INIMĂ RECE (Partea a doua...
Recent Posts
basme si povesti audio le ascultati aici.......htt...
Basme si povesti de Wilhelm Hauff puteti asculta a...
Basme si povesti audio gasiti aici........https://...
Basme si povesti audio de Wilhelm Hauff gasiti aic...
Basme si povesti audio le puteti asculta aici........
Povesti si basme audio de Wilheilm Hauff ascultati...
Povestea audio o ascultati aici.........https:...
Ali Banu, şeicul din Alexandria, era un o...
POVESTEA DESPRE PRINŢUL CEL NEADE...
Posts
POVESTEA VASULUI NĂLUCĂ
Tatăl meu avea o mică dugheană la Bassora. Nu era nici sărac, nici bogat; făcea parte dintre oamenii care nu îndrăznesc să înceapă ceva, de teamă să nu piardă şi puţinul pe care l-au agonisit. Pe mine m-a crescut, de bine, de rău, în aşa fel, încât am fost în stare de timpuriu să-i dau o mână de ajutor. Când am împlinit optsprezece ani, tata a făcut prima lui neguţătorie mai mare şi a murit răpus de durere ; aflase vestea că valurile îi înghiţiseră o mie de galbeni. Curând aveam să socotesc moartea lui binevenită, căci puţine săptămâni după aceea se adeveri că vasul care căra bunurile tatălui meu se scufundase. Curajul meu tineresc nu putea fi biruit însă de această nenorocire. Am prefăcut în bani tot ce rămăsese de la tatăl meu şi am pornit în lumea largă să-mi caut norocul. Am plecat însoţit de un bătrân slujitor al tatălui meu, căruia îi eram atât de drag, încât nu se îndura să mă lase singur şi ţinea morţiş să-mi împărtăşească soarta.
Ne-am îmbarcat în portul Bassora. Aveam vânt prielnic. Vasul pe care pluteam se îndrepta spre India. După cincisprezece zile de călătorie, căpitanul ne vesti că se apropie o furtună ; faţa îi era îngândurată, căci se părea că nu cunoaşte prea bine locurile acelea şi nu-i era uşor să ţină piept furtunii. Porunci să se strângă grabnic toate pânzele şi înaintam acum foarte încet. Se lăsase noaptea — o noapte senină şi rece — iar căpitanul începuse să creadă că semnele prevestitoare ale uraganului îl înşelaseră. Deodată se ivi o corabie pe care n-o văzusem până atunci şi care trecu foarte aproape de noi. Pe puntea acelei corăbii izbucniră strigăte şi urlete sălbatice, nelalocul lor înaintea înspăimântătorului ceas al furtunii. Căpitanul stătea alături de mine, alb ca varul.
— Corabia mi-e pierdută ! strigă el. Pe lângă noi a trecut moartea !
Până să pricep ceva, oamenii de pe vasul nostru dădură buzna, răcnind.
— Aţi văzut-o ? S-a sfârșit cu noi !
Căpitanul porunci să se citească din Coran cuvinte de îmbărbătare şi trecu el însuşi la cârmă. Zadarnic ! Urgia se înteţea văzând cu ochii; nu trecu nici un ceas şi vasul se opri pe loc, trosnind din încheieturi. Oamenii coborâră în bărci şi, când ultima barcă părăsi puntea, corabia se scufundă, iar eu m-am pomenit dintr-o dată plutind pe apă, sărac ca un cerşetor. Nenorocirea însă nu se sfârșise... Furtuna vuia tot mai cumplit. Barca plutea în voia valurilor. L-am îmbrăţişat pe bătrânul slujitor şi ne-am jurat să rămânem alături până la moarte. În sfârșit se crăpă de ziuă. Dar odată cu ivirea primelor raze de soare, vântul se năpusti asupra bărcii noastre şi o răsturnă. Nu i-am mai văzut niciodată pe tovarăşii mei de călătorie, marinarii. Izbitura mă năucise ; când m-am trezit, mă aflam în braţele bătrânului şi credinciosului meu servitor, care scăpase cu viaţă agățându-se de barca răsturnată şi mă târâse lângă el. Furtuna se potolise. Nu mai rămăsese nici urmă din vasul nostru, dar în depărtare se ivi o altă corabie şi valurile ne purtau către ea. Când ne-am apropiat, am văzut că era corabia care trecuse pe lângă noi în noaptea de pomină şi care pricinuise căpitanului nostru atâta spaimă. M-a cuprins o teamă ciudată la vederea vasului acela. Înfricoşătoarele vorbe ale căpitanului, care se adeveriseră în chip atât de cumplit, înfăţişarea vasului pustiu, la bordul căruia nu se zărea ţipenie de om în vreme ce ne apropiam, oricât am strigat noi, totul m-a umplut de groază. Totuşi aceasta era singura noastră scăpare ; de aceea am slăvit numele Profetului care ne dăruise ca prin minune viaţa.
Am vâslit cu mâinile, cu picioarele, îndreptându-ne către parâma de la prova corăbiei. În sfârșit, am izbutit s-o apucăm ; la strigătele noastre — nici un răspuns, o muţenie desăvârșită. Atunci ne-am căţărat pe odgon — eu, fiind mai tânăr, în frunte.
Dar, o, ce înfiorător ! Ce privelişte cumplită mi s-a înfăţişat păşind pe punte ! Pe podeaua înroşită de sânge zăceau douăzeci-treizeci de morţi în straie turceşti ; un bărbat în veşminte de preţ, cu sabia în mână, tras la faţă, galben — mort şi el — era ţintuit de catargul din mijloc şi un piron mare îi străpungea fruntea. De frică, mi s-au tăiat picioarele ; abia mai cutezam să răsuflu. În cele din urmă, bătrânul slujitor mă ajunse. Puntea aceea fără urmă de viaţă, acoperită numai de leşuri îngrozitoare, îl buimăcise şi pe el. Cu frica în suflet, am înălţat mai întâi o rugă către Profet, şi numai după aceea am cutezat să păşim înainte. Ne uitam mereu în jurul nostru, cu grijă, temându-ne că ne-ar putea ieşi în cale altceva şi mai înspăimântător. Dar nimic nu se clintea. Nu se vedea ţipenie de om viu — numai noi şi întinsul apelor. Nu îndrăzneam să vorbim cu glas tare, de teamă ca nu cumva căpitanul mort şi ţintuit de catarg să-şi întoarcă ochii sticloşi către noi sau ca unul din morţi să mişte capul. În cele din urmă am găsit o scară ce ducea înăuntrul vasului. Fără voie, ne-am oprit acolo, uitându-ne unul la altul, şi nu cutezam să ne dăm în vileag gândurile.
— O, Doamne, spuse credinciosul meu slujitor, aici s-a petrecut ceva groaznic ! Dar chiar dacă vasul ar fi plin de ucigaşi, mai bine mă dau pe mâna lor, orice s-ar întâmpla, decât să mai rămânem o clipă printre morţii aceştia.
Eram de aceeaşi părere. Ne-am luat, aşadar, inima în dinţi şi, cu nădejdea în suflet, am coborât treptele. Totul era învăluit şi aici într-o linişte de moarte, tulburată doar de paşii noştri. Ne-am oprit la uşa cabinei. Am lipit urechea de uşă şi am ascultat : nu se auzea nimic. Am deschis. Înăuntru domnea o harababură cumplită : veșminte, arme şi tot felul de scule, toate claie peste grămadă. Oamenii de pe vas, sau cel puţin căpitanul, trebuie c-au tras un chef straşnic, căci totul era vraişte. Am colindat din cabină în cabină, din încăpere în încăpere ; pretutindeni am dat peste mătăsuri, mărgăritare, zahăr şi tot felul de alte lucruri. La vederea acestor avuţii, m-a cuprins o bucurie fără de margini, căci, neaflându-se nimeni pe corabie în afară de noi, socoteam că toate vor fi ale mele. Ibrahim însă îmi aminti că suntem departe de ţărm şi nu vom putea ajunge la el fără ajutorul cuiva !
Ne-am ospătat cu mâncărurile şi băuturile pe care le-am găsit din belşug şi ne-am urcat iarăşi pe punte. Dar la vederea înspăimântătoarei privelişti a leşurilor, din nou ni s-a făcut părul măciucă. Am hotărât să scăpăm de ele zvârlindu-le peste bord. Dar şi mai mare ne-a fost groaza când ne-am dat seama că nici unul nu putea fi clintit din loc. Morţii erau parcă ţintuiţi pe punte, aşa încât ar fi trebuit să fie smulşi cu scânduri cu tot ; pentru asta însă nu aveam scule la îndemână. Cât despre căpitan, nu l-am putut desprinde cu nici un chip de catarg — nici măcar sabia nu i-am putut-o smulge din mâna-i ţeapănă. Am petrecut ziua mâhniți, cu gândul la soarta noastră. La căderea nopţii i-am îngăduit bătrânului Ibrahim să se culce, iar eu am rămas de veghe pe punte, scrutând zarea, în nădejdea unei izbăviri. Când s-a înălţat luna — socotind după stele să fi fost cam vreo unsprezece — m-a cuprins un somn ca de plumb. M-am prăbuşit fără voia mea după un butoi ce se afla pe punte. Somnul acesta era însă mai mult un soi de toropeală, căci auzeam limpede valurile izbind corabia, auzeam pârâitul şi scârțâitul catargului în bătaia vântului. Deodată mi s-a părut că desluşesc zvon de glasuri şi paşi grei răsunând pe punte. Am vrut sa mă ridic şi să privesc. Dar o putere-nevăzută îmi ţintuia mădularele, îmi lipea pleoapele. Vocile răsunau din ce în ce mai limpede, ca şi cum o ceată de oameni voioşi ar fi umblat forfota pe punte. Mi se părea că aud glasul puternic al unei căpetenii, că desluşesc zgomotul parâmelor şi al pânzelor care erau ridicate şi coborâte. Încetul cu încetul însă mi s-a învălmăşit totul în minte şi m-am cufundat într-un somn şi mai adânc, prin care mi se părea că desluşesc numai zăngănit de arme. Când m-am trezit, soarele se înălţase sus şi razele sale îmi ardeau faţa. Uimit, am privit în jur ; am crezut că furtuna, corabia, morţii şi tot ce auzisem în timpul nopţii fuseseră doar un vis ; totul în jur era neschimbat. Morţii zăceau neclintiţi, iar căpitanul, ţintuit de catarg, stătea nemişcat. Am râs de visul meu şi m-am ridicat, pornind în căutarea bătrânului slujitor. Acesta şedea îngândurat în cabină.
— O, Doamne ! strigă el când mă văzu intrând. Mai bine aş zăcea în fundul mării decât să mai petrec o noapte pe corabia asta blestemată !
L-am întrebat care era pricina supărării lui şi mi-a răspuns:
— După câteva ceasuri de somn m-am trezit şi am auzit paşi deasupra capului meu alergând în sus şi în jos. Am crezut întâi că eşti dumneata, dar acolo sus umblau forfota cel puţin douăzeci de oameni. Răsunau strigăte, ţipete. În cele din urmă se auziră pe trepte paşi grei. Atunci mi-am pierdut cunoştinţa; numai din când în când îmi reveneam şi atunci îl vedeam pe omul care e ţintuit colo sus de catarg așezându-se ici la masă, bând şi cântând, iar pe cel în veşminte roşii, care zace pe punte nu departe de el, stând alături şi ținându-i tovărăşie la băutură.
La auzul celor povestite de bătrânul meu slujitor, credeţi-mă, dragi prieteni, că nu prea m-am simţit în apele mele. Aşadar, nu era o părere, auzisem şi eu morţii destul de limpede. Să călătoreşti într-o astfel de tovărăşie era un lucru înfricoşător. Ibrahim căzu iarăşi pe gânduri.
— Aha ! strigă el deodată.
Îşi amintise un descântec pe care-l învăţase de la bunicul său, un om înţelept şi umblat prin lume, descântec care alunga duhurile şi stafiile ; cât despre somnul greu care ne toropise noaptea trecută, puteam să-l gonim rostind întruna versete din Coran. Povaţa bătrânului mi-a plăcut. Am aşteptat cu teamă sosirea nopţii. Am hotărât să ne cuibărim într-o mică încăpere ce se afla lângă cabină. Am făcut câteva găuri destul de mari în uşă, ca să vedem prin ele toată cabina, apoi am încuiat bine uşa pe dinăuntru şi Ibrahim a scris numele Profetului în cele patru colţuri. Aşteptam noaptea cu spaimă. Tot cam vreo unsprezece ceasuri să fi fost, când ne-a încercat iarăşi un somn ca de plumb. Slujitorul mă povăţui să rostesc câteva rugăciuni din Coran, şi somnul mi se risipi de îndată. Deodată, puntea păru că prinde viaţă, parâmele scârțâiră, răsunară paşi şi se desluşiră limpede mai multe glasuri. După câteva clipe de aşteptare încordată se auziră paşi pe scară. Bătrânul începu atunci să bolborosească descântecul învăţat de la bunicul său, descântec menit să alunge stafiile şi să risipească vrăjile.
Fie că pogorâţi din văzduh,
Fie că vă înălţaţi din adâncurile mării,
Fie că aţi dormit în groapa întunecoasă,
Fie că ieşiţi din vâlvătaia flăcărilor,
Alah este stăpânul şi domnul vostru,
Lui i se supun toate duhurile !
Trebuie să mărturisesc că nu mă prea bizuiam pe acest descântec şi în clipa când uşa a zburat în lături, mi s-a făcut părul măciucă. În încăpere a intrat bărbatul acela voinic şi falnic pe care-l văzusem ţintuit de catarg. Avea încă pironul înfipt în frunte până în miezul creierului, dar sabia o vârâse în teacă ; în urma lui păşea un alt bărbat, îmbrăcat cu mai puţină strălucire ; şi pe el îl văzusem zăcând sus pe punte. Căpitanul — căci căpitan era, fără doar şi poate — avea faţa palidă, o barbă lungă, neagră şi ochii aprigi pe care-i rotea prin încăpere. În clipa când a trecut pe lângă noi, l-am văzut de aproape : el nu părea să ia în seamă uşa după care stăteam ascunşi. Cei doi s-au aşezat la masa din mijlocul cabinei şi au prins să vorbească tare, țipând aproape, într-un grai necunoscut. Strigau din ce în ce mai aprins, până când căpitanul a izbit deodată cu pumnul în masă atât de năprasnic, că s-a cutremurat încăperea. Celălalt a sărit cu un hohot de râs sălbatic de pe scaun şi i-a făcut semn căpitanului să-l urmeze. Acesta s-a ridicat, a smuls sabia din teacă şi amândoi au părăsit cabina. După plecarea lor am răsuflat uşuraţi ; dar clipele de groază nu se sfârșiseră încă. Pe punte, larma creştea necontenit. Se auzeau tropăituri, ţipete, râsete, urlete. În cele din urmă s-a dezlănţuit o hărmălaie atât de asurzitoare, încât mi se părea că puntea, pânzele, totul se va prăbuşi peste noi. Zăngănit de arme, răcnete... apoi, deodată, o linişte adâncă. A trecut multă vreme până ce am cutezat să urcăm pe punte ; toate se aflau la locul lor, leşurile zăceau neclintite, ţepene, ca de lemn.
S-au scurs astfel câteva zile. Pluteam mereu spre răsărit — după socotelile mele, spre ţărm — dar dacă ziua străbăteam câteva leghe, noaptea corabia părea că merge îndărăt, căci la răsăritul soarelui ne aflam din nou la locul de unde plecasem. Pesemne că morţii ridicau pânzele în fiece noapte şi făceau cale întoarsă. Pentru a împiedica aceasta, am strâns toate pânzele înainte de căderea nopţii şi am făcut la fel ca şi cu uşa cabinei : am scris numele Profetului precum şi descântecul bunicului pe un pergament pe care l-am legat de velele făcute sul. Ne-am închis în cămăruţa noastră şi am aşteptat cu teamă : oare ce avea să urmeze ? La început, strigoii s-au arătat şi mai sălbatici, totuşi a doua zi dimineaţa am găsit pânzele înfăşurate aşa cum le lăsasem. Peste zi am ridicat numai atâtea pânze câte trebuiau pentru ca vasul să înainteze încet, aşa că, în cinci zile, am străbătut o bună bucată de drum.
În sfârșit, în dimineaţa celei de-a şasea zile am zărit în apropiere ţărmul şi i-am mulţumit lui Alah şi Profetului său pentru minunata noastră izbăvire. Am mers aşa o zi şi o noapte de-a lungul uscatului, iar în cea de-a şaptea zi, în zori, am descoperit un oraş aproape de ţărm ; cu multă trudă am lăsat ancora, care s-a prins îndată de fund, am coborât o barcă mică ce se afla pe punte şi am vâslit din toate puterile spre oraş. După o jumătate de ceas am intrat într-un râu ce se vărsa în mare şi am coborât pe mal. La porţile oraşului am întrebat care e numele acestei aşezări şi am aflat că ajunsesem într-un oraş indian, nu departe de ţinta călătoriei mele. Ne-am dus la un caravanserai, unde ne-am odihnit după călătoria noastră aventuroasă. Acolo am întrebat dacă nu se află prin partea locului un înţelept, un învăţat, spunându-i totodată gazdei că acesta trebuia să se priceapă puţin şi la vrăjitorii. Gazda m-a dus într-o stradă lăturalnică, s-a oprit în faţa unei case nu prea arătoase, a bătut la uşă şi mi-a zis să intru şi să întreb de Muley.
Mi-a ieşit înainte un bătrânel cu barbă căruntă şi nas lung şi m-a întrebat ce doresc. I-am spus că sunt în căutarea înţeleptului Muley, iar bătrânul mi-a răspuns că el este Muley. L-am rugat să mă povăţuiască ce să fac cu morţii şi cum să-i dau jos de pe corabie. Muley mi-a răspuns că oamenii de pe vas fuseseră vrăjiţi pesemne din pricina unor nelegiuiri pe care le săvârșiseră în timpul călătoriei lor pe mare ; vraja se va spulbera dacă vor fi aduşi pe mal, dar aceasta va fi cu putinţă numai dacă vor fi desprinse scândurile pe care zăceau. De drept, vasul cu toate comorile sale al meu s-ar fi cuvenit să fie, pentru că eu l-am găsit ; dar va trebui să păstrez taina şi să-i dăruiesc şi lui ceva din avuţia mea ; iar în schimb, el şi cu sclavii săi au să-mi dea o mână de ajutor ca să scap de morţii de pe corabie. I-am făgăduit că-l voi răsplăti cu prisosinţă şi am pornit la drum, împreună cu cei cinci sclavi care purtau ferăstraie şi securi. Pe drum, vrăjitorul Muley nu contenea cu laudele pentru gândul ce-l avusesem de a anina pe pânze cuvinte din Coran, căci numai astfel am putut scăpa.
Am ajuns la corabie dis-de-dimineaţă şi ne-am apucat cu toţii de treabă ; într-un ceas, patru morţi se şi aflau încărcaţi în luntrea pe care câțiva sclavi o duseră spre ţărm, unde voiam să le săpăm mormântul. La înapoiere, sclavii povestiră că morţii i-au scutit de îngropăciune, deoarece, de îndată ce au atins pământul, s-au prefăcut în pulbere. I-am descleştat de punte şi pe ceilalţi morţi şi până seara au fost transportaţi toţi la mal. Nu mai rămăsese nici unul la bord, în afară de cel ţintuit de catarg. În zadar am încercat să smulgem din lemn pironul : nici o putere din lume nu era în stare să-l clintească. Nu ştiam ce să fac ; catargul nu-l puteam tăia, ca să ducem leşul la ţărm cu catarg cu tot. Muley ne-a scos din încurcătură. El a trimis iute un sclav la ţărm să aducă un vas de pământ. Apoi învăţatul a rostit cuvinte tainice şi a presărat pământ pe capul mortului. De îndată căpitanul a deschis ochii, a răsuflat adânc, iar rana din frunte a început să sângereze. Am izbutit acum să scoatem pironul cu uşurinţă, iar rănitul s-a prăbuşit în braţele unui sclav.
— Cine m-a adus aici ? a întrebat el după ce şi-a venit în fire.
Muley arătă spre mine ; m-am apropiat de el.
— Îţi mulţumesc, străine! M-ai mântuit de chinuri fără de sfârșit. De cincizeci de ani trupul meu pluteşte pe valuri, iar sufletul mi-era blestemat să se întoarcă în trup în fiece noapte. Dar acum creştetul meu a atins ţarina şi mă pot duce împăcat la strămoşii mei.
L-am rugat să ne povestească cum de a ajuns în starea aceea groaznică, iar el a început astfel:
— Acum cincizeci de ani eram un om puternic şi de vaza şi locuiam în Alger. Lăcomia de câștig m-a îndemnat să înzestrez cu cele de trebuinţă o corabie şi să mă apuc de piraterie. Mă îndeletniceam cu treaba asta de câtăva vreme, când, odată, la Zante, am luat pe bord un derviş care voia să călătorească fără plată. Atât eu cât şi tovarăşii mei eram oameni cruzi şi n-am ţinut seama de sfinţenia omului, ci ne-am bătut joc de el. Într-o zi, după ce mă mustrase, în râvna lui sfântă, pentru viaţa păcătoasă pe care o duceam, am stat la un păhărel cu cârmaciul meu în cabină. Amintindu-mi de mustrările dervişului, mustrări pe care nu aş fi îngăduit să mi le facă nici sultanul, m-am repezit furios pe punte şi i-am străpuns pieptul cu pumnalul. În clipa morţii, el m-a blestemat, pe mine şi pe oamenii mei de pe vas, să nu putem trăi şi nici muri până ce creştetul nostru nu se va odihni pe pământ. Apoi dervişul şi-a dat sufletul; l-am aruncat în mare şi am luat în râs blestemul său ; dar, în aceeaşi noapte, cuvintele lui s-au împlinit. O parte din oameni s-au răsculat împotriva mea. S-au bătut cu înverşunare până când cei care erau de partea mea au fost biruiţi, iar eu — ţintuit de catarg. Dar şi răsculaţii au pierit din pricina rănilor căpătate şi în curând corabia s-a prefăcut într-un uriaş mormânt. Ochii mi s-au împăienjenit; în noaptea următoare, la ceasul la care îl aruncasem pe derviş în apă, m-am trezit împreună cu toţi oamenii mei: înviasem, dar nu puteam face sau vorbi altceva decât ce vorbisem şi făcusem în noaptea aceea. Aşa călătorim de cincizeci de ani, şi nici nu trăim, nici nu murim, căci oare cum am fi putut atinge pământul ? Pluteam bucuroşi pe furtună, cu toate pânzele sus, în nădejdea că vasul se va izbi de stânci, se va fărâma şi ne vom putea odihni capetele istovite pe fundul mării. Dar n-am izbutit niciodată. Acum însă am să mor. Îţi mulţumesc încă o dată, izbăvitor necunoscut! Dacă socoţi că te-ar putea răsplăti vreo avuţie, îţi dăruiesc corabia în semn de recunoştinţă.
După ce vorbi astfel, căpitanul îşi lăsă capul în piept şi îşi dădu sufletul, prefăcându-se în pulbere ca şi oamenii săi. Am strâns pulberea într-o cutie şi am îngropat-o la ţărm. Am adus doi lucrători din oraş să dreagă corabia. Am schimbat încărcătura corăbiei pe alte mărfuri şi am dobândit câştiguri însemnate. După aceasta am tocmit oameni pe vas, l-am răsplătit cu prisosinţă pe prietenul meu Muley şi am pornit la drum, îndreptându-mă spre ţara mea de baştină. Am făcut însă un ocol mare, oprindu-mă pe ţărmurile multor insule şi poposind în fel şi fel de ţări ca să vând mărfurile. Profetul mi-a dat binecuvântarea lui, căci după trei sferturi de an m-am întors la Bassora, încă o dată pe atât de bogat pe cât fusesem după moartea căpitanului. Oamenii din ţara mea au rămas uluiţi de avuţiile pe care le-am strâns şi de norocul pe care l-am avut, fiind încredinţaţi că am găsit valea nestematelor despre care povesteşte vestitul călător Sindbad. I-am lăsat cu această credinţă şi de atunci toţi tinerii din Bassora, la optsprezece ani, pornesc în lumea largă să-şi găsească, după pilda mea, norocul. Eu însă am trăit de atunci liniştit, în tihnă, iar la cinci ani o dată fac o călătorie la Mecca, în acel loc sfânt, spre a mulţumi lui Alah pentru binecuvântarea sa şi pentru a-l ruga să primească în raiul său pe căpitan şi pe oamenii lui.
A doua zi caravana călători mai departe, fără piedici, şi după ce făcură din nou popas, Selim, străinul, grăi astfel către Muley, cel mai tânăr dintre neguţători:
— Deşi eşti cel mai nevârstnic dintre noi, eşti totdeauna voios şi de bună seamă că te pricepi să ne istoriseşti o snoavă cu tâlc. Povesteşte-ne-o, ca să ne mai răcorim puţin după arşiţa zilei.
— Cu plăcere v-aş istorisi ceva care să vă înveselească, răspunse Muley, dar tinerii trebuie să se poarte cu modestie ; de aceea, tovarăşilor mei de călătorie mai în vârstă li se cuvine întâietatea. Zaleukos e întotdeauna tare posomorât şi tăcut ; n-ar vrea el să ne povestească din ce pricină este atât de îngândurat ? Dacă are vreun necaz, poate că am izbuti să i-l alinăm, căci cu dragă inimă am vrea să-i venim într-ajutor aproapelui nostru, chiar dacă e de altă credinţă.
Cel către care vorbise Muley era un neguţător grec, bărbat de vârstă mijlocie, chipeş, voinic şi foarte aşezat. Deşi necredincios — nu era musulman — tovarăşii lui de călătorie îl iubeau, căci toată făptura lui inspira cinstire şi încredere. Dealtminteri avea numai o singură mână, şi unii dintre tovarăşii lui credeau că asta ar fi pricina mâhnirii sale. La întrebarea prietenoasă a lui Muley, Zaleukos răspunse :
— Încrederea voastră îmi face cinste. Nu sunt mâhnit, dar chiar dacă aş fi, tot nu vă stă în putere să m-ajutaţi. Dar fiindcă Muley a băgat de seamă că sunt posomorât, vreau să vă povestesc care-i pricina ce mă îndreptăţeşte să fiu mai mohorât decât alţi oameni. După cum vedeţi, nu am mâna stângă. Nu-mi lipseşte din născare, ci am pierdut-o în cele mai cumplite clipe ale vieţii mele. Veţi chibzui şi dumneavoastră dacă port vreo vină sau dacă n-ar trebui să fiu, de atunci, atât de mâhnit — dar asta numai după ce veţi asculta Povestea mâinii tăiate.
Povestea
POVESTEA DESPRE PRINŢUL CEL NEADEVĂRAT
A fost odată o cinstită calfă de croitor, pe nume Labacan, care învăţa meseria de la un meşter iscusit din Alexandria. Nu se putea spune că Labacan mânuia cu stângăcie acul; dimpotrivă, făcea treabă foarte bună. De asemenea, ar fi fost nedrept să-l socoteşti leneş. Ceva însă tot nu era în bună rânduială la el, căci deseori putea să coasă ceasuri în şir, până ce acul se încingea şi aţa fumega; atunci făcea treabă ca nimeni altul. Dar alteori, şi din păcate lucrul acesta se întâmpla mai adesea, şedea adâncit în gânduri, privea ţintă drept înaintea lui, iar faţa şi întreaga-i făptură aveau atunci ceva atât de ciudat, încât meşterul şi celelalte calfe nu vorbeau niciodată de starea aceasta altfel decât: «Labacan arată din nou ca un om de neam».
Vineri seara, când ceilalţi oameni, după rugăciune, se duceau liniştiţi acasă la treburile lor, Labacan îmbrăcat într-un veşmânt frumos, pe care şi-l agonisise cu multă trudă, ieşea din moschee, se plimba cu paşi rari şi mândri prin pieţele şi uliţele oraşului, iar când vreunul din tovarăşii săi îl întâmpina cu «Pacea fie cu tine» sau «Cum merge, prietene Labacan?», făcea un mic semn binevoitor cu mâna sau cel mult catadicsea să dea încrezut din cap. Când meşterul îi spunea în glumă: «În tine se ascunde un prinţ, Labacan», calfa se bucura de aceste cuvinte şi răspundea: «V-aţi dat seama şi dumneavoastră?» sau: «De mult timp sunt încredinţat de lucrul acesta».
Cinstitul Labacan se purta astfel cam de multă vreme. Dar meşterul îi trecea cu vederea această nerozie, pentru că, altminteri, era un băiat de treabă şi un lucrător priceput. Dar iată că, într-o zi, Selim, fratele sultanului, care tocmai sosise la Alexandria, trimise meşterului un veşmânt de sărbătoare, spre a-i face câteva schimbări, iar meşterul îl dădu lui Labacan, deoarece lucra mai bine ca toţi.
Seara, după ce meşterul şi calfele plecară spre a se odihni după munca zilei, o dorinţă nestăpânită îl mână pe Labacan îndărăt, la atelier, unde se afla veşmântul fratelui împăratului. Se opri îndelung, gânditor, în fata straiului împărătesc, minunându-se când de bogăţia fireturilor, când de culorile sclipitoare ale catifelei şi mătăsii. Nu putu să se stăpânească, trebuia să-l îmbrace; şi iată că-i venea atât de bine, de parc-ar fi fost făcut pentru el.
— N-oi fi şi eu prinţ, tot atât de bun ca oricare altul? se întrebă el, plimbându-se în sus şi în jos prin odaie. Nu mi-a spus chiar meşterul că sunt născut să fiu prinţ?
Odată cu veşmântul, calfa părea să fi îmbrăcat şi un cuget regesc; nu putea gândi altfel decât că era un fiu de rege, necunoscut, şi de aceea hotărî să plece în lume şi să părăsească acest loc, unde oamenii fuseseră până acum atât de mărginiţi, încât să nu-i recunoască stirpea sub părelnica sa obârşie de rând. Bogatul veşmânt i se păru trimis de o zână bună; se feri deci să nesocotească un dar atât de scump; îşi adună puţinii bani pe care-i avea şi, ajutat de întunericul nopţii, plecă pe porţile Alexandriei.
Prinţul cel necunoscut stârni uimire pretutindeni în călătoria sa, căci veşmântul bogat şi înfăţişarea serioasă şi demnă nu se potriveau cu faptul că mergea pe jos. Când era întrebat despre aceasta, răspundea, cu o căutătură ascunsă, că avea temeiurile sale. Dându-şi însă seama că era de râsul lumii călătorind pe jos, cumpără cu bani puţini un cal bătrân, potrivit pentru el, deoarece animalul, fiind liniştit şi blând, nu-l punea în încurcătură silindu-l s-o facă pe călăreţul priceput, ceea ce nu i-ar fi fost cu putinţă.
Într-o zi, pe când mergea călare pe uliţă, la pas, cu Murva – aşa îşi botezase calul – se apropie de el un călăreţ care-l rugă să-i îngăduie a-l întovărăşi, deoarece drumul pare mai scurt când ai cu cine schimba o vorbă. Călăreţul era un tânăr vioi, chipeş şi un tovarăş plăcut. Curând el începu să-l întrebe pe Lacaban de unde vine şi unde se duce; şi se brodi că şi el, ca şi calfa de croitor, cutreiera prin lume fără ţintă. Îi spuse că se numeşte Omar, că e nepotul lui Elfi-bey, nefericitul paşă din Cairo; trebuia să ducă la îndeplinire o însărcinare pe care i-o dăduse unchiul său pe patul de moarte.
Labacan nu-i vorbi cu inima tot atât de deschisă despre el, dar îi dădu a înţelege că era de viţă aleasă şi călătorea de plăcere.
Cei doi tineri se plăcură unul pe altul şi-şi urmară drumul împreună. În cea de-a doua zi a călătoriei lor, Labacan îl întrebă pe Omar despre sarcina pe care o avea de îndeplinit şi, spre uimirea lui, află următoarele:
Elfi-bey, paşa din Cairo, îl crescuse pe Omar din fragedă copilărie, iar acesta nu-şi cunoscuse părinţii. Când Elfi-bey fu lovit de duşmanii săi şi, după trei bătălii nefericite, silit să fugă rănit de moarte, îi mărturisi tânărului că nu-i era nepot, ci fiul unui stăpânitor puternic, care, speriat de prorocirile cititorilor în stele, îndepărtase pe tânărul prinţ de la curtea sa, jurând să nu-l revadă decât în ziua când va împlini douăzeci şi doi de ani, să se afle lângă bine cunoscutul obelisc El-Serujah, la patru zile de drum spre răsărit de Alexandria. Acolo va trebui să înmâneze oamenilor pe care-i va găsi lângă obelisc un hanger dăruit de acela care se dăduse drept unchiul său şi să rostească: «Iată, eu sunt cel pe care-l căutaţi». Dacă ei vor răspunde: «Lăudat fie profetul care te-a ţinut în viaţă», va trebui să-i urmeze, căci îl vor duce la tatăl său.
Labacan, calfa de croitor, tare se minună de această povestire; din clipa aceea el se uită cu ochi pizmaşi la prinţul Omar, supărat că soarta îi hărăzise cinstea de a fi odraslă de stăpânitor, după ce fusese crescut ca nepot al puternicului paşă. Iar lui, care era înzestrat cu tot ce-i trebuie unui prinţ, soarta, ca o batjocură, îi dăruise o viaţă obişnuită. Se cerceta când pe el, când pe prinţ. Trebui să recunoască faptul că tânărul era chipeş; ochi ageri şi frumoşi, nas bine croit, purtare blândă şi binevoitoare, pe scurt, întreaga lui înfăţişare era foarte plăcută. Dar oricâte însuşiri îi găsea însoţitorului său, se gândea totuşi că el, Labacan, ar fi fost un fiu mai potrivit pentru un tată atât de sus-pus, decât adevăratul prinţ,
Acest gând îl urmări pe Labacan toată ziua şi cu acest gând adormi la popasul următor; când se trezi dimineaţa şi privirea îi căzu asupra lui Omar, care dormea alături liniştit, visând de bună seamă la apropiata-i fericire, încolţi în el gândul să dobândească prin şiretenie sau cu sila ceea ce soarta vitregă nu-i îngăduise; hangerul, semnul de recunoaştere al prinţului, era înfipt în brâul acestuia; îl trase încet, ca să-l împlânte în pieptul stăpânului său. Dar gândul ucigaş înspăimântă sufletul paşnic al calfei; se mulţumi deci să ia hangerul şi se apucă să-şi pună şaua pe calul cel ager al prinţului; până avea să se trezească Omar şi să se vadă jefuit de toate nădejdile sale, necredinciosul său tovarăş va fi departe.
Ziua când Labacan îl jefui pe prinţ se nimeri a fi tocmai întâia zi a sfintei luni Ramadan; mai avea deci patru zile pentru a ajunge la obeliscul El-Serujah, pe care-l cunoştea bine. Deşi locul unde se afla acest obelisc era la o depărtare de cel mult două zile de călătorie, el se grăbi să sosească acolo, fiindu-i mereu teamă că va fi ajuns din urmă de adevăratul prinţ.
La sfârşitul celei de-a doua zi, Labacan zări obeliscul El-Serujah. Era aşezat pe un dâmb într-o câmpie deschisă şi putea fi văzut de la o depărtare de două-trei ceasuri de drum. Zărindu-l, inima lui Labacan bătu mai tare; deşi în ultimele două zile avusese destulă vreme să chibzuiască ce trebuie să facă, cugetul lui încărcat îi stârnea teama; gândul că era sortit să fie prinţ îl îmbărbătă însă din nou şi astfel se îndreptă plin de încredere către ţinta lui.
Împrejurimile obeliscului El-Serujah erau nelocuite, pustii, şi noul prinţ s-ar fi aflat la grea ananghie dacă n-ar fi avut merinde pentru câteva zile. Se aşeză deci sub nişte palmieri, lângă calul său, şi aşteptă cele ce aveau să se întâmple.
Pe la miezul zilei următoare văzu o caravană mare, cu cai şi cămile, venind pe câmpie către obeliscul El-Serujah. Caravana se opri la poalele dâmbului pe care se afla obeliscul; se ridicară corturi arătoase şi totul părea a spune că e vorba de călătoria unui paşă sau a unui şeic bogat. Labacan bănui că mulţimea pe care o vedea venise acolo pentru el şi ar fi dorit să se arate chiar atunci în chip de viitor stăpân; dar îşi potoli pornirea de a se da drept prinţ, deoarece chiar a doua zi dimineaţă aveau să i se împlinească cele mai îndrăzneţe năzuinţe.
Razele soarelui de dimineaţă îl treziră pe fericitul croitor pentru cea mai însemnată clipă a vieţii sale, clipă ce avea să-l ridice de la cea mai joasă treaptă lângă un tată din os domnesc; e adevărat că atunci când puse frâul calului său spre a se îndrepta către obelisc, îşi dădu seama de pasul necinstit pe care-l făcea, şi iar e adevărat că se gândi la durerea pe care trebuia s-o resimtă fiul de prinţ, înşelat în nădejdile sale; dar zarurile fuseseră aruncate și el nu mai putea să dea îndărăt de la cele hotărâte. Îngâmfarea îi şoptea că arată destul de impunător ca să se dea drept fiul unui rege atotputernic, îmbărbătat de acest gând, se aruncă în şa, îşi adună tot curajul ca să-şi pună calul în galop şi, astfel, ajunse într-un pătrar de ceas la poalele dâmbului.
Descălecă şi-şi legă calul de unul din tufarii ce creşteau acolo; apoi scoase hangerul prinţului Omar şi urcă pe coastă. La picioarele obeliscului stăteau şase bărbaţi în jurul unui bătrân cu înfăţişare măreaţă de rege; veşmântul strălucitor din ţesătură de fir, şalul de Caşmir alb cu care era încins, turbanul alb, împodobit cu nestemate scăpărătoare, arătau că este un bărbat bogat şi de vază.
Labacan se îndreptă spre el, se plecă adânc şi spuse, în timp ce-i întindea hangerul:
— Iată, eu sunt cel pe care-l căutaţi!
— Lăudat fie Profetul care te-a ţinut în viaţă! răspunse bătrânul, cu lacrimi de bucurie. Îmbrăţişează-ţi bătrânul tată, scumpul meu fiu Omar!
Bunul croitor fu nespus de înduioşat de aceste cuvinte adânc simţite şi, cu un amestec de fericire şi de ruşine, se aruncă în braţele bătrânului.
Dar bucuria noii sale stări avea să dureze netulburată numai o clipă; când se desprinse din braţele bătrânului, văzu un călăreţ gonind din câmpie spre dâmb. Călăreţul şi calul aveau o înfăţişare jalnică: calul, de încăpăţânare sau de oboseală, nu mai voia să înainteze; se ţâra cu mers împiedicat care nu era nici pas, nici trap; călăreţul îl îndemna cu mâinile şi cu picioarele să se mişte mai repede.
Labacan îl recunoscu de îndată pe Murva al său şi pe adevăratul prinţ Omar; dar duhul rău a! minciunii pusese stăpânire pe el; hotărî deci să-şi susţină drepturile dobândite, cu fruntea sus, orice s-ar întâmpla.
Călăreţul făcea semne încă din depărtare; ajungând în sfârşit la poalele dâmbului, cu toată încetineala lui Murva, sări din şa şi se năpusti sus pe dâmb.
— Opriţi! strigă el. Oricine aţi fi, opriţi şi nu vă lăsaţi amăgiţi de acest mişel înşelător; eu mă numesc Omar, şi nici un muritor să nu îndrăznească a se folosi de numele meu!
La auzul acestei întorsături a lucrurilor, pe feţele privitorilor se întipări o adâncă mirare; bătrânul, mai ales, părea foarte uimit; se uită întrebător când la unul, când la celălalt. Labacan însă vorbi cu o linişte greu stăpânită:
— Cinstite stăpâne şi părinte, nu te lăsa amăgit de acest om! După câte ştiu, este un croitor smintit din Alexandria pe nume Labacan şi e vrednic mai mult de mila decât de supărarea noastră.
Aceste cuvinte îl aduseră pe prinţ în pragul nebuniei şi, spumegând de furie, vru să se arunce asupra lui Labacan; dar ceilalţi se aşezară între ei şi-l ţinură, iar stăpânitorul spuse:
— Într-adevăr, scumpul meu fiu, bietul om e nebun; să fie legat şi aşezat pe unul din dromaderii noştri; poate că-i vom putea fi de folos nefericitului.
Furia prinţului se potoli; plângând, îi zise stăpânitorului:
— Inima mea îmi spune că-mi eşti părinte şi te rog din suflet să mă asculţi, în amintirea mamei mele.
— Doamne fereşte! răspunse bătrânul. Iar începe să vorbească fără şir; cum poate ajunge un om la asemenea gânduri nebuneşti?
Apoi luă braţul lui Labacan şi păşi sprijinit de el spre poalele dâmbului. Amândoi încălecară pe nişte cai mândri, acoperiţi cu cioltare de preţ, şi porniră în fruntea caravanei peste câmpie. Nefericitului prinţ însă i se ferecară mâinile, apoi fu legat de un dromader, iar doi călăreţi rămaseră în preajma lui pentru a-i supraveghea orice mişcare.
Bătrânul era Saaud, sultanul wahaabiţilor. Multă vreme nu avusese copii; în cele din urmă i se născuse prinţul mult dorit. Dar cititorii în stele, chemaţi să prevestească soarta băiatului, îi spuseră că până la douăzeci şi doi de ani îl paşte primejdia de a fi izgonit de un duşman. De aceea, spre mai multă siguranţă, sultanul îl încredinţase pe prinţ, spre a fi crescut, vechiului şi încercatului său prieten Elfi-bey, iar el aşteptase douăzeci şi doi de ani, îndurerat, întoarcerea lui.
Toate acestea sultanul le povesti celui pe care îl credea fiul său şi se arătă deosebit de mulţumit de înfăţişarea şi purtarea acestuia.
Ajunşi în ţara sultanului, ei fură întâmpinaţi pretutindeni de către locuitori cu strigăte de bucurie, căci vestea despre sosirea prinţului se întinsese ca o flacără prin toate oraşele şi satele. Pe uliţele pe unde treceau erau înălţate bolţi din flori şi ramuri, covoare strălucitoare de toate culorile împodobeau casele, iar mulţimea lăuda cu glas tare pe Alah şi pe profetul său, care le trimisese un prinţ atât de chipeş. Toate acestea umplură de fericire inima mândră a croitorului; cu atât mai nefericit se simţea adevăratul Omar, care urma alaiul, legat şi adânc deznădăjduit. Nimănui nu-i păsa de el în mijlocul acestei bucurii, care, de drept, i se datora lui. Mii şi mii de glasuri strigau numele lui Omar, iar pe el, adevăratul purtător al acestui nume, nu-l lua nimeni în seamă; cel mult, unul sau altul întreba pe cine duceau atât de straşnic cetluit, şi cumplit suna răspunsul în urechile prinţului.
E un croitor smintit!
Caravana ajunse în sfârşit în oraşul de scaun al sultanului, unde totul fusese pregătit pentru primirea lor cu şi mai multă strălucire ca în celelalte oraşe. Soţia sultanului, o femeie mai în vârstă şi respectabilă, aştepta, cu toţi curtenii, în sala cea mai măreaţă a palatului. Pardoseala sălii era acoperită cu un covor uriaş, iar pereţii — împodobiţi cu pânză albastră, ţinută cu şnururi şi ciucuri de aur sau prinsă în ţinte mari de argint.
Caravana sosi pe înserat; în sală fuseseră aprinse nenumărate lămpi rotunde, colorate, prefăcând noaptea în zi. În fundul sălii, însă, unde şedea pe tron soţia sultanului, luminile şi culorile îţi luau cu deosebire ochii. Aşezat pe patru trepte, tronul era numai aur şi ametiste mari.
Patru din cei mai nobili emiri ţineau deasupra capului ei un baldachin de mătase roşie, iar şeicul din Medina îi făcea vânt cu un evantai din pene de păun.
Astfel aştepta soţia sultanului pe soţul şi pe fiul ei; nici ea nu-l văzuse de la naştere, dar cel multaşteptat i se arătase adeseori în vis, astfel încât l-ar fi putut recunoaşte dintr-o mie.
Iată că se auzi larma alaiului ce se apropia; vuietul surlelor şi al timpanelor se amesteca cu uralele mulţimii; copitele cailor răsunau în curtea palatului, paşii celor sosiţi se auzeau tot mai aproape, uşile sălii se dădură în lături şi, trecând printre rândurile slujitorilor îngenuncheaţi, sultanul, mână în mână cu fiul său, se îndreptă repede spre tronul mamei.
— Iată, spuse el, ţi-l aduc pe cel căruia îi duci dorul de atâta vreme.
Soţia însă îi curmă vorba.
— Acesta nu este fiul meu! strigă ea. Acesta nu este chipul pe care Profetul mi l-a arătat în vis!
În clipa în care sultanul voia s-o convingă să nu se lase înşelată de vise, uşa sălii se deschise şi prinţul Omar năvăli înăuntru, urmărit de paznicii din mâinile cărora se smulsese cu toată puterea. Se aruncă gâfâind la picioarele tronului:
— Aici vreau să mor! strigă el. Dă poruncă să fiu omorât, tată crud, căci nu mai pot îndura această ruşine!
Toţi încremeniră la auzul acestor vorbe şi se grămădiră în jurul nefericitului; paznicii veniră în goană, voind să-l lege din nou, când soţia sultanului, care privise toate acestea mută de mirare, sări de pe tron.
— Staţi! strigă ea. Acesta e cel pe care ochii mei nu l-au văzut niciodată, dar pe care inima mea îl recunoaşte!
Paznicii, fără voia lor, îl lăsară pe Omar, dar sultanul, cuprins de mânie aprigă, le porunci să-l lege pe nebun.
— Eu sunt cel care hotărăşte aici, spuse el cu glas poruncitor. Aici nu ne luăm după vise muiereşti, ci după anumite semne sigure. Acesta — şi arătă spre Labacan — acesta este fiul meu, căci el mi-a adus hangerul, semnul de recunoaştere al prietenului meu Elfi.
— Hangerul mi-a fost furat! strigă Omar. Încrederea mea neştiutoare a fost înşelată!
Dar sultanul nu ascultă glasul fiului său, căci era obişnuit să urmeze în toate, cu încăpăţânare, numai hotărârile sale; de aceea porunci ca nefericitul Omar să fie scos cu sila afară din sală.
Apoi se duse cu Labacan în încăperile lui, plin de mânie împotriva soţiei sale, cu care trăise timp de douăzeci şi cinci de ani în bună înţelegere.
Adânc mâhnită de cele petrecute, soţia sultanului era pe deplin încredinţată că un înşelător pusese stăpânire pe inima sultanului, căci pe acel tânăr nefericit i-l arătaseră toate visele ca fiind fiul ei.
Când durerea i se mai alină, chibzui la un mijloc prin care să-şi încredinţeze soţul de nedreptatea ce o făcea. Lucru greu, căci acela ce se dădea drept fiul ei adusese hangerul — semnul de recunoaştere — şi, după cum aflase, îl puse pe Omar să-i povestească atâtea despre viaţa lui din trecut, încât putea să se dea drept fiul ei, fără teamă.
Ea îi chemă la dânsa pe oamenii care-l însoţiseră pe sultan la obeliscul El-Serujah, ca să-i povestească totul cu de-amănuntul, apoi se sfătui cu roabele ei cele mai credincioase. Ele chibzuiră şi îşi dădură cu părerea în fel şi chip; la urmă vorbi bătrâna şi înţeleaptă circaziană Melehsala:
— Dacă am auzit bine, luminată stăpână, cel care a adus hangerul spunea că acela pe care-l crezi fiul tău se numeşte Labacan şi e un croitor zurliu.
— Aşa-i, răspunse soţia sultanului. Şi ce-i cu asta?
— Nu crezi, urmă cealaltă, că înşelătorul i-a dat fiului tău chiar propriul său nume? Şi dacă-i aşa, iată un mijloc minunat pentru a-l da în vileag pe înşelător, mijloc pe care am să ţi-l spun în taină.
Soţia sultanului îşi plecă urechea către roabă şi aceasta îi şopti un sfat ce păru să-i placă, fiindcă se pregăti pe dată să meargă la sultan.
Soţia sultanului era o femeie înţeleaptă, care cunoştea bine slăbiciunile bărbatului ei şi ştia să le folosească. De aceea se prefăcea a-i da dreptate şi a-şi recunoaşte fiul, dar ceru să i se îndeplinească o dorinţă. Sultanul, căruia îi părea rău că-şi supărase soaţa, i-o încuviinţă, şi ea vorbi:
— Vreau să-i pui pe amândoi la o încercare de măiestrie: alta i-ar pune poate să călărească, să se bată cu săbiile sau să arunce cu suliţa, dar acestea sunt lucruri pe care le ştie oricine; nu, vreau să le cer ceva pentru care e nevoie de minte ageră. Fiecare dintre ei să coasă deci câte un caftan şi câte o pereche de şalvari, şi să vedem care din ei le face mai frumos.
Sultanul izbucni în râs şi zise:
— Ei, te-ai gândit la ceva tare înţelept! Fiul meu să se ia la întrecere cu un croitor smintit şi să vedem care din ei face un halat mai frumos? Nu, asta nu!
Soţia lui îi aminti însă că făgăduise să-i îndeplinească dorinţa, iar sultanul, care era un om de cuvânt, se înduplecă până la urmă, dar jură că, oricât de frumoase veşminte ar face croitorul cel smintit, el nu-l va recunoaşte drept fiul său.
Sultanul se duse el însuşi la fiul lui şi-l rugă să-i facă maică-si pe plac, căci ea dorea să-i coasă cu mâna lui un caftan. Bunului Labacan îi crescu inima de bucurie; dacă asta era totul, se gândea el, soţia sultanului îşi va vedea curând dorinţa împlinită.
Fură orânduite două încăperi — una pentru prinţ, cealaltă pentru croitor — unde trebuia să-şi arate fiecare iscusinţa, după care li se dădu numai câte o bucată de mătase, foarfece, ac şi aţă.
Sultanul abia aştepta să vadă ce fel de caftan avea să facă fiul său; dar şi soţiei sale îi bătea inima cu nelinişte, gândindu-se dacă șiretlicul îi va fi de folos. Celor doi tineri li se dădură două zile ca să isprăvească treaba; în cea de-a treia zi, sultanul trimise după soţia lui şi când aceasta veni. porunci să fie aduse cele două caftane, precum şi pe cei ce le făcuseră.
Labacan intră triumfător şi întinse caftanul dinaintea privirilor uimite ale sultanului.
— Iată, tată, zise el, iată, cinstită mamă, nu-i o adevărată minunăţie! Pot face prinsoare că nici cel mai îndemânatic croitor al palatului nu este în stare să coasă unul la fel.
Soţia sultanului zâmbi şi se întoarse către Omar:
— Dar tu, fiule, ce-ai izbutit să faci?
Înciudat, acesta zvârli cât colo mătasea şi foarfecă:
— Am fost deprins să strunesc calul şi să mânuiesc sabia, iar suliţa mea nimereşte orice ţintă; meşteşugul acului îmi este însă străin, fiind nevrednic de cel crescut de Elfi-bey, stăpânitorul din Cairo.
— O, tu, adevărat fiu al stăpânului meu! strigă soţia sultanului. Ah, de te-aş putea îmbrăţişa şi numi fiul meu! Să am iertare, soţul şi stăpânul meu, spuse ea apoi, întorcându-se către sultan, că am folosit acest şiretlic. Nu vezi nici acum cine e prinţ şi cine e croitor? într-adevăr, caftanul pe care l-a făcut fiul tău e minunat şi aş vrea să-l întreb la ce meşter a învăţat.
Sultanul rămase pe gânduri, privind cu îndoială când la soţie, când la Labacan, care încerca zadarnic să-şi ascundă roşeaţa feţei şi spaima de a se fi dat de gol atât de prosteşte.
— Nici această dovadă nu-i de ajuns, spuse el. Dar, Alah fie lăudat, ştiu eu cum am să descopăr dacă am fost sau nu înşelat!
Porunci să i se aducă bidiviul cel iute, se aruncă în şa şi se îndreptă spre o pădure, care se afla nu departe de oraş. Se spunea din bătrâni că acolo ar sălăşlui o zână bună, pe nume Adolzaida, care îi ajutase cu sfatul de multe ori, în clipe de restrişte, pe stăpânitorii din neamul său; într-acolo goni sultanul.
În mijlocul pădurii se afla un luminiş înconjurat de cedri înalţi. Acolo se spunea că ar sălăşlui zâna, şi muritorii, stăpâniţi de o anumită teamă, moştenită de demult din tată-n fiu, nu prea călcau meleagurile acelea.
Ajuns la locul cu pricina, sultanul sări din şa, legă calul de un copac, se duse în mijlocul luminişului şi strigă tare:
— Dacă este adevărat că în clipe de restrişte ai fost un bun sfetnic al strămoşilor mei, nu nesocoti rugămintea urmaşului lor şi sfătuieşte-mă acolo unde mintea omenească e neputincioasă.
De-abia rosti ultimele cuvinte, că unul din cedri se deschise şi din inima lui ieşi o femeie cu un văl pe faţă şi purtând un veşmânt lung şi alb.
— Ştiu de ce vii la mine, sultane Saaud. Cererea ta e dreaptă; de aceea îţi voi da ajutor. Ia aceste două cutii. Lasă-i pe cei doi ce doresc a-ţi fi feciori să aleagă. Sunt încredinţată că cel adevărat nu va da greş.
Vorbindu-i astfel îi întinse două cutioare de fildeş, bogat împodobite cu aur şi mărgăritare; pe capace, pe care sultanul încercă zadarnic să le deschidă, erau nişte inscripţii încrustate în diamante.
În timp ce călărea spre casă, sultanul se tot întreba ce puteau ascunde cele două cutii, pe care nu izbutea să le deschidă cu nici un chip. Nici inscripţiile nu-l lămuriră, căci pe una din ele scria: „Cinste şi slavă“, iar pe cealaltă „Fericire şi bogăţie". Sultanul se gândi în sinea lui că lui însuşi i-ar veni greu să aleagă între aceste două lucruri, care erau la fel de atrăgătoare, la fel de ademenitoare.
Când se întoarse la palat, îşi chemă soţia şi îi povesti cele spuse de zână, şi ea fu cuprinsă de o nădejde înflăcărată că acela spre care o trăgea inima va alege cutia ce va dovedi că e fiul ei.
În faţa tronului sultanului fură aduse două mese, pe care sultanul puse cu mâna lui cele două cutii, după care se aşeză pe tron şi făcu semn unuia din robi să deschidă uşa sălii. Prin această uşă intră un strălucit alai de paşale şi emiri ai împărăţiei, chemaţi de sultan. Ei se aşezară pe bogatele perne înşiruite de-a lungul pereţilor.
Când se aşezară cu toţii, sultanul făcu un al doilea semn, la care fu adus înăuntru Labacan. Păşind mândru, el străbătu sala, se aruncă la picioarele tronului şi spuse:
Ce porunceşte părintele şi stăpânul meu?
Sultanul se ridică de pe tron şi zise:
— Fiule, sunt oarecare îndoieli asupra îndreptăţirii tale la numele pe care ceri să-l porţi; într-una din aceste cutii se află dovada adevăratei tale obârşii. Alege! Nu mă îndoiesc c-o vei alege pe cea bună.
Labacan se ridică şi se apropie de cutii; chibzui îndelung ce să aleagă şi în cele din urmă spuse:
— Cinstite tată! Ce poate fi mai însemnat decât fericirea de a fi fiul tău? Ce poate fi mai înălţător decât bogăţia îndurării tale? Aleg cutia pe care scrie: „Fericire şi bogăţie".
— Vom afla mai târziu dacă ai ales bine: deocamdată aşază-te pe pernă, lângă paşa din Medina, grăi sultanul şi făcu semn robului său.
Fu adus Omar. Privirea lui întunecată, chipul mohorât treziră mila tuturor celor de faţă. El se aruncă la picioarele tronului şi întrebă care era vrerea sultanului.
Sultanul îi răspunse că avea de ales una din cutii; tânărul se ridică şi se apropie de masă. Citi cu luare-aminte cele scrise pe amândouă şi spuse:
— Zilele din urmă m-au învăţat ce îndoielnică e fericirea, ce pieritoare e bogăţia; dar ele m-au învăţat de asemenea că în pieptul celor viteji se află o comoară ce nu poate fi nimicită, şi anume cinstea, şi că steaua strălucitoare a slavei nu piere odată cu fericirea. Soarta mi-e pecetluită; de-a fi să pierd o coroană, cinste şi slavă, pe voi vă aleg!
Puse mâna pe cutia pe care şi-o alesese; dar sultanul porunci să aştepte, şi, făcându-i semn lui Labacan să se apropie de masă, îi spuse să pună şi el mâna pe cutia lui.
Sultanul mai porunci să i se aducă un vas cu apă din fântâna sfântă Zemzem de la Mecca, îşi spălă mâinile pentru rugăciune, întoarse faţa către răsărit, se lăsă în genunchi şi se rugă:
— Dumnezeul părinţilor mei! Tu care de veacuri păstrezi neamul nostru curat şi neştirbit, nu îngădui ca un nevrednic să pângărească numele Abassizilor, ocroteşte pe fiul meu cel adevărat în acest ceas de grea cumpănă.
Sultanul se ridică şi se urcă din nou pe tronul său. Toţi cei de faţă erau încordaţi de atâta aşteptare, de-abia îndrăznind să răsufle; prin sală s-ar fi putut auzi fuga unui şoricel, atât de încremeniţi priveau cu toţii; cei din spate întindeau gâturile pentru a vedea cutiile peste capetele celor din faţă. Atunci sultanul grăi:
Deschideţi cutiile!
Şi cutiile, pe care înainte nici o putere nu le putuse deschide, se deschiseră singure.
În cutia aleasă de Omar se aflau, pe o pernă de catifea, o coroniţă mică de aur şi un sceptru; în cutia lui Labacan — un ac mare şi un capăt de aţă.
Sultanul porunci celor doi tineri să aducă cutiile în faţa lui. El ridică din cutie coroniţa şi, ca prin minune, când o luă în mână, ea începu să crească, să crească tot mai mult, până ajunse mare cât o coroană adevărată. El aşeză coroana pe capul fiului său Omar, care îngenunchease înaintea lui, îl sărută pe frunte şi îl pofti să se aşeze de-a dreapta sa. Apoi se întoarse către Labacan şi rosti:
— E o zicală din bătrâni care spune: „Nu te întinde mai mult decât ţi-e plapuma". Se pare că va trebui să rămâi la acul tău. Deşi nu eşti vrednic de îndurarea mea, pentru tine s-a rugat cineva, cineva căruia, astăzi, nu vreau să-i stau cu nimic împotrivă; de aceea îţi dăruiesc nemernica-ţi viaţă. Dar dacă vrei să-mi asculţi povaţa, grăbeşte-te să pleci cât mai iute din ţara mea.
Ruşinat, zdrobit, sărmanul croitor nu avu ce să răspundă; se aruncă la picioarele prinţului şi, cu lacrimi în ochi, spuse:
Poţi să mă ierţi, luminate prinţ?
— Credinţă faţă de prieteni, mărinimie faţă de duşmani, aceasta este fala Abassizilor, răspunse prinţul, ridicându-l de jos. Du-te în pace!
— O, fiul meu cel adevărat! strigă mişcat bătrânul sultan, şi se aruncă la pieptul fiului său.
Toţi emirii şi paşalele, toţi dregătorii ţării se ridicară de la locurile lor şi strigară:
Trăiască fiul sultanului nostru!
În mijlocul bucuriei tuturor, Labacan se strecură afară din sală, cu cutia sub braţ.
Coborî la grajdurile sultanului, puse frâul pe calul său Murva şi ieşi călare pe poartă, luând-o spre Alexandria. Clipele când fusese prinţ i se părură un vis şi doar cutia cea frumoasă, bogat împodobită cu mărgăritare şi diamante, îi amintea că totuşi nu visase.
Ajungând în sfârşit la Alexandria, merse călare până în faţa casei bătrânului său meşter, sări din şa, legă căluţul de poartă şi intră în atelier. Meşterul, care nu-l recunoscu de îndată, făcu o temenea adâncă şi-l întrebă cu ce-i poate fi de folos; privindu-şi însă muşteriul cu mai multă luare-aminte şi recunoscându-l pe vechiul său Labacan, strigă calfele şi ucenicii; aceştia se năpustiră mânioşi asupra bietului Labacan, care nu se aştepta la o asemenea primire, îi traseră ghionţi, îl bătură cu fiarele de călcat şi cu cotul de măsurat, îl înţepară cu ace şi-l ciupiră cu foarfece ascuţite până ce acesta căzu istovit pe un maldăr de haine.
În vreme ce Labacan zăcea, meşterul începu să-l mustre pentru haina furată; zadarnic striga Labacan că el se întorsese tocmai ca să-l despăgubească; zadarnic făgădui să-i plătească de trei ori preţul veşmântului; meşterul şi calfele se aruncară iar asupra lui, îl bătură măr şi-l aruncară pe uşă afară.
Zdrobit, în zdrenţe, el încălecă pe Murva şi o luă către un caravanserai. Acolo îşi odihni capul lovit şi ostenit, cugetând asupra suferinţelor de pe acest pământ, asupra meritelor atât de des dispreţuite şi asupra nimicniciei şi zădărniciei tuturor avuţiilor. Adormi cu hotărârea de a nu mai alerga după măriri şi de a deveni om cinstit.
În ziua următoare nu-i păru rău de hotărârea luată, căci mâna grea a meşterului şi a calfelor părea să fi alungat din el toate visele de mărire.
Vându cutia pe un preţ mare unui giuvaergiu, îşi cumpără o casă şi îşi făcu un atelier unde avea să se îndeletnicească cu meşteşugul său. După ce rândui totul şi agăţă la fereastră o tăbliţă pe care scria:„Labacan, croitor", se aşeză pe scaun şi se apucă să-şi cârpească cu acul şi aţa găsite în cutie haina atât de rău ferfeniţită de meşterul lui. Deodată îl chemă cineva şi, când dădu să se aşeze din nou la lucru, ce-i fu dat să vadă! Acul lucra sârguincios, fără ca cineva să-l mânuiască, făcând cusături atât de frumoase şi bine rânduite, cum nu făcuse Labacan vreodată, nici măcar în clipele când dădea dovadă de cea mai mare iscusinţă.
Într-adevăr, şi cel mai neînsemnat dar al unei zâne bune este folositor şi de mare preţ! Acest dar mai avea însă şi o altă însuşire: capătul de aţă nu se isprăvea deloc, oricât de harnic ar fi lucrat acul.
Labacan dobândi mulţi muşterii şi în curând ajunse cel mai vestit croitor de prin părţile acelea; el croia veşmintele şi făcea prima împunsătură cu acul, după care acesta lucra iute mai departe, fără oprire, până ce haina era gata. Curând, toţi locuitorii din Alexandria ajunseră muşteriii meşterului Labacan, căci acesta lucra frumos şi foarte ieftin; doar într-o singură privinţă clătinau oamenii din cap, şi anume: el lucra fără calfă şi cu uşile încuiate.
Astfel se împlinise inscripţia de pe cutioară ce vestise „Fericire şi bogăţie"; fericirea şi bogăţia însoţiră — deşi într-o mai mică măsură — „paşii bravului croitor — iar atunci când auzea de fala tânărului sultan Omar, despre care vorbea tot norodul, când auzea că viteazul acesta întruchipa mândria şi dragostea poporului său şi era spaima duşmanilor săi, fostul prinţ gândea în sinea lui: „Tot e mai bine că am rămas croitor, căci cinstea şi slava sunt tare primejdioase".
Astfel trăi vreme îndelungată Labacan, mulţumit de sine şi cinstit de semenii săi, iar dacă acul nu şi-a pierdut între timp puterea, mai coase şi astăzi cu firul veşnic ai zânei Adolzaida.
După ce apuse soarele, caravana porni din nou şi ajunse curând la Birked el Had sau „Fântâna hagiilor", de unde mai aveau numai trei ceasuri de drum până la Cairo. Caravana era aşteptată la acea oră şi neguţătorilor le fu curând hărăzită bucuria de a-şi întâlni din nou prietenii, care le ieşiră în întâmpinare. Ei intrară în oraş prin poarta Bebel Falch, căci se socotea că-i semn bun ca atunci când vii de la Mecca să intri pe acea poartă prin care trecuse Profetul.
În piaţă, cei patru neguţători turci se despărţiră de străin şi de neguţătorul Zaleukos şi se duseră acasă cu prietenii lor. Zaleukos îi arătă străinului un caravanserai bun şi-l pofti să prânzească cu el. Străinul primi şi făgădui să vină îndată ce-şi va schimba veşmintele.
Grecul făcuse toate pregătirile să-l ospăteze bine pe străin, deoarece îl îndrăgise în timpul călătoriei, iară când bucatele şi băuturile fură aduse după rânduială, el se aşeză şi îşi aşteptă musafirul.
Îl auzi curând apropiindu-se cu paşi mari şi grei prin gangul ce ducea spre încăperea sa. Se ridică spre a-i ieşi bucuros înainte şi a-l întâmpina în prag; dar când deschise uşa, se dădu îngrozit înapoi, căci înaintea lui stătea înspăimântătorul necunoscut în mantie roşie. Aruncă încă o privire — nu încăpea îndoială: aceeaşi făptură înaltă şi poruncitoare, aceeaşi mască de după care scânteiau ochii negri, aceeaşi haină roşie cu fireturi — toate îi erau prea binecunoscute din clipa cea mai înfiorătoare a vieţii sale.
Simţămintele ciudate se zbuciumau în pieptul lui Zaleukos; el se împăcase şi iertase totul de mult acestui om, păstrat în amintirea sa, şi totuşi ivirea lui îi redeschise toate rănile, îi readuse în minte toate ceasurile chinuitoare ale fricii de moarte de atunci, iar durerea care-i otrăvise anii tinereţii îi renăscu într-o clipă în inimă.
— Ce doreşti, om fioros? strigă grecul, văzând că vedenia rămăsese încremenită în prag. Piei îndată, până nu te blestem!
— Zaleukos! rosti un glas cunoscut de după mască. Zaleukos! Astfel îţi primeşti oaspetele?
Oaspetele scoase masca, dădu mantia în lături: era Selim Baruch, străinul.
Dar Zaleukos nu se linişti încă; îi era groază de străin, căci, fără îndoială, revedea în el pe necunoscutul de pe Ponte Vecchio; dar străvechile îndatoriri de gazdă biruiră; tăcut, el făcu semn străinului să se aşeze la masă.
— Îţi ghicesc gândurile, grăi acesta după ce se aşezară. Ochii tăi mă privesc întrebători. Aş fi putut să tac şi să nu mă mai vezi niciodată, dar sunt dator să-ţi dau socoteală şi de aceea am îndrăznit, chiar cu primejdia de a fi blestemat de tine, să mă arăt în faţă-ţi sub vechea mea înfăţişare. Mi-ai spus odinioară: „Credinţa strămoşilor mei îmi porunceşte să-l iubesc; de altfel, el e mai nefericit decât mine“. Crede asta, prietene, şi ascultă acum lămuririle mele. Ca să mă înţelegi, trebuie s-o iau de foarte departe. M-am născut la Alexandria, din părinţi creştini. Tatăl meu, mezinul unei vechi şi bine cunoscute familii franceze, era consulul ţării sale în Alexandria. De la vârsta de zece ani am fost crescut în Franţa de către fratele mamei mele şi mi-am părăsit patria după câţiva ani pentru a mă întoarce la părinţi, împreună cu unchiul meu, în ţara în care se aflau părinţii mei.
Dar, vai! În casa tatălui meu lucrurile nu stăteau aşa cum ar fi trebuit; furtunile vremurilor agitate din lume nu ajunseseră până aici, dar, pe neaşteptate, nenorocirea lovise totuşi casa mea până în adâncul inimii. Fratele meu, un tânăr care făgăduia mult, primul secretar al tatălui meu, se căsătorise de curând cu o tânără, fiica unui nobil florentin, ce locuia în vecinătate; cu două zile înainte de sosirea noastră, soţia lui dispăruse pe neaşteptate, iar familia noastră şi tatăl ei nu-i puteau da de urmă. Până la sfârşit se bănui că, în timpul unei plimbări, mersese prea departe şi căzuse în mâinile unor tâlhari. Acest gând ar fi fost poate mai mângâietor pentru sărmanul meu frate, decât adevărul pe care-l aflarăm curând. Necredincioasa se îmbarcase pe un vas împreună cu un tânăr napolitan pe care-l cunoscuse în casa tatălui meu. Fratele meu, revoltat la culme de acest fapt, a încercat totul spre a o pedepsi pe vinovată, dar în zadar; încercările sale, care produseră vâlvă la Neapole şi Florenţa, n-au făcut decât să abată nenorocirea asupra lui şi a noastră. Nobilul florentin s-a întors în patrie făgăduind să-i facă fratelui meu dreptate, în realitate, însă, pentru a ne nimici. La Florenţa, el a zădărnicit toate încercările fratelui meu şi a ştiut să se folosească atât de bine de influenţa pe care o obţinu prin orice mijloc, încât tatăl şi fratele meu, devenind suspecţi în ochii conducătorilor lor, au fost prinşi în mod ruşinos şi duşi în Franţa, unde au pierit sub secure. Biata mea mamă a înnebunit şi abia după zece luni nesfârşite, moartea a izbăvit-o de îngrozitoarea ei stare; în ultimele zile însă, mintea i-a fost din nou limpede. Astfel am rămas singur pe lume. Doar un gând îmi frământa sufletul, doar un singur gând mă făcea să uit de doliul meu, şi acesta era puternica flacără aprinsă în mine de mama în ultimele ei clipe. În aceste ultime ceasuri îşi revenise, după cum ţi-am spus; atunci m-a chemat la ea şi mi-a vorbit în linişte de soarta noastră şi de moartea ei apropiată. Apoi a trimis afară toată lumea din cameră, s-a ridicat în capul oaselor, cu chipul grav pe patul ei sărăcăcios, şi mi-a spus că voi putea obţine binecuvântarea ei dacă voi jura să îndeplinesc ceea ce îmi va cere.
Cutremurat de cuvintele mamei mele, care era pe moarte, am jurat să îndeplinesc orice.
Ea a izbucnit în blesteme împotriva florentinului şi a fiicei sale şi, sub ameninţările cele mai înspăimântătoare ale blestemului ei, m-a silit să făgăduiesc că voi răzbuna nenorocirea casei noastre. Apoi mama a murit în braţele mele.
Gândul răzbunării mocnea de mult în sufletul meu; în clipa aceea el se trezi cu toată puterea. Am adunat tot ce rămăsese din averea părintească şi mi-am jurat s-o cheltuiesc pentru a mă răzbuna, sau să pier.
În scurt timp m-am dus la Florenţa; unde am stat mai mult ascuns; planul meu era îngreunat de situaţia în care se aflau acum duşmanii mei. Bătrânul florentin devenise guvernator şi avea astfel în mână toate mijloacele pentru a mă nimici, de îndată ce va afte cel mai mic lucru. O întâmplare îmi veni într-ajutor.
Într-o seară am zărit hoinărind pe străzi un om îmbrăcat într-o livrea cunoscută; mersul său nesigur, privirea întunecată şi blestemele „santo sacramente" şi „maledetto diavolo" pe care le mormăia m-au făcut să recunosc în el pe bătrânul Pietro, unul din slujitorii florentinului, pe care-l cunoscusem ia Alexandria. Nu aveam nici o îndoială că era supărat pe stăpânul său şi am hotărât să folosesc acest prilej. El păru foarte mirat când mă văzu acolo, se plânse de nefericirea sa, căci, de când stăpânul său era guvernator, nu-i mai putea intra în voie.
Aurul meu, ajutat de supărarea lui, îl atrase de partea mea. Cea mai mare greutate era acum înlăturată; aveam un om plătit, care-mi va deschide uşa duşmanului la orice oră; planul meu de răzbunare se închega tot mai repede. Viaţa bătrânului florentin îmi păru un preţ prea mic faţă de nimicirea casei mele. Trebuia să ucid tot ce avea mai drag, şi anume pe fiica lui, pe Bianca, căci ea îşi bătuse joc de fratele meu şi ea era pricina cea mai însemnată a nenorocirii noastre. Inima mea, setoasă de răzbunare, se bucură la auzul veştii că tocmai atunci Bianca voia să se mărite pentru a doua oară. Eram hotărât: trebuia să moară. Dar mie însumi mi-era groază de această faptă, iar în puterile lui Pietro nu aveam încredere; de aceea am început a căuta un om care să săvârşească această faptă. Printre florentini n-am îndrăznit să caut, căci nimeni nu s-ar fi învoit la una ca asta împotriva guvernatorului. Atunci Pietro făcu un plan, pe care l-am şi adus la îndeplinire, propunându-te în acest scop pe dumneata, ca străin şi ca medic, ceea ce era lucrul cel mai nimerit. Ce s-a întâmplat ştii şi dumneata. Planul meu era cât pe ce să dea greş numai din pricina prudenţei şi a cinstei dumitale. De aici, cele ce s-au petrecut cu mantia.
Pietro ne-a deschis uşa palatului guvernatorului şi tot el ne-ar fi condus în taină înapoi, dacă lucrurile înfiorătoare pe care le-am zărit prin, crăpătura uşii nu ne-ar fi făcut să fugim îngroziţi. Gonit de spaimă şi de remuşcări, am alergat cam două sute de paşi şi m-am prăbuşit pe treptele unei biserici. Acolo abia mi-am venit în fire şi primul meu gând a fost la dumneata şi la groaznica dumitale soartă, dacă vei fi găsit în casă.
M-am apropiat pe furiş de palat, dar nu i-am zărit nici pe Pietro, nici pe dumneata; portiţa era însă deschisă, aşa încât am putut spera cel puţin că ai folosit prilejul pentru a fugi.
Când au venit zorile, frica de a fi descoperit şi un simţământ puternic de remuşcare nu m-au lăsat să rămân mai departe între zidurile Florenţei. Am alergat la Roma. Dar închipuie-ţi spaima mea când am auzit după câteva zile povestindu-se pretutindeni cele întâmplate şi că ucigaşul, un medic grec, fusese prins. Plin de îngrijorare m-am întors la Florenţa, căci dacă înainte răzbunarea mi se păruse cumplită, acum o blestemam, fiindcă era prea scump plătită cu viaţa dumitale. Am ajuns în ziua în care ţi s-a tăiat mâna. Trec sub tăcere ce-am simţit când te-am văzut urcând pe eşafod şi suferind chinurile cu atâta curaj. Dar când sângele dumitale a ţâşnit, am luat hotărârea nezdruncinată să-ţi uşurez viaţa. Ce s-a mai întâmplat pe urmă, ştii; rămâne să-ţi povestesc de ce am făcut această călătorie împreună cu dumneata.
Gândul că nu m-ai iertat mă apăsa ca o grea povară; de aceea, am hotărât să trăiesc mai multe zile în preajma dumitale, ca să-ţi pot da socoteală în cele din urmă de cele ce făcusem.
Grecul îşi ascultase oaspetele în tăcere; cu o privire blândă, el îi întinse mâna dreaptă.
— Mi-am închipuit că trebuie să fii mai nenorocit decât mine, căci groaznica dumitale faptă îţi întunecă veşnic zilele ca un nor negru; te iert din toată inima. Dar îngăduie-mi o întrebare: cum de-ai ajuns în pustiu sub această înfăţişare? Ce-ai făcut după ce mi-ai cumpărat casa din Constantinopol?
— M-am întors la Alexandria, răspunse cel întrebat. Clocoteam de ură, o ură arzătoare mai ales împotriva oamenilor aşa-zis civilizaţi. Crede-mă, mă simţeam mai bine între musulmani. Eram abia de câteva luni în Alexandria, când au debarcat concetăţenii mei acolo. Vedeam în ei numai pe călăii tatălui şi fratelui meu; de aceea am adunat câţiva tineri dintre cunoştinţele mele care gândeau la fel cu mine şi m-am alăturat acelor viteji mameluci, care au devenit spaima oştirii franceze. Când campania a luat sfârşit, nu m-am putut hotărî să mă întorc la o viaţă paşnică. Am dus, împreună cu câţiva prieteni care gândeau ca mine, o viaţă nestatornică, închinată luptei şi vânătoarei; trăiesc mulţumit între aceşti oameni care mă cinstesc ca pe un prinţ şi, dacă oamenii aceștia nu sunt atât de culţi ca europenii voştri, în schimb sunt foarte departe de invidie şi înşelăciune, de egoism şi vanitate. Zaleukos mulţumi străinului pentru cele povestite, dar nu-i ascunse părerea sa că, faţă de obârşia şi cultura lui, ar fi fost mai nimerit să trăiască şi să lucreze în ţări mai civilizate. Îi luă mâna şi-l rugă să plece împreună cu el, să trăiască şi să moară alături de dânsul.
Oaspetele îl privi mişcat.
— Aceste vorbe mă îndreptăţesc să cred, spuse el, că m-ai iertat cu adevărat şi că mă iubeşti. Îţi mulţumesc din suflet!
Se ridică şi, cu statura sa măreaţă, se opri în faţa grecului, pe care aproape că-l cuprinse teama văzând înfăţişarea războinică, ochii negri şi scânteietori, auzind glasul adânc şi tainic al oaspetelui său.
— Ceea ce mi-ai propus e frumos, urmă acesta. Pe oricine ar putea ispiti, mie însă mi-e cu neputinţă să primesc. Calul meu e gata înşeuat, slujitorii mă aşteaptă. Rămâi cu bine, Zaleukos!
Prietenii, pe care soarta îi făcuse să se întâlnească în chip atât de miraculos, se îmbrăţişară la despărţire.
— Şi cum să te numesc? Cum se numeşte oaspetele care va trăi veşnic în gândurile mele? întrebă grecul.
Străinul îl privi lung, îi mai strânse încă o dată mâna şi răspunse:
— Mi se spune Stăpânul deşertului. Sunt tâlharul Orbassan.
Basme si povesti audio le puteti asculta aici.........https://latimp.eu/?s=Wilhelm+Hauff
POVESTEA LUI ALMANSOR
— O, stăpâne! Oamenii care au vorbit înaintea mea au spus multe poveşti minunate, pe care le-au auzit în ţări străine; cu ruşine trebuie să mărturisesc că eu nu cunosc nici o povestire vrednică de a fi auzită de tine. Dar dacă n-ai să te plictiseşti, am să povestesc soarta minunată a unuia dintre prietenii mei.
Pe vasul acela de piraţi algerieni, de care m-a scăpat mâna ta milostivă, se afla un tânăr de vârsta mea, care nu mi se părea născut pentru veşmântul de rob pe care-l purta. Ceilalţi nefericiţi de pe vas erau fie oameni neciopliţi şi cruzi, cu care n-aş fi vrut să trăiesc laolaltă, fie oameni a căror limbă n-o cunoşteam; de aceea, când aveam un ceas de răgaz, mă aşezam cu drag lângă tânărul acela. Se numea Almansor şi, după felul său de a vorbi, era egiptean. Stăteam de vorbă cu plăcere şi astfel am ajuns într-o zi să ne spunem unul altuia povestea vieţii noastre. Aceea a prietenului meu era mult mai ciudată decât a mea.
Tatăl lui Almansor era un om de vază într-un oraş egiptean, al cărui nume nu mi l-a destăinuit. Zilele copilăriei şi le petrecuse în veselie şi bucurii, înconjurat de toată strălucirea şi bunătăţile pământeşti. Totuşi nu era răsfăţat, iar mintea îi fusese luminată de timpuriu, căci tatăl lui era înţelept şi voia să facă din el un om întreg; în afară de aceasta, avea un dascăl, un învăţat bine cunoscut, care îl ajuta să-şi însuşească tot ce trebuie să ştie un tânăr. Almansor avea cam zece ani, când franţuzii au venit peste mare şi s-au războit cu neamul lui.
Se vede însă că tatăl băiatului nu le-a fost franţuzilor pe plac; într-o bună zi, când se gătea să meargă la rugăciunea de dimineaţă, ei veniră şi-i cerură întâi pe soţia lui, drept zălog pentru bunele sale gânduri faţă de franţuzi, iar când nu vru s-o dea, îl luară cu sila pe fiul său şi-l duseră în tabăra lor.
În timp ce tânărul rob povestea aceste lucruri, şeicul îşi acoperi faţa şi în sală se auziră murmure de supărare.
— Cum, strigară prietenii şeicului, cum poate acest tânăr să fie atât de nesocotit şi, printr-o astfel de povestire, să deschidă iarăşi rănile lui Ali Banu, în loc să le vindece? Cum poate el să-i înnoiască durerea în loc s-o stingă?
Chiar şi supraveghetorul robilor era mânios pe neruşinatul tânăr şi-i porunci să tacă.
Tânărul rob fu foarte mirat de toate acestea şi-l întrebă pe şeic dacă în povestirea lui era ceva care nu i-a fost pe plac.
La aceste cuvinte, şeicul se ridică şi spuse:
— Liniştiţi-vă, prieteni! Cum poate acest tânăr să ştie ceva de jalnica-mi soartă, când se află abia de trei zile sub acoperişul meu? În toate grozăviile pe care le-au săvârşit aceşti franţuzi, nu poate fi oare o soartă asemănătoare cu a mea? Nu s-ar putea oare ca însuşi acel Almansor... Dar povesteşte mai departe, tânărul meu prieten!
Tânărul rob făcu o plecăciune şi urmă:
— Aşadar, tânărul Almansor fu luat în tabăra franţuzilor. Acolo o duse destul de bine, căci unul dintre mai-marii franţuzilor îl chemă în cortul său, iar răspunsurile băiatului, tălmăcite în limba lui, îi plăcură; după aceea avu grijă să nu-i lipsească mâncarea şi îmbrăcămintea; dar dorul după tatăl şi mama sa îl făceau pe băiat foarte nefericit. El plânse multe zile de-a rândul, dar lacrimile sale nu-i înduioşară pe franţuzi. Într-o bună zi ei ridicară tabăra şi Almansor crezu în sfârşit că o să se poată întoarce la ai lui, dar nu fu aşa; oştirea începu să înainteze, dădea lupte cu mamelucii, şi în acest timp, tânărul Almansor fu târât după ei. Ori de câte ori se ruga de căpeteniile mai mari şi mai mici ale franţuzilor să fie lăsat să se întoarcă acasă, i se spunea că nu se poate, că e zălog al credinţei tatălui său. Astfel merse din loc în loc zile îndelungate.
Deodată, între ostaşi se iscă o frământare ce nu scăpă băiatului; aceştia ziceau că trebuiesc strânse lucrurile, trebuiesc să plece înapoi, să se urce pe vase; Almansor era nebun de fericire, gândindu-se că acum, când franţuzii se întorceau în ţara lor, au să-i dea drumul.
O luară cu cai şi căruţe îndărăt spre coastă şi, în cele din urmă, se zăriră corăbiile ancorate. Soldaţii începură să se urce pe vase; curând se lăsă noaptea. În timpul acesta, doar o parte din ei izbutiseră să se îmbarce.
Oricât se strădui Almansor să rămână treaz, nădăjduind în fiece clipă că i se va da drumul, în cele din urmă căzu într-un somn adânc.
Nu încăpea nici o îndoială că franţuzii îi puseseră ceva în apă ca să-l adoarmă, căci se trezi pe lumină, într-o încăpere mică, unde fusese adus după ce adormise. Sări din aşternut, dar când atinse podeaua, se clătină şi căzu, căci podeaua sălta în sus şi în jos şi totul în jurul lui părea că se mişcă şi se învârteşte. Se ridică din nou, ţinându-se de pereţi ca să poată ieşi din încăperea în care se afla. În jur răsunau un vuiet şi un şuierat ciudat; nu ştia dacă visează sau dacă e treaz, căci nu auzise niciodată ceva asemănător. În sfârşit ajunse la o scăricică şi urcă anevoie treptele. Ce spaimă îl cuprinse! De jur împrejur nu văzu altceva decât cerul şi marea: se afla pe un vas.
Atunci începu să plângă deznădăjduit. Voia să fie dus îndărăt, voia să se arunce în mare şi să pornească înot înapoi, înspre ţara lui, dar franţuzii îl ţinură bine şi unul dintre mai-marii lor îl chemă la el, îi făgădui că, de va fi ascultător, va putea să se înapoieze în ţara lui, şi-i arătă că nu mai fusese cu putinţă să fie dus de la ţărm spre casă; că dacă ar fi fost lăsat acolo, pe mal, ar fi pierit în chip jalnic.
Dar franţuzii nu şi-au ţinut cuvântul, căci vasul a plutit pe apă multe zile în şir, iar când în cele din urmă a aruncat ancora, nu mai erau pe coasta Egiptului, ci în Franţa!
În timpul lungii călătorii, ba chiar din tabără, Almansor începuse să înţeleagă şi să vorbească limba franţuzilor, ceea ce îi prinse foarte bine în această ţară, unde nimeni nu cunoştea limba lui. El fu dus înăuntrul ţării vreme de mai multe zile, şi peste tot lumea se aduna să-l vadă, fiindcă însoţitorii săi spuneau că este fiul regelui Egiptului, care-l trimisese în Franţa la învăţătură.
Ostaşii vorbeau astfel numai pentru ca lumea să creadă că ei au învins Egiptul şi că au făcut pace cu această ţară.
După un drum de mai multe zile pe uscat, ajunseră într-un oraş mare, ţinta călătoriei lor. Acolo fu încredinţat unui vraci, care-l luă în casa lui şi-l sili să-şi schimbe toate obiceiurile moştenite.
Înainte de toate trebui să îmbrace haine franţuzeşti care, fiind foarte strâmte şi scurte, stinghereau mişcările şi nici pe departe nu erau atât de frumoase ca cele egiptene. Apoi nu mai avu voie să se plece cu braţele încrucişate, ci, dacă voia să-şi arate cinstirea faţă de cineva, trebuia să-şi smulgă de pe cap, cu o mână, pălăria mare, neagră, de pâslă, semănând întru totul cu cele pe care le purtau toţi bărbaţii, iar cealaltă mână trebuia s-o întindă într-o parte şi să-şi rotească piciorul drept. De asemenea, nu mai avea voie să şadă jos, cu picioarele încrucişate, după plăcutul obicei din Orient, ci trebuia să stea pe nişte scaune înalte, iar picioarele să-i atârne pe podea. La masă avea mari neplăceri, căci tot ce voia să ducă la gură trebuia mai întâi înfipt într-o furculiţă de fier.
Vraciul era un om aspru şi rău la suflet, care-l chinuia mereu, căci de câte ori băiatul uita şi spunea unui oaspete: «Salem aleicum!», îl bătea cu băţul, deoarece trebuia să zică: «Votre serviteur!» De asemenea, nu mai avea voie să gândească, să vorbească sau să scrie în limba lui, ci, cel mult, să viseze, şi poate că şi-ar fi uitat cu desăvârşire limba, dacă n-ar fi locuit în acel oraş un om care i-a fost de mare folos.
Omul acesta era un bătrân foarte învăţat, care cunoştea multe limbi străine: araba, persana, copta şi chiar chineza, din toate ştia câte puţin; în acea ţară, el era socotit tobă de carte şi i se dădeau mulţi bani ca să-i înveţe şi pe alţi oameni aceste limbi.
Învăţatul îl chema pe Almansor la el de câteva ori pe săptămână, îl ospăta cu poame rare şi cu altele, iar băiatul se simţea ca la el acasă. Bătrânul era un om ciudat. Îi făcuse lui Almansor veşminte cum purtau bărbaţii suspuşi din Egipt. Aceste veşminte le păstra în casa lui, într-o încăpere anume. Când Almansor venea la el, îl trimitea cu un slujitor în camera aceea şi îl lăsa să se îmbrace după obiceiul ţării sale. De acolo era dus apoi în «Mica Arabie» — aşa se chema una din sălile casei învăţatului.
Sala aceasta era împodobită cu tot felul de copaci cultivaţi artificial — palmieri, bambuşi, cedri tineri şi alţii — precum şi cu flori care cresc numai în ţările orientale. Pe podea se aflau aşternute covoare persane, iar de-a lungul pereţilor se înşirau perne; nicăieri nu se vedea un scaun sau o masă franţuzească.
Bătrânul învăţător şedea pe una din perne, arătând cu totul altfel ca de obicei; în jurul capului avea un turban dintr-un frumos şal turcesc, sub gură avea legată o barbă sură care-i ajungea până la brâu şi care semăna cu una adevărată, o barbă impunătoare de om însemnat. Purta biniş de şahmarand, croit dintr-un halat vechi, şalvari largi turceşti, papuci galbeni şi, cu toate că era paşnic din fire, în zilele acelea îşi atârna la şold un iatagan, iar în brâu îşi înfigea un hanger bătut cu pietre false Fuma dintr-o narghilea lungă de doi coţi şi era slujit de oamenii săi, îmbrăcaţi şi ei în port persan, unii dintre ei având faţa şi mâinile înnegrite cu vopsea.
La început, toate acestea i se păru cam ciudate lui Almansor; curând însă el îşi dădu seama că ceasurile când se supunea dorinţelor bătrânului îi erau foarte folositoare. Dacă la vraci nu avea voie să rostească nici un cuvânt egiptean, aici îi era interzisă orice vorbă în graiul franţuzilor; la intrare, Almansor trebuia să rostească cuvintele vestitoare de pace, la care bătrânul persan răspundea cu multă gravitate; apoi, el îi făcea semn tânărului să se aşeze alături şi începeau să vorbească în graiul persan, arab, copt, precum şi în alte graiuri, ceea ce el numea un taifas cărturăresc oriental.
Lângă el stătea un slujitor care, făcând pe robul în ziua aceea, ţinea o carte mare de cuvinte; şi când uita vreun cuvânt, bătrânul făcea semn robului, căuta repede ce voia să spună şi-şi urma vorba.
Robii aduceau vase turceşti cu şerbet şi alte bunătăţi, iar când Almansor voia să-l bucure nespus pe bătrân, îl încredinţa că la el totul e în ordine ca în Orient.
Almansor citea foarte frumos în graiul persan şi acest lucru era de cea mai mare însemnătate pentru bătrân. El avea multe scrieri persane şi-l punea pe băiat să-i citească din ele, urmărindu-l cu luare-aminte şi aflând astfel cum trebuie rostit bine.
Acestea erau zilele de bucurie pentru bietul Almansor, căci niciodată nu pleca de la bătrânul învăţător fără daruri şi, de multe ori acesta îi dădea chiar daruri de preţ, ca bani, albituri sau alte lucruri folositoare, de care ducea lipsă în casa vraciului.
Astfel trăi Almansor câţiva ani în oraşul cel mai mare din Franţa, şi în tot acest timp dorul de ţară nu i se stinse o clipă în piept. Când împlini cincisprezece ani, se petrecu o întâmplare hotărâtoare pentru soarta sa.
Cel mai mare general al franţuzilor — acela cu care Almansor vorbise deseori în Egipt — devenise împărat şi stăpânitor peste ei. Almansor îşi dădea seama că se întâmplă ceva însemnat în oraş, după marile serbări ce aveau loc, dar nu-şi putea închipui că acela pe care-l văzuse în Egipt era acum împărat căci generalul era un om foarte tânăr.
Într-o zi, Almansor mergea pe unul din podurile de peste marele fluviu ce străbătea oraşul; deodată, el zări un om în haine simple de ostaş, ce se rezema de parmaclâcul podului şi privea undele apei. Se uită cu luare-aminte la faţa omului şi-şi spuse că-l mai văzuse undeva. Străbătu pe rând toate încăperile amintirilor şi, când ajunse la uşa camerei Egiptului, îşi aminti deodată că omul era generalul franţuzilor, cu care stătuse deseori de vorbă în tabără şi care se îngrijise totdeauna cu bunătate de el. Nu-i ştia bine numele, dar îşi luă inima în dinţi, se apropie şi, încrucişând braţele pe piept, după obiceiul ţării sale, rosti numele pe care i-l dădeau ostaşii între ei:
Salem aleicum, Petit-Caporal!
Omul se întoarse mirat, se uită ia tânăr cu o privire ageră, se gândi şi apoi zise:
— Doamne, e cu putinţă? Tu aici, Almansor? Ce face tatăl tău? Cum stau lucrurile în Egipt? Ce vânt te-aduce pe la noi?
Atunci Almansor nu se mai putu stăpâni, începu să plângă amarnic şi răspunse:
— Va să zică nu ştii ce-au făcut cu mine câinii aceia, franţuzii tăi, Petit-caporal? Nu ştii că nu mi-am mai văzut ţara de mulţi ani?
— Nu cumva, spuse generalul, şi fruntea i se întunecă, nu cumva te-au adus încoace cu ei?
— Ba da, chiar aşa s-a întâmplat, răspunse Almansor. În ziua când ostaşii voştri s-au îmbarcat, mi-am văzut ţara pentru ultima oară; m-au luat cu ei, şi un căpitan, înduioşat de jalea mea, plăteşte pentru mine unui vraci afurisit, care mă bate şi mă lasă aproape nemâncat. Vai, Petit-Caporal, urmă el din toată inima, îmi pare bine că te-am întâlnit. Trebuie să mă ajuţi!
Omul, căruia îi vorbea astfel, zâmbi şi-l întrebă cum să-l ajute.
— Uite, zise Almansor, n-ar fi frumos să-ţi cer ceva: odinioară ai fost atât de bun cu mine; dar ştiu că şi tu eşti sărac, şi, chiar când erai general, nu te îmbrăcai niciodată atât de frumos ca ceilalţi; şi nici acum, judecând după haine şi pălărie, nu pare să-ţi meargă prea bine. Dar franţuzii au ales de curând un sultan şi, fără îndoială, cunoşti oamenii din preajma lui: pe ienicer-aga, pe reis-efendi ori pe capudanpaşa, nu?
Ba da, făcu omul. Dar ce să fac?
— Ai putea să pui o vorbă bună pentru mine pe lângă aceştia, Petit-Caporal, ca să-l roage pe sultanul franţuzilor să-mi dea drumul, apoi mi-ar trebui şi ceva bani pentru călătoria pe mare; dar, înainte de toate, trebuie să-mi făgăduieşti că despre toate astea n-ai să spui nimic nici vraciului, nici învăţătorului arab.
Cine e învăţătorul arab? întrebă celălalt.
— E un om ciudat; dar despre asta am să-ţi povestesc altă dată. Dacă află ceva, n-am să mai pot pleca din Franţa. Vrei să pui o vorbă bună pentru mine? Spune drept!
— Vino cu mine, răspunse generalul. S-ar putea să-ţi fiu de folos chiar acum.
— Acum? strigă băiatul, înspăimântat. Acum, pentru nimic în lume! Vraciul o să mă bată; trebuie să mă grăbesc să ajung acasă.
— Ce duci în coş? întrebă celălalt, ţinându-l pe loc.
Almansor roşi şi nu voia să-i arate, dar pe urmă îi spuse:
— Iată, Petit-Caporal, trebuie să slugăresc aici ca cel de pe urmă rob. Vraciul e tare zgârcit şi mă trimite în fiecare zi la piaţa de zarzavaturi şi de peşte ce se află la un ceas depărtare de noi; acolo trebuie să târguiesc de la precupeţe murdare, pentru că e mai ieftin cu câţiva bănuţi decât în piaţa din apropierea case noastre. Uite, pentru scrumbia asta stricată, pentru pumnul ăsta de salată, pentru fărâma asta de unt trebuie s-o întind în fiecare zi câte două ceasuri pe jos. Vai, dacă ar şti tatăl meu!
Omul căruia Almansor îi povestea aceste lucruri fu mişcat de durerea băiatului şi îi zise:
— Vino cu mine şi fii liniştit! Vraciul nu-ţi va face nimic, chiar dacă n-o să mănânce astăzi nici scrumbie, nici salată. Fii pe pace şi vino!
Spunând aceste cuvinte, îl luă pe Almansor de mână şi-l duse cu el; deşi acestuia îi bătea inima gândindu-se la vraci, pe faţa şi în vorbele omului se citea atâta siguranţă, încât se hotărî să-l urmeze.
Merse deci cu coșulețul pe braţ împreună cu soldatul, străbătând tot felul de uliţe, şi i se păru că toţi oamenii îşi scoteau pălăria în faţa lor şi se opreau în loc uitându-se după ei. Spuse acest lucru însoţitorului său, dar el râse şi nu-i răspunse nimic.
În sfârşit ajunseră la un palat măreţ şi însoţitorul său se îndreptă spre clădire.
— Aici locuieşti, Petit-Caporal? întrebă Almansor.
— Aici locuiesc, răspunse el. Am să te duc la nevasta mea.
— Frumoasă casă! zise Almansor. De bună seamă, ţi-a dat-o sultanul?
— Mi-a dat-o împăratul, ai dreptate, răspunse însoţitorul său şi amândoi intrară în palat.
Urcară pe o scară, iar apoi trecură printr-o sală frumoasă, unde îi spuse să lase coşul din mână, şi intră împreună cu el într-o încăpere încântătoare, unde o femeie şedea pe o canapea.
Omul vorbi cu ea într-o limbă străină, după care râseră amândoi cu poftă; pe urmă, femeia îl întrebă pe Almansor în limba franţuzească tot felul de lucruri despre Egipt.
În cele din urmă, Petit-Caporal îi spuse băiatului:
— Cel mai bun lucru este să te duc chiar acum la împărat şi să-i vorbesc de tine.
Almansor se sperie cumplit, dar se gândi la nenorocirea în care se afla şi la ţara lui.
— Celui nefericit, le spuse el celor doi, celui nefericit Alah îi insuflă o mare îndrăzneală în ceasurile de restrişte, şi acum n-o să mă lase nici pe mine, un biet oropsit. Fie şi aşa! Am să merg la el. Dar spune-mi, Petit-Caporal, trebuie să cad în genunchi în faţa lui, să ating podeaua cu fruntea? Ce trebuie să fac?
Cei doi izbucniră din nou în râs şi-i spuseră că nu-i nevoie să facă aşa ceva.
— Arată înfricoşător şi măreţ? întrebă el din nou. Are barbă lungă? Are ochi scânteietori? Spune-mi, cum arată?
Însoţitorul său râse şi iar zise:
— N-am să-ţi spun cum arată, Almansor; ai să ghiceşti singur care e. Îţi spun doar atât, ca semn de recunoaştere: când va fi de faţă, cei ce se vor afla în sala împăratului îşi vor scoate respectuoşi pălăria, iar cel ce va sta cu ea pe cap acela este împăratul.
Zicând aceasta, îl luă de mână şi o porniră împreună spre sala împăratului. Cu cât se apropiau cu atât mai tare îi bătea inima băiatului, şi, ajunşi în dreptul uşii începură să-i tremure genunchii.
Un slujitor deschise uşa; înăuntru stăteau roată cel puţin treizeci de bărbaţi, toţi îmbrăcaţi frumos şi plin de aurării şi de stele, cum este obiceiul la franţuzi pentru cei mai înalţi sfetnici ai împăratului; Almansor se gândi că însoţitorul său, îmbrăcat atât de sărăcăcios, trebuie să fie cel mai neînsemnat dintre aceştia. Toţi îşi descoperiră capul şi Almansor se uită după cel cu pălăria pe cap, căci acesta trebuia să fie împăratul. Dar căutarea lui fu zadarnică. Toţi îşi ţineau pălăria în mână; aşadar, împăratul nu era printre ei; atunci privirea îi căzu întâmplător asupra însoţitorului său, şi ce să vezi! Acesta avea pălăria pe cap!
Uimit, băiatul înmărmuri. Se uită lung la însoţitorul său şi apoi rosti, scoţându-şi şi el pălăria:
— Salem aleicum, Petit-Caporal! După câte ştiu, eu nu sunt sultanul franţuzilor; deci nu se cuvine să stau cu pălăria pe cap; dar tu stai cu ea pe cap, Petit-Caporal, tu eşti oare împăratul?
— Ai ghicit, răspunse acesta, şi în afară de asta, sunt prietenul tău. Nu da pe mine vina nenorocirii tale, ci pe o nefericită de încurcătură, şi fii încredinţat că te vei întoarce în ţara ta cu cel dintâi vas. Acum du-te la soţia mea, povesteşte-i despre învăţătorul arab şi despre cele ce ştii. Scrumbia şi salata am să le trimit vraciului, iar tu ai să rămâi să locuieşti în palatul meu.
Astfel vorbi omul care era împăratul; Almansor căzu în genunchi la picioarele lui, îi sărută mâna şi-i ceru iertare că nu-l recunoscuse de la început, căci nici nu se putea vedea că e împărat.
— Ai dreptate, zise împăratul râzând. Când eşti împărat numai de câteva zile, nu-i cu putinţa să-ţi stea scris în frunte.
Astfel vorbi şi-i făcu semn să se depărteze.
Din ziua aceea, Almansor trăi fericit şi mulţumit. Pe învăţătorul arab, despre care îi povestise împăratului, avu voie să-l viziteze de câteva ori; pe vraci însă nu-l mai văzu niciodată. După câteva săptămâni, împăratul îl chemă la el şi-i spuse că vasul cu care avea să-l trimită în Egipt aşteaptă ancorat.
Almansor era nebun de bucurie; i-au fost de ajuns câteva zile ca să se pregătească şi, cu inima plină de recunoştinţă şi încărcat de comori şi daruri bogate, plecă de la împărat spre ţărmul mării şi se urcă pe corabie.
Dar Alah vru să-l mai încerce încă, să-i călească şi mai mult dârzenia în nenorocire, şi nu-i îngădui să vadă încă ţărmurile ţării sale.
Un alt neam de ghiauri, englezii se războiau atunci pe mare cu împăratul. Ei luau toate vasele pe care le biruiau, şi astfel se întâmplă că, în a şasea zi a călătoriei, vasul pe care se afla Almansor fu înconjurat şi lovit de ghiulele de vase englezeşti; ei fură nevoiţi să se dea prinşi şi întregul echipaj fu îmbarcat pe un vas mic, care merse după celelalte mai departe.
Dar drumul pe mare nu e mai puţin nesigur decât cel din pustiu, unde tâlharii atacă pe neaşteptate caravanele, omoară şi jefuiesc. O corabie de piraţi din Tunis se apropie de micul vas, pe care furtuna îl despărţise de vasele mai mari; toţi oamenii fură luaţi, duşi în Alger şi vânduţi.
Almansor nu avu parte de o robie atât de aspră ca ghiaurii, fiind drept-credincios; totuşi pierdu orice nădejde de a-şi mai vedea vreodată ţara şi pe tatăl său. Acolo el sluji la un om bogat timp de cinci ani; trebuia să stropească florile şi să îngrijească grădina. Dar omul cel bogat muri fără moştenitori, avuţiile lui se risipiră, robii fură împărţiţi şi Almansor căzu în mâinile unui neguţător de robi. Acesta tocmai pregătea un vas pentru a vinde robi în altă parte cu preţ mai mare. Întâmplarea făcu să fiu şi eu un rob al acestui neguţător şi am ajuns pe acelaşi vas pe care se afla Almansor. Acolo l-am cunoscut şi acolo mi-a povestit ciudata sa soartă. Dar când am coborât pe uscat, am fost martorul celei mai minunate voinţe a lui Alah: ţărmul pe care am coborât era cel al ţării sale, piaţa în care am fost puşi în vânzare era piaţa oraşului său de baştină, şi, o, stăpâne, ca să fiu scurt, cel care l-a cumpărat era chiar tatăl său, scumpul său tată!
Când se încheie această povestire, şeicul Ali Banu căzu pe gânduri; fără voia sa, istorisirea îl zguduise; pieptul i se ridica, ochii îi ardeau şi adeseori fusese gata să-l întrerupă pe tânărul rob, dar sfârşitul povestirii nu păru să-l mulţumească.
— Are acum douăzeci şi unu de ani, spui tu? întrebă el.
— Stăpâne, are vârsta mea, douăzeci şi unu-douăzeci şi doi de ani.
— Şi în ce oraş ţi-a spus că s-a născut? Asta nu ne-ai arătat.
Dacă nu mă înşel, răspunse tânărul, în Alexandria.
— Alexandria! strigă şeicul. E fiul meu! Unde se află acum? Nu spuneai că se numeşte Kairam? Are ochi negri şi păr castaniu?
— Are, şi în ceasurile de duioşie îşi spunea Kairam, nu Almansor.
— În numele lui Ajlah, spune-mi: tatăl său l-a cumpărat în faţa ochilor tăi, aşa ziceai. Era sigur că e tatăl său? Atunci totuşi nu e fiul meu.
Robul răspunse:
— Mi-a spus: „Alah fie lăudat! După atâta amar de nenorocire, iată piaţa oraşului meu de baştină!" Trecu o bucată de vreme şi după colţ se ivi un om de vază. Văzându-l, el strigă: „O, ce dar scump al cerului sunt ochii! îl mai văd o dată pe scumpul meu tată!“ Omul s-a apropiat de noi, s-a uitat când la unul, când la altul, şi în cele din urmă l-a cumpărat pe acela căruia i se întâmplaseră toate acestea. Atunci el şi-a înălţat glasul către Alah, a rostit o rugăciune fierbinte de mulţumire şi mi-a şoptit: „Acum merg din nou pe drumul fericirii, căci cel care m-a cumpărat e chiar tatăl meu!“
— Aşadar, nu e fiul meu, Kairam al meu! zise şeicul, zdrobit de durere.
Atunci tânărul nu se mai putu stăpâni: lacrimi de bucurie îi ţâşniră din ochi, se aruncă la picioarele şeicului şi strigă:
— Şi totuşi e fiul tău, Kairam-Almansor, căci tu eşti acela care l-ai cumpărat!
— Alah! Alah! Ce minune, ce negrăită minune! strigară cei de faţă, îmbulzindu-se.
Şeicul însă rămase mut, cu privirile aţintite spre tânărul care-şi ridicase spre el frumosu-i chip.
— Prietene Mustafa, spuse el bătrânului derviş, ochii mei sunt împânziţi de un văl de lacrimi şi nu pot recunoaşte dacă pe faţa lui sunt întipărite trăsăturile maicii care l-a purtat în pântec. Apropie-te şi priveşte-l!
Bătrânul veni mai aproape, îl privi lung, îi puse mâna pe frunte şi-l întrebă:
— Kairam! Ce vorbe ţi-am spus în ziua nenorocirii, în tabăra franţuzilor?
— Scumpul meu învăţător, răspunse tânărul, ducând mâna bătrânului la buze, ele au fost următoarele: „Cel cu cugetul curat nu rămâne singur nici în pustiul nefericirii, căci are un tovarăş care merge alături de el şi-l mângâie".
Atunci bătrânul ridică ochii, mulţumind cerului; îl strânse pe tânăr la pieptul său, îl duse dinaintea şeicului şi zise:
— Primeşte-l! Pe cât e de neîndoielnic că l-ai jelit zece ani, pe atât e de neîndoielnic că e fiul tău Kairam.
Şeicul era nebun de bucurie şi încântare; privea întruna cu nesaţ chipul celui regăsit şi revedea limpede trăsăturile fiului său din ziua când îl pierduse.
Toţi cei de faţă împărtăşeau bucuria lui, căci îl iubeau şi fiecăruia i se păru în ziua aceea că-i fusese dăruit un fiu.
Acum, sala fremăta iar de cântări şi veselie ca în zilele fericirii şi ale bucuriei. Tânărului i se ceru să mai spună o data povestea, dar acum cu şi mai multe amănunte, şi toţi avură cuvinte de laudă pentru cei care-i purtaseră de grijă lui Kairam — învăţătorul arab, împăratul şi toţi ceilalţi. Rămaseră toţi laolaltă până noaptea târziu şi, la plecare, şeicul făcu daruri de preţ fiecăruia dintre prietenii săi, ca să-şi amintească întotdeauna de această zi a bucuriei.
Apoi Şeicul arătă feciorului său pe cei patru tineri şi-i pofti să vină cât mai des la el, hotărând că tânărul va învăţa cu grămăticul meşteşugul scrisului, că va face cu pictorul mici călătorii, că neguţătorul va împărtăşi cu el desfătările cântului şi danţului, iar cei de-al patrulea va pregăti pentru ei toate petrecerile. Fură şi ei copleşiţi de daruri şi ieşiră bucuroşi din casa şeicului.
— Cui îi datorăm toate astea? spuseră toţi într-un glas. Cui, dacă nu bătrânului? Cine şi-ar fi închipuit asta în ziua când ne-am oprit în faţa acestei case şi ne-am dezlănţuit cu ocări împotriva şeicului?
— Şi cât de lesne ne-ar fi fost să nu ţinem seamă de învăţăturile bătrânului, spuse altul, sau să-l batjocorim şi pe el. Căci, jerpelit cum era, părea un biet nenorocit; cine să-şi fi închipuit că e înţeleptul Mustafa?
— Dar ce-i mai minunat e că aici, chiar aici ne-am dat în vileag şi dorinţele noastre, zise grămăticul. Unul spunea că i-ar plăcea să călătorească, altul că s-ar bucura să cânte şi să joace, al treilea că ţine să aibă în juru-i prieteni buni, iar eu că mi-ar plăcea să citesc şi să ascult poveşti, şi nu ni s-au împlinit oare toate aceste dorinţe? Mie nu-mi este oare îngăduit acum să citesc toate cărţile şeicului şi să cumpăr orice scriere care-mi place?
— Iar mie nu mi-a spus oare să-i pregătesc toate ospeţele şi să am grijă de toate petrecerile sale, dându-mi dreptul de a lua şi eu parte la ele? zise celălalt.
— Dar eu? Ori de câte ori îmi vine pofta să ascult cântec sau viers din strune ori să privesc danţuri, nu sunt oare liber să mă duc la el şi să-l rog să-mi împrumute robii de care am nevoie?
— Dar eu! exclamă pictorul. Până în ziua aceasta am fost sărac şi n-am putut să fac un pas afară din oraş; acum mi-e dat să călătoresc unde-mi place!
— Da! exclamară toţi. A fost tare bine că l-am urmat pe bătrân; altminteri, cine ştie ce s-ar fi ales de noi?
Aşa vorbiră cei patru tineri şi plecară bucuroşi şi fericiţi la casele lor.
INIMĂ RECE (Partea a doua)
Luni dimineaţă, când Peter veni la sticlărie, îi găsi acolo nu numai pe lucrători, ci şi pe alţi oameni, la care lumea nu se prea uita cu drag, adică portărelul şi trei aprozi de la judecătorie. Funcţionarul îi ură bună dimineaţa, vru să ştie cum a dormit, pe urmă scoase la vedere un catastif gros, în care se aflau înscrise toate datoriile lui Peter.
— Puteţi să plătiţi, ori nu? întrebă funcţionarul privind aspru la el. Şi nu lungiţi vorba, că n-am timp de pierdut. Până la turn sunt trei ore bune de mers.
Lui Peter îi pieri curajul. Mărturisi că nu mai are nici un sfanţ şi lăsă pe seama funcţionarului să preţuiască locuinţa, ograda, sticlăria, grajdul, trăsura şi caii; şi, în vreme ce portărelul cu aprozii umblau de colo-colo, măsurând şi preţuind, Peter chibzuia că nu-i tocmai departe până la Dâmbul cu brazi: „Nu m-a ajutat ăla mic, îşi zicea el, atunci îmi încerc norocul cu namila." Fără să se codească prea mult, porni spre Dâmbul cu brazi, în fuga mare, de parcă aprozii ar fi alergat pe urmele lui. Trecând în grabă pe lângă locul unde vorbise întâia oară cu Omuleţul-de-sticlă, i se păru că o mână nevăzută dă să-l oprească; dar Peter se smulse şi fugi într-un suflet până la hotarul de care îşi aminti numaidecât. Abia ce rosti gâfâind: „Michel Olandezul! Domnul Michel!" că şi răsări în faţa lui plutaşul cel uriaş, cu o rangă în mână.
— Ai venit? rosti acesta zâmbind. Au vrut să scoată pielea de pe tine, să te vândă celor care ţi-au dat cu împrumut? Ei, fii liniştit! Toată năpasta ţi se trage de la piticul de sticlă, schismaşul şi făţarnicul! Când faci un dar, apoi dar să fie, nu cu ţârâita, ca zgârcitul ăla. Hai până acasă la mine, adăugă Michel îndreptându-se spre pădure, să vedem dacă facem târgul.
“Târgul? gândi Peter. Ce-ar putea să-mi ceară, ce-aş putea să-i dau în schimb? Vrea să-i slujesc, ori ce alta?"
Merseră cât merseră, la deal, pe o potecă povârnită, când deodată Peter se trezi pe buza unei prăpăstii adânci, întunecate. Michel Olandezul coborî pe peretele stâncos, de parcă ar fi călcat uşurel pe o scară de marmură. Pe urmă, Peter fu cât pe-aci să leşine, căci — ajuns pe fundul prăpastiei — Michel crescu înalt cât o turlă de biserică şi îi întinse un braţ lung cât sulul de la războiul de ţesut, având la capăt o mână lată ca masa de la cârciumă.
— Şezi pe mâna mea, ţine-te de degete şi n-o să cazi! strigă Michel Olandezul cu o voce care suna de jos cum sună clopotul la morţi.
Tremurând, Peter ascultă porunca, se aşeză pe mâna uriaşului şi se ţinu de degetul cel gros. Coborâşul era lung, din adânc în mai adânc, totuşi Peter, spre mirarea lui, văzu că nu se întunecă deloc; dimpotrivă, prăpastia parcă se umplea tot mai mult de lumina zilei, până ce ochiul n-o mai putu răbda. Pe măsură ce Peter cobora, Michel Olandezul scădea la statură, iar jos de tot avea din nou înfăţişarea de mai înainte şi stătea în faţa unei case nici mai bună nici mai rea decât casele ţăranilor înstăriţi din Pădurea Neagră. Odaia unde intrară nu se deosebea în nici un fel de odăile obişnuite, doar că părea singuratică. Ornicul de lemn agăţat în perete, soba de olane, laviţele late, sculăria înşirată pe poliţe — toate arătau ca şi în alte părţi. Michel îi pofti să ia loc la masa cea lungă, ieşi apoi şi se întoarse curând cu un ulcior de vin şi cu pahare. Turnă vinul şi începu să vorbească despre bucuriile vieţii, despre ţări străine, despre oraşe minunate, despre râuri şi fluvii, încât Peter, simţind că-l încearcă dorul după atâtea frumuseţi, i-o şi spuse deschis. Iar acesta vorbi:
— Chiar dacă trupul ţi-a fost plin de putere şi îndrăzneală şi ai vrut să întreprinzi ceva, totuşi câteva bătăi ale inimii tale proaste te-au făcut să tremuri. Şi apoi, gândul la onoarea rănită, mâhnirea sufletului — de ce s-ar sinchisi un băiat isteţ de asemenea fleacuri? Ai simţit cumva că te doare capul când ţi-au spus deunăzi şarlatan şi ticălos? Te-a durut cumva burta când a venit portărelul să te arunce din casă? Spune, spune cinstit: ce te-a durut?
— Inima, răspunse Peter ducându-şi mâna în dreptul inimii căci i se părea că bate cu teamă şi nu-şi mai găseşte locul în piept.
— Nu te supăra că-ţi spun, dar ai risipit multe sute de guldeni printre cerşetori şi alţi netrebnici. Şi ce folos ai tras? Ei ţi-au urat în schimb fericire şi sănătate. Mă rog, şi te-ai făcut mai sănătos din asta? Puteai să ţii un medic numai cu jumătate din banii aruncaţi în vânt. Fericire? Bună fericire, când te alungă din casă şi ţi-o scoate la mezat! Şi ce te îndemna să bagi iute mâna în buzunar când vreun cerşetor întinde pălăria lui zdrenţuită? Inima, iarăşi inima! Nicidecum ochii, limba, mâinile sau picioare!e! Doar inima! Cum s-ar zice, ai pus prea mult la inimă.
— Dar cum să fac altfel? îmi dau chiar acum silinţa să o stăpânesc, totuşi bate şi mă doare.
— Păi tu, biet nevolnic, fireşte că nu poţi face nimic, spuse Michel râzând. Dar ia dă-mi mie lucruşorul ăla care ticăie şi să vezi ce bine o să te simţi!
— Să-ţi dau inima mea? strigă Peter îngrozit, înseamnă să mor pe loc. Asta nu, niciodată!
— Ai muri într-adevăr dacă te-ar tăia vreun chirurg de-ai voştri şi ţi-ar scoate inima din piept. Dar cu mine-i altceva. Poftim intră şi o să te convingi!
Cu aceste cuvinte, Michel Olandezul se ridică, descuie uşa unei cămări şi îl conduse pe Peter înăuntru. Când flăcăul trecu peste prag, inima i se strânse dureros, dar el n-o luă în seamă, căci o privelişte neaşteptată şi grozavă se deschise în faţa lui. Pe mai multe rafturi de lemn se înşirau borcane de sticlă, umplute cu o licoare străvezie, şi în fiecare borcan era câte o inimă; de asemenea, pe fiecare borcan era lipită o hârtie cu câte un nume; Peter citi din curiozitate; se aflau aici inima portărelului din F., inima lui Ezechiel-cel-gros, inima vestitului Rege al dansului, inima pădurarului-şef; se mai găseau aici şase inimi de cămătari, opt de ofiţeri recrutori, trei de samsari — într-un cuvânt, o adevărată colecţie a celor mai suspuse inimi din acel ţinut, pe o întindere de douăzeci de ore de mers.
— Priveşte, vorbi Michel Olandezul, ăştia toţi s-au lepădat de teama şi de grijile vieţii! Nici o inimă de-aici nu mai bate înfricoşată ori mâhnită, iar foştii lor stăpâni se simt tare bine că au scăpat de musafirul care le tulbura casa.
— Şi ce poartă acum în piept? întrebă Peter, aproape năuc de câte i-a fost dat să vadă.
— Asta! răspunse Michel Olandezul şi scoase dintr-un sertar o inimă de piatră.
— Cum? O inimă de piatră? spuse cutremurat Peter şi pielea i se încreţi. Ascultă, domnule Michel, asta trebuie că e rece în piept.
— Desigur, însă e o răceală plăcută. Adică, de ce ar fi inima caldă? Iarna, căldura ei nu-ţi ajută la nimic, mai degrabă te încălzeşte un rachiu bun de cireşe; iar vara, când totul e arşiţă şi foc, nu-ţi închipui cum te răcoreşte o asemenea inimă. Pe urmă, cum spuneam, nici tu frică, nici tu groază, nici tu milă neroadă, nici tu alte suferinţe şi zdruncinări.
— Şi asta-i tot ce ai să-mi dai? întrebă Peter mâhnit. Eu trăgeam nădejde la bani şi când colo vrei să mă procopseşti cu o piatră.
— Mă rog, după socoteala mea, cred că te-ai mulţumi la început cu o sută de mii de guldeni. Dacă te arăţi dibaci, poţi să ajungi în curând milionar.
— O sută de mii? strigă fericit sărmanul cărbunar. Păi atunci, nu mai zvâcni atât de iute ici în piept? Ne socotim noi îndată! Bine, Michel, dă-mi piatra şi banii şi ia-mi-o pe neastâmpărata asta de inimă.
— Am bănuit eu că eşti băiat cu cap, vorbi Michel zâmbind prietenos. Haide să mai bem un rând şi pe urmă-ţi număr banii.
Astfel, intrară din nou în odaie şi se puseră pe băut şi băură până ce Peter căzu într-un somn adânc.
*
Peter cărbunarul se trezi la sunetul voios al poştalionului şi ce să vezi! Se afla într-o caleaşcă frumoasă, pe un drum larg şi, aplecându-se afară, zări îndărătul lui Pădurea Neagră, răspândită pe albastre depărtări. Mai întâi nu-i veni să creadă că el însuşi şade în caleașcă, fiindcă nici hainele nu mai erau cele pe care le purtase în ajun. Dar în curând îşi aminti totul cu atâta limpezime, încât orice îndoială pieri şi Peter îşi zise bucuros: „Ei da, sunt cărbunarul Peter Munk, asta-i limpede, nu-i nimeni altul."
Se mira că nu-l încearcă nici o tristeţe, acum, când părăsea întâia oară tihna patriei sale, a pădurilor, în care a trăit atâţia ani; chiar şi atunci când se gândea la maică-sa, rămasă în mizerie, fără ajutor, nu putea stoarce din el baremi o lacrimă ori un suspin; căci îl stăpânea nepăsarea întru toate. „Păi da, cugetă el, lacrima, suspinul, dorul de casă, duioşia, astea vin de la inimă, or eu, mulţumită lui Michel Olandezul, am o inimă rece, de piatră."
Îşi duce mâna la piept. Acolo era linişte, nimic nu mişca. „Dacă şi-a ţinut tot aşa cuvântul în ce priveşte suta de mii de guldeni, atunci ştiu că mi-ar prii", îşi zise Peter şi începu să caute prin caleaşcă. Găsi tot felul de veşminte, cum nici n-ar fi visat, însă banii nicăieri. Până la urmă descoperi totuşi o geantă cu multe mii de taleri-aur şi înscrisuri pentru bănci din toate marile oraşe. „Aşadar, s-a făcut, mi s-a împlinit voia", gândi el. Se tolăni într-un colţ al caleștii, şi mână şi dă-i în lumea largă.
Călători doi ani, uitându-se din caleaşcă ba la dreapta, ba la stânga, în susul caselor; când se oprea, nu vedea decât tăbliţa de pe cârciumă; apoi umbla prin oraş, în lung, în lat, cerând să i se arate cele mai plăcute lucruri. Dar nimic nu-l mişca, nu-l bucura; nici un tablou, nici o clădire, nici o muzică, nici un dans; inima lui de piatră nu se înfiora, ochii şi urechile îşi pierduseră orice simţ al frumosului. Nu-i rămăsese din plăceri decât mâncarea, băutura şi somnul. Astfel îşi ducea viaţa, călătorind prin lume fără rost, trecându-şi timpul cu mâncarea şi dormind de plictiseală. Uneori, ce-i drept, îşi mai amintea de vremea când, băiat sărac, nevoit să-şi agonisească traiul prin muncă, fusese totuşi mai vesel şi mai fericit. Pe-atunci, priveliştea văii însorite, sunetul muzicii şi al glasului omenesc îl desfătau; pe-atunci, se bucura ore întregi la gândul că în curând trebuie să pice maică-sa, cu mâncarea aceea simplă, şi îi va aşterne masa lângă cuptorul de cărbuni. Amintindu-şi de trecut, i se părea foarte curios că acum nici măcar să râdă nu putea, el care odinioară izbucnea în râs la cea mai mică glumă. Când alţii râdeau cu poftă, el abia de-şi desena un zâmbet şters, căci inima lui rece nu ştia de veselie, într-adevăr, Peter se simţea tare liniştit; de mulţumire însă nici vorbă nu putea fi. Până la urmă nu dorul, nici suferinţa depărtării, ci pustietatea, scârba, viaţa fără bucurii îl îndemnară să se întoarcă acasă. Când trecu de Strassburg şi zări din nou pădurea umbroasă a patriei, când văzu iar staturile acelea vânjoase, feţele deschise, cinstite, ale oamenilor din Pădurea Neagră, când auzi glasurile lor puternice, adânci, dar cu sunet plăcut — atunci Peter îşi duse repede mâna la inimă; căci se părea că sângele îi curge mai năvalnic în trup şi că va fi să se bucure şi să plângă totodată. Dar ce gând aiurea şi fără temei! Doar avea inimă de piatră şi pietrele sunt moarte, nu râd, nu plâng!
Primul drum îl făcu la Michel Olandezul, care îl primi în felul lui politicos.
— Michel, am călătorit şi le-am văzut pe toate, îi spuse Peter, însă toate sunt fleacuri şi m-am plictisit. Piatra pe care o port în piept mă apără de multe, nu-i vorbă. Nu mă zbucium, nu mă întristez; dar nici nu mă bucur şi o duc aşa de parcă aş trăi numai pe jumătate. Nu s-ar putea ca inima asta de piatră să simtă niţeluş? Ori mai bine dă-mi inima cea veche! M-am obişnuit cu ea timp de douăzeci şi cinci de ani şi, chiar dacă mai făcea câte o năzbâtie, era totuşi o inimă voioasă şi sprintenă.
Uriaşul pădurii se porni pe un râs greu şi răutăcios. Apoi răspunse:
— Când vei muri, Peter Munk, atunci n-o să-ţi lipsească. Atunci vei primi din nou inima ta moale, mişcătoare şi vei putea să simţi ce-o fi să simţi, bucurie sau durere. Dar aici, sus, n-o mai capeţi înapoi. Ascultă, Peter, de călătorit ai călătorit, numai că ţi-ai dus viaţa în aşa fel încât nu putea să-ţi fie de folos. Aşează-te undeva în pădure, clădeşte-ţi casă, ia-ți nevastă, sporeşte-ţi averea, că doar nimic alta decât munca ţi-a lipsit. Din lene ai dat în plictiseală și acum îţi verşi necazul asupra unei inimi nevinovate.
Peter găsi că Michel are dreptate în ce priveşte lenea şi îşi puse în gând să ajungă şi mai bogat, din ce în ce mai bogat. Michel îi mai dădu încă o sută de mii guldeni şi se despărţiră ca buni prieteni.
Curând se răspândi prin Pădurea Neagră zvonul că Peter Munk cărbunarul, sau Peter-jucătorul, s-ar fi întors şi că ar fi încă şi mai bogat decât fusese altădată. Şi oamenii se purtară iarăşi cum se poartă. Când ajunsese la sapă de lemn, îl dăduseră pe uşă afară, în plină zi; acum, când îşi făcu intrarea într-o după-amiază de duminică, toată lumea veni să-i strângă mâna, să-i laude calul, să-l întrebe cum a călătorit; iar când se puse din nou la joc cu Ezechiel-cel-gros, jucând pe taleri din cei maşcaţi, oamenii îl cinstiră mai mult ca oricând. Acum nu se mai ţinea de sticlărit, ci o făcea pe negustorul de lemne; dar asta, numai de ochii lumii, căci de fapt se îndeletnicea mai ales cu comerţul de grâne şi cu camăta. Jumătate din Pădurea Neagră ajunse cu timpul să-i fie datoare. Nu împrumuta bani decât cu dobândă grasă, ori vindea grâul cu preţ întreit nevoiaşilor care nu-l puteau plăti pe loc. Portărelul îi era acum prieten la cataramă; când cineva nu-i vărsa domnului Peter Munk banii la zi, pornea călare, cu gealaţii săi, preţuia casa şi ograda bietului datornic, scotea totul la mezat, alunga tată, mamă şi copil în pădure. La început, bogătanul de Peter avu dintr-asta oarecare neplăceri. Sărmanii oameni, prădaţi de lucrușoarele lor, năvăleau grămadă la uşa lui; bărbaţii îi cereau îndurare; femeile dădeau să-i moaie inima de piatră; copiii plângeau după un coltuc de pâine. Dar după ce făcu rost de câţiva dulăi zdraveni, amuţi şi mieunatul ăsta de pisici, cum îi zicea el. Fluiera şi asmuţea câinii asupra liotei de cerşetori, care fugeau care încotro, ţipând. Cel mai mare necaz îl avea din partea „bătrânei". Şi aceasta nu era alta decât doamna Munk, mama lui Peter. După ce îi vânduseră casa şi acareturile, femeia căzu în mare nevoie, iar fiul, întors în ţară bogat, nu se mai sinchisea de soarta ei. Aşa că venea din când în când la pragul casei lui, bătrână, slabă, bolnavă, rezemată într-un toiag. Nu îndrăznea să intre, căci o alungase într-un rând; dar o durea în suflet că trebuia să-şi ducă traiul din mila altor oameni, când propriul ei fiu ar fi putut să-i înlesnească o bătrâneţe fără griji. La vederea chipului palid şi atât de cunoscut, a ochilor rugători, a mâinii ofilite, întinse după ajutor, a umerilor lăsaţi, inima rece a fiului nu se cutremura. Când bătrâna ciocănea sâmbătă seara la uşa lui, Peter se încrunta, scotea un gologan, îl înfăşură într-o hârtie şi poruncea unui slujitor să i-l dea pe fereastră. Auzea glasul tremurător, care îi mulţumea şi îi dorea fericire în viaţă; o auzea cum pleacă tuşind, cu paşii târşiţi, dar nu se gândea decât la gologanul pe care îl cheltuise fără rost.
În sfârşit, chibzui că e timpul să se însoare. Ştia că orice tată din Pădurea Neagră i-ar fi dat bucuros pe fiică-sa. Însă Peter alerga greu. Voia şi de astă dată ceva pe măsura norocului şi a minţii lui. De aceea, cutreieră călare toată Pădurea Neagră, privi aici, privi colea şi nici una dintre frumoasele locului nu i se păru destul de frumoasă. Până la urmă, după ce căută zadarnic prin toate sălile de dans, auzi cum că cea mai frumoasă şi mai vrednică din Pădurea Neagră ar fi fata unui ţapinar. Trăieşte tăcută şi retrasă, se îngrijeşte cu hărnicie şi pricepere de casa părintească şi nu se arată la dans nici măcar de Florii sau în zilele de hram.
Aflând de această minune a Pădurii Negre, Peter hotărî să se ducă la peţit şi porni călare spre coliba ce-i fusese arătată. Tatăl frumoasei Lisbeth îl primi pe nobilul domn cu uimire şi se uimi şi mai mult când auzi că-l are în faţă pe Peter-cel-bogat şi că acesta vrea să-i fie ginere. Nu cumpăni lungă vreme, căci îşi zise că va scăpa în acest fel de sărăcie şi necaz. Se învoi deci fără s-o mai întrebe şi pe frumoasa Lisbeth care, de cuminte ce era, nu se împotrivi şi în curând ajunse doamna Peter Munk.
Dar nu avu parte sărmana de lumina ce o visa. Se ştia pricepută la gospodărie, ci nu izbutea să-i intre în voie domnului Peter Munk! Îi era milă de săraci şi, fiind nevastă de om bogat, credea că nu păcătuieşte dăruind câte un bănuţ cerşetoarelor sau întinzând câte un păhărel de rachiu bătrânilor nevoiaşi. Dar când domnul Peter o prinse într-o zi, strigă la ea cu mânie, sfredelind-o din ochi:
— De ce îmi risipeşti averea pe golani şi pierde-vară? Mi-ai adus tu ceva în casă de te încumeţi la dărnicie? Toiagul de cerşetor al lui tată-tău nu e bun nici măcar să-mi încălzesc supa, iar tu arunci banii ca şi când ai fii prinţesă! Doar o dată să te mai prind, c-apoi îmi simţi tu mâna!
Frumoasa Lisbeth plângea în odaia ei din pricina soţului atât de aspru şi de multe ori îşi zicea că mai bine ar trăi în coliba săracă a tatii decât în casa lui Peter-cel-bogat, zgârcit şi fără inimă. Ah, să fi ştiut că soţul ei are inimă de piatră, că nu e în stare să iubească pe nimeni, nici pe ea, nici pe ceilalţi, atunci poate că nu s-ar fi mirat aşa de mult! Destul că, de câte ori şedea în prag şi zărea trecând un cerşetor, care se ruga de ea cu pălăria întinsă, Lisbeth închidea ochii să nu vadă mizeria şi strângea pumnii ca nu cumva, pe negândite, să vâre mâna în buzunar şi să scoată un bănuţ, Aşa se brodi că, până la urmă, îi ieşi buhul în toată Pădurea Neagră că ar fi mai zgârcită chiar şi decât Peter Munk. Dar într-o zi, frumoasa Lisbeth se aşeză din nou în faţa casei; torcea şi cânta un viers; se simţea veselă, pentru că afară timpul era frumos, iar domnul Peter ieşise călare în câmp. Deodată, zări pe cărare un omuleţ, cărând un sac mare şi greu, încât se auzea de departe cum gâfâie. Privindu-l, Lisbeth îşi zise că un bătrânel atât de pirpiriu n-ar trebui să care asemenea poveri. Între timp, acesta se apropie icnind, poticnindu-se şi când ajunse în dreptul doamnei Lisbeth, mai că se prăbuşi sub greutatea sacului.
— Ah, doamna, rosti el, aveţi bunătatea şi daţi-mi un strop de apă! Nu mai pot, simt că mă prăpădesc.
— La anii dumneavoastră nici n-ar trebui să căraţi atâta, răspunse Lisbeth.
— Ei da, oftă omuleţul, dacă nu m-ar sili nevoia să fiu slugă de povară, ca să-mi ţin zilele. O doamnă bogată ca dumneavoastră nici nu-şi închipuie ce dureroasă e sărăcia şi ce mult face o gură de apă rece în arşiţa asta.
Când auzi ce auzi, Lisbeth intră iute în casa, luă un ulcior de pe poliţă şi îl umplu cu apă proaspătă; dar când ieşi şi îl văzu mai de aproape cum şade sfârşit, neputincios, pe sacul lui, atunci mila o pătrunse adânc în inimă; ştiind că soţul nu-i acasă, puse ulciorul cu apă deoparte, turnă vin într-un pahar, aşeză pe gura paharului o pâiniţă de secară şi le duse bătrânului.
— Ah, un picuş de vin, la anii ce-i aveţi, o să vă prindă mai bine decât apa, vorbi ea. Dar nu beţi dintr-o dată şi mai mâncaţi din pâine!
Omuleţul o privi cu mirare şi lacrimi mari se iviră în ochii lui bătrâni. Bău şi grăi:
— Am trăit mult, dar n-am întâlnit decât puţini oameni atât de milostivi, care îţi întind darul cu atâta drăgălăşenie şi din toată inima, doamnă Lisbeth. Pentru asta veţi avea parte de fericire. O astfel de inimă nu rămâne fără răsplată.
— Da! Şi răsplata o primeşti pe loc! se auzi un glas răstit şi, când întoarseră capetele, văzură că e domnul Peter, furios şi roşu la faţă. Până şi vinul meu din poamă aleasă îl dai la cerşetori? adăugă el răcnind. Şi paharul meu îl duci la buzele vagabonzilor!? Na! Poftim răsplata!
Lisbeth îi căzu la picioare şi îl rugă s-o ierte; dar inima de piatră nu ştia de milă; Peter răsuci cravaşa pe care o ţinea în mână şi, cu mânerul de abanos, o lovi pe nevastă-sa drept în frunte, aşa de rău, încât biata femeie se prăbuşi moartă în braţele bătrânului. Dându-şi seama de ce-a făcut, parcă-l încercă o clipă remuşcarea; se aplecă să vadă dacă mai zvâcneşte viaţa în trupul ei; dar omuleţul rosti cu vocea lui binecunoscută:
— Nu te mai trudi, Peter, cărbunarule! A fost cea mai frumoasă şi mai gingaşă floare din Pădurea Neagră. Tu ai strivit-o şi nu va mai înflori nicicând.
Lui Peter îi fugi sângele din obraz. El vorbi:
— Va să zică dumneata eşti, domnule vistiernic? Acu’ ce s-a întâmplat, s-a întâmplat, că aşa a fost să se întâmple. Nădăjduiesc însă că nu mă vei arăta ia judecătorie drept ucigaş.
— Ticălosule! răspunse Omuleţul-de-sticlă. La ce mi-ar folosi dacă ţi-aş duce la spânzurătoare învelişul muritor? Nu de judecata pământeană să te temi, ci de altele, mai aspre, căci ţi-ai vândut inima necuratului.
— Şi dacă mi-am vândut-o, strigă Peter, atunci nu-i nimeni vinovat decât vistieria ta înşelătoare. Tu, spirit viclean, m-ai dus pe calea pierzării, m-ai silit să caut ajutorul altcuiva şi de aceea porţi întreaga răspundere.
Dar abia isprăvi, că Omuleţul începu să crească, să se umfle, se făcu mare şi lat, ochii ajunseră cât farfuriile, gura părea un cuptor încins din care izbucnea flăcări. Peter căzu în genunchi şi, în ciuda inimii lui de piatră, tremura tot ca un plop tremurător. Cu gheare de uliu, duhul pădurii îl prinse de grumaz, îl răsuci ca într-un vârtej de frunze uscate şi îl zvârli apoi la pământ de-i trosniră coastele.
— Râma pământului! răcni el cu glas de tunet. Numai să vreau, şi te zdrobesc pe loc. Fiindcă te-ai purtat ca un nelegiuit faţă de stăpânul pădurii! Dar întru cinstea acestei femei moarte, care m-a hrănit şi mi-a dat de băut, îţi las un răgaz de opt zile. Dacă nu apuci pe calea cea bună, vin din nou şi îţi spulber mădularele, şi o să apui în bezna păcatului tău.
*
Era de acum seară când nişte bărbaţi în trecere găsiră pe bogătaşul Peter Munk lungit la pământ. Îl întoarseră pe toate feţele, să vadă dacă mai răsufla; dar mult timp încercările lor fură în zadar. Până la urmă, unul din ei intră în casă, aduse apă şi îl stropi. Peter trase adânc aer în plămâni, gemu, deschise ochii, se uită lung în jurul său şi întrebă de doamna Lisbeth; dar nimeni n-o zărise. Peter mulţumi oamenilor pentru ajutor, se târî până-n casă şi căută peste tot; Lisbeth nu era nici în pivniţă, nici în pod şi, ceea ce dânsul ţinuse drept un vis urât, nu era decât tristul adevăr. Stând aşa, de unui singur, îi trecu prin cap o sumedenie de gânduri ciudate.
Nu-i era teamă de nimic, că doar avea inimă de piatră. Totuşi, gândind la moartea soţiei, îi venea în minte propriul lui sfârşit, cât de împovărat va fi să plece din lume, tare împovărat de lacrimile săracilor, de blestemele lor, care nu izbutiseră să-i moaie inima, de jalea celor aflaţi la nevoie, asupra cărora asmuţise câinii, de tăcuta suferinţă a mamei, de sângele frumoasei şi blândei Lisbeth. Şi cum ar fi putut să dea socoteală bătrânului ei părinte, dacă ar fi venit şi l-ar fi întrebat: „Unde-i fiica mea, nevastă-ta?“ Şi cum l-ar fi putut scoate vinovat pe altul, pe stăpânul pădurilor, al apelor, al munţilor şi al vieţii omeneşti?
Toate astea îl chinuiau şi în somn. Şi un glas dulce parcă-l trezea mereu: „Peter, fă-ţi rost de o inimă caldă!" Şi când se deştepta, închidea iute ochii, fiindcă glasul părea să fie al bietei Lisbeth, care îl sfătuia într-acest fel.
A doua zi, ca să mai scape de gânduri, se duse la cârciumă. Acolo îl găsi pe Ezechiel-cel-gros. Se aşeză la masa lui, vorbiră ba una, ba alta, despre timpul senin, despre război, despre biruri şi, în cele din urmă, despre moarte, despre cum au murit unul ici, altul colea, pe neaşteptate. Atunci, Peter îl întrebă pe Ezechiel ce crede el despre moarte şi ce se întâmplă apoi. Ezechiel îi răspunse că trupul e culcat în mormânt, sufletul însă zboară fie sus la cer, fie jos, în iad.
— Înseamnă că şi inima o bagă în mormânt? întrebă Peter curios.
Bineînţeles, o îngroapă şi pe ea.
Dar când cineva nu mai are inimă?
La aceste cuvinte, Ezechiel îl privi cu nişte ochi cumpliţi.
— Ce vrei să spui? rânji el. Îţi baţi joc de mine? Crezi că nu am inimă?
— Ba cum să nu, inimă-i destulă, tare ca piatra, răspunse Peter.
Ezechiel se uită la el fâstâcit, îşi plimbă ochii în jur să vadă dacă n-a auzit nimeni, apoi vorbi:
— De unde ştii? Ori poate nu-ţi mai ticăie nici ţie inima ?
— Nu mai ticăie! Cel puţin nu aici, în pieptul meu. răspunse Peter Munk. Dar ia spune-mi, acum că m-ai înţeles, ce-o să se mai întâmple cu inimile noastre?
— Ce-ţi pasă, frate? i-o întoarse Ezechiel râzând. Doar o să-ţi duci viaţa pe pământ, şi ajunge! Tocmai ăsta-i câştigul ce ni-l dau inimile reci. Ne scutesc de teama unor gânduri înfricoşătoare.
— E drept. Totuşi, mai cuget. Şi chiar dacă nu mai cunosc teama, totuşi ţin minte cum mă speria iadul când eram un băieţel nevinovat.
— De, chiar bine de tot n-o să ne fie, îngădui Ezechiel. L-am întrebat odată pe un învăţător şi acela mi-a spus că, după moarte, inimile sunt cântărite, ca să se vadă cât atârnă păcatele. Cele uşoare se înalţă, cele grele se scufundă. Aşa că pietrele noastre cred că o să tragă mult la cântar.
— Desigur, întări Peter. Şi de multe ori nu mă prea simt la largul meu când judec toate astea, în timp ce inima nici nu tremură, nici nu-i pasă.
Astfel vorbiră cei doi fârtaţi. Dar în noaptea ce urmă, Peter auzi de cinci sau de şase ori glasul binecunoscut, care îi şoptea la ureche: „Peter, fă-ţi rost de o inimă mai caldă!“ Nu-l munceau părerile de rău pentru omorul săvârşit, însă de fiecare dată când le spunea slugilor că Lisbeth ar fi plecat într-o călătorie, gândea în sinea lui: „Încotro să fi plecat? “ Şase zile petrecu astfel şi noapte de noapte auzi glasul acela, care îi amintea de duhul pădurii şi de grelele lui ameninţări. Dar în dimineaţa celei de-a şaptea zi, Peter sări din aşternut şi strigă:
— Ei bine, vreau să-ncerc! N-oi putea să-mi fac rost de una mai cladă? Piatra asta din piept îmi face viaţa stearpă şi pustie.
Îşi puse repede haina de sărbătoare, se săltă pe cal şi porni către Dâmbul cu brazi.
La poalele dâmbului, acolo unde începea desişul, Peter descălecă, priponi calul şi urcă degrabă creasta. Şi când ajunse la bradul cel gros, spuse:
— Tu, în pădurea de brazi vistiernic,
Tu, peste codri stăpânul puternic.
De sute de ani te laşi văzut
De cei ce duminica s-au născut.
Cum sfârşi, cum se arătă şi Omuleţul-de-sticlă. Dar nu prietenos, drăguţ ca de obicei, ci posomorât şi trist. Era îmbrăcat într-o hăinuţă din sticlă neagră şi o panglică de doliu îi atârna din pălărie. Peter ştia de ce poartă doliu.
— Ce vrei, Peter Munk? întrebă cu glas surd Omuleţul.
— Mai am o dorinţă, domnule vistiernic, făcu Peter cu ochii în pământ.
— Oare mai poate dori o inimă de piatră? Cugetului tău întunecat nu-i lipseşte nimic şi mă îndoiesc că-ţi voi împlini dorinţa.
— Dar mi-ai făgăduit trei, din care mi-a mai rămas una.
— Pe care însă o pot respinge, dacă-i rea! îi aminti duhul pădurii. Dar, mă rog, să auzim ce doreşti!
— Scoate-mi piatra moartă din piept şi pune-mi în loc inima cea vie, se rugă Peter.
— Am făcut eu târgul cu tine? răspunse Omuleţul-de-sticlă. Sunt eu Michel Olandezul, care îi pricopseşte pe oameni cu bogăţii şi cu inimi reci ? Du-te la el de-ţi caută inima.
— Ah, dânsul n-o mai dă înapoi în vecii vecilor, oftă Peter.
— Mi-e milă, cu toate că eşti un rău, vorbi Omuleţul după câteva clipe de gândire. Dealtfel, nici dorinţa nu e proastă, ca să te lipsesc de ajutor. Ascultă aici: prin luptă n-o să-ţi redobândeşti inima, doar prin viclenie, şi s-ar putea chiar să nu-ţi vină prea greu. Michel nu e decât Michel, adică un nătâng, deşi se crede grozav de isteţ. Aşa că te duci la el şi faci cum te-oi învăţa eu!
Şi Omuleţul îl învăţă totul de-a fir-a-păr şi îi dădu o cruciuliţă de sticlă curată.
— De viaţa ta n-o să se poată atinge, adăugă el. O să-ţi dea drumul de îndată ce-i vei arăta lucruşorul ăsta şi te vei ruga. Şi după ce scoţi de la el ceea ce-ţi trebuie, caută-mă aici, în acelaşi loc.
Peter Munk luă cruciuliţa, îşi vârî bine în cap cele auzite şi porni mai departe, spre locuinţa lui Michel Olandezul. Ajuns acolo, îi strigă de trei ori numele şi uriaşul se înfăţişă numaidecât.
— Ţi-ai ucis nevasta? întrebă acesta slobozind hohote de râs. Aş fi făcut-o şi eu. Ţi-a împrăştiat averea printre cerşetori. Dar va trebui să pleci pentru câtva timp din ţară, fiindcă o să iasă tărăboi când vor vedea că nu-i de găsit. Pesemne că ai nevoie de bani, de aceea mă cauţi?
— Ai ghicit, răspunse Peter. Şi îmi trebuie chiar mulţi de astă dată. Până la America e drum lung.
Michel merse înainte şi îl pofti în casă; acolo deschise un scrin în care se aflau bani şi scoase la iveală nişte fişicuri mari de aur. Pe când număra banii pe masă, Peter îi spuse ca într-o doară;
— Mare şugubăţ îmi eşti tu, Michel. M-ai minţit că aş avea în piept o piatră şi că inima mea e la tine.
— Şi nu-i aşa? întrebă Michel! mirat. Îţi simţi cumva inima? Nu e rece ca gheaţa? Suferi de teamă ori de tristeţe? Eşti în stare de remuşcări?
— Păi n-ai făcut decât să-mi opreşti inima, dar de purtat, o port în piept ca de obicei. Şi cu Ezechiel e la fel. Zice că ne-ai minţit pe amândoi. Nu eşti tu omul care să poţi smulge din piept o inimă aşa, fără să se simtă şi fără nici o primejdie. Pentru asta, ar trebui să fii vrăjitor.
— Dar ţi-o spun răspicat, i-o întoarse Michel mânios, că şi tu, şi Ezechiel, şi toţi bogătaşii care s-au învoit cu mine au asemenea inimi reci în piepturile lor, iar inimile adevărate sunt aici, în cămara mea.
— Măi, cum îţi joacă minciuna pe limbă! râse Peter. Astea să le spui altcuiva. Crezi că n-am văzut în călătoriile mele o grămadă de şmecherii! Inimile de-aici sunt făcute din ceară şi atâta tot. Oi fi tu bogat, nu zic ba, însă la vrăjitorie nu te pricepi.
De data asta, uriaşul se înfurie de-a binelea şi dădu în lături uşa de la cămară, răcnind:
— Vino încoace şi citeşte hârtiile de pe borcane! Uite, asta-i inima lui Peter Munk! Vezi cum zvâcneşte? Poţi face aşa ceva din ceară?
— Totuşi, e din ceară, răspunse Peter într-adins.
— Las’ că simţi tu îndată că-i a ta!
Michel luă inima, îi desfăcu lui Peter pieptarul, îi smulse piatra şi i-o arătă. Apoi suflă asupra inimii celei adevărate şi i-o aşeză cu băgare de seamă în piept. Şi numaidecât Peter îi desluşi bătaia şi putu să se bucure din nou.
— Ei, cum te simţi? întrebă Michel zâmbind.
— Zău dacă n-ai avut dreptate, răspunse Peter în timp ce-şi scotea pe furiş cruciuliţa din buzunar. Nici n-aş fi crezut că se poate asemenea lucru!
— Nu-i aşa? Iar de vrăjit, ştiu să vrăjesc, ai văzut şi tu. Acuma, să-ţi pun la loc piatra.
— Domol, domnule Michel! strigă Peter, se feri un pas îndărăt şi îi ţinu cruciuliţa sub ochi. Cu slănină se prind şoarecii, şi de astă dată eşti tu păcălitul.
Şi, repede, începu a se ruga, bolborosind ce-i trecea prin minte.
Atunci Michel se făcu mai mic, din ce în ce mai mic, până căzu, zvârcolindu-se ca un vierme, oftând şi gemând; şi toate inimile din jur porniră să bată, să ticăie, de suna în cămară ca într-o ceasornicărie. Peter se sperie şi se tulbură grozav. Ieşi fuga din cămară, din casă şi, mânat de frică, se căţără pe peretele stâncos al prăpastiei, căci auzea cum uriaşul, ridicându-se de jos, izbea cu picioarele în pământ, urla şi înjura ca din gura iadului.
Ajungând sus, Peter fugi spre Dâmbul cu brazi; o furtună mare se porni; fulgerele ţâşneau ba în stânga, ba în dreapta lui, trăsnind copacii; dar el pătrunse nevătămat până în preajma Omuleţului-de-sticlă.
Inima îi bătea veselă; nu de alta, dar se bucura că bate. Pe urmă însă Peter se gândi cu spaimă la viaţa din trecut, ca şi la furtuna ce zdrobise atâţia copaci falnici îndărătul lui. Se gândi la Lisbeth, frumoasa şi buna lui soţie, pe care a ucis-o din zgârcenie; se gândi la el însuşi ca la o lepădătură şi începu să plângă amar pe când urca dâmbul spre Omuleţul-de-sticlă.
Vistiernicul şedea de-acum sub bradul cel uriaş, fumând dintr-o lulea mititică. Arăta mai senin ca ultima oară.
— De ce plângi, cărbunare Peter? întrebă el. Nu ţi-ai găsit inima? O mai porţi pe cea rece în piept?
— Eh, domnule, oftă Peter. Când aveam inimă de piatră, nu plângeam defel şi ochii îmi erau uscaţi ca ţărâna în luna lui iulie; acum însă vechea inimă se frânge în mine pentru ce-am făcut. Pe oamenii care îmi datorau bani i-am nenorocit, am asmuţit câinii asupra săracilor şi bolnavilor; pe urmă, ştii şi dumneata cum a căzut cravaşa pe fruntea ei albă...
— Peter, ai fost un mare păcătos! vorbi Omuleţul. Banii şi lenea te-au stricat până ţi-au împietrit inima şi n-ai mai ştiut de prieteni, de suferinţă, de remuşcare ori milă. Dar părerea de rău împacă lucrurile şi, dacă aş fi convins că-ţi pare rău de viaţa ce ai dus, atunci m-aş strădui să mai fac ceva pentru tine.
— Nu mai vreau nimic, se împotrivi Peter, plecându-și cu amărăciune capul în pământ. Cu mine s-a terminat, n-o să mă mai bucur câte zile oi avea. Ce să mai încep singur pe lume? Mama n-o să-mi ierte niciodată purtarea ce-am avut, poate că am şi băgat-o în mormânt, ticălosul de mine! Şi Lisbeth, nevastă-mea! Mai bine m-ai omorî, domnule vistiernic. Atunci măcar s-ar isprăvi şi viaţa mea netrebnică.
— Bine, răspunse Omuleţul, dacă nu vrei altfel, poţi s-o ai şi pe asta. Securea îmi stă la îndemână.
El îşi scoase încet luleaua din gură, o scutură şi o vârî în buzunar. Apoi se ridică alene şi se duse în desiş. Peter se aşeză plângând în iarbă: pentru el viaţa nu mai preţuia nimic; îşi aştepta cu răbdare moartea. Peste puţin, auzi paşi în spatele său şi gândi: ,,Acum s-a sfârşit"
— Mai uită-te o dată îndărăt Peter Munk, grăi Omuleţul-de-sticlă.
Peter îşi şterse lacrimile, întoarse capul şi văzu pe... maică-sa şi pe Lisbeth, care îl priveau cu drag. Sărind în sus de bucurie, Peter strigă.
— Adică n-ai murit, Lisbeth? Şi tu, măicuţă, eşti aici şi mă ierţi?
— Vor să te ierte amândouă fiindcă ţi-a părut rău cu adevărat, rosti Omuleţul-de-sticlă. De-acum totul cade în uitare. Întoarce-te la coliba părintească şi fii cărbunar cum ai fost dintru început. Ca om harnic şi de treabă, o să-ţi cinsteşti meseria, iar vecinii o să te iubească şi o să te cinstească mai mult decât dacă ai avea zece care de aur.
Aşa vorbi Omuleţul-de-sticlă, apoi îşi luă bun rămas. Peter şi cele două femei îl lăudară, îl binecuvântară şi plecară.
Casa minunată, unde stătuse Peter-cel-bogat, nu se mai vedea; lovită de trăsnet, arsese din temelii cu tot cu comorile dintr-însa. Dar până la coliba părintească nu era mult; acolo îi duse drumul pe tustrei, iar de marea pagubă nici că le păsa.
Dar ce mirare îi copleşi când ajunseră la faţa locului! Coliba se prefăcuse într-o frumoasă casă ţărănească, înlăuntru, totul era simplu şi curat,
Asta-i fapta Omuleţului cel bun, spuse Peter.
— Ce frumos! se bucură Lisbeth. Aici o să mă simt mai bine decât în casa aceea mare, cu o mulţime de slugi în jurul meu.
De atunci, Peter se dovedi un bărbat harnic şi cumsecade. Mulţumit cu ce avea, îşi vedea temeinic de meseria lui şi astfel, prin dreapta lui strădanie, ajunse om înstărit, bine văzut şi îndrăgit în toată pădurea. N-o mai certa niciodată pe Lisbeth, îşi cinstea mama şi îi ajuta pe săracii care băteau la uşa lui. Când, după un an şi o zi, doamna Lisbeth născu un băieţel drăguţ, Peter se duse la Dâmbul cu brazi şi rosti cele patru versuri. Dar Omuleţul-de-sticlă nu se arătă.
— Domnule vistiernic! îl chemă Peter cu glas tare. Ascultă un pic! N-am venit pentru alta decât să-i fii naş băieţaşului meu!
Dar Omuleţul nu dădu răspuns. Numai o pală de vânt trecu prin cetini şi scutură în iarbă câteva conuri de brad.
— O să le iau drept amintire, grăi Peter, că singur n-ai vrut să te înfăţişezi.
Vârî conurile de brad în buzunar şi plecă acasă. Dar când îşi dezbrăcă pieptarul de duminică şi când mama, voind să-l aşeze în dulap, îi întoarse buzunarele, se rostogoliră pe jos patru fişicuri mari de bani. Peter le desfăcu şi găsi în ele numai taleri din cei adevăraţi, nou-nouţi, nici măcar unul rău. Acesta era darul naşului, al Omuleţului din pădurea de brazi , pentru micuţul Peter.
Trăiră ei apoi în pace şi chibzuinţă şi, de multe ori, chiar şi după ce încărunţi, Peter obişnuia să spună:
— Mai bine te mulţumeşti cu puţin decât putred de bogat, cu o grămadă de aur şi cu inima rece.
* * *
Se scurseseră cinci zile şi cei trei călători — Felix, vânătorul şi studentul — nu scăpaseră din captivitate. Deşi căpetenia tâlharilor şi tovarăşii lui se purtau bine cu ei, cei trei tânjeau totuşi după libertate, iar cu trecerea timpului se temeau tot mai mult să nu se descopere vicleşugul cu înlocuirea contesei. În seara zilei a cincea, vânătorul le spuse tovarăşilor lui că avea de gând în noaptea aceea să fugă, chiar dacă acest lucru l-ar fi costat viaţa, şi-i îndemnă să vină şi ei cu el.
— Iată ce trebuie să facem, urmă ei. Pe tâlharul care păzeşte lângă bordei să-l lăsaţi în seama mea. E dreptul meu la apărare şi la nevoie nu mai ţin seama de nimic. Tâlharul acela trebuie să moară.
Vrei să-l ucizi?! strigă Felix, îngrozit.
— Sunt hotărât s-o fac dacă în felul acesta pot să scap viaţa a doi oameni. I-am auzit pe tâlhari vorbind îngrijoraţi că prin pădure umblă potere. Babele şuşotesc despre nu ştiu ce urzeli ale tâlharilor şi ne întâmpină cu vorbe de ocară, ceea ce dovedeşte că dacă tâlharii vor fi încolţiţi, ne vor ucide.
— Doamne, Dumnezeule! strigă tânărul, speriat, ascunzându-şi faţa în palme.
— Nu-ţi pierde firea, nu ne-a ajuns încă cuţitul la os, urmă vânătorul. Trebuie să le-o luăm înainte! îndată ce se întunecă, o să mă strecor spre cel care păzeşte lângă bordei. El o să-mi strige să stau, iar eu o să-i şoptesc că doamna contesă s-a îmbolnăvit foarte rău, pe neaşteptate. În clipa când se întoarce spre mine, îl înjunghii. Apoi vin să te iau, tinere! Cu al doilea tâlhar de pază o să facem la fel. În ceea ce-l priveşte pe al treilea, vom termina repede şi cu el, fiind şi dumneata cu mine.
Faţa cruntă a vânătorului îl înspăimântă pe Felix. Tocmai voia să stăruie pe lângă el să renunţe la hotărârea lui, când deodată uşa bordeiului se deschise încet şi cineva se strecură grăbit înăuntru. Era căpetenia hoţilor. Închise uşa binişor şi le făcu semn celor dinăuntru să stea liniştiţi, apoi se aşeză lângă Felix.
— Doamnă contesă, spuse el, vă aflaţi într-o mare încurcătură. Soţul dumneavoastră nu v-a ascultat. Nu numai că n-a trimis bani pentru răscumpărare, dar a mai şi cerut ajutorul stăpânirii, şi acum poterele cutreieră prin pădure după mine şi după oamenii mei. L-am ameninţat pe domnul conte c-o să vă ucidem, dar se pare că nu-i pasă de viaţa dumneavoastră, sau nu are încredere în cuvântul nostru. Viaţa domniei-voastre este în primejdie. După legile noastre, aţi şi pierdut-o. Ce aveţi de spus?
Prinşii îşi lăsară ochii în pământ, neştiind ce să răspundă. Felix ştia că dacă s-ar da de gol, ar fi şi mai rău de el.
— Dar fiindcă nu vreau în ruptul capului, urmă tâlharul, să primejduiesc viaţa unei doamne care se bucură de cinstirea mea cea mai adâncă, vă fac o propunere în legătură cu salvarea dumneavoastră. Cred că e singura cale care v-a mas rămas. Vă propun să fugim din tabără împreună.
Toţi îi priviră uluiţi. El însă continuă:
— Cei mai mulţi dintre oamenii mei vor să plece în Italia, ca să intre în slujba unei bande alcătuite din mai multe cete. Fiindcă eu nu vreau să intru sub ordinele altuia, nu plec cu ei, aşa că vă rog, doamnă, să aveţi bunăvoinţa să-mi făgăduiţi că veţi pune o vorbă bună pentru mine şi mă veţi apăra. Dacă faceţi acest lucru cât nu e prea târziu, aş putea să vă eliberez şi să scap şi eu.
Felix tăcea încurcat. Avea o fire atât de cinstită, încât nu voia să-l ducă la pieire cu bună ştiinţă pe omul care-i salva viaţa. Ştia că nu avea nici o putere să-l apere. Dar căpetenia tâlharilor continuă:
— Se caută ostaşi pretutindeni. M-aş mulţumi cu slujba cea mai mică. Ştiu că domnia-voastră aveţi o mare influenţă. Nu vă rog decât să-mi făgăduiţi că veţi pune o vorbă bună pentru mine.
— Bine, răspunse Felix, cu privirile în pământ. Vă făgăduiesc că voi face tot ce-mi stă în putinţă, ca să vă fiu de folos. Oricum se va sfârşi întâmplarea aceasta, sunt mulţumită că vreţi să părăsiţi de bună voie viaţa de tâlhar.
Mişcat, căpitanul săruta mâna bunei doamne şi îi şopti să fie gata de drum a doua zi, două ceasuri după căderea nopţii. Apoi ieşi din bordei tot atât de prevăzător precum intrase. După plecarea lui, prizonierii răsuflară uşuraţi.
— Dumnezeu l-a trimis! strigă vânătorul. Salvarea noastră e aproape! Uimitor! Nu mi-aş fi închipuit niciodată că se pot petrece astfel de lucruri, că voi trece prin astfel de întâmplări!
— E uimitor, într-adevăr! încuviinţă Felix. Dar am făcut oare bine că l-am amăgit? Eu nu-l pot ajuta cu nimic! Spune, domnule vânător, dacă nu-i mărturisesc cine sunt, nu înseamnă că-l atrag într-o cursă, că are să fie spânzurat?
— Nu te frământa, tinere, răspunse studentul. Ţi-ai jucat de minune rolul! Nu duce nici o grijă. Aici e vorba de dreptul firesc de apărare, care îngăduie oricui să se poarte astfel. Ticălosul a încercat să răpească o doamnă şi, dacă n-ai fi fost dumneata, cine ştie dacă ea ar fi trăit azi! Nu, nu faci nici un rău. Dealtfel, cred că dacă tâlharul are să se predea, poate să câştige bunăvoinţa judecătorilor.
Cuvintele acestea îl mai liniştiră pe tânărul giuvaergiu. Bucuroşi, dar şi îngrijoraţi, cei trei prinşi numărau ceasurile, cu inima strânsă de teamă, A doua zi după ce s-a întunecat, căpetenia tâlharilor intră pentru o clipă în bordei şi aduse o legătură cu veşminte.
— Doamnă contesă, spuse el; ca să ne uşurăm fuga vă rog să aveţi bunăvoinţa să vă îmbrăcaţi cu hainele acestea bărbăteşti. Să vă pregătiţi, căci peste o oră pornim la drum.
Apoi ieşi afară. Vânătorul izbucni în râs:
— Iată şi a doua travestire! strigă el. Pe cinstea mea că te va prinde mai bine decât cea dintâi!
Desfăcând legătura, găsi un foarte drăguţ costum de vânător cu tot echipamentul necesar, care-l prindea de minune pe Felix. După ce tânărul se îmbrăcă, vânătorul vru să arunce rochiile contesei într-un colţ, dar giuvaergiul se împotrivi. Le strânse într-o legătură mică, cu gândul s-o roage pe contesă să i le dea în dar, ca să le păstreze toată viaţa drept amintire a acelor zile de neuitat.
În sfârşit apăru şi căpetenia tâlharilor, înarmat până-n dinţi. Aduse vânătorului arma ce-i fusese luată si i-o dădu împreună cu un corn de pulbere. Ba şi studentului îi făcuse rost de o puşcă, iar lui Felix îi dădu un cuţit de vânătoare, rugându-l să-l ascundă, ca să-l aibă la îndemână în caz de nevoie. Spre norocul celor trei, întunericul era atât de adânc, încât hoţul nu-i putu observa privirea plină de bucurie, care l-ar fi trădat. Când ieşiră tiptil din bordei, vânătorul băgă de seamă că în faţa uşii nu mai era nici o strajă, aşa că se strecurară neobservaţi.
Căpetenia tâlharilor nu porni pe poteca binecunoscută care ducea spre pădure, ci o luă spre o stâncă prăpăstioasă, cu neputinţă de urcat. Când ajunseră însă la poalele ei, el le arătă o scară de frânghie şi, împingându-şi puşca la spate, începu să urce cel dintâi, întinzând contesei mâna, ca s-o ajute. Cel din urmă sui vânătorul. Sus, dincolo de stâncă, zăriră o cărăruie pe care o porniră grăbiţi.
— Poteca aceasta, le spuse căpetenia, iese la drumul mare ce duce la Aschaffenburg. Să mergem într-acolo, fiindcă ştiu că domnul conte, soţul dumneavoastră, se află prin partea locului.
Porniră tăcuţi mai departe, tâlharul călăuzindu-i pe ceilalţi. După vreo trei ceasuri de drum, căpetenia tâlharilor se opri şi îl îndemnă pe Felix să se aşeze pe o buturugă, ca să-şi mai tragă sufletul. Scoţând o pâine şi o ploscă cu vin vechi, îi îmbie pe drumeţii obosiţi să se ospăteze.
— În mai puţin de un ceas cred că o să dăm de ostaşii care au înconjurat pădurea. Vă rog să-i cereţi mai-marelui lor să nu-mi facă nici un rău.
Felix îi făgădui, deşi nu nădăjduia să fie ascultat, şi după ce se odihniră o jumătate de ceas, porniră mai departe.
După încă un ceas de mers, se apropiară de drumul mare, tocmai când întunericul începuse să se destrame şi se iveau zorile. Deodată se auzi un glas:
Stai!
Se opriră. Spre ei se îndreptară cinci ostaşi, somându-i să-i urmeze, ca să spună maiorului, comandantul lor, dincotro veneau şi unde se duceau. Abia făcură cincizeci de paşi şi zăriră deodată în tufişurile din dreapta şi din stânga drumului lucind armele altor ostaşi. Părea că pădurea fusese încercuită de o trupă numeroasă.
Sub un stejar se afla maiorul împreună cu mai mulţi ofiţeri şi câţiva civili. Prinşii fură aduşi în faţa lui, şi în clipa când maiorul începu să întrebe de unde veneau şi încotro se îndreptau, unul din cei de faţă, slujbaş la primărie, sări în sus, strigând:
— Dumnezeule, ce-mi văd ochii? Gottfried, vânătorul nostru!
— Da, domnule, îi răspunse bucuros vânătorul. Eu sunt. Am scăpat ca prin minune din gheara tâlharilor.
Ofiţerii îl priveau uimiţi. Vânătorul îi luă deoparte pe maior şi pe slujbaşul primăriei şi le povesti pe scurt cum scăpaseră şi cine era al treilea bărbat care-i însoţea. Bucuros, maiorul îl trimise mai departe, sub pază severă, pe prinsul cel de seamă, iar pe tânărul giuvaergiu îl conduse la ofiţerii lui, spunându-le că el era tânărul erou care o scăpase pe contesă datorită curajului şi isteţimii sale. Aceştia strânseră călduros mâna lui Felix, copleşindu-i cu laude, şi nu se mai săturau tot ascultând ceea ce le povesteau cei doi despre întâmplările prin care trecuseră.
Între timp se luminase de ziuă. Maiorul se hotărî să-i însoţească el însuşi pe cei salvaţi până în oraş, împreună cu omul contesei. În satul cel mai apropiat aştepta o caleaşcă, în care se sui Felix împreună cu maiorul, iar vânătorul, studentul, zapciul şi ceilalţi încălecară pe cai. Falnicul alai porni spre oraş. Ştirea despre atacul tâlhăresc de la hanul din pădure se răspândise pretutindeni. Toţi auziseră de fapta eroică a tânărului giuvaergiu, iar vestea despre eliberarea prizonierilor se răspândise tot atât de repede. De aceea nu era de mirare că străzile gemeau de oameni care alergaseră să-l vadă pe tânărul erou. Îmbulzeala era atât de mare, încât caleaşca abia înainta prin mulţime.
— Uite-l! strigau localnicii. Uite-l colo, în caleaşcă, lângă ofiţer! Trăiască viteazul giuvaergiu!
Și uralele izbucniră vijelios dintr-o mie de piepturi, zguduind văzduhul.
Felix era mişcat, copleşit de bucuria zgomotoasă a mulţimii. La primăria oraşului îl aştepta însă o scenă şi mai tulburătoare. Un bărbat între două vârste, îmbrăcat în veşminte de preţ, îi ieşi în întâmpinare pe treptele de la intrare şi-l îmbrăţişă cu lacrimi în ochi.
— Cum să te răsplătesc, fiule! strigă acesta. Ai salvat tot ce aveam mai de preţ. Ai scăpat viaţa soţiei mele, a mamei copiilor mei, căci fiinţa aceasta firavă n-ar fi îndurat acea cumplită captivitate.
Era soțul contesei.
Contele stărui pe lângă Felix să-i ceară o răsplată pentru jertfa sa, dar acesta nu voia în ruptul capului să primească nimic.
Contele însă nu se dădu bătut, şi tânărul îşi aminti atunci de nefericita soartă a căpeteniei tâlharilor. Îi povesti cum fugiseră, cum se străduise căpetenia tâlharilor să salveze viaţa aceleia pe care o credea contesa. Mişcat nu atât de fapta tâlharului, cât de noua dovadă a purtării nobile a lui Felix, vădită de cererea lui în favoarea altei persoane, contele îi făgădui să facă tot ce-i stătea în putinţă ca să-l salveze pe tâlhar.
În aceeaşi zi, însoţit de inimosul vânător, contele îl conduse pe tânărul giuvaergiu la castelul său, unde contesa, îngrijorată de soarta tânărului care îşi pusese viaţa în primejdie pentru ea, aştepta cu nerăbdare veşti. Cine ar fi putut să descrie bucuria pe care a simţit-o în clipa când şi-a văzut soţul intrând cu salvatorul ei de mână? Nu mai contenea cu întrebările şi cu mulţumirile. Îi chemă şi pe copiii ei ca să le arate pe mărinimosul tânăr, căruia mama lor îi era atât de îndatorată. Micuţii îl luară de mână şi-l asigurară cu gingăşie de recunoştinţa lor, spunându-i că, după tatăl şi mama lor, el le era cel mai drag pe lumea asta. Vorbele lor au fost cea mai frumoasă răsplată pentru zbuciumul şi nopţile nedormite, pe care tânărul giuvaergiu le petrecuse în bordeiul tâlharilor.
După primele clipe ale fericitei revederi, contesa făcu semn unui slujitor să aducă hainele şi binecunoscuta desagă pe care Felix i-o încredinţase la han.
— Iată, am păstrat tot ce mi-ai dat în clipele acelea îngrozitoare, spuse ea, cu un surâs plin de bunătate. Iată hainele fermecate care m-au ascuns de ochii celor ce mă urmăreau. Dacă vrei, ia-le înapoi. Aş vrea să te rog însă să îmi îngădui să le păstrez în amintirea salvatorului meu şi să primeşti în schimb suma pe care au cerut-o tâlharii pentru răscumpărarea mea.
Felix se sperie de darul acela atât de mare. Firea lui aleasă nu-i îngăduia să primească o răsplată pentru o faptă pe care o făcuse din toată inima.
— Nobilă doamnă, spuse el, mişcat, nu pot să primesc darul acesta. Veşmintele să rămână la dumneavoastră, aşa cum doriţi, dar banii nu-i pot primi. Ştiu că vreţi să mă răsplătiţi, însă bunăvoinţa dumneavoastră este pentru mine cea mai mare răsplată Dacă voi avea vreodată nevoie de ajutor, fiţi sigură că vă voi ruga să mi-l daţi.
Contele şi contesa stăruiră îndelung, dar nu izbutiră să-l înduplece. În cele din urmă, contesa şi soţul ei se resemnară şi chemară un slujitor ca să ia hainele şi traista. Atunci Felix îşi aduse aminte de giuvaerurile de care, în bucuria şi în vălmăşagul întâmplărilor uitase cu desăvârşire.
— Staţi! strigă el. Vă rog să-mi îngăduiţi să scot din desagă un singur lucru, restul este apoi pe de-a-ntregul al dumneavoastră, doamnă!
— Cum vrei, spuse ea, deşi aş fi vrut să păstrez totul în amintirea faptelor dumitale. Dacă ai însă un lucru de care nu te poţi lipsi, ia-l! Spune-mi însă, te rog, ce lucru e acela la care ţii atât de mult că nu te poţi despărţi de el?
Atunci tânărul desfăcu traista şi scoase din ea o cutiuţă.
— Tot ce a fost al meu acum e al dumneavoastră, spuse el zâmbind. Dar ceea ce se află în cutiuţa aceasta este al iubitei mele naşe. Sunt nişte giuvaeruri, doamnă, urmă el, pe care le-am lucrat cu mâna mea şi pe care trebuie să i le duc negreşit.
Felix deschise cutiuţa şi i-o întinse contesei. Aceasta luă cutiuţa, se uită înăuntru şi tresari mirată.
— Cum? Pietrele acestea, strigă ea, sunt pentru naşa dumitale?
— Da, răspunse Felix. Naşa mea mi-a trimis aceste nestemate pe care eu le-am montat şi tocmai i le duceam.
Contesa îl privi tulburată. Lacrimile îi şiroiau pe obraz.
Dumneata eşti Felix Perner din Nürnberg? strigă ea.
— Da! Cum de-mi cunoaşteţi numele? întrebă tânărul, privind-o mirat.
— O, ce înlănţuire de întâmplări minunate ne-a hărăzit Cerul! grăi contesa, tulburată, întorcându-se spre soţul ei care o privea uluit. Tânărul este Felix, micul nostru fin, fiul jupânesei Sabina! Felix, eu sunt contesa la care voiai să te duci. Aşa că, fără să ştii, ai salvat-o pe propria ta naşă!
— Cum! Dumneavoastră sunteţi contesa Sandau, care a făcut atât de mult pentru mama mea şi pentru mine? Acesta este castelul Maienburg, spre care am pornit la drum? Cum să-i mulţumesc milostivei soarte că mi-a îngăduit să vă întâlnesc într-un chip atât de minunat! Cel puţin am putut să vă dovedesc cu fapta, deşi într-o măsură foarte mică, nespusa mea recunoştinţă.
— Ai făcut pentru mine mai mult decât aş fi putut face eu vreodată pentru tine, răspunse contesa. Toată viaţa îţi vom fi recunoscători, atât eu, cât şi ai mei. Soţul meu îţi va fi ca un tată, pe copiii mei să-i priveşti ca pe fraţii tăi, iar eu voi fi credincioasa ta mamă. Aceste giuvaeruri, care te-au adus la mine în clipele unei atât de mari primejdii, vor fi cea mai dragă podoabă a mea. Ele îmi vor aminti totdeauna de tine şi de firea ta nobilă.
Aşa a grăit contesa şi şi-a ţinut cuvântul. L-a ajutat pe fericitul Felix să-şi continue drumeţia şi, când s-a întors, a ajuns meşter îndemânatic şi cu mare pricepere în meşteşugul său. Contesa i-a cumpărat o casă la Nürnberg, cu toate cele de trebuinţă, iar încăperea cea mai frumoasă era împodobită cu tablouri meşteşugit zugrăvite, cu scene din hanul din pădure şi din zilele pe care Felix le petrecuse printre tâlhari.
În casa aceea a trăit fericit iscusitul giuvaergiu Felix. Faima măiestriei lui şi a curajului său îi aduceau muşterii de pretutindeni. Trecând prin frumosul oraş Nürnberg, mulţi străini se duceau şi pe la atelierul vestitului meşter Felix ca să-l vadă, să-l admire şi, poate, să comande la el un giuvaer frumos. Dar cea mai mare bucurie i-o făceau vizitele celor patru prieteni: vânătorul, faurul, studentul şi cărăuşul. De câte ori pornea cu căruţa de la Nürnberg la Fürth, cărăuşul trecea pe la Felix. Vânătorul îi aducea aproape în fiecare an daruri din partea contesei, iar faurul, după ce colindase nenumărate ţări, se statornicise la meşterul Felix. Într-o zi a poposit la ei şi studentul. Ajunsese un om de vază în ţară, dar nu-i era ruşine să stea la masă cu meşterul Felix şi cu faurul. Toţi povesteau despre întâmplările de la hanul din pădure. Fostul student le-a spus că-l văzuse în Italia pe cel care fusese mai-marele tâlharilor. Se făcuse om de treabă şi acum era un brav ostaş în slujba regelui Neapolului.
Felix s-a bucurat la auzul acestei veşti. Îşi dădea seama că, fără omul acela, n-ar fi trecut, poate, prin primejdia groaznică de moarte, dar nici n-ar fi scăpat din mâinile tâlharilor. Şi aşa, ori de câte ori se gândea la întâmplările de odinioară, prin mintea iscusitului giuvaergiu se depănau totdeauna amintiri luminoase şi dragi despre hanul din Spessart.
2
A doua zi dimineaţă, după ce califul luă o gustare şi se îmbrăcă, marele vizir se înfăţişă, după cum i se poruncise, ca să-l ia la plimbare. Califul vârî la cingătoare cutiuţa cu pulberea fermecată, spuse curtenilor să rămână în urmă şi porni înainte, însoţit numai de marele vizir. Colindară prin întinsele grădini ale califului, dar în zadar căutară niscaiva vietăţi ca să poată încerca praful vrăjit. În cele din urmă, vizirul fu de părere să meargă mai departe, înspre iaz, unde văzuse adeseori tot felul de vieţuitoare, mai ales berze, care se plimbau întotdeauna pe acolo, păşind grav şi clămpănind.
Califul urmă sfatul vizirului său şi se îndreptă cu el spre iaz. Când ajunseră acolo, văzură o barză ce păşea îngândurată încoace şi încolo, căutând broaşte şi clămpănind din cioc. Undeva, departe, în văzduh, plutea o altă barză, venind tot într-acolo.
— Pun rămăşag pe barba mea, mărite stăpâne, zise marele vizir, că năltăroagele astea două îşi vor spune acum lucruri vrednice de auzit. Ce-ar fi să ne prefacem în berze?
— Bine ai grăit, răspunse califul. Dar, întâi şi întâi, să ne amintim cum trebuie să facem ca să luăm din nou înfăţişare omenească. Aşadar, dacă ne închinăm de trei ori către răsărit şi rostim cuvântul Mutabor, eu voi lua din nou chip de calif şi tu de vizir. Dar pentru nimic în lume nu trebuie să râdem, căci atunci suntem pierduţi!
În timp ce califul vorbea astfel, cea de-a doua barză se roti încet deasupra capetelor lor şi se lăsă uşor pe pământ. Califul scoase repede cutiuţa de la brâu, trase praf pe nas, îi dădu şi marelui vizir şi strigară amândoi într-un glas: „Mutabor!"
Deodată, ca prin farmec, picioarele li se subţiară, se făcură lungi şi roşii, frumoşii iminei galbeni ai califului şi ai însoţitorului său se preschimbară în labe urâte de barză; braţele se prefăcură în aripi, gâtul se înălţă dintre umeri şi se lungi cu un cot, bărbile se făcură nevăzute, iar trupul li se acoperi cu pene albe.
— Ai un plisc frumos, vizire, spuse califul, mirându-se îndelung. Pe barba profetului, aşa ceva n-am mai văzut în viaţa mea!
— Mulţumesc preasupus, răspunse marele vizir, făcând o plecăciune, dar, dacă-mi este îngăduit, aş spune că înălţimea voastră arătaţi ca barză aproape mai frumos decât în chip de calif. Dar, dacă înălţimea voastră doreşte, să le ascultăm pe prietenele noastre de colo şi să vedem dacă într-adevăr înţelegem graiul berzelor.
În timpul acesta, cea de-a doua barză se lăsă pe pământ, îşi curăţă picioarele cu ciocul, îşi netezi penele şi se îndreptă spre prima barză. Cele două berze noi-nouţe se apropiară grabnic şi auziră, spre uimirea lor, următoarea convorbire:
— Bună dimineaţa, doamnă Picior-Lung, aţi ieşit atât de devreme la câmp?
— Bună să-ţi fie inima, dragă Clămpăne-Cioc! Iată, am adus o mică gustare. Vrei o ciosvârtă de şopârlă sau o pulpiţă de broască?
— Mulţumesc frumos; azi nu prea am poftă de mâncare. Am venit pentru altceva la câmp. Astăzi trebuie să dănţuiesc în faţa oaspeţilor tatălui meu şi vreau să fac în taină câteva încercări.
Şi tânăra barză începu să se plimbe pe câmpie, făcând mişcări năstruşnice. Califul şi Mansor o urmăreau cu uimire. Când o văzură însă ridicând un picior şi fâlfâind graţios din aripi, cei doi nu se mai putură stăpâni: din pliscurile lor izbucni un râs nestăvilit, care nu mai contenea. Califul se potoli cel dintâi.
— Să te prăpădeşti de râs! strigă el. Petrecerea asta nu-i plătită nici cu aur! Păcat că prostănacele au fugit de râsul nostru, altminteri te pomeneşti că ar fi început să şi cânte!
Dar deodată marele vizir îşi aminti că nu era îngăduit să râzi în timpul vrăjii şi îi împărtăşi califului îngrijorarea sa.
— Pe Mecca şi Medina! Ar fi o glumă proastă să rămânem berze! Aminteşte-ţi tu neghiobul acela de cuvânt; mie nu-mi vine în minte.
— Trebuie să ne plecăm de trei ori spre răsărit şi în acelaşi timp să spunem: Mu-mu-mu...
Se întoarseră cu faţa spre răsărit şi se plecară mereu, atingând pământul cu pliscurile. Dar, vai! Cuvântul fermecat le pierise din minte şi, oricât se înclina califul şi oricât bolborosea vizirul său mu-mu-mu, nu şi-l aminteau şi pace. Bietul Raşid şi vizirul său erau sortiţi să rămână berze.
3
Cele două berze fermecate se plimbau triste pe câmpie, neştiind, în durerea lor, ce să facă. Înfăţişarea de barză nu şi-o puteau schimba. Să se întoarcă în oraş spre a fi recunoscuţi era cu neputinţă: cine ar da crezare unei berze că este calif şi, chiar dacă asemenea lucru ar fi de crezut, ar vrea locuitorii Bagdadului să aibă o barză drept calif?
Rătăciră astfel zile în şir, hrănindu-se anevoie cu poamele câmpului, pe care nu le puteau mesteca bine din cauza pliscurilor prea lungi. De şopârle sau broaşte nu prea aveau poftă: le era teamă să nu-şi strice stomacul cu ele. Singura lor mângâiere în aceste triste împrejurări era că puteau să zboare; şi zburau deseori deasupra acoperişurilor din Bagdad, ca să vadă ce se mai petrece pe acolo.
În primele zile băgară de seamă că pe străzile oraşului domnea o mare nelinişte şi tristeţe. Dar, cam la patru zile după vrajă, aflându-se deasupra palatului califului, văzură jos, în stradă, un alai măreţ. Răsunau tobe şi fluiere, iar un bărbat îmbrăcat într-o mantie de purpură cusută cu fir de aur mergea călare pe un cal împodobit, înconjurat de slujitori în veşminte strălucitoare. Jumătate din norodul Bagdadului alerga în urma lui, strigând într-un glas: „Trăiască Mizra, trăiască stăpânul Bagdadului!"
Cele două berze de pe acoperişul palatului se priviră îndelung. Califul grăi:
— Îţi dai seama acum, mare vizir, de ce am fost vrăjit? Acest Mizar este fiul duşmanului meu de moarte, puternicul vrăjitor Kaşnur, care, într-un ceas rău mi-a jurat răzbunare. Dar eu nu mi-am pierdut nădejdea. Vino cu mine, credinciosul meu tovarăş de suferinţă, să mergem la mormântul profetului: poate că în acel loc sfânt vraja se va risipi.
Se înălţară de pe acoperişul palatului şi se îndreptară către Medina.
Dar cele două berze nu prea erau obişnuite să zboare şi pluteau anevoie.
— O, stăpâne, gemu după câteva ceasuri marele vizir, cu voia măriei tale, eu nu mai pot; măria ta zbori prea repede şi, în afară de asta, s-a lăsat seara şi am face bine să poposim undeva peste noapte.
Raşid dădu ascultare rugăminţii slujitorului său şi zărind dedesubt nişte ziduri năruite care-i puteau adăposti, se lăsară pe ele. Acolo părea să fi fost odinioară un castel. Printre zidurile surpate se ridicau pilaştri frumos lucraţi, iar câteva încăperi ce se păstraseră întregi stăteau mărturie a strălucirii de odinioară. Raşid şi însoţitorul său străbătură coridoarele, căutând un locşor uscat; deodată barza Mansor se opri.
— Doamne, stăpâne, şopti el încetişor, ştiu că este ruşinos pentru un mare vizir, şi cu atât mai mult pentru o barză, să se teamă de stafii. Mă cam trec fiorii, căci pe-aici pe-aproape am auzit limpede un suspin şi un geamăt.
Califul se opri şi el şi auzi desluşit un scâncet slab, care semăna mai mult a geamăt de om decât de animal. Nedumerit, vru să se apropie de locul de unde veneau gemetele; vizirul însă îl apucă cu ciocul de aripă şi îl rugă stăruitor să nu se apropie, ca să nu dea peste cine ştie ce alte primejdii. Dar în zadar! Califul — căruia şi în pieptul de barză îi bătea o inimă vitează — se smulse cu preţul câtorva pene şi o luă la goană printr-un coridor întunecos. Ajunse degrabă la o uşă ce părea a fi întredeschisă şi îndărătul ei auzi desluşit suspine şi scâncete. Împinse uşa cu ciocul, dar se opri mirat în prag. Pe podeaua încăperii dărăpănate, slab luminată printr-o fereastră zăbrelită, stătea o bufniţă mare. Lacrimi grele se prelingeau din ochii ei mari şi rotunzi, iar din pliscu-i încovoiat ieşeau vaiete răguşite. Dar la vederea califului şi a vizirului său, care se apropiase şi el între timp, bufniţa scoase strigăte de bucurie. Cu aripile ei cafenii îşi şterse graţios lacrimile şi, spre marea uimire a celor doi, strigă cu glas omenesc, în arabă:
— Fiţi binevenite, berzelor! Voi sunteţi semnul izbăvirii mele, căci mi s-a prorocit odată că berzele îmi vor aduce o mare fericire.
Când califul îşi reveni din uimirea care-l cuprinsese, îşi înclină gâtul lung, îşi mişcă graţios picioarele şi rosti:
— Bufniţo, vorbele tale mă fac să cred că am găsit în tine o tovarăşă de suferinţă. Dar, vai, nădăjduieşti zadarnic că noi o să te putem scăpa. Ai să recunoşti tu însăţi neputinţa noastră, când vei auzi ce ni s-a întâmplat.
Bufniţa îl rugă să-i povestească şi califul începu să depene cele ce-am aflat şi noi până acum.
POVESTEA MÂINII TĂIATE
M-am născut la Constantinopol. Tatăl meu era dragoman (tâlmaci) la Poartă (curtea turcească) şi făcea negoţ cu uleiuri înmiresmate şi mătăsuri, negoţ care-i aducea câştiguri bune. Mi-a dat o creştere aleasă, învăţătura am primit-o în parte de la el, în parte de la preotul nostru. La început a fost vorba să moştenesc neguţătoria lui, dar, deoarece mă arătasem mai destoinic decât se aşteptase, a ţinut seama de poveţele prietenilor lui şi a hotărât să mă facă doctor, căci un doctor care învăţa ceva mai mult decât un şarlatan obişnuit putea să-şi croiască o viaţă fericită la Constantinopol. În casa noastră veneau mulţi franţuzi şi unul din ei l-a înduplecat pe tatăl meu să mă lase să plec cu el în patria sa, la Paris, unde asemenea lucruri se învăţau fără plată şi foarte bine. Voia să mă ia cu el pe propria-i cheltuială, când avea să se înapoieze în ţară. Tatăl meu, care cutreierase şi el lumea în tinereţe, a încuviinţat să plec, iar franţuzul m-a înştiinţat că peste trei luni vom porni la drum. Eram nespus de fericit că voi vedea ţări străine şi aşteptam cu nerăbdare clipa plecării. Franţuzul îşi isprăvi în sfârşit treburile şi se pregăti de drum; în ajunul plecării, tatăl meu m-a chemat seara în iatacul lui. Erau grămădite acolo fel de fel de veşminte, care de care mai frumoase, iar pe masă — arme. O movilă de aur mi-a luat însă ochii. Atâta bănet nu mai văzusem vreodată. Tatăl meu m-a îmbrăţişat şi mi-a spus:
— Iată, fiule, ţi-am pregătit straie de drum. Armele
acestea ţi le dăruiesc ţie, sunt aceleaşi pe care mi le-a dăruit şi mie, la rându-mi, bunicul tău când am pornit în lume. Ştiu că te pricepi să le mânuieşti, dar să nu le foloseşti decât când eşti în primejdie. Atunci însă apără-te cu străşnicie. N-am bogăţii mari; mi-am împărţit averea în trei: o parte pentru tine, o parte pentru traiul şi nevoile mele, iar a treia, partea cea mai sfântă şi de care nu mă voi atinge niciodată, am s-o pun bine pentru zilele de restrişte care ar putea să te ajungă.
Aşa mi-a grăit bătrânul meu părinte şi ochii îi jucau în lacrimi; cine ştie, poate îi spunea inima că n-am să-l mai văd niciodată.
Călătoria s-a sfârşit cu bine şi am ajuns curând în ţara franţuzească. Şase zile şi şase nopţi am mers până în oraşul cel mare — Paris. Aici, prietenul meu, franţuzul, a închiriat pentru mine o cameră şi m-a povăţuit să folosesc cu chibzuinţă banii — aveam cu totul două mii de taleri. Am locuit trei ani în acest oraş şi am învăţat tot ce trebuie să ştie un doctor iscusit; aş minţi însă dacă aş spune că mă simţeam bine acolo, căci obiceiurile lor nu-mi erau pe plac; şi aveam şi puţini prieteni adevăraţi, aceştia erau însă tineri nobili.
Până la urmă, dorul de ţară m-a copleşit; în tot acel răstimp nu primisem nici o ştire de la tatăl meu şi am folosit cel dintâi prilej care mi-a ieşit în cale ca să mă întorc acasă.
O solie pleca din Franţa către înalta Poartă. M-am tocmit ca doctor-chirurg în slujba acelei solii şi am ajuns cu bine la Stambul. Am găsit casa părintească, zăvorâtă. Vecinii, miraţi de sosirea mea, mi-au povestit că tata murise cu două luni înainte. Preotul, dascălul meu din copilărie, mi-a adus cheile casei. Singur şi părăsit, m-am aşezat în casa pustie. Toate erau la locul lor, aşa cum le lăsase tata, numai galbenii — pe care făgăduise să mi-i lase — lipseau. L-am întrebat pe preot, dar acesta, făcând o plecăciune, mi-a răspuns:
— Tatăl tău a murit ca un sfânt, căci a lăsat toţi galbenii bisericii.
Lucrul acesta îmi era şi mi-a rămas de neînţeles; dar ce puteam face? Nu aveam nici o dovadă împotriva preotului şi trebuia să mă socotesc fericit că nu-şi însuşise casa şi celelalte bunuri ale tatălui meu. Acesta a fost cea dintâi năpastă care a căzut pe capul meu, după care nenorocirile s-au ţinut lanţ. Nu-mi câştigasem faimă de doctor, căci nu îmi venea să mă laud singur şi n-avea cine să mă facă cunoscut; tatăl meu, care m-ar fi ajutat să pătrund în casele bogătaşilor şi ale celor suspuşi, nu mai era şi toţi aceştia îl dăduseră uitării pe sărmanul Zaleukos. Mărfurile rămase de la tată meu nu mai aveau căutare, căci cumpărătorii se risipiseră după moartea sa şi alţii noi se găseau cu greu. Stăteam şi mă gândeam la soarta mea amară, când, deodată, mi-am adus aminte că întâlnisem adeseori în Franţa oameni din neamul meu care cutreierau ţara în lung şi în lat şi făceau negoţ în pieţele oraşului; aveau cumpărători cu duiumul, căci neguţători de pe alte meleaguri erau la mare preţ. Cu asemenea neguţătorie se putea agonisi bănet, nu glumă. M-am hotărât pe loc: am vândut casa părintească am încredinţat o parte din bani unui prieten credincios iar cu restul am cumpărat ceea ce avea căutare în Franţa, şi anume: şaluri, mătăsuri, pomezi şi uleiuri. Mi-am asigurat un loc pe o corabie şi am pornit în cea de-a doua călătorie spre Franţa. De îndată ce se pierdură în zare palatele din Dardanele, norocul păru să-mi surâdă din nou. Am ajuns repede şi cu bine. Am cutreierat oraşele mari şi mici ale franţuzilor, şi peste tot am găsit cumpărători berechet. Prietenul meu din Stambul îmi trimitea mereu mărfuri noi şi, pe zi ce trecea, strângeam tot mai mulţi bani. Când, în sfârşit, am adunat atâta cât credeam că va fi de ajuns pentru o neguţătorie mai mare, am pornit-o cu mărfurile mele spre Italia. Dar mai trebuie să mărturisesc ceva: dobândeam câştiguri şi de pe urma meşteşugului de vraci. Când ajungeam în câte un oraş, dădeam de veste printr-o înştiinţare scrisă că a sosit un doctor grec, care a lecuit multe beteşuguri; şi, într-adevăr, balsamurile şi leacurile mele mi-au adus țechini cu toptanul. Până la urmă am poposit şi în oraşul Florenţa din Italia. Am hotărât să rămân vreme mai îndelungată în acest oraş, pe de o parte fiindcă îmi plăcea foarte mult acolo, pe de altă parte fiindcă, istovit de atâta umblet, voiam să mă odihnesc. Am închiriat o prăvălie în partea oraşului numită Santa Croce şi, nu departe de acolo, câteva încăperi frumoase cu pridvor, într-un han. Am dat de veste îndată prin hârtie scrisă că sunt doctor şi neguţător. Nici n-am apucat să deschid bine prăvălia, că muşteriii au şi dat năvală şi, cu toate că pusesem preţuri cam ridicate, vindeam mai mult decât ceilalţi, pentru că eram îndatoritor şi prietenos cu cumpărătorii. Mă aflam de patru zile la Florenţa, şi iată că într-o seară, când tocmai mă pregăteam să închid prăvălia şi, ca de obicei, am aruncat o privire spre lada cu alifii, am zărit un răvaş într-o cutiuţă. Nu-mi aminteam să-l fi pus acolo. Am despăturit hârtiuţa. În ea stătea scris să vin la miezul nopţii pe podul numit Ponte Vecchio. M-am gândit îndelung cine putea fi cel ce mă chema. Nu cunoşteam însă nici un om în Florenţa şi am crezut că cineva vrea să mă cheme în taină la vreun bolnav, lucru care mi se întâmplase adeseori. Am hotărât deci să mă duc, dar, prevăzător, mi-am luat şi sabia pe care mi-o dăruise tatăl meu.
Aproape de miezul nopţii, am pornit-o la drum şi am ajuns la Ponte Vecchio. Podul era părăsit, pustiu, şi am hotărât să aştept până se va ivi cel ce mă chemase.
Era o noapte friguroasă; luna lumina ca ziua. M-am aplecat să privesc undele Arnului, ce străluceau până departe în razele lunii. Orologiile bisericilor din oraş bătură de douăsprezece ori; când m-am ridicat, am dat cu ochii de un bărbat înalt, învăluit într-o mantie roşie, cu obrazul ascuns de un colţ al veşmântului.
Ivirea lui neaşteptată m-a speriat, pentru că apăruse în spatele meu, dar mi-am venit iute în fire şi am rostit:
— De vreme ce m-aţi chemat, spuneţi-mi cu ce vă pot fi de folos.
Omul cu mantia roşie s-a întors spre mine şi mi-a spus apăsat:
Urmează-mă!
Mi-era teamă să plec singur în tovărăşia acestui necunoscut şi de aceea m-am oprit şi am spus:
— Nu aşa, domnul meu. Mai întâi vreau să ştiu unde mergem; şi apoi, cred că nu trebuie să v-ascundeţi cu atâta grijă obrazul, dacă aveţi gânduri curate faţă de mine.
Omul în roşu păru însă a nu se sinchisi de vorbele mele.
— Dacă nu vrei, Zaleukos, rămâi! răspunse el şi păşi mai departe.
Atunci m-a cuprins mânia.
— Crezi, am strigat, că un om ca mine se lasă dus de nas de orice zevzec? Crezi că am aşteptat zadarnic aici, în frig?
Din trei sărituri l-am ajuns din urmă, l-am înhăţat de mantie şi am început să strig tare, în vreme ce cu cealaltă mână am tras sabia; dar mantia mi-a rămas în mână, iar necunoscutul a pierit după primul colţ. M-am potolit încetul cu încetul, căci îmi rămăsese mantia şi ea trebuia să m-ajute să dezleg ciudata taină. M-am înfăşurat în ea şi m-am îndreptat spre casă. Dar n-am apucat să fac nici o sută de paşi, când cineva a trecut pe lângă mine şi mi-a şoptit în limba franceză:
— Ia seama, conte, în noaptea aceasta nu se poate face nimic!
Până mă întorc, cel ce şoptise trecuse mai departe şi n-am mai zărit decât o umbră furişându-se pe lângă case. Mi-am dat seama că vorbele lui nu fuseseră rostite pentru mine, ci din pricina mantiei pe care o purtam, dar lucrul acesta nu dezlega taina.
A doua zi de dimineaţă am cugetat îndelung asupra celor ce aveam de făcut. La început m-am gândit să dau sfoară în târg că găsisem mantia, dar necunoscutul putea să trimită pe cineva să mi-o ceară şi eu tot nelămurit aş fi rămas. Tot chibzuind astfel, m-am uitat la veşmântul acela mai cu luare-aminte. Era dintr-o catifea plină, genoveză, purpurie, tivită cu astrahan şi brodată cu fir de aur. Frumuseţea deosebită a mantiei mi-a insuflat un gând la care m-am oprit. Am dus-o în prăvălie şi am pus-o în vânzare, dar cu un preţ atât de ridicat, încât ştiam prea bine că n-am să găsesc nici un muşteriu pentru ea. Gândul meu era să privesc cu luare-aminte pe oricine ar întreba de mantie, căci eram sigur că-i voi recunoaşte, dintr-o mie pe necunoscutul care, după ce pierduse mantia, de bună seamă că se va arăta neîntârziat. Mulţi ar fi dorit să cumpere veşmântul acela, a cărui frumuseţe atrăgea toate privirile, dar nici unul nu semăna nici pe departe cu necunoscutul, nici unui nu voia să dea pe ea atâţia bani — două sute de ţechini.
Ce m-a surprins mai mult era că, întrebând pe unul şi pe altul dacă nu mai văzuseră şi o altă asemenea mantie în Florenţa, toţi îmi răspundeau că nu şi mă încredinţau că nu întâlniseră veşmânt mai frumos şi atât de meşteşugit lucrat.
Pe înserat veni un tânăr care mai fusese deseori pe la mine şi oferise şi în ziua aceea o sumă respectabilă pentru mantie; acum zvârli pe masă o pungă cu galbeni şi strigă:
— Pe Dumnezeul meu, Zaleukos, vreau să am cu orice preţ mantia asta, chiar de-ar fi să rămân cerşetor!
Şi începu să numere galbenii.
Mă aflam în mare încurcătură; pusesem mantia în vânzare numai ca să atrag privirile necunoscutului meu, iar acum se ivise acest tânăr zurliu, care se hotărâse să plătească un asemenea preţ. Dar nu mai aveam încotro, l-am făcut pe plac, căci mă ispitea gândul ca pentru păţania mea în miez de noapte să dobândesc atâta bănet.
Tânărul se înfăşură în mantie şi dădu să plece, dar în prag se opri şi, aruncându-mi o hârtie care era prinsă de mantie, îmi strigă:
— Uite, Zaleukos, aici e prins ceva ce desigur nu aparţine veşmântului acestuia!
Am luat hârtia cu nepăsare, însă iată ce scria pe ea: „Adu haina în noaptea asta, la ora ştiută, pe Ponte Vecchio. Te aşteaptă patru sute de ţechini"
Am rămas înmărmurit. Îmi gonisem eu singur norocul. Toate socotelile mele dăduseră greş! Dar n-am stat mult pe gânduri; am adunat cei două sute de ţechini, am alergat după cel care cumpărase mantia şi i-am spus:
— Ia-ţi ţechinii înapoi, bunul meu prieten, şi lasă-mi mantia, căci nu mă pot despărţi de ea.
La început, tânărul a crezut că-i vorba de o glumă, dar când şi-a dat seama că vorbesc serios, s-a mâniat, mi-a strigat că sunt smintit şi ne-am luat la bătaie. În focul încăierării am avut norocul să-i smulg mantia şi s-o iau la goană cu ea; tânărul a chemat însă poliţia în ajutor şi m-a dus la judecată. Judecătorul s-a arătat foarte mirat de fapta mea şi i-a dat dreptate celui care mă pârâse. Eu însă i-am spus tânărului că îi dăruiesc douăzeci, cincizeci, ba chiar o sută de ţechini peste cei două sute pe care-i primisem de la el, numai să-mi înapoieze mantia. Rugăminţile mele nu-i muiaseră inima, aurul însă l-a înduplecat. A luat ţechinii, iar eu am plecat biruitor cu mantia.
Toată Florenţa mă credea smintit, dar puţin îmi păsa mie de lume. Ştiam eu prea bine că din acest târg voi ieşi în câştig.
Am aşteptat cu nerăbdare sosirea nopţii. Am pornit-o cu mantia pe braţ spre Ponte Vecchio, la acelaşi ceas ca şi în noaptea trecută. Când răsună cea din urmă bătaie a orologiului, din beznă se desprinse o umbră care se îndreptă spre mine. Era, fără doar şi poate, omul pe care-l întâlnisem în ajun.
Ai mantia? m-a întrebat el.
— Da, domnule, i-am răspuns, dar mă costă o sută de ţechini.
Ştiu, spuse el. Ţine patru sute!
Ne-am apropiat de parmaclâcul podului şi mi-a numărat banii. Erau într-adevăr patru sute; aurul sclipea minunat în lumina lunii; strălucirea lui m-a încântat, dar, vai! nu bănuiam că aceasta îmi va fi cea din urmă bucurie. Am vârât banii în buzunar şi am vrut să văd cine e necunoscutul; obrazul îi era însă acoperit de o mască de sub care se zăreau doar nişte ochi negri care mă străfulgerau.
— Vă mulţumesc, domnule, pentru bunătatea dumneavoastră, şi acum, cu ce vă pot fi de folos? am întrebat eu. Vă spun însă dinainte că nu pot face nimic necinstit.
— Nu-ţi face griji degeaba, mi-a răspuns el, punându-şi mantia pe umeri. Am nevoie de ajutorul dumitale ca medic, dar nu pentru un om viu, ci pentru un mort.
— Cum se poate aşa ceva? am strigat eu, plin de uimire.
— Am venit împreună cu sora mea dintr-o ţară îndepărtată, a început el, făcându-mi semn să-l urmez. Locuiam aici cu ea, în casa unui prieten. Sora mea a murit ieri, pe neaşteptate, din pricina unei boli, şi rudele noastre vor s-o îngroape mâine. O veche datină a familiei cere însă ca cei din neamul nostru să se odihnească în cripta strămoşească; cei care au murit pe alte meleaguri au fost aduşi îmbălsămaţi. Rudelor mele le las numai trupul ei, dar tatălui meu trebuie să-i trimit cel puţin capul fiicei sale, ca s-o mai vadă o dată.
Obiceiul acesta de a tăia capetele celor dragi care au murit mi se părea îngrozitor, dar n-am îndrăznit să suflu o vorbă, de teamă să nu-l jignesc pe necunoscut. Aşadar, i-am răspuns că mă pricep la îmbălsămarea morţilor şi l-am rugat să mă ducă la căpătâiul moartei. Totuşi nu m-am putut împiedica să întreb de ce trebuia să se petreacă totul în taină, la adăpostul întunericului nopţii. Mi-a răspuns că rudele sale găseau că ceea ce vrea să facă este înspăimântător, că la lumina zilei n-ar fi putut să-şi ducă fapta la bun sfârşit. Dar, capul odată tăiat, nu vor mai avea ce spune; e adevărat că ar fi putut el însuşi să-l taie, dar un simţământ firesc îl împiedica s-o facă.
Între timp am ajuns în dreptul unei case mari, impunătoare. Însoţitorul meu mi-a arătat spre ea: era ţinta plimbării noastre din noaptea aceea. Am trecut de poarta casei şi am deschis o uşă mică pe care necunoscutul a închis-o cu grijă în urma noastră; am dat apoi de treptele înguste ale unei scări răsucite, le-am urcat pe întuneric şi am ajuns într-un coridor slab luminat care ducea într-o încăpere unde ardea o lampă agăţată de tavan.
Acolo se afla un pat pe care zăcea moarta. Necunoscutul întoarse capul, părând că-şi ascunde lacrimile. Arătă înspre pat, îmi spuse să-mi fac bine şi repede datoria şi ieşi pe uşă.
Mi-am scos cuţitele pe care, ca medic, le aveam întotdeauna la mine. şi m-am apropiat de pat. Se vedea numai capul moartei, dar era atât de frumos, încât, fără voia mea, m-a cuprins o milă adâncă. Părul negru atârna în şuviţe lungi, obrazul era palid, ochii închişi. După obiceiul medicilor în împrejurările în care au de tăiat un mădular, am făcut întâi o crestătură în piele apoi, cu cel mai ascuţit cuţit, i-am tăiat gâtul dintr-o mişcare. Dar ce groază! Moarta deschise ochii şi îi închise apoi îndată, cu un suspin adânc: părea că abia atunci îşi dăduse sufletul, în acelaşi timp, un şuvoi de sânge fierbinte ţâşni din grumazul ei.
Mi-am dat seama că eu fusesem ucigaşul ei. Căci nu mai încăpea îndoială că murise abia acum, din pricina acestei răni fără de leac. Câteva clipe am rămas ca o stană de piatră, încremenit de spaimă. Oare necunoscutul cu mantia roşie mă amăgise, sau sora lui nu murise cu adevărat când el o crezuse moartă? O moarte înşelătoare mi se părea mai vrednică de crezare. Nu era însă cu putinţă să-i mărturisesc fratelui moartei că, dacă tăietura ar fi fost mai puţin grăbită, fata s-ar fi trezit poate şi nu i-aş mai fi luat viaţa; de aceea m-am gândit să-i desprind capul, dar atunci ea a mai oftat o dată, s-a întins într-un zvâcnet de durere şi şi-a dat sufletul. M-au străbătut deodată fiori de spaimă şi am zbughit-o afară din încăpere. Dar pe coridor era întuneric; lampa se stinsese, iar însoţitorul meu se făcuse nevăzut. Am bâjbâit prin beznă, de-a lungul peretelui, până la scară. În sfârşit, am găsit-o şi am coborât mai mult lunecând şi poticnindu-mă la fiecare treaptă. Nici jos ţipenie de om. Am găsit uşa întredeschisă şi am răsuflat uşurat când m-am văzut în stradă, mai mult mort decât viu de spaimă. Mânat de frică am luat-o la goană spre casă şi mi-am îngropat faţa în pernă, ca să uit grozăvia pe care o săvârşisem. Dar somnul nu se lipea de mine; abia spre ziuă am început să-mi vin în fire. Mi se părea tot mai sigur că cel ce mă îndemnase la această faptă cumplită — mă încredinţasem de lucrul acesta — nu avea să mă dea în vileag. Am hotărât să mă duc la prăvălie şi să-mi văd de treburi ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar, vai! Un lucru pe care l-am băgat de seamă abia în clipa aceea m-a umplut de îngrijorare: pălăria, cingătoarea şi cuţitele îmi lipseau şi bănuiam că le uitasem în iatacul moartei sau că le pierdusem pe drum. Din păcate, prima bănuială părea mai sigură: puteam deci să fiu învinuit ca ucigaş.
Am deschis prăvălia la ceasul obişnuit. Ca în fiecare dimineaţă, vecinul meu vorbăreţ a venit la mine.
— Ei, ce zici de întâmplarea groaznică de azi-noapte? începu el.
M-am prefăcut că nu ştiu nimic.
— Cum, se poate să nu ştii ce ştie tot oraşul? N-ai auzit că cea mai frumoasă floare a Florenţei, Bianca, fiica guvernatorului, a fost ucisă azi-noapte? Vai! am văzut-o chiar ieri cutreierând voioasă străzile, împreună cu logodnicul ei; astăzi ar fi trebuit să aibă loc nunta.
Fiecare cuvânt al vecinului se împlânta ca un cuţit în inima mea. Şi chiar acesta se reînnoia la nesfârşit, cu fiecare muşteriu care lua povestea de la capăt, cu noi şi noi amănunte, unul mai înspăimântător decât altul; nimeni însă nu-mi putea istorisi ceva mai înfricoşător decât ceea ce
Ali Banu, şeicul din Alexandria, era un om ciudat. Când trecea de dimineaţă pe uliţele oraşului, cu turbanul lui din caşmir scump, cu veşmântul de sărbătoare, încins cu un brâu care preţuia cât cincizeci de cămile, când trecea aşa, cu paşi domoli şi apăsaţi, cu fruntea întunecată, cu sprâncenele încruntate, cu ochii plecaţi, mângâindu-şi gânditor, la fiecare cinci paşi, barba lungă şi neagră, când se ducea astfel la moschee, unde, potrivit dregătoriei sale, citea credincioşilor din Coran, oamenii se opreau în loc, se uitau după el şi-şi spuneau:
Ce bărbat chipeş şi impunător!
Şi bogat, un şeic bogat, adăuga cineva.
— Foarte bogat. N-are un palat în portul Istanbul? N-are avuţii şi moşii, şi mii de vite, şi duium de robi?
— Da, zicea un al treilea, tătarul care i-a fost trimis de la Istanbul de padişahul însuşi, Profetul să-l binecuvânteze, îmi spunea că şeicul nostru se bucură de multă trece la Reis-effendi, la Capugi-paşa, la toţi, chiar şi la sultan.
— Da, striga un al patrulea, paşii săi sunt binecuvântaţi. Este un om bogat şi ales, dar... dar ştiţi cu toţii ce vreau să spun!
— Da, da! murmurau atunci ceilalţi. E adevărat, are şi el supărări; n-am vrea să fim în locul lui; este un om bogat şi ales, dar... dar...
Ali Banu avea o casă minunată în cea mai frumoasă piaţă din Alexandria. În faţa casei se afla o terasă mare, înconjurată cu ziduri de marmură şi umbrită de palmieri. Acolo şedea deseori seara şi fuma din narghilea. La o depărtare de el, smeriţi, doisprezece robi în veşminte bogate îi aşteptau poruncile: unul îi ţinea la îndemână betelul, altul umbrela de soare, al treilea umplea vase de aur curat cu salep scump de rodii, un al patrulea legăna o apărătoare din pene de păun pentru a goni muştele din apropierea stăpânului: cântăreţii îşi ţineau la îndemână lăutele şi surlele pentru a-l desfăta cu cântări, îndată ce le va cere; iar cel mai învăţat dintre toţi purta mai multe suluri de hârtie, ca să-i citească din ele.
Dar ei aşteptau zadarnic porunca. Şeicul nu dorea nici muzică, nici cântări, nu dorea să audă parabolele sau stihurile înţelepţilor cântăreţi ai trecutului, nu voia să guste nici salep, nici să mestece betel: până şi robul cu apărătoarea din pene de păun se trudea zadarnic, căci stăpânul nici nu băga de seamă când vreo muscă îi dădea târcoale bâzâind.
Trecătorii se opreau adeseori şi se minunau de înfăţişarea măreaţă a casei, de robii cei scump înveşmântaţi, de întregul dichis; când se uitau însă la şeic, care şedea atât de întunecat şi de posomorât sub palmieri, cu ochii aţintiţi numai la norişorii albăstrui ai narghilelei, dădeau din cap şi spuneau:
— Într-adevăr, bogătaşul e un om sărman. El, care are atâtea avuţii, e mult mai sărac decât cel ce n-are nimic, căci Profetul nu i-a hărăzit şi înţelepciunea de a se bucura de bogăţia sa.
Aşa vorbeau oamenii, râzând de el şi văzându-şi de drum.
Într-o seară, când şeicul şedea ca de obicei sub palmierii din faţa casei sale, înconjurat de toată strălucirea pământească, şi pufăia mâhnit şi singuratic din narghilea, nu departe de el se opriră câţiva tineri care îl priveau şi râdeau.
— Cu adevărat, zise unul, şeicul Ali Banu e un nerod. Dacă aş avea eu comorile lui, m-aş folosi altfel de ele. În fiecare zi aş petrece şi m-aş veseli. Mi-aş ospăta prietenii în încăperile cele mari, care ar răsuna tot timpul de râs şi voie bună.
— Da, spuse al doilea, n-ar fi rău, dar prietenii mulţi te fac să-ţi risipeşti avutul, fie el mare cât al sultanului, Profetul să-l binecuvânteze. Dar dacă ar fi să şed seara sub palmieri, în acest loc atât de frumos, ar trebui să cânte robii, să vină dănţuitorii să dănţuiască şi să facă fel de fel de giumbuşlucuri. În vremea asta, eu aş fuma boiereşte din narghilea, aş porunci să mi se aducă şerbet scump şi m-aş desfăta aidoma califului din Bagdad.
— Se spune că şeicul, grăi al treilea tânăr, care era grămătic, e un om învăţat şi înţelept; cu adevărat, desluşirile sale din Coran dovedesc că are cunoştinţe în toate privinţele şi cunoaşte toate scrierile înţelepciunii. Dar oare viaţa lui e orânduită ca a unui înţelept? Iată un rob cu braţele pline de suluri. Eu mi-aş da veşmântul de sărbătoare, să pot citi numai unul dintre ele, căci sunt desigur scrieri rare. Pe când el? Şade, fumează, iar de scrieri nici nu se sinchiseşte! Dacă aş fi eu şeicul Ali Banu, aş pune omul să-mi citească până n-ar mai avea răsuflare, ori până s-ar lăsa noaptea. Ba ar trebui să-mi citească şi atunci, până aş aţipi.
— Ha! Chiar că te-ai pricepe să duci o viaţă frumoasă! râse al patrulea. Auzi! Să mănânci, să bei, să cânţi, să dănţuieşti, să citeşti zicale şi să asculţi stihurile unor bieţi poeţi! Nu, eu aş face cu totul altceva. El are cai de soi, cămile şi o grămadă de bani. Eu, în locul lui, aş călători, aş călători până la capătul pământului, până la moscoviţi, până la franţuzi. Nici un drum nu mi s-ar părea prea lung pentru a vedea minunăţiile lumii. Aşa aş face dacă aş fi omul de colo.
— Tinereţea e vremea cea mai frumoasă a omului, e vârsta sortită veseliei, rosti un moşneag cu o înfăţişare tare sărmană, care se oprise lângă ei şi le auzise vorbele, dar daţi-mi voie să vă spun că tinereţea n-are minte şi vorbeşte uneori fără rost, fără să ştie ce face.
— Ce vrei să zici, moşule? întrebară tinerii miraţi. Despre noi e vorba? Ce te priveşte că-i găsim cusur şeicului pentru felul său de viaţă?
— Când cineva ştie mai mult decât altul, trebuie să-i arate unde greşeşte, aşa spune Profetul, răspunse bătrânul. E adevărat că şeicul a fost binecuvântat cu avuţii, că are tot ce-şi poate dori inima, dar el e întunecat şi posomorât pentru pricini întemeiate. Credeţi că aşa a fost el întotdeauna? Deloc. Îl ştiu însă de acum cincisprezece ani; pe atunci era voinic şi vioi ca un căprior, trăia în veselie şi se bucura de viaţă. Pe-atunci avea un fiu, bucuria zilelor sale, frumos şi învăţat; cine îl vedea şi-l auzea vorbind nu putea decât să-l pizmuiască pe şeic pentru asemenea comoară, căci zece ani avea numai şi era tot atât de învăţat ca unul de optsprezece.
— Şi i-a murit fiul? Sărmanul şeic! strigă tânărul grămătic.
— Ar fi o mângâiere pentru el să ştie că s-a întors pe meleagurile Profetului, unde ar trăi mai bine ca în Alexandria. Dar ceea ce a avut de pătimit e mult mai rău. Era pe vremea când franţuzii au năvălit în ţara noastră ca nişte lupi flămânzi şi s-au bătut cu noi. Au cucerit Alexandria şi de aici au înaintat tot mai departe, luptând cu mamelucii. Şeicul a ştiut să se înţeleagă bine cu ei. Dar fie că râvneau la avuţiile sale, fie pentru că a ţinut partea fraţilor săi întru credinţă, nu ştiu cum a fost; pe scurt, au intrat într-o zi în casa lui şi l-au învinuit că sprijină în taină, cu arme, cai şi merinde, pe mameluci. El a încercat în fel şi chip să-şi dovedească nevinovăţia, dar totul a fost în zadar, căci franţuzii aceia erau oameni grosolani şi lipsiţi de inimă când era vorba să stoarcă bani. L-au luat deci pe feciorul său, pe micuţul Kairam, ca zălog în tabăra lor. Şeicul le-a făgăduit bani mulţi drept răscumpărare pentru copil, dar franţuzii n-au vrut să-l dea, având de gând să ridice preţul. Deodată le-a venit de la paşa al lor, sau cum îi spunea, poruncă să se urce pe corăbii. La Alexandria nu s-a ştiut nimic despre asta. Franţuzii au plecat pe mare, iar pe fiul lui Ali Banu l-au luat de bună seamă cu ei, căci nu s-a mai auzit niciodată nimic despre el.
— O, sărmanul, ce greu l-a lovit Alah! strigară toţi tinerii deodată şi se uitară cu milă la şeic, care şedea mâhnit şi singuratic sub palmieri; înconjurat de scumpeturi.
— Nevasta lui, pe care o iubea foarte mult, a murit de dorul fiului ei. Şeicul şi-a cumpărat o corabie, a înzestrat-o cu toate cele de trebuinţă şi l-a rugat pe vraciul franţuz care locuiește acolo, pe lângă havuz, să-l însoţească în Franţa, ca să-şi caute fiul pierdut. S-au suit pe corabie şi au mers vreme îndelungată pe mare până au ajuns în ţara ghiaurilor, a necredincioşilor care fuseseră în Alexandria. Zadarnic l-au căutat în toate oraşele pe micuţul Kairam: nimeni nu ştia de el.
Aşa că au venit înapoi şi de atunci şeicul trăieşte tot jelindu-şi fiul, şi pe bună dreptate. De câte ori mănâncă sau bea nu-i oare firesc să se gândească: acum săracul meu Kairam o flămânzi, o fi poate însetat? Iar când se împodobeşte cu burnuzuri de preţ şi cu veşminte de sărbătoare, aşa cum i-o cere slujba şi vrednicia lui, nu se gândeşte oare că fecioru-su n-o avea nici cu ce să-şi acopere goliciunea? iar când e înconjurat de cântăreţi şi dănţuitori, de grămătici, de robii lui, nu poate să nu se gândească: „Acum, sărmanul meu fiu o fi făcând şi el sărituri sau o fi cântând în faţa vreunui franţuz, stăpânul lui, după cum i se cere!“ Şi mai mult decât orice îl îngrijorează gândul că micul Kairam, aflându-se atât de departe de ţara strămoşilor săi, în mijlocul necredincioşilor care-şi bat joc de el, o să-şi piardă credinţa părinţilor săi, şi el n-o să-l mai poată îmbrăţişa în grădinile raiului.
De aceea se şi poartă atât de blajin cu robii lui şi dă săracilor atâţia bani; se gândeşte că Alah are să-l răsplătească, înduioşând inima stăpânilor franţuzi, ca să se poarte blând cu fiul său. De asemenea, în fiecare an, în ziua când i-a fost răpit fiul, dă drumul la doisprezece robi.
— Despre asta am aflat şi eu, zise grămăticul, dar se povestesc fel de fel de lucruri curioase. De fiul lui nu s-a pomenit, dar despre Ali Banu se spune că ar fi un om ciudat şi, mai ales, că-i plac foarte mult poveştile. În fiecare an pune la încercare pe robii lui şi celui care povesteşte mai frumos îi dă drumul din robie.
— Nu ascultaţi tot ce îndrugă oamenii, zise moşneagul; lucrurile stau aşa cum v-am spus eu şi eu ştiu ce vorbesc; fireşte, atunci când e amărât, vrea să-şi mai alunge gândurile negre, ascultând poveşti; robilor le dă însă drumul numai de dragul fiului său. Dar s-a lăsat seara, s-a răcorit şi trebuie să-mi văd de drum. Salem aleicum, pacea fie cu voi, băieţi; de acum încolo o să aveţi o părere mai bună despre şeicul acesta cumsecade.
Tinerii mulţumiră moşneagului pentru cele auzite, se mai uitară o dată la cernitul tată şi coborâră uliţa, fiecare spunându-şi în sine: „N-aş dori să fiu şeicul Ali Banu".
Puţină vreme după ce tinerii aceştia vorbiseră cu moşneagul despre şeicul Ali Banu, se întâmplă ca ei să treacă din nou pe această uliţă, cam pe la ceasul rugăciunii de dimineață. Amintindu-şi de moşneag şi de istorisirea lui, îl căinară cu toţii pe şeic, privind spre casa lui. Dar care nu le fu mirarea când văzură totul minunat împodobit! Pe terasa pe care se plimbau roabe gătite fluturau flamuri şi steaguri; în sala casei erau aşternute covoare scumpe, iar treptele largi ale scării fuseseră îmbrăcate în mătăsuri de preţ; până şi pe uliţă era întins un postav subţire, frumos ţesut, din care mulţi ar fi dorit să-şi facă un veşmânt de sărbătoare sau o pătură pentru picioare.
— Ia uite cât s-a schimbat şeicul în câteva zile! strigă tânărul grămătic. O da vreo serbare? Vrea să-şi arate cântăreţii şi dănţuitorii? Ia priviţi ce covoare! Nimeni nu are aşa ceva în toată Alexandria! Şi postavul ăsta de pe caldarâm! E păcat de el, zău aşa!
— Eu cred, spuse un altul, că aşteaptă un oaspete de seamă, căci asemenea pregătiri se fac când vine stăpânitorul vreunei ţări mari sau când un efendi cinsteşte o casă călcându-i pragul. Oare cine o fi venind azi aici?
— Ia priviţi, oare colo, devale, nu se zăreşte moşneagul de acum câteva zile? El le ştie pe toate şi o să ne poată lămuri. Hei, moşule! Nu vrei să vii încoace o clipă?
Auzind strigătele şi văzând semnele pe care i le făceau, moşneagul se apropie şi-i recunoscu pe tinerii cu care stătuse de vorbă deunăzi.
Ei îi arătară pregătirile ce se făceau în casa şeicului şi-l întrebară dacă nu ştie ce oaspete de seamă era aşteptat.
— Vă închipuiţi, de bună seamă, răspunse el, că Ali Banu dă o serbare de bucurie, sau că un om mare îi cinsteşte casa? Lucrurile nu stau aşa; după cum ştiţi, azi e ziua a douăsprezecea din Ramadan, şi în această zi a fost dus în robie fiul lui.
— Pe barba Profetului! strigă unul dintre tineri. Aici parcă s-ar pregăti o nuntă, o sărbătoare, deşi e vestita lui zi de jale. Ce zici de toate astea? Nu crezi că șeicul are mintea cam zdruncinată?
— Nu crezi că te pripeşti din nou cu judecata, tânărul meu prieten? întrebă bătrânul zâmbind. Şi de data asta săgeata a fost ascuţită şi înţepătoare şi arcul întins. Totuşi ai nimerit departe de ţintă. Aflaţi deci că şeicul îl aşteaptă astăzi pe fiul său.
Deci l-a găsit? strigară tinerii, bucuroşi.
— Nu, şi poate că nu va fi găsit curând, dar aflaţi că acum opt sau zece ani, când șeicul petrecea această zi cu jale şi cu planşete, dând drumul robilor şi miluind cu mâncare şi băutură pe mulţi săraci, s-a întâmplat să ospăteze şi pe un derviş, care zăcea ostenit, vlăguit, la umbra casei. Dervişul era însă un om sfânt şi se pricepea să ghicească viitorul şi să citească în stele. După ce fu omenit de mâna milostivă a şeicului, se apropie de acesta şi îi spuse: „Cunosc pricina mâhnirii tale; nu e oare astăzi ziua a douăsprezecea a lunii Ramadan, şi n-ai pierdut în această zi pe fiul tău? Alină-ţi durerea; această zi de jale va fi o dată zi de bucurie, căci într-o astfel de zi se va întoarce cândva fiul tău“. Aşa vorbi dervişul. Ar fi un păcat pentru orice musulman să se îndoiască de spusele unui asemenea om; durerea lui Ali nu s-a ogoit, dar în această zi el aşteaptă mereu întoarcerea fiului său, împodobindu-şi casa, şi sălile, şi scările, de parcă l-ar aştepta să sosească din clipă în clipă.
— Minunat! rosti grămăticul. Dar aş vrea să văd şi eu cum sunt toate rânduite atât de frumos, cum el însuşi tânjeşte în mijlocul acestor minunăţii şi, mai ales, aş vrea să ascult poveştile spuse de robii lui.
— Nimic mai uşor, răspunse moşneagul. Mai-marele robilor din casa şeicului mi-e prieten de mulţi ani şi mă lasă întotdeauna în sală să stau într-un locşor unde nu mă vede nimeni, ascuns de mulţimea slugilor şi prietenilor. Am să vorbesc cu el, să vă dea voie înăuntru; sunteţi numai patru şi s-ar putea să îngăduie. Veniţi aici pe la ceasul al noulea şi am să vă spun dacă puteţi intra.
Astfel vorbi bătrânul. Tinerii îi mulţumiră si se îndepărtară arzând de nerăbdare să vadă ce se întâmplă.
La ceasul hotărât veniră în piaţa din fata casei şeicului şi aici îl găsiră pe moşneag, care le spuse că mai marele robilor îi dăduse învoirea să intre cu ei. El o luă înainte, dar nu pe poarta şi pe scările bogat împodobite, ci pe o uşă lăturalnică, pe care apoi o închise cu grijă. Îi conduse apoi prin mai multe coridoare, până ajunseră în sala cea mare. Aici era mare îmbulzeală — oameni bogat înveşmântaţi, bărbaţi de seamă ai oraşului şi prieteni ai şeicului care veniseră să-i aline durerea, precum şi robi de tot felul şi de toate neamurile. Dar toţi erau mâhniţi, căci îşi iubeau stăpânul şi jeleau împreună cu el.
La capătul sălii, pe un divan bogat, şedeau cei mai de vază prieteni ai lui Ali şi erau slujiţi de robi. Şeicul şedea jos, lângă ei, căci durerea pentru fiul său nu-i îngăduia să şadă pe covorul bucuriei. Îşi sprijinea capul în mâini şi părea să dea puţină ascultare îmbărbătărilor pe care i le şopteau prietenii săi. În faţa lui se aflau câţiva bărbaţi, tineri şi bătrâni, îmbrăcaţi în veşminte de robi. Bătrânul le spuse tinerilor săi prieteni că aceştia erau robii cărora Alii Banu le va da drumul în acea zi. Printre ei se aflau şi câţiva franţuzi şi moşneagul le arătă mai ales pe unul dintre ei, care era negrăit de frumos şi foarte tânăr. Şeicul îl cumpărase pe o sumă mare, numai cu câteva zile înainte, de la un neguţător de robi din Tunis, şi acum totuşi îi dădea drumul, fiind încredinţat că, cu cât va trimite mai mulţi franţuzi în ţara lor, cu atât Profetul îi va înapoia mai repede fiul.
După ce se aduseră tutun şi băuturi răcoritoare, şeicul făcu un semn mai-marelui robilor. Acesta se ridică. În sală se lăsă o linişte adâncă. El păşi în faţa robilor cărora urma să li se dea drumul şi rosti cu glas limpede:
— Voi care veţi fi dezrobiţi azi din mila stăpânului meu Ali Banu, şeicul din Alexandria, îndepliniţi acum cele ce se obişnuiesc în această zi, în casa lui, şi începeţi să povestiţi!
Robii începură să şuşotească între ei. Apoi, un bătrân rob ceru cuvântul şi prinse a povesti.
Basme si povesti audio de Wilhelm Hauff gasiti aici colectia completa........https://latimp.eu/?s=Wilhelm+Hauff
În Suabia de sus se mai văd şi astăzi ruinele unui castel care a fost pe vremuri cea mai falnică zidire de pe meleagurile acelea. Acesta era castelul Hohenzollern.
El se înălţa pe un deal rotund, râpos, şi de pe piscul pe care era clădit, ochiul vedea până hăt-departe, peste întinsul ţării. Pe cât de departe, însă, se vedea acest castel din zări, pe atât de temut era de toţi neamul Zollernilor, iar numele lor, cunoscut în toate landurile germane. Acum câteva sute de ani, pe vremea când praful de puşcă nu exista încă, cetatea aceasta era stăpânită de un Zollern cu o fire ciudată. Nu s-ar putea spune că-i asuprea prea tare pe supuşii săi sau că trăia în duşmănie cu vecinii, dar toţi îl priveau cu neîncredere, din pricină că avea căutătura întunecată, fruntea veşnic încruntată şi firea tăcută, mohorâtă. În afară de slujitorii din castel, puţini oameni avuseseră prilejul să-l audă vorbind ca toţi ceilalţi semeni ai săi. Dacă trecea călare prin vale şi întâlnea vreun om care-şi lua repede pălăria de pe cap, spunând: „Bună seara, domnule conte, ce vreme frumoasă!", el răspundea: „Prostii!" sau „Văd!" Dacă însă vreodată cineva săvârşea vreo greşeală faţă de el sau caii săi, ori dacă în vreo trecătoare un ţăran cu căruţa se întâmpla să stea în calea armăsarului său negru, atunci izbucnea mânios într-un potop de ocări. Se spunea totuşi că nu bătuse niciodată vreun om în asemenea împrejurări. Prin locurile acestea fusese poreclit „Zollern-tună-şi-fulgeră“.
Nevasta lui Zollern-tună-şi-fulgeră era, dimpotrivă, blândă şi gingaşă ca o zi de mai. Cu vorba prietenoasă şi privirile sale blajine îi împacă adesea pe cei supăraţi de cuvintele aspre ale soțului ei şi nu pierdea nici un prilej să-i miluiască pe săraci. Oricât de dogoritoare ar fi fost ziua de vară, oricât de cumplit viscolul iernii, ea nu pregeta să coboare povârnişul muntelui, ca să se ducă pe la casele sărmanilor ori copiilor bolnavi. Dacă contele o întâlnea vreodată pe un astfel de drum, îi zvârlea ursuz din goana calului:
— Ştiu, ştiu! Prostii!
Şi-şi urma drumul
Multe femei s-ar fi temut de un asemenea bărbat, li s-ar fi urât cu un om atât de ursuz. Unele i-ar fi lăsat poate în voia soartei pe săraci: „Ce-mi pasă de ei, si-ar fi zis, de vreme ce stăpânul meu îi socoteşte proşti?" Altele din mândrie sau de ciudă, şi-ar fi scos din inimă un soţ atât de mohorât. Dar lucrurile stăteau altfel cu contesa Hedwiga von Zollern. Ea îşi iubea bărbatul ca şi în prima zi, îl înconjura cu dragoste şi cu preţuirea ei şi îi netezea cu mâna sa gingaşă fruntea încruntată şi arsă de soare. După mulţi ani, Cerul le-a dăruit un băiat, dar dragostea de mamă şi grija ei duioasă pentru prunc nu au ştirbit cu nimic iubirea pentru soţ. Aşa s-au scurs trei ani. Contele, care-şi vedea copilul numai duminica după-masă, când îl aducea doica, îl privea drept în ochi, mormăia ceva printre dinţi şi-i făcea semn doicii să plece. Când băieţelul a rostit pentru întâia oară cuvântul „tată", contele i-a dăruit doicii un gulden, dar pe copil nu l-a învrednicit nici atunci cu o privire mai drăgăstoasă.
În ziua în care fiul său a împlinit trei ani, contele a poruncit ca micuţul să fie îmbrăcat pentru întâia oară cu pantalonaşi, cu veşminte scumpe de catifea şi mătase, apoi a cerut să i se aducă armăsarul său negru şi un alt cal de soi, i-a luat pe băieţel în braţe şi, zornăind din pinteni, a coborât scara în spirală, sub privirile uimite ale doamnei Hedwiga. Ori de câte ori se pregătea să plece contele cu calul său, ea niciodată nu-l întreba încotro se duce şi când se întoarce. De data aceasta, însă, grija pentru copil i-a descleștat gura.
— Pleci călare, conte? a întrebat ea, dar el nu i-a răspuns nimic. De ce iei şi băieţelul? a stăruit contesa. Kuno merge cu mine la plimbare.
— Ştiu, a răspuns Zollern-tună-şi-fulgeră, coborând treptele.
Ajuns în curte, a apucat băieţelul de un picioruş, l-a azvârlit în şa şi l-a legat bine cu o năframă. Apoi a încălecat pe armăsarul său negru ca pana corbului şi a ieşit din castel ţinând de dârlogi calul băieţelului.
La început, copilul părea nespus de fericit că merge călare pe povârniş împreună cu tatăl lui. Bătea din palme, râdea şi trăgea de coamă căluţul ca să alerge mai repede, iar contele a strigat vesel de câteva ori: “O să te faci un flăcău şi jumătate!”
În vale, însă, contele a pornit la trap. Micuţul, aproape leşinat de spaimă, l-a rugat, mai întâi cu sfială, să încetinească pasul calului. Acesta însă, drept răspuns, a înteţit şi mai rău goana. Vântul şfichiuia obrazul sărmanului Kuno, tăindu-i răsuflarea. El a început să scâncească şi apoi, tot mai înspăimântat, să ţipe ca din gură de şarpe.
— Ştiu! Ştiu! Prostii! a spus tatăl său. Cum s-a urcat pe cal, s-a şi apucat să miorlăie! Taci sau...
Dar în clipa când a vrut să-l îmbărbăteze cu o sudalmă, armăsarul lui s-a ridicat în două picioare şi frâul celuilalt cal i-a scăpat din mână. După ce şi-a potolit anevoie bidiviul, contele a întors capul, căutându-şi fiul cu privirea, dar calul gonea singur spre castel, fără micuţul călăreţ.
Întâmplarea a zguduit până şi inima acestui om atât de aspru şi de posac. Îşi şi vedea fiul zdrobit undeva, în mijlocul drumului, şi a început să se tânguie şi să-şi smulgă barba de deznădejde. L-a căutat peste tot, dar nu l-a găsit — pesemne că armăsarul, speriat, îl azvârlise în şanţul plin cu apă din marginea drumului. Deodată s-a auzit chemat de un glas copilăresc şi, când a întors capul, la marginea cărării a văzut femeie bătrână care şedea sub un copac, legănând micuţul pe genunchi.
— Cum a ajuns băiatul la tine, zgripţuroaică? a strigat contele mânios. Dă-mi-l imediat!
— Mai domol, mai domol, Înălţimea ta! i-a răspuns zâmbind băbuţa cea urâtă. Cu tot armăsarul acesta mândru, ţi s-ar putea întâmpla şi înălţimii tale o nenorocire. Vrei să ştii cum a ajuns domnişorul la mine? Calul său o luase razna. Băiatul nu se mai ţinea în şa decât cu un picioruş şi atârna de pe cal, atingând pământul cu pletele. Când să pice, l-am prins uşurel în şorţ.
— Văd, a strigat contele de Zollern, mânios. Dă-l încoace! Nu pot să descalec, calul e nărăvaş şi ar putea să-l lovească.
— Dăruieşte-mi un gulden cu cap de cerb! s-a rugat femeia, umilă.
— Prostii! a strigat contele, zvârlindu-i câţiva pfenigi sub copac.
Nu, doresc un gulden cu cap de cerb! a stăruit ea.
— Ce gulden cu cap de cerb! Tu toată nu faci atâta! a spus furios contele. Dă-mi numaidecât copilul, că de nu, asmut câinii asupră-ţi!
— Aşa? Nu preţuiesc cât un gulden cu cap de cerb? a răspuns bătrâna cu un zâmbet batjocoritor. Ei, o să vedem noi dacă moştenitorii tăi se vor alege măcar cu un gulden cu cap de cerb! Ia-ţi pfenigii înapoi!
Spunând aceste vorbe, a zvârlit contelui cei trei bănuţi de aramă cu atâta îndemânare, încât au nimerit drept în punguliţa de piele, pe care acesta o mai ţinea încă în mână.
Uluit de această neobişnuită iscusinţă, contele a rămas mai întâi mut, dar apoi l-a cuprins o mânie cumplită. A luat puşca, a ridicat cocoşul şi a îndreptat-o spre bătrână. Aceasta însă l-a îmbrăţişat şi l-a dezmierdat liniştită pe micul conte, ţinându-l înaintea ei ca pe o pavăză.
— Eşti un băieţel bun şi cuminte, i-a şoptit ea. Sa rămâi aşa şi o să-ţi meargă bine.
Apoi i-a dat drumul şi l-a ameninţat pe conte cu degetul:
— Zollern, Zollern, îmi eşti dator guldenul cu cap de cerb pe care ţi l-am cerut! a strigat ea şi, fără să se sinchisească de ocările contelui, a pornit prin pădure, sprijinindu-se într-un toiag de cimişir.
Pajul Konrad a descălecat tremurând, l-a ridicat pe băieţel în şa şi s-a suit la spatele lui, urcând în urma stăpânului său dealul pe care se afla castelul.
Aceasta a fost prima şi ultima plimbare călare a lui Zollern-tună-şi-fulgeră cu fiul său. Băiatul plânsese şi strigase atât de amarnic când o luaseră caii la trap, încât tatăl lui îl socotea un copil molatic, lipsit de vlagă, la care se uita în silă. El însă îşi iubea tatăl din toată inima, se apropia adesea cu drag de el, aşteptând să-l ia pe genunchi şi să-l dezmierde. Zollern îl îndepărta însă cu un semn, strigând: „Ştiu! Ştiu! Prostii!" Doamna Hedwiga îndurase până atunci răbdătoare toate toanele soţului ei, dar purtarea lui aspră cu copilul acesta nevinovat a îndurerat-o nespus. Cu vremea, văzând pedepsele cumplite pe care le dădea întunecatul conte copilului său pentru cea mai mică greşeală, s-a îmbolnăvit de inimă. În cele din urmă, femeia s-a stins în floarea vârstei, jelită de toţi slujitorii, de toţi oamenii din împrejurimi, dar mai amarnic decât toţi o plângea fiul ei.
După moartea soţiei sale, contele l-a scos pe Kuno cu totul din inima sa. Nu se îngrijea defel de creşterea lui, lăsându-l în seama doicii şi a capelanului casei. Curând s-a căsătorit din nou cu o domnişoară bogată, care i-a dăruit după un an doi gemeni — doi mici conţi.
De câte ori ieşea la plimbare, Kuno se ducea mai ales la bătrânica aceea care-i salvase viaţa. Ea îi povestea totdeauna multe despre răposata lui mamă şi despre binele pe care i-l făcuse aceasta. Slujitorii şi slujitoarele îl povăţuiau adeseori să nu se prea ducă pe la baba Feldheimer — aşa îi zicea bătrânei — deoarece era o vrăjitoare. Dar băiatul nu se temea. Capelanul castelului îi spusese că nu există vrăjitoare şi că basmele despre femeile meştere la vrăjit, care zburau prin văzduh spre Brocken, călare pe o furcă, erau nişte născociri. E drept că el vedea la baba Feldheimer fel de fel de lucruri ciudate pe care nu le înţelegea. De altfel, nu uita nici de năzdrăvănia aceea cu cei trei pfenigi, pe care bătrânica îi aruncase cu atâta îndemânare drept în punga tatălui său. Bătrâna se pricepea să facă şi felurite pomezi şi licori cu care lecuia oamenii şi dobitoacele. Umblau nişte scorneli cum că ar avea un căzănel vrăjit cu care putea să schimbe vremea, şi când îl atârna deasupra focului, se stârnea o furtună cumplită. Bătrâna îl învăţase pe micul conte multe lucruri folositoare, ca de pildă: leacuri pentru cai bolnavi, o băutură împotriva turbării, momeli pentru peşti şi multe altele. Până la urmă, doar bătrânica Feldheimer îi mai rămăsese pe lume, căci doica îşi sfârşise zilele, iar mama lui vitregă nu se sinchisea de el.
Cu cât fraţii lui creşteau mai mari, cu atât mai tristă şi mai apăsătoare era viaţa lui Kuno. Aceştia fuseseră mai norocoşi. Prima lecţie de călărie mersese bine, nimeni nu căzuse de pe cal, şi de aceea Zollern-tună-şi-fulgerâ îi socotea băieţi isteţi şi destoinici. Ţinea foarte mult la ei, se plimbau în fiecare zi călare împreună şi-i învăţa de toate, deşi e drept că mare lucru n-aveau de învăţat de la el, fiindcă dânsul nu ştia nici să scrie, nici să citească, şi socotea că e păcat ca cei doi straşnici băieţi ai săi să-şi piardă timpul cu asemenea îndeletniciri. În schimb, la zece ani ştiau să suduie tot atât de zdravăn ca şi tatăl lor şi să se ia la harţă cu oricine. De altfel se înţelegeau unul cu altul ca şi câinele cu pisica şi se întovărăşeau numai când puneau la cale vreo poznă pe seama lui Kuno.
Mama lor nu se sinchisea prea mult de toate acestea. Socotea că dacă băieţii se băteau între ei, era o dovadă că sunt sănătoşi şi voinici, iar bătrânul conte spunea ori de câte ori vreun slujitor îl înştiinţa că fiii săi se luaseră iar la bătaie:
— Ştiu, ştiu! Prostii!
Totuşi s-a gândit să facă ceva ca să-i împiedice pe cei doi băieţi să se răpună unul pe altul. Nu uitase ameninţarea bătrânei Feldheimer, despre care, în fundul sufletului său, credea că era într-adevăr vrăjitoare: „Ei, o să vedem dacă moştenitorii tăi se vor alege măcar cu un gulden cu cap de cerb!“
Într-o zi, pe când vâna în jurul castelului său, privirile i-au căzut pe două dealuri ce se ridicau parcă anume ca să poarte pe creştetele lor câte un castel, şi pe dată a hotărât să clădească acolo două castele. Pe unul a înălţat castelul Schalksberg[1], numit aşa după porecla pe care o avea de mult cel mai mic dintre gemeni — Ghiduş — din pricina nenumăratelor sale pozne. Celui de-ai doilea castel a voit să-i pună numele de Hirschguldenberg[2], pentru a-şi bate joc de vrăjitoare, care prezisese că moştenitorii lui nu se vor alege nici măcar cu câte un gulden cu cap de cerb. Până la urmă s-a oprit însă la denumirea mai simplă de „Hirschberg“. Aşa se numesc cele două dealuri până în zilele noastre şi călătorul care trece prin munţii din Suabia le poate vedea.
Zollern-tună-şi-fulgeră avea de gând să lase prin testament fiului cel mare castelul Zollern, ghiduşului — Schalksberg şi mezinului — Hirschberg. Soţia lui nu i-a dat însă pace până n-a schimbat testamentul.
— Kuno-prostănacul, aşa-i zicea ea sărmanului băiat, fiindcă nu era atât de neastâmpărat şi de sălbatic ca fiii ei, Kuno prostănacul e destul de bogat. A moştenit doar averea mamei sale. De ce să stăpânească tot el măreţul şi strălucitul Zollern, iar fiii mei să aibă numai câte un castel înconjurat de păduri?
În zadar i-a spus contele că fiul său mai mare, Kuno, nu putea fi lipsit de drepturile primului născut. Lacrimile şi cicălelile ei au izbutit să-l înduplece şi pe cruntul Zollern-tună-şi-fulgeră. Testamentul său glăsuia acum astfel: Ghiduş va stăpâni Schalksberg; cel mai mare dintre gemeni, Wolf, va fi stăpânul Zollern-ului iar Kuno, al Hirschberg-ului, cu orăşelul Balingen. După scurtă vreme, contele a căzut greu bolnav. Medicului, care i-a spus că nu mai are nici o scăpare, i-a răspuns: „Ştiu!“, iar capelanului castelului, care-i ceruse să părăsească acest tărâm ca un dreptcredincios, i-a spus: „Prostii!" Apoi şi-a dat sufletul suduind şi bombănind. Cum trăise, aşa îşi sfârşise şi zilele — ca un necioplit, ca un păcătos.
Încă nu fusese îngropat, că soţia lui s-a dus cu testamentul la Kuno, fiul său vitreg, spunându-i în batjocură că avea, în sfârşit, prilejul să-şi arate ştiinţa de carte: să citească singur hotărârea de a părăsi Zollern-ul. Din ziua aceea nu mai avea ce căuta acolo, bogatele domenii şi cele două castele nu-i mai aparţineau primului născut, ci treceau în stăpânirea ei şi a celorlalți doi fii.
Kuno s-a supus voinţei răposatului fără să crâcnească, şi şi-a luat rămas bun cu lacrimi în ochi de la castelul în care se născuse, unde se afla mormântul blândei sale mame şi în care locuia bunul capelan, iar în apropiere — singura sa prietenă, bătrânica Feldheimer. Castelul Hirschberg era, ce-i drept, măreţ şi impunător, dar acolo se simţea singur şi părăsit, aşa că dorul de locurile copilăriei îl mistuia cumplit.
Într-o seară, contesa şi gemenii, care împliniseră între timp optsprezece ani stăteau pe terasa castelului, uitându-se în vale. Deodată au zărit un cavaler falnic urcând călare, urmat de o litieră somptuoasă, purtată de doi catâri şi însoţită de mai mulţi slujitori. Nedumeriţi, se întrebau cine puteau fi străinii. În cele din urmă, Ghiduş a strigat:
E fratele nostru, seniorul de Hirschberg!
— Kuno-prostănacul? a întrebat contesa, mirată. O să ne dea desigur toată cinstirea cuvenită, poftindu-ne la el. Litiera cea frumoasă o aduce pesemne pentru mine ca să mă ia la Hirschberg. Zău că n-aş fi bănuit la nobilul meu fiu, Kuno-prostănacul, atâta cavalerism şi buna-cuviinţă! Curtoazia trebuie răsplătită cu curtoazie. Să coborâm la poarta castelului şi să-l întâmpinăm cum se cuvine. Să-i vorbiţi prietenos. Poate că vom primi daruri la Hirschberg. Tu, un cal, tu, o platoşă, iar eu, giuvaerurile mamei sale, la care visez de mult.
— Nu-mi trebuie nici un dar de la Kuno-prostănacul, a răspuns Wolf, şi nici prietenos n-am să fiu cu el. Bine ar face de s-ar duce cât mai repede după răposatul nostru tată. Atunci am moşteni noi Hirschberg-ul şi am vinde nobilei noastre mame giuvaerurile pe o nimica toată.
— Fiu netrebnic! a strigat mânioasă mama lui. Să cumpăr giuvaerurile de la voi? Asta-i răsplata pentru că domeniile Zollern sunt astăzi ale voastre? Ghiduşule, nu-i aşa că tu îmi vei dărui giuvaerurile fără nici un fel de plată?
— Numai moartea e fără plată, mamă, a răspuns râzând mezinul. Dacă e adevărat că giuvaerurile prețuiesc cât un castel, am fi smintiţi să ţi le punem la gât. Îndată ce închide Kuno ochii, coborâm călări devale, ne luăm fiecare ce ni se cuvinte, iar partea mea de giuvaeruri o vând.
Tot ciorovăindu-se astfel, au ajuns la poarta castelului. Contesa clocotea de mânie la gândul giuvaerurilor râvnite. Kuno a trecut podul călare şi când a ajuns în faţa mamei lui vitrege şi a fraţilor săi, a oprit calul, a descălecat şi a salutat cuviincios. Cu toate că se purtaseră atât de neomenos cu el, se gândea totuşi că sunt fraţii lui şi ca femeia aceasta lipsită de inimă fusese iubită de tatăl său.
— Ei, frumos din partea nobilului fiu că ne vizitează, a spus contesa, cu glas mieros şi cu un zâmbet binevoitor. Ce se mai aude pe la Hirschberg? Te simţi bine acolo? Ai şi o litieră? Şi ce frumoasă e! Nici unei împărătese nu i-ar fi ruşine să se suie în ea. Îţi mai lipseşte doar doamna pe care s-o plimbi astfel prin toată ţara.
— Nu m-am gândit încă la asta, preacinstită mamă, a răspuns Kuno. Deocamdată cu altcineva aş vrea să-mi duc traiul laolaltă. Iată pricina pentru care am venit cu litiera.
— Eşti prea bun şi îndatoritor, l-a întrerupt contesa, înclinându-se surâzătoare.
— E vorba de părintele Iosif capelanul castelului. E atât de bătrân, că nu se mai poate ţine pe cal, a continuat Kuno liniştit. Vreau să-l iau cu mine pe bătrânul meu dascăl. Aşa ne-am înţeles când am părăsit castelul Zollern. Şi mai vreau să cobor în vale, s-o iau şi pe bătrânica Feldheimer, Dumnezeu s-o aibă în pază. Trebuie să fie gârbovă de ani. Odinioară, când m-am plimbat întâia oară călare împreună cu răposatul meu părinte, ea m-a scăpat de la moarte. Am destule încăperi la Hirschberg. Vreau să-şi sfârşească zilele acolo.
Rostind aceste cuvinte, a străbătut curtea, îndreptându-se spre locuinţa capelanului.
Tânărul Wolf şi-a muşcat mânios buzele, contesa a pălit de ciudă, iar Ghiduş a spus, izbucnind în râs:
— Ce-mi daţi pe calul pe care-l voi primi în dar? Eu zic, frate Wolf, să-mi dai în schimb platoşa pe care o vei primi tu. Ha-ha! Pe cine vrea să ia cu el? Pe capelan şi pe bătrâna vrăjitoare? Iată o pereche de toată frumuseţea! Dimineaţa poate lua lecţii de limba greacă de la capelan, iar după-masă, lecţii de vrăjitorie de la baba Feldheimer. De ce năzbâtii e în stare Kuno-prostănacul!
— E un bădăran! a răspuns contesa. Nu râde, Ghiduş! Ne face neamul de ocară. Vecinii noştri se vor prăpădi de râs când vor auzi că seniorul Zollern a dus-o într-o litieră somptuoasă, purtată de catâri, pe baba Feldheimer, zgripţuroaica aceea bătrână, şi că a instalat-o la castelul lui. A moştenit de la maică-sa grija pentru bolnavi şi pentru tot felul de lepădături. Vai, taică-său s-ar răsuci în groapă dac-ar şti toate astea!
— Da, a adăugat Ghiduş. Tata ar mormăi şi în groapă: „Ştiu! Prostii!"
— Uite-l, vine împreună cu bătrânul! Îl ţine de braţ, fără ruşine! a strigat contesa, îngrozită. Să mergem, nu vreau să-l mai văd!
Cei trei s-au îndepărtat, Kuno l-a condus pe bătrânul lui dascăl până la pod şi l-a ajutat să se urce în litieră. Jos, în vale, s-a oprit în faţa colibei în care se adăpostea bătrâna Fledheimer şi a găsit-o gata de plecare, cu o boccea plină cu tot felul de leacuri — pomezi, licori — şi cu felurite scule. Sprijinindu-se în toiegelul ei de cimişir, bătrânica s-a urcat în litieră.
Nu s-a petrecut însă nimic din ceea ce prevăzuse, plină de răutate, contesa de Zollern. În împrejurimi, nimeni nu s-a mirat de fapta cavalerului Kuno. Dimpotrivă, oamenii găseau frumoasă şi vrednică de laudă străduinţa de a-i însenina ultimele zile bătrânei Feldheimer şi îi dădeau cinstire pentru că îl adăpostise în castelul său pe bătrânul capelan Iosif. Numai fraţii lui şi contesa tunau şi fulgerau de mânie, împroşcându-l cu vorbe de ocară. Dar era spre paguba lor, căci toată lumea socotea purtarea fraţilor vitregi prea nesăbuită şi-i vorbea de rău. Umbla zvonul că nici cu mama lor nu duceau casă bună, ci numai într-o gâlceavă o ţineau, iar ei între ei se vrăjmăşeau cumplit. Contele Kuno de Zollern-Hrischberg a încercat de mai multe ori să se împace cu fraţii lui, căci se simţea foarte rău când îi vedea trecând călare prin faţa castelului său fără să-i păşească vreodată pragul casei, sau când îi întâlnea în codru sau pe câmp şi ei îl salutau mai rece ca pe un străin. Zadarnic însă căuta el să se apropie de fraţii săi, căci aceştia nu-i răspundeau decât cu batjocuri. Într-o bună zi, în mintea lui Kuno a încolţit un gând. Ştiindu-i tare zgârciţi şi hapsâni pe cei doi fraţi ai săi, a hotărât să ajungă pe calea aceasta la inimile lor. Între cele trei castele se afla un iaz — chiar la mijloc — care făcea parte din domeniul lui Kuno. În iazul acesta creşteau cele mai bune ştiuci şi cei mai frumoşi crapi din împrejurimi. Cei doi fraţi, cărora le plăcea să pescuiască, erau mânioşi foarte pe tatăl lor, care nu le lăsase lor moştenire şi iazul. Pe de o parte, erau prea mândri ca să pescuiască în apa aceea fără ştirea fratelui lor, iar pe de altă parte, nu voiau să-i spună o vorbă bună, rugându-l să le îngăduie să prindă peşte acolo. Ştiind câtă slăbiciune aveau fraţii lui pentru iaz, Kuno i-a poftit într-o zi să se întâlnească tustrei acolo.
Era o dimineaţă frumoasă de primăvară. Cei trei fraţi, venind dinspre cele trei castele, au ajuns aproape în aceeaşi clipă la iaz.
— Iată, a strigat Ghiduş, ne-am brodit de minune! Exact la ceasurile şapte am plecat călare de la Schalksberg.
— Şi eu de la Hirschberg! Şi eu de la Zollern! i-au răspuns ceilalţi doi fraţi.
— Pesemne ca iazul se află drept la mijloc, a continuat mezinul. Straşnic!
— Ei, tocmai de aceea v-am poftit aici. Ştiu că vă place mult să pescuiți. Şi mie îmi place să dau din când în când cu undiţa. În iaz sunt destui peşti chiar şi pentru trei castele, iar pe malul iazului e destul loc pentru noi trei, chiar dacă am veni din întâmplare toţi deodată. Vreau ca, de azi înainte, această apă să fie a noastră a tuturor, şi fiecare dintre voi va avea aceleaşi drepturi asupra ei ca şi mine.
— Nobilul nostru frate e nespus de îndatoritor, a zis Ghiduş cu un zâmbet ironic. Ne dă o întindere de apă de şase pogoane şi câteva sute de peştişori! Ei bine, şi ce ne cere în schimb? Căci numai moartea n-are plată!
— Nu vă cer nimic, a spus Kuno. Nu vreau decât să vă întâlnesc din când în când la iaz şi să stau de vorbă cu voi. Oricum, suntem fiii aceluiaşi tată!
— Nu, aşa nu-i bine, răspunse seniorul de la Schalksberg. Nu e nimic mai neplăcut decât să pescuieşti laolaltă cu alţii. Unul goneşte peştii celuilalt. Dar dacă am cădea la învoială asupra zilelor în care să venim la pescuit, de pildă tu, Kuno, luni şi joi, Wolf marţi şi vineri, iar eu miercuri şi sâmbătă, atunci primesc darul.
— Eu, nu! a strigat întunecatul Wolf. Nu primesc nici un dar şi nu vreau să împart cu nimeni nimic. Kuno ne îmbie să împărţim iazul, fiindcă avem tustrei aceleaşi drepturi asupra lui. Eu zic să jucăm zaruri şi să se hotărască al cui rămâne. Dacă norocul va fi de partea mea, puteţi veni oricând să mă întrebaţi dacă vă dau voie să pescuiţi ori ba.
— Eu nu joc zaruri, a răspuns Kuno cu tristeţe, văzând că nu se poate apropia de fraţii lui pentru nimic în lume.
— De bună seamă, a râs Ghiduş, fratele nostru este un senior cucernic, dreptcredincios, care socoteşte jocul cu zarurile drept un păcat de moarte. Dar eu m-am gândit la altceva, la ceva ce nu-l poate ruşina nici pe cel mai evlavios sihastru. Să ne aducem undiţele şi să pescuim până când orologiul de la Zollern va bate douăsprezece ceasuri, şi iazul va fi al aceluia care va prinde cei mai mulţi peşti până la ceasul acela.
— Ar fi o prostie, a spus Kuno, să lupt pentru ceea ce îmi aparţine de drept prin moştenire. Dar ca să vă încredinţez că nu am glumit când v-am spus să împărţim iazul, fie, mă duc să-mi iau uneltele de pescuit.
Atunci au sărit cu toţii în şa şi au pornit fiecare spre castelul lui. Gemenii au trimis în mare grabă slujitorii să scormonească pe sub toate pietrele vechi şi să adune viermişori de momeală. Kuno şi-a luat însă sculele obişnuite de pescuit şi momeala pe care învăţase s-o pregătească odinioară de la bătrâna Feldheimer, şi a ajuns cel dintâi la iaz. Curând au sosit şi gemenii. Kuno i-a lăsat să-şi aleagă locurile cele mai bune, unde să poată sta în voie, apoi a azvârlit undiţa. Minune! Peştii îl recunoşteau parcă de stăpân al iazului. Cete întregi de crapi şi de ştiuci se adunau forfotind în jurul undiţei sale, iar peştii cei mai bătrâni şi mai mari îi goneau pe cei mici. În fiece clipă scotea câte un peşte. Nici nu apuca să arunce undiţa bine, că douăzeci-treizeci de peşti aşteptau cu gurile căscate, gata să se lase prinşi în cârligul ascuţit. Peste două ceasuri, în jurul lui Kuno se ridicau mormane de peşti dintre cei mai frumoşi. S-a oprit din pescuit şi s-a dus la fraţii săi să vadă ce fac. Ghiduş prinsese un crăpcean şi doi bieţi obleţi, iar Wolf — trei mrene şi două plevuşte. Amândoi se uitau amărâţi spre malul opus, căci se vedea foarte bine cât noian de peşte prinsese fratele lor mai mare. Kuno s-a apropiat încetişor de Wolf, dar acesta, turbat de mânie, a sârit în sus, a rupt sfoara, a făcut bucăţi băţul undiţei şi a aruncat totul în iaz.
— Aş vrea să arunc o mie de cârlige în apă în loc de unul, iar de fiecare să se prindă una din aceste făpturi! a strigat el. Nu-i lucru curat la mijloc. Aici sunt farmece şi vrăjitorii. Altfel cum ai putea să prinzi tu, Kuno-prostănacul, într-un ceas, mai mulţi peşti decât prind eu într-un an?
— Da, da. acum mi-aduc aminte, a adăugat Ghiduş, că el a deprins meşteşugul pescuitului de la mătuşa Feldheimer, vrăjitoarea aceea blestemată! Şi noi ne-am lăsat amăgiţi să pescuim cu el. Într-o bună zi o să ajungă şi el un vrăjitor.
— Nu, vrăjitoare adevărată nu e, a zis Ghiduş, în bătaie de joc. Muieri de felul ăsta ştiu de obicei să prevestească viitorul, dar baba Feldheimer va ajunge să prevestească viitorul atunci când se va preface în lebădă. Nu i-a prezis ea tatălui nostru că moştenirea pe care ne-o va lăsa va putea fi cumpărată cu un gulden cu cap de cerb, cu alte cuvinte că tata o să ajungă la sapă de lemn? Totuşi, când a murit, totul, cât cuprinzi cu ochii de pe zidurile castelului Zollern, era al lui. Baba Feldheimer nu e altceva decât o bătrână fără minte, iar tu, Kuno, un prostănac!
După aceste cuvinte, mezinul s-a îndepărtat în grabă, căci se temea de mâna grea a fratelui său, iar Wolf l-a urmat, împroşcându-l cu toate sudălmile pe care le învăţase de la tatăl lui.
Îndurerat din cale-afară, Kuno s-a îndreptat spre casă. Îşi dăduse seama că nu se putea înţelege cu fraţii lui. Vorbele lor urâte îi făcuseră atâta inimă rea, încât a căzut la pat a doua zi şi numai cuvintele de alinare ale capelanului Iosif şi licorile tămăduitoare ale mătuşii Feldheimer l-au izbăvit de moarte.
Când gemenii au prins însă de veste că fratele lor Kuno zace greu bolnav, au făcut un praznic grozav. Ameţiţi de băutură, s-au legat cu jurământ ca acela care va afla primul de moartea lui Kuno-prostănacul să dea de ştire celuilalt prin salve de tun iar cel care va trage primul cu tunurile din castel va avea dreptul să-şi aleagă din pivniţele lui Kuno butoiul cu cel mai bun vin.
Wolf a pus un pândar ca să vegheze zi şi noapte în împrejurimile Hirschberg-ului, iar Ghiduş a cumpărat cu bani grei pe un slujitor de-al lui Kuno, ca să-l vestească de îndată clipa morţii stăpânului său.
Slujitorul acesta era însă mai credincios blajinului şi cucernicului său stăpân decât mârşavului conte din Schalksberg. Într-o seară, el a întrebat-o îngrijorat pe bătrâna Feldheimer cum se simte stăpânul său, şi când acesta i-a răspuns că starea sănătăţii lui este mulţumitoare, slujitorul i-a povestit despre uneltirile celor doi fraţi, adăugând că-şi puseseră-n gând să-şi arate bucuria cu prilejul morţii fratelui lor, prin salve de tun. Auzind aceste cuvinte, bătrâna s-a necăjit cumplit. Dar când i-a spus contelui totul, acestuia nu-i venea să creadă că fraţii lui ascundeau în sufletul lor atâta neomenie. Atunci bătrâna l-a povăţuit să-i pună la încercare, răspândind zvonul că ar fi murit. Vestea va zbura ca fulgerul şi, dacă vor auzi salve de tun, însemna că slujitorul grăise adevărul. Contele a chemat slujitorul cumpărat de fratele său, l-a descusut încă o dată şi i-a poruncit să plece călare spre Schalksberg, ca să dea acolo de ştire că lui Kuno i se apropie sfârşitul.
În timp ce slujitorul cobora povârnişul de la Hirschberg, a fost zărit de pândarul contelui Wolf de Zollern. Acesta i-a tăiat drumul şi l-a întrebat încotro aleargă.
— Vai mie, a răspuns slujitorul, sărmanul meu stăpân n-o mai duce până-n seară! Toţi socot că i-a sunat ceasul.
— Aşa? I-a sunat ceasul? a strigat celălalt şi cât ai clipi s-a repezit la cai, a sărit în şa şi a dat pinteni bidiviului, zburând spre Zollern. A suit dealul ca vântul şi a ajuns la poarta castelului, unde bietul cal a căzut grămadă, iar călăreţul a mai apucat să strige „Contele Kuno moare!“ după care şi-a pierdut simţirile. Tunurile din Zollern au început să bubuie, umplând de fericire inima contelui Wolf şi a mamei sale. Se şi vedeau stăpânii butoiului de vin, ai iazului şi ai giuvaerurilor. Ecoul puternic al acestor salve îi bucură peste măsură, dar şi-au dat seama curând că nu era ecou, ci salvele tunurilor din Schalksberg. Wolf i-a spus atunci mamei sale, zâmbind:
— Şi fratele meu mai mic a avut iscoadele lui. Deci trebuie să împărţim pe din două şi vinul, ca şi întreaga moştenire.
A sărit apoi pe cal şi a pornit în galop, căci se temea ca Ghiduş să nu i-o ia înainte şi să pună mâna pe bunurile de preţ ale răposatului.
La iaz, fraţii s-au întâlnit şi s-au uitat unul la altul, ruşinaţi de graba cu care voiseră să ajungă la Hirschberg. Nici n-au pomenit de Kuno, în timp ce-şi urmau drumul, ci s-au sfătuit frăţeşte ce să facă mai departe şi ale cui să fie domeniile de la Hirschberg. Au trecut călări podul şi, la fereastra castelului, ce să vezi? Fratele lor, teafăr şi sănătos, se uita în curte cu ochii scăpărând de mânie. Gemenii s-au înspăimântat cumplit, crezând mai întâi că e o stafie, şi şi-au făcut semnul crucii, dar văzând că era Kuno în carne şi oase, Wolf a strigat:
Ptiu, lua-te-ar...! Ce prostie! Credeam c-ai murit!
— Nu-i niciodată prea târziu, a grăit mezinul, săgetându-l pe Kuno cu o privire veninoasă.
Acesta a strigat însă cu glas tunător:
— Din clipa asta, toate legăturile noastre de rudenie s-au rupt pentru totdeauna. Am auzit prea bine salvele voastre de bucurie, dar, băgaţi de seamă, am pregătit şi eu cinci culevrine[3] aici, în curte, şi le-am încărcat în cinstea voastră. Pieriţi din calea ghiulelelor mele, ca să nu aflaţi cum se trage la Hirschberg!
Văzându-l atât de îndârjit, fraţii au dat pinteni cailor şi au coborât în mare grabă povârnişul. Kuno le-a trimis din urmă o ghiulea care a zburat pe deasupra capului lor, aşa că ei au făcut fără voie o plecăciune adâncă şi cuviincioasă. Kuno nu voia însă decât să-i sperie, nu să-i lovească.
— De ce ai tras salvele de tun, nătărăule? a întrebat supărat Ghiduş. Eu am tras numai după ce le-am auzit pe-ale tale.
— Ba, să am iertare. Întreab-o si pe mama! a răspuns Wolf. Tu ai tras întâi şi ne-ai făcut de râs, neobrăzatule!
Mezinul nu s-a lăsat nici el mai prejos cu vorbele de ocară şi când au ajuns la iaz sudălmile moştenite de la Zollern-tună-şi-fulgeră curgeau şuvoi. Până la urmă, fraţii s-au despărţit învrăjbiţi şi furioşi.
A doua zi, Kuno şi-a făcut testamentul. Bătrânica Feldheimer i-a spus capelanului:
— Pun rămăşag că nu scrie cuvinte prea drăgăstoase despre cei doi tunari.
Dar toate încercările ei de a-l descoase pe dragul ei binefăcător au fost zadarnice. Acesta nu a suflat o vorbă despre testament. Bătrâna nu a mai apucat să afle nimic, fiindcă după un an, în ciuda alifiilor şi a licorilor ei, şi-a dat sufletul fără să fi fost măcar bolnavă. Îi sunase ceasul. Cei nouăzeci şi opt de ani ai ei ar fi dus la groapă pe orice om, cât de sănătos.
Contele Kuno a înmormântat-o cu mare cinste, nu ca pe o femeie sărmană, ci ca pe o mamă. După moartea bătrânei; el a început să se simtă tot mai singur în castelul său, mai ales fiindcă părintele Iosif a purces şi el din lumea aceasta, scurt timp după băbuţa Feldheimer.
Singurătatea lui, nu a dăinuit însă prea mult, căci bunul Kuno s-a sfârşit din viaţă la vârsta de douăzeci şi opt de ani. Gurile rele spuneau că ar fi murit otrăvit de Ghiduş.
Dar oricum ar fi fost, la câteva ceasuri după moartea lui, la Zollern şi la Schalksberg au bubuit din nou tunurile. Fiecare castel îi vestea sfârșitul cu câte douăzeci şi cinci de salve.
— De data asta s-a isprăvit de-adevăratelea cu el! a zis Ghiduş, întâlnindu-se cu fratele său pe drum.
— Da, a răspuns Wolf, şi dacă s-ar întoarce de pe lumea cealaltă şi ne-ar striga vorbe de ocară de la fereastră, ca odinioară, puşca mea abia aşteaptă să-l înveţe buna-cuviinţă şi să-i vină de hac.
Vorbind aşa, suiră pieptiş înălţimea pe care se află castelul. Când un călăreţ necunoscut, însoţit de alaiul său cavaleresc, i-a ajuns din urmă, cei doi, socotind că trebuie să fie vreun prieten de-al fratelui lor, care venea la înmormântare, s-au prefăcut că plâng, nemaicontenind să-l laude pe cel dispărut şi jelindu-i moartea timpurie. Ghiduş a izbutit chiar să-și stoarcă lacrimi de crocodil. Cavalerul nu scotea însă nici o vorbă, ci urca liniştit şi tăcut alături de ei, îndreptându-se spre Hirschberg.
— Aşa, acum suntem în largul nostru. Adu vin, chelarule, dar din cel mai bun! a strigat Wolf, descălecând.
Apoi au urcat scara în spirală şi au intrat în sala castelului, urmaţi de tăcutul călăreţ. În clipa când gemenii s-au aşezat tihniţi la masă, necunoscutul a scos din pieptar o monedă de argint şi a zvârlit-o pe masa de ardezie. Banul s-a rostogolit zornăind, iar străinul a zis:
— Iată moştenirea voastră. Nici mai mult, nici mai puţin decât un gulden cu cap de cerb.
Fraţii s-au uitat unul la celălalt miraţi, au izbucnit în râs şi l-au întrebat ce vrea să spună.
Cavalerul a scos atunci un pergament cu o mulţime de peceţi. Acolo, Kuno-prostănacul scrisese toate faptele duşmănoase săvârşite în timpul vieţii sale de către fraţii lui. La sfârşit îi vestea că, în afară de giuvaerurile răpo-satei sale mame, hotărâse să vândă Würtemberg-ului întreaga moştenire pentru o nimica toată, în schimbul unui biet gulden cu cap de cerb. Giuvaerurile urmau a fi folosite spre a se clădi un azil pentru săraci în oraşul Balingen.
Fraţii au încremenit, râsul le-a îngheţat pe buze. Scrâşneau neputincioşi. Ce puteau să facă ei împotriva provinciei Würtemberg! Pierduseră frumuseţe de moşie, pădurea, ogoarele, oraşul Balingen, până şi iazul cu peşti, şi nu moşteniseră decât un pârlit de gulden cu cap de cerb!
Furios, Wolf l-a vârât în pieptar, fără a scoate o vorbă, şi-a pus tichia pe cap şi trecând mânios, fără să salute, pe lângă trimisul Würtemberg-ului, a încălecat şi a pornit spre Zollern.
În dimineaţa următoare, plictisit de cicălelile mamei sale, care nu mai contenea cu mustrările fiindcă pierduseră şi moşia şi giuvaerurile, Wolf a pornit călare spre Ghiduş, la Schalksberg. Când a ajuns la fratele său, l-a întrebat:
— Ce zici să facem cu moştenirea noastră? Să jucăm pe ea, sau s-o bem?
— Mai bine s-o bem, a răspuns Ghiduş. Aşa vom câştiga amândoi. Hai călare la Balingen, să-i înfruntăm pe oamenii de acolo, cu toate că am pierdut orăşelul în chip ruşinos.
— Iar la cârciuma „Mielul” e un vin roşu straşnic; nici împăratul nu are altul mai bun, a adăugat Wolf.
Amândoi au pornit spre Balingen şi acolo s-au oprit la cârciumă şi au întrebat cât costă o oca de vin roşu; după care, au închinat unul în sănătatea celuilalt, până au mântuit guldenul. Atunci Wolf s-a ridicat în picioare, a scos din pieptar moneda de argint cu capul de cerb pe ea, a azvârlit-o pe masă şi i-a strigat cârciumarului:
Iată guldenul ce ţi se cuvine! Mai vrei ceva?
Cârciumarul a luat guldenul, l-a întors pe o parte şi pe alta, şi a răspuns zâmbind:
— Ar fi în regulă, dar, vedeţi, acesta e un gulden cu cap de cerb. Aseară a sosit o ştafetă din Stuttgart, iar azi-dimineaţă crainicul a vestit în numele contelui de Würtemberg, stăpânul orăşelului nostru, că banii aceştia nu mai sunt buni. Trebuie să-mi daţi alţii.
Cei doi fraţi au pălit, uitându-se unul la altul.
Plăteşte, a spus unul.
N-ai bani? a întrebat celălalt.
În cele din urmă au rămas datori un gulden la „Mielul" din Balingen şi au plecat tăcuţi păşind îngânduraţi unul lângă altul. Când au ajuns la răscrucea unde un drum ducea la dreapta, spre Zollern, iar altul la stânga, spre Schalksberg, Ghiduş a spus:
— Aşadar, am moştenit mai puţin decât nimic, şi pe deasupra am mai băut şi un vin prost.
— Da, a răspuns fratele lui. Vorbele bătrânei s-au adeverit; „Moştenitorii tăi nu se vor alege nici măcar cu un gulden cu cap de cerb!" Din banii moşteniţi n-am putut plăti nici barem o oca de vin!
Ştiu! a zis stăpânul Schalksberg-ului.
— Prostii! a răspuns seniorul din Zollern, îndreptându-se călare spre castel, mânios pe sine însuşi şi pe toată lumea.
— Aceasta e povestea guldenului cu cap de cerb, a încheiat făurarul, şi se spune că e adevărată. Cârciumarul din Dürrwangen, care se află aproape de cele trei castele, a povestit-o unui bun prieten al meu, călăuză, care, trecând adeseori prin munţii albi ai Saubiei trăgea totdeauna la Dürrwangen .
Oaspeţii au bătut din palme, încântaţi de povestea faurului.
— Câte nu se întâmplă în lumea asta! a strigat cărăuşul. Îmi pare bine că nu ne-am pierdut vremea cu jocul de cărţi. Am să ţin bine minte povestea asta şi o s-o istorisesc mâine tovarăşilor mei, cuvânt cu cuvânt.
— În timp ce povestea făurarul, mi-am adus şi eu aminte de o întâmplare! zise studentul.
— Spune, spune! îl rugară într-un glas făurarul şi Felix.
— Fie, răspunse studentul. Mai curând sau mai târziu, tot o să-mi vină şi mie rândul să povestesc ceva. Ceea ce veţi auzi pare-se că s-a petrecut aievea.
Zicând acestea, s-a aşezat mai bine în jilţ, pregătindu-se să înceapă. Dar hangiţa a pus furca şi fuiorul deoparte şi s-a îndreptat spre masa oaspeţilor.
— Acum, domnilor, e timpul de culcare, spuse ea. Ornicul a bătut ceasurile nouă şi mâine avem treabă.
— Mai adu o sticlă cu vin şi poţi să te duci la culcare! strigă studentul. Nu mai avem nevoie de dumneata.
— Nu se poate răspunse ea, posomorându-se. Atâta timp cât se află muşterii în sală, nici eu, nici slujitorii nu ne culcăm. Ce să mai lungim vorba, domnilor! Duceţi-vă în odăile dumneavoastră. Şi aşa e prea târziu. În casa mea nu se petrece peste ceasurile nouă.
— Cum asta, cucoană? rosti mirat făurarul. Ce-ţi pasă dumitale dacă noi rămânem aici singuri, după ce te-ai culcat dumneata? Suntem oameni cinstiţi, nu-ţi şterpelim nimic şi nici n-o s-o ştergem fără plată. Nu îngădui să fiu dat afară în felul acesta din nici un han din lume.
Femeia îi aruncă o privire mânioasă:
— Nu cumva credeţi că o să-mi schimb rânduiala casei pentru orice golan, pentru orice haimana de calfă, pentru doisprezece creiţari ai lui? Vă spun pentru ultima oară că nu îngădui asemenea purtări.
Faurul vru să mai răspundă ceva, dar studentul îl privi cu înţeles şi le făcu celorlalţi un semn din ochi.
— Bine, zise el. Dacă hangiţa nu ne lasă să mai rămânem, apoi să mergem în camerele noastre. Dar ne-ar trebui nişte lumânări, ca să nu bâjbâim.
— N-am de unde sa vă dau, răspunse ea, posomorâtă. Ceilalţi or să nimerească drumul şi prin întuneric, iar dumitale o să-ţi ajungă şi capătul ăsta de lumânare. N-am altceva.
Tânărul primi tăcut lumânarea şi se ridică. Ceilalţi îşi luară traistele, ca să le ducă în camerele lor, şi începură să urce scara după student. Acesta mergea înainte cu lumânarea. Când au ajuns sus, studentul îi rugă să meargă în vârful picioarelor, deschise uşa camerei sale şi le făcu semn să intre.
— Nu mai încape nici o îndoială, le spuse el. Vrea să ne dea pe mâna tâlharilor! N-aţi băgat de seamă cât de stăruitor ne trimitea la culcare? Cum încerca cu tot dinadinsul să ne împiedice sa stăm de veghe laolaltă? Nădăjduieşte c-o să ne culcăm acum şi că tâlharii au să ne surprindă dormind.
— Nu credeţi c-ar fi mai bine să plecăm de aici? întrebă Felix. Mă simt mai la largul meu în pădure decât între zidurile astea.
— Ferestrele sunt şi aici zăbrelite! exclamă studentul, încercând zadarnic să smulgă una din gratii. Nu ne rămâne decât o singură ieşire: s-o zbughim pe poartă. Nu cred însă c-o să ne lase.
— Să încercăm, spuse cărăuşul. Vreau să văd dacă pot ajunge măcar până în curte. Dacă se poate, mă întorc şi vă iau pe toţi.
Ceilalţi încuviinţară. Cărăuşul se descălţă şi se furişă în vârful picioarelor spre scară. Sus, în odaie, tovarăşii lui ascultau încordaţi, cu teamă. Tânărul ajunse la jumătatea scării, întreg şi nevătămat, şi tocmai voia să se ferească de un stâlp de susţinere, când, deodată, îi ieşi înainte un câine uriaş. Dulăul îi puse labele pe umeri şi rânji la el, dezvelindu-şi colţii lungi şi ascuţiţi. Cărăuşul nu îndrăzni nici să înainteze, nici să dea înapoi, de teamă ca, la cea mai mică mişcare, dulăul cel fioros să nu-şi înfigă colţii în beregata lui. Câinele începu să latre şi să urle groaznic. Auzind hărmălaia, rândaşul şi hangiţa ieşiră în grabă, cu lumânări în mâini.
Încotro? Ce vrei? strigă femeia.
— Vreau să-mi iau ceva din căruţă, răspunse cărăuşul, tremurând ca varga, căci prin deschizătura uşii zărise nişte umbre care dădeau de bănuit, oameni cu puşti în mână.
— Ai fi putut să iei ce-ţi trebuie înainte de a urca în cameră, spuse îmbufnată hangiţa. Fassan, vino-ncoa’! Iacob, încuie poarta şi luminează-i omului drumul până la căruţă.
Câinele îşi luă labele şi botul înfiorător de pe umerii cărăuşului şi se aşeză din nou de-a curmezişul scării. Între timp, rândașul încuiase poarta şi porni cu lumânarea înaintea cărăuşului. Nu era chip să fugă. Frământându-se cam ce-ar putea să ia din căruţă, omul îşi aminti că avea un funt de lumânări pe care trebuia să le ducă la oraş. „Capătul de lumânare pe care-l avem sus nu ţine mai mult de un sfert de ceas, şi-a zis el, aşa că o să avem nevoie de lumânări". Luă două lumânări din căruţă, le ascunse în mânecă şi, ca să se afle în treabă, îşi căută mantaua, care-i trebuia — după cum i-a spus el rândaşului — să se învelească în timpul nopţii. Ajungând teafăr înapoi, povesti tovarăşilor săi despre dulăul uriaş care stătea de pază pe trepte, despre oamenii pe care îi zărise în treacăt, despre pregătirile care se făcuseră ca să pună mâna pe ei, şi încheie oftând:
Nu scăpăm cu viaţă în noaptea asta!
— Nu-mi vine să cred, răspunse studentul. Nu-mi vine să cred să fie atât de proşti oamenii aceştia, să omoare patru inşi pentru o nimica toată. De aceea ar fi bine să nu ne împotrivim. În ceea ce mă priveşte, eu am cel mai mult de pierdut. Pe calul meu au şi pus mâna, de bună seamă. Am cumpărat bidiviul acum patru săptămâni şi m-a costat cincizeci de galbeni. Punga şi hainele le dau de bună voie, căci, la urma urmelor, viaţa e îmi mai scumpă.
— Dumitale îţi este mai uşor, răspunse cărăuşul. N-ai cine ştie ce de pierdut; asemenea lucruri se pot lesne înlocui. Eu, însă, sunt ştafetă. Am plecat din Aschaffenburg cu fel de fel de lucruri, iar în grajd am doi cai frumoşi, singura mea avere.
— Nu-mi vine să cred c-or să se lege de dumneata, spuse giuvaergiul. Prădarea unei ştafete ar stârni mare zarvă şi tărăboi în ţară. Şi eu cred că-i mai bine să dau de bună voie, cum a zis dumnealui, tot ce am şi să făgăduiesc, sub jurământ, să nu suflu o vorbă şi nici să mă plâng. E mai cuminte aşa decât să mă împotrivesc unor oameni înarmaţi cu puşti şi pistoale pentru câteva boarfe.
La aceste cuvinte, cărăuşul scoase lumânările, le lipi de masă şi le aprinse.
— Atunci, în numele Atotputernicului, să aşteptăm şi să vedem ce-o să se întâmple, zise el. Hai să ne aşezăm şi să gonim somnul cu o poveste.
— Să facem precum spui, răspunse studentul, şi, fiindcă e rândul meu, iată că şi încep.
[1] În limba germană Schalk înseamnă ghiduş.
[2] În limba germană Histchgulden înseamna gulden cu cap de cerb.
[3] Tun vechi cu ţeava foarte lungă.
basme si povesti audio le ascultati aici.......https://latimp.eu/category/teatru-audio-copii/povesti-si-basme/
Povestea lui Said
Pe vremea lui Harun al Raşid, stăpânul Bagdadului, locuia la Bassora un om cu numele de Benezar. Benezar avea destulă avere ca să ducă un trai liniştit şi tihnit, fără să se îndeletnicească cu negoţul. Într-o bună zi, omului acestuia i s-a născut un fiu, dar el nu şi-a schimbat câtuşi de puţin felul de viaţă.
— De ce să mă apuc de negoţ la bătrâneţe? le spunea el vecinilor. Ca să-i las moştenire lui Said, fiul meu, o mie de galbeni mai mult, dacă fac alişveriş bun, sau o mie mai puţin, dacă-mi merge prost? Doar unde mănâncă doi are loc şi-al treilea, zice proverbul, şi dac-o fi băiat destoinic, n-o să ducă lipsă de nimic.
Aşa a grăit Benezar şi s-a ţinut de cuvânt, căci nu l-a învăţat pe fiul său nici negoţul, nici vreun meşteşug. În schimb, citea mereu împreună cu el din cărţile înţelepciunii. Şi fiindcă socotea că, în afară de învăţătură şi de cinstirea bătrânilor, era cât se poate de bine să aibă mână ageră şt îndrăzneală, l-a deprins de mic cu meşteşugul armelor Aşa şi-a dobândit Said, de timpuriu, faima de a fi un straşnic luptător printre prietenii de o seamă cu el şi chiar printre tinerii mai răsăriţi, iar la călărie şi înot nu-l întrecea nimeni.
Împlinind optsprezece ani, taică-său l-a trimis la Mecca, să se roage la mormântul Profetului şi să se desprindă cu cele sfinte, după cum cere datina şi porunceşte Profetul. Înainte de a pleca, tatăl lui l-a chemat la el, l-a lăudat pentru cuminţenia sa, l-a povăţuit cum să se poarte şi de atunci înainte, i-a dat bani şi i-a zis:
— O să-ţi mai spun ceva, Said, fiul meu! Eu nu cred în închipuiri. Mărturisesc că-mi place să ascult poveşti cu zâne şi vrăjitori, ca să-mi trec vremea în chip plăcut, dar departe de mine să mă las amăgit de asemenea plăsmuiri, cum fac cei neştiutori; departe de mine credinţa că duhurile acestea sau ce-or fi ar avea înrâurire asupra vieţii oamenilor, asupra faptelor sale. Maică-ta, însă, care a părăsit viaţa de acum doisprezece ani, a crezut în bazaconiile astea întocmai ca în Coran. Mai mult chiar, într-o clipă de singurătate, punându-mă să jur că nimeni în afară de copilul nostru nu va cunoaşte taina aceasta, mi-a mărturisit că, de când venise pe lume, se aflase sub ocrotirea unei zâne. Am luat-o în râs.
Totuşi nu pot să tăgăduiesc, Said, că la naşterea ta s-au petrecut unele lucruri care m-au pus pe gânduri. Ploaia nu a contenit toată ziua, tunetul a bubuit întruna, iar cerul s-a întunecat atât de mult, că nu puteai desluşi slovele decât la lumina opaiţului. La ceasurile patru după-amiaza mi s-a vestit naşterea unui băieţei. M-am îndreptat în grabă spre încăperile mamei tale, ca să-mi văd prima odraslă şi să-i dau binecuvântarea, dar slujnicele adunate grămadă în faţa uşii mi-au spus că nu-i este îngăduit nimănui să intre în iatac. Zemira, mama ta, voia să fie singură şi poruncise ca toată lumea să iasă afară. Am bătut la uşă, dar n-am primit nici un răspuns.
Stăteam cam supărat în faţa uşii, printre slujnice, când cerul s-a înseninat în chip atât de neaşteptat, cum n-am mai pomenit niciodată: peste oraşul nostru drag, Bassora, arcuia — cu adevărat ca într-o minune — o boltă limpede, azurie, străjuită de jur împrejur de nori negri şi ameninţători, printre care fulgerele scăpărau şi şerpuiau. Tocmai mă uitam curios la această privelişte neobişnuită, când iată că uşa încăperii în care se afla soţia mea s-a dat deodată de perete. Atunci am poruncit slujnicelor să mai aştepte afară şi am intrat singur ca s-o întreb pe mama ta de ce se închisese în iatacul ei. Dar abia am intrat, că m-a învăluit o mireasmă îmbătătoare de trandafiri, garoafe şi zambile, care m-a ameţit. Soţia mea mi-a întins pruncul care erai tu; aveai la gât un fluieraş de argint prins cu un lănţişor de aur, subţire ca un fir de mătase.
— Zâna cea bună de care ţi-am povestit a fost aici, mi-a spus maică-ta. I-a adus băiatului darul acesta.
— Ea a fost deci vrăjitoarea care a înseninat cerul şi a lăsat în urma ei mireasma de trandafiri şi de garoafe? am întrebat eu, râzând neîncrezător. Ar fi putut să-i dăruiască ceva mai de preţ decât fluieraşul ăsta. De pildă: o pungă cu aur, un căluţ, sau aşa ceva.
Atunci mama ta m-a rugat cu lacrimi în ochi să n-o iau în râs, fiindcă zânele se supără uşor şi binecuvântarea lor se preschimbă în blestem.
I-am făcut pe plac şi am tăcut. Era bolnavă şi nu voiam s-o supăr. Şi n-am mai pomenit multă vreme despre această întâmplare ciudată. După şase ani, în ciuda tinereţii ei, mama ta a simţit că i se apropie sfârşitul. Mi-a încredinţat fluieraşul şi mi-a cerut să-i făgăduiesc că ţi-l voi da în ziua când vei împlini douăzeci de ani şi să nu te las să pleci din casa părintească nici cu un ceas mai devreme. Apoi şi-a dat sufletul. Iată darul — a zis Benezar, scoţând dintr-o mică besactea un fluieraş de argint atârnat de un lanţ lung de aur. Ţi-l dau astăzi, la optsprezece ani, în loc de douăzeci, deoarece pleci, si cine ştie dacă nu voi fi la strămoşii mei atunci când te vei întoarce. Nu văd nici un temei să mai rămâi încă doi ani aici, numai ca să împlineşti dorinţa temătoarei tale mame. Eşti un băiat de ispravă, isteţ, mânuieşti armele cu iscusinţa unui tânăr de douăzeci şi patru de ani şi socot că eşti tot atât de înţelept ca şi când ai avea douăzeci de ani. Pleacă, aşadar, sănătos şi de te vei afla în clipe de bucurie sau te va lovi o nenorocire — păzească-te Cerul de aşa ceva — îndreaptă-ţi gândul către părintele tău.
Aşa a grăit Benezar din Bassora la plecarea fiului său. Mişcat, Said şi-a luat rămas bun de la el, şi-a prins lănţişorul de gât, a vârât fluieraşul la brâu, a încălecat şi a pornit spre locul unde se adunau caravanele ce porneau spre Mecca. În scurt timp s-au strâns vreo optzeci de cămile şi multe sute de călăreţi. Caravana a pornit şi, odată cu ea, a ieşit şi Said pe porţile Bassorei, oraşul lui de baştină, pe care vreme îndelungată nu avea să-l mai vadă.
La început, noutatea unei astfel de călătorii şi lucrurile nemaivăzute pe care le întâlnea l-au cucerit. Dar când s-a apropiat de deşert, trecând prin locuri din ce în ce mai pustii, au început să-i roiască prin minte tot felul de gânduri, să-i răsune în urechi cuvintele de rămas bun ale tatălui său, Benezar.
Atunci a scos fluieraşul, s-a uitat la el, l-a întors pe toate părţile şi în cele din urmă l-a dus la gură, vrând să afle cât de limpede şi de frumos îi era sunetul. Fluieraşul a rămas însă mut Said şi-a umflat obrajii şi a suflat încă o dată din răsputeri, dar n-a izbutit să scoată nici un sunet. Furios pe darul acesta atât de nefolositor, l-a vârât la brâu. Curând însă; gândurile i-au zburat iarăşi spre vorbele tainice rostite de maică-sa. Auzise şi el despre zâne, dar în Bassora nu ştia ca vreunul din oamenii pe care-i cunoştea să fi fost ocrotit de o fiinţă supranaturală. Toate întâmplările de felul acesta erau povestite de obicei ca şi cum s-ar fi petrecut în ţări îndepărtate şi în timpuri străvechi. Said era deci încredinţat că pe vremea lui nu mai existau astfel de năluci, sau că, în orice caz, zânele nu mai veneau pe pământ şi nu se mai amestecau în soarta oamenilor Dar deşi era convins că aşa stăteau lucrurile, gândul că, cu mama lui se petrecuse ceva tainic, supranatural, nu-i dădea pace. Aşa merse el călare din zori şi până-n seară, visând. Cu ceilalţi călători nu se amesteca în vorbă, iar cântecele şi râsetele lor nici nu le auzea.
Said era un tânăr tare chipeş. Avea privirea semeaţă, dârză şi gura minunat croită. Deşi foarte tânăr, în întreaga sa făptură era atâta demnitate cum rar întâlneai la această vârstă: ţinuta sa pe cal, dreaptă şi mlădioasă în acelaşi timp, straiele războinice cu care era îmbrăcat, totul atrăgea privirile călătorilor. Un drumeţ mai vârstnic, care călărea lângă el, s-a apropiat de dânsul, încercând cu fel şi fel de întrebări să-i iscodească şi mintea. Said, învăţat să respecte bătrâneţea, a răspuns cu modestie, dar cu înţelepciune şi chibzuinţă, aşa că bătrânul a rămas încântat. Deoarece însă tânărul se gândea toată ziua numai la un singur lucru, a adus vorba şi de lumea tainică a zânelor şi până la urmă l-a întrebat pe bătrân deschis, dacă el crede că ar exista zâne, duhuri bune sau rele care-i iau pe oameni sub oblăduirea lor sau îi prigonesc.
Bătrânul şi-a netezit barba, a clătinat din cap şi a zis:
— N-aş putea să-ţi spun că n-au existat astfel de poveşti, dar eu n-am văzut niciodată un pitic, un uriaş din poveste, un vrăjitor sau o zână.
Apoi i-a istorisit tânărului o sumedenie de basme minunate. Ameţit de atâtea poveşti, Said a început să creadă că toate câte se petrecuseră la naşterea sa — schimbarea vremii, mireasma dulce de trandafiri şi zambile — fuseseră nişte semne bune, prevestitoare de noroc, că se afla sub ocrotirea unei zâne puternice şi mărinimoase şi că primise fluieraşul în dar ca s-o cheme pe zână la nevoie. Toată noaptea a visat numai castele, cai năzdrăvani duhuri şi alte ciudăţenii, cutreierând până în zori ţara basmelor.
Din păcate, însă, a doua zi şi-a dat seama că toate nălucirile care i se năzăreau şi în vis şi când era treaz se destrămau ca fumul.
Caravana mergea din zori şi până-n noapte, cu pas domol, iar Said călărea mereu lângă bătrân. Deodată, într-o zi, undeva în zare s-au ivit nişte umbre întunecate. Unii spuneau că sunt dune de nisip, alţii credeau că se îngrămădiseră nori negri, iar alţii socoteau că le ieşise în cale o altă caravană. Bătrânul, care bătuse de multe ori aceste drumuri, strigă însă cu glas tare că-i pândeşte o mare primejdie — se apropie o ceată de tâlhari. Bărbaţii au pus mâna pe arme si s-au aşezat roată în jurul femeilor şi a cămilelor încărcate cu mărfuri, gata de apărare. Umbra întunecata se mişca încet în pustiu, aidoma unui stol uriaş de berze, gata să-şi ia zborul către zări străine. Se apropia din în ce mai repede şi, curând, au început să se desluşească oamenii cu suliţele lor, năpustindu-se ca fulgerul asupra caravanei.
Bărbaţii s-au apărat vitejeşte, dar ce peste patru sute de tâlhari i-au înconjurat din toate părţile; ucideau de departe călătorii, iar la urmă s-a ajuns la luptă cu suliţele. În clipele acelea cumplite, Said, care lupta vitejeşte în fruntea tuturor, si-a amintit de fluieraşul său. L-a scos repede, l-a dus la gură şi a suflat în el, dar l-a lăsat să cadă dezamăgit. Fluieraşul nu scotea nici un sunet. În deznădejdea sa, furios, el a slobozit o săgeată drept spre pieptul unui tâlhar care-i atrăsese luarea-aminte prin veşmintele lui strălucitoare. Arabul s-a clătinat şi a căzut de pe cal.
— Alah! Ce-ai făcut, tinere? a strigat bătrânul de lângă el. Suntem pierduţi cu toţii!
Într-adevăr, aşa părea să fie. Când l-au văzut pe omul acela prăbuşindu-se, tâlharii s-au repezit ca scoşi din minţi, cu nişte urlete înfricoşătoare, spre caravană, împrăştiind într-o clipă puţinii supravieţuitori teferi. Cât ai clipi din ochi, Said s-a pomenit înconjurat de cinci-şase oameni. El mânuia însă suliţa cu atâta îndemânare, încât nimeni nu îndrăznea să se apropie de el. În cele din urmă, unul dintre tâlhari a întins arcul, dar când a vrut să dea drumul săgeţii, cineva l-a oprit cu un semn. Tânărul se aştepta la un nou atac, dar, înainte de a se dezmetici, unul dintre tâlhari i-a aruncat un laţ după gât. Zadarnic s-a străduit Said să rupă lanţul, acesta se strângea din ce în ce mai tare şi tânărul a căzut în mâinile tâlharilor.
Caravana a fost nimicită, iar puţinii supravieţuitori au căzut prinşi. Tâlharii, care se adunaseră din mai multe triburi deosebite, şi-au împărţit prinşii şi prada. Apoi unii au luat-o spre miazăzi, iar ceilalţi spre soare-răsare. Said mergea străjuit de patru călăreţi înarmaţi, care îl priveau cu ură şi-l împroşcau cu sudălmi. El a înţeles că omul pe care-l ucisese fusese pesemne de neam mare, poate chiar un bei. Îl aştepta robia — care era mai rea decât moartea — şi de aceea era mulţumit că stârnise furia întregii cete, fiind convins că va fi ucis de îndată ce vor ajunge în tabără. Străjerii lui îi pândeau fiecare mişcare şi, de câte ori întorcea capul, îl ameninţau cu suliţele. Dar odată, când calul unuia dintre ei s-a poticnit, el a izbutit să întoarcă capul şi, spre marea lui bucurie, l-a zărit pe bătrânul său tovarăş de drum pe care-l crezuse mort.
În sfârşit, în depărtare s-a ivit un pâlc de copaci şi nişte corturi. Copiii şi femeile care le-au ieşit ca un şuvoi în întâmpinare au aflat de la tâlhari cele întâmplate şi au început să răcnească. Toate privirile s-au îndreptat spre Said. S-au ridicat pumni ameninţători, iar vorbele de ocară curgeau valuri.
— Iată-l, strigau ei, pe ucigaşul marelui Almansor, viteazul vitejilor! Moarte lui! Azvârliți-i trupul să i-l sfâşie şacalii!
S-au năpustit apoi ca o vijelie asupra lui Said, zvârlind cu scurtături, cu bulgări de pământ, cu ce le cădea în mână. Tâlharii abia au stăvilit mulţimea plină de ură.
— Daţi-vă la o parte, muierilor! Şi voi, ţâncilor! au strigat ei, împrăştiind mulţimea cu suliţele. L-a ucis pe marele Almansor în luptă şi-i drept să moară, dar nu de mâna unei muieri, ci de sabia unui viteaz.
Trecând printre corturi, au ajuns într-o piaţă unde s-au oprit. Prinşii au fost legaţi doi câte doi, iar prada au dus-o în corturi. Pe Said l-au legat însă singur şi l-au târât într-un cort mare, unde se afla un bătrân îmbrăcat în veşminte de preţ. Înfăţişarea lui cumpănită şi semeaţă arăta că era căpetenia cetei de tâlhari. Însoţitorii lui Said au intrat abătuţi, cu capetele plecate.
— Strigătele muierilor îmi spun că s-a întâmplat o nenorocire, a zis bătrânul cel semeţ, uitându-se la tâlhari. Feţele voastre o mărturisesc. Almansor a fost răpus.
— Almansor a fost răpus, au răspuns oamenii, dar iată, Selim, stăpân al deşertului, iată-l pe ucigaşul său. L-am adus ca să-l judeci şi să hotărăşti cum să moară. Să fie străpuns de săgeţi? Să-l ciuruim cu suliţele, să-l spânzurăm, să-l legăm de doi cai care să-i sfâşie trupul?
— Cine eşti, străine? întrebă Selim, cătând înnegurat spre prins, care, deşi în pragul morţii, stătea mândru în faţa lui.
Said a răspuns scurt şi fără vicleşug.
— L-ai ucis mişeleşte pe fiul meu? L-ai străpuns pe la spate cu o săgeată sau cu suliţa?
— Nu, stăpâne, a răspuns Said. L-am ucis în luptă dreaptă, făţişă, pentru că până în clipa aceea doborâse opt tovarăşi de-ai mei, în faţa mea.
— Aşa e cum spune? i-a întrebat Selim pe oamenii care-l luaseră prins.
— Da, stăpâne, l-a ucis pe Almansor în luptă dreaptă, a răspuns unul dintre ei.
— Atunci a făcut ceea ce ar fi făcut oricare dintre noi, a răspuns Selim. A luptat împotriva vrăjmaşului care i-a primejduit libertatea şi viaţa. Dezlegaţi-l numaidecât!
Oamenii l-au privit miraţi şi i-au împlinit porunca în silă, şovăind.
— Ucigaşul fiului tău, al viteazului Almansor, să rămână în viaţă? a întrebat unul dintre tâlhari, aruncând priviri mânioase spre Selim. Mai bine l-am fi ucis pe loc!
— Să rămână în viaţă! a strigat Selim. Ba, mai mult, îl iau în cortul meu, ca parte ce mi se cuvine din pradă. Va rămâne în slujba mea.
Said nu ştia cum să-i mulţumească. Oamenii însă au ieşit murmurând mânioşi. Femeile şi copiii care aşteptau în faţa cortului osândirea lui Said, când au aflat de hotărârea bătrânului Selim, s-au pornit pe răcnete şi urlete înfiorătoare, strigând că vor răzbuna ei pieirea lui Almansor, pedepsindu-l pe ucigaş, dacă tatăl nu voia să-şi răzbune fiul.
Ceilalţi prinşi au fost împrăştiaţi între felurite cete. Unora li s-a dat drumui ca să mijlocească răscumpărarea celor bogaţi, alţii au fost trimişi ca păstori la turme, iar alţii, care până atunci fuseseră slujiţi de câte zece robi, au fost puşi la cele mai înjositoare corvezi. Cu Said, lucrurile stăteau însă altfel. Ce-i plăcea oare lui Selim la acest tânăr? Firea lui cutezătoare, vitejească, sau poate pe bătrân îl îmblânzise vraja tainică a unei zâne bune? Ce anume, nu se ştie, dar Said trăia în cortul bătrânului nu ca o slugă, ci ca un fiu. Simpatia de neînţeles a bătrânului îi atrăgea însă vrăjmăşia celorlalţi slujitori. Toţi îl priveau cu duşmănie, ba uneori, când trecea singur prin tabără, auzea cuvinte de ocară şi blesteme. Alteori îi şuierau săgeţi pe dinainte, şi el socotea că nu-l nimereau datorită fluieraşului pe care-l purta încă la piept şi care-l ocrotea.
Se plângea adesea lui Selim că viaţa îi era în primejdie, dar acesta îi căuta zadarnic pe cei ce încercau să-l ucidă; ceata întreagă făcea zid, ca unul, împotriva străinului. Într-o zi, Selim i-a spus:
— Nădăjduiam că-l vei putea înlocui pe fiul meu, ucis de mâna ta, dar nu-i cu putinţă. Nici tu, nici eu nu purtăm vreo vină că nu se poate. Toţi s-au înverşunat împotriva ta, iar eu nu te voi mai putea apăra multă vreme. Ce ne-ar folosi dacă i-aş pedepsi pe vinovaţi după moartea ta? De aceea, când ai mei se vor întoarce de pe drumul lor de pradă, le voi spune că tatăl tău mi-a trimis bani pentru răscumpărarea ta şi voi porunci să fii însoţit de câţiva oameni de încredere prin deşert.
— Cum aş putea să-mi încredinţez viaţa altcuiva în afară de tine? l-a întrebat Said, îngrijorat. Nu mă vor ucide oare pe drum?
— Jurământul pe care-l vor face înainte de a pleca, jurământ pe care nimeni n-a cutezat să-l calce, îi va opri să se atingă de viaţa ta, a răspuns Selim liniştit.
Au trecut câteva zile. Oamenii s-au întors în tabără. Selim s-a ţinut de cuvânt. I-a dăruit tânărului arme, veşminte şi un cal, a adunat războinicii, a ales cinci însoţitori pentru Said şi i-a pus să facă un jurământ cumplit că nu se vor atinge de nici un fir de păr din capul lui, apoi s-a despărţit de Said cu lacrimi în ochi.
Cei cinci bărbaţi călăreau lângă Said, posomorâţi şi tăcuţi, prin deşert. Le venea foarte greu să-şi ţină jurământul. Said ştia asta foarte bine şi era îngrijorat, mai ales fiindcă doi dintre însoţitorii lui fuseseră de faţă când îl ucisese pe Almansor. Aşa au trecut opt ceasuri. Deodată Said i-a auzit şoptind între ei şi le-a văzut feţele întunecându-se şi mai mult. S-a străduit să desluşească ce spuneau, dar vorbeau o limbă cunoscută numai de ei, pe care o foloseau când era vorba de a făptui ceva tainic şi primejdios. Selim, care voise să-l aibă pe Said totdeauna lângă el, îşi pierduse multe ceasuri ca să-i înveţe graiul acesta tainic, dar Said, ascultând, nu a aflat lucruri prea îmbucurătoare.
— Iată, aici s-a întâmplat, a zis unul dintre însoţitori. Aici ne-am năpustit asupra caravanei şi aici a căzut viteazul vitejilor, răpus de un băieţandru.
— E drept că vântul a şters urmele calului său, a zis altul, dar eu nu le-am uitat.
— Şi, spre ruşinea noastră, cel care l-a ucis trăieşte. Şi mai e şi slobod. Când s-a mai auzit ca un părinte să nu răzbune moartea singurului său fiu? Se vede că Selim a îmbătrânit şi a dat în mintea copiilor.
— Dacă părintele său nu o face, a spus cel de-al patrulea, datori sunt prietenii să-l răzbune pe cel căzut. Aici, pe locul acesta, trebuie să-l răpunem. Aşa s-a statornicit obiceiul din moşi-strămoşi.
— Dar ne-am legat cu jurământ faţă de bătrân, a strigat al cincilea. Nu ne este îngăduit să-l ucidem, nu ne putem călca jurământul.
— E adevărat că am jurat, au răspuns ceilalţi, dar nu se poate ca un ucigaş să scape nevătămat din mâinile duşmanilor săi.
— Staţi! a strigat cel mai înnegurat dintre toţi. Bătrânul Selim e un om înţelept, dar nu chiar atât pe cât pare. I-am jurat noi că-l vom duce pe flăcăul acesta într-un loc sau într-altul? Nicidecum. Am făcut legământ numai cu privire la viaţa lui şi viaţa i-o vom dărui. Dar arşiţa soarelui şi colţii ascuţiţi ai şacalilor ne vor răzbuna. Să-l legăm burduf şi să-l lăsăm aici.
Astfel a grăit tâlharul. Said, ştiind ce-l aştepta, nu l-a ascultat pe tâlhar până şi-a isprăvit vorba. Smucind calul, i-a dat pinteni şi a pornit în zbor peste întinsuri, ca o pasăre. Cei cinci războinici şi-au pierdut cumpătul doar o clipă. Apoi, iscusiţi în urmărirea fugarilor, s-au împrăştiat gonind în dreapta şi în stânga lui Said. Meşteri în tainele călăriei prin deşert, doi dintre tâlhari au întrecut cât ai clipi bidiviul fugarului şi s-au întors apoi spre el. Said a încercat să-i ocolească, dar l-au întâmpinat ceilalţi doi, la care s-a alăturat şi al cincilea, care-l ajunsese din urmă. Nu puteau folosi arme, fiindcă juraseră să nu-l ucidă; au zvârlit însă şi de data aceasta un laţ cu care l-au prins, l-au tras de pe cal, lovindu-l fără milă, şi l-au legat de mâini şi de picioare. Aşa, legat fedeleş l-au părăsit pe nisipul fierbinte al deşertului.
Said le-a cerut îndurare, le-a făgăduit aur pentru răscumpărarea sa, dar ei au încălecat râzând şi au pornit în galop. Câteva clipe a mai răsunat în depărtare tropotul uşor al copitelor. Said se socotea pierdut. Se gândea cât de îndurerat va fi bătrânul său tată când va vedea că fiul său nu se va mai întoarce acasă. Se gândea la nenorocita lui soartă care-l hărăzise morţii atât de timpuriu. Ce mai aştepta altceva decât să-şi sfârşească viaţa în mijlocul nisipurilor fierbinţi ale deşertului, să se stingă încet, mistuit de sete sau sfâşiat în bucăţi de colţii unui şacal?
Soarele se înălţa tot mai sus, dogorindu-i tâmplele. Şi-a mişcat trupul anevoie, ca să-l ferească din bătaia razelor, dar zadarnic. Arşiţa îl chinuia tot mai tare. Tot zvârcolindu-se sub razele soarelui, i-a căzut fluieraşul de la piept. După multă caznă a izbutit să-l ducă la gură. Dar degeaba a suflat în el, fiindcă nu a scos nici un sunet: rămânea nepăsător, chiar şi în starea de plâns în care se afla stăpânul lui. Atunci Said şi-a plecat capul deznădăjduit şi s-a lăsat pradă arşiţei. Curând a căzut într-o toropeală adâncă.
După mai multe ceasuri l-au trezit nişte zgomote din apropiere şi s-a simţit apucat de umeri. El a scos un urlet de groază, fiindcă se gândea că nu putea fi decât un şacal care se pregătea să-l sfâşie. Dar apoi s-a simţit apucat şi de picioare şi şi-a dat seama curând că nu era vorba de ghearele unui şacal, ci de mâinile grijulii ale unui om. A auzit şi nişte glasuri şoptind:
— Trăieşte, dar crede că suntem vrăjmaşii lui.
În cele din urmă, Said a deschis ochii şi a zărit aplecat deasupra lui chipul unui bărbat scund şi rotofei, cu ochi mici şi barbă lungă. Acesta i-a vorbit prietenos, l-a ajutat să se ridice şi i-a dat să mănânce şi să bea. I-a povestit apoi că era neguţător la Bagdad, că-l chema Kalum-Bek şi că făcea negoţ cu șaluri şi văluri scumpe pentru femei. Fusese după treburi şi se afla în drum spre casă. Îl descoperise pe Said într-o stare de plâns, zăcând pe jumătate mort în nisip. Îi atrăseseră luarea-aminte veşmintele sale de preţ şi nestematele sclipitoare de pe pumnalul său. Făcuse tot ce îi stătuse în puteri să-l readucă la viaţă şi izbutise.
Tânărul i-a mulţumit că-i scăpase viaţa. Desigur că fără ajutorul acestui drumeţ ar fi pierit în chip jalnic. Fiindcă nu putea călători mai departe singur si nici nu voia să străbată deşertul pe jos, neînsoţit, a primit cu recunoştinţă un loc pe una din cămilele greu împovărate ale neguţătorului şi s-a hotărât deocamdată să se ducă cu el la Bagdad. Acolo putea să găsească alţi călători care se îndreptau spre Bassora şi cărora voia să li se alăture.
Pe drum, neguţătorul i-a povestit despre înţeleptul stăpân al drept-credincioşilor, Harun al Raşid. I-a istorisit despre dragostea acestuia pentru dreptate şi despre priceperea cu care ştia să judece pricinile cele mai încâlcite, dându-le o dezlegare firească şi înţeleaptă. I-a povestit între altele întâmplarea cu frânghierul şi aceea cu un chiup cu măsline, istorii pe care le ştia orice copil, dar care pe Said îl umpleau de uimire.
— Stăpânul nostru, cârmuitorul credincioşilor, continuă neguţătorul, e un om minunat. Dacă-ţi închipui că doarme ca oamenii de rând, te înşeli amarnic. Se odihneşte numai două-trei ceasuri în zori şi-atâta tot. Ştiu toate acestea de la marele cămăraş al lui, Messour, care mi-e văr şi nu suflă de obicei o vorbă despre tainele califului. Totuşi, de dragul rubedeniei noastre, văzându-mă atât de curios, mai pomeneşte din când în când despre apucăturile stăpânului său. Aşadar, în loc să doarmă ca alţi oameni, califul se furişează noaptea pe străzile Bagdadului, şi nu-i săptămână să nu dea peste vreo întâmplare însemnată. Trebuie să ştii, aşa cum se vede şi din povestea chiupului cu măsline, care e tot atât de adevărată pe cât de netăgăduite sunt cuvintele Profetului, că nu umblă călare, străjuit de paznici sau însoţit de un alai falnic, nu umblă îmbrăcat cu veşminte strălucite şi urmat de vreo sută de făclieri, cum ar putea să facă dacă ar vrea, ci dimpotrivă, cutreieră oraşul ba în straie de neguţător, ba de corăbier, ba de ostaş, ba de muftiu. Aşa colindă Bagdadul, să vadă dacă toate merg bine şi sunt în bună rânduială. Aceasta este pricina pentru care nicăieri oamenii nu se poartă atât de cuviincios cu orice om de rând care le iese în cale, ca la Bagdad, căci s-ar putea prea bine să fie un biet arab care se întoarce din deşert, dar şi califul în persoană. Şi, vorba ceea, nuiele pentru spinarea locuitorilor din Bagdad găseşti câte vrei prin împrejurimi.
Aşa a grăit neguţătorul, şi Said, cu toate că dorul de tatăl său îi ardea inima, s-a bucurat să vadă Bagdadul şi pe vestitul Harun al Raşid.
După zece zile au sosit la Bagdad, şi tânărul Said a rămas încântat de minunăţiile acestui oraş, care atinsese pe vremea aceea culmea strălucirii. Neguţătorul l-a poftit la el acasă, iar tânărul a primit cu plăcere, căci în vălmăşagul oraşului văzuse că în afară de aer, de apa Tigrului şi de un culcuş pentru noapte pe treptele unei geamii nu capeţi nimic fără plată.
A trecut o zi de la sosirea lor. Said tocmai se gătise cu straiele sale de preţ şi-şi spunea că, înveşmântat astfel, ca un falnic războinic, se va putea arăta pe străzile Bagdadului fără să se ruşineze, ba, dimpotrivă, va atrage privirile trecătorilor asupra sa. Pe când se gândea el aşa, neguţătorul a intrat în încăpere şi, zâmbind cu tâlc, şi-a netezit barba, spunând:
— Toate-s bune, tinere! Dar ce se va alege de tine? Mi se pare că eşti un mare visător. Nu te gândeşti defel la ziua de mâine. Sau ai atâţia bani ca să poţi duce un trai pe măsura veşmintelor tale?
— Dragă jupâne Kalum-Bek, a răspuns tânărul, încurcat şi înroşindu-se, e drept că nu am bani, dar poate că vrei să mă împrumuţi cu o mică sumă ca să mă întorc acasă. Tatăl meu o să-ţi dea îndărăt până la ultimul ban.
— Tatăl tău, flăcăule? i-a strigat neguţătorul, izbucnind în râs. Se vede treaba că soarele te-a bătut rău la cap. Socoţi că te cred pe cuvânt, că iau drept bune toate bazaconiile pe care mi le-ai înşirat în deşert, cum că tatăl tău ar fi un om avut din Bassora, că ai fi singurul său fecior, că ai fost prins de tâlhari, că ai trăit multă vreme în tabăra lor şi câte şi mai câte? Chiar din clipa când îmi povesteai toate acestea, m-am mâniat pe tine. M-ai minţit cu neruşinare. Ştiu că la Bassora sunt mulţi negustori, mai toţi oameni bogaţi, am făcut doar negoţ cu ei. Aş fi auzit fără doar şi poate de un neguţător cu numele de Benezar, chiar dacă ar avea numai o avere de şase mii de tomani, dar fiindcă n-am auzit, sau ai minţit spunând că eşti de fel din Bassora, sau tatăl tău e un coate-goale şi atunci n-am să-i împrumut haimanalei sale de fecior nici o lescaie. Apoi lupta cu tâlharii în deşert! Nu s-a mai pomenit aşa ceva de mult. De când preaînţeleptul calif a asigurat drumurile caravanelor prin deşert, tâlharii n-au mai cutezat să prade o caravană sau să răpească oameni. Dacă s-ar fi întâmplat totuşi aşa ceva, vestea s-ar fi răspândit cu iuţeala fulgerului; însă pe drumul pe care l-am străbătut n-am auzit nimic. Nici aici, la Bagdad, unde se adună oameni din toate colţurile lumii, nu s-a vorbit despre o astfel de întâmplare. Asta e cea de-a doua minciună a ta, tinere neobrăzat!
Alb ca varul de mânie şi de supărare, Said a voit să-l întrerupă pe bondocul răutăcios, dar acesta a strigat mai tare decât el, dând din mâini:
— Şi al treilea neadevăr, mincinos neruşinat, e povestea din tabăra lui Selim. Numele de Selim e prea binecunoscut de toţi, dar Selim e cunoscut ca tâlharul cel mai cumplit şi mai crud dintre toţi. Atunci cum îndrăzneşti tu să spui că i-ai omorât pe fiul său şi nu te-a tăiat în bucăţi pe loc? Mergi atât de departe cu neobrăzarea, încât vorbeşti despre lucruri cu neputinţă de crezut, că Selim însuşi te-ar fi apărat de-ai lui, că te-ar fi primit în cortul său şi că ţi-ar fi dat drumul fără bani de răscumpărare, în loc să te spânzure de primul copac, el care a spânzurat deseori călători numai ca să le vadă mutra când sunt cu laţul de gât! Ah, ce minciuni sfruntate!
— N-am ce să mai adaug, a strigat tânărul!. Jur însă pe sufletul meu şi pe barba Profetului că tot ce-am spus e adevărat!
— Juri pe sufletul tău? strigă neguţătorul. Pe sufletul tău negru şi mincinos? Cine să te creadă? Şi juri pe barba Profetului, tu, căruia nici nu i-a crescut barba? Cine să se încreadă în tine?
— E drept că n-a fost nimeni de faţă, a urmat Said, dar nu m-ai găsit legat şi într-o stare de plâns?
— Asta nu dovedeşte nimic, a răspuns neguţătorul. Eşti înveşmântat ca un tâlhar de vază şi, cine ştie, poate că ai vrut să loveşti pe careva mai tare decât tine care te-a biruit şi te-a legat.
— Aş vrea să-l văd pe acela sau chiar pe aceia, a răspuns Said, care sunt în stare să mă doboare şi să mă lege! O pot face numai dacă-mi aruncă un laţ de gât pe la spate. E drept că, stând în bazar, n-ai de unde să ştii ce poate un bun mânuitor de arme. Totuşi mi-ai scăpat viaţa şi-ţi mulţumesc. Ce ai de gând să faci cu mine? Dacă nu mă ajuţi, voi fi nevoit să cerşesc, dar nu vreau să cer de pomană celor de seama mea. Voi încerca să vorbesc cu califul.
— Nu mai spune! a zis neguţătorul, cu un zâmbet batjocoritor. Nu mai vrei să stai de vorbă cu nimeni în afară de preamilostivul nostru stăpân? Asta zic şi eu cerşetorie fudulă! Zău aşa! Dar să nu uiţi, tinere şi nepreţuite domn, că drumul spre calif trece pe la vărul meu Messour, şi e de ajuns o singură vorbă ca să atrag atenţia cămăraşului măritului calif cu ce meşter în scorneli are de-a face. Totuşi mi-e milă de tinereţea ta, Said! Te-ai mai putea îndrepta, ar mai putea ieşi ceva din tine. Hai în prăvălia mea din bazar, să-mi slujeşti timp de un an. După ce trece anul, dacă nu vrei să mai rămâi la mine, îţi plătesc simbria şi te las să te duci unde doreşti: la Alep sau la Medina, la Stambul sau la Bassora, din partea mea chiar şi la ghiauri. Îţi dau răgaz de gândire până la amiază. Dacă primeşti, bine, iar de nu, îţi socotesc pe un preţ de nimic cheltuielile călătoriei şi locul ce l-ai ocupat pe cămilă, îţi iau veşmintele şi tot ce ai, ca să mă despăgubesc, şi te-arunc în uliţă. N-ai decât să cerşeşti unde vrei: la calif, la muftiu, la geamie sau la bazar.
Vorbind astfel, hainul neguţător a plecat, lăsându-l singur pe nefericitul tânăr. Said l-a urmărit cu o privire plină de dispreţ. Neomenia acestui om, care-l ademenise cu bună ştire, aducându-l în casa lui spre a şi-l face slugă, întrecea orice măsură. Ar fi vrut să fugă, dar ferestrele erau zăbrelite şi uşa încuiată. Deşi nu putea să se împace cu gândul acesta, s-a hotărât să primească deocamdată slujba la neguţător în bazar. N-avea încotro. Chiar dacă izbutea să fugă, nu putea să ajungă la Bassora fără bani. Între timp, trebuia să-l vadă neapărat pe calif şi să-i ceară ajutorul.
A doua zi, Kalum-Bek şi-a dus sluga cea nouă la prăvălia din bazar. I-a arătat şalurile, vălurile şi celelalte mărfuri cu care făcea neguţătorie şi l-a învăţat ce avea de făcut. Iată care era treaba lui Said: îmbrăcat cu veşminte de slugă de neguţător în locul celor de războinic, trebuia să stea în faţa dughenei, cu un şal într-o mână şi cu un văl minunat în cealaltă, să-i îmbie pe trecători, bărbaţi şi femei, să le arate mărfurile, să le spună preţul şi să-i îndemne să cumpere. Abia atunci a înţeles Said pentru ce îl alesese Kalum-Bek tocmai pe el pentru treaba asta. Kalum-Bek era un bătrânel bondoc, hâd şi, când stătea în faţa uşii chemând muşteriii, atât vecinii, cât şi trecătorii îl luau peste picior, copiii îl batjocoreau, iar femeile îi ziceau sperietoare. La Said însă toată lumea se uita cu drag. Tânăr, chipeş, zvelt, el îmbia muşteriii cuviincios şi se pricepea să ţină şalul sau vălul cu graţie şi îndemânare.
Când a văzut că de când stătea Said la uşă muşteriii se îmbulzeau în prăvălia sa, Kalum-Bek a început să se poarte mai cumsecade cu sluga lui, să-i dea o mâncare mai bună şi să-l îmbrace cu veşminte mai arătoase. Dar Said nu se simţea defel mişcat de bunăvoinţa stăpânului său şi-şi frământa mintea zi şi noapte cum să ajungă cu bine în oraşul său de baştină.
Într-o zi, fiind dever bun, toţi hamalii plecaseră cu poverile în spinare spre casele cumpărătorilor; în dugheana basmagiului a intrat o femeie. A făcut cumpărături şi a cerut să i le ducă cineva acasă în schimbul unui bacşiş.
— Peste o jumătate de ceas, tot ce aţi cumpărat va fi la dumneavoastră acasă, a răspuns Kalum-Bek. Vă rog să aveţi răbdare. Sau, dacă nu, luaţi-vă un hamal din altă parte.
— Ce fel de neguţător eşti dumneata? Vrei să-ţi încredinţezi muşteriii pe mâna unor hamali străini? exclamă femeia. Un necunoscut ar putea să fugă cu toate cumpărăturile în învălmăşeala asta. Atunci pe cine trag la răspundere? Nu, nu! După legile negoţului, dumneata eşti dator să-mi dai pe cineva care să-mi ducă pachetul acasă.
— Aşteptaţi, vă rog, doar o jumătate de ceas, cinstită doamnă, a rugat-o neguţătorul învârtindu-se în jurul ei tot mai îngrijorat. Toţi oamenii mei sunt plecaţi...
— E o prăvălie proastă aceea care nu are totdeauna la îndemână destui slujitori, a răspuns femeia cea cârcotaşă. Dar iată, văd aici un tânăr pierde-vară. Hai, flăcăule, ia-mi pachetul şi vino după mine.
— Staţi, staţi! a strigat Kalum-Bek. Tânărul e firma mea, crainicul meu, atrage muşteriii. Nu poate să plece!
— Fleacuri! a răspuns bătrâna doamnă şi, fără multă vorbă, i-a vârât lui Said pachetul sub braţ. Dacă negoţul dumitale are nevoie de un tânăr pierde-vară drept firmă, înseamnă că negustorul e nepriceput şi marfa e proastă! Hai, flăcăule, o să primeşti şi tu un bacşiş pe ziua de azi!
— În numele lui Ariman şi al tuturor duhurilor rele, du-te în goana mare, i-a şoptit Kalum-Bek slujitorului său, şi întoarce-te cât mai repede. Dacă mă mai împotrivesc, zgripţuroaica mă face de râs în tot bazarul.
Said s-a luat după femeie, care străbătu piaţa şi uliţele mai iute decât îi îngăduia vârsta. În sfârşit s-a oprit în faţa unei clădiri impunătoare, a bătut în poartă, uşile s-au deschis şi ea a urcat pe o scară de marmură, făcându-i semn lui Said s-o urmeze. În cele din urmă au ajuns într-o sală înaltă şi mare, mai măreaţă, mai strălucitoare decât tot ceea ce văzuse Said până atunci.
Acolo, bătrâna s-a aşezat istovită pe o pernă, i-a făcut semn tânărului să pună jos pachetul, i-a întins un bănuţ de argint şi i-a poruncit să plece.
Când a ajuns la uşă, o voce gingaşă, cristalină l-a strigat: «Said!» Mirat că-l cunoştea cineva, s-a întors şi a văzut pe pernă, în locul bătrânei, o tânără de o frumuseţe răpitoare, înconjurată de nenumăraţi robi şi de o sumedenie de slujnice. Mut de uimire, Said a încrucişat braţele şi a făcut o temenea adâncă.
— Said, dragul meu! a zis doamna. Oricât de rău mi-ar părea de suferinţele pe care le-ai îndurat şi care te-au adus la Bagdad înainte de a împlini douăzeci de ani, totuşi să ştii că numai aici poţi găsi dezlegarea ursitei tale. Mai ai fluieraşul, Said?
— Fără îndoială! a strigat Said, bucuros, scoţând lănţişorul de aur. Dumneavoastră sunteţi cumva zâna cea bună care mi l-a dăruit la naşterea mea?
— Am fost prietena mamei tale, a răspuns zâna, şi voi rămâne şi prietena ta atâta timp cât vei fi om de treabă. Vai, de câte suferinţe ai fi scăpat, dacă nechibzuitul tău tată mi-ar fi urmat sfatul!
— Ei, pesemne că aşa mi-a fost scris! a răspuns Said. Dar, preacinstită zână, înhămaţi, rogu-vă, un vânt năprasnic de miază-noapte-soare-răsare, la caleaşca dumneavoastră de nori, ca să mă ducă în câteva clipe spre Bassora, la tatăl meu. Acolo voi aştepta cuminte să treacă cele şase luni până voi împlini douăzeci de ani.
Zâna a zâmbit:
— Ştii cum să vorbeşti cu noi, a răspuns ea, dar nu-i cu putinţă, sărmane Said! Atâta vreme cât te afli în afara casei părinteşti, n-am nici o putere şi nu pot folosi nici o vrajă pentru tine. Nici măcar din ghearele nemernicului de Kalum-Bek nu te pot scoate! El stă sub oblăduirea puternicei tale vrăjmaşe.
— Va să zică, n-am numai o prietenă binevoitoare, ci şi o vrăjmaşă? a întrebat Said. Cred că am simţit deseori mâna ei. Dar nu mă puteţi ajuta oare nici măcar cu un sfat? Să mă duc la calif şi să-i cer ocrotirea ? E un om înţelept şi mă va sprijini împotriva lui Kalum-Bek.
— Da, Harun e un om înţelept, a răspuns zâna, dar, din păcate, nici el nu-i decât om. Se încrede în marele său cămăraş, Messour, ca în el însuşi. Şi are dreptate, căci l-a pus la încercare şi s-a dovedit o slugă credincioasă. Messour are şi el încredere în prietenul său Kalum-Bek ca în sine însuşi. Dar el greşeşte, deoarece acesta e un om câinos, cu toate că-i e rudă. Kalum e viclean şi, de cum a sosit aici, a născocit o poveste în legătură cu tine, ponegrindu-te în faţa lui Messour, iar acesta, la rândul său, a istorisit totul califului. Aşadar, chiar dacă ai pătrunde fără greutate în palatul lui Harun, ai fi rău primit, fiindcă el n-ar da crezare vorbelor tale. Dar te poţi apropia de el şi pe alte căi. Stă scris în stele că-i vei dobândi bunăvoinţa.
— Îmi pare tare rău, a spus Said, mâhnit, că trebuie să-mi mai continui o vreme slujba în dugheana ticălosului de Kalum-Bek. Dar îngăduiţi-mi, preacinstită zână, să vă rog numai un singur lucru. Am fost deprins de mic cu meşteşugul armelor şi cea mai mare bucurie a mea e o întrecere cu suliţe, arcuri şi săbii boante. Tinerii de neam din oraşul acesta se întrec în fiecare săptămână la astfel de jocuri. Dar numai bărbaţii desăvârşit înveşmântaţi şi, mai ales, bărbaţii liberi au voie să intre în arenă călare, nu şi o slugă de bazar. Dacă aţi porunci să am şi eu o dată pe săptămână un cal, veşminte şi arme şi aţi face astfel ca viaţa mea să nu fie uşor recunoscută...
— Iată o dorinţă vrednică de un tânăr nobil, a zis zâna. Tatăl mamei tale a fost omul cel viteaz din Siria şi se pare că i-ai moştenit firea. Ţine minte casa aceasta. În fiecare săptămână vei găsi aici un cal şi doi scutieri călăreţi, precum şi arme, veşminte şi o licoare pentru obraz care să te facă de nerecunoscut. Şi acum Said, rămâi cu bine! Fii răbdător, înţelept şi cinstit! Peste şase luni, fluieraşul va răsuna, iar urechea Zulimei se va pleca pentru a-i prinde sunetul.
Tânărul şi-a luat rămas bun de la minunata sa ocrotitoare, plin de recunoştinţă şi preţuire. Şi-a întipărit bine în minte casa şi s-a îndreptat apoi spre bazar.
A sosit acolo la timp, ca să-l scape pe stăpânul său Kalum-Bek dintr-o mare încurcătură. În faţa dughenei era o zarvă cumplită. Nişte ştrengari ţopăiau pe lângă negustor, batjocorindu-l, iar bătrânii râdeau. Kalum-Bek stătea singur în faţa prăvăliei, tremurând de mânie şi foarte ruşinat, cu un şal într-o mână şi cu un văl în cealaltă. Priveliştea aceasta ciudată era însă urmarea unei întâmplări care se petrecuse în lipsa lui Said. Kalum ieşise în locul chipeşului său slujitor în faţa dughenei, pentru a chema muşteriii, dar nimeni nu cumpăra nimic de la o pocitanie ca el. Prin bazar tocmai treceau doi bărbaţi. Voiau să târguiască ceva pentru nevestele lor şi se plimbau în sus şi în jos, căutând parcă pe cineva cu privirile.
Kalum-Bek i-a observat şi, gândindu-se la folosul lui, i-a îmbiat:
— Pe-aici, domnilor, pe-aici! Ce căutaţi? Am văluri frumoase, marfă aleasă!
— Moşule dragă, a răspuns unul dintre ei, or fi mărfurile tale cum or fi, dar nevestele noastre îşi au ciudăţeniile lor. La noi în oraş s-a statornicit obiceiul ca vălurile să fie cumpărate numai de la frumosul vânzător Said. Dar ne învârtim de o jumătate de ceas pe-aici şi nu dăm de el. Dacă ne spui unde-l găsim, cumpărăm altă dată de la tine.
— Alahit Alah! a strigat Kalum-Bek, rânjind prietenos. Profetul v-a îndreptat bine paşii. Îl căutaţi pe frumosul vânzător, ca să cumpăraţi văluri? Ei bine, intraţi fără grijă, aici e locul lui, în prăvălia aceasta.
Unul dintre cumpărători a râs de Kalum-Bek, de făptura-i pocită şi de vorba lui, cum că el ar fi chipeşul vânzător. Celălalt, însă, crezând că negustorul voia să-şi bată joc de ei, nu a rămas dator cu nimic şi i-a aruncat vorbe grele de ocară ce l-au scos din sărite pe bătrân. Kalum-Bek chemă vecinii, ca să depună mărturie că dugheana sa era cunoscută drept „prăvălia cu vânzătorul cel chipeş”, dar vecinii, care nu vedeau cu ochi buni cum se îmbulzeau muşteriii la el în ultima vreme, n-au vrut să-i facă voia. Atunci cei doi bărbaţi au tăbărât pe bătrânul mincinos, cum îi spuneau ei. Kalum se apăra, mai mult ţipând şi suduind decât cu pumnii, şi atrase astfel o mulţime de lume în faţa prăvăliei sale. Jumătate din oraş ştia cât de cărpănos şi de josnic era şi toţi cei de faţă se bucurau de ghionţii pe care-i primea; dar când unul din cei doi bărbaţi îl apucă pe bătrân de barbă, s-a simţit şi el apucat de braţ şi zvârlit, cu o smucitură, la pământ, unde şi-a pierdut turbanul iar papucii i-au zburat cât colo.
Mulţimea, care s-ar fi bucurat dacă Kalum-Bek ar fi mâncat o bătaie bună, a început să murmure, iar tovarăşul celui doborât s-a întors spre cei care îndrăznise sa-l zvârle la pământ pe prietenul său. Când a văzut însă în faţa lui un tânăr înalt şi voinic, cu ochi scânteietori, cu o înfăţişare cutezătoare, nu a îndrăznit să-l lovească, mai ales că negustorul, salvat ca prin minune, a strigat arătând spre tânăr:
— Ei, ce mai vreţi? Iată-l, domnilor, iată-l pe Said, chipeşul meu vânzător!
Oamenii din jurul lor au râs — ştiau prea bine că lui Kalum-Bek i se făcuse o nedreptate. Atunci străinul s-a ridicat ruşinat de jos şi s-a depărtat şchiopătând, împreună cu tovarăşul său. Nu le mai ardea de nici un şal şi de nici un văl.
— O, tu, stea a tuturor vânzătorilor, podoabă a bazarului, a strigat Kalum, ducându-şi slujitorii în prăvălie. Ai sosit când trebuia. Mi-ai sărit în ajutor la timp! Străinul acela zăcea întins pe jos cât era de lung, de parcă în viaţa lui n-ar fi stat în picioare, iar eu, eu, drept să-ţi spun, dac-ai fi venit cu două clipe mai târziu, n-aş mai fi avut nevoie de bărbier, să-mi pieptene şi să-mi ungă barba. Cu ce te pot răsplăti?
Numai mila care încolţise în inima lui Said îi condusese mâna, dar simţământul acesta se potolise, şi acum îi părea rău că-l scutise pe nemernicul acela de o bătaie zdravănă. „O duzină de peri mai puţin în barbă, îşi spunea Said, l-ar fi domolit, l-ar fi îmblânzit pe vreo zece zile.“ Totuşi căută să se folosească de buna dispoziţie a neguţătorului şi îl rugă să-i lase o seară liberă pe săptămână, ca să se plimbe sau să se îndeletnicească cu alte treburi. Kalum a încuviinţat. Îşi dădea seama că slujitorul acesta fără voie era prea deştept, ca să fugă, deoarece nu avea bani şi haine ca lumea.
Scurt timp după aceea, Said şi-a văzut visul împlinit, în prima miercuri, ziua când tinerii din floarea nobilimii se adunau într-o piaţă publică a oraşului ca să se întreacă în lupte, el a cerut să fie liber seara. După ce a primit învoirea, s-a dus în uliţa unde locuia zâna şi a bătut la poarta care s-a deschis numaidecât. Slujitorii păreau că-l aşteaptă, căci, fără să-l întrebe ce doreşte, l-au condus sus, pe o scară, într-o încăpere frumoasă. Acolo i-au dat o licoare ce trebuia să-l facă de nerecunoscut. Said şi-a udat obrazul cu ea şi s-a privit apoi într-o oglindă de metal. Era într-adevăr de nerecunoscut. Ars de soare, cu o barbă frumoasă, neagră, arăta cu cel puţin zece ani mai vârstnic.
Apoi a fost dus într-o altă încăpere, unde a găsit felurite veşminte, care mai de care mai scumpe. Nici califului din Bagdad nu i-ar fi fost ruşine să se îmbrace cu astfel de haine chiar în ziua în care, în plină strălucire a măreţiei sale, şi-ar fi primit oastea trecând pe dinainte-i. În afară de un turban făcut din cea mai subţire ţesătură, cu un surguci din pene lungi de bâtlan, prins cu o pafta de diamante, şi de un burnuz din brocart purpuriu, cu flori de argint, Said a mai găsit un pieptar din zale de argint, atât de mlădii, încât urmau întru totul mişcările trupului, şi atât de dese, încât nici suliţa, nici sabia nu le puteau străpunge. Un hanger de Damasc vârât într-o teacă bogat împodobită, cu un mâner bătut în nestemate, pe care Said le socotea nepreţuite, întregea această îmbrăcăminte de războinic. Said avea acum ce-i trebuia şi era bine înarmat. Când l-a văzut că iese pe uşă, unul dintre slujitori i-a întins o năframă de mătase, trimisă de stăpâna casei, pentru ca, atunci când avea să se şteargă pe obraz cu ea, să-i piară barba şi culoarea negricioasă a pielii.
În curte aşteptau trei armăsari mândri. Said a încălecat pe cel mai falnic, slujitorii pe ceilalți doi şi au pornit voioşi în trap, spre piaţa unde urmau să aibă loc întrecerile. Veşmintele strălucite şi armele sale de preţ atrăgeau privirile tuturor. Primit cu un murmur de uimire, necunoscutul a intrat călare în arena înconjurată de mulţime. Acolo se adunaseră cei mai de seamă, cei mai viteji tineri de neam ales din Bagdad. Chiar fraţii califului erau de faţă şi-şi jucau caii de colo-colo, cu suliţele întinse. Said s-a apropiat de tinerii nobili. Nimeni nu l-a recunoscut. Fiul marelui vizir i-a ieşit în întâmpinare, împreună cu câţiva prieteni, l-au salutat cu toată cinstirea cuvenită şi i-au poftit să ia parte la întrecerile lor, întrebându-l cum se numeşte şi de unde vine. Said a răspuns că-l cheamă Almansor şi că vine de la Cairo, fiind în trecere prin Bagdad. Că a auzit atâtea despre vitejia şi iscusinţa tinerilor nobili din oraş, încât, fără să stea mult pe gânduri, se hotărâse să vină să-i vadă şi să-i cunoască mai îndeaproape. Tinerilor le-a plăcut purtarea aleasă şi firea cutezătoare a lui Said-Almansor. Au poruncit să i se aducă o suliţă şi l-au rugat să-şi aleagă una din cele două tabere care se luau ia întrecere. Luptele se dădeau fie între pâlcuri, fie între luptători neînsoțiți din aceste două tabere.
Înfăţişarea lui Said atrăsese privirile tuturor, dar iscusinţa şi iuţeala sa neobişnuite au stârnit şi mai multă uimire. Calul său era mai iute decât pasărea, iar sabia îi vâjâia în mână. Zvârlea suliţa ca pe un fulg spre ţintă, de ziceai că era o săgeată slobozită de un arc sigur. Îi birui pe cei mai iscusiţi din pâlcul potrivnic, iar la sfârşitul întrecerii a fost recunoscut ca învingător. Unul dintre fraţii califului şi fiul marelui vizir, care luptaseră alături de el, l-au rugat să se lupte şi cu ei. Pe Ali, fratele califului, l-a învins. Fiul marelui vizir însă i-a ţinut piept cu atâta vitejie, încât, după o încăierare îndelungată, au hotărât să amâne sfârşitul luptei pentru data viitoare.
A doua zi, de la un capăt la celălalt ai Bagdadului se vorbea numai despre străinul cei chipeş, bogat şi viteaz. Toţi cei care-l văzuseră, chiar şi cei învinşi de el, erau încântaţi de purtarea lui nobilă. Însuşi Said auzea în prăvălia lui Kalum-Bek laudele oamenilor pentru străinul cel viteaz, şi toţi erau plini de părere de rău că nu ştiau unde locuieşte.
Săptămâna următoare, în ziua întrecerilor, Said s-a dus iar la zână, unde a găsit veşminte mai frumoase şi arme mai de preţ. De data aceasta, jumătate din locuitorii Bagdadului s-au adunat să vadă întrecerile. Chiar şi califul privea dintr-un balcon, minunându-se de iscusinţa străinului Almansor. După terminarea jocurilor, i-a dăruit un colan de aur cu un galben mare, ca dovadă a preţuirii lui.
Dar această nouă izbândă şi mai strălucită nu putea să nu stârnească pizma tinerilor din oraş.
— Un străin, vorbeau ei între ei, să vină aici, la Bagdad, şi să ne lipsească de toată slava, de toată cinstirea şi de toate izbânzile? Să se laude peste tot că între cei mai aleşi tineri din Bagdad nu s-a găsit nici unul care să se poată cât de cât măsura cu el?
Aşa au vorbit tinerii şi s-au hotărât ca la jocurile următoare să se arunce, ca din întâmplare, câte cinci-şase deodată asupra lui.
Semnele acestea de vrăjmăşie n-au scăpat însă privirilor agere ale lui Said. Văzând chipurile întunecate care şopteau pe la colţuri, arătând spre el, a bănuit că, în afară de fratele califului şi de fiul marelui vizir, nici unul dintre tineri nu avea simţăminte de prietenie pentru el. Pe de altă parte, chiar şi cei doi nobili prieteni ai săi îl iscodeau cu tot felul de întrebări: unde locuieşte, căci ar vrea să treacă pe la el, cu ce se ocupă ce i-a plăcut mai mult în Bagdad şi multe altele.
Şi, ciudat, tânărul care părea să fie mai înverşunat decât toţi împotriva lui Said-Almansor era tocmai omul pe care-l doborâse nu de mult la pământ în faţa prăvăliei lui Kalum-Bek, cel care era cât pe-aci să-i rupă barba bietului neguţător. Tânărul acesta se uita la el cu luare-aminte şi cu o pizmă din ce în ce mai mare. E drept că Said îl biruise de câteva ori, dar nu asta putea să fie cauza vrăjmăşiei lui. Said era îngrijorat, fiindcă se temea să nu-l dea de gol statura sau glasul lui şi să se facă de râsul lumii, dacă s-ar descoperi că e slujitorul din dugheana lui Kalum-Bek. Pe lângă aceasta, ar fi stârnit batjocura şi mânia multor oameni care ar fi căutat să se răzbune pe el.
Lovitura pusă la cale de vrăjmaşii lui a dat greş, pe de o parte, deoarece viteazul Said ştia cum să se ferească, pe de altă parte, datorită ajutorului prietenesc dat de fratele califului şi de fiul marelui vizir. Văzându-l pe Said încolţit de cel puţin şase oameni care voiau să-l dea jos de pe cal şi să-l dezarmeze, aceştia au sărit grabnic în ajutorul lui, risipind ceata care se năpustise asupră-i şi anunţându-i că, din pricina purtării lor urâte, nu vor mai fi îngăduiţi printre luptători.
Aşa au trecut mai bine de patru luni, în care timp Said a uimit Bagdadul cu vitejia sa. Într-o seară, pe când venea spre casă de la câmpul de luptă, i s-a părut că aude nişte glasuri cunoscute. Înaintea lui mergeau agale patru bărbaţi, care păreau că se sfătuiesc. Când s-a apropiat pe nesimţite de ei, i-a auzit folosind graiul în care vorbiseră oamenii lui Selim în deşert şi a bănuit că cei patru puneau la cale vreo tâlhărie. În prima clipă a voit să se îndepărteze de dânşii, dar, gândindu-se că ar putea să împiedice o fărădelege, s-a furişat mai aproape, ca să audă mai bine.
— Arnăutul a spus limpede: uliţa din dreapta bazarului, zicea unul dintre ei. Pe acolo va trece negreşit în noaptea asta, împreună cu marele vizir.
— Bine, a răspuns altul. De marele vizir nu mi-e frică, e bătrân şi n-o să facă pe viteazul, dar despre calif se spune că mânuieşte sabia cu mare iscusinţă şi mă tem de el. Fără îndoială că în preajmă veghează zece-doisprezece oameni.
— Nicidecum a răspuns al treilea. Noaptea îl întâlneşti totdeauna singur sau însoţit numai de vizir sau de marele cămăraş. În noaptea asta trebuie să-l prindem cu orice chip, dar să nu-i facem nici un rău.
— Cred că cel mai bun lucru ar fi, a adăugat cel dintâi, să-i aruncăm un laţ de gât. N-o să-l ucidem, căci pentru leşul lui s-ar plăti puţin, ba s-ar putea chiar să nici nu putem să-l luăm.
— Atunci ne-am înţeles, ne întâlnim cu un ceas înainte de miezul nopţii! a zis un altul şi s-au despărţit, unii într-o parte, alţii într-alta.
Said s-a speriat cumplit de acele urzeli tainice ţesute împotriva califului, şi în prima clipă s-a gândit să se ducă în goana mare la palat ca să-l înştiinţeze pe stăpânul Bagdadului de primejdia ce-l ameninţa. Dar, după ce a străbătut în fugă câteva uliţe, şi-a amintit de vorbele zânei, care-i spusese că era prost văzut de calif, din care pricină, se gândea el, acesta îl va lua în râs sau va crede că era vorba de o încercare de a se pune bine cu stăpânul Bagdadului. S-a oprit, aşadar, socotind că cel mai cuminte lucru ar fi să se bizuie numai pe sabia lui, ca să-l scape pe calif din mâinile tâlharilor.
De aceea nu s-a mai întors în casa lui Kalum-Bek, ci s-a aşezat pe treptele unei geamii, unde a aşteptat să se lase noaptea. Trecând apoi de bazar, a ajuns în uliţa pomenită de răufăcători şi s-a ascuns după colţul unei case. După un ceas de aşteptare a auzit paşi domoli şi a văzut doi bărbaţi coborând încetişor pe uliţă. La început a crezut că erau califul şi marele vizir, dar unul dintre ei a bătut din palme şi au început să se furişeze în susul uliţei dinspre bazar. Întâlnindu-se, au şoptit ceva între ei câteva clipe, apoi s-au despărţit. Trei s-au ascuns în apropiere de Said, iar al patrulea păşea încolo şi încoace pe uliţă. Era întuneric beznă şi o linişte desăvârşită, aşa că Said nu putea să se bizuie decât pe auzul lui ascuţit.
S-a scurs încă o jumătate de ceas. Deodată, de undeva, dinspre bazar, au răsunat paşi. Tâlharii auziseră şi ei, fiindcă s-au furişat spre bazar, trecând pe lângă Said. Paşii s-au apropiat. Said abia a întrezărit câteva chipuri în întuneric, că tâlharul a şi bătut din palme, şi în clipa următoare ceilalţi trei au ieşit din ascunzătoare. Pesemne că şi cei atacaţi erau înarmaţi, căci Said a auzit zgomotul săbiilor care se încrucișau. Fără să piardă o clipă, a tras şi el sabia de Damasc din teacă şi, cu strigătul: «Jos cu vrăjmaşii marelui Harun!», s-a repezit asupra tâlharilor. L-a doborât dintr-o lovitură pe unul dintre ei şi s-a năpustit asupra altor doi, care tocmai începuseră să ia armele unui om prins în laţ. Said a izbit orbeşte în laţ, ca să-l taie, dar a lovit atât de tare braţul unuia dintre tâlhari, încât l-a retezat şi omul s-a prăbuşit în genunchi, urlând îngrozitor. Al patrulea tâlhar s-a întors atunci spre Said, care mai lupta încă cu al treilea. Dar trecătorul prins în laţ, de îndată ce a scăpat din strânsoare, şi-a scos hangerul şi l-a împlântat dintr-o parte în pieptul celui care-l lovise. Înfricoşat, cel din urmă dintre tâlhari, singurul care scăpase teafăr, a zvârlit atunci sabia şi a luat-o la fugă.
Cel mai înalt dintre cei doi bărbaţi s-a apropiat de Said, care ştia cui îi salvase viaţa, şi i-a spus:
— Toate mi se par ciudate. Nici atacul făptuit împotriva vieţii şi libertăţii mele nu-l înţeleg, nici ajutorul primit, nici salvarea mea. Toate sunt greu de înţeles. Cum ai ştiut cine sunt şi cum ai aflat ce puneau la cale oamenii aceştia?
— Stăpân al credincioşilor, a răspuns Said, căci nu mă îndoiesc că eşti chiar tu aceia, în seara aceasta tocmai treceam pe uliţa El Malek. În urma mea mergeau câţiva bărbaţi care vorbeau un grai străin, pe care l-am învăţat şi eu cândva, l-am auzit cum puneau la cale să te prindă pe înălţimea ta, iar pe preacinstitul vizir să-l omoare. Fiindcă era prea târziu ca să te mai pot înştiinţa, am hotărât să mă duc la locul unde te pândeau tâlharii, ca să-ți vin în ajutor.
— Îţi mulţumesc, a zis Harun. Dar nu e cuminte să rămânem aici. Ia inelul acesta şi vino mâine cu el la palat. Vom vorbi atunci mai mult despre tine şi despre ajutorul pe care mi l-ai dat. Atunci voi vedea cum să te răsplătesc mai bine. Hai, vizire, nu e bine să rămânem aici! Tâlharii s-ar putea întoarce.
Astfel a grăit califul şi după ce a băgat inelul în degetul tânărului, l-a tras pe marele vizir după el. Dar acesta l-a rugat să mai întârzie o clipă, s-a întors şi i-a întins tânărului, care rămăsese uluit, o pungă grea.
— Tinere, a zis el, stăpânul meu, califul, poate să-ţi încredinţeze orice dregătorii vrea. Te poate face chiar urmaşul meu. Eu nu am puterea lui, dar ceea ce pot face astăzi nu las pe mâine. Primeşte, aşadar, această pungă, ceea ce nu înseamnă că odată cu darul ăsta mi-am arătat toată recunoştinţa mea. Oricând vei avea vreo dorinţă, vino negreşit la mine.
Said a alergat acasă, beat de fericire; dar Kalum-Bek s-a purtat foarte aspru cu el. Întârzierea îl mâniase şi-l îngrijorase. Se temuse să nu fi pierdut frumoasa firmă a prăvăliei lui. De aceea l-a primit cu vorbe de ocară, a ţipat la el ca scos din minţi. Said a aruncat o privire în pungă şi, văzând-o plină cu bani de aur, s-a gândit că sosise vremea să plece în ţara lui, chiar fără binecuvântarea califului, cu toate că recunoştinţa acestuia n-ar fi fost mai mică decât a vizirului. Luând hotărârea aceasta, nu i-a mai îngăduit lui Kalum-Bek să-l suduie şi i-a spus răspicat că nu mai rămâne nici măcar un ceas la el. La început, Kalum-Bek s-a speriat rău de tot, apoi a râs batjocoritor:
— Haimana ce eşti! Hoinar! Coate-goale! unde să te duci? Ce te faci fără ocrotirea mea? Unde o să-ţi găseşti de mâncare şi un culcuş peste noapte?
— N-ai grijă, domnule Kalum-Bek, a răspuns Said, îndârjit. Rămâi cu bine! Plec pentru totdeauna.
Rostind aceste vorbe, tânărul a ieşit pe uşă, lăsându-l pe Kalum-Bek fără grai de uimire. În dimineaţa următoare, însă, neguţătorul, după ce se gândise bine la cele întâmplate, şi-a trimis hamalii pretutindeni, să-l descopere pe fugar. Aceştia l-au căutat multă vreme în zadar. În cele din urmă, unul dintre ei, întorcându-se, a spus că-l văzuse pe Said ieşind dintr-o geamie şi îndreptându-se spre un caravanserai şi că era aproape de nerecunoscut, fiindcă purta veşminte frumoase, un hanger, o sabie şi un turban scump.
Auzind acestea, Kalum-Bek a început să se văicărească:
— M-a furat şi s-a îmbrăcat cu ce m-a prădat! Vai mie, cât sunt de năpăstuit!
Apoi a dat o fugă la cadiu şi, fiindcă se ştia că e rudă cu Messour, marele cămăraş al califului, cadiul i-a dat de îndată câţiva cavaşi care să-l prindă pe Said.
Acesta şedea în faţa hanului, vorbind liniştit cu un neguţător întâlnit acolo despre călătoria spre Bassora, oraşul său de baştină. Deodată s-au năpustit asupra lui câţiva oameni şi, cu toate că s-a împotrivit din răsputeri, au izbutit să-i lege mâinile la spate. Când i-a întrebat de ce săvârşeau o astfel de samavolnicie, aceştia i-au răspuns că o făceau în numele legii, trimişi fiind de stăpânire, care fusese înştiinţată de Kalum-Bek. Neguţătorul, stârpitura aceea urâcioasă, s-a apropiat atunci şi el de Said, făcând glume răutăcioase pe socoteala lui, apoi i-a băgat mâna în buzunar şi, spre uimirea tuturor, a scos cu strigăte de triumf o pungă mare, plină cu aur.
— Priviţi, oameni buni! Tot ce vedeţi mi-a fost furat pe nesimţite de ticălosul acesta!
Cei de faţă au strigat, privindu-l cu dispreţ pe prins:
— Vai, vai! Cum se poate ca un tânăr atât de frumos să fie atât de mârşav?! La judecată cu el! Să fie judecat: Să fie pedepsit cu lovituri de nuiele!
Said a fost târât la cadiu, urmat de o mulţime de oameni de tot felul, care strigau:
— Iată-l pe frumosul tejghetar din bazar! Şi-a jefuit stăpânul şi a fugit cu două sute de galbeni!
Cadiul l-a primit încruntat. Said a început să vorbească, dar acesta i-a poruncit să tacă, ascultându-l numai pe neguţătorul cel bătrân. Arătându-i punga, el l-a întrebat dacă i se furase aurul acela, iar Kalum-Bek a jurat că aurul fusese într-adevăr furat de la el. Totusi jurământul lui mincinos l-a făcut să câştige numai aurul, nu şi pe frumosul tejghetar, care preţuia pentru el o mie de galbeni, deoarece cadiul a spus:
— După o lege pe care atotputernicul meu stăpân, califul, a înăsprit-o chiar acum câteva zile, orice furt săvârşit în bazar, care trece de o sută de galbeni, se pedepseşte cu surghiunul pe viaţă pe o insulă pustie. Hoţul acesta a sosit tocmai la timp. Este al douăzecilea tâlhar de acest fel. Mâine, cei douăzeci vor fi îmbarcați pe o corabie care va porni în larg.
Pe Said l-a apucat atunci o deznădejde fără margini. L-a rugat pe cadiu cu lacrimi în ochi să-l lase să-i spună măcar un cuvânt califului, dar nu i s-a dat deloc ascultare. Lui Kalum-Bek îi păru rău de ceea ce făcuse şi a încercat să pună o vorbă bună pe lângă cadiu, dar acesta i-a spus:
— Ia-ţi aurul şi fii pe pace! Du-te acasă şi vezi-ţi de treabă. Altminteri, pentru fiecare cuvânt potrivnic vei da câte zece galbeni.
Kalum a tăcut atunci înspăimântat, iar cadiul a făcut semn ca nefericitul Said să fie scos afară.
L-au întemniţat într-o închisoare întunecoasă şi umedă. Acolo zăceau pe un maldăr de paie alţi nouăsprezece nenorociţi. Aceştia l-au primit pe noul lor tovarăş de suferinţă rânjind şi suduindu-l pe cadiu şi pe calif. Dar oricât de grea părea să-i fie soarta şi oricât de înfricoşător era gândul surghiunului pe o insulă pustie, Said nu-şi pierdea nădejdea. Se mângâia cu nădejdea că, de bine de rău, a doua zi va fi scos din temniţa aceea îngrozitoare. Se înşela însă amarnic crezând că pe vas soarta lui se va schimba. Cei douăzeci de condamnaţi au fost aruncaţi în fundul corăbiei, într-o încăpere mai scundă decât un stat de om. Acolo, cei nouăsprezece hoţi au început să se ghiontească şi să se certe pentru un loc mai bun.
S-a ridicat ancora şi, în timp ce corabia pornea în larg, Said privea cu durere şi cu ochii plini de lacrimi cum se îndepărta de ţara lui. Surghiuniţilor li se dădea numai o dată pe zi câte un colţ de pâine, câteva poame şi o înghiţitură de apă dulce. Şi fiindcă în închisoarea lor din fundul corăbiei era întuneric beznă, mâncarea se împărţea la lumina unei lumânări. Unul câte unul, osândiţii îşi dădeau sufletul din cauza duhoarei şi a lipsei de aer din acea temniţă plutitoare. Said scăpă cu viaţă numai datorită tinereţii şi sănătăţii lui.
Paisprezece zile au călătorit aşa, când deodată valurile mării au început să vuiască cumplit. Pe punte s-a stârnit o zarvă neobişnuită și se auzeau paşi de oameni care alergau.
Said a înţeles că se apropie furtuna. Şi gândul că poate i se apropie sfârşitul îl umplu de fericire.
Corabia se zguduia năprasnic şi valurile o aruncau încoace şi încolo. În cele din urmă, ea s-a izbit de o stâncă, a trosnit îngrozitor şi a rămas nemişcată. Strigătele și urletele celor de pe punte se amestecau cu vuietul furtunii. La un moment dat, s-a lăsat o linişte adâncă, dar în aceeaşi clipă unul dintre osândiţi a băgat de seamă că apa începuse să năvălească în temniţa lor. Toţi au prins să bată în chepeng, dar n-au primit nici un răspuns. Fiindcă apa creştea văzând cu ochii, au împins uşa cu toată puterea deznădejdii şi, până
la urmă, au dat-o în lături.
Când au urcat sus n-au mai găsit pe nimeni. Oamenii de pe punte coborâseră în caiace şi se îndepărtaseră. Cei mai mulţi dintre osândiţi au fost cuprinşi de desperare — furtuna se înteţea mereu. Vasul a început apoi să se scufunde, trosnind din toate încheieturile. Au mai apucat, în cele câteva ceasuri cât au mai stat pe punte, să se ospăteze pentru ultima dată din merindele găsite pe corabie. Apoi, când vijelia a răbufnit deodată cu furie, corabia a fost smulsă de pe stânca pe care se împotmolise şi s-a sfărâmat.
Said s-a agăţat de catarg, căznindu-se cu desperare să se ţină deasupra apei. Valurile îl aruncau încoace şi încolo, dar Said vâslea cu picioarele şi nu se dădea la fund. A înotat el aşa cam o jumătate de oră între viaţă şi moarte, când, deodată, i-au ieşit pe neaşteptate din buzunar lănţişorul şi fluierul şi, ţinându-se cu o mână de catarg, l-a dus la gură. Şi, ce să vezi! A suflat în el şi pe neaşteptate s-a auzit un sunet cristalin şi subţirel. În aceeaşi clipă, ca prin minune, valurile s-au liniştit, de parcă cineva turnase ulei peste ele. Nu a apucat bine să-şi vină în fire şi să se uite în jurul său să vadă de nu se arăta cumva pământ în zare, că a simţit catargul de sub el întinzându-se şi mişcându-se în chip ciudat. A descoperit cu groază că nu mai călărea pe catarg, ci pe un delfin uriaş. Peste câteva clipe însă s-a liniştit, fiindcă delfinul înota, ce-i drept repede, dar lin. Fiind convins că minunata lui izbăvire se datora fluieraşului de argint şi milostivei zâne, Said a strigat cuvinte de slavă şi de mulţumire.
Calul său năzdrăvan îl purta iute ca vântul peste valuri. Înainte de a se însera, s-a zărit pământ, iar delfinul a intrat în apele unui râu mare. Acum înaintau mai greu împotriva cursului apei. Said şi-a amintit de vrăjile din basmele străvechi şi, ca să nu piară de foame şi de sete, a scos fluieraşul, a fluierat tare, cu foc, şi şi-a dorit o masă îmbelşugată. Delfinul s-a oprit pe dată şi din valuri a ieşit o masă, uscată de parc-ar fi stat opt zile la soare şi încărcată cu cele mat alese bucate. Tânărul s-a ospătat cu poftă — cât fusese închis, flămânzise cumplit — şi după ce s-a săturat bine, a mulţumit pentru cină. Masa s-a scufundat şi Said, îndemnându-şi delfinul, a pornit mai departe.
La asfinţitul soarelui a zărit în depărtare un oraş mare cu minarete, care semănau cu cele din Bagdad. Gândul la Bagdad nu l-a bucurat, dar era convins că zâna cea bună nu-l va lăsa să cadă iar în ghearele mişelului Kalum-Bek. Pe ţărm, cam la o milă depărtare de oraş, a zărit aproape de râu o clădire impunătoare, către care, spre marea lui mirare, îl ducea delfinul.
Pe terasa acestui palat se aflau mai mulţi bărbaţi îmbrăcaţi în veşminte de preţ, iar pe mal se adunaseră o mulţime de slujitori care se uitau la Said şi băteau uimiţi din palme. Delfinul s-a oprit în faţa unei scări de marmură ce ducea de la apă spre palat şi, în clipa în care Said a pus piciorul pe scară, năzdrăvanul s-a făcut nevăzut. Câţiva slujitori au coborât treptele în grabă şi l-au rugat, în numele stăpânului lor, să vină sus. I s-au adus veşminte uscate şi tânărul oaspete s-a schimbat repede şi s-a îndreptat spre terasă, însoţit de slujitori. Acolo se aflau trei bărbaţi. Cel mai înalt şi mai chipeş dintre ei i-a ieşit în întâmpinare prietenos şi binevoitor.
— Cine eşti tu, strălucite străin? Cum de eşti în stare să îmblânzeşti vieţuitoarele şi să le cârmeşti la dreapta sau la stânga, precum cel mai iscusit călăreţ calul său de luptă? Eşti vrăjitor, sau om ca toţi oamenii?
— Stăpâne, a răspuns Said, în ultimele săptămâni am trecut prin clipe foarte grele. Dacă vă face plăcere, pot să vă povestesc totul.
Şi a istorisit celor trei bărbaţi ce i se întâmplase din clipa în care părăsise casa părintească până la minunata lui izbăvire. Ei îl întrerupeau adesea cu gesturi de mirare şi de uimire. După ce a terminat, stăpânul casei, care-l primise atât de prietenos, a grăit:
— Said, te cred. Dar ai spus că la o întrecere ai câştigat un colan, iar califul ţi-a dăruit un inel. Poţi să ne arăţi lucrurile acestea de preţ?
— Am ascuns amândouă darurile chiar aici, lângă inima mea, a răspuns tânărul. Numai cu preţul vieţii mele m-aş fi despărţit de ele, fiindcă sunt încredinţat că cea mai vrednică de cinste, cea mai măreaţă faptă este că l-am scăpat pe marele calif din mâinile ucigaşilor săi.
Zicând acestea, Said a scos lanţul şi inelul şi le-a arătat celor de faţă.
— Pe barba Profetului! Iată inelul meu! a strigat bărbatul cel înalt şi frumos. Preamăritul meu vizir, să-l strângem în braţe, căci acesta este izbăvitorul nostru.
Amândoi l-au îmbrăţişat, şi lui Said i se părea că visează. S-a aruncat la picioarele lor, zicând:
— Iartă-mă, stăpâne al credincioşilor, că am vorbit astfel în faţa ta, fiindcă tu eşti fără îndoială Harun al Raşid, marele calif din Bagdad.
— Aşa e, şi sunt prietenul tău, a răspuns Harun, iar începând din ceasul acesta, ai scăpat de trista ta soartă. Vino cu mine la Bagdad. Vei rămâne lângă mine şi te vei număra printre dregătorii mei cei mai de încredere, căci în noaptea aceea cu adevărat ţi-ai dovedit grija pentru viaţa lui Harun. N-aş vrea să-l pun la astfel de încercări nici chiar pe cei mai credincioşi slujitori ai mei!
Said i-a mulţumit califului şi i-a făgăduit că va rămâne pentru totdeauna la el; i-a spus însă că dorea să se ducă mai înainte la tatăl său, care fără îndoială că era foarte îngrijorat din pricina lui. Califul i-a dat învoirea sa, după care au sărit cu toţii în şa şi, înainte de asfinţitul soarelui, au ajuns la Bagdad. Califul a poruncit să i se dea lui Said, în palatul său, mai multe încăperi bogat împodobite, făgăduindu-i să-i ridice curând un palat care să fie numai al lui.
Când au aflat de sosirea lui Said, vechii lui fraţi de arme — fratele califului şi fiul marelui vizir — s-au grăbit să vină să-l vadă. Şi l-au îmbrăţişat pe cel care scăpase viaţa atât de scumpă a celor doi bărbaţi, rugându-l să le fie prieten. Când însă i-au auzit vorbele, au rămas muţi de uimire.
— Sunt de mult prietenul vostru, le-a spus Said, scoţând colanul primit drept răsplată şi amintindu-le de luptele pe care le câştigase. Pe atunci aveam pielea negricioasă şi o barbă lungă.
Le-a povestit apoi cum şi din ce pricină îşi schimbase înfăţişarea. Ca să arate că spune adevărul, a poruncit să i se aducă nişte săbii boante şi i-a chemat la luptă. Aşa s-a dovedit că el era viteazul Almansor. Atunci toţi cei de faţă l-au îmbrăţişat din nou cu strigăte de bucurie, simţindu-se mândri că aveau un astfel de prieten.
A doua zi, în timp ce Said stătea împreună cu marele vizir lângă Harun, a intrat Messour şi a spus:
— Stăpâne al credincioşilor, dacă e cu putinţă, rogu-te, fă-mi un hatâr.
— Vreau mai întâi să ştiu care ţi-i vrerea, a întrebat Harun.
— Afară aşteaptă vărul meu Kalum-Bek, neguţător vestit din bazar, a spus Messour. A dat de bucluc cu un om din Bassora, al cărui fiu, slujitor la Kalum-Bek, l-a prădat şi a fugit nu se ştie unde. Tatăl îi cere acum lui Kalum-Bek pe fiul său, dar acesta, de bună seamă, n-are de unde să i-l dea. De aceea doreşte şi te roagă să faci dreptate între el şi omul din Bassora, fiindcă numai mintea ta luminată şi înţeleaptă poate să dezlege încurcătura asta.
— Îi voi judeca, a răspuns califul. Peste o jumătate de ceas vărul tău şi potrivnicul lui să intre în sala de judecată.
Messour a mulţumit şi a plecat, iar Harun a zis:
— Deci este vorba de tatăl tău, Said. Fiindcă, din fericire, am aflat cum s-au petrecut lucrurile, vreau să judec ca înţeleptul Solomon. Ascunde-te după perdeaua scaunului meu împărătesc până te voi chema, iar tu, mare vizir, porunceşte să fie adus de îndată cadiul cel rău şi pripit! Voi avea nevoie de el când voi întreba împricinaţii.
Amândoi au făcut după cum li se poruncise. Când l-a văzut pe tatăl său, galben la faţă şi slăbit la trup, intrând cu paşi şovăitori în sala de judecată, inima lui Said a început să bată năvalnic, mai-mai să-i spargă pieptul. Văzându-l însă pe Kalum-Bek, zâmbind şiret şi sigur de sine şi şoptindu-i ceva vărului său, marele cămăraş, s-a mâniat atât de tare, că abia s-a putut stăpâni să nu iasă de după perdea şi să se repeadă la el, fiindcă numai din pricina acelui om câinos pătimise el atâtea.
În sală se aflau mulţi oameni doritori să audă judecata înţeleaptă a califului. Stăpânitorul Bagdadului s-a aşezat în scaunul împărătesc, apoi marele vizir a poruncit să se facă linişte şi a întrebat cine este pârâtul.
Kalum-Bek a păşit înainte plin de îndrăzneală şi a spus:
— Acum câteva zile stăteam în faţa prăvăliei mele din bazar, când bătrânul acesta a trecut printre tarabe însoţit de un om cu o pungă în mână, pe care-l tocmise să strige cât îl ţinea gura: „Dau o pungă de aur celui care ştie ceva despre Said din Bassora". Pentru că Said fusese în slujba mea, am răspuns: „Vino încoa’, prietene! Eu am câştigat punga!" Omul acesta, care este acum vrăjmaşul meu, s-a îndreptat prietenos spre mine, întrebându-mă ce ştiu. Eu am răspuns: „Eşti Benezar, tatăl lui?"
Ei mi-a răspuns bucuros că da, şi atunci am început să-i povestesc cum l-am găsit pe tânăr în pustiu, cum l-am scăpat de la moarte, cum l-am îngrijit şi l-am adus la Bagdad. În culmea fericirii, bătrânul mi-a dăruit punga. Am povestit apoi mai departe, I-am spus că fiul lui a fost în slujba mea, că a făcut tot felul de rele, că m-a furat şi a fugit. Smintitul de taică-său însă n-a vrut să mă creadă în ruptul capului. Aşa mă tot hărţuieşte de câteva zile şi-mi cere să-i dau înapoi punga şi băiatul. Eu nu pot să-i dau nici una, nici alta. Banii mi se cuvin pentru veştile pe care le-a aflat de la mine, iar pe neobrăzatul lui de fiu n-am de unde să i-l dau.
A vorbit apoi Benezar. L-a zugrăvit pe fiul lui, arătând cât de nobil şi de cinstit era şi că pentru nimic în lume n-ar fi fost în stare să fure. A cerut apoi califului să cerceteze cu de-amănuntul toate cele întâmplate.
— Nădăjduiesc, a zis Harun, că ţi-ai făcut datoria şi ai adus la cunoştinţă furtul, Kalum-Bek?
— Fără îndoială! a strigat acesta zâmbind. L-am înştiinţat pe cadiu.
Să fie chemat cadiul! a poruncit califul.
Spre uimirea tuturor, acesta s-a ivit, ca prin minune, de îndată. Califul l-a întrebat dacă-şi amintea de ceea ce se întâmplase. Cadiul îşi amintea.
— L-ai întrebat pe tânăr? A mărturisit furtul? l-a iscodit Harun.
— Nu, s-a încăpăţânat şi n-a vrut să mărturisească. Numai înălţimii voastre zicea el că vrea să-i spună totul, a răspuns cadiul.
Nu mi-aduc aminte să-l fi văzut, s-a mirat califul.
— Păi cum! Să aduc aici în fiecare zi pe orice potlogar care vrea să stea de vorbă cu luminăţia voastră?
— Ştii prea bine că urechea mea se pleacă la orice glas, a răspuns Harun. Dar pesemne că dovezile au fost atât de limpezi, încât n-a fost nevoie să-l aduci pe tânărul acela în faţa mea. Ai avut, pesemne, martori că banii furaţi erau într-adevăr ai tăi, Kalum?
— Martori? a întrebat acesta, îngălbenindu-se. Nu, n-am avut martori. Ştii doar, stăpân ai credincioşilor, că un galben seamănă cu celălalt ca două picături de aur. De unde să aduc mărturii că taman aceşti două sute de galbeni îmi lipseau mie?
— Dar de unde ai ştiut că tocmai aurul acela era al tău? l-a întrebat califul.
După punga în care se afla, a răspuns Kalum.
Ai punga aici? a întrebat califul mai departe.
— Iat-o, a răspuns neguţătorul, scoţând punga şi întinzându-i-o marelui vizir, ca să i-o înmâneze califului.
Dar vizirul a strigat, prefăcându-se mirat:
— Pe barba Profetului! Zici că punga asta e a ta, câine? Punga asta e a mea! I-am dăruit-o cu două sute de galbeni unui tânăr cumsecade care m-a scăpat dintr-o mare primejdie.
Juri că aşa este? l-a întrebat califul.
— Sunt atât de încredinţat de aceasta, pe cât sunt de sigur că vreau să ajung cândva în rai, a răspuns vizirul. Chiar fiica mea a lucrat-o.
— Aşa? a strigat Harun. Atunci, cadiule, te-ai lăsat amăgit. Ce te-a făcut să crezi că punga este a acestui neguţător?
A jurat, a răspuns speriat cadiul.
— Aşadar, ai jurat strâmb? a strigat califul către neguţător, care tremura, alb ca varul.
— Alah! Alah! a strigat Kalum. Nu vreau să spun nimic împotriva marelui vizir, e om de încredere, dar, vai! Punga este totuşi a mea. Ticălosul de Said mi-a furat-o. Aş da o mie de tomani dacă ar fi şi el aici!
— Ce-ai făcut cu Said? l-a întrebat califul. Unde aş putea trimite după el ca să-l aduc să mărturisească în faţa mea?
L-am trimis pe o insulă pustie, a răspuns cadiul.
— O, Said, fiul meu! a strigat sărmanul părinte printre lacrimi.
— Până la urmă, deci, Said a mărturisit nelegiuirea pe care o săvârşise? a întrebat Harun.
Cadiul a îngălbenit. S-a uitat speriat în jurul său şi a răspuns:
Dacă-mi amintesc bine, da.
— Nu eşti sigur? a strigat califul cu un glas cumplit. Atunci hai să-l întrebăm chiar pe el. Ieşi, Said, afară, iar tu, Kalum Bek, scoate mia de tomani, fiindcă Said e aici.
Kalum şi cadiul au crezut că văd un strigoi, apoi, dezmeticindu-se, s-au aruncat la picioarele califului, strigând:
Iertare! Iertare!
Abia ţinându-se pe picioare de bucurie, Benezar l-a cuprins în braţe pe fiul său. Dar, neîndurător, califul a întrebat:
Ei, cadiule, iată-l pe Said. Mărturisit-a oare?
— Nu, nu! a strigat acesta. Am ascultat numai mărturia lui Kalum-Bek, fiindcă era om cu vază.
— De aceea te-am făcut cadiu, ca să-i asculţi numai pe oamenii cu vază? a strigat Harun al Raşid, cu o îndreptăţită mânie. Acum vei fi trimis tu pe timp de zece ani în surghiun pe o insulă pustie din mijlocul mării. Acolo vei chibzui la ce-i drept şi nedrept. Iar tu, netrebnicule, care scapi oamenii de la moarte, nu ca să le dăruieşti viaţa, ci ca să ţi-i faci robi, vei plăti, aşa cum ai spus, o mie de tomani pe care i-ai făgăduit dacă Said va veni să depună mărturie.
Kalum s-a bucurat că scăpase numai cu atât şi tocmai voia să-i mulţumească bunului calif. Dar acesta a urmat:
— Iar pentru jurământul mincinos cu privire la cei două sute de galbeni, vei primi două sute de lovituri la tălpi. Mai departe, Said poate să aleagă dacă vrea să-ţi ia toată prăvălia şi pe tine hamal, sau dacă se mulţumeşte cu câte zece galbeni pentru fiecare zi slujită.
— Dă-i drumul mişelului, prealuminate calif ! a strigat tânărul. Nu-mi trebuie nimic de la el.
— Nu, a răspuns Harun. Vreau să ţi se plătească totul. Aleg eu în locul tău cei zece galbeni pe zi, iar tu să faci socoteala câte zile te-a ţinut Kalum în ghearele lui. Şi acum, afară cu ticăloşii ăştia!
Califul i-a poftit apoi pe Benezar şi pe Said în altă sală. Acolo i-a povestit lui Benezar cu câtă vitejie îi scăpase Said viaţa. Vorbele califului erau întrerupte din când în când de răcnetele lui Kalum-Bek, care primea la tălpi, cu vârf şi îndesat, plata pentru cei două sute de galbeni.
Califul l-a poftit pe Benezar să locuiască la el, la Bagdad, împreună cu Said. Înainte de a se statornici la Bagdad, Benezar a plecat acasă să-şi aducă toate avuţiile. Said s-a mutat apoi în palatul pe care califul l-a clădit, drept recunoştinţă, pentru el, şi a trăit de atunci ca un bei. Fratele califului şi fiul marelui vizir îi ţineau de urât, iar locuitorii Bagdadului aveau o vorbă: „Aş vrea să fiu atât de bun, şi de fericit ca Said, fiul lui Benezar".
— Stând la taifas cu voi, nu se lipeşte deloc somnul de mine. Aş putea să stau treaz şl două, şi trei, şi nu ştiu câte nopţi, zise făurarul după ce vânătorul a isprăvit de povestit. Asta mi s-a mai întâmplat nu o dată. Aşa, pe vremuri, am fost calfă la un clopotar. Meşterul, un om cu dare de mână, nu era deloc zgârcit. Într-o zi, însă, pe când aveam de lucru până peste cap, meşterul s-a purtat, spre mirarea noastră, cu totul împotriva felului său de a fi, ca un cărpănos. Se turna un clopot pentru biserica nouă, şi noi, ucenicii şi calfele, trebuia să stăm toată noaptea lângă cuptor ca să păzim focul. Ne aşteptam ca meşterul să scoată cepul la un poloboc şi să-i dea drumul în valurile celui mai bun vin al său, dar nici vorbă de aşa ceva. Ne îngăduia numai ca la fiecare ceas să trecem, din om în om, o carafă cu vin. Apoi a început să povestească fel de fel de întâmplări din viaţa lui, amintiri de pe vremea când fusese şi el calfă şi drumeţea de colo-colo. După aceea, i-a venit rândul calfei celei mai vârstnice de a povesti, apoi celorlalţi pe rând. Se înțelege că somnul nu s-a mai prins de nimeni, fiindcă toţi ascultam cu mare luare-aminte. Nici n-am ştiut când s-a făcut ziuă. Abia atunci ne-am dat seama de şiretenia meşterului, care ne ţinuse treji cu poveşti. În schimb, când clopotul a fost gata, n-a cruţat vinul şi ne-a despăgubit cu prisosinţă pentru ceea ce, cu bună ştiinţă, nu ne dăduse în noaptea care se scursese.
— Deştept om! spuse studentul. Cel mai bun leac împotriva somnului este vorba. De aceea, în noaptea asta n-aş vrea să mă prindă ceasul unsprezece singur, căci nu ştiu dacă aş putea să birui somnul.
— Se vede că la asta se gândesc şi ţăranii, zise vânătorul. În serile lungi de iarnă, femeile şi fetele se adună şi torc la lumina opaiţului. Nu lucrează fiecare la casa ei, fiindcă în singurătate te toropeşte somnul, pe când la clacă, cu mulţi laolaltă, vorbeşti, povesteşti şi nici nu ştii când trece timpul.
— Aşa e, încuviinţă şi cărăușul. Auzi adesea poveşti care fac să ţi se ridice părul măciucă, despre duhuri de foc care rătăcesc pe câmpii, spiriduşi care fac larmă noaptea prin odăi şi despre stafii care bagă în sperieţi oamenii şi dobitoacele.
— Nu-i prea plăcut să asculți aşa ceva, zise studentul. Drept să spun, nu pot să sufăr poveştile cu stafii.
— În privinţa asta eu sunt de altă părere, exclamă făurarul de scule. Când aud o poveste de groază, mă simt cât se poate de bine. E ca şi cum te-ai cuibări într-un culcuş cald pe vreme de ploaie. Auzi cum cad picăturile pe acoperiş: pic! pic! pic! şi te simţi minunat în adăpostul tău ferit de ploaie. Tot aşa şi cu poveştile despre stafii: când stai şi le asculţi seara, cu lumina aprinsă, între oameni, te simţi parcă în largul tău, în siguranţă.
— Şi pe urmă? întrebă studentul. Dacă vreunul dintre ascultători crede în bazaconiile astea, în stafii şi alte plăsmuiri, n-o să-l cuprindă teama când o să rămână singur în întuneric? N-o să se gândească tot timpul la întâmplările groaznice pe care le-a auzit? Poveştile astea cu stafii îmi amintesc de nişte întâmplări neplăcute din copilăria mea. Am fost un băiat vesel şi isteţ, poate chiar mai zburdalnic decât i-ar fi plăcut dădacei mele. Şi, ca să mă potolească, s-a gândit să bage groaza în mine. S-a apucat să-mi povestească fel de fel de basme înfricoşătoare, cu vrăjitoare şi duhuri rele, care, după spusele ei, rătăceau de colo până colo prin casă. Când umbla o pisică în pod, şoptea înspăimântată: „Auzi, băiatul mamei? Iarăşi urcă şi coboară mortu’! Îşi poartă capul sub braţ, iar ochii îi lucesc ca două felinare. În loc de degete are gheare şi dacă te prinde în întuneric, te sugrumă".
Cei de faţă au început să râdă, dar studentul a continuat:
— Fiind prea mic, nu înţelegeam că toate astea nu erau decât scorneli. E drept că nu mă temeam nici de cel mai straşnic dulău de vânătoare, eram mai tare decât toţi tovarăşii mei de joacă, dar în întuneric mi se făcea inima cât un purece, închideam ochii şi mă aşteptam ca mortul să se apropie dintr-o clipă într-alta. Ajunsesem până acolo, încât nu voiam să ies singur în întuneric nici în ruptul capului. Când tatăl meu a văzut cât eram de fricos, mi-a tras o bătaie soră cu moartea! Totuşi nu m-am putut dezbăra multă vreme de teama asta copilărească, pe care o căpătasem din vina dădacei mele neroade.
— Da, e o mare greşeală, zise vânătorul, să umpli capul unui copil cu prostii d-astea. Am cunoscut oameni vrednici, curajoşi, care nu se temeau nici de trei vrăjmaşi, dar dacă trebuiau să umble noaptea după vânat sau să-i pândească pe braconieri, îşi pierdeau tot curajul. Li se năzărea că în fiecare copac se ascunde o stafie îngrozitoare, în fiecare tufiş, o vrăjitoare, iar licuricii li se păreau ochii unei jivine care-i pândea în întuneric.
— Astfel de poveşti sunt dăunătoare şi prosteşti nu numai pentru copii, răspunse studentul, ci şi pentru oamenii în toată firea. Un om cu scaun la cap nu ia în seamă lucruri pe care numai proştii le cred. Numai prin capul acestora umblă astfel de năluciri. Basmele acestea însă le fac rău mai ales ţăranilor. Ei cred neclintit, statornic, în neroziile astea şi credinţa lor se întăreşte şi mai mult la clacă şi la cârciumă, unde oamenii îşi apropie capetele şi istorisesc cu glas fioros poveştile cele mai înfricoşătoare.
— Aşa e, domnule! zise cărăuşul. Aveţi dreptate. Câte nenorociri nu s-au întâmplat din cauza unor astfel de poveşti! Sora mea şi-a pierdut viaţa din pricina lor.
— Cum se poate? Din cauza unor poveşti?! strigară cu toţii miraţi.
— Da, din cauza unor astfel de poveşti, răspunse cărăuşul. Şi în satul meu, femeile şi fetele au obiceiul să se adune serile ca să toarcă împreună. Vin şi flăcăii şi spun tot felul de istorii. Într-o seară se vorbea de stafii şi năluci, iar flăcăii povesteau despre un băcan bătrân care murise de zece ani, dar nu-şi putea găsi liniştea în mormânt. Dădea în fiece noapte pământul la o parte, se ţâra încetişor afară şi, tuşind, aşa cum obişnuia şi în viaţă, se ducea la băcănia sa unde cântărea zahăr şi cafea, bolborosind încet:
Trei sferturi, trei sferturi la miezul nopţii
Fac cât un funt în timpul zilei.
Mulţi spuneau că l-au văzut aievea, iar fetele şi femeile s-au înfricoşat. Soră-mea însă, o fetişcană de vreo şaisprezece ani, voind să facă pe grozava, a spus:
— Nu cred nimic din toate astea. Morţii nu se mai întorc niciodată înapoi.
Din păcate nu era prea convinsă, i se cam strânsese şi ei inima de frică de câteva ori. Unul dintre tineri a zis:
— Dacă crezi într-adevăr că-i aşa cum spui, n-are de ce să-ţi fie frică. Mormântul lui e la doi paşi de cel al lui Kätchen, care a murit de curând. Dacă ai curaj, du-te la cimitir, rupe de pe mormântul lui Kätchen o floare şi adu-ne-o. Numai aşa vom crede că nu ţi-a fost frică de băcan!
Ca să nu le dea prilej s-o ia în râs, soră-mea a răspuns:
Numai atât îmi cereţi? E un fleac! Ce floare doriţi?
— În satul nostru nu cresc trandafiri albi decât acolo. Adu-ne un buchet de trandafiri, i-a cerut una din prietenele ei.
Fata s-a sculat şi a plecat. Toţi bărbaţii îi lăudau curajul, dar femeile clătinau din cap, căinându-se:
Numai de nu s-ar întâmpla ceva!
Sora mea a pornit spre cimitir. Luna învăluia mormintele într-o lumină palidă, albicioasă.
Sora mea s-a înfiorat. Ceasul din turn tocmai bătea miezul nopţii. Fata a împins portiţa cimitirului.
A pornit printre movilele mormintelor şi, cu cât se apropia mai mult de trandafirii albi ai lui Kätchen şi de mormântul băcanului-strigoi, cu atât i se strângea inima mai tare.
Când a ajuns în sfârşit la groapa lui Kätchen, a îngenuncheat tremurând şi a început să culeagă flori. În clipa aceea i s-a părut că aude zgomote în apropiere. Când a întors capul, la doi paşi de ea cineva zvârlea ţărâna de pe un mormânt şi din groapă a ieşit încet o făptură ciudată. Era un bătrân palid, cu o scufie de noapte, albă pe cap. Soră-mea a aruncat înspăimântată încă o privire, ca să se convingă că ceea ce vedea era aievea, dar când cei din groapă a început să vorbească pe nas: „Bună seara, domnişoară, ce faci aici la ora asta târzie?" a cuprins-o o spaimă de moarte; şi-a ţinut totuşi firea, a sărit peste morminte şi a fugit înapoi în sat. Acolo, sfârşită de puteri, a povestit tot ceea ce văzuse şi, stoarsă de orice vlagă, a fost purtată pe braţe până acasă. A doua zi am aflat că cel care îi vorbise sărmanei mele surori fusese chiar groparul, care săpa o groapă. Ce folos, însă? N-am mai apucat să-i spunem nefericitei cine îi ieşise în cale. A căpătat fierbinţeală mare şi s-a stins după trei zile. Trandafirii pentru coroana de pe mormânt şi-i culesese singură.
Cărăuşul a tăcut, cu ochii plini de lacrimi. Tovarăşii lui l-au privit cu milă.
— Aşadar, copila aceea s-a prăpădit din pricina unor scorneli, zise tânărul giuvaergiu. Îmi amintesc de o poveste pe care aş vrea să v-o spun şi care s-a sfârşit, din păcate, tot prost.