse în mişcare. Peronul începu să alunece prin faţa ferestrelor vagonului. Batiste fluturau deasupra capetelor mulţimii. Cadranul luminos al ceasului gării indica ora opt şi şi minut. Instinctiv Mircea îşi verifică ceasul-brăţară. în aceeaşi clipă, îşi făcu apariţia în pragul cabinei urs bărbat nu prea înalt, bine făcut, îmbrăcat într-un costum gris-fer impecabil. Să tot fi avut treizeci de ani. Obrazul neted, nasul grecesc, trăsăturile regulate, dar ele o rigiditate ciudată, bărbia rotundă păreau modelate din ceară. Numai ochii erau de o mobilitate impresionantă. Cenuşii, vioi, duri, iscoditori, se străduiau să nu le scape nimic din ceea ce apărea în cîmpul lor vizual. Noul venit salută cu d înclinare scurtă a capului. Privirea lui întîrzie cîteva clipe asupra lui Mircea, care încercă o senzaţie dezagreabilă. Avu impresia că se află în faţa unei reptile. — Buona sera, rosti în sfîrşit străinul. Avea un vag accent american. — Buona sera, replică Mircea. Acestea fură de altfel singurele cuvinte pe care le schimbară. Cu un gest neglijent străinul îşi aruncă servieta diplomat în plasă. Însoţitorul vagonului îi aduse valizele, în schimbul acestui serviciu se alese cu un bacşiş care-l făcu să se ploconească pînă la pămînt. — Cina se serveşte peste un sfert de oră, anunţă el, apoi se retrase. Mircea se întoarse spre fereastră. Trenul cîştiga viteză. Se întunecase. Luminile cartierelor mărginaşe ale oraşului se pierdeau ca nişte stele căzătoare undeva, în urmă. Mircea era foarte înrîntat de uşurinţa cu care vorbea italieneşte. Îşi însuşise accentul unui autentic cetăţean al Romei. O italiancă tînără şi zglobie, ca argintul viu, dansatoare la un bar din Bucureşti, îl familiarizase cu limba italiană vorbită, desăvîrşindu-i în acest chip cunoştinţele lingvistice dobîndite la Facultatea de filologie. în cursul scurtei sale şederi la Roma fusese luat drept italian şi asta îl umpluse de îneîntare. Mircea anticipa bucuria pe care o va simţi cînd va păşi pe pămîntul Siciliei. De mult plănuise o călătorie în sudul Italiei, dar nu hotărîse să treacă la fapte, decît în ziua în care colecţia Aventura îi solicitase un roman cu acţiune trepidantă. Se gîndise atunci să scrie o carte cu piraţi, cu comori ascunse în insule stîncoase, pîrjolite de arşiţa soarelui, cu corăbii zvelte şi rapide, cu abordaje spectaculoase şi lupte epice. Citise odată o cronică a cu- ceririi Siciliei de către piraţii normanzi. Ar fi fost interesant să dezvolte un episod din această epocă frămîntată. Ştia că la Palermo va găsi documente preţioase, care i-ar putea folosi la elaborarea romanului. Şi fiindcă era ope- rativ, plecase la drum. Căzuse însă intr-un sezon nu tocmai potrivit. Era în plină vară. Iar verile în sudul Italiei sînt toride.

Cizmele înalte pînă peste genunchi ale cancelarului prinţ Bismarck călcau apăsat pe pardoselile de marmură, stîrnind ecouri în Sirul de încăperi vaste ale palatului imperial, pe care le străbătea sub privirile neclintite ale cuirasierilor de gardă, încremeniţi în poziţie de drepţi. Soldaţii aceştia, atît de țepeni încît evocau personajele de ceară din muzeul inaugurat de curînd în Kaiser Galerie, încadrau doi cîte doi uşile duble, pe care lachei galonaţi le dădeau la o parte într-o solemnă succesiune, deschizînd drum cancelarului spre cabinetul îm-păratului Wilhelm I. Prinţul Bismarck respira prin toţi porii forţa. Un ade-vărat gigant - întrecea cu un cap pe mai toţi soldaţii din gardă, aleşi dealtfel pentru statura lor uriaşă şi atît de deco-rativă - avea ochi pătrunzători, ce intimidau, trăsături aspre, gesturi greoaie şi mers apăsat de pachiderm. Energia lui explo-zivă, accesele de furie, caracterul neînfrînat, spiritu-i răzbu-nător făcuseră pe unii deputaţi din Reichstag să-l asemuiască cu zeul Vulcan. De acolo i se trăgea poate şi porecla: Cance-larul de Fier. Cînd pătrunse în anticamera cabinetului imperial, înalţii demnitari, care-şi aşteptau rîndul spre a fi primiţi în audienţă, i se înclinară cu deferentă. Făcu excepţie numai baronul von Schrame, şambelan al împărătesei Augusta, care-i întoarse ostentativ spatele, reflectînd prin atitudinea sa antipatia ma-nifestată de imperiala lui stăpînă faţă de cancelar. Gestul lui von Schrame nu scăpă prinţului, care rosti ca pentru sine, dar destul de tare spre a fi auzit de toată lumea: - Astăzi nici valeţii nu mai ştiu să se poarte! Baronul, pîrjolit de vorbele dispreţuitoare ale cancelarului, vru să riposteze, dar se abţinu. I-ar fi, dat o satisfacţie prea mare, arătînd că se recunoscuse în postură de slugă. Se va răzbuna însă, manevrînd din umbră a-i dejuca planurile, îşi îngăduia luxul de a-l înfrunta, fiindcă se ştia apărat de împărăteasă. Ofiţerul de ordonanţă, care veghea la uşa cabinetului im-perial, îşi făcu loc printre demnitari şi se înfăţişă cancelarului, lovindu-şi respectuos călcîiele. - Alteţă,  Majestatea-Sa  Imperială  vă  aşteaptă!   Îmi  per-miteţi  să  anunţ sosirea Alteţei-Voastre  Majestăţii-Sale! Pătrunse în cabinet, iar după cîteva clipe reapăru aferat. -  Vă rog să intraţi, Alteţă! Bătrînul împărat Wilhelm, în uniformă de mareşal, stătea cu mîinile la spate, în faţa ferestrei care privea spre piaţa Operei. Razele soarelui îi aureau favoritele albe, stufoase, ce-i încadrau obrajii plini, rozalii. Deşi trecuse pragul celui de-al nouălea deceniu de existenţă, stătea drept, ţinînd pieptul scos înainte, ca un soldat la paradă. Fruntea îi era înnourată de gînduri. Buzele-i strînse i se subţiaseră ca două fire de aţă. Ţăcănitul pintenilor cancelarului, care-l salută milităreste, îl făcu să se întoarcă într-acolo. Silueta masivă a prinţului, îmbrăcat în redingota neagră a uniformei de cuirasieri din Sydlitz, se încadra pe fundalul uşii albe asemenea unei statui plasate într-o nișă. Împăratul se apropie de birou şi arătă cu un gest ziarul Der Post, din 8 aprilie 1875, al cărui editorial era înconjurat cu roşu. -  Am citit articolul, rosti. E tare! Poate prea tare! Îşi puse ochelarii, luă jurnalul de pe masă si reciti un pa-saj subliniat cu acelaşi creion roşu: Ne ameninţă războiul? Da! Se poate afirma cu toată certitudinea că războiul ne ame-ninţă efectiv! Lăsă gazeta să cadă pe masă, apoi îşi scoase ochelarii. -  Argumentele referitoare la pregătirile militare ale Fran-ţei,  dornică  să-şi  ia revanşa după înfrîngerea din  '870,  sunt foarte puternice. Nu înţeleg însă de ce a trebuit să amestece Austria si Italia în treaba asta? În jurnal scrie negru pe alb că unele cercuri din Austria si  Italia pun la cale, împreună cu Franţa, o coaliţie împotriva noastră. -  O simplă speculaţie politică, Sire. Guvernele Austriei şi Italiei, vizate de articolul din Der Post, se vor grăbi să dezmintă  alegaţiile  din  presă.  Aceasta  cu  atît mai mult  cu cît între   împăratul  Frantz  Iosef,  Ţarul   Alexandru   al   II-lea   şi Maiestatea-Voastră există o alianţă. . . Wilhelm făcu un gest de nerăbdare. -  O simplă înţelegere verbală, Prinţe. Să nu ne îmbătăm cu apă rece. -  Adevărat,  Sire,   dar  o  înţelegere  verbală  bazată  pe  o comunitate de interese. Şi Austria si Rusia ştiu că au numai de profitat de pe urma unei prietenii strînse cu ţara noastră. Împăratul Wilhelm începu să se plimbe nervos prin birou. Uneori îl irita comportamentul cancelarului. I se părea că este tratat ca un copil căruia trebuie să i se explice de mai multe ori un lucru spre a-i fi pe înţeles. Avea mare încredere în judecata politică a cancelarului, dar uneori acesta îl călca pe nervi. -  Eşti atît de sigur că, în cazul unui nou conflict armat între   noi   si  Franţa,   Europa  va   rămîne  pasivă   ca   şi   acum cinci ani? -  De  aceea  am  si  declanşat  această  campanie  de presă, spre a tatona reacţiile Londrei, Vienei şi Petersburgului, sin-gurele care contează în concertul european. Nu voi dezlănţui războiul decît în ziua în care voi fi sigur că Franţa va rămîne singură în faţa noastră, ca şi în '870. -  Crezi că va rămîne singură? -  Pregătesc terenul ca să rămînă. Trebuie să recunoaşteţi, Sire,  că este preferabil  un război preventiv,  astăzi cînd noi suntem cei mai tari, decît mîine cînd vom avea de-a face cu o Franţă bine pregătită pentru a ne lovi. Împăratul se opri în faţa cancelarului. Deşi înalt, trebuia să se uite în sus spre a-l privi în ochi. -  În  '870 Franţa a rămas  singură fiindcă ea  a fost cea care a declanşat ostilităţile. Bismarck zîmbi fin. - Poate că nu le-ar fi declanşat dacă nu am fi provocat-o să le declanşeze. -  Procedeul depeşei de la Ems nu mai poate fi repetat! -  Există  şi  alte procedee,  Sire  ca  să  atragem  în  cursă Franţa. Vom pregăti opinia publică europeană în sensul vede-rilor noastre, demonstrînd că Franţa doreşte războiul. Mijloace avem destule! Împăratul clătină din cap cu îndoială. În aceeaşi dimineaţă, împărăteasa îl prevenise împotriva politicii de mînă forte a cancelarului. „Toată Europa se va ridica împotriva noastră, Willi. Creşterea puterii Germaniei a indispus pe multe căpetenii de stat. Un nou război, provocat de data asta de noi, va dezlănţui o conflagraţie generală." Argumentele Augustei - convenise împăratul - nu erau lipsite de sens. Le respinsese însă cu fermitate, dîndu-i a înţelege că nu i se cuvine unei femei să se amestece în politică. Adevărul este că şi el era uneori înfricoşat de îndrăznelile cancelarului. De fiecare dată însă, loviturile politice si militare ale acestuia, îndelung cal-culate şi temeinic pregătite, dăduseră rezultate excelente. Înfrîngerea Danemarcei şi umilirea Austriei, îngenuncherea Franţei si înjosirea Papalităţii, înlăturarea ducilor şi principi-lor germani ostili Prusiei, dar mai ales crearea marelui Im-periu German erau opera aceluiaşi cancelar Bismarck. Cato-licii îl acuzau că se făcuse unealta lui Anticrist. Chiar dacă Bismarck s-ar fi aliat cu întreaga armată a lui Lucifer - îşi zicea împăratul - foloasele aduse Germaniei erau atît de mari, încît îl spălau de toate păcatele. Cîteodată aproape că se temea de acest om, care-l domina de parcă ar fi fost în-zestrat cu puteri diabolice. Deşi Bismarck îi supunea întot-deauna planurile lui politice si îi cerea aprobarea înainte de a trece la înfăptuirea lor, împăratul avea convingerea că mai în toate cazurile era pus în faţa faptului împlinit. Cînd între împărat si cancelar se năşteau divergenţe - căci se mai întîmpla ca el, Wilhelm, să nu-i împărtăşească opiniile - cance-larul îşi prezenta demisia, ultimatum cu efect garantat, împă-ratul fierbea un timp în propriul lui sos, dar, după ce reflecta adînc, ajungea la convingerea că nici unul dintre înalţii demnitari ai imperiului nu-l putea înlocui pe marele Bismarck. Suspina adînc, apoi ceda, aceeptîndu-i punctul de vedere. După una dintre ultimele demisii prezentate de cancelar şi respinse ca de obicei de suveran, amorul propriu al acestuia fusese adînc rănit de împărăteasa Augusta, care îl întrebase cu prefăcută candoare: „Wilti, câteodată mă întreb dacă în fruntea imperiului se află dinastia Hohenzollern sau dinastia Bismarck?" Împăratul replicase înţepat: „Interesele superi-oare ale statului sunt deasupra vanităţilor meschine. Am ne-voie de acest om şi-l voi păstra chiar dacă nu-ţi va fi pe plac". La penibila scenă domestică asistaseră şi Kronprinzul Friedrich şi fiul acestuia, prinţisorul Wilhelm, care abia păşise pragul adolescenţei. Şi unul si celălalt îl detestau pe Bismarck, fiindcă îi exaspera cu aroganţa, cu aerele lui de superioritate. Îl ştiau însă pe împărat mai încăpăţînat decît un catîr, aşa că nu interveniseră în scurta dispută.

Omul care mi-a telefonat la miezul nopţii m-a minţit. Cînd m-am apropiat de fereastră şi m-am uitat în stradă, l-am văzut stînd la pîndă. De la mine, de la etajul al treilea, nu le pot desluşi feţele. Le zăresc doar, de sus, borurile pălăriilor închise la culoare, conturîndu-se pe umerii trench-coat-urilor alburii. Sînt doi la număr. Al treilea se află probabil în Fiatul albastru staţionat lîngă trotuarul de vizavi. Un trecător grăbit, cu gulerul pardesiului ridicat şi cu mîinile înfipte în buzunare, traversează strada. Ce caraghioşi sînt oamenii văzuţi de sus. Par nişte mogîldeţe rotunde şi uşor turtite, de sub care ţîşnesc nişte picioare scurte, în plină mişcare. Şi automobilele văzute de sus sînt caraghioase. Seamănă cu nişte gîndaci de bucătărie, foarte lucioşi, care aleargă cu iuţeală uimitoare. E ridicol să-ţi treacă prin minte astfel de gînduri, cînd te ştii condamnat la moarte şi călăii aşteaptă să te execute. Poate că m-a oţelit contactul permanent cu primejdia, cu neprevăzutul, cu acel imponderabil în stare să dea peste cap planurile cele mai bine puse la punct. N-aş putea spune că nu sînt emoţionat. Inima îmi galopează. Îi simt zvîcnirile. Sîngele pulsează violent în carotide. Poate că mă strînge gulerul cămăşii. Simt şi un nod în esofag. Doctorii spun că această senzaţie constituie unul din simptomele bolilor de ficat. După cum merg treburile, nu pare că voi avea timp să-mi tratez ficatul. Oamenii îşi doresc îndeobşte o moarte rapidă, care să-i scutească de suferinţe. Un atac de cord, un accident, o congestie cerebrală. Nu de mult - la un pahar de vin - făceam apologia morţii fulgerătoare. Una este însă teoria şi alta practica. Acum mă aşteaptă o moarte fulgerătoare. Aşa cum mi-am dorit. E destul să cobor în stradă. Pe trotuar, în faţa casei, totul se poate termina în cîteva frînturi de secundă. Două rafale de pistoale automate... şi... Instinctul de conservare e mai puternic decît cele mai convingătoare considerente filozofice. Perspectiva morţii imediate îmi trezeşte toate simţurile, toate energiile latente. Sînt un pachet de nervi. Şi creierul lucrează febril. Trebuie totuşi să-i pun frînă. Excesul de imaginaţie generează adeseori panica. Pe unii frica îi paralizează. Mie îmi dă ghes să acţionez. Să mă apăr. La nevoie, să lovesc. În fond de ce mi-aş pierde cumpătul? Şi călăii mai sînt oameni. Oameni ca şi mine. Şi cu oamenii am învăţat să lupt. Am şi arme. Un adevărat arsenal. Un „Smith and Wesson” 38, un „Colt” 45 şi un „Lüger” P08. Le păstrez în comoda din dormitor. Am şi treizeci de încărcătoare pline. Pot susţine un asediu. Cunosc mijloacele de luptă ale oamenilor Mafiei. Am să mă apăr folosind propria lor tactică. Este adevărat că ei sînt mulţi şi eu sînt singur. Singur!... Dacă aş telefona acum unui prieten şi i-aş cere să-mi vină în ajutor, n-ar şti cum să se descotorosească de mine. În cel mai bun caz ar invoca obligaţiile familiale. Şi mi-ar închide telefonul în nas. Numai unchiul Matteo m-ar putea, eventual, ajuta. Dar nu ştiu dacă are s-o facă. Nu-mi rămîne decît să mă descurc de unul singur. În ultimii ani m-am deprins, de altfel, să mă bizui pe propriile mele puteri şi resurse. Pînă acum nu m-au trădat. Şi ocazii să le verific au fost destule. Este adevărat că printre adversarii mei nu s-au numărat şi oamenii Mafiei. Camarazii mei de luptă de ieri sînt duşmanii mei de azi, Mă uit pe fereastră, Călăii mei îşi vorbesc, apoi unul din ei se îndepărtează. Al doilea a rămas pe loc şi se uită în sus spre ferestrele apartamentului meu. Dacă lumina de pe stradă ar fi mai puternică, l-aş putea identifica. N-ar fi exclus să-l cunosc. În apartamentul meu luminile sînt stinse. Le-am stins după convorbirea telefonică de la, miezul nopţii. Au trecut de atunci cincisprezece minute. Cincisprezece minute mai lungi decît cincisprezece secole. Călăii ştiau că îndată după miezul nopţii urma să părăsesc casa. Mă aşteptau, ca să mă cureţe. Mă întreb cine i-a anunţat. Cine ştia că aveam de gînd să plec de acasă? Pierpaolo, Giorgio, Claudio şi Erocle. Înseamnă că unul dintre ei a vorbit. Cu sau fără intenţie. Telefonul, de pe noptieră zbîrnîie. Îl las să zbîrnîie. Probabil că unul dintre călăi vrea să verifice dacă mai sînt acasă. S-au mirat că n-am coborît încă în stradă. Telefonul zbîrnîie, răscolind liniştea din apartament. Să răspund? Poate că totuşi e vorba de o comunicare importantă. La ora actuală însă, nimic nu e mai important decît oamenii care mă pîndesc în stradă. Mă uit în jurul meu. Trebuie să părăsesc totul. Şi apartamentul acesta confortabil, cu mobile, frumoase, achiziţionate cu atîta plăcere şi garderoba înjghebată ani de-a rîndul şi de care eram atît de mîndru... Mi-a plăcut întotdeauna frumosul. Sub toate formele. Telefonul a încetat să mai zbîrnîie. Liniştea din apartament e adîncă, grea, ca într-o catedrală. Sau ca într-o peşteră în care nu reuşesc să  pătrundă zgomotele din afară. În peşteră clipocesc ritmic doar picăturile de apă care cad de sus în pîrîiaşele minuscule ce se scurg tăcute printre pietre. În liniştea apartamentului meu nu se aud decît bătăile propriei mele inimi. Şi tictacul pendulei din salon. Şi unele şi altele se contopesc bizar. Privesc iarăşi pe fereastră, Călăii s-au reunit din nou. Se uită în sus spre ferestrele mele. Se întrebă probabil dacă nu e cazul să vină după mine. Unul din ei se uită la ceas, apoi amîndoi se îndreaptă spre intrarea blocului meu. Iminenţa primejdiei a acţionat asupra mea ca un calmant eficace. Emoţia atît de puternică de pînă acum a lăsat locul unei linişti lăuntrice depline. În schimb simt cum începe să clocotească în mine o furie crescîndă împotriva celor doi indivizi care mă hăituiesc. Cred că aşa se ridică lava, în preajma unei erupţii, din adîncurile abisale ale pămîntului spre craterul care va revărsa în curînd asupra oamenilor foc şi pară. În mai puţin de un minut, indivizii vor fi sus. Nu le mai zic călăi, fiindcă acum eu voi fi călăul lor. Sînt pregătit de luptă. Trec în vestibul. Îmi îmbrac în linişte trench-coat-ul şi îmi trag pălăria pe ochi. Sub haină, aproape de piept, simt hamul în care „Lügerul” meu aşteaptă să fie folosit. În buzunarul vestonului am strecurat „Coltul” şi cî-teva încărcătoare de rezervă.

E foarte greu să te hotărăşti când este vorba de cariera ta. În ce mă priveşte n-am reuşit niciodată să mă hotărăsc. Se spune că sunt un om nehotărât. Şi aşa este, când mă duc la o discotecă, stau câte o jumătate de oră în faţa oglinzii şi nu ştiu dacă să-mi pun un fular albastru cu buline roşii sau unul roşu cu buline albastre. La fel mi se întâmplă şi când e vorba de fete. Am o preferinţă ascunsă pentru blonde, dar dacă trece o roşcovană a dracului de sexi mă iau imediat după ea. Să nu credeţi cumva din câte am spus că aş fi vreun fustangiu. În general le tratez cu un anumit dispreţ. Orice s-ar spune despre egalitatea sexelor, sunt convins că băieţii sunt net superiori fetelor. Arătaţi-mi o campioană de baseball, de catch, de surf sau de curse automobilistice! Una sau două ar putea să se strecoare, dar şi acestea prin contrabandă. Surogat! Tatăl meu vrea să mă fac bancher. Se pare că tradiţia familiei o cere. Tatăl meu este bancher, tatăl său a fost bancher, bunicul său a fost tot bancher iar străbunicul… Mă opresc căci încep să nu mă mai regăsesc între atâţia strămoşi. Cred că unul dintre strămoşii dinspre tată fura din templu şi Isus l-a gonit urgent din lăcaşul sfânt blestemându-l să fie cămătar din tată în fiu, până la Judecata de Apoi, ca evreul cu bucata tăiată din piesa lui Shakespeare, pardon, care vroia să taie o mică bucăţică din debitorul său. Dar să trecem peste asta! Este o chestiune cam complicată. Fiindcă veni vorba de evreul lui Shakespeare. Să nu vă închipuiţi că sunt evreu, sionist, semit sau ceva în genul acesta. Sunt creştin din tată în fiu. Asta nu vrea să spună ca sunt antisemit. N-am nimic de împărţit cu ei. La şcoală am avut o prietenă, o evreică. O chema Rebecca, exact ca pe eroina scriitoarei Daphné de Maurier. Era o fiinţă ciudată şi misterioasă. Am adorat-o până într-o zi, când am surprins-o cu Olivier îmbrăţişându-se pe culoarul ce ducea spre un colţişor întunecat. De atunci am tratat-o cu un dispreţ suveran. Ce puteam să fac? Am şi eu orgoliul meu de bărbat. Dar să revenim la cariera mea. Deocamdată aceasta este problema numărul unu. Dacă ar fi să aleg singur, aş alege fără să stau pe gânduri surfingul, motociclismul sau dansul. Mor de plăcere când încalec pe câte un val înalt de patru sau cinci metri la Waikiki Beach, la unchiul meu, americanul, când merg cu motocicleta cu şase cilindri de 300 c.p., care literalmente sare sub tine sau când dansez până în zori la „Vaca turbată” sau la „Clubul 33”. Tata, însă, pretinde că acestea nu sunt „cariere” care să aducă venituri. Mai curând se petrece un fenomen invers: te secătuiesc de venituri. Într-o seară tata mă trase de o parte şi îmi vorbi prieteneşte: — Ascultă, bătrâne, dacă vrei să iroseşti, puţin câte puţin, capitalul care ţi-ar reveni după moartea mea, poţi să te ocupi de surfing toată viaţa, asta, bineînţeles dacă nu-ţi rupi gâtul între timp. Ar mai fi o soluţie, să încredinţezi altora administrarea bunurilor tale. Ar avea ei grija să-ţi irosească averea, cum se spune, prin procură. Tata mă cam lua peste picior, dar eu mă făceam că nu pricep şi i-am răspuns cu toată seriozitatea de care sunt capabil că am să mă gândesc. Tata, un om de obicei foarte calm, suspină adânc: — Greu blestem pe capul meu, băiete! M-au amărât foarte mult cuvintele sale dar m-am prefăcut că le tratez cu o nonşalanţă veselă, care l-ar fi făcut să crape de invidie şi pe Patrick Duffy, idolul meu din vremurile acelea. Am zis bine „vremurile acelea” căci de atunci mi-am schimbat preferinţele. În prezent admiraţia mea s-a oprit la celebrul compozitor Maurice Jarre. Prietenul meu, Olivier, căruia tare aş vrea să-i mângâi mutra pistruiată cu o directă în bărbie, zicea că aş fi gerontofil. I-am răspuns cu un aer superior că nu se pricepe la jazz şi că o să rămână tâmpit până la Judecata de Apoi. Dar să revenim la cariera mea. Până la urmă chestiunea începe să mă obsedeze. Chiar şi la antrenamentele de canotaj-skiff, unde toate eforturile fizice şi intelectuale trebuie să se concentreze în vederea unui scop unic — executarea într-un ritm susţinut de către toţi membrii echipajului a ordinelor şefului — gândurile mele se îndreptau spre viitoarea mea carieră. Da, ideile acestea negre mă urmăreau de o vreme, aşa cum îl urmăreau fantomele pe Macbeth. Nenorocirea mea constă în faptul că m-am născut într-o familie plină de celebrităţi. Ziceţi şi dumneavoastră dacă n-am dreptul să mă simt deprimat. Tatăl meu, normal că trebuie să încep cu el, este bancher. Banca sa, „La banque commerciale de France et d’Angleterre” este unul dintre stâlpii lumii financiare europene. Găsesc că această carte de vizită este suficientă. Unchiul meu Jerome este profesor de biologie la Sorbona şi laureat al Premiului Nobel. Este un tip jovial, amabil şi de o simplitate seducătoare. Niciodată n-ar zice că i-a strâns mâna regelui Suediei. Unchiul Julien şi-a dobândit celebritatea pictând nuduri în toate poziţiile imaginabile. Cu o mutră serioasă, este în stare să debiteze într-un ritm drăcesc mii de bancuri care te fac să mori de râs.

Grădinile cu miresme îmbătătoare, presărate cu flori aprins colorate ce contrastau cu verdele-închis al copacilor şi al ierbii, îşi etalau covoarele mătăsoase, acoperite ici şi colo de pete de umbră răcoroasă, ce constituiau refugiul obişnuit al câinilor cu blană deasă, ce umblau gâfâind, cu limba umedă şi atârnândă. Păsările evitau spaţiul deschis şi încins, căutând avide adăpostul celor mai stufoase rămurele. O somnolenţă dulce acoperea ca o negură sidefie satul aţipit de-a lungul unui drum sinuos asemănător cu un şarpe tolănit la soare. Această ambianţă tihnită înăbuşea zgomotele familiare, cufundând natura în tăcere. Florile îşi deschideau corolele parfumate spre astrul ce-şi arunca ploaia de aur, uscată şi toridă, peste praful chihlimbariu şi peste pomi. Din când în când, frunzele dansau leneş pe muzica domoală a unui vânticel zburdalnic care înfrunta dogoarea. Pereţii spoiţi cu var ai caselor, cu uşi şi obloane de culori aprinse precum cuburile pe care copiii le stivuiesc pe lespezile de piatră, se întindeau de jur-împrejurul bisericii înalte, încoronată de acoperişuri ascuţite cu cruci ce se conturau pe bolta imensă de un albastru-deschis ca al beriliului. La oarecare distantă de sat, hăţişuri de iederă se căţărau pe zidurile crenelate şi pe turnurile ce străjuiau în cele patru colţuri un mic castel fortificat. O grădină întinsă, inundată de trandafiri, ce atrăgea albinele şi fluturii din vecinătate, punea în lumină farmecul acestui castel, aşa cum perniţa catifelată a unui sipet cu bijuterii scoate în perfecţiunea unei perle cu ape schimbătoare ce reflectă jocurile de lumină ale zilei. Un fluture de culoarea curcubeului se înălţă în aer şi, mai zburdalnic şi mai îndrăzneţ decât semenii lui, se strecură printr-o fereastră deschisă într-o cameră cu pereţii acoperiţi de tapiserii împodobite cu frunze luxuriante, ca şi cele din grădină. Zbură, încântat, pe deasupra părului de culoarea aurului vechi, mătăsos şi strălucitor, al unei adolescente întinse pe pat, cu faţa înfundată într-o pernă albă garnisită cu dantelă. Trupul plăpând, fermecător al fetei era zguduit de suspine. Pumnii ei loveau cuvertura precum aripile unei păsări rănite. Epuizată de furie, Alexandra mai dădu o lovitură în pat, după care rămase nemişcată. Fluturele se aşeză pe una dintre buclele parfumate, apoi, speriat de mişcarea bruscă a adolescentei care se ridică, îşi luă zborul şi ieşi pe fereastră. Era frumoasă, şi suferinţele din dragoste nu reuşeau să o urâţească. Cu un gest copilăresc, îşi şterse cu dosul palmei lacrimile ce-i şiroiau pe obraji. Încercă să-şi stăpânească nervii, dar fără succes. Durerea, umilinţa şi furia o copleşeau. Pentru prima dată, regreta liniştea, severitatea şi izolarea pensionului de la Roma, unde tatăl ei, episcopul Josef Losowski, o înscrisese să-şi continue studiile. Cu câtă bucurie şi nerăbdare părăsise Roma la încheierea şcolii ca să se întoarcă acasă, în Polonia! Şi-ar fi dorit ca trăsura să aibă aripi. Călătoria era prea înceată, atât de grăbită era să ajungă acasă, la mătuşa Helena, sora tatălui ei, la unchiul Kazimir, soţul Helenei, care o făcea să râdă, la numeroasele ei prietene şi mai ales la Stanislas Zamoyski, iubitul ei Stanislas. Nu bănuise nicio clipă ce festă avea să-i joace viaţa. De îndată ce sosise la castel, mătuşa Helena o strânsese în braţe, cu o dragoste maternă, la pieptul ei masiv, o felicitase pentru notele bune de la şcoală, îi oferise un prânz îmbelşugat şi în cele din urmă îi mărturisise secretul păstrat cu grijă până în ultima clipă: — Alexandra, o să-i fii prezentată regelui, vrăbiuţa mea! Fata aproape că se înecase de bucurie. — Eu, să-i fiu prezentată Maiestăţii Sale? — Da, şi asta chiar săptămâna viitoare! Alexandra se ridicase de la masă fără să mai ceară voie şi începuse să se învârtă prin cameră, repetând ca într-un soi de transă: „O să-i fiu prezentată regelui! O să-i fiu prezentată regelui!” Deodată, se oprise în faţa jilţului cu spătar înalt în care lua loc de obicei tatăl ei, stând dreaptă, dar plină de deferenţă, ca şi cum s-ar fi aflat în faţa suveranului. Făcu o reverenţă adâncă şi rosti cu o intonaţie comică: „Maiestate!… Maiestatea Voastră e prea bună!… Primesc cu bucurie porunca Maiestăţii Voastre de-a ocupa rangul de domnişoară de onoare a augustei noastre regine!” Aplaudată de Kazimir şi Helena, Alexandra se repezi să-i sărute. — Cu ce ocazie îi voi fi prezentată regelui? — Prinţul Adam Jablonowski ne-a invitat la căsătoria fiicei sale Ana. — Ana se mărită? Extraordinar! Minunat! Cu cine? — Cu Stanislas Zamoyski! — Răspunsul o lovise ca o măciucă. — Regele Sigismund, Dumnezeu să-l ocrotească, va asista la ceremonie. Atunci îi vei fi prezentată… Nu e minunat, vrăbiuţo? Stupefiată, Alexandra nu fusese atentă la ultimele cuvinte ale mătuşii sale. Lumea se năruia şi o înghiţea. Înainte de a izbucni în lacrimi, găsise puterea să urce în camera ei şi să se încuie. Timp de douăzeci şi patru de ore, refuză orice hrană şi se mulţumi cu apa ce rămăsese într-o carafă de pe noptieră. Alexandra se frământa, neînţelegând ce i se întâmplase. Stanislas, acelaşi Stanislas care cu un an în urmă îi jurase iubire veşnică şi credinţă neştirbită, o trădase… De ce? Doar el fusese cel care o căutase! Ea nu îi ceruse nimic! După o vară întreagă petrecută împreună, după atâtea sărutări dulci şi mângâieri tandre, după plimbările nenumărate sub clar de lună, când Stanislas îi murmurase cele mai fermecătoare cuvinte de dragoste şi îi făgăduise că îi va cere mâna monseniorului Losowski, o părăsea fără să fi avut măcar delicateţea şi curajul de a o anunţa personal. De ce o alesese pe Ana Jablonowska? De ce? Alexandra era rănită. Ana, care pretindea că este prietena ei! Urâtă, dizgraţioasă, greoaie, avea una dintre cele mai mari averi din Polonia. Aşadar, el se lăsase cumpărat ca vitele.