Legende populare chinezesti

Aceste patru poveşti fac parte din Leao ceai ce y (Miraculoasele povestiri din Muzeul trecător), cea mai bună operă chineză de ficţiune fantastică.           Ediţia curentă a acestei culegeri, în opt volume (adică şaisprezece kiruan) conţine 431 de poveşti. Manuscrisul, care a fost regăsit în 1948 la un ţăran din Si-fong, în Manciuria, şi reprodus fotografic în 1955 la Pekin, nu conţine decât 237 de poveşti, dar 28 dintre ele nu figurează în ediţia curentă.           Toate aceste poveşti, nu sunt numai opera personală a lui Pu Sun-lin, care de altminteri explică clar în prefaţa sa cum şi-a luat materialul din tradiţia naţională şi din legendele populare: „Eu n-am talentul lui Kan Pao1, dar îmi place să mă dedic «căutării zeilor»; şi împărtăşesc gustul lui Su Tong-po2 când e vorba să trag cu urechea la poveştile cu strigoi. Ori de câte ori aud una, imediat o însemn. Astfel s-a alcătuit treptat-treptat culegerea de faţă. Pe de altă parte, prietenii îmi trimit, din cele patru colţuri ale imperiului, poveşti pe care le strâng laolaltă din pricina patimei pe care-o am pentru ele, şi colecţia mea creşte o dată cu timpul.”           Originea folclorică a acestor poveşti nu scade cu nimic originalitatea compoziţiei. Pu Sun-lin se deosebeşte de emulii săi prin vigoarea stilului, patetismul intrigii şi savanta dozare a feericului şi realului.                 FANTOMA MUŞCATĂ.           Iată istoria pe care mi-a povestit-o Cen Lin-ceng: un bătrân dintre prietenii săi îşi făcea siesta într-o zi de vară, când zări în nedesluşirea toropelii aceleia o femeie care, dând la o parte portiţa, se strecură în casă îmbrăcată în veşminte de doliu: tichie alba, tunică cu pieptar de cânepă, fustă la fel. Se îndreptă spre camera din dos şi bătrânul crezu mai întâi că era o vecină care venea în vizită; apoi chibzui: „Cum ar îndrăzni să intre în casa altuia îmbrăcată aşa?3”           În timp ce stătu el aşa nedumerit, femeia se întoarse şi intră în cameră. O cercetă cu atenţie: era cam de vreo treizeci de ani; culoarea palidă a chipului buhăit, privirea întunecată, îi dădeau o înfăţişare înspăimântătoare. Se ducea şi venea prin cameră, fără să aibă aerul că vrea să se retragă, ba chiar se apropia de pat. El se prefăcu că doarme, ca să-i observe mai bine gesturile şi mişcările; curând, ridicându-şi fusta, sări în pat şi se aşeză pe burta bătrânului; lui i se părea că atârnă trei mii de livre. Îşi păstră toată luciditatea, dar când vru să ridice mâna, era parcă prinsă în lanţuri; când vru să mişte piciorul, piciorul parcă-i era paralizat. Cuprins de frică, încercă să strige, dar, vai! nu mai era stăpân pe glasul său. Între timp, femeia începu să-l adulmece pe faţă, pe obraji, pe nas, pe sprâncene, pe frunte. Pe toată faţa îi simţea botul a cărui suflare îngheţată îl pătrundea până la os. În spaima sa, născoci un şiretlic: când i-ar ajunge la bărbie, să încerce s-o muşte. Puţin timp după aceea, ea se aplecă într-adevăr să adulmece bărbia bătrânului, şi el o muşcă din toate puterile, aşa încât dinţii îi pătrunseră până în carne. De durere, ea se aruncă jos din pat, zbătându-se şi scoţând vaiete, în timp ce el strângea şi mai zdravăn fălcile, iar sângele curgea şiroaie pe sub bărbie, inundând perna. În toiul acestei lupte crâncene auzi în curte glasul soţiei sale.           — O fantomă! strigă el îndată.           Dar abia descleştase dinţii, că monstrul şi fugi, ca o suflare.           Nevasta bătrânului se repezi la căpătâiul soţului său; nu văzuse nimic şi-şi bătu joc de iluzia pricinuită, pretindea ea, de-un simplu coşmar; dar el îi povesti ciudata scenă care se desfăşurase mai adineauri şi-i arătă, drept dovadă, pata de sânge: ai fi zis că e apă scursă printr-o crăpătură a acoperişului pe pernă şi pe rogojină. Îşi apropie faţa şi respiră o duhoare de putreziciune; fu cuprins de vărsături şi, timp de mai multe zile, avu gura spurcată de-o duhoare scârboasă.           PIELEA VOPSITĂ.           În timpul unei plimbări de dimineaţă, tânărul literat Wang, originar din Tai-iuan, întâlni o femeie care abia mergea, purtând o boccea; se apropie în grabă, văzu că-i tânără şi frumoasă şi se îndrăgosti imediat de ea. O întrebă de ce mergea singură, neînsoţită, acum când ziua se îngâna cu noaptea.           — La ce bun să-mi pui astfel de întrebări? îi spuse ea. Tot n-ai putea să mă scapi de necazurile pe care le am.           — Ce necazuri ai? mai întrebă el. Dacă aş putea să-ţi fiu de ajutor, n-am să mă dau în lături.           Ea îi explică pe-un ton îndurerat:           — Părinţii mei, împinşi de dorinţa de câştig, m-au vândut într-o casă bogată cu uşa de purpură; soţia principală, în gelozia ei, mă copleşeşte de injurii şi lovituri de dimineaţă până seara; nu mai pot îndura purtarea ei plină de răutate şi m-am hotărât să fug.           — Şi unde te duci?           — Poate avea o fugară un plan bine stabilit?           — Umila mea locuinţă e aproape de aici, şi te rog să binevoieşti să mergi acolo.           Tânăra femeie îl urmă bucuroasă, iar el, după ce se împovărase cu bagajul ei, îi arătă drumul. Când ajunseră, ea se miră că găseşte casa goală:           — Cum se face, întrebă ea, că nu e nimeni la dumneata?           — Pentru că aici suntem în pavilionul care-mi slujeşte de cameră de lucru.           — Atunci e perfect! strigă ea. Dar dacă ţi-e milă de mine în aşa măsură încât îmi oferi ospitalitatea, trebuie ca asta să rămână un secret pe care să nu-l încredinţezi nimănui.           El consimţi la tot, apoi se vârî în pat cu ea. După care, o ascunse într-o cameră retrasă, şi mai multe zile se scurseră fără a bănui cineva prezenţa frumoasei.           Literatul vorbise vag despre această întâmplare soţiei sale, care închipuindu-şi că e vorba de-o slujnică sau de vreo favorită de neam mare, îl sfătuise s-o trimită înapoi pe fugară; dar el nici vorbă să-i asculte părerea. Şi într-o zi, când se dusese întâmplător în piaţă, se întâlni cu un preot al lui Tao care, cercetându-l cu spaimă, îl întrebă dacă nu e amestecat în cine ştie ce aventură.           — Cum îndrăzneşti să tăgăduieşti, strigă el în faţa protestelor tânărului, când eşti înconjurat de emanaţii malefice?           Literatul protestă şi mai abitir, iar călugărul se îndepărtă după ce-i strigase:           — Ce nebunie! Pe lumea asta un om are să piară de pe urma orbirii sale!           Izbit de aceste cuvinte, Wang avu câteva bănuieli în legătură cu femeia, dar îşi mută imediat gândul: „Nu încape îndoială că e drăguţă şi tânără; n-ar avea cum să fie un duh răufăcător”. Puţin după aceea vru să se ducă la pavilion; poarta de la curte era închisă pe dinăuntru, aşa că nu putu intra. Asta-i trezi bănuiala. Sări printr-o spărtură a zidului împrejmuitor şi găsi uşa clădirii de asemeni închisă. Se apropie de fereastră, mergând în vârful picioarelor, ca să arunce o privire înăuntru, şi acolo zări un demon hâd, verde la chip ca smaraldul, cu dinţi lungi de ferăstrău, ocupat să deseneze, cu o pensulă muiată în vopsea, pe-o piele de om întinsă pe divan. Când îşi termină treaba, monstrul azvârli pensula, ridică pielea, o scutură ca pe-un veşmânt, se acoperi cu ea, şi-şi reluă înfăţişarea de femeie tânără, în timp ce literatul, îngrozit la culme, se retrăgea fără zgomot în patru labe. Se puse imediat să-l caute pe preotul taoist, dar la început nu reuşi să afle ce s-a întâmplat cu el; totuşi, se zbătu atâta că până la urma îl descoperi undeva la ţară pe cel de care avea nevoie; se aruncă în genunchi dinaintea lui, implorându-i ajutorul:           — Am să te scap, făgădui preotul; dar demonul e şi el de plâns: tocmai găsise pe cineva care avea să-i ia locul; nu pot să fiu atât de crud şi să-l lipsesc de viaţă.           Îi înmână atunci tânărului o apărătoare de muşte, recomandându-i s-o atârne la uşa camerei de culcare şi, înainte de-a pleca, îi dădu întâlnire la Templul Împăratului Albastru.           Întors acasă, Wang, care nu mai îndrăznea să intre în camera sa de lucru, se duse să se culce într-o cameră dinăuntrul casei, şi nu uită să agaţe apărătoarea de muşte deasupra uşii. Abia trecuse prima jumătate a nopţii, că se şi auzi afară un scrâşnet; soţul nu se încumetă să se uite, ci o trimise pe nevastă-sa să arunce o privire; ea văzu monstrul care stătea în prag, scrâşnind din dinţi. Trecu câtva timp şi demonul se depărtă, pentru ca peste o clipă să se întoarcă strigând:           — Preotul lui Tao încearcă să mă tragă pe sfoară! Dar n-am să dau înapoi ceea ce am şi obţinut!           Înşfăcă apărătoarea de muşte, o rupse, forţă uşa, se repezi în odaie drept spre patul unde era întins literatul, îi sfâşie pieptul, îi smulse inima şi dispăru. La strigătele soţiei, intră o slujnică, ţinând o lampă aprinsă: stăpânul ei era mort; cadavrul zăcea, pătat de sânge. Văduva, înspăimântată, plângea cu suspine fără să îndrăznească să spună o vorbă. A doua zi, îl trimise pe cumnatul său să-i dea de ştire preotului taoist, care strigă cuprins de mânie:           — Mi-era milă de acest demon, şi uite cum a îndrăznit să se poarte!           Fără să zăbovească, îl însoţi pe mesager la casa mortului, de unde monstrul dispăruse. Călugărul înălţă capul pentru a privi în toate direcţiile.           — Din fericire, n-a putut să fugă prea departe, spuse el. Apoi întrebă: Cine locuieşte în curtea dinspre miazăzi?           — Eu! răspunse fratele literatului.           — Demonul s-a refugiat la dumneata.           Tânărul se miră, fără să dea crezare acestor cuvinte.           — N-ai primit vizita unei persoane necunoscute? îl mai întrebă preotul.           — Eram la Templul Împăratului Albastru, n-am cunoştinţă de nimic. Mă duc să aflu.           O clipă mai târziu era înapoi:           — E adevărat, spuse el. În dimineaţa asta a venit o bătrână să ceară de lucru la noi, nevastă-mea a angajat-o; se află în casă.           — E chiar cea pe care-o căutăm! strigă preotul.           Ducându-se la fratele mortului, începu să strige cât îl ţinea gura, în mijlocul curţii, agitând ameninţător sabia sa de lemn:           — Monstru nelegiuit! dă-mi înapoi apărătoarea de muşte!           Bătrâna, care stătea înăuntrul locuinţei, păli de frică şi ieşi ca să încerce să fugă, urmărită de călugărul care-o buşea cu lovituri. Până la urmă se prăbuşi, lepădă pe neaşteptate pielea omenească şi se transformă într-un demon îngrozitor, care se rostogolea pe pământ grohăind ca o scroafă. Preotul îi tăie capul, dintr-o singură lovitură a săbiei sale de lemn; cadavrul se preschimbă atunci într-un nor gros de fum ale cărui încolăcituri se învârtejeau pe pământ; preotul scoase îndată din desaga lui o tigvă pe care-o destupă şi o aşeză în mijlocul norului: se auzi un şuier, ca atunci când tragi aer pe gură şi, cât ai clipi din ochi, fumul dispăru. În timp ce călugărul astupa şi aşeza la loc tigva, cei de faţă cercetau pielea de om pe care-o lepădase monstrul: sprâncene, ochi, mâini, picioare, nimic nu-i lipsea. Preotul o înfăşură, fâşâind ca pânza unui tablou pe care-o îndoi, ca s-o îngrămădească în desaga sa, şi păru că vrea să se retragă, dar văduva literatului, în genunchi, îl reţinu pe prag, plângând şi rugându-l să-i învie soţul. Deşi el îşi declară incompetenţa (n-avea o asemenea putere!), ea rămase prosternată dinaintea lui, arătând o durere din ce în ce mai puternică; după ce chibzui îndelung, el, în cele din urmă, îi spuse:           — Ştiinţa mea e prea slabă, într-adevăr, n-aş putea să redau viaţa unui mort, dar am să-ţi spun un om care poate că ar putea; dacă te duci la el, vei obţine neapărat ceea ce doreşti.           Şi cum ea întrebă de cine era vorba:           — Vei găsi, spuse el, în piaţă, un nebun care-şi petrece viaţa tăvălindu-se prin noroi şi prin balegă. Du-te şi cazi în genunchi în faţa lui, şi roagă-te mult de el. Dacă se întâmplă să te insulte, nu te arăta mâniată din pricina asta.           Fratele mortului, care-l cunoştea, o conduse pe cumnată-sa spre locul acela din piaţa; acolo, într-adevăr, se găsea cerşetorul ocupat să cânte tot felul de cântece smintite prin mijlocul drumului; de nas îi spânzura o candelă lungă de trei picioare, iar corpul îi era acoperit de-un jeg gros, atât de respingător încât nimeni nu îndrăznea să se apropie: văduva totuşi înaintă către el, târându-se în genunchi.           — Chiar atât de mult mă iubeşti, frumoaso? spuse cerşetorul.           Când ea îi arată pricina pentru care venise, el izbucni în râs.           — Orişice bărbat ţi-ar putea sluji drept soţ! De ce vrei să înviezi pe cel care nu mai e?           Ea îşi dublă rugăminţile.           — Ce curios! spuse el. Un om moare, şi tu vii să mă rogi! Ce sunt eu, Regele Iadului?           Şi, cuprins de furie, o lovi cu bastonul; ea primi lovitura înăbuşindu-şi durerea. Între timp, oamenii din piaţă se strângeau treptat-treptat în jurul lor, formând parcă un zid. Cerşetorul începu atunci să scuipe în căuşul palmelor sale albuş amestecat cu salivă.           — Înghite! porunci el văduvei.           Roşie la faţă, scârbită peste măsură, ea îşi aminti de sfaturile preotului, şi, cu un uriaş efort de voinţă, înghiţi ce i se dădea; simţi cum lucrul acela îi trecea prin gât, aspru ca un ghemotoc de mătase, coboară cu chiu cu vai şi i se opreşte anevoie în mijlocul pieptului; cerşetorul rânjea:           — Cât trebuie să mă iubeşti, frumoaso!           După care, se ridică şi plecă fără să se mai sinchisească de ea. Ea îl urmă; văzându-l că intră într-un templu, intră şi ea în urma lui, dar el dispăruse; degeaba scotoci toată clădirea de sus şi până jos, nu putu să-i dea de urmă. Se întoarse acasă, copleşită de ruşine şi de remuşcări: plângea din cauza sfârşitului crud pe care l-a avut soţul ei şi o durea şi că a păţit ruşinea înghiţind scuipatul cerşetorului; se jeluia amărâtă, legănându-şi corpul încolo şi încoace, şi nu mai dorea altceva decât să moară. Când vru să spele sângele şi să îmbrace cadavrul soţului ei, servitorii stăteau şi o priveau şi nu îndrăzneau să se apropie; ea luă corpul în braţele sale, puse măruntaiele la loc şi, în timp ce făcea treaba asta în vederea îngropăciunii, bocea de-ţi frângea inima. Deodată, i se făcu greaţă şi simţi că ceea ce i se oprise în piept urca iarăşi şi-i ţâşni afară din gură ca să cadă, înainte ca ea să aibă timp să se dea mai la o parte, în pieptul deschis al cadavrului. Când îndrăzni să arunce o privire înfricoşată, văzu o inimă omenească zvâcnind înlăuntrul corpului lipsit de viaţă, de unde se ridicau aburi calzi. În culmea mirării, închise buzele rănii, strângând din toate puterile, cu amândouă mâinile; cum slăbea strânsoarea, o ţâşnitură de aburi scăpa din deschizătură, ca un fum. Tăie cât putu de repede fâşii dintr-o stofă de mătase, înfăşură cu ele corpul, îi făcu masaj; puţin câte puţin, acesta se încălzea. Îl înveli în pături, şi când la miezul nopţii le ridică să se uite, văzu că începe să respire; în zori îşi revenise cu totul la viaţă. Încerca, spunea el, nişte senzaţii nedesluşite ca după un vis, şi simţea o uşoară durere în partea inimii. Femeia cercetă rana pe care o închidea acum o cicatrice de grosimea unui gologan. Puţin după aceea, literatul era complet restabilit.           Observaţia Cronicarului: Cât de prost poate fi omul încât să ia drept o Frumuseţe a pământului creatura care-i vădit că nu e altceva decât un demon. Cât de rătăcită trebuie să-i fie mintea ca să socotească drept minciună sfatul a cărui cinste e vădită! Hotărârile Cerului sunt totdeauna drepte, dar omul, prost şi rătăcit, nu e în stare să le înţeleagă. E de plâns!

LA JUDECĂTORUL INFERNULUI.           Ciu Eul-tan, originar din Lin-yang, era poreclit şi Siaoming. Avea un suflet viteaz, dar o minte mărginită şi, cu toată ardoarea pe care-o avea la învăţătură, nu reuşise să-şi facă un nume. Într-o zi, în timpul unui chef al unui cerc literar, ca să glumească, unul din tovarăşii săi îi azvârli o provocare:           — Te bucuri de faima de-a nu avea frică de nimic. Uite, dacă ai curaj să te duci în plină noapte la Templul celor Zece Regi ai Infernului, şi să aduci în cârcă de acolo statuia Judecătorului care se află în galeria din stânga, îţi vom plăti un adevărat ospăţ!           Templul celor Zece Regi ai Infernului din Lin-yang cuprindea idoli şi zei şi demoni, sculptaţi în lemn, şi atât de bine lucraţi încât păreau vii. În galeria dinspre răsărit, se afla un Judecător al Infernului al cărui chip verde şi barbă roşie exprimau o neobişnuită ferocitate; se spunea că, în timpul nopţii, zgomotul interogatoriilor răsuna din plin în galeriile de la răsărit şi de la apus. Orice vizitator al templului îşi simţea părul zburlindu-i-se de groază: aşadar intenţionat prietenii lui Ciu îi propuseseră această încercare; dar tânărul se ridică râzând şi se îndepărtă fără şovăială. Puţin după aceea, îl auziră afară strigând cât îl ţinea gura:           — Iată-l pe moşneagul cel bărbos! L-am invitat din partea voastră!           Toţi se ridicară de pe scaune când intră el cărându-l pe Judecător în spinare; îl aşeză în mijlocul mesei şi-i oferi trei cupe de arack. În faţa acestui spectacol, mesenii fură cuprinşi de-un tremur de spaimă, şi, stingheriţi, îi cerură lui Ciu să-l ducă pe Judecător înapoi la Templu; el începu să stropească pe jos cu arack, rostind această rugăminte:           — Sunt un om simplu; nu cunosc bunele maniere ale literaţilor; dar Venerabilul Moşneag să nu mi-o ia în nume de rău. Locuinţa mea nu e departe de aici, şi dacă Venerabilul Moşneag are chef să bea un pahar, să nu şovăie să vină la mine!           După care ieşi, cu statuia în spinare.           A doua zi, colegii lui îl invitară la un ospăţ, aşa cum făgăduiseră. Se întoarse acasă spre seară, pe jumătate beat, şi cum tot îi mai era sete, se puse din nou pe băut, de unul singur, la lumina unui opaiţ. Deodată, o umbră dădu la o parte perdeaua de la uşă şi se strecură în odaie. Se uită: era Judecătorul.           — Vai de mine! strigă el ridicându-se, fără îndoială că mi-a bătut ceasul! N-am fost destul de respectuos, ieri, şi vii să mă pedepseşti cu o lovitură de satâr?           Musafirul răspunse cu un zâmbet în barba stufoasă:           — Nu-i aşa. Am fost onorat ieri de amabila dumitale invitaţie, şi cum din întâmplare am timp astă-seară, am venit la întâlnirea pe care mi-ai fixat-o, om curajos ce eşti!           Ciu, încântat, îl rugă să se aşeze trăgându-l de mânecă, şi se puse să cureţe paharele şi să aprindă focul ca să încălzească arackul.           — E cald, spuse Judecătorul; îl putem bea rece!           Ciut puse atunci ulciorul pe masă şi fugi să pregătească de mâncare. Nevastă-sa, înspăimântată la vestea acestei vizite, îl sfătui să nu se mai întoarcă la musafirul său, dar el refuză să-i urmeze sfatul şi rămase în picioare, aşteptând să fie gata mâncarea ca s-o ducă.           După ce-a golit câteva cupe cu Judecătorul, vru să-i afle numele:           — Numele de origine e Lu, dar n-am nume de familie, şi nici poreclă.           Ciu îi vorbi mai întâi de operele clasice, iar Judecătorul îi răspunse pe loc la toate întrebările; pe urmă îl întrebă dacă ştie regulile de compoziţie literară impuse la concursurile imperiale.           — Deosebesc ce e bun de ce rău, îi spuse Judecătorul. Ce citim în lumea subpământeană seamănă foarte mult cu ce produc literaţii lumii de sub soare.           În timpul acesta, Lu bău într-un mod nesăbuit, golind de fiecare dată zece cupe una după alta; în ce-l priveşte pe Ciu, pentru care beţia se prelungise ziua întreagă, acesta se prăbuşi puţin câte puţin, şi până la urmă se prăvăli sub masă, învins de-un somn greu. Când se deşteptă, flacăra opaiţului îşi pâlpâia ultimele licăriri gălbui, musafirul-fantomă dispăruse.           Pe urmă, Judecătorul reveni la două-trei seri o dată. Relaţiile celor doi prieteni deveneau din ce în ce mai strânse; deseori se culcau unul cu capul la picioarele celuilalt; Ciu îi arăta compoziţiile sale literare Judecătorului, care i le corecta cu cerneală roşie, declarându-le mediocre. Într-o noapte, când Ciu, cuprins de beţie, se culcase cel dintâi în timp ce prietenul său continua să bea singur, simţi deodată, în somn, o uşoară durere în pântece; se trezi tresărind şi deschise ochii: Judecătorul, aşezat drept în faţa patului său, îi despicase burta, îi scosese maţele şi stomacul, şi punea totul în ordine. Ciu strigă, apucat de spaima:           — N-am arătat niciodată ură unul faţă de celălalt; de ce mă omori?           — Nu-ţi fie frică! răspunse Judecătorul râzând; în locul inimii pe care-o ai, îţi dau o inimă de om inteligent.           Şi, fără să clipească, puse la loc intestinele, închise corpul şi-l înveli până la mijloc în fâşii care slujeau la înfăşatul picioarelor. După ce isprăvi operaţia, nici o urmă de sânge nu se vedea pe pat, iar Ciu nu simţea decât o uşoară amorţeală în dreptul pântecului. Văzând că prietenul aşază pe masă o bucată de carne, vru să ştie ce era.           — E chiar inima ta! îi explică Judecătorul; arăţi atât de neîndemânatic în compoziţiile literare încât am tras concluzia că orificiile îi sunt astupate. În lumea subpământeană, printre miile de inimi, am descoperit până la urmă una excelentă, pe care am luat-o pentru tine, şi-o păstrez pe-a ta ca s-o pun în locul celei care lipseşte.           Spunând acestea, plecă şi închise uşa după el. Când se făcu ziuă, Ciu îşi desfăcu bandajele: rana era cicatrizată, se mai vedea doar o urmă roşie. De acum încolo, talentul său literar se dezvoltă într-un chip remarcabil, iar memoria sa înregistra fidel conţinutul tuturor cărţilor citite.           După câtva timp, arătându-i Judecătorului noile sale compoziţii, acesta declară:           — Acum o să meargă. Dar să ştii că nu eşti favorizat de soartă şi n-o să ajungi până la onorurile supreme; numele tău va figura pe lista concursului pe provincii, nu mai mult.           — Când asta?           — Anul acesta; vei obţine locul întâi.           În acelaşi an, într-adevăr, Ciu câştigă primul loc la concursul din districtul său; şi tot primul, cu prilejul concursului pe provincie care avu loc în toamnă. Colegii din cercul său, care de obicei îşi băteau joc de el, înălţând braţele spre cer, schimbară priviri de ciudă după ce parcurseseră ciorna copiei. Totodată, aflând în cele din urmă, la capătul unei lungi anchete, miraculoasa aventură a prietenului lor, îl rugară stăruitor să-i recomande Judecătorului, şi, pentru a obţine şi ei favoruri, se hotărâră să-l invite la un mare ospăţ. Musafirul sosi înainte de miezul nopţii; barba lui roşie era agitată de-un freamăt, ochii îi aruncau fulgere. Văzând asta, literaţii se făcură palizi de frică, şi, clănţănind din dinţi, o şterseră pe furiş unul câte unul. Rămas singur, Ciu îl duse pe Judecător la locuinţa sa, ca să bea împreună, şi, la beţie, îi mărturisi:           — Datorită înlocuirii pe care ai operat-o în mine, m-ai copleşit încă de pe-acum de atâtea binefaceri; vreau să-ţi mai cer o favoare, dar o fi oare cu putinţă?           — Despre ce e vorba?           — De vreme ce se poate schimba o inimă, trebuie să se poată schimba şi un chip. Nevastă-mea, cu care m-am însurat de mult, are un trup plăcut, dar nu e drăguţă la faţă. Aş vrea să mai recurg o dată la sabia şi la barda dumitale. Ce spui de asta?           — Fie! răspunse Judecătorul râzând. Lasă-mă un timp, şi-am să mă ocup de asta.           Puţin timp după aceea, Lu se întoarse, la miezul nopţii, să bată la uşa literatului, care se sculă în grabă să-l primească; la lumina unui opaiţ, văzu că prietenul său ţinea un obiect învelit în plapuma tunicii, şi se grăbi cu întrebările:           — Ce mi-ai cerut era destul de greu de găsit, spuse Judecătorul; dar până la urmă am descoperit un cap de femeie de-o mare frumuseţe, şi-am venit să-şi satisfac dorinţa.           Pachetul, în care Ciu îşi aruncă o privire, conţinea într-adevăr un cap pătat de sânge; Judecătorul spuse că trebuie numaidecât să intre în odăile personale, fără să-i simtă nici câine, nici zburătoare; literatul se temea c-o să găsească închisă uşa dinăuntru, dar ea se deschise de la sine îndată ce Judecătorul o atinse cu mâna. Intrară în camera de culcare, unde dormea nevasta lui Ciu, întinsă pe-o parte. Judecătorul îi dădu prietenului său să ţină capul tăiat; iar el scoase din cizmă o lamă albă, asemănătoare lamei unui pumnal, o aşeză sub gâtul celei care dormea, apăsă cu putere, ca pentru a tăia un pepene, şi capul, tăiat îndată, se rostogoli pe pernă. Luă atunci celălalt cap din mâinile lui Ciu, îl potrivi pe gâtul femeii, controlă cu grijă dacă e corect aşezat, şi lipi cu putere cele două părţi una de cealaltă; apoi făcu să alunece perna ca să vină în scobitura umărului, şi după ce-l sfătui pe literat să îngroape capul nevestei într-un loc retras, plecă.           Când se trezi, nevasta lui Ciu simţi în dreptul gâtului o uşoară amorţeală, iar obrajii o mâncau de parcă ar fi fost acoperită cu solzi; scărpinându-se, descoperi pieliţe de sânge închegat. Înspăimântată, ţipă după slujnică pentru a-i cere apă să se spele; slujnica fu şi ea îngrozită în faţa acelui chip însângerat. După ce doamna se spălă, apa din lighean era toată roşie; înălţă capul şi slujnica şi, înmărmurită, văzu o faţă cu totul alta decât cea pe care-o cunoştea. Stăpâna ei luă o oglindă, şi fu şi ea izbită de mirare şi de spaimă, fără a înţelege ce se întâmplase. Puse să fie chemat soţul ei, care se afla acasă şi care alergă s-o cerceteze: sprâncene lungi se pierdeau în şuviţele de la tâmple, gropiţe se formau în obraji la cel mai mic surâs; ai fi zis că e o Frumuseţe coborâtă dintr-un tablou. Îi descheie gulerul: de jur împrejurul gâtului se putea vedea o dâră roşie, iar de o parte şi de alta a acesteia pielea era de-o culoare cu totul deosebită.           Dar trebuie să ştim ce se întâmplase cu puţin timp în urmă: Cenzorul Imperial Wu avea o fiică de-o mare frumuseţe, care pierduse doi logodnici: de aceea la nouăsprezece ani era încă ne-mărtitată. A cincisprezecea zi a primei luni, ducându-se ea la Templul celor Zece Regi ai Infernului, frecventat pe atunci de vizitatori de toată mâna, fu remarcată şi admirată de-un tâlhar, care se informă în taină unde locuieşte; profitând de întuneric, pătrunse la ea cu ajutorul unei scări, făcu o gaură în uşa camerei, omorî servitoarea care veghea la piciorul patului şi încercă s-o siluiască pe tânăra fată, care-i opuse o vie rezistenţă, strigând după ajutor. Cuprins de turbare, o omorî şi pe ea. Nevasta Cenzorului, auzind tot tărăboiul, trimise o slujnică să afle ce se întâmplă; aceasta fu îngrozită descoperind cele două cadavre. Membrii familiei se sculară de îndată, corpul fetei fu aşezat în sala principală, cu capul sprijinit în piept; toată casa se jelea în jurul rămăşiţelor pământeşti, şi vacarmul dură toată noaptea. Dimineaţa, când ridicară vălul funerar, trupul era la locul lui, capul însă dispăruse. Slujitorii fură biciuiţi pentru neglijenţa lor, care îngăduise probabil unui câine să înşface capul şi să-l mănânce. Cenzorul depuse o plângere, iar Prefectul porunci ca ucigaşul să fie găsit în cel mai scurt timp posibil; trecură totuşi trei luni fără să se fi pus mâna pe vinovat.           Între timp, zvonurile despre miraculoasa transfigurare a doamnei Ciu ajunseră la urechile Cenzorului; el trimise la literat pe-o slujnică bătrână, care, înspăimântată de asemănarea doamnei cu răposata ei stăpână, se întoarse îndată să-i spună. În faţa trupului fiicei sale, rămas în acelaşi loc, era cuprins când de mâhnire, când de îndoială, şi nu reuşea să ia o hotărâre; dar pentru că-l bănuia pe Ciu de-a fi pricinuit moartea fetei prin practici vrăjitoreşti, se duse la el cu scopul de a-i cere explicaţii.           — În timpul unui vis, îi spuse literatul, i s-a întâmplat soţiei mele această transformare a capului; în ce mă priveşte, n-am înţeles niciodată treaba asta. Să mă învinuiţi că am pricinuit moartea fiicei dumneavoastră ar fi o prea mare nedreptate!           Cenzorul nici gând să se lase convins, şi-i intentă un proces în cursul căruia toţi slujitorii lui Ciu, convocaţi pentru a fi supuşi unui sever interogatoriu, făcură cu toţii aceeaşi declaraţie ca şi stăpânul lor, în aşa fel că Prefectul nu putu lămuri misterul. Întors acasă, literatul ceru sfatul Judecătorului Infernului, care-l linişti:           — Nu e nici o greutate! O să-l pun pe Cenzor în legătură cu răposata.           Şi în noaptea următoare tatăl îşi văzu în vis fiica:           — Am fost ucisă de Yang Ta-nien, originar din Su-ki, îi spuse ea. Literatul Ciu nu-i vinovat de-acest omor; dar pentru că nevastă-sa nu-i era pe plac, Lu, Judecătorul Infernului, a luat capul meu pentru a-l substitui celeilalte; aşadar, deşi trupul meu e mort, capul continuă să trăiască. Aş vrea să nu-i arăţi nici o duşmănie literatului.           Când se trezi, povesti visul nevestei sale, care avusese şi ea aceeaşi viziune în timpul somnului. Îl vesti apoi pe Prefect, care deschise o anchetă: un anume Yang Ta-nien fu înhăţat, şi, după ce fu torturat, îşi mărturisi crima. Cenzorul îi făcu atunci o vizită lui Ciu, şi-i ceru să-l lase să stea de vorbă cu nevastă-sa. Mai târziu îl luă de ginere şi aşeză capul femeii în sicriul fiicei sale în clipa înmormântării.           Literatul se prezentă de trei ori la concursul imperial, şi, refuzat de trei ori din cauza abaterilor de la regulament, renunţă la cariera de mandarin.           Trecură treizeci de ani. Într-o seară, Judecătorul veni să-l anunţe:           — Nu mai ai mult de trăit.           — Cât mai am?           — Cinci zile.           — N-ai putea să mă scapi?           — E vorba de-un decret al Cerului; nimeni n-ar putea să-l încalce, nici măcar în favoarea unui prieten. De altfel, pentru un om luminat, viaţa şi moartea nu sunt decât unul şi acelaşi lucru. De ce viaţa ar aduce neapărat fericirea, iar moartea tristeţea?           Ciu, dându-i dreptate, puse îndată să i se pregătească veşmintele şi perdelele funerare, precum şi sicriul cel dublu. Când totul fu orânduit, îşi puse costumul de gală şi muri. A doua zi, în timp ce nevastă-sa plângea rezemată de sicriu, el intră în cameră cu paşi agale, venind de afară. Pentru că ea se arătă înfricoşată, îi spuse:           — Desigur, sunt o nălucă, dar nu e nici o deosebire între starea mea de acum şi cea de când eram în viaţă. Din cauza grijii pe care-o am pentru tine şi pentru fiul meu orfan, nu mă pot hotărî să mă îndepărtez.           Tulburată, ea plânse în hohote la pieptul lui, în timp ce el se întrecea în cele mai duioase încurajări.           — Altădată, suspină ea, după cum se povesteşte, existau spirite care-şi redobândeau trupul. De vreme ce ai puterea de-a te arăta, de ce nu te întorci la viaţă?           — Nu pot să mă împotrivesc hotărârii Cerului.           — Ce faci în lumea de sub pământ?           — La recomandarea Judecătorului Lu, conduc lucrările de secretariat; mi-am început încă de pe-acum slujba, şi n-am de ce să mă plâng. Şi, fără s-o lase să continue discuţia, adăugă: Am venit însoţit de Judecător; pregăteşte-ne arack şi ceva de mâncare.           După aceste cuvinte, plecă degrabă.           Nevastă-sa făcu ce-i ceruse; auzea răsunând în odaie râsetele băutorilor, respiraţiile lor gâfâitoare, glasurile lor puternice, ca pe vremea când soţul ei trăia. Îi pândea pe ascuns şi, către miezul nopţii, spre marea ei disperare, îi văzu îndepărtându-se. Pe urmă, fantoma literatului se întorcea la trei-patru zile o dată. Uneori rămânea noaptea întreagă şi reînnoda cu nevastă-sa legăturile intime conjugale. Aranja după placul său treburile casei. La fiecare vizită, îl săruta şi-l ţinea strâns la piept pe fiul său Wei, în vârstă de cinci ani. Când copilul avu şapte sau opt ani, îl învăţă să citească, la lumina lămpii; avea o inteligenţă dintre cele mai vii, şi la nouă ani era în stare să redacteze o compoziţie; la cincisprezece ani intră la şcoala din regiune; nu-şi dădea seama că nu mai are tată. Apoi, vizitele literatului se răriră, nu mai veni decât o data pe lună. În sfârşit, într-o seară, îi spuse nevestei:           — Azi îmi iau rămas bun pentru totdeauna.           — Unde te duci?           — Slăvitul împărat m-a numit mare demnitar al Muntelui Înfloririi Supreme; trebuie să mă duc la postul acesta îndepărtat. Va fi o sarcină grea, distanţa e foarte mare, de aceea n-o să mai pot veni.           Mama şi fiul plângeau agăţându-se de el.           — Nu plângeţi, le spuse el; acum fiul nostru e mare, iar tu te bucuri de-o bunăstare îndestulătoare. Există măcar o pereche care de-a lungul unui secol să nu ştie ce-i despărţirea? (Şi întorcându-se către adolescent, adăugă:) Fii bărbat; nu lăsa în paragină opera tatălui tău. Peste zece ani ne vom vedea pentru ultima oară.           Cu pas hotărât, plecă pentru a nu se mai întoarce.           Anii trecură. Fiul, la vârstă de douăzeci şi cinci de ani, primi gradul de Doctor şi fu promovat în funcţia de Trimis Imperial; din ordinul împăratului, trebui să se ducă să ofere jertfe pe Muntele Sfânt de la Apus. Cum mergea el de-a lungul feţei nordice a masivului muntos, văzu deodată venind cu mare iuţeală o trăsură urmată de-o umbrelă de pene şi însoţită de străji cu scuturi uriaşe. Surprins, se uită curios să vadă personajul care călătorea cu un asemenea alai, şi-l recunoscu pe tatăl său. Coborî îndată de pe cal şi îngenunche plângând pe partea stângă a drumului; iar Ciu spuse să oprească trăsura şi strigă:           — Te bucuri de-o reputaţie excelentă: îţi îndeplineşti bine datoriile funcţiei tale, nu mai îmi fac griji pentru tine!           Şi cum tânărul rămânea prosternat, Ciu dădu ordin vizitiului să pună din nou atelajul în mişcare şi s-o pornească în galop; dar abia înaintă trăsura câţiva paşi, că se întoarse, îşi desprinse sabia pe care-o purta la cingătoare, şi-l însărcina pe unul din oameni să i-o înmâneze fiului său; el însuşi strigă de la distanţă:           — Cine o poartă trebuie să ajungă la cele mai mari onoruri!           Wei vru să se repeadă în urma tatălui său; dar trăsura, escorta şi caii, luaţi parcă de-un vârtej, dispărură într-o clipă. Mult timp rămase el cufundat în durere şi în părere de rău; apoi trase sabia afară din teacă: arma era lucrată cu cea mai mare fineţe; pe lamă era gravată, pe-o singură coloană, următoarea inscripţie: „Curajul să-ţi fie mare, iar mintea scrupuloasă; inteligenţa mlădioasă şi purtarea fermă.”           După aceea, Wei ajunse în funcţia de ministru de război. El avu cinci fii, Cien, Tien, Mi, Huen şi Şen. Într-o noapte, îl văzu în vis pe taică-său, care-i spuse:           — Lui Huen se cuvine să-i dai sabia.           Îi urmă sfatul şi, mai târziu, Huen, ridicat la rangul de Cenzor Suprem, avea să-şi facă o strălucită faimă în administraţia afacerilor publice.           Observaţia Cronicarului: Ce utopist absurd omul care încearcă să scurteze picioarele cocostârcului şi să le lungească pe cele ale raţei! Dar ce meşteşugar minunat cel care născoci altoirea florilor şi a pomilor! Ce să spui, cu atât mai mult, de cel care fu în stare să mânuiască bisturiul prin măruntaie şi cuţitul pe gât? E cazul să-i aplicăm Judecătorului Lu dictonul: „Brânză bună în burduf de câine”. Epoca Min nu e foarte îndepărtată: Judecătorul o mai fi existând oare şi-acum? Dacă divina-i prezenţă continuă să se manifeste, aş accepta, din toată inima, să-i slujesc ca rândaş la cai.           LOTUS A TREIA.           Ton Siang-jo, originar din Hu-ciu, era un literat. Într-o zi de toamnă, străbătând cu ochii un câmp de cereale, văzu tulpinile unduindu-se acolo unde răsadurile erau cel mai dese. Curios să vadă ce este, traversă câmpul şi dădu peste o pereche în toiul zbenguirilor amoroase; nu se putu abţine să nu râdă şi se pregătea să se răsucească pe călcâie, când bărbatul se sculă, încurcat, îşi încheie cingătoarea şl se îndepărtă cu iuţeală. Femeia se sculă şi ea. Literatul o privi sorbind-o din ochi: era frumoasă şi îi plăcea. O dori, dar, neîndrăznind să-şi satisfacă brutal pasiunea, se mulţumi să se apropie schiţând un gest de mângâiere.           — Zbenguelile astea în plin câmp au aşadar atâta farmec? întrebă el.           Ea zâmbi în chip de răspuns.           El îi ridică rochia; pielea femeii era dulce la pipăit; o mângâie pe tot corpul.           — Ce prostănac! spuse ea râzând. Dacă ai poftă de ceva, ce mai aştepţi! Ce rost are să mă mângâi atât de nebuneşte?           El o întrebă cum o cheamă.           — După ce facem dragoste, spuse ea, ne ducem, sub briza de primăvară, tu la răsărit, eu la apus. Nu-ţi da osteneala să-mi pui toate întrebările astea! Te pomeneşti că ai de gând să-mi păstrezi amintirea, şi să pui (să se înalţe un portic în cinstea virtuţii mele?           — A-ţi face aşternut în plină câmpie, spuse el, din iarba umedă de rouă, e obiceiul ciobanilor şi al porcarilor; dar mie nu-mi stă în obişnuinţă. Tu, care eşti atât de frumoasă, ar trebui să-ţi preţuieşti mai mult făptura, chiar în cazul unei întâlniri de dragoste. Cum poţi să te înjoseşti astfel?           Fiindcă ea se declară pe de-a-ntregul de părerea lui, el adăugă că, de vreme ce locuinţa lui nu era aşa de departe, o pofteşte sa vină la el pentru câteva clipe.           — Sunt plecată de mult, răspunse ea, şi mă tem că, dacă mai întârzii, am să trezesc bănuielile alor mei; dar voi veni la tine când se va lăsa noaptea.           Ea ceru toate informaţiile în legătură cu casa literatului, apoi se îndepărtă luând-o la fugă pe-un drum lateral.           Înainte de miezul nopţii, ea sosi la întâlnire, şi amândoi se dăruiră, într-o armonie perfectă, jocurilor voluptăţii celei mai rafinate; drept care, se scurseră zile şi luni fără ca nimeni să bănuiască legătura lor.           Dar se întâmplă ca un bonz, venit din India, să facă un scurt popas la mănăstirea din sat; la vederea literatului, exclamă plin de nelinişte:           — Eşti împresurat de efluvii malefice! Pe cine oare ai întâlnit?           Literatul tăgădui, spunând că n-a întâlnit pe nimeni; dar, puţin după aceea, o boală neaşteptată se abătu asupra lui. În fiecare seară primea vizita femeii, care-i aducea fructe frumoase şi-l copleşea cu cele mai atente îngrijiri, cum ar fi făcut pentru bărbatul ei cea mai tandră dintre soţii; dar cum se urca în pat, îl silea s-o îmbrăţişeze. Bolnavul se supunea fără nici un chef, şi începea să se întrebe dacă avea într-adevăr de-a face cu o făptură omenească. Negăsind nici o posibilitate să-şi recapete libertatea, într-o zi îi spuse:           — Acum câtva timp, un bonz mi-a dezvăluit că fusesem vrăjit de-un duh rău şi aproape imediat am căzut la pat; avea aşadar dreptate! Mâine am să-l poftesc să vină, ca să-i cer formulele magice de exorcism.           Ea păli de spaimă, iar literatului i se întăriră bănuielile.           A doua zi, îl înştiinţă pe bonz, care îl lămuri că femeia era o Vulpe, cu şiretlicuri încă nu atât de periculoase, prin urmare uşor de capturat, şi scrise două formule magice pe care i le dădu slugii literatului cu următoarele recomandări:           — Când te întorci acasă, aşază în faţa patului în care stă bolnavul un chiup curat; lângă deschizătură lipeşte o formulă magică, şi când Vulpea va fi dispărut în chiup, acoperă gaura cu un vas pe care vei lipi cealaltă formulă; nu vei avea altceva de făcut decât s-o fierbi într-un ceaun, şi ea va muri.           După ce s-a întors acasă, servitorul execută punct cu punct tot ce i se poruncise.           Noaptea era foarte înaintată când femeia sosi la literat. După ce scoase din mânecă portocale aurii, ea se apropie de pat să se intereseze de starea bolnavului, când deodată, cu un şuierat, fu absorbită în chiup; servitorul, sărind din ascunzătoarea sa, acoperi deschizătura cu un vas pe care lipi cea de-a doua formulă magică; şi se pregătea s-o pună pe Vulpe la fiert, când, la vederea portocalelor aurii răspândite pe jos, stăpânul său, înduioşat de amintirea vechii dragoste, îi porunci s-o elibereze pe prizonieră. După ce-au fost scoase formula magică şi vasul care servea de capac, ea ieşi descumpănită din chiup şi îngenunche în faţa literatului, spunând:           — Când eram gata să găsesc Calea, n-a lipsit mult să mă transform în pulbere! Eşti un om milos şi jur că am să mă arăt recunoscătoare.           Cu aceste cuvinte, plecă.           După numai câteva zile, starea literatului se înrăutăţi într-atât încât servitorul său se duse la târg să cumpere un coşciug. Pe drum întâlni o femeie care-l întrebă:           — Nu eşti dumneata administratorul literatului Tong?           El încuviinţă, şi atunci ea continuă:           — Stăpânul dumitale e vărul meu; am aflat că e grav bolnav şi voiam să-i fac o vizită, dar nu pot să mă duc la el. Uite aici un săculeţ care are înăuntru un leac tămăduitor, fii atât de bun şi dă-i-l din partea mea.           Servitorul luă săculeţul şi se întoarse la stăpânul său. Acesta se gândi că avea o mulţime de veri, dar nici o verişoară, şi presupuse că e vorba de-un dar din partea Vulpii; înghiţi leacul şi se vindecă imediat; după vreo zece zile de convalescenţă era complet restabilit şi, cu inima plină de recunoştinţă, rugă Cerul să-i îngăduie s-o mai vadă o dată pe cea care-l salvase.           Şi iată că într-o noapte, pe când bea arack de unul singur şi cu uşa încuiată, auzi pe cineva ciocănind cu degetul în fereastră. Deschise uşa ca să se uite afară; era Vulpea. Cuprins de bucurie, îi luă amândouă mâinile, neprecupeţindu-şi mulţumirile, şi-o pofti să intre să bea cu el câteva cupe.           — De când am plecat de la tine, spuse ea, m-am chinuit neştiind cum să-ţi mulţumesc pentru tot binele pe care mi l-ai făcut; dacă îţi fac rost de-o soţie frumoasă, va fi de ajuns să-ţi dovedească recunoştinţa mea?           El o întrebă pe cine avea în vedere.           — Asta nu trebuie să ştii, răspunse ea. Mâine, între şapte şi nouă dimineaţa, du-te la Lacul din Sud. Dacă întâlneşti o culegătoare de corniole îmbrăcată cu o pelerină de mătase lucioasă, împinge-ţi repede barca înaintea ei. În cazul în care îi pierzi urma, priveşte pe marginea digului; vei găsi o floare de lotus cu tulpina scurtă, ascunsă sub frunze; culege-o, întoarce-te acasă, şi după ce vei fi ars tulpina la flacăra unei candele, vei dobândi o soţie frumoasă şi o viaţă lungă.           Literatul, care-i ascultase sfaturile cu cea mai mare atenţie, vru, când ea îşi luă rămas bun, s-o mai reţină, dar ea refuză:           — După ultima încercare prin care am trecut, am avut brusc revelaţia Adevăratei Căi. La ce bun să-mi atrag duşmănii dăruindu-mă plăcerilor trupeşti?           După care se retrase cu o mină severă.           Urmând recomandările primite, literatul se duse la Lacul din Sud, unde zări o mulţime de fete drăguţe printre lotuşii înfloriţi; una din ele cu cocul lăsat până la urechi, cu pelerină de mătase lucioasă, se deosebea prin minunata ei frumuseţe; vâsli mai repede ca să se apropie de ea, dar deodată n-o mai văzu. Căută pe sub frunze şi până la urmă descoperi o floare roşie a cărei tulpină nu era mai lungă de-un stânjen; o culese, o aduse cu el acasă, o puse pe masă, aprinse o candelă, şi apropie tulpina de flacără. Întoarse capul: şi iată că o fată încântătoare se afla în faţa lui. Cuprins de-o bucurie amestecată cu spaimă, îi făcu nenumărate plecăciuni, dar ea ispuse:           — Literat prost ce eşti, sunt o Vulpe malefică, şi-o să te nenorocesc!           Pentru că refuza să se lase convins, ea întrebă:           — Cine ţi-a dat asemenea sfaturi?           — Sunt în stare să te aflu şi singur, strigă el; n-am nevoie de sfaturile nimănui!           O prinse le braţ, dar ea îi scăpă şi căzu jos, metamorfozată într-o stâncă ciudată, înaltă de-un stânjen, cu curbe delicate; o puse pe masă, arse tămâie şi se prosternă în faţa ei. Când veni noaptea, închise uşa şi toate ieşirile de teamă să nu-i fugă. În zori, când o privi, nu mai era o stâncă, ci o pelerină de voal care răspândea un parfum suav; o desfăcu şi descoperi urmele lăsate de carnea unsuroasă, de gâtul şi pieptul frumoasei. O ascunse în patul său şi se culcă din nou, strângând-o în braţe. Seara se sculă să aprindă lampa, şi când se întoarse spre culcuş, frumoasa cu cocul jos era acolo întinsă, cu capul pe pernă; fu nebun de fericire, dar pentru că încă se mai temea ca nu cumva să dispară printr-o nouă metamorfoză, o rugă cu lacrimi în ochi, înainte de-a se apropia de ea.           — Nenorocită soartă! spuse ea râzând. Cine oare, prin trăncănelile sale nesăbuite, m-a făcut să mă chinuie de moarte acest om uşuratic?           Nu-l mai respinse; dar în timpul împreunării lor, ea păru cât pe-aci să-şi dea ultima suflare, şi ceru îndurare în mai multe rânduri; pentru că el refuza să se îndepărteze, ea îl ameninţă:           — Dacă te încăpăţânezi, o să mă transform!           Îl apucă o frică atât de mare încât o lăsă să se odihnească. Din ziua aceea se iubiră în cea mai desăvârşită armonie, în timp ce aurul şi veşmintele de mătase, venite nu se ştie de unde, umpleau cuferele şi dulapurile.           În lume tânăra femeie nu vorbea de loc, ca şi cum ea însăşi n-ar fi avut destulă încredere în ea, şi literatul se ferea să-i dezvăluie originea misterioasă. Era însărcinată cam de vreo opt luni, când, simţind că vine ziua uşurării, intră în camera soţului ei, îl sfătui să închidă cu grijă uşa şi să nu lase pe nimeni să intre, apucă o lamă şi-şi tăie pântecul dedesubtul buricului pentru a aduce pe lume un fiu; apoi îi ceru literatului să taie fâşii de mătase ca s-o panseze, şi, încă de-a doua zi, rana era cicatrizată.           Se scurseră şase sau şapte ani. Într-o zi ea spuse:           — Acum, după ce mi-am achitat datoriile făcute într-o existenţă precedentă, o să-mi iau rămas bun de la tine.           — Când ai venit la mine pentru prima dată, spuse el plângând, eram într-o mizerie de nesuportat; datorită ţie am dobândit bunăstarea de acum. Ce cruzime te împinge să vorbeşti de plecare? N-ai nici părinţi, nici familie, şi mai târziu fiul nostru nu-şi va cunoaşte mama. Iată încă o nenorocire!           Se lăsa şi ea cuprinsă de emoţie.           — Orice legătură, suspină ea, trebuie până la urmă să ducă la despărţire, iată un principiu pe care nimeni nu-l poate schimba. Fizionomia fiului nostru prevesteşte un destin fericit; cât despre tine, ai să trăieşti până la o sută de ani; ce-ţi mai trebuie în plus? Fac parte din familia Ho4; dacă găseşti de cuviinţă să-mi păstrezi dragostea ta, viu din când în când lângă tine, veşmintele mele de odinioară chemându-mă pe nume „Lotus a treia”, şi… ai să vezi.           Spunând acestea, se smulse din strânsoarea lui, adăugând:           — Plec!           O privi înmărmurit; ea se ridică deasupra capului său; el sări s-o prindă, dar nu reuşi să apuce decât un papuc, care, căzând pe pământ, se transformă într-o rândunică de piatră, mai roşie decât cinabrul şi transparentă precum cristalul. O luă de jos ca s-o aşeze ca pe-un lucru de preţ, apoi găsi, pe fundul unui cufăr, pelerina de mătase pe care-o purta ea când venise la el pentru prima dată. De atunci, când era năpădit de melancolia amintirilor, strângea la piept pelerina, strigând-o: „Lotus a treia!”, şi-o vedea ivindu-se îmbietoare, veselă, ea atunci când trăiau împreună, dar fără să rostească vreun cuvânt.           Remarca unui prieten:           Floarea n-are nevoie să înceapă a vorbi, Tăcuta stâncă totuşi plăcută-i cea dinţii.           Aceste două frumoase versuri de Lu Fang-wong5 sunt parcă anume făcute pentru această povestire.                                                                         SFÂRŞIT  

       Cu mult timp înainte, când orezul se măcina aproape zilnic cu piatra de moară, trăia un tânăr însurăţel. Lângă casa lui locuia vărul său care avea doi copii. într-o zi, flăcăul a ajutat-o pe tânăra-i nevastă să ducă orezul la moară, apoi a plecat pe deal să taie iarbă. După o bucată de timp, răzbindu-l foamea şi setea, s-a întors. Apropiindu-se de moară, s-a mirat văzând că măgăruşul mai învârtea roata şi peste tot era atâta linişte. Bruma de grăunţe trebuia să fie măcinată de mult, de acum trebuia să fie şi masa gata. Când a ajuns mai aproape a văzut cum coşul era tot acolo unde-l aruncase, iar grăunţele se făcuseră pulbere. Roata tot se mai învârtea, dar nici umbră de nevastă. Să fi zis că a plecat la mamă-sa, nu s-ar fi putut să plece fără să-i spună şi lui; să fi zis că a fugit, n-avea de ce: de când se luaseră nu se certaseră niciodată. De ce se gândea, de aia era mai nedumerit. S-a apucat şi a deshămat măgarul, a strâns făina, a plecat acasă, dar nici acasă n-a dat de nevastă. Se mâhnise aşa de tare că nu mai avea poftă nici de mâncare, nici de băutură. A început să întrebe în stânga şi în dreapta, dar nimeni nu-i văzuse nevasta. S-a întors iarăşi la moară, a intrat înăuntru, a ridicat piatra şi a văzut dedesubt o crăpătură din care a ieşit un scorpion negru de parcă era dat cu lac, cu un ac mai mare decât un ci. Atunci a înţeles că acel scorpion îi ucisese nevasta.      În acea clipă, scorpionul s-a repezit la el, dar băiatul, sprinten, s-a ferit în grabă. A alergat, a luat secera pe care o lăsase lângă moară şi a lovit cu ea în burta scorpionului, tăindu-i acul. Când să mai lovească o dată, scorpionul s-a prefăcut într-un nor negru care s-a ridicat în văzduh. Din mijlocul norului s-a auzit un glas:      - Băiete, băiete, peste trei ani să te pregăteşti că-ţi voi lua viaţa. înfuriat, băiatul a zvârlit secera după nor, dar norul a început să se rotească spre miazănoapte-apus. Uitându-se în jos, a văzut în piatra de moară o gaură adâncă şi întunecată unde erau îngrămădite lucrurile nevestei lui.      De atunci, băiatul ducea o viaţă singuratică. Când se întorcea de la muncă nu mai găsea masa pusă şi lampa aprinsă, nu mai avea cu cine schimba o vorbă. Ascuţise secera ca briciul şi o purta totdeauna cu el. Aşa a trecut mai bine de o jumătate de an, până ce, într-o zi, când se întorcea de pe deal, a văzut o fecioară care stătea pe o piatră la marginea drumului şi vărsa lacrimi amare bocindu-şi mama şi tata. Băiatul s-a apropiat de fată şi a întrebat-o:      - E târziu, de ce stai aici şi plângi? Plângând în continuare, fată i-a răspuns:      - Frăţioare, vezi-ţi de drum, sunt o biată orfană, am rămas şi fără mamă şi fără tată şi nu mai are nici un rost să trăiesc. Şi a început din nou să plângă.      Băiatul şi-a simţit şi el ochii umezi. S-a uitat în jur, dar nu se vedea nimeni. Afară se întunecase, lumea în sat dormea. Îşi frământa mintea ce să facă cu fata. Luându-şi inima în dinţi, i-a spus:      - Nu mai plânge, hai acasă la mine!      Fata şi-a şters lacrimile şi a plecat cu el.      Ajungând acasă, băiatul s-a gândit că dacă va găzdui fata îi vor ieşi tot felul de vorbe. S-a dus alături, la vărul său, să se sfătuiască. Nevasta acestuia nu se culcase încă şi tocmai se căznea să croiască nişte boneţele pentru cei doi copii ai săi, dar oricum măsura, tot nu ieşeau două boneţele dintr-un peticuţ de material. Băiatul le-a povestit cum a găsit fata pe drum şi cum a adus-o acasă. Apoi a zis:      - Vere, dacă vrei, vino la mine să dormim împreună şi trimit fata aici să doarmă cu nevasta ta.      Zis şi făcut. Băiatul a luat fata şi a dus-o acasă la vărul său. Copiii adormiseră, dar femeia tot se chinuia cu măsuratul. Văzând că băiatul îi zice acesteia verişoară, a început şi ea: verişoară-n sus, verişoară-n jos, parcă se cunoşteau de când lumea.      După ce au plecat cei doi, fata a zis:      - Verişoară, dacă nu te superi, dă-mi să-ţi fac eu boneţelele.      A luat foarfecă şi din două tăieturi le-a croit, apoi le-a cusut. A mai brodat pe ele câte un bujor. Verişoară nu mai putea de bucurie uitându-se la ele. În sinea ei se gândea: „Fata asta e frumoasă, e harnică, e pricepută, noroc de cine o va lua de nevastă".      A întrebat-o pe fată:      - Cum ţi se pare vărul meu? Dacă ar fi după mine, aş zice că vă potriviţi. Tu nu mai ai pe nimeni pe lume, lui văru-meu i-a murit nevasta.      Fata a lăsat capul în jos şi a îngăimat:      - Mi-e teamă că vărul dumitale nu mă vrea! Verişoara, bucuroasă că fata nu e împotrivă, a luat-o de mână şi i-a zis:      - Fii liniştită, vorbesc eu cu el.      A doua zi, cum s-a luminat, verişoară s-a dus la băiat şi i-a zis:      - Vere, ţi-am găsit o nevastă cum nu se poate mai bună!      Bănuind despre ce e vorba, băiatul a întrebat-o:      - Despre ce nevastă vorbeşti?      Verişoară îi tot dădea înainte cu laudele. Bărbatu-său, fire care nu se aprindea atât de uşor, a încruntat sprâncenele şi a zis:      - Dar nu ştim nici de unde vine, nici ce-i cu ea. Să te însori cu o fată găsită pe drum?      Nevastă-sa nu s-a lăsat:      - Ce nevoie are de toate astea? Se vede cât de colo că e o femeie bună şi vărul nostru are nevoie de o nevastă care să-i facă de mâncare şi să-i coase hainele. Tu habar nu ai cât de greu e să trăieşti singur .      Bărbatu-său n-a mai avut ce zice, iar băiatul s-a supus.      Băiatul s-a însurat cu fata şi o duceau foarte bine. Fata era potolită la vorbă şi tare harnică. Băiatul era mulţumit şi toată lumea-i vorbea numai de bine. După vechiul obicei, băiatul îşi ascuţea mereu secera şi ziua o purta cu el, iar noaptea dormea cu ea sub pernă. Nu se ştie din ce motive, nevasta, cum vedea secera, se schimba la faţă. într-o zi a început să plângă în faţa lui bărbatu-său. Acesta, crezând că-şi plânge iarăşi părinţii, s-a apropiat de ea s-o mângâie, dar fata l-a îmbrâncit. Băiatul n-a ştiut ce să creadă. Fata s-a oprit din plâns, şi-a şters lacrimile şi şi-a văzut mai departe de treabă. În aceeaşi seară, înainte de culcare, nevasta a zis:      - Cum să nu fiu supărată, sunt nevasta ta, dar te porţi cu mine ca şi cu o străină.      Băiatul nu se dumerea despre ce e vorba şi a întrebat-o:      - De ce crezi treaba asta? Oftând, fata a zis:      - Dacă nu vezi în mine o străină, de ce nu te desparţi de secera asta nici ziua, nici noaptea?      Băiatul i-a răspuns:      - Port secera spre a mă apăra de Duhul Scorpionului.      Fata a izbucnit în râs:      - Dar viteaz mai eşti! Despre ce duh tot vorbeşti?      Şi chiar dacă ar fi aşa, crezi că se sperie Duhul Scorpionului de secera ta? Vezi-ţi de treabă, bărbate, cu nălucile tale!      De atunci, băiatul n-a mai purtat cu el secera, iar nevastă-sa n-a mai plâns. Şi au trecut câteva luni fericite şi liniştite. Într-una din zile, mieroasă, nevasta i-a spus:      - Bărbate, înainte de moarte, părinţii au mai lăsat unele lucruri. Pe cât văd, anul acesta nu ne va fi de ajuns orezul. Mă duc să vând lucrurile alea şi să mai cumpărăm măcar un mu* [*A paisprezecea parte dintr-un hectar] de pământ. A strâns prin casă şi a plecat.      In ziua aceea, văru-său se dusese să culeagă vreascuri. Tocmai se căţărase într-un copac înalt şi tăie nişte uscături. Aruncându-şi ochii în jos, a văzut femeia cum alerga şi apoi s-a strecurat în mare grabă într-o peşteră. Părându-i-se ciudat, vărul a rămas cu ochii la peşteră. A aşteptat, a aşteptat, dar femeia n-a mai ieşit. A coborât din copac şi tiptil, tiptil, s-a apropiat de peşteră. Printr-o crăpătură s-a uitat înăuntru. S-a speriat aşa de rău de ce-a văzut că i s-a ridicat părul în cap. In peşteră se afla un scorpion uriaş, lângă care era o piele verde ca veninul. De frică n-a mai apucat să strângă vreascurile pe care le tăiase, a fugit acasă şi i-a spus lui văru-său tot ce a văzut.      Acesta a luat din nou secera şi a început s-o ascută. A doua zi s-a întors şi nevasta. A dat banii bărbatului, zicându-i:      - Ai grijă ce faci cu banii, nu-i cheltui într-o singură zi. Tot ce mai aveam acolo am vândut, dar n-am adus decât o parte din bani. Ce-a mai rămas, am să iau la anul. Apoi s-a apucat zorită de treabă.      Văzând toate acestea, băiatul şi-a zis:      - Uite ce nevastă bună am! De unde până unde să fie ea Duhul Scorpionului?      Şi a pus secera bine.      După câtva timp i-a spus lui văru-său:      - Vere, poate că n-ai văzut bine atunci.      A mai trecut o bucată de. timp. Văru-său îi purta mereu de grijă, dar nevastă-sa nu credea nimic:      - Dacă ar fi Duhul Scorpionului, aşa cum spui tu, n-ar mai trăi cu el de atâta timp.      Bărbatu-său n-avea chef să se certe cu ea şi doar dădea din cap. După puţin timp, şi-a adus aminte că scorpionul îşi schimbă pielea la un an o dată.      În anul următor, el a început să se ducă mai des după vreascuri şi de câte ori se ducea dădea târcoale în jurul peşterii, până când, într-o zi, când s-a uitat prin crăpătură, iarăşi a dat de scorpionul cel verde şi alături de el se afla o altă piele. A rupt-o la fugă spre casă, l-a luat de mână pe văru-său şi l-a dus la peşteră. Se lăsase întunericul, tot muntele era scufundat în beznă, doar în peşteră licărea o lumină. S-a uitat prin crăpătură şi a văzut că acea lumină erau ochii scorpionului care luceau ca nişte bulgări de foc. Pe burta scorpionului crescuse un alt ac, dar nu atât de mare cât cel pe care-l tăiase. A luat un bolovan şi a vrut să-l arunce în scorpion, dar în peşteră s-a făcut întuneric şi n-a mai văzut nimic.      Când s-a întors acasă, nevasta deja venise şi i-a dat iarăşi o legătură de bani, veselă şi zâmbitoare, mai mieroasă ca oricând. Văzând acestea, băiatul a lăsat iarăşi secera.      Zilele treceau una după alta. Văru-său pândea tot timpul. Într-o zi l-a chemat pe băiat la el acasă să se sfătuiască. A luat o furcă de fier, au înroşit-o în foc şi văru-său l-a trimis să omoare scorpionul. Dar văzându-şi nevasta dormind, băiatului i s-au înmuiat mâinile. Tocmai atunci, aceasta s-a trezit şi, dând cu ochii de furca înroşită în mâinile bărbatului, a sărit în sus, s-a rostogolit o dată şi s-a prefăcut în scorpion. Ochii ca doi bulgări de foc au început să strălucească. Băiatului i-a trecut slăbiciunea şi s-a repezit la scorpion, vârând furca în el.      Atunci scorpionul a zis:      - Mai trebuia să-mi schimb pielea o singură dată şi-mi creştea la loc acul cel veninos. Mai aveam numai un an şi te omoram.      Şi şi-a dat duhul.          

       Demult, tare demult, să înveţi carte era o treabă foarte anevoioasă. Dascălii care nu-şi băteau elevii erau socotiţi dascăli proşti, tot aşa cum părinţii care nu-şi băteau copiii se credea că nu ştiu să-i crească. Pe atunci, trăia o familie foarte înstărită care avea un singur copil: un băiat ce se chema De Iu. Capul familiei dorea din tot sufletul ca De Iu să se instruiască şi să ajungă demnitar. Şi a angajat un dascăl foarte aspru să se ocupe de instruirea băiatului. Acesta îi dădea lui De Iu să citească în fiecare zi câteva cărţi, şi în ziua următoare acesta trebuia să le ştie pe de rost chiar dacă nu înţelegea mai nimic din ele. În plus, mai încasa şi câte o bătaie cu linia peste mâini de i se umflaseră degetele. Învăţa bietul De Iu până la miezul nopţii, şi când se culca nu putea să adoarmă de frică, dar fără nici un folos, iar a doua zi dascălul îi dădea şi mai mult de învăţat. Slăbise băiatul şi intrase frica în el: numai ce-l vedea pe dascăl, că uita tot ce învăţase. Şi bătaia se înteţea tot mai mult, iar băiatul trăia cu frica în sân. într-o seară trecuse de miezul nopţii, dar De Iu tot învăţa, când a simţit aşa, dintr-odată, că i se face capul din ce în ce mai mare şi mai greu. Îi era aşa de somn, încât de-abia se mai ţinea pe picioare, dar strângea din ochi şi încerca să se ţină tare, până ce a adormit cu capul pe masă. Şi a visat că dascălul se îndrepta ameninţător către el, cu linia în mână. De frică s-a trezit, s-a frecat la ochi şi a văzut că în faţa lui se afla o fată cu faţa ca o piersică pârguită, care zâmbindu-i i-a spus:      - Pe mine m-a adus vântul şi văzând că-i lumină, am intrat. Lasă-mă să înnoptez la tine!      Speriat, De Iu a răspuns:      - Nu se poate, nu se poate! Nu pot să te găzduiesc! Caută-ţi un loc în altă parte!      Dar fata, nici gând să se mişte:      - Cum de nu-ţi este milă de mine? Vin aşa de departe şi nu cunosc pe nimeni, unde să mă duc?      Nemaiputând răbda, băiatul a zis:      - Nu-i vorba că n-aş vrea să te las să înnoptezi aici. Dar ce ştii tu câte necazuri am eu! Dacă mâine nu ştiu cărţile acestea pe dinafară şi mai află dascălul că am găzduit o fată, mă omoară în bătaie.      Făta a început să râdă:      - Să înveţi lecţia pe dinafară e o treabă foarte uşoară. De Iu, înfuriat i-a răspuns:      - Dacă zici că e treabă uşoară, învaţ-o tu, să te văd! Fata a luat cartea, a citit o dată, a închis-o şi a spus lecţia pe dinafară. De Iu a rămas uluit cât de repede a învăţat fata.      Atunci, aceasta i-a spus:      - Dacă mă asculţi, îţi garantez că mâine ai să ştii lecţia. Şi acum nu te mai chinui toată noaptea. De Iu nu mai putea de bucurie şi de mirare.      Fata a deschis gura şi a scuipat o perlă mică, zicându-i:      - Ţine-o în gură, dar nu cumva s-o înghiţi.      Băiatul a încuviinţat, şi-a băgat perla în gură şi a simţit că, şi fără să citească, ştia toată cartea pe dinafară. Uşurat, a început să vorbească şi să râdă cu fata.      Înainte, de unul singur, noaptea-i părea nesfârşită, dar acum, în doi, nici n-a simţit când s-a luminat de ziuă.      De Iu s-a spălat pe faţă, a băgat perla în gură, a luat cartea şi s-a dus la dascăl. Acesta a aşezat linia pe masă şi l-a pus pe băiat să spună lecţia. De Iu nu mai tremura ca altădată şi a spus lecţia fără nici o greşeală de la început până la sfârşit. Dascălul a rămas mulţumit şi i-a dat pentru a doua zi de două ori pe atâtea lecţii de învăţat.      A fost pentru prima dată când n-a luat bătaie de când începuse să înveţe cu acel dascăl. S-a întors în grabă în camera lui, unde-l aştepta fata plină de bucurie, şi i-a înapoiat perla. Seara n-a citit decât o dată lecţia şi o ştia pe dinafară. Fata era foarte isteaţă şi toată noaptea i-a povestit fel de fel de lucruri, aşa că de-abia în zori a adormit o clipă şi apoi, cerându-i fetei perla, s-a apucat să mai repete o dată. Nici în ziua aceea De Iu n-a luat bătaie şi dascălul i-a dat şi mai mult de învăţat. întorcându-se în camera lui, fata l-a primit din nou cu bucurie şi iarăşi au vorbit toată noaptea. Fata i-a spus că se numeşte Şuan Ţie şi mai are o soră care se numeşte Şuan Mei.      Ziua, De Iu trebuia să se ducă la bibliotecă şi să înveţe, iar noaptea şi-o petrecea discutând.      Aşa au dus-o ei mult timp. într-o zi, De Iu, care toată noaptea nu dormise, a aţipit cu capul pe masă. Tocmai atunci le-a văzut dascălul care a dat un strigăt. Băiatul, speriat, a început să tremure şi din nebăgare de seamă a înghiţit perla.      Când s-a întâlnit seara cu fata, aceasta, supărată, cu sprâncenele încruntate i-a zis:      - Ţi-am spus să nu înghiţi perla, dar tu ai înghiţit-o, aşa că trebuie să ne despărţim.      Mâhnit şi nedorind să se despartă de fată, De Iu a spus:      - N-ai decât să-mi tai burta şi să scoţi perla.      Îndurerată, fata l-a certat:      - Ne-am înţeles aşa de bine şi acum ce vorbe sunt astea? Nu mai pot rămâne aici şi trebuie să plec.      Băiatul a întrebat-o:      - După ce pleci, unde să te caut? Fata i-a răspuns:      - N-am să-ţi ascund nimic. În Ţiao Gi Cuo se află Muntele Celor Opt Comori. Acolo stau eu.      Băiatul s-a mirat şi i-a spus:      - N-am auzit în viaţa mea de Ţiao Gi Cuo. Poate sunt câteva mii de li până acolo. Cum ai să ajungi?      Iar fata i-a răspuns:      - Nu te îngriji de mine. Vino în curte şi ai să înţelegi cum voi ajunge.      Şi vocea-i devenea din ce în ce mai slabă. L-a apucat pe băiat de mână şi l-a dus în curte. Acolo a desenat o cruce pe pământ şi ş-a aşezat în mijlocul ei, apoi a zis: Vino, vântule de răsărit, şi tu, vântule de apus, şi duceţi-mă aşa cum am venit. Şi deodată s-a iscat un vânt şi fata a început să plutească precum frunzele copacilor, apoi s-a ridicat în văzduh şi s-a făcut nevăzută.      Băiatul s-a uitat lung după ea, apoi s-a frecat la ochi şi a intrat în casă. Toată noaptea n-a dormit de supărare şi nici mâncarea nu i-a tihnit. Ziua şi noaptea se gândea la Şuan Ţie, iar când adormea o visa. Ar fi vrut să plece după ea, dar nu ştia unde se află acel loc, iar părinţii erau ' cu ochii pe el. Dar cu toate că nu dormea şi nu mânca mai nimic, acum era mai zdravăn decât înainte. Ţinea minte tot ce învăţa şi ştia să şi răstălmăcească. Cum punea mâna pe pană, literele se aşterneau pe hârtie, aşa că dascălul a fost nevoit să recunoască în faţa tatălui că l-a învăţat tot ce trebuia să ştie spre a putea să plece la examenul de demnitar. Părinţii i-au făcut băiatului bagajele, iar acesta, deşi nu prea avea tragere de inimă, se gândea că totuşi după ce va fi demnitar va scăpa de sub ochii părinţilor.      A luat examenele la toate gradele şi împăratul a vrut să-l numească demnitar în capitală, dar el a cerut să fie trimis în cel mai îndepărtat colţ de ţară. Împăratul l-a trimis în Iun Nan, în partea de miazăzi a ţării. În drum spre Iun Nan, băiatul a văzut că munţii erau din ce în ce mai falnici şi mai împodobiţi, apele mai liniştite şi mai limpezi, aşa că s-a gândit că nu mai e mult până la Ţiao Gi Cuo. Unde ajungea întreba de numele acestui loc, dar nimeni nu putea să-i dea un răspuns. într-o zi a întâlnit un bătrân vânător care i-a spus că Muntele Celor Opt Comori se afla la câteva mii de li depărtare. L-a descusut pe vânător cum se poate ajunge acolo şi a plecat mai departe.      A mers aşa două zile şi două nopţi, iar a treia zi a văzut cum satele se răresc şi pe drum erau din ce în ce mai puţini trecători. După un timp a întâlnit un flăcău cam de vârsta lui care stătea tolănit la marginea drumului. Acesta era galben de parcă n-avea picătură de sânge în el. De Iu s-a gândit că poate e bolnav sau a fost jefuit de hoţi şi apropiindu-se de el l-a întrebat:      - Ce stai aici întins, frăţioare, vrei cumva să te ajut să te ridici?      Dar flăcăul i-a răspuns:      - Nu cumva să mă ridici! Eu sunt un om care n-are inimă.      De Iu s-a apropiat şi s-a uitat la pieptul lui. Flăcăul îşi acoperea cu amândouă mâinile pieptul din care-i fusese scoasă inima.      De Iu a vrut să plece mai departe, dar şi-a dat seama că flăcăul rănit pare un om bun care are nevoie de ajutor. Apoi l-a întrebat:      - Spune-mi, băiete, cu ce pot să te ajut?      Flăcăul l-a rugat pe De Iu să se aşeze lângă el, zicându-i:      - Am să-ţi povestesc prin tot ce am trecut eu. În viaţa mea am întâlnit cel mai rău duh şi cea mai frumoasă femeie.      De Iu s-a aşezat şi flăcăul i-a povestit păţania lui. Pe băiat îl chema Uang Gi şi era singurul copil la părinţi. Cu trei ani înainte, mama-i murise şi, răpuşi de durere, el şi tatăl lui au hotărât să se ducă la templu să ardă mirodenii în amintirea mamei. Au plecat înainte de revărsatul zorilor şi după o bucată de drum au ajuns la templul Regelui de Jad. După ce au ars mirodeniile au ieşit în curtea templului şi, deodată, de după o piatră albă a apărut o mândreţe de femeie care a început să le zâmbească. Tatăl a întrebat-o de unde vine şi ea a răspuns că vine din spatele pietrei; a întrebat-o pe cine mai are acasă şi ea a răspuns că nu mai are pe nimeni. Apoi femeia-a plecat.      A doua zi, tatăl a trimis peţitori la casa femeii, iar aceasta era deja pregătită pentru peţit şi-i aştepta la poartă.      În aceeaşi zi, peţitorii au adus-o în casa tatălui. La puţin timp, tatăl a plecat după treburi. Rămânând singură, femeia şi-a pipăit faţa care deîndată s-a alungit şi s-a schimonosit, iar unghiile i-au crescut şi s-au prefăcut în nişte cârlige. Aceasta a întins mâinile să-l prindă pe Uang Gi, care de-abia a scăpat cu fuga. Seara, băiatul a povestit tatălui totul, dar acestuia nu i-a venit să creadă. De atunci, Uang Gi n-a mai îndrăznit să se arate în faţa mamei vitrege în lipsa tatălui.      Au trecut câteva luni. Într-o zi, femeia, ştergându-şi lacrimile, a început să se plângă tatălui:      - Cu toate că nu-mi este fiu bun, eu îl socotesc ca şi copilul meu, iar el nici măcar mamă nu-mi zice.      Auzind aceasta, tatăl, de teamă că Uang Gi o va supăra pe mama vitregă dacă va rămâne acasă, îl trimitea în fiecare zi la pădure să strângă vreascuri şi să taie iarbă. In pădure întâlnea zilnic o fecioară care se plimba de colo până colo, apoi se mai oprea din loc în loc şi îngâna ceva, iar câteodată îi arunca priviri furişe.      Într-o seară, când s-a întors acasă, a auzit-o plângând pe mama vitregă care îi spunea tatălui:      - Dacă vrei să-l păstrezi pe fiul tău, am să plec eu, iar dacă mă vrei pe mine, trebuie să-mi dai inima lui.      Auzind aceste cuvinte, Uang a vrut să intre să se măsoare cu mama vitregă, dar tatăl său l-a oprit. A doua zi a plecat din nou după vreascuri. Era mâhnit peste poate şi se gândea: „Dacă voi pleca de acasă poate că zgripţuroaica îl va pierde pe tata; dacă voi rămâne, poate că tata cu mâna lui mă va pierde pe mine". Tot gândindu-se şi socotindu-se, s-a pomenit în pădurea de sălcii şi amărât foc a oftat: „Munţii pot fi mutaţi, apele îşi pot schimba cursul, numai necazul meu este greu de urnit".      Ridicându-şi capul, a văzut în faţa lui o fecioară care venea înceta spre el şi cu blândeţe l-a întrebat:      - Ce alt lucru mai greu există pe lume decât să muţi munţii şi să schimbi cursul apelor? Băiatul nu i-a răspuns, gândindu-se că aceasta este totuşi o fată şi încă prea tânără şi nu i-ar putea fi de folos cu nimic.      Atunci fata i-a spus:      - Ştiu ce te frământă. Află că mama ta vitregă este zgripţuroaica din munţii de miază-noapte-apus şi vrea să-ţi mănânce inima. Dacă mă vei asculta, zgripţuroaica nu va putea să te piardă. A deschis mâna şi i-a dat băiatului o biluţă argintie, spunându-i: Zgripţuroaica îl va pune pe tatăl tău să-ţi scoată inima, dar tu să iei biluţa şi să spui: ,,Prefă-te!" şi biluţa se va preface într-o inimă pe care s-o dai tatălui tău, iar tu să fugi în pădurea de sălcii, unde vei găsi un cal. Să încaleci şi să nu te opreşti până când nu se va opri calul singur.      Băiatul s-a întors acasă. Zgripţuroaica se jelea de mama focului. Oftând, tatăl l-a luat de mână, a ieşit din curte şi au mers, au mers până au ajuns în pădurea de sălcii. La umbra unei sălcii se afla un cal care aştepta.      Atunci băiatul a spus:      - Tată, aşa-i că zgripţuroaica ţi-a spus să-mi smulgi inima?      Tatăl lui nu se putea opri din plâns.      - Nu mai plânge, tată, ştiu că-ţi este greu să îndeplineşti porunca zgripţuroaicei. Şi aşa cum i-a spus fata, a scos biluţa care s-a prefăcut într-o inimă pe care a dat-o tatălui său, iar el a încălecat şi a plecat în goana calului.      După un timp a auzit un vaiet, calul continua să gonească, dar plânsetul se auzea din ce în ce mai aproape, parcă ar fi fost la urechea lui. Fără să-şi dea seama, a oprit calul şi când s-a uitat înapoi a văzut o femeie îmbrăcată în alb, cu un coş pe mână, care s-a oprit în faţa calului şi a început să se jeluiască:      - Doamne, doamne, mi-a murit bărbatul şi soacră-mea m-a trimis după iarbă-fără-miez, fie-ţi milă de mine şi spune-mi unde să găsesc iarba-fără-miez.      Uang Gi i-a spus:      - Nu mai întreba pe nimeni, vieţuitoarele fără inimă mor, iar iarba piere, atunci cum să găseşti iarba-fără-miez?      Cum a spus aceste cuvinte, calul s-a şi prăbuşit şi n-a mai putut fi ridicat. Femeia a aruncat coşul, şi-a pipăit faţa cu mâinile şi deodată faţa i s-a schimonosit, iar unghiile i s-au lungit ca nişte căngi.      Atunci, zgripţuroaica a strigat:      - M-ai păcălit dându-mi o inimă falsă, dar acum ai să mi-o plăteşti! Şi s-a aruncat asupra băiatului, prinzân-du-l în căngi şi smulgându-i inima.      Când şi-a revenit, alături de el se afla fecioara. Ea nu l-a dojenit pentru că nu i-a ascultat sfatul, ci doar a spus:      - Ceea ce a înghiţit zgripţuroaica nu era o inimă falsă, ci o potcoavă în opt colţuri, iar ea deja a murit. Dar tu acum eşti un om fără inimă. Eu am să plec la cele opt insule din cele patru mări, să caut iarba vie care-ţi va ajuta să-ţi crească din nou inima. De data asta, te rog foarte mult să-mi asculţi sfatul! Şi s-a făcut nevăzută.      După ce a terminat de povestit, Uang Gi, tulburat, a întrebat:      - Spune-mi, poate fi cineva mai bun decât ea?      Ascultând povestirea lui Uang Gi, De Iu şi-a adus aminte de Şuang Ţie şi a oftat:      - Şi eu am întâlnit o asemenea fată şi nu ştiu dacă în viaţa asta o voi mai întâlni vreodată. Dar n-a apucat să termine că s-a stârnit un vânt care a aşezat uşor pe pământ o fecioară.      Înmărmurit de bucurie, De Iu a strigat-o:      - Şuang Ţie!      Dar fata, ca şi când nu l-ar fi auzit, s-a îndreptat spre Uang Gi şi a presărat deasupra lui iarba vie, iar acesta s-a ridicat din iarbă plin de vigoare.      De Iu, plin de îngrijorare, gândindu-se că fata poate s-a îndrăgostit de altul, a mai strigat-o o dată:      - Şuang Ţie, de ce nu vrei să-mi răspunzi? Fata l-a privit mirată şi i-a spus:      - Ţi se pare, băiete, eu sunt Şuang Mei, pe sora-mea o cheamă Şuang Ţie. Dar tu eşti cumva De Iu?      Bucuros că totuşi e pe urmele fetei de care se îndrăgostise, băiatul a întrebat-o:      - Unde este sora ta? Unde se află Muntele Celor Opt Comori?      Şuang Mei i-a luat pe cei doi şi, trecând de pe o culme de munte pe alta, când a răsărit luna au ajuns la poalele unui munte falnic. De jur-împrejurul acestui munte se întindea o apă limpede cum e cristalul. Pe munte se aflau brazi argintii printre care sclipea un pavilion înconjurat de nouraşi. Şuang Mei a făcut cu mâna un semn şi din tufişul de papură s-a desprins o bărcuţă care s-a apropiat cât ai clipi de mal. Din barcă au coborât două fecioare frumoase de picau, apoi au urcat cu toţii în barcă. La picioarele muntelui erau aşteptaţi de mulţi oameni care au început să le vorbească cu prietenie. De Iu a început să iscodească în dreapta şi în stânga, dar printre atâtea fete frumoase nu o vedea pe Şuang Ţie. Apoi au urcat cu toţii la pavilion, în poarta căruia îi aştepta un bătrân.      Şuang Mei a spus:      - Acesta este De Iu! Iar bătrânul a răspuns:      - Bine aţi venit! Intraţi în curte.      De Iu a intrat în prima curte şi din prima în a doua şi din a doua în a treia până a ajuns într-o cameră de oaspeţi mare şi răcoroasă. Acolo, bătrânul l-a ospătat pe cinste. Băiatul, însă, era cu gândul la Şuang Ţie şi se tot mira de ce nu mai apare odată. După ce au fost strânse bucatele, bătrânul i-a spus:      - Pari foarte obosit şi ar trebui să te odihneşti. N-a terminat bine de spus aceste vorbe şi băiatul s-a trezit condus într-o cameră liniştită, împodobită cu lucruri din lac roşu şi argint filigranat, dar fata tot nu era. L-a cuprins îngrijorarea şi cu greu a adormit.      Nici a doua zi dimineaţa Şuang Ţie nu s-a arătat. Bătrânul a spus din nou:      - Şuang Mei, du-i pe băieţi la Muntele de Răsărit să se mai distreze!      După ce au ieşti din curte, De Iu a întrebat:      - Unde este Şuang Ţie, de ce nu se arată deloc? Dar Şuang Mei s-a făcut că nu aude. I-a dus pe cei doi la Muntele de Răsărit: la poalele muntelui curgeau ape cristaline; pe munte erau numai flori. O mulţime de fete îmbrăcate în straie roşii şi verzi, fie că şedeau, fie că se plimbau pline de veselie. De Iu nu avea ochi să le vadă. Şuang Mei şi Uang Gi se ţineau de mână şi se bucurau, dar el se simţea şi mai singur.      A treia zi, bătrânul a îndemnat-o pe Şuang Mei să-i ducă pe cei doi la Muntele de Apus. Muntele era acoperit cu bambus, iar stâncile erau mai frumoase decât cele pictate în tablouri. Fetele care se plimbau pe munte erau tot atât de frumoase ca Şuang Ţie. Şuang Mei şi Uang Gi erau şi mai fericiţi, iar De Iu şi mai întristat.      A patra zi, bătrânul a trimis-o pe Şuang Mei cu băieţii la Muntele de Miazăzi. Când au ieşit din curte, nemaiputându-se stăpâni, De Iu a spus:      - Degeaba îmi arăţi toate frumuseţile, mai bine mi-ai arăta-o pe Şuang Ţie. Pentru ea am venit aici!      Ascultându-i, Şuang Mei s-a schimbat la faţă şi a zis:      - Am să-i spun lui Şuang Ţie că vrei s-o vezi şi să vedem care e părerea ei.      Apoi fata parcă ar fi zburat, aşa de repede a ajuns la Muntele de Miazănoapte, de unde s-a întors cu răspunsul că Şuang Ţie vrea să-l vadă pe băiat.      Au plecat împreună la Muntele de Miazănoapte. Aici au intrat într-o peşteră de piatră. În fundul peşterii, pe o piatră, stătea căţărată o vulpe roşie care a sărit jos şi le-a ieşit în întâmpinare. Şuang Mei a spus:      - Aceasta este Şuang Ţie!      Cuprins de durere, De Iu s-a aplecat şi a luat vulpea în braţe. Şuang Mei a spus:      - Şuang Ţie nu mai are perla, de aceea nu a mai putut să-şi recapete înfăţişarea omenească. De atunci s-a izolat aici, de unde n-a mai ieşit şi cu nimeni nu s-a mai văzut.      Pe De Iu l-au podidit lacrimile, iar vulpea a început să plângă şi ea. După un timp, Şuang Mei a spus:      - E timpul să plecăm.      Vulpea a sărit din braţele lui De Iu, dar acesta, cu inima grea, a spus:      - Din cauza mea a ajuns Şuang Ţie ceea ce este şi stă închisă în această peşteră rece de atâta timp. Nu pot s-o părăsesc. Şi a luat din nou în braţe vulpea.      Văzând aceasta, Şuang Mei a zis:      - Dacă o mai iubeşti pe Şuang Ţie, aşteaptă aici şi eu mă voi duce în pădurea de pe Muntele de Miazănoapte şi oricât de tare va fi vântul, oricât de mare zăpada, nu mă voi întoarce până nu voi aduce cu mine iarba care să dea înapoi perla. Şi s-a făcut nevăzută.      De Iu a aşteptat în peştera de piatră o zi, apoi o altă zi, şi în cea de-a treia zi, deodată, a apărut în faţa lor Şuang Mei. În mână ţinea un fir de iarbă şi i-a spus lui De Iu:      - Dacă vei roade acest fir de iarbă, vei putea să scoţi perla înghiţită.      De Iu a luat degrabă iarba şi a pus-o în gură, dar iarba era mai amară decât fierea. Băiatul nu s-a dat bătut şi a înghiţit-o toată. Atunci a simţit un zgomot în pântece şi când a deschis gura, a scuipat perla lui Şuang Ţie. Vulpea s-a ridicat în două picioare şi s-a prefăcut din nou în fecioară. E greu de descris bucuria celor doi.      În aceeaşi zi a fost mare sărbătoare: nunta celor două perechi care au trăit în fericire până la adânci bătrâneţi.

     În apropierea pădurilor de pe Muntele Ţin trăia odată un fecior mândru, Iang U, cu bătrâna lui mamă. Iang U se născuse pe malul Fluviului Galben. Într-un an, apele fluviului s-au revărsat, pustiind totul. Atunci mama şi-a luat băiatul şi ce a mai putut salva de furia apei şi au plecat în căutarea unui loc liniştit. Aşa au ajuns ei aici. De mic copil, Iang U o ajuta pe mama sa: ba strângea vreascuri din pădure, ba prindea peşte din râu. În fiecare zi se ducea în pădure, dar niciodată n-a străbătut-o până la capăt. În acea zi de toamnă, frunzele copacilor se împodobiseră cu toate culorile: de la galbenul aurului până la roşul curmalelor. Tot strângând vreascuri, a ajuns pe nesimţite într-un loc, în care nu mai fusese: aici creşteau nenumăraţi pomi de şâţî* încărcaţi de fructe aurii. Deşi era după amiază, razele soarelui aveau strălucirea dimineţii, raze şi fructe se îmbinau într-o armonie de culori. Iang U s-a căţărat în pom şi a cules multe fructe să le ducă mamei lui. Cum a intrat pe poartă, a strigat:      - Bucură-te, mamă, de Anul Nou vom avea şi noi băutură.      Mama s-a bucurat nespus.      Băutura preparată din şâţî era aşa de gustoasă şi de parfumată, încât de departe i se simţea aroma. În noaptea de Anul Nou, bătrâna a spus:      - Băiete, în afară de băutură de şâţî* [*Pom fructifer specific Chinei] şi nişte legume nu avem altceva în seara asta.      Băiatul a adus băutura şi, cum a ridicat capacul, mireasma s-a răspândit în toată casa. Dar nici n-a apucat să toarne în castroane că uşa casei s-a deschis încetişor şi un flăcăiandru a intrat zâmbind. S-a aşezat la masă şi parcă aştepta să bea din băutură.      Iang U gândea: „De sărbători, cu cât sunt oameni mai mulţi, cu atât e mai vesel". Şi i-a zis băiatului:      - Dacă vrei, rămâi să petrecem împreună Anul Nou!      Băiatul a răspuns:      - Dar frumos mai miroase băutura asta! Şi a ridicat castronul, golindu-l. Bucuros, Iang U l-a umplut din nou. Şi aşa au petrecut până s-a luminat de ziuă.      Atunci flăcăul s-a ridicat şi a spus:      - Frate, mâine la miezul nopţii să aprinzi lumânarea şi voi veni îndată. Şi s-a făcut nevăzut.      A doua zi la miezul nopţii, Iang U a aprins lumânarei şi a ieşit în întâmpinarea oaspetelui. Dar cum a deschis uşa a dat cu ochii de o masă încărcată ci toate bunătăţile pământului. Flăcăul era aşezat la masă şi i-a făcut semn cu mâna. A ieşit şi bătrâna şi mută de uimire a întrebat:      - Ce-i asta, fiule?      Iar flăcăul i-a răspuns:      - Mătuşico, toate astea le-am adus pentru dumneata. Şi am adus şi pentru Iang U un dar.      Şi zicând acestea, a vârât mâna în cingătoare şi a scos o bucată de aur mai mare decât limba unei vaci. Frate, ia-o! E de pe Muntele Dragonului cel Negru. Tot muntele acesta e din aur, dar e păzit de un dragon negru şi nimeni nu se poate apropia. Iar acum trebuie să ne despărţim      Iang U s-a uitat la bucata de aur care strălucea de-ţi lua ochii şi cu părere de rău a spus:      - Frate, dacă ai alte treburi, du-te! Dar dacă vreodată îmi va fi dor de tine, te-aş putea găsi?      - E uşor să mă găseşti. Să intri în pădure şi să faci o sută de paşi, apoi să te aşezi cu faţa spre soare-apune şi să mă strigi de trei ori şi voi veni negreşit.      Mamă şi băiat l-au petrecut pe flăcău. Peste puţin s-a făcut 15 ale lunii* [15 ianuarie - sărbătoarea lampioanelor]. În acea seară, mama a pregătit mâncare de sărbătoare, Iang U şi-a făcut un lampion din hârtie roşie şi a plecat în pădure să-l caute pe flăcău, să petreacă împreună. Umbrele copacilor se întindeau înaintea lui, zăpada scârţâia sub picioare. A numărat o sută de paşi şi s-a oprit. S-a aşezat cu faţa spre soare-apune, şi-a potrivit vocea şi a strigat de trei ori:      - Frate!      Nici n-a apucat să termine că s-a pomenit cu flăcăul în faţa lui. Amândoi s-au bucurat foarte mult.      La înapoiere, bătrâna îi aştepta cu toate mâncărurile tradiţionale. După ce au mâncat şi au băut, bătrâna a zis:      - Am auzit că în oraşul Iang Giou în fiecare an la 15 ianuarie este mare sărbătoare de ziua lampioanelor. Oare o fi adevărat?      Iang U a adăugat:      - Am auzit că lampioanele din Iang Giou sunt cele mai frumoase.      Flăcăul a răspuns:      - Aşa e frăţioare. Cum în seara asta nu avem nici o treabă, să mergem şi noi să privim!      Bătrâna s-a speriat auzindu-i:      - De aici şi până la Iang Giou sunt câteva mii de li şi chiar dacă ar fi numai câteva sute de li tot n-aţi putea ajunge în seara asta.      Flăcăul a râs:      - Nu ne trebuie prea mult timp să ajungem la Iang Giou. Frăţioare, urcă-te în spatele meu. Plecăm mai devreme să ne întoarcem mai devreme şi la înapoiere o să apucăm să mai tragem şi un pui de somn. Flăcăul l-a luat pe Iang U în spate, a ieşit afară şi după câţiva paşi s-a făcut nevăzut. Până să iasă mama pe poartă, ei ajunseseră la câteva sute de li distanţă. Pământul era acoperit de zăpadă albă, iar pe cer strălucea luna: pe zăpadă sclipeau lampioane roşii, iar pe cer sclipeau stelele cristaline. După puţin timp, cei doi au ajuns la Iang Gîou, In oraşul acesta curgeau ape limpezi, cristaline, şi se înălţau clădiri vechi cu acoperişurile răsucite. Pe străzi, pe poduri, erau agăţate tot felul de lampioane: în formă de leu, de lotus, de flori, de peşti exotici, de fluturi, de rodii. Era mai lumină decât ziua. Tot uitându-se ba la una, ba la alta, cei doi au ajuns la un pod de jad unde se strânseseră câteva sute de oameni. S-au îngrămădit şi ei printre ceilalţi şi au văzut prinse de capetele podului două lampioane nemaipomenit de frumoase, care străluceau de-ţi luau ochii. Iang U a rămas mirat:      - Oare ce mâini măiestre au făcut aceste lampioane?      Ascultând mai bine ce vorbeau oamenii, Iang U a înţeles că lampioanele au fost făcute de fecioara San San din acel oraş şi s-a gândit: „Având mâini atât de îndemânatice, cât de înţeleaptă trebuie să fie acea fecioară!"      Flăcăul l-a apucat pe Iang U de mână şi l-a scos afară din îngrămădeală, apoi i-a şoptit:      - Acum te duc să vezi acea fecioară cu mâini de aur. Înfricoşat, Iang U a zis:      -- Dar cum să mergem la fecioară, dacă n-o cunoaştem? Şi apoi nimeni nu ne va lăsa să intrăm.      Dar flăcăul îl trăgea mereu de mână, zicându-i:      - Vino cu mine, nu-ţi fă griji! Şi l-a tras până au ajuns în faţa unei porţi uriaşe. Apoi i-a dat o rămurică cu două frunze şi i-a spus: Această rămurică te face nevăzut. Gând o ţii în mână, nu te poate vedea nimeni.       Au trecut prin prima poartă, apoi prin cea de-a doua şi nici paznicii, nici slujnicele care duceau tăvi cu ceai nu i-au văzut. Au intrat apoi într-un pavilion plin cu tot felul de oglinzi şi cufere. Pe un pat şedea fecioara San San. Iang U era cât pe-aci să strige: „Ce minune de fată!"      San San era într-adevăr minunată. Dar era foarte supărată şi lacrimile-i curgeau şiroaie.      A întors încetişor capul şi, uitându-se pe fereastra, a şoptit:      - Oh, tată, oare de ce nu te gândeşti cui vrei să dai propria-ţi fiică?      In acel moment, flăcăul a zis:      - Surioară, nu mai fi supărată, am venit să te peţesc. San San s-a uitat mirată în jur, nevăzând pe nimeni.      Apoi a întrebat:      - Oare îmi vorbeşte un diavol sau un zeu? Iar flăcăul i-a răspuns:      - Băiatul pe care ţi l-am adus nu e nici diavol, nici zeu, el este un om bun.      Şi zicând aceasta a luat rămurica din mâna lui Iarig U care s-a trezit faţă în faţă cu fata. Aceasta a rămas încântată de băiat şi tare ar fi vrut să se mărite cu el, dar nu ştia ce vor zice tata, mama, fratele şi cumnata ei.      În timpul acesta s-au auzit paşi şi Iang U s-a speriat, mai ales văzând că flăcăul nu mai era alături de el. Noroc că pe masa de alături se afla încă rămurica. A apucat în grabă rămurica şi în momentul acela s-a deschis uşa şi când slujnica a intrat nu a văzut pe nimeni.      În acea seară, Iang U a rămas în casa lui San San. A doua zi, slujnica i-a adus lui San San masa. Iang U din nou s-a făcut nevăzut cu ajutorul ramurii. Dar mâncarea pentru o persoană nu le ajungea la amândoi. Atunci San San i-a spus slujnicei:      - Mi-a plăcut mâncarea, să aduci mai multă!      A doua oară a adus mâncare cât pentru trei inşi şi cei doi au dat-o iarăşi gata. Văzând acestea, slujnica a intrat la bănuială. Oare ce s-a întâmplat cu fata care mânca aşa puţin, iar acuma mănâncă cât trei? Şi aşa mânca acum zi de zi. Nu numai slujnica a intrat la bănuială, ci şi părinţii fetei. Şi au început să se mire cum de fata lor mănâncă atât de mult şi stă tot timpul închisă în casă. Într-o zi, mama fetei s-a furişat până la uşa acesteia şi a tras cu urechea. Mare i-a fost uimirea când a auzit înăuntru o voce de bărbat. Atunci a dat buzna, dar a rămas şi mai uimită când, în cameră, în afară de fata ei n-a mai văzut pe nimeni.      Liniştită, fata i-a spus:      - Mamă, nu e nici un străin aici, ţi s-a părut!      Bătrâna n-a crezut-o şi a început să caute peste tot, dar n-a găsit nimic. Seara, bătrâna i-a povestit totul soţului său. Acesta, când a auzit, a sărit în sus de trei gean-guri şi s-a jurat că-şi îngroapă fata de vie. Bătrâna a încercat să ţină partea fetei şi cei doi au început să se certe. Auzind gălăgie, fratele fetei s-a dus să-i liniştească pe cei doi bătrâni şi a aflat despre ce este vorba. S-a întors în camera lui şi i-a povestit nevestei. Apoi, supărat, a adăugat:      - Trebuie omorâtă în bătaie!      Nevasta s-a arătat nemulţumită de hotărârea lui şi a socrului şi a spus:      - De ce s-o îngropaţi de vie sau s-o omorâţi? Mai află lumea şi vă mai faceţi şi de râs. Cel mai bine ar fi sa ardă. Putem să dăm foc pavilionului şi zicem că-i foc ceresc, drept pedeapsă. Zis şi făcut. Când s-a înnoptat, ei au pus foc pavilionului.      Peste noapte, cei doi s-au trezit în fum şi flăcări. Iang U şi-a amintit pe loc de flăcăul care-l mai ajutase şi altă dată şi a strigat:      - Frate, frate, vino în grabă de ne scapă!      Nici n-a apucat să termine de strigat că s-au trezit cu o pasăre mare care s-a lăsat lângă ei şi i-a luat pe aripi, ridicându-se în văzduh. În acest timp, întregul pavilion se prăbuşea în flăcări. Pasărea i-a adus pe cei doi până la muntele Ţin Şan şi i-a lăsat în poarta casei lui Iang U. Apoi a bătut din aripi şi pe loc s-a prefăcut în feciorul cel inimos.      Iang U a exclamat:      - Tu erai, frate?! Flăcăul a răspuns:      - În aceste zile n-am părăsit oraşul Iang Giou, spre a fi mai aproape de tine. Acum se cade să mă duc şi eu acasă. N-a mai aşteptat ca Iang U să-i mulţumească. A intrat în pădure şi s-a făcut nevăzut.      Bătrâna Iang îşi aştepta cu dor feciorul. Văzându-l că se întoarce împreună cu nora, i-au dat lacrimile de bucurie.      Se împrimăvărase. începuseră ploile de primăvară. Cum s-a mai încălzit vremea, după vechiul obicei, Iang U a plecat în pădure să culeagă vreascuri. S-a căţărat într-un copac să taie uscături când a început o vâltoare puternică ce era cât pe-aci să-i dea jos. După ce a trecut vâltoarea, dinspre miazănoapte-răsărit s-a ridicat un nor întunecat care ducea cu el un dragon negru. De câte ori îşi mişca dragonul coada, cerul era străbătut de tunete şi fulgere. Fiara s-a dus direct la rădăcina unui brad. Uitându-se într-acolo, Iang U a văzut că nu departe de el, sub acel brad, nu era altcineva decât flăcăul cel inimos. Acesta se lupta din toate puterile cu Dragonul cel Negru. Ian U a zvârlit cu putere toporul asupra dragonului şi l-a tăiat în jumătate: capul dragonului se zbătea într-o parte şi coada în alta.      Băiatul a coborât îndată din copac şi a fugit la feciorul cel inimos. Acesta a grăit:      - Frăţioare, acesta este Dragonul cel Negru de pe Muntele Dragonului. De data asta, tu m-ai salvat pe mine: Şi acum iarăşi trebuie să ne despărţim. Am de colindat mări şi ţări.      Iang U parcă nu s-ar mai fi despărţit de el. Mai prinzând curaj, la plecare l-a întrebat:      - Frate, te cunosc de mult timp. Acum, că ne despărţim din nou, spune-mi, oare eşti om sau zeu? Flăcăul i-a răspuns cu următoarele stihuri:           Iang U cel arătos      Cu Spiritul Vulpii s-a împrietenit,      La Iang Giou împreună au fost,      Acolo Iang U şi-a găsit omul iubit.

       Cu mult timp înainte, exista un munte, un munte pe care nu curgea nici un izvor. Şi din această pricină florile se ofileau şi iarba se usca, iar muntele era golaş. Oamenilor care locuiau la poalele muntelui nu le ajungea apa nici să-şi potolească setea. Din tată în fiu se chinuiau şi se întrebau când vor avea şi ei parte de apă pe săturate.      În acel sat trăia şi flăcăul Şî Liang care de mic îi auzise pe bătrâni vorbind de apa vieţii ce poate fi găsită fie sub formă de iarbă, fie sub formă de pom, fie sub formă de rădăcină a vieţii cu floare verde. Cine are norocul să găsească apa vieţii, acela poate avea câtă apă vrea. Băiatul s-a hotărât să meargă la Muntele Kuantung, să caute. Auzind vecinii că Şî Liang vrea să plece au încercat să-l înduplece să rămână zicându-i:      - Şî Liang, deşi o ducem greu prin aceste locuri, suntem totuşi liniştiţi. Adu-ţi şi tu nevastă şi rămâi în casa ta.      Şî Liang a răspuns:      - Nu mă tem de zilele grele şi nici nu mă gândesc să părăsesc pentru totdeauna aceste locuri. Am auzit că pe Muntele Kuantung s-ar găsi apa vieţii. Mă duc să-mi încerc norocul.      Proverbul spune: „Să nu te temi că mergi prea încet, să te temi că stai pe loc." Şî Liang a mers zile în şir până când a ajuns la Muntele Kuantung. Acest munte era acoperit de păduri nesfârşite, copacii se înălţau până la cer şi erau aşa de deşi că nu puteai să vezi lumina zilei; iarba era aşa de mare şi de fragedă că-ţi era milă s-o calci cu piciorul. In mijlocul acestei păduri susura un izvor cu apa limpede. Şî Liang a vârât mâna în apă şi a gustat-o. Apa era dulce ca mierea. Atunci băiatul s-a gândit că acolo unde este apă aşa de bună, acolo trebuie să fie şi apa vieţii. A hotărât să rămână în acele locuri. Şi-a făcut o colibă din crengi de copaci în apropierea râului şi a început să caute. A smuls fiecare fir de iarbă, a săpat la rădăcina fiecărei flori, dar n-a dat de apa vieţii. Iarba s-a uscat, florile s-au ofilit, dar Şî Liang căuta mereu şi nici nu se gândea să se întoarcă fără apa vieţii. A pătruns atât de adânc în inima pădurii încât pentru a găsi drumul înapoi la colibă a crestat semne pe scoarţa copacilor.      Se apropia iarna. S-au stârnit vânturile şi a început să cadă zăpada.      Viscolul a ţinut câteva zile. Peste tot se aşezase zăpada. Când a ieşit băiatul din colibă a rămas uimit văzând că nu departe de coliba lui, pe un petic de pământ, zăpada se topise şi ieşeau aburi. In mijloc stătea culcată o vulpe cu blana roşie ca focul. Până la el venea un miros puternic de băutură. Atunci a înţeles că vulpea era beată. S-a aplecat, a ridicat-o şi a simţit cum tot corpul i se încălzeşte de parcă ar fi îmbrăţişat o sobă. A dus vulpea în colibă şi se gândea că i-ar prinde bine aşa o blăniţă, dar nu s-a îndurat s-o omoare. După puţin timp, vulpea s-a trezit, a deschis ochii, s-a scuturat şi, pe loc, s-a prefăcut într-un flăcău mândru care s-a ridicat de jos şi a spus:      - Frate, bine că te-am întâlnit pe tine care ai avut milă şi nu mi-ai luat viaţa. Dacă aş fi dat peste altcineva, se termina cu mine. Eu sunt din Tibet şi am venit pe Muntele Kuantung să-mi văd prietenii. Am băut cam mult şi am căzut.      Deşi i se părea foarte ciudat, văzând cât de blând e flăcăul, Şî Liang a spus:      - Dacă vrei, poţi să vii să te odihneşti în coliba mea.      Băiatul s-a bucurat. A doua zi, înainte de a pleca, acesta a spus:      - Frate, eşti un om aşa de bun! Am o verişoară, n-o vrei de nevastă?      Şî Lîang a refuzat:      - Frate, acolo de unde sunt eu oamenii o duc foarte greu. Cine ar vrea să meargă cu mine la sărăcia noastră?      Râzând, băiatul a continuat:      - Dacă vei avea necazuri, să mă cauţi în Tibet, la Muntele Cornului.      Şî Liang a petrecut băiatul până la uşă şi acesta s-a făcut nevăzut. A mai rămas câteva zile în pădure, dar n-a fost chip să găsească ceea ce căuta. După ce s-a mai socotit a ajuns la hotărârea că mai bine se duce în Tibet. Şi a plecat. Pe drum, unii îi spuneau că va trebui să treacă peste mii de ape, alţii că va trebui să treacă peste zeci de munţi, dar nimic nu l-a oprit din hotărârea sa. A mers, a mers zile nenumărate şi într-o seară a ajuns la malul unei ape adânci de nu i se vedea fundul. A pornit pe malul apei şi nu departe a dat de o potecuţă. Mergând pe potecuţă, a dat de nişte colibe de iarbă. În faţa unei colibe, o tânără stătea aplecată şi semăna ceva. Când a ajuns în faţa ei, fata s-a ridicat, i-a aruncat o privire, apoi şi-a văzut de treabă. Băiatul, uimit de frumuseţea ei, n-a scos o vorbă, ci doar o privea.      Zâmbind, fata l-a îmbiat:      - Poftim în casă!      De-abia atunci a îndrăznit şi el să spună:      - Surioară, unde aş putea găsi o barcă să trec râul? Iar fata a răspuns:      - Nu te necăji, s-o găsi un mijloc să treci apa şi să ajungi acolo unde ai pornit, numai să nu uiţi să iei cu tine pe cine îţi va da barca. Apoi s-a aplecat deasupra apei şi a zis: Creşti, creşti! Şi din apă s-a ridicat un lujer de lotus care a început să se înalţe. Fata a mai repetat: Creşti, creşti! Şi frunzele lotusului au început să se întindă. Apoi fata i-a zis: Acum, urcă!      Băiatul se cam codea văzând cât de fragedă e frunza de lotus, dar cum a pus piciorul pe ea a simţit cum se ridică în văzduh. Şi s-a înălţat până la stele şi frunza a început să clipească întocmai ca o stea. Văzând minunea asta, băiatul ar fi vrut să se întoarcă la fată, s-o întrebe de izvorul apei vieţii, dar nu era chip.      Stelele au început să se rărească, vântul a încetat şi, deodată, a apărut soarele, iar frunza de lotus strălucea ca o mătase şi s-a lăsat încet lângă un munte. Acest munte semăna cu cornul unei vaci. Atunci, băiatul şi-a zis: „Oare am ajuns la Muntele Cornului?" Şi s-a îndreptat într-acolo. Lângă munte se afla un sat. Cum a ajuns Şî Liang lângă sat, băiatul-vulpe i-a ieşit înainte, zicând:      - Frăţioare, ştiam că ai să vii astăzi.      Băiatul l-a dus pe Şî Liang acasă, unde părinţii acestuia l-au întâmpinat cu cuvintele cele mai calde, i-au dat hainele cele mai alese, mâncarea cea mai gustoasă. Văzând câtă apă şi câtă verdeaţă se află pe acest munte, Şî Liang n-a mai avut stare, gândindu-se la uscăciunea şi la sărăcia de pe muntele său, şi a zis:      - Frăţioare, eu am venit pe aceste meleaguri să caut apa vieţii.      Iar băiatul i-a răspuns:      - Nu-ţi face griji pentru atâta lucru.      Flăcăul l-a dus pe Şî Liang la un izvor cu apă cristalină în mijlocul căreia creştea un pomişor de ceai verde. De jur-împrejur erau numai stânci şi apa izvorului se prelingea printre ele. Acesta s-a aplecat şi a rupt o ramură din copăcelul de ceai zicând:      - Oriunde vei înfige această rămurică, acolo va izvorî apa.      In culmea bucuriei, Şî Liang l-a rugat:      - Frăţioare, acum arată-mi cum să ajung mai degrabă acasă.      Râzând, băiatul i-a amintit:      - Nu cumva s-o uiţi pe cea care ţi-a dat barca! Aceste vorbe l-au pus pe Şî Liang în mare încurcătură. După puţin timp, flăcăul s-a înapoiat şi a zis:      - Totul este pregătit, dar să mergem întâi s-o vedem pe verişoara mea. Şi l-a luat pe Şî Liang de mână, iar acesta s-a pomenit într-o caleaşcă frumoasă care a pornit ca vântul pe deasupra munţilor şi apelor, şi într-o clipită a ajuns la coliba fetei care-i aştepta împodobită de toată frumuseţea.      Băiatul a strigat:      - Frăţioare, coboară, te-am adus la verişoara mea de care ţi-am pomenit! Verişoară, ai pregătit băutura de nuntă?      - Totul este pregătit, dar ai grijă să nu te îmbeţi şi să cazi iarăşi pe nu ştiu unde, a răspuns fata.      În seara aceea au petrecut toţi trei, iar a doua zi mirii s-au urcat pe frunza de lotus şi s-au înălţat printre stele, zorind către satul băiatului.      Ajungând acasă, Şî Liang a înfipt rămurica pe munte şi cum a înfipt-o au început să susure apele. De atunci, pe acele locuri n-a mai lipsit apa şi în scurt timp muntele s-a acoperit de verdeaţă, iar oamenii trăiau fericiţi.

     Nici prea departe dar nici prea aproape de munţii Ţianşang se afla un cătun în care trăia un copil pe nume Man Şang. Orfan de mamă şi de tată, copilul era dat în grija unchiului şi mătuşii. La rândul lor, aceştia aveau şi ei un băiat cam de vârsta lui Man Şang.      Unchiul se purta cu Man Şang ca şi cu propriul lui fiu, pe când mătuşa nu-l vedea cu ochi buni, ba mereu se certa cu bărbatul din cauza lui. Şi aşa unchiul şi mătuşa o ţineau tot într-o ceartă.      Pe la vârsta de 13-14 ani, Man Şang a început să înţeleagă totul. Într-o zi, acesta i-a spus unchiului:      - Unchiule, te-ai certat destul cu mătuşa din cauza mea, eu acum m-am făcut mare, aş putea să-mi câştig singur pâinea.      Auzind acesta, unchiul s-a întristat. Man Şang din nou i-a spus:      - Unchiule, nu fi îngrijorat, rândunelele vin şi pleacă în fiecare an, dar n-am văzut nici una moartă de foame, peştii din apă nu au locuinţă, dar n-a murit nici unul de frig. După ce voi pleca eu, vei avea şi tu zile mai liniştite.      Oftând, unchiul a rostit:      - Băiete, eu nu te pot opri, dacă vrei să pleci, pleacă!      L-a luat pe Man Şang şi s-au dus la târg, unde din puţinii bani pe care-i avea i-a cumpărat câteva lipii şi cu ochii în lacrimi şi-a luat rămas bun de la ol.      Man Şang se afla pentru prima dată singur. Încotro s-o apuce? Uitându-se spre miazănoapte a văzut norii albi de pe muntele Ţianşang care sclipeau ca o oglindă în lumina razelor de soare. Dar oare de unde veneau acei nori argintii care acopereau muntele Ţianşang? Tare ar fi vrut băiatul să ştie. A început să se caţere pe munte. S-a căţărat ce s-a căţărat până ce, către seară, a ajuns la un mic cătun pe coasta muntelui. Aici a văzut cum dinspre apus veneau valuri, valuri de nori negri, iar în sat nu se auzea nici o mişcare. A intrat în prima casă şi s-a culcat. Afară se făcea din ce în ce mai întuneric şi în curând nu s-a mai văzut nimic. Deodată a început vântul care urla ca un lup înfometat. Apoi s-a pornit o furtună cu tunete şi trăsnete, după care a început să cadă ploaia. Lui Man Şang i se părea că tunetele vor dărâma casa, iar fulgerele vor arde pomii din curte. De-abia la miezul nopţii s-a oprit ploaia. Era primăvară, în luna martie, şi după ploaie s-a făcut frig. Man Şang era înfrigurat şi înfometat şi se gândea ce bine i-ar prinde puţină mâncare. Uitându-se afară, a văzut o luminiţă care se apropia din ce în ce. Înfricoşat, băiatul credea că stăpânul casei vine să-l alunge. Luminiţa apropiindu-se tot mai mult, Man Şang a văzut o femeie în alb care ţinea într-o mână o lampă-dragon şi în alta o tavă plină cu bunătăţi. Aceasta n-a luat-o nici la stânga, nici la dreapta, ci a intrat direct în casa unde era băiatul. Pe loc, încăperea s-a umplut de un miros plăcut. Apoi, femeia a rostit:      - Nu te teme, ştiu că eşti flămând şi îngheţat. Ţi-am adus mâncare.      Şi a pus mâncarea pe masă. La plecare, femeia i-a spus: - Eu locuiesc nu departe de aici, în pădurea de peri, şi dacă vrei, poţi să vii să mă cauţi. Apoi a apucat iarăşi cu o mână lampa şi cu alta tava şi a plecat.      Man Şang, încălzit şi sătul, a adormit. S-a trezit de-abia a doua zi, când s-a luminat. Uitându-se afară, a văzut un bătrân care mâna o turmă de oi. S-a luat după bătrân şi l-a întrebat:      - Bunicule, se află undeva, pe aici, o pădure de peri? Bătrânul a întins mâna şi i-a arătat:      - La răsărit de acest munte.      Băiatul a luat-o la fugă către răsăritul muntelui. Ajungând acolo, n-a văzut nici o aşezare omenească, ci numai peri cât vedeai cu ochii. Aproape credea că a înţeles greşit, când, întorcându-se, a dat eu ochii de femeia în alb care-i făcea semn cu mâna. Bucuros, Man Şang a fugit către ea. Femeia l-a luat de mână şi i-a spus:      - Eu sunt Zeiţa Florii de Păr şi tare-mi este milă de tine aşa mic şi lipsit de ocrotire cum eşti. Rămâi să stai la mine. Apoi l-a dus în casă.      Man Şang a trăit în bunăstare în casa zeiţei câţiva ani buni. Aceasta se purta cu el ca şi cu propriu-i frate. Zeiţa avea un evantai verde şi de câte ori se stârnea vântul îl ridica şi atunci vântul se oprea şi începea ploaia. într-o zi, zeiţa i-a spus:      - Man Şang, după câţiva ani, îţi voi dărui şi ţie un evantai.      Câţiva ani au trecut pe nesimţite. într-o zi, zeiţa a spus:      - Mâine vărul tău se însoară.      Man Şang s-a bucurat, dar pe dată s-a întristat gândindu-se că unchiul n-are- de unde lua bani să pregătească nunta.      Veselă, zeiţa i-a spus:      - Unchiul tău s-a purtat bine cu tine, ar trebui să te duci să-l ajuţi.      Şi a ieşit din curte mişcându-şi evantaiul. Atunci s-a stârnit vântul şi cât ai clipi din ochi a apărut o lectică împodobită cu flori, urmată de câţiva fluieraşi.      In aceeaşi zi, Man Şang împreună cu lectica şi fluieraşii au ajuns la unchiu-său acasă. Mătuşa tocmai îşi făcea sânge rău că n-are bani să închirieze o lectică, aşa cum se obişnuieşte la nunţi. S-a bucurat nespus văzându-l pe Man Şang şi s-a arătat prietenoasă cu el. A doua zi, verişorul s-a urcat în lectică si împreună cu fluieraşii, bucuros nevoie mare, s-a dus să aducă mireasa.      Când s-a terminat nunta, Man Şang le-a spus:      - Acum e timpul să plec şi eu acasă. Nemaiputând să-l oprească, unchiul şi mătuşa l-au petrecut până a ajuns la culmea muntelui; apoi s-au despărţit şi ei au rămas să se mai uite după el.      După puţin timp, Man Şang s-a întâlnit ou zeiţa care-i ieşise în întâmpinare. Aceasta, văzând lectica şi fluieraşii, a zis:      - Ce să mai facem cu lectica şi fluieraşii? A mişcat evantaiul şi acestea au dispărut.      Unchiul şi mătuşa au înmărmurit de uimire. Mătuşa a început să se întrebe:      - Oare ce treburi învârteşte nepotul nostru? Şi de ce n-a răspuns când l-am întrebat cu ce se ocupă?      Auzind aceasta, unchiul s-a înfricoşat şi el. In aceeaşi seară, bătrâna beţivă a satului a venit la ei după băutură. Din vorbă în vorbă, aceasta le-a zis:      - Ce vă pasă, v-aţi adus noră în casă, nepotul s-a ajuns, v-a adus lectică şi fluieraşi la nuntă!      Auzind acestea, mătuşa s-a schimbat la faţă. Bănuind ceva bătrâna, a continuat:      - Man Şang a plecat de atâţia ani, ce treburi învârteşte pe unde se află? Mătuşa s-a speriat şi mai rău socotind că bătrâna văzuse cum au dispărut lectica şi fluieraşii şi, pentru a-i închide gura, a dat fuga în casă şi a adus o legătură cu bani.      - Ţi-am adus să-ţi iei de băutură şi să ştii că habar n-avem cu ce treburi se ocupă Man Şang. Să nu mai vorbim despre aceasta. Bătrânei nu-i venea să-şi creadă ochilor că a dat aşa noroc peste ea. Cu banii primiţi s-a dus la cârciumă, unde a mâncat şi a băut bine, apoi a plecat acasă.      Ajunsă acasă, s-a trântit pe kang şi, ameţită cum era, a început să se laude la bărbatul ei care era slujbaş la împărat:      - Voi, bărbaţii în slujba împăratului, tot vă făliţi că-i prindeţi pe răufăcători şi pe cei care s-au ridicat împotriva împăratului, dar aţi prins pe cineva până acum?      Apoi a povestit cu de-amănuntul tot ce a văzut şi ce a făcut.      Cei doi s-au sfătuit îndelung şi apoi s-au culcat. După câteva zile, bătrâna s-a dus iarăşi la unchiul lui Man Şang să-i ceară bani. Mătuşa, de teamă să nu fie pârâtă la stăpânire, a făcut rost de bani şi i-a dat, Cum a luat banii, aceasta s-a dus direct la cârciumă şi a băut pe săturate. A doua zi s-a dus iarăşi după bani şi aşa s-a dus zi după zi până ce aceştia nu-au mai avut de unde să-i dea. Atunci, bătrâna înfuriată l-a trimis pe bărbatu-său la oraş să-i pârască la stăpânire cum că au legături cu cei care s-au ridicat împotriva împăratului.      În acea zi, Man Şang se plimba împreună cu zeiţa prin pădurea de peri. Aceasta, uitându-se in evantai, a zis speriată:      - Nenorocire, mare nenorocire s-a abătut asupra unchiului şi mătuşii tale.      Man Şang s-a speriat şi el. Zeiţa a rupt o frunză dintr-un păr, care pe dată s-a prefăcut într-un evantai verde. Apoi i-a spus băiatului:      - Ai crescut, acum ştii ce este binele şi ce este răul. A venit timpul să-ţi dau evantaiul care te va feri de ploaie şi de vânt. În el vei putea citi tot ce se întâmplă la mii de li, cu ajutorul lui vei putea ajunge oriunde vei vrea, te vei preface în orice doreşti şi vei putea face tot ce-ţi pofteşte inima.      Man Şang a luat evantaiul şi, cât ai clipi, el şi zeiţa au fost în faţa casei unchiului. Unchiul şi vărul său tocmai erau luaţi de soldaţii împărăţiei. Furios, a mişcat evantaiul şi, pe loc, frânghiile cu care erau legaţi cei doi au căzut la pământ.      Zeiţa a spus:      - Fiecare să-şi tragă ponoasele. Oare voi nu-i căutaţi pe cei care se împotrivesc împăratului? Noi doi suntem dintr-aceia, aşa că luaţi-ne şi faceţi ce vreţi cu noi.      Soldaţii înfricoşaţi n-au îndrăznit să-i lege şi mergeau în urma lor potrivindu-şi pasul după ei. Aceştia, înadins, când mergeau mai tare, când mai încet, iar când au ajuns la palatul domnitorului din părţile acelea nici vorbă să îngenuncheze. Au adus cătuşe să le pună la mâini, dar nici nu apucară se apropie de ei că zeiţa a mişcat evantaiul şi cei doi s-au făcut nevăzuţi. Slujitorii au căzut cu fruntea la pământ. S-a auzit apoi glasul zeiţei, din grămada de cătuşe:      - După un drum atât de lung, să ne odihnim şi noi un pic.      Oamenii stăpânirii au dat poruncă să fie aruncate cătuşele în foc. Dar şi de acolo s-a auzit glasul zeiţei:      - Man Şang, nu adormi, în curând trebuie să ne întoarcem!      Auzind, oamenii stăpânirii s-au speriat de moarte. Dacă cei doi plecau şi stăpânirea afla, ei îşi pierdeau viaţa. Şi-au înmuiat glasul şi au zis:      - Vă rugăm să vă arătaţi, noi nu avem nici o vină, aşa am primit poruncă, iar dacă aveţi curaj, haideţi cu noi la împărat!      Zeiţa şi băiatul au izbucnit în râs:      - Şi ce mare lucru e să mergem la împărat? Suntem gata de drum. Şi au ieşit la iveală.      În aceeaşi zi, oamenii stăpânirii au adus cai şi o lectică să-i ducă pe cei doi.      - Dacă vreţi mergeţi pe cai, dacă nu, în lectica»' Dar zeiţa le-a zis:      - Nu vreau nici pe cai, nici în lectică. Aduceţi-ne două sticle şi dacă veţi putea să ne căraţi cu sticlele, mergem, dacă nu, ne întoarcem.      De teamă să nu se facă iarăşi nevăzuţi, oamenii stăpânirii au adus două sticle cu gura cât un bănuţ de argint. Zeiţa a mişcat evantaiul şi ea împreună cu Man Şang s-au făcut nevăzuţi. Apoi din sticlă s-a auzit glasul zeiţei:      - Porniţi mai repede, altfel plecăm înapoi! Oamenii au ridicat sticlele, dar acestea parcă aveau câteva sute de ţinuri. Au făcut câţiva paşi şi n-au mai putut, atât de grele erau. Le-au lăsat jos şi au început să se roage:      - Nu putem să vă ducem, ieşiţi rogu-vă, afară! Iar zeiţa le-a răspuns:      - Pe voi vă iertăm, dar să-l aduceţi pe cel care ne-a pârât, să ne care el.      Oamenii stăpânirii au trimis repede după bărbatul bătrânei. Acesta a ridicat sticlele, dar după câţiva paşi era tot o apă de năduşeală, iar capul îi vâjâia. Şi mai mult de atât n-a mai putut. Atunci, oamenii stăpânirii au început să-l lovească cu bicele până ce acesta a căzut mort. Neavând încotro, oamenii stăpânirii au trebuit să care ei sticlele. Au ajuns la Beijing pe jumătate morţi de oboseală. Auzind împăratul că i-au prins pe rebeli, s-a înfăţişat în sala tronului de aur împreună cu toată curtea. Apoi a dat poruncă să fie aduşi rebelii. Patru generali au ridicat cele două sticle şi le-au înfăţişat împăratului. Nedumerindu-se, împăratul a întrebat:      - Dar unde sunt cei doi rebeli? Din gura unei sticle s-a auzit:      - Man Şang, trezeşte-te, am ajuns în sala tronului de aur.      Iar din cealaltă sticlă:      - Am tras un pui de somn pe cinste, parcă nu m-aş mai scula.      Auzind glasurile care ieşeau din sticle, dar nevăzând pe nimeni, împăratul s-a înfuriat şi a poruncit:      - Spargeţi de îndată cele două sticle!      Slujbaşii au adus ciocane şi au făcut bucăţele sticlele. Din nou s-a auzit o voce:      - Păcat de sticlele astea!      Şi mai înfuriat, împăratul a strigat:      - Unde sunteţi? Vocea a răspuns:      - Printre cioburile de sticlă.      Împăratul a dat iarăşi poruncă să fie strânse cioburile de sticlă şi măcinate. Slujbaşii au măcinat cioburile, prefăcându-le în pulbere. Bucuros, împăratul a zis:      - De data asta am terminat cu voi.      Dar n-a apucat să-şi termine vorba, că s-a auzit din nou vocea:      - Păcat de timpul pierdut!      Împăratul s-a cutremurat şi a dat poruncă să se arunce pulberea în apă. Slujbaşii, de faţă cu împăratul, au aruncat pulberea în apă. Mulţumit că scăpase de cei doi şi văzând, că nu mai aude nici un glas, împăratul se pregătea să se întoarcă în palat, când, deodată a auzit:      - Acum, că ne-ai prefăcut în pulbere şi ne-ai aruncat în apă, n-ai decât să vii aici şi să bei din apă!      Împăratul a simţit cum i se îngreunează capul şi i se înmoaie picioarele şi îndată a căzut în apă. Tot atunci, zeiţa, îmbrăcată toată în veşmintele albe, şi Man Şang, în veşminte verzi, s-au ridicat deasupra apei. Au mişcat evantaiul şi pe loc s-au făcut nevăzuţi. împăratul era cât pe-aci să se înece. Cu greu a fost scăpat de slujbaşii săi. Dar nici împăratul şi nici slujbaşii nu au mai îndrăznit să caute zeiţa şi pe Man Şang spre a-i pedepsi.

       Într-un sat, nu se ştie dacă din nord sau din sud, trăia un flăcău vesel şi priceput, pe care-l chema Şî Tun. În primăvară îşi adusese mireasă, pe nume Yu Hua, frumoasă ca o perlă şi neîntrecută la lucru. Şi traiul lor era mai dulce decât mierea. Şî Tun avea însă o mamă vitregă, rea cum nu s-a mai văzut. Mâncarea pe care o pregătea Yu Hua nu era niciodată potrivită pentru gustul soacrei; ba era prea sărată, ba era nesărată, iar când nu era nici sărată, nici nesărată, nu avea nici un gust. Când orezul era fierbinte, se plângea că nora vrea s-o opărească, când nu era, ocăra nora zicând că-i dă orezul rece. Iar când Yu Hua îi ducea mâncarea nici prea caldă, nici prea rece, o certa că a adus-o prea târziu. Oricâtă treabă ar fi făcut Yu Hua, soacra era nemulţumită, şi de multe ori îşi bătea nora. Şî Tun era mai mâhnit decât dacă l-ar fi certat şi bătut pe el. Pe vremea aceea soacrele puteau să-şi bată nurorile, iar feciorii nu aveau voie să se amestece.      Yu Hua slăbea şi se înnegrea văzând cu ochii. într-o zi, întorcându-se acasă, Şî Tun o găsi pe Yu Hua plângând amarnic.      Privindu-şi bărbatul Yu Tua îi spuse:      - Şî Tun, eu nu mai pot răbda. Numai dragostea pentru tine mă mai ţine aici.      Cu inima îndurerată, Şî Tun i-a răspuns:      - Yu Hua, văd cu ochii mei cum mama vitregă îţi face zile amare. Să fugim în alt sat în noaptea asta!      Auzind aceasta, Yu Hua s-a bucurat nespus de mult. La miezul nopţii, au scos caii din grajd, au încălecat şi au plecat spre nord-vest.      Proverbul spune: „Un cal bun se poate întrece cu stelele". Aşa erau şi cei doi cai, în ciuda faptului că erau foarte slabi. Şî Tun şi Yu Hua zburau ca vântul pe spinarea lor, neştiind prin câte sate au trecut şi unde au ajuns. La un moment dat, Şî Tun îi spune calului:      - Calule, calule, n-o lua numai pe drumuri de câmpie. Treci şi pe potecuţele de munte mărginite de prăpăstii.      Calul, ca şi când ar fi înţeles vorbele lui Şî Tun, zbură ca gândul peste coastele muntelui.      La lumina zilei, au ajuns la un munte mare pe unde nu călcase picior de om. Era primăvară. Iarba de pe munte era proaspătă, toate florile înfloriseră, cocorii se roteau în cârduri pe cer, păsările ciripeau în copaci.      Yu Hua o oftat şi a zis:      - Fiecare pasăre îşi are cuibul său. Noi unde ne vom găsi cuibul?      La auzul acestor cuvinte, Şî Tun a răspuns râzând:      - Putem să ne odihnim în peşteri sau la umbra copacilor.      Au trecut astfel peste văi învăluite în ceaţă albă, peste creste de munţi înzăpeziţi şi, ajungând în vârful unui munte, Yu Hua a spus iarăşi:      - Toată viaţa nu-mi mai trebuie nimic decât să fiu mereu împreună cu tine.      Dar fiecare urcuş are şi un coborâş. La răsăritul soarelui, au dat peste o vale şi deodată caii s-au oprit. In faţa lor se afla un izvor nu prea mare, cu apa roşie şi strălucitoare ca razele lunii în nopţile senine. Florile şi iarba din jurul izvorului erau, de asemenea, de culoare roşie.      Yu Hua a simţit un miros ciudat care venea ori de la apa izvorului, ori de la florile de pe malul lui. Ea îi spuse lui Şî Tun:      - Să ne odihnim puţin, suntem obosiţi şi noi şi caii! Şi au descălecat apropiindu-se de izvorul a cărui apă era limpede cum e cristalul. Deodată, Yu Hua a simţit că i se face sete şi întinzând mâna a luat în podul palmei o înghiţitură de apă pe care a băut-o. Era mai dulce decât mierea, şi cu cât bea mai mult din apa rece, cu atât simţea o căldură cuprinzându-i tot trupul. După ce şi-a potolit setea, şi-a ridicat capul şi faţa ei era mai proaspătă decât o floare de piersic. Şî Tun era foarte mirat. Caii au început să necheze şi tinerii, întorcându-se către ei, au văzut cum aceştia, care păscuseră din iarba roşie, se îngrăşaseră de strălucea părul pe ei. Neştiind ce să creadă, temându-se şi părânduli-se ciudat în acelaşi timp, au încălecat în grabă şi au pornit-o înainte.      Acum caii alergau şi mai iute şi treceau peste culmile munţilor ca şi când ar fi mers pe drum drept. Şi au călărit aşa până ce munţii nu s-au mai văzut decât ca o dungă palidă la orizont.      Într-o seară, au ajuns într-un sătuleţ cu câteva căsuţe în care pâlpâiau luminile opaiţelor. Au descălecat şi au bătut la uşa uneia dintre căsuţe. Le-a deschis o bătrână care i-a întrebat:      - După câte văd, sunteţi străini de locurile acestea. Ce vânt vă aduce pe aici?      Yu Hua a răspuns:      - Măicuţă, venim de departe. S-a înnoptat şi-ţi cerem găzduire.      Bătrâna bucuroasă a răspuns:      - Eu sunt singură şi dacă vreţi să înnoptaţi la mine veţi dormi în camera de apus, iar eu voi dormi în cea din răsărit.      Yu Hua şi Şî Tun s-au bucurat şi au intrat în casă. Bătrâna le-a fiert orez şi supă şi le-a dat să mănânce.      Tinerii i-au povestit cum au plecat de acasă şi cum în drumul lor au întâlnit izvorul acela ciudat. Auzind aceasta, bătrâna a izbucnit în lacrimi şi a spus:      - Oh, copii, mă tem că nu veţi mai putea fi mult timp împreună. Izvorul roşu pe care l-aţi întâlnit vine tocmai din muntele roşu pe care creşte un arţar mare. Apa izvorului musteşte din rădăcinile arţarului. În fiecare an, toamna, când frunzele arţarului se roşesc, copacul se transformă într-un zgripţuroi cu faţa roşie, care are nişte ochi ca nişte comete cu care străpunge o mie de ziduri de piatră şi zece munţi înalţi. El urcă pe vârful muntelui roşu, de unde pândeşte femeile care beau din apa izvorului şi-şi alege pe cele mai frumoase să-i fie neveste. După ce se topeşte zăpada, nu numai zgripţuroiul, dar şi nevestele lui se transformă în arţari. Mă tem, fetiţo, că nu vei putea scăpa de mâna lui. Şi bătrâna plângea, plângea.      Auzind-o, Yu Hua s-a speriat cumplit. Văzând însă cât de îngrijorată e bătrâna pentru ei doi, a încercat s-o mângâie:      - Măicuţă dragă, zgripţuroiul nu va putea pune mâna pe mine!      Iar Şî Tun a adăugat:      - Măicuţă, fii liniştită, zgripţuroiul cu faţa roşie nu ne va putea despărţi.      Ştergându-şi ochii, bătrâna a spus:      - De când mi-a murit moşul sunt singură. Rămâneţi în casa mea şi-o să fim o familie.      Şî Tun şi Yu Hua au rămas în căsuţa bătrânei. Acum bătrâna nu mai ducea grija că nu are cine să-i coase hainele şi să-i strângă recolta. Şî Tun muncea la câmp, iar Yu Hua pregătea mâncarea acasă.      Zilele treceau una după alta. Au secerat grâul, au cules strugurii şi, apropiindu-se toamna, frunza arţarului a început să se înroşească. Bătrâna nu mai putea nici să doarmă, nici să mănânce de îngrijorare. Mereu număra zilele şi se ruga ca toamna să treacă mai repede. Zilele de toamnă sunt foarte scurte. Şi iată că sosi şi clipa de care se temea bătrâna. Răsărise luna. Şî Tun şi Yu Hua se înapoiaseră acasă. In ziua aceea cosiseră iarbă la câmp şi acum îngrijeau de cai. Bătrâna pregătise masa şi de-abia ieşise în curte când, deodată, din văzduh a coborât plutind o frunză roşie de arţar care a început să se rotească din ce în ce mai repede, stârnind un vârtej În mijlocul vârtejului se afla zgripţuroiul cu părul şi ochii roşii, îmbrăcat într-o mantie roşie cu mânecile până în pământ. Mişcându-şi mânecile, frunza roşie s-a transformat într-o lectică împodobită. Văzând aceasta, bătrâna a scos un strigăt şi a căzut la pământ. Şî Tun şi Ya Hua, care dădeau la cai să mănânce, au venit în grabă. Văzând fata, zgripţuroiul a izbucnit în râs, şi-a mişcat mânecile şi într-o clipă Yu Hua a şi intrat în caretă. Zgripţuroiul a mai mişcat o dată din mâneci şi careta a pornit ridicându-se în văzduh şi făcându-se din ce în ce mai mică, până când a dispărut. O dată cu ea a dispărut şi zgripţuroiul. Din văzduh i s-a auzit vocea:      - Este a mea pentru că a băut apă din izvorul meu roşu!      Bătrâna plângea, iar Şî Tun era răpus de durere. A ajutat-o pe bătrână să se ridice, spunându-i:      - Măicuţă, orice ar fi, voi aduce-o înapoi! Neputându-şi stăpâni lacrimile bătrâna-i zise:      - Copile, nu pleca. Faţă-Roşie a răpit nenumărate neveste şi nici una n-a mai putut fi găsită. Îţi jertfeşti viaţa degeaba.      Şî Tun nu i-a răspuns şi, conducând-o în casă, i-a spus:      - Fii liniştită, măicuţă, eu voi pleca totuşi degrabă în căutarea ei.      Văzând bătrâna cât este de hotărât, îi spuse plângând:      - Copile, nu poţi să pleci cu mâna goală, ia cu tine sabia asta, poate-ţi va folosi la ceva.      Şî Tun a luat sabia, a încălecat pe cal şi s-a îndreptat direct către munţii izvorului roşu. Părându-i-se că nu este purtat destul de repede, acesta îi spuse calului:      - Calule, calule, zboară dintr-o dată peste vârfurile acestor munţi! Calul a trecut în zbor peste vârfuri. Apoi, Şî Tun din nou îi spuse calului: Zboară, calule, peste văi! Şi calul a trecut ca gândul peste văi.      La lumina zilei, Şî Tun a ajuns la munţii cei mari. Dar oricât a căutat, nu a dat de urma izvorului. Lacrimile au început să-i curgă.      Şi Tun se uita cu disperare spre munţii înalţi şi-i părea rău că aceştia nu pot cuvânta să-i spună unde a ascuns-o Faţă Roşie pe Yu Hua. A urcat până în vârful munţilor şi s-a uitat în cele patru zări, dorind din tot sufletul să afle unde a dus-o Faţă Roşie pe Yu Hua. Ştergându-şi lacrimile, Şî Tun i-a spus calului:      - Calule, calule, chiar dacă ar fi să merg până la capătul lumii, tot va trebui s-o găsesc pe Yu Hua. Zboară, calule, până la muntele cel mai înalt!      Şi calul s-a avântat înainte. A zburat peste văi, peste munţi înalţi şi peste prăpăstii adânci şi, oricât ar fi fost primejdia de mare, Şî Tun nu l-a strunit. Au trecut munte după munte, dar tot n-au ajuns la muntele cel mai înalt.      Pe vârful muntelui cel mai înalt se afla o peşteră. În această peşteră o dusese Faţă-Roşie pe Yu Hua. Peştera era împodobită foarte frumos: pe pereţi atârnau tablouri cu desene de munţi şi ape, pe pat era întinsă o plapumă de brocart. Zgripţuroiul cu faţa roşie se transformase într-un învăţat cu faţa albă, frumos şi delicat. Zâmbind, el i-a spus lui Yu Hua:      - Ai băut din apa izvorului roşu şi eşti a mea. Nu te mai gândi la bărbatul tău, care nu ajunge niciodată aici.      Auzind acestea, Yu Hua a început să tremure de mânie. Şedea în peşteră şi nu auzea nici şuierul vântului, nici ciripitul păsărelelor. Inima ei ştia că, Şî Tun o caută, ghicea că Şî Tun varsă lacrimi pentru ea. Şi, deodată, a ridicat capul şi a spus:      - Deşi am băut din apa izvorului tău, nu voi fi niciodată a fa!      Faţă-Roşie a râs cu răceală.      - Mai nădăjduieşti să-ţi vezi bărbatul! Ha! Ha! Ha! Nu că mă laud, dar dacă va ajunge aici, eu singur îi voi spune să te ia cu el. După aceea a început să râdă sigur de sine. Dar întorcând capul a împietrit de mirare. Sfredelind cu privirea o mie de stânci şi zece munţi înalţi, l-a văzut pe Şî Tun călare pe cal cum zboară peste munţi întreptându-se către ei. Atunci şi-a scos cu repeziciune cingătoarea de la brâu şi, mişcându-şi mânecile uriaşe deasupra ei, cingătoarea s-a transformat într-un şarpe mare dungat care, mişcând din coadă, a alunecat afară din peşteră.      Călare pe cal, Şî Tun a mai zburat peste cinci munţi şi uitându-se în jos a văzut ceva ca două lampioane roşii. Privind mai cu băgare de seamă a văzut că era un şarpe uriaş, ai cărui ochi luminau asemenea lampioanelor. Şî Tun n-a frânat calul şi, deodată, cal şi călăreţ s-au trezit înghiţiţi de şarpe. In burta şarpelui, Şî Tun se simţea ca într-un cazan cu apă fierbinte. Scrâşnind din dinţi să-şi potolească durerea, a înfipt cu putere sabia în burta şarpelui care a început să şuiere. Ieşind din burtă, nu a văzut decât un brâu înflorat întins pe pământ.      Călare pe cal, Şi Tun a mai zburat peste doi munţi mari, apropiindu-se de muntele cel mai înalt. Faţă-Roşie tocmai îşi da ifose faţă de Yu Hua, închipuindu-şi că Şî Tun a fost mistuit de mult de cingătoarea sa prefăcută în şarpe. Dar Yu Hua plângea şi nu-i răspundea. Când a mai sfredelit o dată cu privirea a văzut că Şî Tun e din ce în ce mai aproape. Atunci a apucat în grabă un tablou cu munţi şi ape de pe perete şi, agitându-şi mâneca, din tablou s-a desprins cel mai prăpăstios şi cel mai alunecos munte, care s-a rostogolit din peşteră.      Trecând şi ultimul munte care-l mai despărţea de Faţă-Roşie, Şi Tun a văzut deodată cum se ridică în faţa lui un munte lucitor, înalt şi prăpăstios. Şî Tun nu şi-a frânat calul, căutând să treacă în zbor şi acest munte, dar deodată calul a lunecat. Băiatul a descălecat şi a început să se caţere pe munte. Dar cum ajungea cu mare greutate la mijlocul lui, aluneca în jos. Faţa i se rănise de stânci, tot corpul îl durea, dar nu s-a dat bătut. Din nou s-a căţărat şi iarăşi a alunecat în jos. Şi din nou, şi din nou. Sudoarea îi udase hainele, îi curgea în ochi orbindu-l. Atunci şi-a şters sudoarea şi a zvârlit-o jos, pe munte, iar acesta s-a făcut deodată nevăzut. Când şi-a dat însă seama, a observat că se afla într-o prăpastie, iar alături de el, a văzut agăţat de un brad un tablou cu un munte ud de sudoare. Şî Tun a încălecat pe cal şi a pornit-o mâi departe.      Dintr-o săritură, calul a şi ieşit din prăpastie. Uitându-se în sus, Şî Tun a văzut ceva roşu. Atunci a ştiut că acela e muntele roşu şi, dând frâu calului, s-a îndreptat către el. In acel timp zgripţuroiul cu faţă roşie- şi-a agitat mânecile şi, deodată, Yu Hua a încremenit. Nu mai putea nici să se mişte, nici să vorbească. Apoi şi-a fluturat mânecile către două perne brodate care au căpătat aceeaşi înfăţişare cu Yu Hua. Şi s-a făcut nevăzut. Ajungând pe creasta muntelui, Şî Tun nu a văzut decât stânci roşii şi arţari cu frunze roşii. Voia să meargă mai departe, când a dat cu ochii de o peşteră încrustată cu pietre preţioase. Şî Tun şi-a zis: „Poate că aici locuieşte Faţă-Roşie". A descălecat şi, împingând poarta de piatră care închidea gura peşterii, a pătruns înăuntru. Dar, deodată, s-a oprit. În peşteră stăteau încremenite trei fete cu gene lungi şi ochi mari ce semănau leit cu Yu Hua: toate trei îl priveau nemişcate. Îndurerat, Şî Tun a oftat şi a spus:      - Yu Hua, Yu Hua, am trecut prin nenumărate primejdii să te găsesc şi acum nu scoţi nici un cuvânt. De ce nu-mi ieşi în întâmpinare? Auzind cuvintele lui Şî Tun, Yu Hua ar fi vrut să-i spună totul, dar limba ei era ca de piatră; ar fi vrut să-i iasă în întâmpinare, dar picioarele-i erau înţepenite. Lacrimile au început să-i curgă şiroaie.      Şî Tun a înţeles pe loc că aceea este nevasta lui. S-a repezit la ea şi a luat-o în braţe scoţând-o afară din peşteră. Trupul lui Yu Hua era tare şi greu ca piatra. Din această cauză, Şî Tun nu putea să mai încalece pe cal, şi, ţinând-o în braţe pe Yu Hua, i-a spus calului:      - Calule, calule, tu cunoşti drumul pe care am venit. Să ne întoarcem acasă!      Şi au purces de îndată la drum. Şî Tun o ducea în braţe pe potecile din vârful muntelui; o ducea în braţe mergând pe stânci abrupte; o ducea în braţe trecând prin hăţişuri; trupul lui era plin de răni, dar n-ar fi lăsat nici o crenguţă s-o atingă pe Yu Hua. Au trecut astfel valea in care se afla izvorul cu apă rece şi au ajuns într-o pădure de arţari. Picioarele-i tremurau, mâinile-i amorţiseră, dar nu voia s-o lase din braţe.      Lacrimile din ochii lui Yu Hua picurau necontenit: Inima-i şoptea: „Şî Tun, Şî Tun, lasă-mă, până acasă mai sunt mii de munţi şi ape şi nu vei putea ajunge purtându-mă în braţe". Şi inima i se frângea de durere că nu poate vorbi. încercând s-o mângâie pe Yu Hua cea de piatră, Şî Tun îi spunea:      - Chiar dacă te-ai transformat cu adevărat în stană de piatră, nu te voi părăsi.      Şi ţinând-o în braţe, continua să meargă mai departe. Sub ochii lui, frunzele roşii de arţar cădeau una câte una. Şi deodată, în faţa lui apăru zgripţuroiul. Ca însufleţit de o nouă forţă, Şî Tun apucă sabia cu o mână, iar cu cealaltă o ţinea strâns pe Yu Hua.      Zgripţuroiul, care se afla la zece paşi în faţa lui, îi spuse:      - Flăcăule, inima mea e mai tare decât fierul şi piatra. Niciodată nu m-am lăsat înduioşat de nimic, niciodată nu m-am recunoscut învins, Dar astăzi, mă recunosc învins şi nu voi mai despărţi niciodată un soţ de soţia lui.      Spunând aceasta, lacrimile îi curgeau pe obraji şi, într-o clipă, se prefăcu într-un arţar înalt pe ale cărui frunze străluceau lacrimile ca nişte perle de rouă. Şi Tun o luă pe Yu Hua în braţe şi o duse sub arţar. Şi atunci ramurile arţarului începură să freamăte şi picăturile de rouă căzură pe trupul ei. Deodată, Yu Hua începu să vorbească şi trupu-i deveni la fel de mlădios ca înainte.      Amândoi încălecară pe cal care zbură peste munţii înalţi ajungând în drumul mare. Şi după puţin timp ajunseră la căsuţa bătrânei.      Şi au trăit în dragoste şi învoire multe zile. Se zice că unii oameni au mai văzut acel izvor ciudat, unele fete au mai băut din apa lui roşie, dar când s-au înroşit frunzele arţarului acesta nu s-a mai transformat niciodată în zgripţuroi cu faţa roşie, iar fetele nu au mai fost niciodată răpite.

       Era odată o pădure atât de întinsă, încât dacă intrai în ea nu mai apucai să ieşi zile şi nopţi în şir. In pădure creşteau tot felul de copaci: brazi cu frunză verde tot anul, arţari cu frunză roşie toamna, stejari falnici şi multe alte specii de copaci. Ce să mai vorbim! Dacă ai fi stat să numeri toate speciile, ai fi tot numărat trei zile şi trei nopţi, dar tot n-ai fi terminat. Cel mai bătrân copac din pădurea asta - un dafin - avea crengile răsucite ca un dragon, iar în tulpina lui se afla o scorbură de mărimea unei odăi în care trăia duhul pădurii. Din crengile uscate şi parfumate ale copacului, acesta îşi făcuse pat, din iedera care se căţărase pe copac îşi făcuse perdea la uşă* [*În China este obiceiul de a se aşeza o perdea sau o plasă peste uşă pentru a împiedica pătrunderea ţânţarilor].      În vremea aceea, departe de pădurea noastră, la marginea unui sătuleţ, era un ulm în care se aşeza din când în când o vrăbiuţă de aur gureşă şi jucăuşă. Alături de copac locuiau două familii despărţite între ele numai printr-un gard de zid subţire. În familia din partea de apus a copacului, săracă lipită pământului, trăia Liu Ciuntien cu nevasta şi o bătrână de vreo 80 de ani. În fiecare noapte, la a cincea bătaie**[**Bătăi care indicau timpul], Liu Ciuntien şi nevasta se sculau şi porneau moara de apă să prepare tou fu* [*Brânză din făină de soia]. Ei se mulţumeau cu coaja şi resturile de la soia, jar brânza o vindeau şi cu banii dobândiţi cumpărau hrană pentru bătrână. În familia din partea de răsărit a copacului, familie cu stare, trăia Uang Iufeng cu nevasta şi cu o bătrână de vreo 80 de ani, surdă şi oarbă, care nu putea nici să se dea jos de pe kang** [**Pat de cărămizi care se încălzea pe dedesubt]. Uang Iufeng şi nevasta se ocupau cu strângerea dijmei şi urmărirea datornicilor şi nu aveau altceva de vorbit decât despre bani. Cât despre bătrână, amândoi socoteau că prăpădesc mâncarea pe ea şi-i doreau să moară cât mai repede.      În anul acela, pe vremea când arborii se îmbrăcau cu frunze verzi-gălbui, bătrâna lui Liu Ciuntien s-a îmbolnăvit de o boală grea. Cei doi erau cuprinşi de îngrijorare şi din toată sărăcia lor au strâns câţiva galbeni pentru leacuri. Liu Ciuntien şi-a vândut şi hainele de pe el, nevastă-sa acul de păr, dar leacurile nu i-au ajutat bătrânei şi aceasta a murit. Liu Ciuntien avea mustrări de cuget că nu-i putuse dărui bătrânei nici o zi fericită, deşi aceasta, cu mari sacrificii, îl crescuse mare. Îşi simţeau inima de parcă era smulsă din piept şi s-au pornit amândoi pe plâns.      In timpul acesta vântul s-a oprit şi a început ploaia. Ramurile s-au aplecat şi Păsărică de aur a văzut şi a auzit totul. înduioşară, şi-a deschis ciocul de parcă ar fi vrut să plângă şi ea şi, nemaiputându-şi stăpâni durerea, a zburat din copac şi s-a pierdut în ploaia măruntă.      A zburat, a zburat până ce a ajuns la pădurea cea întunecată şi s-a aşezat în dafin. Vântul a început să bată şi ploaia s-a oprit. Frunzele copacilor străluceau ca poleite; salcia cea bătrână îşi despuiase coaja albă, dând la iveală verdele fraged. Cucul a început să cânte, cocoşul sălbatic să zboare, dar lacrimile din ochii păsăricii nu se mai uscau. Norii s-au împrăştiat, soarele a răsărit, iarba din pădure strălucea perlată de stropii de rouă, iedera ce se căţărase în copac îşi deschisese florile ca nişte fluturaşi; apa se scurgea picătură cu picătură de pe frunzele ei. Albinele şi fluturii zburau din floare în floare. Păsărica cea neastâmpărată, tristă încă, nu s-a putut opri să nu se ducă să ciugulească florile de iederă. Ciugulea, ciugulea şi lacrimile îi curgeau. Dar, deodată, florile de iederi s-au mişcat şi perdeaua din gura scorburii s-a dat de-o parte. Din scorbură a ieşit un bătrân cu faţa blândă şi o barbă lungă, albă. Părul strălucitor îi cădea peste sprâncene întocmai ca moţul unui cocor. Avea faţa roşie şi ochii jucăuşi ca de copil.      Era duhul pădurii care i-a spus:      - Trăiesc în pădurea aceasta de zeci şi sute de ani, dar n-am văzut niciodată a pasăre plângând. Oamenii spun că păsările nu pot plânge. Păsărică, de ce plângi tu oare?      Iar păsărica a răspuns:      - Bătrâne duh, am văzut astăzi un lucru care mi-a frânt inima şi atunci cum să nu plâng? Şi i-a povestit cât de sărac era Liu Ciuntien, cum aveau grijă de bătrână, cum bătrâna s-a îmbolnăvit, cum i-au cumpărat leacuri şi cât de îndureraţi au fost când a murit. Apoi, a adăugat: Bătrâne duh, Liu Ciuntien şi nevastă-sa sunt doi oameni nemaipomenit de buni.      Îngândurat, duhul a răspuns:      - Păsărică, nu poţi să-ţi dai seama dacă un om e bun numai din atât. Ca să vezi dacă un om e bun sau rău trebuie să-l supui la mai multe încercări.      Păsărica a negat:      - Nu, duhule, e aşa cum îţi spun. Du-te să-i vezi şi te vei convinge.      Duhul s-a prefăcut într-o bătrână neagră şi zbârcită, cu nişte haine petic peste petic, şi a plecat să-i vadă pe cei doi.      După ce o îngropaseră pe bătrână, Liu Ciuntien şi nevastă-sa se întorseseră acasă şi erau aşa de îndureraţi că nu se atinseseră de mâncare. Ridicând capul, au văzut o bătrână slabă de-o bătea vântul care şedea în uşa lor. Bătrâna le-a cerut ceva de mâncare. Liu Ciuntien i-a adus ce aveau mai bun în casă, iar nevastă-sa şi-a arătat mila faţă de ea întrebând-o dacă nu e ostenită. Bătrâna a răspuns:      - Sunt singură şi n-am pe nimeni, n-am ce să mă fac, unde oi cădea, acolo oi muri şi eu.      Văzând-o pe bătrână, Liu Ciuntien şi-a amintit de mama lui care murise şi, gândindu-se că nici bătrâna aceasta n-a avut parte de zile bune, i-a zis:      - Mătuşică, dacă nu te sperii de sărăcia noastră, rămâi la noi.      Apoi nevasta lui a adăugat:      - Rămâi în locul bătrânei noastre care a murit. Bătrâna s-a învoit să rămână la ei.      Liu Ciuntien şi nevastă-sa se purtau cu bătrâna cum nu se poate mai bine. Ei ziceau de multe ori:      - Bătrânii şi copii sunt la fel, trebuie feriţi de greutăţi. Bătrâna, văzând cum cei doi se zbat cu tot felul de greutăţi, ziua şi noaptea, n-a mai vrut să stea cu mâinile în sân şi-i ajuta să facă tou fu. Tinerii, de câte ori se aşezau la masă, o lăsau întâi pe bătrână să se sature. Nevasta îi spunea bărbatului fără să afle bătrâna:      - Bătrânii îşi trag puterea din mâncare. Noi, ăştia mai tineri, mai putem răbda de foame.      Cei trei se zbăteau în mari greutăţi, dar se înţelegeau de minune.      A trecut un an, au trecut doi, Liu Ciuntien şi soţia lui se simţeau din ce în ce mai legaţi de bătrână. Cel de-ai treilea an era pe sfârşite când bătrâna i-a chemat pe cei doi şi le-a spus:      - Copii, astăzi trebuie să plec.      Tinerii nu se gândiseră niciodată că s-ar putea întâmpla una ca asta şi au început să se văicărească:      - Măicuţă, măicuţă, spune-ne cu ce am greşit faţă de tine, sau suntem prea săraci? Cu ce te-am supărat, de vrei să pleci?      Bătrâna a dat din cap şi le-a răspuns:      - Nu mai vorbiţi prostii, copii! Alături de voi, zilele amare mi se par ca mierea. Supărată să fiu şi alături de voi îmi găsesc liniştea. Dar, copii, nu pot să mai rămân la voi şi astăzi va trebui să plec.      Liu Ciuntien a mai încercat o dată s-o oprească:      - Măicuţă, dacă pleci, casa noastră va fi goală. Spune-ne cel puţin unde să te căutăm.      Cu lacrimi în ochi, nevasta acestuia a spus:      - De trei ani de zile am trecut împreună şi binele si răul. Acum, dacă pleci, noi ce-o să ne facem?      Bătrâna s-a gândit ce s-a gândit şi a zis:      - Copiii mei, eu oricum trebuie să plec. Aduceţi-mi o bucată de pământ de la rădăcina copacului şi vă voi face un chip ca al meu. Atunci când vă va fi dor de mine, să priviţi chipul.      Văzând că nu mai au cum s-o oprească pe bătrână, au săpat la rădăcina copacului şi au scos o bucată de pământ moale pe care i-au dat-o acesteia. Bătrâna a început s-o frământe murmurând: „Am stat trei ani în casa lui Liu Ciuntien. N-am ce să le las drept amintire decât o păpuşă de lut care să scuipe galbeni".      Bătrâna s-a făcut nevăzută, iar păpuşa a început să scuipe bani. Abia atunci au înţeles ei că bătrâna fusese un duh. Viaţa în casa lor a devenit din ce în ce mai îndestulătoare. Vecinii de la răsărit au început să se mire. înainte, socotind că familia lui Liu Ciuntien e prea săracă, n-au catadicsit să le facă vreo vizită. Acum, însă, din te miri ce găseau motiv să-i viziteze. Într-o zi, după ce iscodiseră cu privirea peste tot, au dat cu ochii de păpuşa de lut care scuipa bani. Curioşi, au întrebat:      - De unde aveţi minunea asta?      Liu Ciuntien, care nu minţea niciodată, i-a spus tot adevărul. Uang Iufeng s-a întors acasă şi împreună cu nevasta au luat o frânghie şi au spânzurat-o pe bătrâna lor Acum erau fericiţi că au o gură mai puţin la masă şi că în curând vor avea şi ei o păpuşă de lut. S-au aşezat în curte şi au început să jelească. Dar erau aşa de prefăcuţi că a început să bată vântul care le lua cuvintele, iar soarele s-a îngălbenit de mânie. Păsărica din dafin văzuse şi auzise tot. Supărată, şi-a deschis ciocul şi, nemaivrând să asculte plânsetul prefăcut, a zburat din copac drept către duhul pădurii.      Vântul bătea din ce în ce mai tare şi păsărica abia mai putea să zboare. Cu greu a ajuns la dafin şi s-a aşezat pe o crenguţă, dar vântul a zvârlit-o şi păsărica a început din nou să zboare. Apoi s-a prins din nou de o ramură, dar vântul a frânt ramura şi a smuls penele păsăricii. A încercat să se agaţe de iedera din copac, dar şi aceasta îşi strânsese ramurile. Vântul a aruncat-o dintr-o parte în alta, apoi, deodată, a simţit că a căzut, dar nu avea nici o durere; o prinsese în braţe duhul pădurii. Cu blândeţe, duhul a certat-o:      - Păsărică, de ce zbori pe vântul ăsta? Ce treabă grabnică te-a trimis la mine? Ştii bine că i-am făcut fericiţi pe cei doi tineri cumsecade. Acum ce mai vrei?      În grabă mare păsărica a spus:      - Bătrâne duh, sunt supărată de nu-mi văd capul. Am venit într-un suflet să-ţi spun ce am mai văzut, şi când vei afla n-ai să mă mai cerţi. Şi i-a spus tot ce mai văzuse şi ce mai auzise.      Tăcut, bătrânul a încruntat din sprâncene ca şi când ar fi plănuit ceva, apoi, într-un târziu a spus:      - Orice ai spune, păsărică, eu nu pot să cred că în lume există asemenea oameni.      - Dacă nu mă crezi, du-te şi-ai să vezi cât sunt de răi şi de lacomi.      Duhul a făcut o mişcare şi s-a prefăcut iarăşi într-o bătrână slabă şi peticită. Apoi a spus:      - Uite, păsărica, mă duc să văd.      Uang Iufeng şi nevastă-sa, după ce-şi îngropaseră mama, aşteptau să se ivească bătrâna sfântă şi ba mai vărsau o lacrimă, ba îşi mai aruncau privirea pe drum, în aşteptarea bătrînei. Dintr-o dată a apărut din mijlocul unei vântoase o bătrână care s-a oprit în dreptul porţii lor.      Nevasta lui Uang Iufeng tocmai se pregătea s-o alunge când acesta a oprit-o amintindu-şi că păpuşa de lut care scuipa galbeni din casa lui Liu Ciuntien semăna leit tu această bătrână. El i-a spus:      - Bătrânico sfântă, vino în casă la noi şi ai să primeşti mâncare mai bună decât în casa lui Liu Ciuntien. Bătrâna a dat din cap şi a răspuns:      - Nu sunt o bătrână sfântă cum îţi închipui, sunt o biată bătrână săracă, fă-ţi pomană cu mine şi dă-mi un castron de orez să-mi potolesc foamea.      Nevasta lui Uang Iufeng a intrat în casă să aducă mâncarea mormăind: ,,De unde naiba s-a mai ivit şi pacostea asta de bătrână pe care acum trebuie să o tratăm ca pe o sfântă?" Şi a început să caute până a găsit nişte orez care era pregătit pentru porci şi i l-a dat bătrânei.      Uang Iufeng a zis:      - Bătrânico, la vârsta asta n-ar trebui să mai umbli.      Iar bătrâna a răspuns:      - N-am pe nimeni pe lume, ce să fac? Unde oi cădea, acolo oi muri şi gata.      Auzind spusele bătrânei, Uang Iufeng s-a bucurat nespus, găsind în ele asemănare cu răspunsul dat lui Liu Ciuntien, apoi plin de sine a adăugat:      - In casa noastră avem destule camere, rămâi să locuieşti la noi.      Fără să scoată o vorbă, bătrâna a intrat în curte cu Uang Iufeng. Era ora mesei şi-n fiecare zi la această oră cei doi se ospătau în toată legea. Au dus-o pe bătrână într-o cameră goală, iar ei s-au aşezat la ospăţ, apoi i-au dus şi bătrânei ce mai rămăsese de la masa lor.      Astfel a mâncat bătrâna prima masă. La fel şi cea de-a doua. Cei doi aşteptau cu nerăbdare. Nevasta lui Uang i-a spus acestuia:      - Vezi să n-o hrănim degeaba pe amărâta asta de bătrână.      Uang Iufeng s-a gândit ce s-a gândit, apoi bătând din palme a zis:      - Bun, m-am gândit la ceva!      Auzind despre ce este vorba, nevastă-sa s-a bucurat. Apoi s-au furişat în camera bătrânei. Bătrâna adormise deja, dar ei au trezit-o şi i-au spus:      - Bătrânico, dacă într-adevăr eşti bătrâna sfântă pe care o aşteptam, fă-ne un om de lut care să scuipe bani şi vom avea grijă de tine trei ani.      Speriată, bătrâna s-a trezit şi n-a scos nici un cuvânt. De ciudă, nevasta lui Uang Iufeng a început să ţipe:      - Ţi-am spus că este o nenorocită de bătrână, dă-o afară îndată!      Bătrâna nu s-a speriat şi râzând le-a zis:      - E timpul să plec, du-te şi adu-mi nişte lut de sub copac, că n-o să ne mai vedem, şi vreau să. vă las o amintire.      Bucuroşi, cei doi au alergat şi au adus lut, iar bătrâna a modelat o figură zicând:      - Am locuit aici până la miezul nopţii, iar acum la plecare le dăruiesc figura de lut pe care o va chema Viespea. Şi s-a făcut nevăzută.      Figura semăna şi cu Uang Iufeng şi cu nevasta lui. Când a deschis gura, a ieşit o viespe lungă de trei degete care a început să bâzâie prin cameră. Viespea i-a înţepat pe cei doi şi pe faţă şi pe trup, încât se tăvăleau pe jos de durere. Şi i-a înţepat, şi i-a înţepat până ce tot trupul li s-a umplut de umflături, iar ei se rugau de iertare şi se tăvăleau şi poate s-or mai tăvăli şi astăzi.

       Munţii Ţin se întind culme după culme, creastă după creastă, cu prăpăstii adânci şi vârfuri înalte. Cândva fuseseră acoperiţi cu păduri seculare în care mişunau tot felul de animale sălbatice. Oamenii care locuiau aici trăiau fie din culesul ierburilor de leac, fie din arsul cărbunilor.      Trăia aici un flăcău înalt şi voinic ce se numea Şî Ming şi care se îndeletnicea cu arsul cărbunilor. El ştia tot felul de cântece din gură şi din fluier care înduioşau inimile oamenilor. Şî Ming mai avea doi tovarăşi, oameni la casele lor, cu neveste şi copii.      Într-o zi, Şî Ming şi tovarăşii lui au plecat să ardă cărbune pe alt munte. Au ajuns ei într-o poieniţă cu iarbă verde şi mătăsoasă, presărată cu bujori sălbatici, roşii ca focul, cu brazi încărcaţi cu perle de rouă. Toate acestea l-au înduioşat pe băiat care a început să cânte. În mijlocul cântului i s-a părut aşa, ca şi când cineva ar cânta o dată cu el. S-a oprit din cântat şi s-a uitat în toate părţile. La urechea lui a ajuns un viers minunat care nu semăna nici cu ecoul munţilor, nici cu ecoul pădurii; semăna mai degrabă cu vocea unei femei. Viersul l-a fermecat pe Şî Ming într-atât încât n-a mai putut să facă nici o mişcare. Cum a încetat cântul, a sărit în picioare, s-a urcat pe o piatră să se uite în partea de unde-l auzise. Pe muntele Ţin pluteşte mereu ceaţă ca şi norii pe cer. În ziua aceea, o ceaţă albă şi deasă curgea ca o apă spre el şi cât ai clipi din ochi, ceaţa l-a cuprins.      Proverbul spune: „Dacă nu bate vântul de primăvară nu încolţeşte iarba". Cântul făcuse să încolţească dragostea în inima lui Şî Ming. Nu putea să uite nicicum cântecul care răsunase mai duios decât viersul unei păsări; în fiecare zi visa s-o întâlnească pe fata care-l cântase. A trecut vara, a venit toamna şi după toamnă a venit iarna; brazii s-au încărcat de zăpadă dar Şî Ming n-a întâlnit nici urmă de fată.      De Anul Nou, Şî Ming era tot singur şi trist. Fiind bun la inimă din fire, de sărbători le-a spus tovarăşilor săi să se ducă acasă, iar el a rămas să păzească singur cărbunele. Tovarăşii lui s-au învoit bucuroşi.      În ajun de Anul Nou, când toate familiile petrec, Şî Ming şi-a luat fluierul, s-a dus în colibă şi a început să cânte. A cântat, a cântat, până ce vântul s-a oprit. Atunci a simţit cum se deschide încet uşa colibei.      O fecioară îmbrăcată în alb din cap până în picioare a intrat în colibă. Avea faţa rotundă, părul ca abanosul îi era prins în cozi. Mirat şi totodată bucuros, băiatul s-a oprit din cântat.      Fata a zâmbit şi uitându-se în toate părţile a spus cu blândeţe:      - Sunt din satul Şan Iang* [în traducere: Soarele din faţa muntelui] şi fiind în trecere pe aici am auzit cântându-se din fluier. Dar tu de ce nu faci ţiao ţe** [**Colţunaşi cu carne, mâncare foarte răspândită în China, care se pregăteşte la sărbători] de Anul Nou?      Şî Ming parcă s-a trezit din vis, a început să se bâlbâie şi n-a ştiut ce să răspundă. Râzând, fata l-a rugat:      - Cântă mai departe, că-ţi fac eu ţiao ţe!      Şi zicând aceasta a început să frământe aluatul.      Băiatul ar fi vrut s-o întrebe dacă ea este aceea care-l vrăjise cu cântecul în acea zi. Când îşi făcuse curaj să întrebe, fata l-a întrerupt:      - Hai, cântă, şi să ştii că viersul tău e minunat! Băiatul a început să cânte şi cu cât cânta, cu atât ar mai fi cântat, iar fata cu cât asculta, cu atât ar mai fi ascultat. Aşa a ţinut-o până la revărsatul zorilor. Atunci i-a dat să mănânce ţiao ţe, şi când acesta a poftit-o şi pe ea, fata a zâmbit şi i-a spus:      - E târziu, eu trebuie să plec. Nu care cumva să vii să mă cauţi acasă. Tata nu ştie că am fost aici..      Apoi a deschis uşa şi a plecat. Băiatul s-a uitat după ea până nu s-a mai văzut, apoi a intrat în colibă.      Au trecut sărbătorile şi s-au întors cei doi tovarăşi. Prima vorbă a lui Şî Ming a fost să-i întrebe unde se află satul Şan Iang. Cei doi au spus că în viaţa lor n-au auzit de numele unui asemenea sat. Întristat, Şî Ming şi-a văzut de treabă.      Nu le-a spus celor doi de venirea fetei, temându-se că aceasta nu vrea să se afle de venirea ei.      Seara, când se ducea să aducă apă, văzând cum luna se oglindeşte în pârâu, îşi zicea: „Nu trebuie să mă mai gândesc la ea. E ca şi când aş vrea luna din fundul apei. Unde să mă duc s-o caut?"      Privind cu tristeţe bujorii roşii care înfloriseră lângă coliba lui, îşi zicea: „Nu trebuie să mă mai gândesc la ea, nu ştiu nici măcar cum o cheamă. E ca şi când aş căuta să prind vântul sau umbra!" Dar oricât îşi poruncea, gândul lui era mereu la fată.      Aşa a trecut primăvara şi a venit vara. într-o zi, ducându-se la locul unde auzise cântecul cu un an mai înainte, deodată s-a pornit o vijelie şi o ploaie care a acoperit totul. Se înserase şi băiatul era îngrijorat, când a auzit că-l strigă cineva. Întoarse capul şi rămase uimit văzând în spatele lui fata din seara de Ajun. Aceasta i-a zis:      - Pe munte sunt şerpi veninoşi. Am vorbit cu bunicul, aşa că dormi noaptea asta la noi.      Plin de bucurie, băiatul s-a învoit. Şi au plecat amândoi. Se întunecase de-a binelea şi copacii păreau uriaşi Băiatul era din ce în ce mai mirat cum se face că atâţia ani, de când lucra în pădure, nu văzuse drumul pe care mergeau. După o bucată de drum, a zărit nişte luminiţe. Când s-au apropiat a văzut o cetate înconjurată cu un zid înalt. Intrând, un bătrân l-a întâmpinat călduros şi i-a spus fetei:      - Pai Ni, du-te şi pregăteşte ceva de mâncare pentru drumeţ!      Şi fata a plecat.      După câteva întrebări, dând din cap, bătrânul i-a spus:      - Să nu crezi că nu te cunosc. Eu îl ştiu foarte bine şi pe străbunicul tău.      Băiatul a rămas uimit, căci ştia că străbunicul lui murise de mult, aşa încât se gândea că bătrânul trebuie să aibă câteva sute de ani.      Bătrânul a vrut să mai spună ceva, dar din camera de alături s-a auzit cântând. Era aceeaşi voce care-l fermecase şi băiatul şi-a dat seama că aceasta e fata care-l fermecase. S-a bucurat nespus şi dacă n-ar fi fost bătrânul ar fi fugit într-un suflet la ea.      Bătrânul a văzut cum stau lucrurile şi râzând în hohote i-a spus:      - Nepoata asta a mea nu mi-a vorbit niciodată de nimeni, dar în ultimul timp îmi vorbeşte mereu de tine. De aceea, într-adins am vrut să te aducă azi aici.      Cum a terminat de vorbit a intrat şi fata cu o tava cu ceai şi mâncare. A pus tava jos şi s-a oprit lângă băiat. Bătrânul s-a uitat şi la unul şi la altul, apoi râzând le-a spus:      - N-am decât fata asta. Dacă vă plăceţi, socotiţi că eu v-am şi dat binecuvântarea.      Tinerii s-au uitat îndelung unul la altul, apoi au plecat capetele. După obicei, bătrânul a sfătuit-o pe fată să aibă grijă de băiat şi s-a dus în camera lui.      În noaptea aceea, Şî Ming şi Pai Ni s-au căsătorit.      A doua zi, Şî Ming şi-a amintit de prima lor întâlnire şi i-a zis fetei:      - De ce mi-ai spus că eşti din satul Şan Iang? Râzând, fata i-a răspuns:      - Nu te-am minţit deloc. Hai afară şi ai să vezi că soarele e în faţa muntelui.      Amândoi au ieşit afară şi, într-adevăr, aşa era.      Soarele răsărise în faţa muntelui şi aurea cu razele lui frunzele şi crengile copacilor. Iarba şi florile păreau şi ele aurii. Tinerii au început să zburde şi peste puţin timp pe munte s-a auzit cântecul lor minunat.      Erau aşa de fericiţi încât nu au simţit cum a trecut o săptămână. într-o zi, băiatul i-a spus fetei:      - Trebuie să mă duc acasă, să le dau de ştire tovarăşilor mei, care or fi îngrijoraţi.      - N-am nimic împotrivă să te duci, dar când te vei întoarce?      - Am să stau trei zile acasă. În 15 ale lunii mă întorc. Bucuroasă, fata i-a spus:      - În seara zilei de 15 vin să te iau.      Pai Ni a plecat şi ea să-l conducă şi amândoi s-au îndreptat pe drumul cunoscut. Ajungând la locul unde se întâlniseră, fata i-a zis:      - Când te înapoiezi, să mă aştepţi aici, am să vin să te iau. Orice ar fi, să nu faci decât cum ţi-am spus!      Şi-au dat mâna şi s-au despărţit. După puţin timp, băiatul a ajuns la colibă.      Aici le-a povestit tovarăşilor săi tot ce i s-a întâmplat. Au petrecut împreună două zile, iar în dimineaţa zilei a treia, Şî Ming simţea că trebuie să plece să se întâlnească cu fata. Nu trecuseră decât două zile, dar lui i se părea că trecuse un an. Plănuia să se întoarcă mai devreme şi le-a făgăduit tovarăşilor săi să vină din când în când să-i vadă.      După ce a mâncat, a plecat. Ajungând la locul întâlnirii, s-a oprit. Fata-i spusese că va veni spre seară, iar acum era mai devreme. Şî Ming nu mai avea răbdare să aştepte şi socotind că ştie drumul, a plecat în întâmpinarea fetei. Mergea şi se gândea. Trecând muntele, s-a trezit în faţa unei păduri întunecate prin care nu se vedea nici o potecuţă. Drumul cel larg dispăruse. Atunci şi-a zis că a greşit drumul, cu toate că ţinea bine minte că tot pe acolo trecuse la venire. Nemaiţinând seama de nimic, a pornit prin pădure. Dar pădurea era aşa de deasă că a trebuit să facă multe ocolişuri. A trecut prin poieniţe cu iarba ca un covor, printre flori până la brâu. A trecut nu ştiu câţi munţi şi câte văi, dar tot nu a găsit casa unde locuia Pai Ni. S-a înserat, soarele a apus şi pădurea a început să se întunece. Nu se mai vedea nimic. Atunci a început să se mustre că n-a ascultat de sfatul fetei. S-a uitat în stânga şi-n dreapta şi deodată a văzut o luminiţă. A pornit într-un suflet spre ea şi de ce mergea, de ce pădurea se rărea şi luminiţa se vedea tot mai aproape. într-o clipă, băiatul a ajuns lângă ea.      A văzut atunci o colibă de piatră fără uşă, lângă care stătea un bătrân. Şî Ming l-a întrebat:      - Bătrâne, nu ştii cumva unde-i casa lui Pai Ni?      - Eu sunt străbunicul lui Pai Ni, ce, nu mă mai cunoşti? Ne-am mutat aici.      Şî Ming n-a crezut, dar bătrânul a spus din nou:      - Dacă nu mă crezi, vino cu mine în casă, acolo e şi Pai Ni.      Băiatul pe jumătate credea, pe jumătate nu credea, dar s-a luat după bătrân şi a intrat în casă. Casa nu avea decât o singură încăpere şi cu cât mergeau cu atât părea mai adâncă şi devenea mai întunecoasă, de parcă se aflau într-o peşteră. La un timp a simţit şi un miros greu şi a început să se întrebe cum de poate locui Pai Ni aici. Atunci şi-a dat seama că nu-i a bună, a vrut să se întoarcă, dar n-a apucat să facă nici un pas că bătrânul şi-a pipăit faţa şi deodată s-a prefăcut într-un şarpe veninos care s-a încolăcit în jurul lui. Ochii şarpelui aruncau scântei verzi şi luminau totul în jur; alături de el mai erau doi şerpi negri. Şarpele cel mare a spus:      - Nici să nu-ţi treacă prin cap c-ai să mai scapi! Şî Ming fierbea de ciudă, dar nu putea să facă nici o mişcare. Şarpele cel mare le-a spus celor doi şerpi negri:      - Fugiţi degrabă la gura peşterii, nu care cumva să intre duhul fructului de ginkgo să ni-l răpească!      Iar aceştia au alunecat spre gura peşterii.      Şî Ming habar n-avea cine e duhul fructului de ginkgo. Inima lui era plină de păreri de rău că n-a ascultat pe Pai Ni şi poate chiar în clipa aceea ea stătea şi-l aştepta.      Într-adevăr, Pai Ni îl aştepta la locul stabilit. A aşteptat ce a aşteptat şi, văzând că Şî Ming nu mai vine, îngrijorarea i s-a strecurat în inimă. S-a aplecat, a desenat un cerc pe pământ, iar cercul a început să strălucească din ce în ce mai tare. Pai Ni s-a uitat în cerc şi a văzut tot ce se întâmpla în peşteră. Şarpele cel mare începuse să-i sugă sângele lui Şî Ming care leşinase. Pai Ni a scrâşnit din dinţi, faţa i s-a albit. Întinzând mâna spre copaci, aceştia s-au dat la o parte, şi s-a ivit drumul cel larg. Apoi, într-o clipă, a fost în faţa bunicului, spunându-i:      - Bunicule, dă-mi sabia fermecată! Bătrânul a întrebat-o:      - Ce-i cu tine, copilă?      Şi mai furioasă, fata a răspuns:      - Bunicule, nu mai întreba nimic şi dă-mi degrabă sabia! Şarpele cel veninos vrea să-l omoare pe Şî Ming!      Speriat, bătrânul a rugat-o:      - Copilă dragă, nu te duce. Şarpele cel veninos mai are două ajutoare şi te vor răpune.      Fata era aşa de încordată că-i curgeau lacrimile:      - Bunicule, orice ar fi, eu mă duc să-l scap. Auzind acestea, bătrânul a oftat şi i-a dat sabia.      Cu sabia în mână, fata a zburat ca vântul la peştera şerpilor. Era un întuneric să-l tai cu cuţitul. Fata şi-a tăiat pârul cu sabia şi l-a aruncat în gura peşterii. Părul s-a prefăcut într-o grămadă de vreascuri. A luat apoi două pietre pe care le-a lovit până ce s-a aprins o scânteie şt a aruncat-o peste ele. Scânteia a aprins vreascurile şi după ce fata a suflat de câteva ori flăcările s-au înălţat. Prinşi de foc, cei doi şerpi negri n-au mai apucat să fugă şi s-au făcut scrum. Focul se întindea din ce în ce mai mult. Şarpele cel veninos s-a oprit din supt sânge şi a fugit spre gura peşterii. Când a dat cu ochii de fată, a început să scuipe venin. Apoi, când a mişcat din coadă o dată, praf a făcut pietrele de sub el. Fata curajoasă s-a tras într-o parte, a sărit în spatele şarpelui şi ridicând sabia fermecată i-a tăiat gâtui. Apoi s-a avântat în peşteră prin foc. Dar focul n-o atingea. Fumul o orbea, iar lacrimile-i acopereau ochii. Ea răbda totul cu gândul să-l scape pe Şî Ming. L-a scos din peşteră, dar el nu mai putea s-o vadă. Faţa-i privea şi simţea cum i se sfarmă inima în piept. Îndurerată, şoptea:      - Şî Ming, cât am dorit să fiu cu tine, cât am dorit să cânt împreună cu tine!      Dar orice ar fi spus, Şî Ming n-o mai auzea, oricât de tristă ar fi fost, Şî Ming n-o mai vedea.      În vremea aceasta a ajuns la peşteră şi bătrânul care i-a spus fetei:      - Ai omorât şarpele cel veninos şi cu asta socoteşte că l-ai răzbunat pe Şî Ming. Nu mai fi tristă, Pai Ni, ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă.      Fata a dat din cap şi din gură a scuipat o biluţă verde, strălucitoare ca o perlă. Speriat, bătrânul a strigat:      - Copilă, aceasta e rădăcina vieţii tale şi nu trebuie s-o dai. Fără ea, tu nu mai poţi fi ceea ce eşti. Vara vei fi bătută de ploi, iarna îngropată de nămeţi. Doar ai cunoscut gustul vântului şi ploii, vrei să le simţi din nou? Fata l-a rugat cu blândeţe:      - Sloboade-mă să-i dau lui rădăcina vieţii mele!      Şi zicând aceasta, faţa ei s-a înnegrit, pielea i s-a întărit, mâinile i s-au prefăcut în două crengi groase, capul i s-a prefăcut într-un arbore înalt şi golaş, fără ramuri unduioase, fără frunze verzi.      Bătrânul a vârât perla în gura băiatului care a căpătat îndată culoare la faţă şi s-a ridicat în picioare. Trezindu-se, Şî Ming nu ştia ce se întâmplase ou el. Bătrânul plângea şi arăta spre arborele despuiat:      - Copile, aceasta e Pai Ni! Noi suntem duhuri ale arborelui ginkgo. Spre a te scăpa, ea şi-a tăiat părul şi ţi-a dat rădăcina vieţii ei, iar acum nu va mai putea să-şi ia înfăţişarea dinainte.      Nimeni nu poate să-şi închipuie durerea lui Şî Ming, tristeţea lui. Lacrimile îi curgeau, durerea îi îneca glasul. A spus numai atât:      - Am să stau lângă ea toată viaţa, toată viaţa am să-i cânt cântece de munte.      Într-adevăr, Şî Ming nu s-a mai întors la tovarăşii săi şi de lângă arborele golaş de ginkgo se auzeau tot timpul cântece de munte sau răsuna un viers din fluier. Povestea spune că Şî Ming s-a prefăcut în spirit şi că după o sută de ani ramurile copacului vor înverzi şi atunci Pai Ni se va preface din nou într-o femeie mult mai frumoasă decât înainte.  

       Pe muntele Ţin creşteau mii de soiuri de flori parfumate şi ierburi din care se făceau tot atâtea feluri de leacuri. Acolo era un sat cu 99 de familii care aveau 99 de vaci. Şi în acest sat trăia un fecioraş de vreo 14-15 ani, pe nume Ta Tou, care cum se crăpa de ziua ieşea în drum şi începea să plesnească din bici. La auzul pocniturilor, cele 99 de vaci ieşeau singure din ogrăzi si şi se strângeau în jurul lui, iar băiatul le mâna la păşune. Trecând prin văi şi căţărându-se pe povârnişuri, Ta Tou îşi ducea cireada să pască cea mai bună iarbă, să bea cea mai bună apă. Vacile lui erau grase de plesneau şi pielea le strălucea de parcă ar fi fost de aur. Într-o zi de vară, pe vremea de arşiţă, când vacile se odihneau la umbra copacilor, băiatul a făcut numărătoarea şi a văzut că în loc de 99, are 100 de vaci. A numărat încă o dată şi încă o dată, dar tot 100 de vaci îi ieşeau. A intrat la bănuială, mai ales că în împrejurimi nu mai era nici o vacă şi nici nu văzuse când venise în cireadă vaca străină. Timp de trei zile în cireada băiatului au fost 100 de vaci. A patra zi, când Ta Tou era, ca de obicei, cu vacile la păşune, a văzut venind spre el un bătrân cu sprâncenele şi barba albe ca zăpada. În spate ducea o traistă, iar în mână avea un bici. Când s-a apropiat de băiat, l-a întrebat:      - Flăcăule, mi-am pierdut vaca, n-ai văzut-o tu cumva?      Ta Tou a răspuns:      .- Cu trei zile în urmă, în cireada mea a apărut o vacă în plus. Du-te şi vezi dacă e a ta.      Bătrânul a intrat în cireadă şi a ieşit trăgând o vacă de coarne.      Băiatul i-a spus:      - Dacă e a ta, ia-o!      Bătrânul a mângâiat vaca şi pe loc pielea acesteia a început să strălucească, iar coarnele i s-au poleit cu aur. Apoi a încălecat pe ea şi a plecat. După câţiva paşi s-a oprit, s-a întors către băiat şi i-a spus:      - Băiete, nu ai nici o dorinţă?      Ta Tou s-a gândit ce s-a gândit, apoi a răspuns:      - Ceea ce doresc eu nu poţi tu să îndeplineşti, moş-nege.      Îşi amintise că fusese odată într-un sat mai îndepărtat unde văzuse o mulţime de copii care citeau din cărţi şi i-a povestit acest lucru bătrânului.      Bătrânul a zâmbit, şi-a dat jos traista de pe umeri şi scuturând-o i-a zis:      - Spune, flăcăiaşule, ce vrei, că-n traista mea se găseşte orice!      Uitându-se la traista aceea goală şi necrezând spusele bătrânului, băiatul a râs:      - Dacă ai, dă-mi o carte!      Bătrânul şi-a vârât mâna în traistă, a scos o carte şi i-a aruncat-o.      Fericit, băiatul a luat cartea cu scoarţe roşii de mătase şi a început s-o răsfoiască. Când şi-a ridicat capul, bătrânul dispăruse.      Ta Tou avea acum o carte şi, deşi ştia numele a mii de ierburi şi de flori, nu ştia să citească. Cine să-l înveţe să citească? A socotit pe degete toţi oamenii din sat: erau bătrâni care ştiau să povestească mii de poveşti, fete care ştiau să cânte mii de cântece, dar nu era nimeni care să ştie carte. Atunci Ta Tou s-a hotărât să înveţe carte singur. A ars o rămurică şi cu tăciunele de la ea a început să scrie pe pietre. A scris aşa până s-a lăsat noaptea. Deschizând cartea, literele luminau încât băiatului nu-i mai trebuia lampă. Cartea lumina muntele, copacii, florile. In noaptea aceea, când învăţa mai cu râvnă din carte, s-a apropiat de el o fecioară mlădie, dichisită nevoie mare. Fără să spună un cuvânt, fata şi-a aşezat alături de el. Băiatul s-a uitat la ea cu uimire, iar fata îl privea cu ochii-i mari, în tăcere. A aşteptat ce a aşteptat şi văzând că fata nu pleacă, i-a zis:      - Pleacă, te rog, nu mă împiedica să învăţ! Cu blândeţe, fata a spus:      - Dar nu te împiedic deloc. Ţi-e teamă că mă uit cum scrii?      Fără să mai scoată un cuvânt, băiatul şi-a văzut înainte de treabă. După un timp şi-a ridicat capul. Fata se afla tot acolo. Aceasta i-a zâmbit şi i-a spus:      - Ai aşezat cartea cu scrisul în jos, nu ştii să citeşti? Ruşinându-se, Ta Tou a răspuns:      - Eu nu ştiu carte, dar tu ştii?      -Aşa, puţin ştiu şi eu. Băiatul, neîncrezător i-a dat cartea:      - Dacă ştii, citeşte să aud şi eu! Fata a început să citească.      Ta Tou, plin de bucurie, a rugat-o:      - Surioară, fii bună şi învaţă-mă şi pe mine! Mişcată, fata s-a oprit din citit, apoi a început să-l înveţe pe Ta Tou.      Băiatul îşi vâra în cap cu repeziciune tot ce-i spunea fata. Au învăţat până ce au început să se reverse zorile. Când stelele au început să se stingă de pe cer, când păsările au început să ciripească în copaci, fata s-a ridicat de îndată, a privit băiatul, a privit cartea, a oftat din adânc şi, fără să spună un cuvânt, a plecat.      Ta Tou se simţea ca un înfometat ce a căpătat de mâncare, ca un însetat ce a căpătat de băut. A doua zi, după ce a păscut vacile, când s-a lăsat înserarea şi licuricii au început să strălucească, Ta Tou a rămas în aşteptarea fetei. Luna se ridicase de mult pe bolta cerului şi băiatul se temea că fata n-o să mai vină. După un timp de aşteptare, a deschis cartea şi literele au luminat din nou totul în jur. Şi iată că fata a venit.      Bucuros, băiatul i-a spus:      - Azi de ce ai venit atât de târziu? Mi s-a urât aşteptându-te.      Râzând, fata s-a aşezat lângă el şi l-a învăţat să citească până s-a luminat de ziuă, când, încruntând din sprâncene, s-a ridicat şi a plecat. A treia zi, fata a venit şi mai târziu, aşa că n-a apucat să-l înveţe decât foarte puţin, că păsările au început să cânte şi s-a revărsat de ziuă. S-a uitat la băiat şi cu durere a spus:      - Mâine-seară n-am să pot veni. Îngrijorat, băiatul a zis:      - Te respect ca pe o învăţătoare, te iubesc ca pe o soră, te rog, învaţă-mă până la sfârşit! Dacă te temi că-i drumul greu, vin eu la tine.      Auzindu-l, fetei i se frângea inima şi ochii îi înotau în lacrimi. Oftând, i-a spus:      - Nu că nu aş vrea să te învăţ, nu că ar fi drumul greu. De când eram copilă mă aflu în mâinile vrăjitoarei care stă la miazănoapte de Muntele Ridichii de Aur. Ea m-a trimis să-ţi fur cartea vrăjită, dar n-am inima s-o fac.      Ta Tou a întrebat-o:      - De ce nu fugi de la zgripţuroaică?      Cu ochii plini de lacrimi, fata i-a răspuns:      - Chiar şi la capătul lumii de m-aş duce, tot m-ar găsi! Se apropia răsăritul soarelui şi în grabă mare fata a plecat spre miază-noapte şi după câteva clipe nu s-a mai văzut.      A patra noapte, fata n-a mai venit. Ta Tou era nespus de mâhnit. Tot timpul se uita în partea unde plecase fata, dar nu vedea decât munţii înalţi şi pădurea. În zilele următoare, flăcăul împreună cu cireada lui s-au apropiat din ce în ce mai mult de peştera vrăjitoarei, dar tare se mai temea.      Într-o zi, tocmai se uita spre miazănoapte, când a văzut două lumini ciudate: una albă, alta roşie, care străluceau de-ţi luau ochii. Ta Tou văzuse de multe ori cum strălucesc stelele căzătoare, dar ceea ce vedea acum strălucea mai puternic decât orice stea. Şi apoi era ziua în amiaza mare. Tot uitându-se aşa, a văzut că luminile nu erau prea departe şi o hotărât să se ducă până la ele.      A mers el ce a mers, până a dat de un arbore cu ramurile întortocheate care creştea într-o crăpătura a muntelui. Pe una dintre crenguţele copacului se afla un merişor de aur şi pe alta, un merişor de argint care răspândea o lumină aurie şi una argintie. Ta Tou s-a urcat pe o piatră şi le-a smuls. Dar cele două merişoare s-au sfărâmat în bucăţele în mâinile lui. Muntele s-a clătinat şi, uitându-se în jurul său, băiatul a văzut că nu mai era pe piatra pe care se urcase. In dreapta lui se afla un munte de aur şi în stânga lui, un munte de argint care sclipeau de-ţi luau ochii. Făcându-şi curaj, băiatul a pornit-o înainte şi după puţin timp a ajuns la o colibă de piatră cu uşile deschise. A intrat şi în urma lui uşa s-a încuiat singură. În casă nu se afla decât un pat do mărime potrivită şi o lampă. A vrut să iasă, dar n-a mai putut. A strigat, dar nu l-a auzit nimeni.      Pe înserate, uşa s-a deschis singură şi când băiatul se aştepta să vadă cine ştie ce vrăjitoare, a dat cu ochii de fata care-l învăţase să scrie şi să citească. Bucuros, băiatul a strigat:      - Aici locuieşti tu?      Fata n-a răspuns nimic, a aprins lampa şi a început să croşeteze la lumina ei. Oricât a încercat băiatul s-o facă să vorbească, ea n-a scos nici un cuvânt. Ta Tou şi-a luat cartea să înveţe, dar fata tot nu l-a băgat în seamă. Atunci, înfuriat, băiatul s-a oprit din citit, a închis cartea şi s-a întins pe pat prefăcându-se că doarme. La miezul nopţii, fata s-a sculat, l-a privit şi înlăcrimată a stins lampa şi a plecat.      După ce s-a stins lumina, băiatului i-a părut că nu se mai află în pat, ci pluteşte pe valurile unei ape. Ba parcă auzea clipocitul valurilor şi vuietul vântului. A deschis repede cartea şi la lumina ei a încetat şi clipocitul valurilor şi vuietul vântului; se afla din nou pe patul din casa de piatră, iar uşa era deschisă. Acum îl apucase dorul de fată şi nu mai voia să fugă. In sinea lui se întreba de ce fata n-a scos nici un cuvânt când l-a văzut şi de ce a lăcrimat când a plecat, S-a gândit aşa până s-a luminat de ziuă şi uşa s-a închis din nou. Băiatul a aşteptat în colibă toată ziua, iar când s-a înnoptat a venit fata, dar nici de data aceasta n-a scos nici o vorbă, iar la plecare a lăcrimat. Noaptea, băiatul şi-a zis că dacă e uşa deschisă şi dacă tot nu vine fata, să se ducă să-şi vadă vacile. Cum a ieşit din casă, a dat cu ochii de un munte înalt şi întunecat care se ridicase între muntele de aur şi cel de argint. Căutând în stânga şi în dreapta pe unde să treacă, a hotărât să se caţere pe muntele de aur. Şi cu cât urca, cu atât muntele se făcea şi mai înalt. Tot urcându-se a auzit un răget de vacă şi s-a oprit mirat întrebându-se cum de sunt vaci pe muntele acesta ciudat. Apoi şi-a zis c-or fi poate vacile lui. S-a uitat dincotro a venit răgetul şi a văzut o cireadă de vaci cu coarnele şi copitele de aur, cu tot trupul de aur, iar păzitorul lor nu era altul decât bătrânul care-i dăduse cartea. Bucuros, băiatul s-a dus la bătrân şi l-a întrebat:      - Unde mă aflu, moşnege?      Văzându-l, bătrânul a tras o sperietură, dar a răspuns:      - Te afli în inima muntelui. Dar cum ai ajuns aici?      Ta Tou i-a povestit cum a găsit coliba de piatră, cum a stat în ea şi tot ce s-a mai întâmplat. Bătrânul i-a spus:      - Coliba de piatră e a vrăjitoarei, iar patul în care ai dormit e o punte îngustă deasupra unei prăpăstii. Când s-a stins lumina, fata urma să te împingă în prăpastie, dar cartea te-a salvat. Dacă nu vrei să te desparţi de fată îţi voi da un lucru fermecat pe care să-l pui deasupra lămpii când se aprinde. Şi zicând aceasta, a vârât mâna în traistă şi a scos un abajur vechi pe care i l-a dat. Apoi i-a mai zis: Păzeşte-mi trei zile vacile de aur şi eu am să mă duc să le păzesc pe ale tale.      Nu se luminase încă şi băiatul s-a înapoiat în colibă. La lumina zilei, uşa s-a închis din nou. Seara a venit iarăşi fata şi a aprins lampa. Atunci, băiatul a spus:      - Lampa asta luminează prea puternic. Să-i punem abajurul acesta.      S-a ridicat şi i-a pus abajurul. Fata tot n-a scos nici un cuvânt. Băiatul s-a întins pe pat şi s-a făcut iarăşi că doarme. De data asta, fata a plâns în toată regula uitându-se la băiat cum doarme şi apoi s-a dus să sufle în lampă s-o stingă. Dar ou cât sufla mai tare, cu atât flacăra lămpii creştea, până s-a făcut de 3 ciâuri* [*1 ciî = 33 cm]. Cu faţa scăldată în lacrimi, fata a smuls abajurul şi l-a aruncat, iar acesta s-a prefăcut într-o barcă. Casa a dispărut pe loc. Cei doi s-au urcat în barca ce plutea pe un râu căruia nu i se vedeau malurile. De data asta, fata a vorbit:      - De unde ai abajurul ăsta fermecat?      Uitând de supărare, băiatul i-a răspuns cu o întrebare:      - În nopţile acestea de ce n-ai scos nici un cuvânt? Fata a răspuns:      - Cum aş fi putut să vorbesc cu tine când zgripţuroaica pândea să audă tot? Tu nu ştii, Ta Tou, cum mă chinuia zgripţuroaica în fiecare noapte când mă întorceam de la tine, dar orice mi-ar fi făcut nu aveam inima să te împing în prăpastie după ce stingeam lumina. Uitându-se înapoi, cei doi au văzut o bărcuţă care-i urmărea apropiindu-se din ce în ce. Speriată, fata a spus:      - Ne urmăreşte zgripţuroaica!      Şi şi-a smuls din cap un ac încrustat pe care l-a aruncat în apă. Atunci barca zgripţuroaicei a început să se învârtească pe loc, dar după puţin timp şi-a reluat urmărirea. Fata şi-a scos din păr alt ac pe care l-a zvârlii în apă şi barca zgripţuroaicei a început iarăşi să se învârtească. De şapte ori a început urmărirea şi de şapte ori a aruncat fata câte un ac în apă, până s-a luminat de ziuă şi barca s-a apropiat de mal. Cei doi au coborât pe mal şi când s-au uitat în jur au văzut că se află chiar 3a marginea satului băiatului.      Ta Tou a dus-o pe fată acasă, dar după puţin timp a apărut şi zgripţuroaica. Cum a intrat în casă, fără un cuvânt, zgripţuroaica a suflat asupra fetei care a simţit dintr-o dată că îngheaţă; a mai suflat încă o dată şi fata şi-a schimbat culoarea. Îngrijorat, băiatul şi-a amintit cuvintele bătrânului: „Dacă n-ar fi fost cartea, de mult ţi-ar fi făcut de petrecanie zgripţuroaica". A luat cartea şi a apropiat-o de corpul fetei care îndată şi-a recăpătat culoarea. Zgripţuroaica, văzând că fata nu mai tremura, a început să sufle asupra băiatului. Iar suflarea ei era mai rece decât gheaţa şi băiatul simţea că-i amorţesc oasele şi tremura din toate încheieturile. In sinea lui se gândea cum s-o scoată din casă şi atunci a luat-o la fugă eu zgripţuroaica după el, gata, gata să-l ajungă. Când îşi strânsese pumnii să se ia la luptă cu ea, a apărut şi bătrânul, călare pe o vacă de aur în mijlocul cirezii lui. Moşneagul a vârât mâna în traistă, a scos o frânghie lungă pe care a zvârlit-o asupra zgripţuroaicei. Frânghia s-a răsucit ca un şarpe în jurul mâinilor şi picioarelor acesteia. Apoi, bătrânul a zis:      - Nu aveam de gând să te ucid, dar văzând cum tu vrei să-i pierzi pe alţii, nu te mai pot ierta. A mai scos din traistă un băţ cu care a atins-o pe zgripţuroaica, şi aceasta s-a făcut nevăzută. Pe locul unde fusese a rămas o pata de sânge.      Bătrânul a pus frânghia şi băţul în traistă şi râzând a zis:      - Ţi-am adus vacile. Acum ai şi carte, ai şi cine să te înveţe. Învaţă cât te ţin puterile!      Apoi şi bătrânul şi vaca s-au făcut nevăzuţi.

       Pe vârful Zeiţa de Jad sunt sute de temple.      De la poalele Pietrei Lunii izvorăşte Râul Raţelor.        Aceste cuvinte zugrăvesc una din cele mai minunate privelişti de pe muntele Ţin. Povestea spune că vârful Zeiţa de Jad, care s-ar afla pe muntele Ţin, este neasemuit de înalt şi pe el sunt o mulţime de temple. Nu departe de acest munte se află un râuleţ cu apa limpede cum e cristalul. E Râul Raţelor care izvorăşte de la poalele Pietrei Lunii. Se zice că Piatra Lunii străluceşte şi ziua, dar mai ales noaptea e neîntrecută. În fiecare seară, din ea iese o lună mai rotundă şi mai strălucitoare decât luna de pe cer. Cel mai puternic luceşte Piatra Lunii în zilele de 1 şi 15 ale fiecărei luni şi razele ei, căzând asupra Râului Raţelor, acesta pare de cristal. Atunci, în mijlocul lunii, se vede umbra unei fecioare, iar pe apele cristaline ale râului înoată o pereche de raţe de aur. Dar nimeni nu a văzut limpede cum arată fecioara şi raţele de aur.      Povestea spune că demult, tare demult, într-unui din templele de pe munte trăia un călugăr care zi şi noapte nu avea altă treabă decât să petreacă. La bătrâneţe, călugărul s-a gândit să-şi caute un urmaş care să-i îngrijească de casă şi să-i facă mâncare. într-o zi, trecând prin satul de la poalele muntelui, a văzut un copil de vreo zece ani care, în ciuda hainelor zdrenţuite, era tare arătos. Făcându-şi planul, călugărul s-a dus la părinţii copilului şi le-a spus:      - Voi sunteţi săraci şi e păcat de copilul ăsta aşa frumos şi deştept. Dacă vreţi să trăiască ani mulţi, fericiţi, trimiteţi-l la templu.      Părinţii au plâns ce au plâns, dar până la urmă şi-au trimis copilul la templu.      La templu, copilul a fost ras în cap, şi i s-a dat o haină preoţească, încât arăta ca un călugăraş în toată regula. Deşi niciodată nu avea voie să intre în biblioteca templului, micul călugăraş învăţase o mulţime de lucruri. Ştiind că are pe cineva acasă, călugărul pleca şi mai des la petreceri.      Micul călugăraş şi-a petrecut în templu câţiva ani. De câte ori mergea la pârâul din pădure să aducă apă, florile parcă se înviorau, iarba de pe malul râului parcă se făcea şi mai fragedă, iar apa cristalină a râului oglindea frumuseţea băiatului. Atunci, nu se ştie din ce motive, băiatul ofta. Într-o zi, după ce şi-a umplut găleţile cu apă şi tocmai voia să plece, a simţit aşa, ca şi când cineva l-ar trage de la spate şi n-a mai putut să înainteze. A privit în jur, dar n-a văzut nimic. A pornit din nou, dar după doi paşi s-a oprit. Nici de data aceasta nu a văzut nimic. Se înfuriase, când a auzit un râset şi din spatele unui brad a ieşit o fecioară de 16-17 ani. Avea părul negru în care erau împletite flori de munte, iar pe faţa-i rotundă străluceau doi ochi de o bunătate nespusă.      Până să spună băiatul un cuvânt, fata a şi ridicat una din găleţi, zicând:      - Tu eşti singur, iar eu mor de plictiseală. Hai să ne distrăm puţin.      De mult nu mai schimbase băiatul vreo vorbă cu cineva în singurătatea muntelui şi, deşi se temea puţin, a căzut bucuros la învoială.      Fata era pricepută la vorbă şi la glumă. Cunoştea numele tuturor ierburilor de leac şi ale tuturor florilor de pe munte. Cu puteri nebănuite a rostogolit o stâncă şi aceasta, prăvălindu-se în prăpastie, a bubuit ca un tunet. A apucat o creangă plină de flori şi florile s-au scuturat ca o ploaie de nea peste ei. Şi ei râdeau întruna. Niciodată nu fusese băiatul aşa de vesel de când venise pe munte. După ce s-au despărţit şi călugăraşul s-a înapoiat la templu, s-a simţit, aşa, deodată, nespus de fericit.      A doua zi, cum a plecat de acasă călugărul cel bătrân, băiatul şi-a luat găleţile şi s-a grăbit spre râu. Fata îl aştepta de mult pe malul apei. Şi au început din nou să zburde. Ajungând într-o poieniţă, fata a spus:      - Vreau să te învăţ să cânţi.      Şi a început să cânte, îmbiindu-l şi pe băiat. Fata cânta un viers, băiatul cânta după ea şi au cântat aşa până ce băiatul a învăţat să cânte. Acum alergau împreună prin poieniţă cântând. Aşa a mai trecut o zi plină de veselie De atunci, cum pleca de acasă călugărul, băiatul apuca găleţile şi o zbughea în pădure, unde se întâlnea cu fata şi se zbenguiau ziua întreagă.      Într-o zi, ca de obicei, călugărul a plecat la treburile lui, Pe drum şi-a amintit că-şi uitase pocalul de vin şi s-a întors. Ajungând pe creasta unui munte învecinat, a auzit două voci cântând de te fermecau. Călugărul s-a întrebat mirat cine poate să cânte atât de frumos în munţii aceia sălbatici! Cu cât se apropia de casă, cu atât cântul răsuna mai clar, până ce şi-a dat seama că viersul vine din împrejurimile templului. A grăbit pasul şi ajungând în poieniţă i-a văzut pe cei doi care cântau şi se veseleau. Atunci s-a furişat în pădure şi, apropiindu-se tiptil de tineri, le-a ieşit deodată în faţă strigând:      - Nu vă mişcaţi! Cum de îndrăzneşti tu, fată, să-mi ispiteşti discipolul?      Călugăraşul a încremenit, iar fata a zbughit-o în pădure Călugărul s-a repezit pe urmele ei. Undeva în adâncimea pădurii i s-a părut că vede fusta roşie a fetei, dar apropiindu-se, a văzut că era un bujor sălbatic, iar de fată nici urmă.      Întorcându-se la templu, a început să-l bată şi să-l blesteme pe călugăraş, iscodindu-l ce-i cu fata. Băiatul s-a rugat să-l ierte şi s-a jurat că nu ştie nici de unde venise, nici cum o cheamă. Atunci călugărul a promis că-l iartă cu o condiţie: ca a doua zi să prindă de fusta fetei un franjure cu un ac.      Călugăraşul a luat franjurele şi acul, dar în sinea lui îşi făcuse planul să-l păcălească pe călugăr care,, după cum se vedea treaba, nu avea gânduri bune cu fata,      A doua zi, nu plecase bine călugărul, că fata a venit şi a spus:      - Hai să zburdăm! Ce să faci în casă când afară e primăvară şi au înflorit toate florile?      Înfricoşat, băiatul i-a spus:      - Surioară, să nu mai vii aici! Călugărul mi-a dat un ac şi un franjure, vrea să te găsească şi să-ţi facă rău.      Zicând acestea vocea-i tremura la gândul cât de tristă va fi viaţa lui dacă ea nu va mai veni.      Fata i-a smuls franjurele şi acul din mână şi, apucând capătul franjurelui, i-a spus băiatului:      - Nu mai fi trist, vino cu mine!      Au ieşit amândoi pe poartă şi fata ţinea de capătul franjurelui. Speriat, băiatul i-a spus tremurând:      - Aruncă firul, altfel călugărul va fi pe urmele noastre!      Dar fata a izbucnit în râs, şi i-a răspuns:      - Nu te teme, vino cu mine!      Au străbătut aşa pădurea, au trecut peste câţiva munţi şi au ajuns la Râul Raţelor, cu apa cristalină, unde ea a aruncat franjurele. Apoi a bătut din palme şi din apa râului a ieşit o pereche de raţe de aur. Una dintre ele ţinea în cioc o rămurică verde de care atârna un fruct roşu. Călugăraşul a simţit un miros puternic de mere de parcă se afla într-o livadă. Raţa s-a apropiat de mal şi a lăsat crenguţa cu măr cu tot şi apoi a coborât în fundul râului.      Fata a luat crenguţa, a rupt fructul şi l-a îmbiat pe băiat:      - Mănâncă-l tot!      Ascultând de vorbele fetei, băiatul a mâncat fructul şi s-a minunat de dulceaţa şi parfumul lui. Tot corpul şi l-a simţit mai uşor şi toată supărarea şi tristeţea au dispărut ca prin farmec.      În timpul ăsta, bătrânul se odihnea pe o piatră de la marginea drumului. S-a ridicat şi a plecat spre casă gândindu-se:      - De data asta prind fata în mod sigur. Poate că e chiar o zână? Dac-o prind, o să mă îmbogăţesc.      N-a mai mers pe potecuţă şi a tăiat-o direct printre stânci şi prin pădure. Acasă, nu l-a găsit pe băiat şi s-a făcut foc gândindu-se că acesta l-a păcălit şi a plecat cu fata. Uitându-se în jos, a văzut capătul franjurelui şi s-a înveselit pe loc. A plecat pe urma firului ce se deşirase din franjure şi a străbătut astfel pădurea, a trecut peste munţi şi deodată a auzit râsete.      Înainte de a-l vedea, fata ştia că bătrânul e pe urmele lor şi se apropie. Atunci l-a apucat de mână pe băiat şi amândoi s-au ascuns în spatele unei stânci. Călugărul a mers după fir până la Râul Raţelor. Dar aici, nici urmă de tineri. Obosit şi furios, călugărul tocmai se pregătea să-i caute prin împrejurimi, când fata a bătut din palme şi din undele lacului au apărut cele două raţe de aur. Cea de-a doua raţă ţinea în cioc o crenguţă verde de care atârna un fruct verde. Văzând călugărul raţa de aur, nu l-a mai interesat nimic. Raţa înota pe lângă mal, în apropierea călugărului. Acesta s-a repezit s-o prindă, dar raţa s-a făcut nevăzută, iar pe mal a rămas crenguţa cu fructul verde. Călugărul a simţit un miros aromat de fructe. Gândindu-se că acesta e un fruct vrăjit, l-a mâncat. După câţiva paşi şi-a simţit trupul mai uşor. În spatele stâncii, fata i-a şoptit băiatului:      - Ieşi şi ia-o la fuga. Călugărul te va urmări, dar să nu te temi. Să fugi mereu spre apus până vei da cu ochii de mine. Şi s-a făcut nevăzută.      Cum a ieşit de după stâncă băiatul, călugărul a luat-o la goană după el, strigând:      - Nemernicule, te ajung eu, dacă nu ţi-oi rupe picioarele.      Şi aşa a fugit călugărul după băiat munte după munte. Băiatul se căţăra pe creste de parcă ar fi avut aripi. Călugărul care-şi simţea trupul uşor, era mereu în urma lui, gata să-l prindă. Şi aşa au ajuns ei la o punte foarte îngustă. Speriat, băiatul s-a oprit, dar de partea cealaltă îi făcea semne fata. Atunci, băiatul s-a gândit:      - Mai bine să alunec şi să mor decât să cad viu în mâinile călugărului.      Şi când a vrut să sară pe punte, a simţit că zboară pe deasupra ei, întocmai ca o rândunică.      Văzând călugărul că urmaşul lui sare peste punte, a sărit şi el. Dar la jumătate, puntea s-a rupt cu el, deoarece mâncase fructul vrăjit necopt. Călugărul a căzut în prăpastie şi a murit.      În aceeaşi zi, tinerii, jumătate mergând, jumătate zburând, au părăsit muntele Ţin. În seara aceea, Piatra Lunii n-a mai strălucit şi din ea n-a mai ieşit luna. Fata cu care se împrietenise călugăraşul era zâna din Piatra Lunii. Si de atunci nu s-au mai văzut nici raţele de aur.

       Ce floare înfloreşte în luna februarie, când suflă vântul pe muntele Ţin?      Bujorul de munte înfloreşte pe muntele Ţin în luna februarie, în bătaia vântului.      Acestea sunt două versuri cântate adesea de păstorii de pe muntele Ţin. Bujorul de munte are o poveste foarte veche. De mult, tare de mult, la poalele muntelui Ţin se afla un sătuleţ în care trăiau trei copii. În luna februarie, când zăpada încă nu se topise pe munte, când vântul de miazănoapte mai sufla cu putere, iar iarba abia începuse să încolţească, cei trei copii au urcat pe munte şi, căţărându-se de pe o creastă pe alta, au ajuns pe culmea cea mai înaltă, unde au întâlnit o fecioară de 17--18 ani, frumoasă ca o zână. Fata era înconjurată de un cerc roşu strălucitor, aşa cum poartă zânele. într-o mână ţinea un evantai din frunză de banan, iar în cealaltă o floare cu petalele roşii ca focul.      Cei trei copii s-au bucurat când au văzut zâna şi cel mai mare a spus:      - Zână surioară, dă-mi mie floarea roşie şi o voi duce cumnatei mele care-mi va face o pereche de papuci trainici cum nu s-au mai văzut.      Cel de-ai doilea copil, a spus:      - Zână surioară, dă-mi mie floarea roşie şi o voi duce cumnatei mele care-mi va face o pereche de papuci uşori ca fulgul.      Cel de-ai treilea copil a spus:      - Zână surioară, dă-mi mie floarea roşie şi o voi duce cumnatei mele care-mi va face o pereche de papuci cu fiori pe margine.      Zâna le-a răspuns pe îndelete la toţi:      - Care dintre voi îmi va povesti o întâmplare din care să se vadă cât de isteaţa este cumnata lui, acela va primi floarea.      Cel mai mare dintre copii s-a repezit:      - Cumnata mea e cea mai isteaţă. Dacă nu mă crezi, îţi voi povesti o întâmplare de-a ei,      La fel au spus şi cel de-ai doilea şi cel de-al treilea copil.      Dacă vreţi să ştiţi care din cele trei cumnate era cea mai isteaţă, ascultaţi cu băgare de seamă întâmplările de mai jos.      A început băiatul cel mare:      Într-o zi, fratele meu s-a dus pe munte să cosească iarbă şi a întâlnit doi învăţăcei care vorbeau şi gesticulau cu aprindere: unul era îmbrăcat cu o mantie de brocart verde, iar celălalt eu o mantie de brocart roşu. Fratele meu era curios să ştie ce discută ei aşa de înfierbântaţi. S-a oprit şi a auzit cum cel cu mantie verde zicea:      - Am, acasă, frăţioare, bani să-i întorci cu lopata, şi orez de-mi putrezeşte în hambare. Cu toate astea sunt foc de supărat. Şi să vezi de ce: împărătesei i s-a urât să tot poarte haine de mătase şi i-a trecut prin gând să-şi facă o rochie din aripioare de muscă. Împăratul a dat ordin să i se aducă o asemenea rochie şi a căzut beleaua pe capul meu. Spune şi tu, ce să mă fac? Cel cu mantia verde i-a răspuns râzând:      - Asta e uşor pentru că totuşi muştele au aripioare. Ce să mă fac eu, că mi-a poruncit împăratul să-i fac o pufoaică vătuită cu 50 de kilograme de puf de broască. Zi şi tu, are broasca puf? Am acasă lăzi cu aur şi argint, dar nu-mi sunt de nici un folos.      Frate-meu, auzind cum cei doi se întrec cu minciunile, a izbucnit în râs. Cei doi învăţăcei s-au supărat foc si au început să-l înjure:      - Sărăntocule, nu meriţi să asculţi ce discutăm noi. Dar nici frate-meu nu s-a lăsat mai prejos. Şi-a pus mâinile în şolduri şi a zis:      - Pe cine înjuraţi voi?      Cei doi învăţăcei au răspuns într-un glas:      - Pe tine, amărâtule de cosaş! Frate-meu a izbucnit:      - Aşa amărât cum mă credeţi, dar să ştiţi că am o cămilă de aur pe care o hrănesc în fiecare zi cu iarbă proaspătă, de aia sunt acum aici.      Auzindu-l, cei doi învăţăcei s-au mirat şi au început să-l măgulească. Frate-meu s-a îmbunat de îndată şi a izbucnit in râs. Învăţăceii nu l-au lăsat până nu le-a făgăduit să-i ducă să le arate cămila de aur. Frate-meu n-a avut încotro, i-a luat cu el şi pe drum se tot gândea c-a scăpat nişte vorbe nesăbuite şi acum ce se va face, că acasă nu avem decât un măgar. De unde să aibă el o cămilă de aur? Din fericire, la jumătatea drumului au. întâlnit-o pe cumnată-mea care urca muntele după rădăcini de leac, şi aceasta, mirată, a întrebat:      - Unde duci oamenii aceştia?      Luând-o înaintea lui frate-meu, învăţăceii au răspuns într-un glas:      - Ne ducem la voi acasă să vedem cămila de aur!      Uitându-se la frate-meu, cumnată-mea a înţeles, apoi, râzând, a spus:      - Ce păcat, bunica lui tocmai a încălecat pe cămilă şi a plecat să facă o vizită în satul vecin.      Învăţăceii n-au mai zis nimic şi au plecat.      Zâna a ascultat până la sfârşit şi l-a lăudat:      - Într-adevăr, cumnată-ta e o femeie deşteaptă.      Dar nici n-a apucat să termine bine, că cel de-ai doilea copil a început să povestească:      Fratelui meu ii place foarte mult să planteze pomi, aşa că a sădit o adevărată livadă în faţa casei: cireşi, pruni, peri care fac pere galbene ca aurul, meri, viţă de vie. În fiecare an, fructele leagă rod de se îndoaie crengile. Într-o zi, frate-meu a cules struguri şi s-a dus la târg să-i vândă. După ce i-a vândut, l-a întâlnit pe Uang Mincinosul care i-a spus:      - Te prinzi cu mine?      - Ce punem la bătaie? a întrebat frate-meu. Uang Mincinosul i-a răspuns:      - Tu livada, iar eu, pământul meu roditor. Dacă pierzi, îmi dai livada; dacă câştigi, îţi dau pământul.      - Nu mă prind, a spus frate-meu. Râzând, Uang Mincinosul l-a stârnit:      - Înseamnă că n-ai curaj. Dar, frate-meu s-a aprins:      - Mă prind numai în necazul tău.      - Pe ce ne prindem: pe putere sau pe iscusinţă?      - Nici pe putere, nici pe iscusinţă. Uite cum facem: eu am să spun o întâmplare şi, dacă te îndoieşti, ai pierdut. Şi tu la fel.      Frate-meu s-a gândit că n-o să se îndoiască de nimic din ce va spune Uang Mincinosul şi aşa s-a prins cu el.      Uang Mincinosul a început:      - Ieri-seară a bătut vântul aşa de tare că a mutat moara de piatră dintr-un capăt în celălalt al satului.      Văzând că frate-meu nu spune nimic, Uang Mincinosul a continuat să înşire verzi şi uscate, dar frate-meu parcă uitase de prinsoare. Vorbind de una, de alta, Uang Mincinosul a adus din nou vorba de vânt:      - Azi-noapte a bătut din nou vântul. Şi a bătut aşa de tare că a dus fântâna din răsăritul satului în apusul satului.      - Vorbeşti prostii! Oare poate să mişte vântul fântâna? a răspuns frate-meu şi de-abia după aceea şi-a amintit de prinsoare.      Uang Mincinosul l-a bătut pe umăr şi a zis:      - Băiete, ai pierdut, după masă vin să-mi dai livada.      Frate-meu s-a întors acasă cu coşul gol şi cum a. intrat în casă, cum a căzut pe gânduri. Cumnată-mea l-a chemat la masă, dar el n-a venit. Dintr-o privire, cumnată-mea şi-a dat seama că s-a întâmplat ceva cu el şi a zis:      - Soţii nu trebuie să-şi ascundă nimic unul altuia. Tu de ce te ascunzi de mine?      Frate-meu a oftat, apoi i-a povestit în amănunţime cum a făcut prinsoare cu Uang Mincinosul, cum a pierdut şi cum după masă va veni acesta să ia livada.      Cumnată-mea a început să râdă şi i-a zis:      - Şi pentru atâta lucru eşti supărat şi nu mănânci? Ia şi mănâncă şi te odihneşte, iar când vine Uang Mincinosul lasă-i pe mâna mea.      Frate-meu a mâncat şi s-a dus să se culce, dar gândul îi era numai la Uang Mincinosul. Cumnată-mea s-a aşezat la poartă cu lucrul în mână. După puţin timp a venit Uang Mincinosul. Cum a intrat pe strada noastră, l-a strigat pe frate-meu. Atunci cumnată-mea a intrat în. curte, a încuiat poarta şi din curte i-a spus:      - N-ai cum să-l găseşti, fiindcă după ce a venit acasă s-a lovit de o muscă şi a murit.      Uang Mincinosul s-a înfuriat şi a strigat:      - Deschide îndată poarta să văd dacă e adevărat. Nu cred că o muscă poate omorî un om. Auzindu-l, frate-meu a sărit de pe kang şi a spus:      - Ai pierdut, Uang Mincinosul. Nu trebuie să te îndoieşti de cele auzite şi tu te-ai îndoit.      Uang Mincinosul s-a roşit până în vârful urechilor de necaz că s-a lăsat păcălit de o femeie şi de teamă că frate-meu îi va cere pământul, a şters-o în grabă.      Auzind întâmplarea, zâna l-a lăudat:      - Cumnata ta într-adevăr e o femeie deşteaptă. Dar n-a apucat să termine ce avea de spus, că al treilea băiat a început să povestească:      Eu am o cumnată- şi o soră. Într-o primăvară, cumnată-mea şi soră-mea, care stăteau la poartă şi croşetau, au auzit dintr-o dată, aşa, din văzduh, pe cineva zicând: ,,Floare frumoasă de la poartă! Floare frumoasă de la poartă!" Cumnată-mea s-a uitat în sus şi a văzut un vultur care s-a rotit de câteva ori în văzduh, apoi a zburat către munţi. După puţin timp, vulturul s-a înapoiat şi a spus din nou: „Cumnată harnică, de vrei sau de nu vrei, eu trebuie să mă însor cu fecioara din casa voastră". Apoi a aruncat un fir roşu şi un inel de aur şi a zburat.      Soră-mea s-a speriat şi a început să plângă, iar cumnată-mea a înţeles că acesta era un zgripţuroi. Cumnată-mea s-a gândit ce s-a gândit, apoi a căutat un petic de pânză şi a făcut din el o punguţă, lăsându-i în fund o mică gaură pe care a umplut-o cu boabe de grâu. Apoi i-a dat-o soră-mii s-o poarte cu ea, zicându-i:      - Surioară, în seara asta va veni să te peţească zgripţuroiul. Dacă te va pofti să te aşezi în caretă, tu să spui că ameţeşti, dacă te va pofti în caleaşcă, să spui că te zdruncină. Nu cumva să uiţi ce ţi-am spus!      Seara a venit în curtea noastră o caretă împodobită din care a coborât un tânăr învăţat, cu faţa albă, îmbrăcat cu o mantie roşie.      Amintindu-şi de sfatul cumnată-mii, soră-mea, înecându-se de plâns a spus;      - Îmi vine ameţeală în caretă.      Atunci zgripţuroiul, căci el era, a bătut din palme şi îndată a apărut o caleaşcă împodobită. Soră-mea, plângând şi mai tare, a zis:      - Caleaşca mă zdruncină. Atunci zgripţuroiul a spus:      - O să te duc în spate.      Şi deodată, pe cap i-au crescut coarne, pe corp păr, iar ochi au început să-i strălucească de parcă erau nişte lampioane. A luat-o în spate pe soră-mea şi ca o furtună a plecat ou ea. Şi pe unde a trecut el nu a rămas nici o urmă, în afara boabelor care căzuseră una câte una din săculeţ.      A bătut vântul de la răsărit şi de la apus şi boabele s-au împrăştiat şi s-au amestecat. Roua le-a înmuiat şi ploaia le-a udat şi boabele au încolţit şi au început să crească. Cumnată-mea s-a luat după brazda de grâu şi trecând peste văi şi dealuri a ajuns în faţa unui zid de piatră din care se făcea o peşteră care era astupată la gură cu un bolovan. Cumnată-mea a zis cu voce tare:      - Mergând pe drumul verde, am venit până în inima muntelui să-mi caut cumnata.      N-a terminat bine, că din peşteră a auzit vocea soră-mii:      - A venit cumnată-mea! Dă la o parte bolovanul din gura peşterii!      După puţin timp, bolovanul s-a mişcat şi în faţa ei a apărut zgripţuroiul. Făcându-şi curaj, cumnată-mea a intrat în peşteră. Când a văzut-o pe cumnată-mea, soră-mea a început să plângă. Cumnată-mea a cercetat cu privirea peştera şi a dat cu ochii de un borcan mare cu miere. Atunci pe loc, şi-a făcut un plan şi i-a zis soră-mii:      - Surioară, de ce plângi? Văd că nu-ţi lipseşte nimic: orez ai, făină ai, borcanul ăsta e plin cu miere.      Zgripţuroiul, plin de sine a început să râdă:      - Aşa e! N-are de ce să-i pară rău că s-a măritat cu mine.      Cumnată-mea i-a luat vorba din gură:      - Am auzit că ai puteri foarte mari. Nu vrei să-mi arăţi şi mie ce poţi?      Zgripţuroiul s-a umflat şi mai mult în pene şi pe loc s-a învoit. S-a mişcat o dată şi s-a prefăcut într-un tigru fioros. Tigrul şi-a mişcat capul şi s-a prefăcut într-un leu ameninţător. Cât ai clipi din ochi, leul s-a prefăcut într-un şarpe gros cât un butoi; avea capul în peşteră şi coada, lungă de vreo 10 geanguri, îi ieşea afară. Văzând aceasta, cumnată-mea a spus:      - Cumnate, văd că poţi să te prefaci numai în animale mari. N-ai putea să te prefaci într-o muscă şi să intri în borcan să mănânci miere?      Nici n-a terminat bine de spus, că şarpele s-a prefăcut într-o muscă verde care, bâzâind, a intrat în borcanul cu miere. Cumnată-mea s-a repezit şi a pus capacul la borcan. Musca a început să se zbată în miere, dar n-a mai putut ieşi.      Cumnată-mea i-a strigat:      - Zgripţuroiule, zgripţuroiule, asta e pedeapsa pe care ţi-am pregătit-o!      Apoi a luat-o pe soră-mea de mână şi s-au întors acasă.      Auzind şi ultima poveste, zâna s-a bucurat şi a spus:      - Pe muntele Ţin sunt multe femei deştepte. E luna februarie şi trebuie să înflorească florile. Apoi şi-a mişcat evantaiul şi tot muntele s-a înroşit de atâtea flori care străluceau de-ţi luau ochii. Cei trei copii s-au minunat văzând atâtea flori şi pe crengile uscate, şi-n crăpăturile stâncilor, şi-n pădurea de brazi, peste tot erau numai flori roşii şi proaspete. Şi-a cules fiecare câte un buchet şi au plecat bucuroşi acasă.      Începând de atunci, în fiecare an, în luna februarie, când zăpada încă nu s-a topit, copacii încă n-au înmugurit, pe muntele Ţin florile înfloresc colorând cu roşeaţa lor stâncile şi apa din izvoare. Localnicii au numit aceste flori Bujori de Munte.

     Pe muntele Ţin erau o mulţime de stânci pe care nu se găsea nici o fărâmă, de pământ şi nu creştea nici un fir de iarbă, încât din depărtare străluceau de-ţi luau ochii. Dar să nu credeţi că acestea erau pietre sterpe. În ele se aflau nenumărate comori. Dacă nu mă credeţi, ascultaţi povestea Omului de Piatră.      Cu mulţi ani înainte, de prin părţile de miazăzi a venit aici un bătrân cam de vreo 60 de ani. Unii au văzut cum acesta, cu târnăcopul în spinare, s-a căţărat pe stânci, a dat ocol muntelui Ţin câteva zile, apoi şi-a luat târnăcopul şi a plecat. El n-a rămas să locuiască în satul de lângă muntele Ţin, ci a trecut mai departe către un cătun la vreo 80 de li depărtare. La marginea acestui cătun se afla o căsuţă neîmprejmuită cu zid. Prin fereastră se vedea lumina aprinsă. Bătrânul a bătut la uşă şi a intrat. In casă trăia un flăcău de vreo 17-18 ani, pe nume Li Peng, care-i spuse bătrânului că-i singur pe lume, având doar un prieten, pe Pao Iou, care locuieşte în partea de răsărit a râului.      Bucuros că şi-a găsit un tovarăş, l-a poftit pe bătrân să rămână în casa lui. Şi se purta cu el ca şi când "i-ar fi fost părinte, iar bătrânul nu-l socotea mai prejos decât pe fiul lui. Li Peng o ducea destul de greu, aşa că bătrânul a scos banii din chimir şi i-a dat băiatului să cumpere orez şi carne. Azi aşa, mâine aşa, până ce bătrânul şi-a cheltuit toţi banii. Într-o bună zi, i-a spus lui Li Peng:      - Băiete, azi e vreme frumoasă şi aş vrea să mă plimb puţin. Tu rămâi acasă şi fii cu ochii în patru!      Bătrânul şi-a luat târnăcopul şi a plecat. S-a întors abia a doua zi seara, cu chimirul plin de bani. Zâmbind, i-a spus flăcăului:      - Băiete, avem din nou din ce trăi.      După puţin timp, bătrânul s-a îmbolnăvit. Simţind că i se apropie sfârşitul, l-a chemat pe Li Peng şi i-a spus:      - Copile, mă doare capul de-mi plesneşte şi văd negru înaintea ochilor. Simt că mi se apropie sfârşitul. Să ştii că nu am pe nimeni pe lume, aşa că după ce voi muri să mă îngropi aici. Şi să mai ştii că pe muntele Ţin, în stâncile strălucitoare, se găseşte... Zicând acestea, bătrânul a simţit că i se strânge gâtul şi nu a mai putut continua. A mai arătat numai cu degetul spre chimir, s-a uitat afară şi a murit.      Îndurerat, Li Peng l-a îngropat pe bătrân. Apoi, gândindu-se la cele spuse de acesta înainte de moarte, şi-a căutat prietenul şi i-a povestit tot. Când a auzit despre ce e vorba, Pao Iou a sărit în sus de bucurie, zicându-i lui Li Peng:      -Înseamnă că bătrânul a vrut să-ţi spună că în stâncile luminoase se află bani, mulţi bani. Să mergem degrabă să căutăm!      Li Peng de asemenea se gândea: „Nu ştiu ce se ascunde în aceste stânci, dar se pare că bătrânul a vrut să mă duc până acolo".      A doua zi, dis-de-dimineaţă, amândoi prietenii au plecat pe muntele Ţin. Drumul era foarte anevoios, aşa că de abia pe seară au ajuns la locul cu pricina. La lumina lunii, ei au privit cu atenţie, dar li s-a părut că toate stâncile sclipeau la fel. Atunci unde să caute mai întâi? În care stâncă să fie ascuns argintul? Şi-au adunat puterile şi s-au căţărat pe prima stâncă. Dar aceasta era la fel ca toate stâncile. Băieţilor le-a scăpat un oftat. S-au urcat cu mare greutate şi pe stânca următoare, dar tot n-au găsit nimic. Atunci s-au apucat să le cerceteze pe toate la rând. Noaptea, cântecul cucuvaiei şi urletul lupului făceau munţii şi mai fioroşi. Cei doi au căutat până s-a luminat, dar n-au găsit nimic.      La lumina zilei, s-au mai căţărat pe câteva stânci, dar tot n-au găsit nimic. A căzut iarăşi noaptea. Norii au acoperit faţa lunii şi s-a stârnit un vânt de credeai că răstoarnă muntele. Brazii fremătau şi foşnetul lor răsuna în văi. Înfuriat, Pao Iou bodogănea mereu: „Cine ştie ce mincinos o fi fost boşorogul ăla mort. Ne-a trimis aici cu minciunile lui".      Li Peng a încercat să-l liniştească:      - Bătrânul nu avea de ce să ne păcălească. înseamnă că nu ştim noi să căutăm.      Îmbufnat, Pao Iou i-a răspuns:      - Dacă nu te-ai săturat, rămâi aici şi caută mai departe. Eu, unul, mă lipsesc şi plec. Şi s-a dus.      Văzând că Pao Iou pleacă cu adevărat, Li Peng s-a simţit tare mâhnit. Se tot mira de ce pentru o vorba acesta s-a supărat şi a plecat. Li Peng a rămas peste noapte pe munte, iar a doua zi, pe lumină, s-a căţărat pe o stâncă din dreapta lui. Stând el aşa, a simţit că pietrele de la picioare se mişcă şi în stâncă a apărut o crăpătură. Uitându-se cu băgare de seamă a văzut că stă pe capacul unei fântâni şi s-a mirat cum de se poate găsi o fântână în creierul muntelui. A dat încet la o parte capacul şi, uitându-se în jos, a văzut înăuntru o lumină. A coborât în fântână, unde a găsit un omuleţ de piatră de vreo 2 ci* [*Unitate de măsură egală cu 33 cm] înălţime. L-a privit cu atenţie şi a văzut că avea gură, nas, ochi, mâini şi picioare ca orice om. Tot întorcându-l pe o parte şi pe alta şi tot uitându-se la el, l-a îndrăgit nespus. A scos Omul de Piatră din fântână şi a început din nou să caute comoara. Dar n-a găsit nici urmă de argint.      Văzând aşa, a luat Omul de Piatră în spate şi a coborât de pe munte. Omuleţul era tare greu de cărat. După o bucată de drum l-a lăsat jos, să se odihnească. Cu aşa greutate în spate mergea destul de încet şi mereu trebuia să se oprească spre a se odihni. A mers aşa toată ziua până s-a înnoptat, când, tocmai bine, a ajuns într-un sat. În faţa unei case stătea un bătrân. Li Peng l-a întrebat:      - Tăicuţule, sunt un trecător. Ai putea să-mi dai găzduire în noaptea asta?      Bătrânul i-a răspuns:      - Eu am o cameră liberă, însă cum se întunecă se umple de zgomote, încât nimeni nu poate să stea în ea. Mai bine caută în altă parte.      Li Peng nu fusese niciodată fricos, aşa că a spus:      - Tăicuţă, pentru un trecător, un colţ de casă, oricum ar fi ea, care să-l apere de vânt, e de ajuns. Unde să mai caut altă casă liniştită? Nu mi-e frică. Du-mă acolo!      Bătrânul l-a trecut printr-o curte în care crescuse iarbă până la brâu şi a intrat într-o casă cu trei încăperi. Într-una din ele se aflau o băncuţă şi un pat de lac negru pe care era întinsă o rogojină. Totul era acoperit cu praf, aşa că se cunoştea că nu mai fusese locuită de mult. După ce i-a mai spus câteva cuvinte, bătrânul a plecat.      Rămânând singur, Li Peng a ridicat rogojina s-o scuture şi din ea a ieşit atâta praf că a întunecat toată încăperea. Peste tot era linişte şi se auzea foarte desluşit foşnetul ierbii din curte. Li Peng a simţit că inima îi bate mai repede. A închis uşa, a tras zăvorul şi a proptit Omul de Piatră în uşă. Apoi, liniştit, s-a culcat.      La miezul nopţii, l-a trezit o rafală de vânt. A deschis ochii şi a văzut că vântul stinsese lampa de pe masă.      Apoi vântul s-a înteţit şi uşa a început să se zgâlţâie. Li Peng se bucura că i-a dat prin gând să înţepenească uşa cu Omul de Piatră, altfel ar fi deschis-o vântul. N-a apucat să se ridice din pat că a auzit cum Omul de Piatră spunea:      - Ei, tu, spirit al peştelui, nu mai împinge degeaba! Înăuntru sunt eu, Omul de Piatră, care-o propteşte!      Apoi, s-a auzit vocea peştelui de afară:      - Omule de Piatră, lasă-mă să intru! Omul de Piatră a răspuns:      - Doar n-o să te las să intri să faci iarăşi o faptă rea. Atunci, spiritul peştelui, supărat, a început să strige:      - Crezi că eu nu ştiu ce putere ai? E destul să te lovească cineva peste burtă şi începi să scuipi arginţi, ori să te atingă peste umăr că fu începi să-ţi mişti mâinile şi unde ţi se arată să loveşti acolo loveşti. Cu atâta te lauzi şi tu.      Înfuriat, Omul de Piatră a spus:      - Şi eu ştiu în ce stă puterea ta. Nu eşti în stare decât să scuipi apă şi să stârneşti vântul cum se întunecă, şi cu asta vrei să mă sperii?      N-a apucat să spună totul, că peştele, ţipând si mai tare, l-a întrerupt:      - Prăpăditule, ce te amesteci tu unde nu trebuie? Morfolindu-şi buzele, Omul de Piatră a adăugat:      - Ştiu că n-ai vrea să spun, dar tot am să spun. Tu trăieşti în iazul din spatele casei fecioarei Uang Ciun-Ţie din satul Uang Ţia. Boala de care suferă aceasta poate fi vindecată numai cu ficatul tău. Spiritul peştelui a început să-l ocărească şi mai tare, iar Omul de Piatră să ţipe şi mai tare.      Li Peng a ţinut bine minte şi ce-a spus unul şi ce-a spus celălalt. Deodată s-a auzit cântecul cocoşului şi Omul de Piatră a amuţit. Iarba din curte a foşnit din nou şi iarăşi s-a stârnit vântul. După ce a trecut vântul, afară nu s-a mai auzit nici un zgomot.      Se revărsau zorile. În cameră s-a făcut lumină şi Li Peng a văzut cum Omul de Piatră stătea proptit în uşă aşa cum îl pusese el de cu seară. Era mirat cum de în timpul nopţii Omul de Piatră putuse să vorbească. A coborât din pat şi s-a apropiat de el lovindu-l încet peste burtă. Omul de Piatră a deschis gura şi a lepădat un argint alb ca marmura; l-a mai lovit încă o dată şi a mai lepădat unul. Acum a înţeles Li Peng că ceea ce a vrut să spună bătrânul înainte de moarte s-a împlinit.      Afară se făcuse ziuă. Stăpânul casei împreună cu câţiva vecini au venit înfricoşaţi să vadă dacă băiatul mai trăieşte. Auzind zgomot la uşă, Li Peng a dat la o parte Omul de Piatră şi le-a deschis. Atunci, toţi au rămas cu ochii holbaţi de mirare. Cei dinaintea lui care rămăseseră peste noapte în casa aceea nu mai fuseseră găsiţi vii. Cum de acesta trăia? Ştiind că ei nu au auzit discuţia din noaptea trecută, băiatul i-a întrebat:      - Aveţi în apropiere un sat Uang Ţia?      Iar aceştia au răspuns:      - Avem, se află la vreo 20 li depărtare.      Li Peng a întrebat cum se poate ajunge acolo şi, cu gândul că trebuie s-o vindece pe acea fecioară bolnavă, şi-a luat Omul de Piatră în spate şi a plecat chiar în aceeaşi zi.      A ajuns în satul Uang Ţia şi întrebând pe unul şi pe altul a dat de casa lui Uang Ciun-Ţie. A strigat de afară, dar neprimind nici un răspuns a deschis uşa şi a intrat. Tatăl fetei i-a ieşit în întâmpinare şi cu răsuflarea tăiată l-a sfătuit:      - Călătorule, dacă vrei apă, caută în altă parte, dacă vrei hrană, fă la fel. În casa noastră cineva stă să moară şi nu avem inima să tratăm musafiri.      Li Peng i-a răspuns:      - Tăicuţă, nu am venit nici să beau, nici să mănânc, ci să vindec bolnava din casa voastră.      Bătrânul l-a iscodit pe Li Peng, apoi a zis:      - Proverbul spune că bolnavul trebuie să se caute. Şi, deşi vedea că acesta nu este nici doctor, nici vraci, l-a îndemnat:      - Dacă zici că poţi s-o vindeci, intră degrabă s-o vezi. Dar să ştii, că au trecut pe aici mulţi doctori şi a luat nu ştiu câte leacuri, dar boala n-a lăsat-o.      Fără să intre la faţă, Li Peng a întrebat:      - În spatele casei voastre se află cumva un iaz? Bătrânul i-a răspuns:      - Se află!      În grabă, Li Peng a spus:      - În acest iaz se află un peşte uriaş. Fata ta poate fi vindecată numai cu ficatul acestui peşte. Du-te repede şi adună vreo 20 de flăcăi puternici.      Bătrânul â găsit 20 de flăcăi şi împreună au mers la marginea iazului. Apa din iaz era neagră ca păcura.      - Apa din iazul acesta n-a fost secată de mulţi ani! i-a spus unul dintre flăcăi. Înarmaţi cu găleţi, Li Peng şi cei 20 de flăcăi au muncit toată dimineaţa să sece iazul. Către prânz, nu mai rămăsese decât puţină apă, încât se vedea spinarea peştelui care avea o lungime de aproape 1 geang [1 geang = 10 ci]. Peştele a mişcat coada, a ridicat capul, a scuipat o gură de apă şi iazul s-a umplut la loc. Flăcăii s-au apucat din nou de treabă şi până la apusul soarelui au golit iarăşi apa din iaz. Dar peştele a scuipat a doua oară şi iazul s-a umplut iarăşi de apă. Şi aşa au păţit de trei ori. A patra oară, apa n-a mai crescut. Li Peng a coborât în iaz să prindă peştele care a început să se roage:      - Li Peng, ai milă de mine şi salvează-mi viaţa şi-ţi făgăduiesc că de azi încolo n-am să mai fac nici un rău nimănui. Pe fată poţi s-o vindeci şi cu doi solzi de pe spinarea mea.      Lui Li Peng i s-a muiat inima şi a scos doi solzi de pe spinarea peştelui, lăsându-i viaţa. După puţin timp, apa din iaz a crescut la loc.      Uang Ciun-Ţie a mâncat cei doi solzi şi boala i-a pierit ca şi când i-ar fi luat-o cu mâna. Bucuroşi, părinţii au sfătuit-o pe fată:      - Du-te şi-i mulţumeşte acestui om care te-a vindecat!      Fata a ieşit din cameră mergând încet spre Li Peng. Când i-a întâlnit privirea, s-a înroşit toată. Apoi şi-a plecat capul, gândindu-se: „înainte, când părinţii îmi spuneau să cinstesc un musafir, îmi era aşa de neplăcut, jar acum, nu numai că nu mă simt stingherită, dar sunt chiar bucuroasă". Li Peng, la rândul lui, a rămas cu ochii pironiţi la ea, zicându-şi: ,,E mai frumoasă decât o zână".      După ce au schimbat câteva cuvinte, părinţii i-au spus fetei să intre în casă.      Li Peng şi-a luat Omul de Piatră în spate şi s-a întors acasă. După câteva zile, a venit şi Pao Iou, încărcat cu băutură şi mâncare.      - Frate, de când nu te-am văzut mă apucase dorul de tine, a spus acesta intrând pe uşă.      Li Peng s-a bucurat şi nu i-a amintit nimic de întâmplarea de pe muntele Ţin. Apoi l-a întrebat:      - De ce ai adus atâtea bunătăţi? Mai bine rămâi cu mine şi vei mânca tot ce vei dori şi te vei îmbrăca aşa cum vei dori. Şi vorbind aşa, au intrat în casă.      Pao Iou a rămas în casa lui Li Peng mai bine de două săptămâni şi în acest timp a văzut cum capătă acesta argintul de la Omul de Piatră. Au mai trecut câteva zile şi într-o dimineaţă Li Peng s-a trezit şi fără Pao Iou şi fără Omul de Piatră. Se purtase cum nu se mai poate mai bine cu Pao Iou şi acesta îl jefuise. Tocmai când era mai supărat a auzit nişte paşi afară. Nu era altcineva decât tatăl fetei. I-a ieşit în întâmpinare poftindu-l să şadă, întrebându-l dacă-i este sete şi dacă a mâncat. Dar bătrânului nu-i era gândul la mâncare şi la băutură şi a zis oftând:      - Iţi sunt recunoscător că mi-ai vindecat fata, dar acum te rog să-mi făgăduieşti un lucru.      Văzând cât e de îngrijorat bătrânul, Li Peng a răspuns pe loc:      - Spune-mi ce doreşti şi dacă-mi stă-n puteri iţi voi îndeplini dorinţa.      Dacă a văzut că băiatul făgăduieşte, bătrânul a spus:      - N-am decât fata pe care o ştii şi aş face totul pentru ea. După ce te-a văzut pe tine, am primit peţitori de la răsărit şi de la apus, dar ea parcă n-ar vedea şi n-ar auzi. A întrebat-o maică-sa şi i-a spus că nu se mărită cu nimeni. Văd că şi tu eşti singur, aşa că poţi să te muţi la noi, să trăim împreună.      Cuvintele bătrânului l-au bucurat aşa de tare pe Li Peng, cum nu l-ar fi bucurat nici o sută de oameni de piatră. De când o văzuse pe fată îşi pierduse liniştea şi se gândea mereu la ea.      Li Peng s-a mutat la Ciun-Ţie acasă, au îndeplinit ritualul şi s-au căsătorit. Se iubeau nespus şi viaţa lor era mai dulce decât mierea. O clipă n-ar fi stat despărţiţi şi din cauza asta Li Peng nici nu prea ieşea la câmp      Într-o zi, Ciun-Ţie i-a spus:      - Mi-am brodat portretul, să-l porţi cu tine şi să nu-mi simţi lipsa. Şi i-a dăruit portretul ei brodat cu mătase în cinci culori. Portretul semăna cu fata ca două picături de apă şi Li Peng l-a luat cu el şi a plecat la câmp. Când se odihnea, scotea portretul şi se uita la el, aşa că nu se simţea deloc obosit ori singur. Dovlecii pe care-i semăna el creşteau mari de să-i tai cu ferestrăul, ceaiul pe care-l planta el creştea de 1 geang şi 2 ci.      Într-o zi, pe inserat, Li Peng terminase treaba şi se pregătea să plece acasă când a scos portretul să se uite la el. Atunci, deodată, s-a stârnit un vânt care i-a smuls portretul din mână şi l-a ridicat în văzduh, ducându-l departe. Li Peng a fugit după el o bună bucată, dar deodată l-a pierdut din ochi. Se întunecase şi nu mai avea nici o nădejde să-l găsească, aşa că s-a întors acasă. N-avea inimă să mănânce şi i-a spus lui Ciun-Ţie întâmplarea cu portretul. Aceasta nu s-a plâns de el, dar a spus:      - Mi-e teamă să nu iasă vreun bucluc din cauza acestui portret.      Vântul fusese stârnit de peştele cel mare care, deşi nu mai făcea nici un rău nimănui, era supărat foc pe Li Peng. Văzând portretul la Li Peng a pus la cale un plan. A stârnit vântul care a luat portretul şi l-a dus în vârtej până la uşa noului dregător care era Pao Iou. Acesta, după ce furase Omul de Piatră, îl pusese să scuipe o grămadă de arginţi ou care cumpărase funcţia de mare dregător. Omul care găsise portretul l-a dăruit lui Pao Iou şi acesta, la lumina lămpii, a început să-l cerceteze zicându-şi:      - Am tot ce-mi trebuie: bani de la Omul de Piatră, putere câtă vreau, numai un lucru îmi lipseşte. Dintre cele nouă neveste ale mele, nici una nu e ca fata din portret. Aş fi cel mai fericit dacă aş găsi fata din portret şi m-aş însura cu ea. A doua zi, a tocmit un ghicitor, care să-i caute fata.      În ziua aceea Li Peng şi bătrânul se duseseră la câmp şi acasă nu rămăseseră decât Ciun-Ţie şi mamă-sa. Auzind bătăi în poartă, bătrâna a ieşit să vadă cine este, apoi i-a spus fetei:      - Ciun-Ţie, a venit domnul ghicitor. Îl poftesc înăuntru să ghicească unde ţi-a dus vântul portretul.      Ciun-Ţie era îngrijorată de pierderea portretului şi a căzut repede la învoială cu maică-sa. L-au poftit înăuntru şi acesta a întrebat-o pe Ciun-Ţie în ce zi s-a născut şi în ce zi a brodat portretul. Apoi, făcându-se că se gândeşte, a început să râdă şi a sărit în picioare:      - Am găsit! Duceţi-vă în grabă şi căutaţi pe malul râului Giuan. Dacă se întunecă nu-l mai găsiţi.      Fata şi mama sa n-au mai aşteptat să se întoarcă bărbaţii de ia câmp şi au plecat însoţite de ghicitor. Ele fugeau către râu şi ghicitorul pe urmele lor. Ajunseseră pe malul apei când ghicitorul a bătut din palme şi de pe pânza apei s-a desprins o barcă din care au sărit doi oameni care au împins-o pe Ciun-Ţie în ea, apoi s-a urcat şi ghicitorul. Mama fetei a rămas pe malul apei plângând. După ce barca nu s-a mai văzut, aceasta s-a întors acasă.      Când a aflat Li Peng că Ciun-Ţie a fost răpită, parcă i s-ar fi stârnit o furtună în cap şi inimă i-ar fi luat foc. Şi într-o singură noapte a slăbit de nu-l mai recunoşteai. Când l-au văzut, a doua zi, soacra şi socrul s-au speriat de moarte.      - Li Peng, ai slăbit de eşti de nerecunoscut! i-au spus ei.      Auzind aceasta, Li Peng s-a întristat şi mai mult. El se gândea: „Unde şi-o fi petrecut Ciun-Ţie noaptea asta?" N-a mai putut să stea şi a plecat s-o caute.      A plecat pe cursul apei şi după ce a trecut un pod, a ajuns în oraşul unde Pao Iou era mare dregător. Zidurile cenuşii ale oraşului se ridicau în faţa ochilor lui. Li Peng îşi zicea: „Poate că dacă intru în oraş, aflu ceva de Ciun-Ţie". Şi a intrat. A întrebat paznicii de la poarta oraşului, dar aceştia nu l-au băgat în seamă. I-a întrebat pe negustori, dar nici aceştia nu i-au răspuns. Atunci Li Peng şi-a zis: „Nu aflu nimic dacă întreb aşa". A mai mers câţiva paşi, gândindu-se ce să facă. S-a întors acasă şi a luat un dovleac mare de-l tăiai cu ferăstrăul şi a plecat ia oraş. S-a prefăcut că e negustor şi a început să-şi strige marfa. Veneau să vadă aşa minunăţie tot felul de oameni, şi pe unde trecea, peste tot era înconjurat de lume care se îmbulzea şi făcea gălăgie. Ajungând la poarta dregătorului, oamenii de aici au rămas miraţi de mărimea dovleacului. Ciun-Ţie, care era în curte, a auzit şi ea şi a ştiut că a venit Li Peng. Atunci l-a chemat pe Pao Iou şi i-a spus:      - Mi-ai răpit trupul, dar nu-mi poţi răpi inima.      Ca s-o îmbuneze, Pao Iou a adus în faţa ei Omul de Piatră. Dar Ciun-Ţie i-a spus:      - Cu argint ai putut să-ţi cumperi rangul, dar nu şi inima mea. Apoi, mai îmbunată, i-a spus lui Pao Iou: Vreau să mănânc o felie de dovleac. Cheamă-i pe negustor înăuntru, că vreau să aleg singură.      De când fusese adusă aici nu mâncase nimic, aşa că, plin de bucurie, Pao Iou a dat ordin să fie adus negustorul. Văzând cât a slăbit Li Peng, Ciun-Ţie a început să lăcrimeze. Li Peng l-a recunoscut pe Pao Iou şi a văzut şi Omul de Piatră. Pao Iou, însă, nu şi-a mai recunoscut prietenul. Li Peng s-a apropiat de Omul de Piatră şi, arătând spre Pao Iou, i-a atins umărul, iar acesta a început să-l lovească pe Pao Iou şi l-a lovit până l-a omorât.      Li Peng a luat-o pe Ciun-Ţie şi Omul de Piatră şi au plecat. Nimeni nu a avut curajul să-i urmărească, pentru că se temeau de Omul de Piatră. Unde-i arăta Li Peng acolo lovea şi dobora totul, chiar şi zidurile. Au ieşit din oraş, au trecut podul şi s-au întors acasă în linişte. În aceeaşi zi, au plecat să caute un loc unde să nu fie nici dregători, nici împăraţi.

                 Demult, tare demult, într-un loc nu departe de malul mării, trăiau odată trei fraţi în belşug şi bunăstare. Ei aveau o mătuşă şi un unchi care o duceau tare greu. Toată averea lor era o colibă şi o curticică. Unchiul era un om voinic, vesel şi priceput la toate. De la vârsta de 20 de ani, muncea pentru cumnatul său, tatăl celor trei feciori, şi acasă şi la câmp. Făcuse în viaţa lui tot felul de treburi şi îndurase tot felul de lipsuri. Şi au trecut ani după ani. Tatăl băieţilor şi-a făcut casă şi acareturi, dar cumnatul a rămas tot cu o colibă şi o curticică; acesta mânca pâine din făină albă, iar cumnatul său turte din făină neagră. După un timp, bătrânul a murit, iar cei trei nepoţi i-au spus:      - Unchiule, lucrează acum pentru noi şi. astfel nu veţi muri de foame tu şi mătuşa. Aşa au spus cei trei nepoţi şi unchiul n-a mai zis nimic.      Şi au trecut ani după ani. Nepoţii şi-au cumpărat pământuri, dar unchiul nu avea nici un petic de pământ, nepoţii îmbrăcau haine de mătase, dar unchiul umbla într-o cămaşă arsă de soare. În adâncul inimii, era mâhnit unchiul, dar nu le spunea nimic nepoţilor. Au trecut mulţi ani, unchiul a îmbătrânit, părul i-a albit, mâinile au început      să-i tremure. Acum nepoţii nici nu-l mai socoteau unchi şi-l priveau doar ca pe o slugă. Dar bătrânul tăcea si răbda. .      Într-un an, de sărbătoarea lunii [La 15 august, când e lună plină, prietenii şi rudele se strâng la petrecere afară, sub razele lunii.], nepoţii s-au pregătit de petrecere: au cumpărat fructe şi prăjituri, au tăiat găini şi raţe. În ajun de sărbătoare, nepotul cel mai mare i-a spus unchiului:      - Hei, ascultă, de sărbătoarea lunii toţi petrec în familie. Du-te şi tu acasă să petreci cu mătuşa!      Cel de-ai doilea nepot a adăugat:      - Ascultă ce spune frate-meu! Du-te acasă, pleacă mai repede!      Iar cel de-ai treilea nepot s-a răstit:      - Hei, ţi-a dat o zi liberă, de ce nu te bucuri?      În după-amiaza zilei de 15 august, unchiul s-a întors acasă cu mâna goală.      Seara, luna plină se ridicase pe cerul albastru şi razele-i albe luminau pământul.      Cei trei fraţi au scos masa afară şi au încărcat-o cu bunătăţi: fructe, prăjituri, mâncare şi băutură. Apoi s-au aşezat în jurul ei şi au început să petreacă. În acest timp, unchiul şi mătuşa ieşiseră în curticică şi stăteau pe o piatră. Nu aveau decât o turtă de mălai şi apă rece . . . Bătrâna se. gândea cum bărbatul ei munceşte de o viaţă întreagă la nepoţi şi acum la bătrâneţe n-au nici ce mânca, nici ce bea şi a început să plângă. Bătrânul a încercat s-o liniştească.      - La ce-ţi foloseşte supărarea? Nu mai plânge! Uite, de dimineaţă când am fost pe deal am găsit o pară. Hai s-o mâncăm împreună!      Bătrâna a luat para şi a aşezat-o pe pământul luminat de lună, apoi a zis:      - Mănânc-o tu! Iar bătrânul:      - Mai bine mănânc-o tu!      Şi aşa se îmbiau unul pe altul, dar nici unul nu se atingea de pară.      Deodată, s-a auzit un clinchet de clopoţel şi amândoi bătrânii au tresărit, zicându-şi:      - E aproape miezul nopţii, cine-o mai trece pe drum acum?      Ting! Ting! s-a auzit din nou clopoţelul din ce în ce mai aproape. Clinchetul nu venea nici din partea de răsărit, nici din partea de apus, ci din văzduh. S-au uitat în sus şi au văzut un iepuraş alb, care a făcut o săritură şi a ajuns jos. Iepuraşul era mai strălucitor decât razele lunii, iar clopoţelul de la gâtul lui mai strălucitor decât stelele. A început să sară şi clopoţelul suna, suna... Apoi s-a ridicat pe lăbuţele din spate şi s-a uitat la bătrâni. Bătrânul l-a întrebat speriat:      - Ai venit din văzduh. Nu eşti cumva Iepuraşul de Jad din lună?      Iepuraşul a dat din cap. Bătrânul a spus cu mâhnire:      - Iepuraşule, în casa noastră nu se găseşte nici orez, nici făină, dar dacă ţi-e foame, mă duc să-ţi tai: nişte iarbă fragedă.      Atunci iepuraşul a început să-şi mişte buzele şi a spus:      - Nu vreau nici orez, nici făină, vreau numai să gust din para asta.      Auzind, cei doi bătrâni s-au bucurat că pot să-i dea şi ei ceva şi i-au dat-o din toată inima.      Luând para, Iepuraşul de Jad a spus bucuros:      - Dacă aveţi ceva necazuri, căutaţi-mă la Muntele de Apus! Şi din nou s-a ridicat în văzduh şi şi-a luat zborul spre lună. Luna era tot aşa de rotundă, razele ei străluceau tot aşa de puternic, dar acum cei doi bătrâni nu mai erau atât de trişti.      Au mai trecut trei ani. Unchiul îmbătrânise şi mai mult, îi crescuse barba şi de-abia mai mergea. Cei trei nepoţi s-au sfătuit în taină cum să scape de el.      Cel mare a spus:      - După cât văd eu, boşorogul ăsta n-o să mai poată face nici o treabă.      Cel de-ai doilea a adăugat:      - Aşa e, de ce să mai mănânce mâncarea degeaba?      Iar cel de-al treilea:      - Cel mai bine ar fi să scăpăm de el, dar nu ştiu ce pricini să-i găsim!      Nepotul cel mare, veninos, a zis:      - Mie nu-mi vine greu să-i găsesc pricină. Aşteptaţi şi-o să vedeţi! Şi a râs sigur de sine.      A doua zi de dimineaţă, unchiul l-a întrebat, după obicei, pe nepotul cel mare:      - Domnule, ce treabă am de făcut astăzi? Iar nepotul a răspuns:      - Urcă-te pe acoperiş şi ară!      Era limpede că-s vorbe de batjocură! Ele l-au întristat şi l-au îndurerat pe bătrân. Şi-a dat seama ce fel de om e nepotul, dar nu şi-a pierdut cumpătul, şi i-a răspuns liniştit:      - Înjugă boii şi hai să mergem pe acoperiş să arăm! Nepotul s-a roşit şi, nemaiavând cum să-i răspundă, s-a întors şi a plecat.      După puţin timp, nepotul mijlociu i-a zis bătrânului:      - Dacă nu vrei să ari pe acoperiş, du-te şi dă la o parte muntele din spatele casei!      Iar acesta i-a răspuns:      - Bine, mă duc, dar hai cu mine să mi-l ridici în spate! Aşa i-a închis gura bătrânul şi nepotului mijlociu.      După un timp, nepotul cel mic i-a zis:      - Boşorogule, trebuie să ieşi la pensie!      Liniştit, bătrânul i-a răspuns:      - Niciodată nu v-am cerut salariu, atunci cum îmi spuneţi să ies în pensie? V-am crescut de când eraţi mici şi acum, că am îmbătrânit, de ce vreţi să scăpaţi de mine?      Oftând, nepotul cel mic a răspuns:      - De ce, de ce, tot nu ştii de ce? Fraţii mei ţi-au dat poruncă să faci o treabă, iar tu ai îndrăznit să le porunceşti lor.      Auzind bătrânul acest neadevăr, n-a vrut să se certe cu nepotul şi, supărat foc, s-a întors acasă.      I-a povestit totul bătrânei, iar aceasta a izbucnit în plâns:      - N-avem decât bucăţica asta de curte, cum o să trăim de aici încolo?      Bătrânul, de asemenea, a început să se frământe.      Dar tot femeile-s mai descurcăreţe: bătrâna şi-a amintit de întâmplarea de la sărbătoarea lunii, şi-a şters lacrimile şi a zis:      - Iepuraşul acela de Jad ne-a spus că dacă avem necazuri să-l căutăm la Muntele de Apus. Du-te acuma şi-l caută, cât mai poţi merge.      Bătrânul şi-a făcut socoteala şi a văzut că bătrâna are dreptate, doar nu putea să stea acasă şi să moară de foame.      A doua zi, bătrânul a plecat spre Muntele de Apus. S-a urcat pe prima creastă şi de acolo a văzut în zare marea albastră; s-a urcat pe cea de-a doua creastă şi n-a. mai văzut decât un nor alb; s-a urcat pe cea de-a treia creastă şi n-a văzut de jur-împrejur decât munţi înalţi. A cutreierat astfel munte după munte şi după nu ştiu câte zile a ajuns într-un loc unde nu era suflare de om. Nu mai ştia nici în ce lună şi nici în ce zi se află. A poposit într-o peşteră rece ca gheaţa şi a vrut să se odihnească; dar, neputând adormi, a pornit-o mai departe. După o bucată de drum, la urechile lui a ajuns murmurul unei ape. Mergând mai departe, a întâlnit un râu cu apa limpede ce curgea între doi munţi. Şi pe râul acela aluneca o barcă iute ca o săgeată. Stâncile de pe mal erau toate acoperite cu brazi. Tocmai căuta un loc pe unde să treacă apa, când l-a izbit un miros de scorţişoară. Privind cerul, a văzut cum luna coborâse după muntele învecinat. Ceaţa alburie se ridicase de pe munte, norii coloraţi se învârteau în jurul lunii şi aşa cum un măr cade într-o plasă moale, tot aşa şi luna a căzut în mijlocul ceţei şi norilor. A început să sufle vântul, norii şi ceaţa s-au împrăştiat şi muntele învecinat nu s-a mai văzut. Fiecare fir de iarbă, fiecare copac era alb şi strălucitor; iar după norii alburii se ascundeau o mulţime de palate: Bătrânul privea şi se mira când s-a auzit strigat de o voce. Uitându-se împrejur, n-a văzut nici ţipenie de om, numai un podeţ care apăruse deasupra râului. La capul podului era un copac cu crengile încolăcite, şi de sub copac s-a auzit o voce care l-a strigat din nou: „Vino, vino mai repede!" Bătrânul s-a frecat la ochi şi a mai privit o diată, dar n-a văzut decât o stâncă sub crengile copacului şi alături de ea stătea Iepuraşul de Jad. Ca si când ar fi întâlnit un prieten vechi, bătrânul a alergat, plin de bucurie, spre el. Iepuraşul tocmai alegea orez. Alături de el era o grămăjoară de boabe galbene ca aurii!. Vesel, iepuraşul i-a spus:      - Ştiu care ţi-e păsul. N-am nimic să-ţi dau în afară de grămăjoara asta de boabe. Ia-o şi s-o semeni în pământ!      Bătrânul, strâmtorat, a spus:      - N-am nici măcar o palmă de pământ!      Iepuraşul a început să râdă:      - Ia-o, şi s-o semeni în curte. Eşti de multe zile pe drum şi-oi fi obosit. Culcă-te şi te odihneşte sub copacul ăsta.      Auzind spusele iepuraşului, bătrânul a simţit deodată că i se face somn. N-a mai apucat să spună nici un cuvânt că a şi adormit adânc. În vis se făcea că petale de flori de scorţişoară, ca nişte fulgi de zăpadă, pluteau în jurul lui. Şi fiecare petală strălucea ca o rază de lună. Apoi, din arborele de scorţişoară a coborât un copil eu faţa bucălată şi ochii rotunzi, frumos cum nu s-a mai văzut. Bătrânul a întins mâinile către el şi copilul i-a căzut în braţe. Atunci s-a trezit. Se făcuse ziuă şi răsărise soarele. Nu se mai afla sub arborele de scorţişoară. Bătrânul s-a ridicat în capul oaselor. În mână ţinea ou adevărat ceva. Când s-a uitat, a văzut că ţinea o bucată de lemn de scorţişoară. Şi-a amintit de grămăjoara de grăunţe care se afla alături de el. Şi, deşi nu erau decât câteva seminţe, bătrânul ştia că Iepuraşul de Jad i le dăduse din toată inima. Le-a strâns cu grijă ca şi. când ar fi fost vorba de cine ştie ce comoară şi a plecat.      La poalele muntelui era un pârâu şerpuitor. Bătrânul l-a trecut sărind din piatră în piatră. A plecat mai departe şi a mers aşa multe zile. A văzut din nou marea albastră, a văzut din nou pescăruşii, şi după puţin timp a ajuns acasă. Aflând că nu adusese decât o grămăjoară de seminţe, bătrâna i-a spus:      - Le-ai adus aşa de departe, hai să le semănăm în curte. Şi ai grijă să nu se piardă nici un bob!      Bătrânul a împrumutat o săpăligă şi a început să sape pământul, iar bătrâna în urma lui semăna boabele. Nu apucaseră să termine de săpat şi de semănat că bătrâna a dat un strigăt de uimire. Uitându-se, bătrânul a văzut cum seminţele puse în pământ deja încolţiseră. Şi, văzând cu ochii, plantele creşteau, se înălţau, apoi au dat rod şi rodul s-a copt. Atunci bătrânul a lăsat săpăliga şi a luat secera, iar bătrâna a început să bată spicele.      Băteau spicele, semănau boabele, apoi secerau. După câteva zile, casa bătrânului era plină de boabe şi pe vatra lui se rumeneau lipiile. Plini de bucurie, cei doi bătrâni nu mai duceau grija zilei de mâine.      Într-o zi, după ce s-a sculat de la masă, bătrânul şi-a aruncat privirea asupra bucăţii de lemn de scorţişoară şi şi-a amintit de visul cu copilul. S-a gândit să cioplească în lemn un copil după chipul celui pe care-l văzuse în vis. Zis şi făcut. A găsit un cuţit şi a început să cioplească. Era foarte îndemânatic şi după câteva zile cioplise un copil cu faţa bucălată şi ochii mari, rotunzi, frumos cum nu se mai văzuse, care semăna ca două picături de apă cu copilul din vis. Bătrânii l-au îndrăgit foarte mult si i-au dat numele Copilul de Scorţişoară. Copilul parcă ar fi fost viu: gura parcă-i râdea tot timpul, iar părul parcă-i era răvăşit de vânt. Deseori, cei doi bătrâni se gândeau ce bine ar fi dacă copilul ar avea viaţă.      Zilele treceau pline de îmbelşugare. Bătrânii se înzdrăveniseră. Şi, deşi cei trei nepoţi se purtaseră neomeneşte, bătrâna ar fi dorit să-i vadă. Fără să se sfătuiască cu moşneagul, s-a îmbrăcat, şi-a încărcat coşuleţul şi a plecat la nepoţi. Cum a intrat pe uşă, lucru de mirare, nepotul cel mare i-a luat coşuleţul, nepotul cel mijlociu i-a făcut o temenea, nepotul cel mic i-a turnat ceai să bea. De mulţi ani nu mai fusese tratată aşa de bine în casa nepoţilor ei! După ce au stat puţin de vorbă, le-a' dăruit tot ce avea în coşuleţ şi a plecat acasă.      După plecarea ei, cei trei fraţi au început să discute.      Feciorul cel mare a spus:      - Bătrânul era sărac lipit pământului. Toată viaţa lui a muncit pe la alţii. La vârsta lui nu puteam să-l ţin pe gratis. L-am alungat şi credeam c-o să moară de foame. Dar ce să vezi? Nu numai că n-a murit de foame, dar se pare că s-a îmbogăţit.      Feciorul mijlociu i-a ţinut isonul:      - Aşa e, dar cum de s-a îmbogăţit? Feciorul cel mic însă le-a spus:      - Am auzit că a plecat odată departe. Înseamnă că neapărat a găsit pe acolo vreo comoară! Să mergem mâine pe la ei şi dacă au vreo comoară să facem în aşa fel încât să fie a noastră.      A doua zi, cei trei nepoţi au făcut o vizită bătrânilor. Toţi trei râzând şi întrecându-se în politeţuri făceau temenele de zor. Bătrânul n-ar fi voit să le dea drumul în casă, dar bătrâna i-a poftit înăuntru.      Intrând în casă, le fugeau ochii într-o parte şi în alta. Mare le-a fost mirarea văzând grămezile de boabe care umpleau toată casa. Pe masă au văzut şi păpuşa din lemn de scorţişoară. Şi atunci s-au repezit toţi trei şi au înconjurat masa. Şi cu cât se uitau, cu atât se dumereau că e vorba de un obiect ciudat. Feciorul cel mare se gândea în sinea lui: „Asta-i precis o comoară". Pândind să nu-l vadă mătuşa, a întins mâna s-o apuce, când, deodată, păpuşa s-a ridicat şi a spus:      - Ce vreţi de la mine de m-aţi înconjurat aşa?      Bătrânii au tresărit surprinşi, iar cei trei fraţi s-au bucurat văzând că li se adeveresc bănuielile: „Am zis noi că e vorba de vreo minune".      Păpuşa a spus din nou:      - Ce vreţi de la mine de m-aţi înconjurat?      Fratele cel mare s-a gândit că grămezile de boabe au fost făcute de păpuşă. Dar ce şi-a zis el? „Ce să-i cer eu păpuşii lucruri care n-au prea mare însemnătate? Mie să-mi dea perle şi agate!"      Feciorul mijlociu la fel s-a gândit că grămezile de boabe au fost aduse de păpuşă. Dar ce să ceară el lucruri care n-au cine ştie ce valoare? Şi atunci a spus:      - Eu vreau jad şi mărgean!      La fel a gândit şi feciorul cel mic şi a spus:      - Iar eu vreau aur şi argint! Mişcându-şi buzele, păpuşa le-a răspuns:      - Pe fundul mării de la răsărit se află Palatul Dragonului. În Palatul Dragonului, paturile sunt făcute din jad, perlele, aurul şi argintul acoperă pământul. Duceţi-vă acolo şi luaţi cât vă place.      Într-un glas, cei trei feciori au întrebat:      - Dar marea e plină de apă. Cum să ajungem noi la Palatul Dragonului?      Păpuşa, mişcând din nou buzele, le-a răspuns:      - Dacă mă luaţi pe mine în braţe n-o să vă înecaţi şi vă arăt şi drumul spre palat.      Fără să mai ţină seama dacă bătrânii încuviinţează ori nu, cei trei fraţi au luat păpuşa în braţe şi au fugit la marginea mării. Au găsit un Loc pe malul mării unde apa era verde de bătea în negru, iar valurile loveau cu furie stâncile. Ştiau cu toţii că acolo c locul cel mai adânc, dar nici unul nu voia să fio primul care se aruncă.      Atunci, feciorul cel mare a zis:      - Hai să fiu tot eu primul. Dacă am să văd vreo cale vă fac semn cu mâna şi atunci să săriţi şi voi după mine. Apoi a luat păpuşa în braţe şi a sărit în apă. L-au acoperit valurile şi l-au tras la fund. Deasupra apei s-au mai văzut pentru o clipă mâinile care se agitau. Fratele cei mijlociu şi cel mic, crezând că acesta e semnalul, s-au aruncat degrabă şi ei în apă, dar ca şi fratele lor mai mare au fost înghiţiţi de valuri.      A trecut o zi, au trecut două, dar nici unul dintre fraţi nu s-a mai întors, doar păpuşa din arbore de scorţişoară plutea la malul mării. Văzând-o, bătrânul a pescuit-o, a şters-o de apă şi a strâns-o la piept ca pe un copil. Atunci făptura din lemn s-a înmuiat dintr-o dată şi s-a încălzit. Ochii rotunzi s-au deschis şi păpuşa a tuşit. Bucuros, bătrânul a strigat de două ori: „Păpuşă de scorţişoară!" Păpuşa a răspuns: „Tată!" Bătrânul a dus-o acasă şi i-a dat să mănânce, iar păpuşa a mâncat şi a băut ca orice copil. Şi a crescut, devenind un flăcău de toată frumuseţea. Cei trei fraţi nu s-au mai întors acasă. Dar numii flăcăul din lemn de scorţişoară ştia că ei nu se vor mai întoarce niciodată.