Legende populare chinezesti

Aceste patru poveşti fac parte din Leao ceai ce y (Miraculoasele povestiri din Muzeul trecător), cea mai bună operă chineză de ficţiune fantastică.           Ediţia curentă a acestei culegeri, în opt volume (adică şaisprezece kiruan) conţine 431 de poveşti. Manuscrisul, care a fost regăsit în 1948 la un ţăran din Si-fong, în Manciuria, şi reprodus fotografic în 1955 la Pekin, nu conţine decât 237 de poveşti, dar 28 dintre ele nu figurează în ediţia curentă.           Toate aceste poveşti, nu sunt numai opera personală a lui Pu Sun-lin, care de altminteri explică clar în prefaţa sa cum şi-a luat materialul din tradiţia naţională şi din legendele populare: „Eu n-am talentul lui Kan Pao1, dar îmi place să mă dedic «căutării zeilor»; şi împărtăşesc gustul lui Su Tong-po2 când e vorba să trag cu urechea la poveştile cu strigoi. Ori de câte ori aud una, imediat o însemn. Astfel s-a alcătuit treptat-treptat culegerea de faţă. Pe de altă parte, prietenii îmi trimit, din cele patru colţuri ale imperiului, poveşti pe care le strâng laolaltă din pricina patimei pe care-o am pentru ele, şi colecţia mea creşte o dată cu timpul.”           Originea folclorică a acestor poveşti nu scade cu nimic originalitatea compoziţiei. Pu Sun-lin se deosebeşte de emulii săi prin vigoarea stilului, patetismul intrigii şi savanta dozare a feericului şi realului.                 FANTOMA MUŞCATĂ.           Iată istoria pe care mi-a povestit-o Cen Lin-ceng: un bătrân dintre prietenii săi îşi făcea siesta într-o zi de vară, când zări în nedesluşirea toropelii aceleia o femeie care, dând la o parte portiţa, se strecură în casă îmbrăcată în veşminte de doliu: tichie alba, tunică cu pieptar de cânepă, fustă la fel. Se îndreptă spre camera din dos şi bătrânul crezu mai întâi că era o vecină care venea în vizită; apoi chibzui: „Cum ar îndrăzni să intre în casa altuia îmbrăcată aşa?3”           În timp ce stătu el aşa nedumerit, femeia se întoarse şi intră în cameră. O cercetă cu atenţie: era cam de vreo treizeci de ani; culoarea palidă a chipului buhăit, privirea întunecată, îi dădeau o înfăţişare înspăimântătoare. Se ducea şi venea prin cameră, fără să aibă aerul că vrea să se retragă, ba chiar se apropia de pat. El se prefăcu că doarme, ca să-i observe mai bine gesturile şi mişcările; curând, ridicându-şi fusta, sări în pat şi se aşeză pe burta bătrânului; lui i se părea că atârnă trei mii de livre. Îşi păstră toată luciditatea, dar când vru să ridice mâna, era parcă prinsă în lanţuri; când vru să mişte piciorul, piciorul parcă-i era paralizat. Cuprins de frică, încercă să strige, dar, vai! nu mai era stăpân pe glasul său. Între timp, femeia începu să-l adulmece pe faţă, pe obraji, pe nas, pe sprâncene, pe frunte. Pe toată faţa îi simţea botul a cărui suflare îngheţată îl pătrundea până la os. În spaima sa, născoci un şiretlic: când i-ar ajunge la bărbie, să încerce s-o muşte. Puţin timp după aceea, ea se aplecă într-adevăr să adulmece bărbia bătrânului, şi el o muşcă din toate puterile, aşa încât dinţii îi pătrunseră până în carne. De durere, ea se aruncă jos din pat, zbătându-se şi scoţând vaiete, în timp ce el strângea şi mai zdravăn fălcile, iar sângele curgea şiroaie pe sub bărbie, inundând perna. În toiul acestei lupte crâncene auzi în curte glasul soţiei sale.           — O fantomă! strigă el îndată.           Dar abia descleştase dinţii, că monstrul şi fugi, ca o suflare.           Nevasta bătrânului se repezi la căpătâiul soţului său; nu văzuse nimic şi-şi bătu joc de iluzia pricinuită, pretindea ea, de-un simplu coşmar; dar el îi povesti ciudata scenă care se desfăşurase mai adineauri şi-i arătă, drept dovadă, pata de sânge: ai fi zis că e apă scursă printr-o crăpătură a acoperişului pe pernă şi pe rogojină. Îşi apropie faţa şi respiră o duhoare de putreziciune; fu cuprins de vărsături şi, timp de mai multe zile, avu gura spurcată de-o duhoare scârboasă.           PIELEA VOPSITĂ.           În timpul unei plimbări de dimineaţă, tânărul literat Wang, originar din Tai-iuan, întâlni o femeie care abia mergea, purtând o boccea; se apropie în grabă, văzu că-i tânără şi frumoasă şi se îndrăgosti imediat de ea. O întrebă de ce mergea singură, neînsoţită, acum când ziua se îngâna cu noaptea.           — La ce bun să-mi pui astfel de întrebări? îi spuse ea. Tot n-ai putea să mă scapi de necazurile pe care le am.           — Ce necazuri ai? mai întrebă el. Dacă aş putea să-ţi fiu de ajutor, n-am să mă dau în lături.           Ea îi explică pe-un ton îndurerat:           — Părinţii mei, împinşi de dorinţa de câştig, m-au vândut într-o casă bogată cu uşa de purpură; soţia principală, în gelozia ei, mă copleşeşte de injurii şi lovituri de dimineaţă până seara; nu mai pot îndura purtarea ei plină de răutate şi m-am hotărât să fug.           — Şi unde te duci?           — Poate avea o fugară un plan bine stabilit?           — Umila mea locuinţă e aproape de aici, şi te rog să binevoieşti să mergi acolo.           Tânăra femeie îl urmă bucuroasă, iar el, după ce se împovărase cu bagajul ei, îi arătă drumul. Când ajunseră, ea se miră că găseşte casa goală:           — Cum se face, întrebă ea, că nu e nimeni la dumneata?           — Pentru că aici suntem în pavilionul care-mi slujeşte de cameră de lucru.           — Atunci e perfect! strigă ea. Dar dacă ţi-e milă de mine în aşa măsură încât îmi oferi ospitalitatea, trebuie ca asta să rămână un secret pe care să nu-l încredinţezi nimănui.           El consimţi la tot, apoi se vârî în pat cu ea. După care, o ascunse într-o cameră retrasă, şi mai multe zile se scurseră fără a bănui cineva prezenţa frumoasei.           Literatul vorbise vag despre această întâmplare soţiei sale, care închipuindu-şi că e vorba de-o slujnică sau de vreo favorită de neam mare, îl sfătuise s-o trimită înapoi pe fugară; dar el nici vorbă să-i asculte părerea. Şi într-o zi, când se dusese întâmplător în piaţă, se întâlni cu un preot al lui Tao care, cercetându-l cu spaimă, îl întrebă dacă nu e amestecat în cine ştie ce aventură.           — Cum îndrăzneşti să tăgăduieşti, strigă el în faţa protestelor tânărului, când eşti înconjurat de emanaţii malefice?           Literatul protestă şi mai abitir, iar călugărul se îndepărtă după ce-i strigase:           — Ce nebunie! Pe lumea asta un om are să piară de pe urma orbirii sale!           Izbit de aceste cuvinte, Wang avu câteva bănuieli în legătură cu femeia, dar îşi mută imediat gândul: „Nu încape îndoială că e drăguţă şi tânără; n-ar avea cum să fie un duh răufăcător”. Puţin după aceea vru să se ducă la pavilion; poarta de la curte era închisă pe dinăuntru, aşa că nu putu intra. Asta-i trezi bănuiala. Sări printr-o spărtură a zidului împrejmuitor şi găsi uşa clădirii de asemeni închisă. Se apropie de fereastră, mergând în vârful picioarelor, ca să arunce o privire înăuntru, şi acolo zări un demon hâd, verde la chip ca smaraldul, cu dinţi lungi de ferăstrău, ocupat să deseneze, cu o pensulă muiată în vopsea, pe-o piele de om întinsă pe divan. Când îşi termină treaba, monstrul azvârli pensula, ridică pielea, o scutură ca pe-un veşmânt, se acoperi cu ea, şi-şi reluă înfăţişarea de femeie tânără, în timp ce literatul, îngrozit la culme, se retrăgea fără zgomot în patru labe. Se puse imediat să-l caute pe preotul taoist, dar la început nu reuşi să afle ce s-a întâmplat cu el; totuşi, se zbătu atâta că până la urma îl descoperi undeva la ţară pe cel de care avea nevoie; se aruncă în genunchi dinaintea lui, implorându-i ajutorul:           — Am să te scap, făgădui preotul; dar demonul e şi el de plâns: tocmai găsise pe cineva care avea să-i ia locul; nu pot să fiu atât de crud şi să-l lipsesc de viaţă.           Îi înmână atunci tânărului o apărătoare de muşte, recomandându-i s-o atârne la uşa camerei de culcare şi, înainte de-a pleca, îi dădu întâlnire la Templul Împăratului Albastru.           Întors acasă, Wang, care nu mai îndrăznea să intre în camera sa de lucru, se duse să se culce într-o cameră dinăuntrul casei, şi nu uită să agaţe apărătoarea de muşte deasupra uşii. Abia trecuse prima jumătate a nopţii, că se şi auzi afară un scrâşnet; soţul nu se încumetă să se uite, ci o trimise pe nevastă-sa să arunce o privire; ea văzu monstrul care stătea în prag, scrâşnind din dinţi. Trecu câtva timp şi demonul se depărtă, pentru ca peste o clipă să se întoarcă strigând:           — Preotul lui Tao încearcă să mă tragă pe sfoară! Dar n-am să dau înapoi ceea ce am şi obţinut!           Înşfăcă apărătoarea de muşte, o rupse, forţă uşa, se repezi în odaie drept spre patul unde era întins literatul, îi sfâşie pieptul, îi smulse inima şi dispăru. La strigătele soţiei, intră o slujnică, ţinând o lampă aprinsă: stăpânul ei era mort; cadavrul zăcea, pătat de sânge. Văduva, înspăimântată, plângea cu suspine fără să îndrăznească să spună o vorbă. A doua zi, îl trimise pe cumnatul său să-i dea de ştire preotului taoist, care strigă cuprins de mânie:           — Mi-era milă de acest demon, şi uite cum a îndrăznit să se poarte!           Fără să zăbovească, îl însoţi pe mesager la casa mortului, de unde monstrul dispăruse. Călugărul înălţă capul pentru a privi în toate direcţiile.           — Din fericire, n-a putut să fugă prea departe, spuse el. Apoi întrebă: Cine locuieşte în curtea dinspre miazăzi?           — Eu! răspunse fratele literatului.           — Demonul s-a refugiat la dumneata.           Tânărul se miră, fără să dea crezare acestor cuvinte.           — N-ai primit vizita unei persoane necunoscute? îl mai întrebă preotul.           — Eram la Templul Împăratului Albastru, n-am cunoştinţă de nimic. Mă duc să aflu.           O clipă mai târziu era înapoi:           — E adevărat, spuse el. În dimineaţa asta a venit o bătrână să ceară de lucru la noi, nevastă-mea a angajat-o; se află în casă.           — E chiar cea pe care-o căutăm! strigă preotul.           Ducându-se la fratele mortului, începu să strige cât îl ţinea gura, în mijlocul curţii, agitând ameninţător sabia sa de lemn:           — Monstru nelegiuit! dă-mi înapoi apărătoarea de muşte!           Bătrâna, care stătea înăuntrul locuinţei, păli de frică şi ieşi ca să încerce să fugă, urmărită de călugărul care-o buşea cu lovituri. Până la urmă se prăbuşi, lepădă pe neaşteptate pielea omenească şi se transformă într-un demon îngrozitor, care se rostogolea pe pământ grohăind ca o scroafă. Preotul îi tăie capul, dintr-o singură lovitură a săbiei sale de lemn; cadavrul se preschimbă atunci într-un nor gros de fum ale cărui încolăcituri se învârtejeau pe pământ; preotul scoase îndată din desaga lui o tigvă pe care-o destupă şi o aşeză în mijlocul norului: se auzi un şuier, ca atunci când tragi aer pe gură şi, cât ai clipi din ochi, fumul dispăru. În timp ce călugărul astupa şi aşeza la loc tigva, cei de faţă cercetau pielea de om pe care-o lepădase monstrul: sprâncene, ochi, mâini, picioare, nimic nu-i lipsea. Preotul o înfăşură, fâşâind ca pânza unui tablou pe care-o îndoi, ca s-o îngrămădească în desaga sa, şi păru că vrea să se retragă, dar văduva literatului, în genunchi, îl reţinu pe prag, plângând şi rugându-l să-i învie soţul. Deşi el îşi declară incompetenţa (n-avea o asemenea putere!), ea rămase prosternată dinaintea lui, arătând o durere din ce în ce mai puternică; după ce chibzui îndelung, el, în cele din urmă, îi spuse:           — Ştiinţa mea e prea slabă, într-adevăr, n-aş putea să redau viaţa unui mort, dar am să-ţi spun un om care poate că ar putea; dacă te duci la el, vei obţine neapărat ceea ce doreşti.           Şi cum ea întrebă de cine era vorba:           — Vei găsi, spuse el, în piaţă, un nebun care-şi petrece viaţa tăvălindu-se prin noroi şi prin balegă. Du-te şi cazi în genunchi în faţa lui, şi roagă-te mult de el. Dacă se întâmplă să te insulte, nu te arăta mâniată din pricina asta.           Fratele mortului, care-l cunoştea, o conduse pe cumnată-sa spre locul acela din piaţa; acolo, într-adevăr, se găsea cerşetorul ocupat să cânte tot felul de cântece smintite prin mijlocul drumului; de nas îi spânzura o candelă lungă de trei picioare, iar corpul îi era acoperit de-un jeg gros, atât de respingător încât nimeni nu îndrăznea să se apropie: văduva totuşi înaintă către el, târându-se în genunchi.           — Chiar atât de mult mă iubeşti, frumoaso? spuse cerşetorul.           Când ea îi arată pricina pentru care venise, el izbucni în râs.           — Orişice bărbat ţi-ar putea sluji drept soţ! De ce vrei să înviezi pe cel care nu mai e?           Ea îşi dublă rugăminţile.           — Ce curios! spuse el. Un om moare, şi tu vii să mă rogi! Ce sunt eu, Regele Iadului?           Şi, cuprins de furie, o lovi cu bastonul; ea primi lovitura înăbuşindu-şi durerea. Între timp, oamenii din piaţă se strângeau treptat-treptat în jurul lor, formând parcă un zid. Cerşetorul începu atunci să scuipe în căuşul palmelor sale albuş amestecat cu salivă.           — Înghite! porunci el văduvei.           Roşie la faţă, scârbită peste măsură, ea îşi aminti de sfaturile preotului, şi, cu un uriaş efort de voinţă, înghiţi ce i se dădea; simţi cum lucrul acela îi trecea prin gât, aspru ca un ghemotoc de mătase, coboară cu chiu cu vai şi i se opreşte anevoie în mijlocul pieptului; cerşetorul rânjea:           — Cât trebuie să mă iubeşti, frumoaso!           După care, se ridică şi plecă fără să se mai sinchisească de ea. Ea îl urmă; văzându-l că intră într-un templu, intră şi ea în urma lui, dar el dispăruse; degeaba scotoci toată clădirea de sus şi până jos, nu putu să-i dea de urmă. Se întoarse acasă, copleşită de ruşine şi de remuşcări: plângea din cauza sfârşitului crud pe care l-a avut soţul ei şi o durea şi că a păţit ruşinea înghiţind scuipatul cerşetorului; se jeluia amărâtă, legănându-şi corpul încolo şi încoace, şi nu mai dorea altceva decât să moară. Când vru să spele sângele şi să îmbrace cadavrul soţului ei, servitorii stăteau şi o priveau şi nu îndrăzneau să se apropie; ea luă corpul în braţele sale, puse măruntaiele la loc şi, în timp ce făcea treaba asta în vederea îngropăciunii, bocea de-ţi frângea inima. Deodată, i se făcu greaţă şi simţi că ceea ce i se oprise în piept urca iarăşi şi-i ţâşni afară din gură ca să cadă, înainte ca ea să aibă timp să se dea mai la o parte, în pieptul deschis al cadavrului. Când îndrăzni să arunce o privire înfricoşată, văzu o inimă omenească zvâcnind înlăuntrul corpului lipsit de viaţă, de unde se ridicau aburi calzi. În culmea mirării, închise buzele rănii, strângând din toate puterile, cu amândouă mâinile; cum slăbea strânsoarea, o ţâşnitură de aburi scăpa din deschizătură, ca un fum. Tăie cât putu de repede fâşii dintr-o stofă de mătase, înfăşură cu ele corpul, îi făcu masaj; puţin câte puţin, acesta se încălzea. Îl înveli în pături, şi când la miezul nopţii le ridică să se uite, văzu că începe să respire; în zori îşi revenise cu totul la viaţă. Încerca, spunea el, nişte senzaţii nedesluşite ca după un vis, şi simţea o uşoară durere în partea inimii. Femeia cercetă rana pe care o închidea acum o cicatrice de grosimea unui gologan. Puţin după aceea, literatul era complet restabilit.           Observaţia Cronicarului: Cât de prost poate fi omul încât să ia drept o Frumuseţe a pământului creatura care-i vădit că nu e altceva decât un demon. Cât de rătăcită trebuie să-i fie mintea ca să socotească drept minciună sfatul a cărui cinste e vădită! Hotărârile Cerului sunt totdeauna drepte, dar omul, prost şi rătăcit, nu e în stare să le înţeleagă. E de plâns!

GRĂDINA ZEIŢEI DE JAD        Grădina Zeiţei de Jad se află pe coasta Muntelui Peştera Vrăjită. De fapt, Grădina Zeiţei de Jad nu este decât un deluşor. Bătrânii spun că pe vremuri pe Muntele Peşterii Vrăjite erau numai pietre goale: nu creştea nici o rădăcină de copac, nici un fir de iarbă. Oamenii care locuiau acolo, toţi spărgători de pietre, erau săraci lipiţi pământului; vântul şi căldura îi pârjoleau, sudoarea le curgea în ochi, buzele li se uscau şi crăpau. Visau pomi încărcaţi cu fructe, izvoare cristaline, dar visul lor rămânea numai vis. Într-o zi, nu se ştie când s-a întâmplat, pe creasta muntelui a răsărit un piersic. Băteau ploile şi vântul, apele din munte cărau cu ele pietrişul, dar micul piersic rămânea bine împlântat şi creştea de-ţi era mai mare dragul.      Pe atunci s-a oploşit pe munte un flăcăiaş străin de acele locuri. Nimeni nu ştia de unde venise şi cum îl cheamă. Tot spărgând piatra în bătaia vântului şi-n arşiţa soarelui, se înnegrise de-i sclipea obrazul. De aceea oamenii îi spuneau Uang cel Negru. Era bun la inimă feciorul şi tare arătos şi priceput. Nu era însurat şi nu strânsese un ban în viaţa lui. Când se afla cineva la ananghie, Uang cel Negru era primul care-i venea în ajutor. Vorbeau toate satele din jur de bunătatea lui.      De câte ori urca muntele să spargă piatră, Uang cel Negru trecea pe lângă puiul de piersic. Pe neaşteptate, într-o noapte, puiul de piersic a crescut de să nu-l recunoşti. Şi tot în noaptea aceea i-au dat frunzele şi a înflorit. Dimineaţa, trecând pe lângă piersic, deşi nu adia nici o boare de vânt şi crengile erau nemişcate, băiatul a simţit cum se scutură peste el boabele de rouă de pe frunzele pomului. Seara a trecut din nou pe sub piersic şi atunci florile au început să-l ningă cu petalele lor. Altă dată, lui Uang cel Negru i s-a părut că piersicul îi zâmbeşte şi i-a fugit toată oboseala. De atunci, în fiecare seară, când îşi termina treaba, Uang cel Negru se aşeza sub ramurile piersicului.      Într-o zi, trecând pe acolo, a văzut cum piersicile roşii şi mari se copseseră. S-a dus la locul lui şi s-a apucat de spart piatră. Mirosul piersicilor îl ameţea cu parfumul lor. Era în iunie, când soarele pripeşte mai tare şi pietrele se încinseseră ca focul, pârjolindu-i picioarele desculţe. La amiază toţi ceilalţi flăcăi şi-au găsit câte un loc să se răcorească, clar Uang cel Negru a rămas să mai spargă piatră. Deodată s-a simţit obosit de cădea din picioare şi a adormit. Când s-a trezit, în jurul lui era o răcoare neobişnuită. A deschis ochii şi a văzut că dormea la umbra unui pom.      Crengile şi frunzele pomului se strânseră una în alta ca o umbrelă deasupra-i. Uang cel Negru a sărit deodată în sus, mirându-se de unde a răsărit pomul acolo. L-a scuturat cu putere, dar acesta era bine înfipt în pământ. Uang cel Negru s-a minunat şi mai mult ştiind că pe tot muntele nu se afla decât piersicul pe sub care trecuse dimineaţa. S-a uitat mult la pom, dar n-a găsit un răspuns la întrebarea ce-l frământa şi, fără a mai sta pe gânduri, s-a îndreptat către locul unde ştia că e piersicul. Cât ai clipi din ochi a ajuns acolo şi a văzut că acesta era locul lui. Şi, mare minune, pe o creangă stătea o fată de toată frumuseţea şi culegea piersici. Uang cel Negru s-a mirat şi mai mult văzând aşa mândreţe de fată cum nu văzuse nicăieri pe unde umblase. Avea faţa ca o floare de piersic înflorit şi-i zâmbea. Uang cel Negru s-a apucat iarăşi de spart piatră. Fata a făcut un semn cu mâna şi din locul unde spărgea băiatul piatra a venit în zbor o ramură de piersic. Fata a lipit-o de pom şi crenguţa s-a lipit ca şi când niciodată nu fusese smulsă de acolo. Apoi, a rupt o piersică şi i-a aruncat-o băiatului drept în mână. Fata râdea din toată inima. Uang se simţea tare încurcat şi nu ştia ce să facă, dar ea s-a oprit din râs şi i-a făcut semn s-o mănânce. După ce a mâncat-o, băiatul s-a simţit aşa de răcorit de parcă fusese la scăldat. Fata a luat o ramură de piersic şi a scuturat-o şi Uang s-a pomenit, deodată, într-un pavilion verde scăldat în lumină. Pe un perete era agăţat un tablou cu o piersică mare. Râzând, fata a spus:      - Eu sunt Zeiţa de Jad. Ştiu că eşti un băiat bun şi săritor. Dacă ai vreun necaz vreodată, să vii aici şi să mă cauţi.      În timp ce vorbea, faţa zeiţei s-a îmbujorat şi mai mult. ochii îi scânteiau şi mai tare. Uang cel Negru nu ştia ce să mai zică de bucurie şi mulţumire, dar fata s-a făcut nevăzută. Uang s-a pomenit iarăşi înconjurat de flăcăii care spărgeau piatră.      Seara s-a întors acasă şi n-a dormit toată noaptea gândindu-se la Zeiţa de Jad. A doua zi, plecând la lucru, i se părea că merge mai repede decât ceilalţi. Când s-a luminat de ziuă, el ajunsese deja sub piersic. Aici a întâlnit-o din nou pe Zeiţa de Jad. Zâna îl privea râzând. Roşindu-se, băiatul i-a spus:      - Am venit să te rog să-mi cârpeşti cămaşa. Zeiţa s-a învoit, deşi ştia că nu venise pentru asta, şi i-a spus:      - Uang băiete, ştiu că n-ai dormit toată noaptea. Culcă-te puţin.      Văzând cât de bine se poartă zeiţa cu el, Uang cel Negru se simţea în al nouălea cer. După puţin timp a adormit. A răsărit soarele şi băieţii care treceau la lucru l-au văzut dormind sub piersic şi, alături de el, cămaşa cârpită.      De atunci, Uang cel Negru se ducea în fiecare zi sub piersic şi se întâlnea cu Zeiţa de Jad. Azi aşa, mâine aşa, ceilalţi flăcăi au început să facă glume pe seama lui:      - Negrule, s-au terminat de mult piersicile, tu ce mai cauţi?      Uang cel Negru, care nu minţea niciodată, le-a spus flăcăilor tot adevărul.      La vreo 20 de li* [*Li - unitate de măsură egală cu 500 m] de locurile acelea se afla un orăşel în care trăia un mare bogătaş. într-o zi, după ce a mâncat şi a băut pe săturate, bogătaşul a început să-şi facă planuri: „Dacă aş avea o grădină in care să sap un lac, să ridic un munte şi pe munte să construiesc un pavilion, ce bine ar mai fi". După planuri, a trecut la fapte. A chemat toţi oamenii din împrejurimi, printre care era şi Uang cel Negru, şi le-a dat poruncă să-i aducă piatră de pe munte. În ziua aceea, când tocmai căra piatră pentru bogătaş, Uang şi-a rupt încălţările. Le-a spus băieţilor să-l aştepte până se duce la zână să-i coase. Şi a plecat la piersic.      Văzând că băieţii stau degeaba, paznicul i-a luat la bătaie. Când s-a înapoiat Uang, paznicul a întins mâna să-l lovească şi pe el. Dar, ca un făcut, mâna a început să-l lovească chiar pe paznic. Acesta ţipa de durere, i se învineţise faţa, dar mâna nu înceta să-l lovească. Unii se uitau miraţi, alţii făceau haz. Paznicul a căzut în genunchi şi a început să se roage:      - Iartă-mă, iartă-mă! De acum încolo n-am să mai bat pe nimeni!      După ce a spus de trei ori aşa, a auzit vocea unei femei:      - De data asta te iert. Şi mâna a încetat să lovească.      Îngrozit, paznicul a fugit la bogătaş şi i-a spus tot. Acesta a dat ordin, să fie adus Uang cel Negru şi aruncat în temniţă.      Aflând flăcăii ce i s-a întâmplat, au ţinut sfat şi au hotărât să-i dea de ştire Zeiţei de Jad. Când au plecat pe munte să spargă piatră, au trecut cu toţii pe la piersic, însă, nevăzând pe nimeni, nu ştiau cui să-i spună. Îl auziseră ei înainte pe Uang cel Negru vorbind de zeiţă, dar în afară de el n-o văzuse nimeni. Atunci, unul dintre ei a strigat:      - Zeiţă de Jad! Vrem să-ţi spunem ceva!      Nici n-a terminat bine, că au auzit o voce de femeie:      - Aşteptaţi puţin să va deschid uşa.      Şi frunzele piersicului au început să foşnească şi băieţii s-au trezit deodată în Pavilionul Verde, iar în faţa lor se afla o fecioară care broda o pereche de papuci bărbăteşti. Atunci, ci au înţeles că aceasta e Zeiţa de Jad şi i-au spus totul. Aceasta i-a liniştit:      - Fiţi pe pace, mă duc eu să-l scap! Şi îndată s-a făcut nevăzută.      Bogătaşul tocmai se afla la masă, când a auzit o voce:      - Bogătaş afurisit, ele ce l-ai închis pe Uang cel Negru? Eu l-am bătut pe paznic. Vrei cumva să te pui cu mine? Încearcă!      Moşierul s-a holbat in jurul lui, dar n-a văzut nimic şi a început să tremure de frică.      Vocea s-a auzit din nou:      - Netrebnicilor, să-l eliberaţi de îndată pe băiat!      De abia acuma şi-a dat seama moşierul că aude vocea unei femei şi, făcând pe grozavul, a zis:      - Dar cine eşti tu care nu te arăţi?      - Crezi că mi-e frică să-ţi spun cine sunt? Sunt Zeiţa de Jad! a răspuns vocea.      Îngâmfat, moşierul a spus:      - Eu sunt stăpânul ţinutului. N-am decât să deschid gura, că argintul va curge gârlă, temniţele se vor ticsi.      Îţi poruncesc să te arăţi la faţă! Râzând, zâna i-a spus:      - Încă n-am văzut nici un stăpân aici!      - Eu sunt stăpânul, a spus moşierul.      - Chiar tu? Şi eu care credeam că eşti o grămadă de gunoi! Nu meriţi tu să mă vezi!      - Orice ai spune, eu sunt stăpânul, iar Uang cel Negru nu este decât un spărgător de piatră şi supusul meu! a spus moşierul fără obraz.      Zâna s-a înfuriat şi a început să-l batjocorească, dar moşierul, roşu de ciudă, n-avea cum s-o vadă. Atunci, zâna i-a spus:      - Vrei neapărat să mă vezi? Să-ţi arăt mai întâi de ce sunt în stare!      Şi deodată a intrat pe uşă o rămurică de piersic care s-a înfipt în mijlocul camerei şi, cât ai clipi din ochi, din ea a crescut un piersic gros şi mare care împingea cu crengile tavanul camerei. Speriat, moşierul a început să ţipe şi a rupt-o la fugă mai repede de cum se strecoară un şoarece în gaura lui. În rândul paznicilor a început îmbulzeala: cădeau şi se împingeau unii pe alţii strigând:      - Iartă-ne, zână! Iartă-ne, zână!      - Vă iert pe toţi dacă descuiaţi uşa temniţei! le-a răspuns zâna.      Uang cel Negru a văzut cum se deschide uşa, a ieşit din temniţă şi a fugit repede acasă.      A doua zi, când tocmai se pregătea să plece la lucru, s-a pomenit cu Zeiţa de Jad că intră în curte. Fâstâcit, Uang nu ştia pe ce să pună mâna mai întâi.      N-a trecut mult şi de afară s-a auzit hărmălaie mare. Bogătaşul trimisese soldaţi şi cai să-l prindă pe Uang cel Negru. Zâna l-a apucat de mână şi i-a spus:      - Hai repede cu mine.      Soldaţii au început să-i urmărească. Zâna şi băiatul s-au căţărat pe munte, dar soldaţii erau pe urmele lor.      Ajungând la un zid de piatră, zâna s-a oprit şi a zis:      - Sapă mai repede aici!      Băiatul a început să lovească cu târnăcopul în zid până ce a apărut ca o uşă ce ducea într-o peşteră unde zâna i-a spus să se ascundă. Când au ajuns soldaţii acolo, n-au văzut nici urmă de băiat, ci numai peştera neagră. Unii, mai curajoşi, au intrat în peşteră şi au mers, până ce au dat de o apă adâncă, adâncă şi foarte învolburată.      De atunci nu. l-a mai văzut nimeni pe Uang cel Negru. Peştera de pe munte au numit-o Peştera Zeiţei, iar muntele l-au numit Muntele Peşterii Zeiţei. Adeseori, din gura peşterii iese o ceaţă albă care cuprinde tot muntele şi atunci se aude un zgomot ca şi când cineva ar sparge piatră. Şi când ceaţa devine mai deasă, oamenii spun că e vremea când zeiţa se întâlneşte cu Uang cel Negru. Nimeni n-a mai văzut-o pe Zeiţa de Jad, dar tot muntele e acoperit cu piersici, aşa că i se spune Grădina Zeiţei de Jad.      

     Pe muntele Ţin erau o mulţime de stânci pe care nu se găsea nici o fărâmă, de pământ şi nu creştea nici un fir de iarbă, încât din depărtare străluceau de-ţi luau ochii. Dar să nu credeţi că acestea erau pietre sterpe. În ele se aflau nenumărate comori. Dacă nu mă credeţi, ascultaţi povestea Omului de Piatră.      Cu mulţi ani înainte, de prin părţile de miazăzi a venit aici un bătrân cam de vreo 60 de ani. Unii au văzut cum acesta, cu târnăcopul în spinare, s-a căţărat pe stânci, a dat ocol muntelui Ţin câteva zile, apoi şi-a luat târnăcopul şi a plecat. El n-a rămas să locuiască în satul de lângă muntele Ţin, ci a trecut mai departe către un cătun la vreo 80 de li depărtare. La marginea acestui cătun se afla o căsuţă neîmprejmuită cu zid. Prin fereastră se vedea lumina aprinsă. Bătrânul a bătut la uşă şi a intrat. In casă trăia un flăcău de vreo 17-18 ani, pe nume Li Peng, care-i spuse bătrânului că-i singur pe lume, având doar un prieten, pe Pao Iou, care locuieşte în partea de răsărit a râului.      Bucuros că şi-a găsit un tovarăş, l-a poftit pe bătrân să rămână în casa lui. Şi se purta cu el ca şi când "i-ar fi fost părinte, iar bătrânul nu-l socotea mai prejos decât pe fiul lui. Li Peng o ducea destul de greu, aşa că bătrânul a scos banii din chimir şi i-a dat băiatului să cumpere orez şi carne. Azi aşa, mâine aşa, până ce bătrânul şi-a cheltuit toţi banii. Într-o bună zi, i-a spus lui Li Peng:      - Băiete, azi e vreme frumoasă şi aş vrea să mă plimb puţin. Tu rămâi acasă şi fii cu ochii în patru!      Bătrânul şi-a luat târnăcopul şi a plecat. S-a întors abia a doua zi seara, cu chimirul plin de bani. Zâmbind, i-a spus flăcăului:      - Băiete, avem din nou din ce trăi.      După puţin timp, bătrânul s-a îmbolnăvit. Simţind că i se apropie sfârşitul, l-a chemat pe Li Peng şi i-a spus:      - Copile, mă doare capul de-mi plesneşte şi văd negru înaintea ochilor. Simt că mi se apropie sfârşitul. Să ştii că nu am pe nimeni pe lume, aşa că după ce voi muri să mă îngropi aici. Şi să mai ştii că pe muntele Ţin, în stâncile strălucitoare, se găseşte... Zicând acestea, bătrânul a simţit că i se strânge gâtul şi nu a mai putut continua. A mai arătat numai cu degetul spre chimir, s-a uitat afară şi a murit.      Îndurerat, Li Peng l-a îngropat pe bătrân. Apoi, gândindu-se la cele spuse de acesta înainte de moarte, şi-a căutat prietenul şi i-a povestit tot. Când a auzit despre ce e vorba, Pao Iou a sărit în sus de bucurie, zicându-i lui Li Peng:      -Înseamnă că bătrânul a vrut să-ţi spună că în stâncile luminoase se află bani, mulţi bani. Să mergem degrabă să căutăm!      Li Peng de asemenea se gândea: „Nu ştiu ce se ascunde în aceste stânci, dar se pare că bătrânul a vrut să mă duc până acolo".      A doua zi, dis-de-dimineaţă, amândoi prietenii au plecat pe muntele Ţin. Drumul era foarte anevoios, aşa că de abia pe seară au ajuns la locul cu pricina. La lumina lunii, ei au privit cu atenţie, dar li s-a părut că toate stâncile sclipeau la fel. Atunci unde să caute mai întâi? În care stâncă să fie ascuns argintul? Şi-au adunat puterile şi s-au căţărat pe prima stâncă. Dar aceasta era la fel ca toate stâncile. Băieţilor le-a scăpat un oftat. S-au urcat cu mare greutate şi pe stânca următoare, dar tot n-au găsit nimic. Atunci s-au apucat să le cerceteze pe toate la rând. Noaptea, cântecul cucuvaiei şi urletul lupului făceau munţii şi mai fioroşi. Cei doi au căutat până s-a luminat, dar n-au găsit nimic.      La lumina zilei, s-au mai căţărat pe câteva stânci, dar tot n-au găsit nimic. A căzut iarăşi noaptea. Norii au acoperit faţa lunii şi s-a stârnit un vânt de credeai că răstoarnă muntele. Brazii fremătau şi foşnetul lor răsuna în văi. Înfuriat, Pao Iou bodogănea mereu: „Cine ştie ce mincinos o fi fost boşorogul ăla mort. Ne-a trimis aici cu minciunile lui".      Li Peng a încercat să-l liniştească:      - Bătrânul nu avea de ce să ne păcălească. înseamnă că nu ştim noi să căutăm.      Îmbufnat, Pao Iou i-a răspuns:      - Dacă nu te-ai săturat, rămâi aici şi caută mai departe. Eu, unul, mă lipsesc şi plec. Şi s-a dus.      Văzând că Pao Iou pleacă cu adevărat, Li Peng s-a simţit tare mâhnit. Se tot mira de ce pentru o vorba acesta s-a supărat şi a plecat. Li Peng a rămas peste noapte pe munte, iar a doua zi, pe lumină, s-a căţărat pe o stâncă din dreapta lui. Stând el aşa, a simţit că pietrele de la picioare se mişcă şi în stâncă a apărut o crăpătură. Uitându-se cu băgare de seamă a văzut că stă pe capacul unei fântâni şi s-a mirat cum de se poate găsi o fântână în creierul muntelui. A dat încet la o parte capacul şi, uitându-se în jos, a văzut înăuntru o lumină. A coborât în fântână, unde a găsit un omuleţ de piatră de vreo 2 ci* [*Unitate de măsură egală cu 33 cm] înălţime. L-a privit cu atenţie şi a văzut că avea gură, nas, ochi, mâini şi picioare ca orice om. Tot întorcându-l pe o parte şi pe alta şi tot uitându-se la el, l-a îndrăgit nespus. A scos Omul de Piatră din fântână şi a început din nou să caute comoara. Dar n-a găsit nici urmă de argint.      Văzând aşa, a luat Omul de Piatră în spate şi a coborât de pe munte. Omuleţul era tare greu de cărat. După o bucată de drum l-a lăsat jos, să se odihnească. Cu aşa greutate în spate mergea destul de încet şi mereu trebuia să se oprească spre a se odihni. A mers aşa toată ziua până s-a înnoptat, când, tocmai bine, a ajuns într-un sat. În faţa unei case stătea un bătrân. Li Peng l-a întrebat:      - Tăicuţule, sunt un trecător. Ai putea să-mi dai găzduire în noaptea asta?      Bătrânul i-a răspuns:      - Eu am o cameră liberă, însă cum se întunecă se umple de zgomote, încât nimeni nu poate să stea în ea. Mai bine caută în altă parte.      Li Peng nu fusese niciodată fricos, aşa că a spus:      - Tăicuţă, pentru un trecător, un colţ de casă, oricum ar fi ea, care să-l apere de vânt, e de ajuns. Unde să mai caut altă casă liniştită? Nu mi-e frică. Du-mă acolo!      Bătrânul l-a trecut printr-o curte în care crescuse iarbă până la brâu şi a intrat într-o casă cu trei încăperi. Într-una din ele se aflau o băncuţă şi un pat de lac negru pe care era întinsă o rogojină. Totul era acoperit cu praf, aşa că se cunoştea că nu mai fusese locuită de mult. După ce i-a mai spus câteva cuvinte, bătrânul a plecat.      Rămânând singur, Li Peng a ridicat rogojina s-o scuture şi din ea a ieşit atâta praf că a întunecat toată încăperea. Peste tot era linişte şi se auzea foarte desluşit foşnetul ierbii din curte. Li Peng a simţit că inima îi bate mai repede. A închis uşa, a tras zăvorul şi a proptit Omul de Piatră în uşă. Apoi, liniştit, s-a culcat.      La miezul nopţii, l-a trezit o rafală de vânt. A deschis ochii şi a văzut că vântul stinsese lampa de pe masă.      Apoi vântul s-a înteţit şi uşa a început să se zgâlţâie. Li Peng se bucura că i-a dat prin gând să înţepenească uşa cu Omul de Piatră, altfel ar fi deschis-o vântul. N-a apucat să se ridice din pat că a auzit cum Omul de Piatră spunea:      - Ei, tu, spirit al peştelui, nu mai împinge degeaba! Înăuntru sunt eu, Omul de Piatră, care-o propteşte!      Apoi, s-a auzit vocea peştelui de afară:      - Omule de Piatră, lasă-mă să intru! Omul de Piatră a răspuns:      - Doar n-o să te las să intri să faci iarăşi o faptă rea. Atunci, spiritul peştelui, supărat, a început să strige:      - Crezi că eu nu ştiu ce putere ai? E destul să te lovească cineva peste burtă şi începi să scuipi arginţi, ori să te atingă peste umăr că fu începi să-ţi mişti mâinile şi unde ţi se arată să loveşti acolo loveşti. Cu atâta te lauzi şi tu.      Înfuriat, Omul de Piatră a spus:      - Şi eu ştiu în ce stă puterea ta. Nu eşti în stare decât să scuipi apă şi să stârneşti vântul cum se întunecă, şi cu asta vrei să mă sperii?      N-a apucat să spună totul, că peştele, ţipând si mai tare, l-a întrerupt:      - Prăpăditule, ce te amesteci tu unde nu trebuie? Morfolindu-şi buzele, Omul de Piatră a adăugat:      - Ştiu că n-ai vrea să spun, dar tot am să spun. Tu trăieşti în iazul din spatele casei fecioarei Uang Ciun-Ţie din satul Uang Ţia. Boala de care suferă aceasta poate fi vindecată numai cu ficatul tău. Spiritul peştelui a început să-l ocărească şi mai tare, iar Omul de Piatră să ţipe şi mai tare.      Li Peng a ţinut bine minte şi ce-a spus unul şi ce-a spus celălalt. Deodată s-a auzit cântecul cocoşului şi Omul de Piatră a amuţit. Iarba din curte a foşnit din nou şi iarăşi s-a stârnit vântul. După ce a trecut vântul, afară nu s-a mai auzit nici un zgomot.      Se revărsau zorile. În cameră s-a făcut lumină şi Li Peng a văzut cum Omul de Piatră stătea proptit în uşă aşa cum îl pusese el de cu seară. Era mirat cum de în timpul nopţii Omul de Piatră putuse să vorbească. A coborât din pat şi s-a apropiat de el lovindu-l încet peste burtă. Omul de Piatră a deschis gura şi a lepădat un argint alb ca marmura; l-a mai lovit încă o dată şi a mai lepădat unul. Acum a înţeles Li Peng că ceea ce a vrut să spună bătrânul înainte de moarte s-a împlinit.      Afară se făcuse ziuă. Stăpânul casei împreună cu câţiva vecini au venit înfricoşaţi să vadă dacă băiatul mai trăieşte. Auzind zgomot la uşă, Li Peng a dat la o parte Omul de Piatră şi le-a deschis. Atunci, toţi au rămas cu ochii holbaţi de mirare. Cei dinaintea lui care rămăseseră peste noapte în casa aceea nu mai fuseseră găsiţi vii. Cum de acesta trăia? Ştiind că ei nu au auzit discuţia din noaptea trecută, băiatul i-a întrebat:      - Aveţi în apropiere un sat Uang Ţia?      Iar aceştia au răspuns:      - Avem, se află la vreo 20 li depărtare.      Li Peng a întrebat cum se poate ajunge acolo şi, cu gândul că trebuie s-o vindece pe acea fecioară bolnavă, şi-a luat Omul de Piatră în spate şi a plecat chiar în aceeaşi zi.      A ajuns în satul Uang Ţia şi întrebând pe unul şi pe altul a dat de casa lui Uang Ciun-Ţie. A strigat de afară, dar neprimind nici un răspuns a deschis uşa şi a intrat. Tatăl fetei i-a ieşit în întâmpinare şi cu răsuflarea tăiată l-a sfătuit:      - Călătorule, dacă vrei apă, caută în altă parte, dacă vrei hrană, fă la fel. În casa noastră cineva stă să moară şi nu avem inima să tratăm musafiri.      Li Peng i-a răspuns:      - Tăicuţă, nu am venit nici să beau, nici să mănânc, ci să vindec bolnava din casa voastră.      Bătrânul l-a iscodit pe Li Peng, apoi a zis:      - Proverbul spune că bolnavul trebuie să se caute. Şi, deşi vedea că acesta nu este nici doctor, nici vraci, l-a îndemnat:      - Dacă zici că poţi s-o vindeci, intră degrabă s-o vezi. Dar să ştii, că au trecut pe aici mulţi doctori şi a luat nu ştiu câte leacuri, dar boala n-a lăsat-o.      Fără să intre la faţă, Li Peng a întrebat:      - În spatele casei voastre se află cumva un iaz? Bătrânul i-a răspuns:      - Se află!      În grabă, Li Peng a spus:      - În acest iaz se află un peşte uriaş. Fata ta poate fi vindecată numai cu ficatul acestui peşte. Du-te repede şi adună vreo 20 de flăcăi puternici.      Bătrânul â găsit 20 de flăcăi şi împreună au mers la marginea iazului. Apa din iaz era neagră ca păcura.      - Apa din iazul acesta n-a fost secată de mulţi ani! i-a spus unul dintre flăcăi. Înarmaţi cu găleţi, Li Peng şi cei 20 de flăcăi au muncit toată dimineaţa să sece iazul. Către prânz, nu mai rămăsese decât puţină apă, încât se vedea spinarea peştelui care avea o lungime de aproape 1 geang [1 geang = 10 ci]. Peştele a mişcat coada, a ridicat capul, a scuipat o gură de apă şi iazul s-a umplut la loc. Flăcăii s-au apucat din nou de treabă şi până la apusul soarelui au golit iarăşi apa din iaz. Dar peştele a scuipat a doua oară şi iazul s-a umplut iarăşi de apă. Şi aşa au păţit de trei ori. A patra oară, apa n-a mai crescut. Li Peng a coborât în iaz să prindă peştele care a început să se roage:      - Li Peng, ai milă de mine şi salvează-mi viaţa şi-ţi făgăduiesc că de azi încolo n-am să mai fac nici un rău nimănui. Pe fată poţi s-o vindeci şi cu doi solzi de pe spinarea mea.      Lui Li Peng i s-a muiat inima şi a scos doi solzi de pe spinarea peştelui, lăsându-i viaţa. După puţin timp, apa din iaz a crescut la loc.      Uang Ciun-Ţie a mâncat cei doi solzi şi boala i-a pierit ca şi când i-ar fi luat-o cu mâna. Bucuroşi, părinţii au sfătuit-o pe fată:      - Du-te şi-i mulţumeşte acestui om care te-a vindecat!      Fata a ieşit din cameră mergând încet spre Li Peng. Când i-a întâlnit privirea, s-a înroşit toată. Apoi şi-a plecat capul, gândindu-se: „înainte, când părinţii îmi spuneau să cinstesc un musafir, îmi era aşa de neplăcut, jar acum, nu numai că nu mă simt stingherită, dar sunt chiar bucuroasă". Li Peng, la rândul lui, a rămas cu ochii pironiţi la ea, zicându-şi: ,,E mai frumoasă decât o zână".      După ce au schimbat câteva cuvinte, părinţii i-au spus fetei să intre în casă.      Li Peng şi-a luat Omul de Piatră în spate şi s-a întors acasă. După câteva zile, a venit şi Pao Iou, încărcat cu băutură şi mâncare.      - Frate, de când nu te-am văzut mă apucase dorul de tine, a spus acesta intrând pe uşă.      Li Peng s-a bucurat şi nu i-a amintit nimic de întâmplarea de pe muntele Ţin. Apoi l-a întrebat:      - De ce ai adus atâtea bunătăţi? Mai bine rămâi cu mine şi vei mânca tot ce vei dori şi te vei îmbrăca aşa cum vei dori. Şi vorbind aşa, au intrat în casă.      Pao Iou a rămas în casa lui Li Peng mai bine de două săptămâni şi în acest timp a văzut cum capătă acesta argintul de la Omul de Piatră. Au mai trecut câteva zile şi într-o dimineaţă Li Peng s-a trezit şi fără Pao Iou şi fără Omul de Piatră. Se purtase cum nu se mai poate mai bine cu Pao Iou şi acesta îl jefuise. Tocmai când era mai supărat a auzit nişte paşi afară. Nu era altcineva decât tatăl fetei. I-a ieşit în întâmpinare poftindu-l să şadă, întrebându-l dacă-i este sete şi dacă a mâncat. Dar bătrânului nu-i era gândul la mâncare şi la băutură şi a zis oftând:      - Iţi sunt recunoscător că mi-ai vindecat fata, dar acum te rog să-mi făgăduieşti un lucru.      Văzând cât e de îngrijorat bătrânul, Li Peng a răspuns pe loc:      - Spune-mi ce doreşti şi dacă-mi stă-n puteri iţi voi îndeplini dorinţa.      Dacă a văzut că băiatul făgăduieşte, bătrânul a spus:      - N-am decât fata pe care o ştii şi aş face totul pentru ea. După ce te-a văzut pe tine, am primit peţitori de la răsărit şi de la apus, dar ea parcă n-ar vedea şi n-ar auzi. A întrebat-o maică-sa şi i-a spus că nu se mărită cu nimeni. Văd că şi tu eşti singur, aşa că poţi să te muţi la noi, să trăim împreună.      Cuvintele bătrânului l-au bucurat aşa de tare pe Li Peng, cum nu l-ar fi bucurat nici o sută de oameni de piatră. De când o văzuse pe fată îşi pierduse liniştea şi se gândea mereu la ea.      Li Peng s-a mutat la Ciun-Ţie acasă, au îndeplinit ritualul şi s-au căsătorit. Se iubeau nespus şi viaţa lor era mai dulce decât mierea. O clipă n-ar fi stat despărţiţi şi din cauza asta Li Peng nici nu prea ieşea la câmp      Într-o zi, Ciun-Ţie i-a spus:      - Mi-am brodat portretul, să-l porţi cu tine şi să nu-mi simţi lipsa. Şi i-a dăruit portretul ei brodat cu mătase în cinci culori. Portretul semăna cu fata ca două picături de apă şi Li Peng l-a luat cu el şi a plecat la câmp. Când se odihnea, scotea portretul şi se uita la el, aşa că nu se simţea deloc obosit ori singur. Dovlecii pe care-i semăna el creşteau mari de să-i tai cu ferestrăul, ceaiul pe care-l planta el creştea de 1 geang şi 2 ci.      Într-o zi, pe inserat, Li Peng terminase treaba şi se pregătea să plece acasă când a scos portretul să se uite la el. Atunci, deodată, s-a stârnit un vânt care i-a smuls portretul din mână şi l-a ridicat în văzduh, ducându-l departe. Li Peng a fugit după el o bună bucată, dar deodată l-a pierdut din ochi. Se întunecase şi nu mai avea nici o nădejde să-l găsească, aşa că s-a întors acasă. N-avea inimă să mănânce şi i-a spus lui Ciun-Ţie întâmplarea cu portretul. Aceasta nu s-a plâns de el, dar a spus:      - Mi-e teamă să nu iasă vreun bucluc din cauza acestui portret.      Vântul fusese stârnit de peştele cel mare care, deşi nu mai făcea nici un rău nimănui, era supărat foc pe Li Peng. Văzând portretul la Li Peng a pus la cale un plan. A stârnit vântul care a luat portretul şi l-a dus în vârtej până la uşa noului dregător care era Pao Iou. Acesta, după ce furase Omul de Piatră, îl pusese să scuipe o grămadă de arginţi ou care cumpărase funcţia de mare dregător. Omul care găsise portretul l-a dăruit lui Pao Iou şi acesta, la lumina lămpii, a început să-l cerceteze zicându-şi:      - Am tot ce-mi trebuie: bani de la Omul de Piatră, putere câtă vreau, numai un lucru îmi lipseşte. Dintre cele nouă neveste ale mele, nici una nu e ca fata din portret. Aş fi cel mai fericit dacă aş găsi fata din portret şi m-aş însura cu ea. A doua zi, a tocmit un ghicitor, care să-i caute fata.      În ziua aceea Li Peng şi bătrânul se duseseră la câmp şi acasă nu rămăseseră decât Ciun-Ţie şi mamă-sa. Auzind bătăi în poartă, bătrâna a ieşit să vadă cine este, apoi i-a spus fetei:      - Ciun-Ţie, a venit domnul ghicitor. Îl poftesc înăuntru să ghicească unde ţi-a dus vântul portretul.      Ciun-Ţie era îngrijorată de pierderea portretului şi a căzut repede la învoială cu maică-sa. L-au poftit înăuntru şi acesta a întrebat-o pe Ciun-Ţie în ce zi s-a născut şi în ce zi a brodat portretul. Apoi, făcându-se că se gândeşte, a început să râdă şi a sărit în picioare:      - Am găsit! Duceţi-vă în grabă şi căutaţi pe malul râului Giuan. Dacă se întunecă nu-l mai găsiţi.      Fata şi mama sa n-au mai aşteptat să se întoarcă bărbaţii de ia câmp şi au plecat însoţite de ghicitor. Ele fugeau către râu şi ghicitorul pe urmele lor. Ajunseseră pe malul apei când ghicitorul a bătut din palme şi de pe pânza apei s-a desprins o barcă din care au sărit doi oameni care au împins-o pe Ciun-Ţie în ea, apoi s-a urcat şi ghicitorul. Mama fetei a rămas pe malul apei plângând. După ce barca nu s-a mai văzut, aceasta s-a întors acasă.      Când a aflat Li Peng că Ciun-Ţie a fost răpită, parcă i s-ar fi stârnit o furtună în cap şi inimă i-ar fi luat foc. Şi într-o singură noapte a slăbit de nu-l mai recunoşteai. Când l-au văzut, a doua zi, soacra şi socrul s-au speriat de moarte.      - Li Peng, ai slăbit de eşti de nerecunoscut! i-au spus ei.      Auzind aceasta, Li Peng s-a întristat şi mai mult. El se gândea: „Unde şi-o fi petrecut Ciun-Ţie noaptea asta?" N-a mai putut să stea şi a plecat s-o caute.      A plecat pe cursul apei şi după ce a trecut un pod, a ajuns în oraşul unde Pao Iou era mare dregător. Zidurile cenuşii ale oraşului se ridicau în faţa ochilor lui. Li Peng îşi zicea: „Poate că dacă intru în oraş, aflu ceva de Ciun-Ţie". Şi a intrat. A întrebat paznicii de la poarta oraşului, dar aceştia nu l-au băgat în seamă. I-a întrebat pe negustori, dar nici aceştia nu i-au răspuns. Atunci Li Peng şi-a zis: „Nu aflu nimic dacă întreb aşa". A mai mers câţiva paşi, gândindu-se ce să facă. S-a întors acasă şi a luat un dovleac mare de-l tăiai cu ferăstrăul şi a plecat ia oraş. S-a prefăcut că e negustor şi a început să-şi strige marfa. Veneau să vadă aşa minunăţie tot felul de oameni, şi pe unde trecea, peste tot era înconjurat de lume care se îmbulzea şi făcea gălăgie. Ajungând la poarta dregătorului, oamenii de aici au rămas miraţi de mărimea dovleacului. Ciun-Ţie, care era în curte, a auzit şi ea şi a ştiut că a venit Li Peng. Atunci l-a chemat pe Pao Iou şi i-a spus:      - Mi-ai răpit trupul, dar nu-mi poţi răpi inima.      Ca s-o îmbuneze, Pao Iou a adus în faţa ei Omul de Piatră. Dar Ciun-Ţie i-a spus:      - Cu argint ai putut să-ţi cumperi rangul, dar nu şi inima mea. Apoi, mai îmbunată, i-a spus lui Pao Iou: Vreau să mănânc o felie de dovleac. Cheamă-i pe negustor înăuntru, că vreau să aleg singură.      De când fusese adusă aici nu mâncase nimic, aşa că, plin de bucurie, Pao Iou a dat ordin să fie adus negustorul. Văzând cât a slăbit Li Peng, Ciun-Ţie a început să lăcrimeze. Li Peng l-a recunoscut pe Pao Iou şi a văzut şi Omul de Piatră. Pao Iou, însă, nu şi-a mai recunoscut prietenul. Li Peng s-a apropiat de Omul de Piatră şi, arătând spre Pao Iou, i-a atins umărul, iar acesta a început să-l lovească pe Pao Iou şi l-a lovit până l-a omorât.      Li Peng a luat-o pe Ciun-Ţie şi Omul de Piatră şi au plecat. Nimeni nu a avut curajul să-i urmărească, pentru că se temeau de Omul de Piatră. Unde-i arăta Li Peng acolo lovea şi dobora totul, chiar şi zidurile. Au ieşit din oraş, au trecut podul şi s-au întors acasă în linişte. În aceeaşi zi, au plecat să caute un loc unde să nu fie nici dregători, nici împăraţi.

       Munţii Ţin se întind culme după culme, creastă după creastă, cu prăpăstii adânci şi vârfuri înalte. Cândva fuseseră acoperiţi cu păduri seculare în care mişunau tot felul de animale sălbatice. Oamenii care locuiau aici trăiau fie din culesul ierburilor de leac, fie din arsul cărbunilor.      Trăia aici un flăcău înalt şi voinic ce se numea Şî Ming şi care se îndeletnicea cu arsul cărbunilor. El ştia tot felul de cântece din gură şi din fluier care înduioşau inimile oamenilor. Şî Ming mai avea doi tovarăşi, oameni la casele lor, cu neveste şi copii.      Într-o zi, Şî Ming şi tovarăşii lui au plecat să ardă cărbune pe alt munte. Au ajuns ei într-o poieniţă cu iarbă verde şi mătăsoasă, presărată cu bujori sălbatici, roşii ca focul, cu brazi încărcaţi cu perle de rouă. Toate acestea l-au înduioşat pe băiat care a început să cânte. În mijlocul cântului i s-a părut aşa, ca şi când cineva ar cânta o dată cu el. S-a oprit din cântat şi s-a uitat în toate părţile. La urechea lui a ajuns un viers minunat care nu semăna nici cu ecoul munţilor, nici cu ecoul pădurii; semăna mai degrabă cu vocea unei femei. Viersul l-a fermecat pe Şî Ming într-atât încât n-a mai putut să facă nici o mişcare. Cum a încetat cântul, a sărit în picioare, s-a urcat pe o piatră să se uite în partea de unde-l auzise. Pe muntele Ţin pluteşte mereu ceaţă ca şi norii pe cer. În ziua aceea, o ceaţă albă şi deasă curgea ca o apă spre el şi cât ai clipi din ochi, ceaţa l-a cuprins.      Proverbul spune: „Dacă nu bate vântul de primăvară nu încolţeşte iarba". Cântul făcuse să încolţească dragostea în inima lui Şî Ming. Nu putea să uite nicicum cântecul care răsunase mai duios decât viersul unei păsări; în fiecare zi visa s-o întâlnească pe fata care-l cântase. A trecut vara, a venit toamna şi după toamnă a venit iarna; brazii s-au încărcat de zăpadă dar Şî Ming n-a întâlnit nici urmă de fată.      De Anul Nou, Şî Ming era tot singur şi trist. Fiind bun la inimă din fire, de sărbători le-a spus tovarăşilor săi să se ducă acasă, iar el a rămas să păzească singur cărbunele. Tovarăşii lui s-au învoit bucuroşi.      În ajun de Anul Nou, când toate familiile petrec, Şî Ming şi-a luat fluierul, s-a dus în colibă şi a început să cânte. A cântat, a cântat, până ce vântul s-a oprit. Atunci a simţit cum se deschide încet uşa colibei.      O fecioară îmbrăcată în alb din cap până în picioare a intrat în colibă. Avea faţa rotundă, părul ca abanosul îi era prins în cozi. Mirat şi totodată bucuros, băiatul s-a oprit din cântat.      Fata a zâmbit şi uitându-se în toate părţile a spus cu blândeţe:      - Sunt din satul Şan Iang* [în traducere: Soarele din faţa muntelui] şi fiind în trecere pe aici am auzit cântându-se din fluier. Dar tu de ce nu faci ţiao ţe** [**Colţunaşi cu carne, mâncare foarte răspândită în China, care se pregăteşte la sărbători] de Anul Nou?      Şî Ming parcă s-a trezit din vis, a început să se bâlbâie şi n-a ştiut ce să răspundă. Râzând, fata l-a rugat:      - Cântă mai departe, că-ţi fac eu ţiao ţe!      Şi zicând aceasta a început să frământe aluatul.      Băiatul ar fi vrut s-o întrebe dacă ea este aceea care-l vrăjise cu cântecul în acea zi. Când îşi făcuse curaj să întrebe, fata l-a întrerupt:      - Hai, cântă, şi să ştii că viersul tău e minunat! Băiatul a început să cânte şi cu cât cânta, cu atât ar mai fi cântat, iar fata cu cât asculta, cu atât ar mai fi ascultat. Aşa a ţinut-o până la revărsatul zorilor. Atunci i-a dat să mănânce ţiao ţe, şi când acesta a poftit-o şi pe ea, fata a zâmbit şi i-a spus:      - E târziu, eu trebuie să plec. Nu care cumva să vii să mă cauţi acasă. Tata nu ştie că am fost aici..      Apoi a deschis uşa şi a plecat. Băiatul s-a uitat după ea până nu s-a mai văzut, apoi a intrat în colibă.      Au trecut sărbătorile şi s-au întors cei doi tovarăşi. Prima vorbă a lui Şî Ming a fost să-i întrebe unde se află satul Şan Iang. Cei doi au spus că în viaţa lor n-au auzit de numele unui asemenea sat. Întristat, Şî Ming şi-a văzut de treabă.      Nu le-a spus celor doi de venirea fetei, temându-se că aceasta nu vrea să se afle de venirea ei.      Seara, când se ducea să aducă apă, văzând cum luna se oglindeşte în pârâu, îşi zicea: „Nu trebuie să mă mai gândesc la ea. E ca şi când aş vrea luna din fundul apei. Unde să mă duc s-o caut?"      Privind cu tristeţe bujorii roşii care înfloriseră lângă coliba lui, îşi zicea: „Nu trebuie să mă mai gândesc la ea, nu ştiu nici măcar cum o cheamă. E ca şi când aş căuta să prind vântul sau umbra!" Dar oricât îşi poruncea, gândul lui era mereu la fată.      Aşa a trecut primăvara şi a venit vara. într-o zi, ducându-se la locul unde auzise cântecul cu un an mai înainte, deodată s-a pornit o vijelie şi o ploaie care a acoperit totul. Se înserase şi băiatul era îngrijorat, când a auzit că-l strigă cineva. Întoarse capul şi rămase uimit văzând în spatele lui fata din seara de Ajun. Aceasta i-a zis:      - Pe munte sunt şerpi veninoşi. Am vorbit cu bunicul, aşa că dormi noaptea asta la noi.      Plin de bucurie, băiatul s-a învoit. Şi au plecat amândoi. Se întunecase de-a binelea şi copacii păreau uriaşi Băiatul era din ce în ce mai mirat cum se face că atâţia ani, de când lucra în pădure, nu văzuse drumul pe care mergeau. După o bucată de drum, a zărit nişte luminiţe. Când s-au apropiat a văzut o cetate înconjurată cu un zid înalt. Intrând, un bătrân l-a întâmpinat călduros şi i-a spus fetei:      - Pai Ni, du-te şi pregăteşte ceva de mâncare pentru drumeţ!      Şi fata a plecat.      După câteva întrebări, dând din cap, bătrânul i-a spus:      - Să nu crezi că nu te cunosc. Eu îl ştiu foarte bine şi pe străbunicul tău.      Băiatul a rămas uimit, căci ştia că străbunicul lui murise de mult, aşa încât se gândea că bătrânul trebuie să aibă câteva sute de ani.      Bătrânul a vrut să mai spună ceva, dar din camera de alături s-a auzit cântând. Era aceeaşi voce care-l fermecase şi băiatul şi-a dat seama că aceasta e fata care-l fermecase. S-a bucurat nespus şi dacă n-ar fi fost bătrânul ar fi fugit într-un suflet la ea.      Bătrânul a văzut cum stau lucrurile şi râzând în hohote i-a spus:      - Nepoata asta a mea nu mi-a vorbit niciodată de nimeni, dar în ultimul timp îmi vorbeşte mereu de tine. De aceea, într-adins am vrut să te aducă azi aici.      Cum a terminat de vorbit a intrat şi fata cu o tava cu ceai şi mâncare. A pus tava jos şi s-a oprit lângă băiat. Bătrânul s-a uitat şi la unul şi la altul, apoi râzând le-a spus:      - N-am decât fata asta. Dacă vă plăceţi, socotiţi că eu v-am şi dat binecuvântarea.      Tinerii s-au uitat îndelung unul la altul, apoi au plecat capetele. După obicei, bătrânul a sfătuit-o pe fată să aibă grijă de băiat şi s-a dus în camera lui.      În noaptea aceea, Şî Ming şi Pai Ni s-au căsătorit.      A doua zi, Şî Ming şi-a amintit de prima lor întâlnire şi i-a zis fetei:      - De ce mi-ai spus că eşti din satul Şan Iang? Râzând, fata i-a răspuns:      - Nu te-am minţit deloc. Hai afară şi ai să vezi că soarele e în faţa muntelui.      Amândoi au ieşit afară şi, într-adevăr, aşa era.      Soarele răsărise în faţa muntelui şi aurea cu razele lui frunzele şi crengile copacilor. Iarba şi florile păreau şi ele aurii. Tinerii au început să zburde şi peste puţin timp pe munte s-a auzit cântecul lor minunat.      Erau aşa de fericiţi încât nu au simţit cum a trecut o săptămână. într-o zi, băiatul i-a spus fetei:      - Trebuie să mă duc acasă, să le dau de ştire tovarăşilor mei, care or fi îngrijoraţi.      - N-am nimic împotrivă să te duci, dar când te vei întoarce?      - Am să stau trei zile acasă. În 15 ale lunii mă întorc. Bucuroasă, fata i-a spus:      - În seara zilei de 15 vin să te iau.      Pai Ni a plecat şi ea să-l conducă şi amândoi s-au îndreptat pe drumul cunoscut. Ajungând la locul unde se întâlniseră, fata i-a zis:      - Când te înapoiezi, să mă aştepţi aici, am să vin să te iau. Orice ar fi, să nu faci decât cum ţi-am spus!      Şi-au dat mâna şi s-au despărţit. După puţin timp, băiatul a ajuns la colibă.      Aici le-a povestit tovarăşilor săi tot ce i s-a întâmplat. Au petrecut împreună două zile, iar în dimineaţa zilei a treia, Şî Ming simţea că trebuie să plece să se întâlnească cu fata. Nu trecuseră decât două zile, dar lui i se părea că trecuse un an. Plănuia să se întoarcă mai devreme şi le-a făgăduit tovarăşilor săi să vină din când în când să-i vadă.      După ce a mâncat, a plecat. Ajungând la locul întâlnirii, s-a oprit. Fata-i spusese că va veni spre seară, iar acum era mai devreme. Şî Ming nu mai avea răbdare să aştepte şi socotind că ştie drumul, a plecat în întâmpinarea fetei. Mergea şi se gândea. Trecând muntele, s-a trezit în faţa unei păduri întunecate prin care nu se vedea nici o potecuţă. Drumul cel larg dispăruse. Atunci şi-a zis că a greşit drumul, cu toate că ţinea bine minte că tot pe acolo trecuse la venire. Nemaiţinând seama de nimic, a pornit prin pădure. Dar pădurea era aşa de deasă că a trebuit să facă multe ocolişuri. A trecut prin poieniţe cu iarba ca un covor, printre flori până la brâu. A trecut nu ştiu câţi munţi şi câte văi, dar tot nu a găsit casa unde locuia Pai Ni. S-a înserat, soarele a apus şi pădurea a început să se întunece. Nu se mai vedea nimic. Atunci a început să se mustre că n-a ascultat de sfatul fetei. S-a uitat în stânga şi-n dreapta şi deodată a văzut o luminiţă. A pornit într-un suflet spre ea şi de ce mergea, de ce pădurea se rărea şi luminiţa se vedea tot mai aproape. într-o clipă, băiatul a ajuns lângă ea.      A văzut atunci o colibă de piatră fără uşă, lângă care stătea un bătrân. Şî Ming l-a întrebat:      - Bătrâne, nu ştii cumva unde-i casa lui Pai Ni?      - Eu sunt străbunicul lui Pai Ni, ce, nu mă mai cunoşti? Ne-am mutat aici.      Şî Ming n-a crezut, dar bătrânul a spus din nou:      - Dacă nu mă crezi, vino cu mine în casă, acolo e şi Pai Ni.      Băiatul pe jumătate credea, pe jumătate nu credea, dar s-a luat după bătrân şi a intrat în casă. Casa nu avea decât o singură încăpere şi cu cât mergeau cu atât părea mai adâncă şi devenea mai întunecoasă, de parcă se aflau într-o peşteră. La un timp a simţit şi un miros greu şi a început să se întrebe cum de poate locui Pai Ni aici. Atunci şi-a dat seama că nu-i a bună, a vrut să se întoarcă, dar n-a apucat să facă nici un pas că bătrânul şi-a pipăit faţa şi deodată s-a prefăcut într-un şarpe veninos care s-a încolăcit în jurul lui. Ochii şarpelui aruncau scântei verzi şi luminau totul în jur; alături de el mai erau doi şerpi negri. Şarpele cel mare a spus:      - Nici să nu-ţi treacă prin cap c-ai să mai scapi! Şî Ming fierbea de ciudă, dar nu putea să facă nici o mişcare. Şarpele cel mare le-a spus celor doi şerpi negri:      - Fugiţi degrabă la gura peşterii, nu care cumva să intre duhul fructului de ginkgo să ni-l răpească!      Iar aceştia au alunecat spre gura peşterii.      Şî Ming habar n-avea cine e duhul fructului de ginkgo. Inima lui era plină de păreri de rău că n-a ascultat pe Pai Ni şi poate chiar în clipa aceea ea stătea şi-l aştepta.      Într-adevăr, Pai Ni îl aştepta la locul stabilit. A aşteptat ce a aşteptat şi, văzând că Şî Ming nu mai vine, îngrijorarea i s-a strecurat în inimă. S-a aplecat, a desenat un cerc pe pământ, iar cercul a început să strălucească din ce în ce mai tare. Pai Ni s-a uitat în cerc şi a văzut tot ce se întâmpla în peşteră. Şarpele cel mare începuse să-i sugă sângele lui Şî Ming care leşinase. Pai Ni a scrâşnit din dinţi, faţa i s-a albit. Întinzând mâna spre copaci, aceştia s-au dat la o parte, şi s-a ivit drumul cel larg. Apoi, într-o clipă, a fost în faţa bunicului, spunându-i:      - Bunicule, dă-mi sabia fermecată! Bătrânul a întrebat-o:      - Ce-i cu tine, copilă?      Şi mai furioasă, fata a răspuns:      - Bunicule, nu mai întreba nimic şi dă-mi degrabă sabia! Şarpele cel veninos vrea să-l omoare pe Şî Ming!      Speriat, bătrânul a rugat-o:      - Copilă dragă, nu te duce. Şarpele cel veninos mai are două ajutoare şi te vor răpune.      Fata era aşa de încordată că-i curgeau lacrimile:      - Bunicule, orice ar fi, eu mă duc să-l scap. Auzind acestea, bătrânul a oftat şi i-a dat sabia.      Cu sabia în mână, fata a zburat ca vântul la peştera şerpilor. Era un întuneric să-l tai cu cuţitul. Fata şi-a tăiat pârul cu sabia şi l-a aruncat în gura peşterii. Părul s-a prefăcut într-o grămadă de vreascuri. A luat apoi două pietre pe care le-a lovit până ce s-a aprins o scânteie şt a aruncat-o peste ele. Scânteia a aprins vreascurile şi după ce fata a suflat de câteva ori flăcările s-au înălţat. Prinşi de foc, cei doi şerpi negri n-au mai apucat să fugă şi s-au făcut scrum. Focul se întindea din ce în ce mai mult. Şarpele cel veninos s-a oprit din supt sânge şi a fugit spre gura peşterii. Când a dat cu ochii de fată, a început să scuipe venin. Apoi, când a mişcat din coadă o dată, praf a făcut pietrele de sub el. Fata curajoasă s-a tras într-o parte, a sărit în spatele şarpelui şi ridicând sabia fermecată i-a tăiat gâtui. Apoi s-a avântat în peşteră prin foc. Dar focul n-o atingea. Fumul o orbea, iar lacrimile-i acopereau ochii. Ea răbda totul cu gândul să-l scape pe Şî Ming. L-a scos din peşteră, dar el nu mai putea s-o vadă. Faţa-i privea şi simţea cum i se sfarmă inima în piept. Îndurerată, şoptea:      - Şî Ming, cât am dorit să fiu cu tine, cât am dorit să cânt împreună cu tine!      Dar orice ar fi spus, Şî Ming n-o mai auzea, oricât de tristă ar fi fost, Şî Ming n-o mai vedea.      În vremea aceasta a ajuns la peşteră şi bătrânul care i-a spus fetei:      - Ai omorât şarpele cel veninos şi cu asta socoteşte că l-ai răzbunat pe Şî Ming. Nu mai fi tristă, Pai Ni, ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă.      Fata a dat din cap şi din gură a scuipat o biluţă verde, strălucitoare ca o perlă. Speriat, bătrânul a strigat:      - Copilă, aceasta e rădăcina vieţii tale şi nu trebuie s-o dai. Fără ea, tu nu mai poţi fi ceea ce eşti. Vara vei fi bătută de ploi, iarna îngropată de nămeţi. Doar ai cunoscut gustul vântului şi ploii, vrei să le simţi din nou? Fata l-a rugat cu blândeţe:      - Sloboade-mă să-i dau lui rădăcina vieţii mele!      Şi zicând aceasta, faţa ei s-a înnegrit, pielea i s-a întărit, mâinile i s-au prefăcut în două crengi groase, capul i s-a prefăcut într-un arbore înalt şi golaş, fără ramuri unduioase, fără frunze verzi.      Bătrânul a vârât perla în gura băiatului care a căpătat îndată culoare la faţă şi s-a ridicat în picioare. Trezindu-se, Şî Ming nu ştia ce se întâmplase ou el. Bătrânul plângea şi arăta spre arborele despuiat:      - Copile, aceasta e Pai Ni! Noi suntem duhuri ale arborelui ginkgo. Spre a te scăpa, ea şi-a tăiat părul şi ţi-a dat rădăcina vieţii ei, iar acum nu va mai putea să-şi ia înfăţişarea dinainte.      Nimeni nu poate să-şi închipuie durerea lui Şî Ming, tristeţea lui. Lacrimile îi curgeau, durerea îi îneca glasul. A spus numai atât:      - Am să stau lângă ea toată viaţa, toată viaţa am să-i cânt cântece de munte.      Într-adevăr, Şî Ming nu s-a mai întors la tovarăşii săi şi de lângă arborele golaş de ginkgo se auzeau tot timpul cântece de munte sau răsuna un viers din fluier. Povestea spune că Şî Ming s-a prefăcut în spirit şi că după o sută de ani ramurile copacului vor înverzi şi atunci Pai Ni se va preface din nou într-o femeie mult mai frumoasă decât înainte.  

       Cu mult timp înainte, exista un munte, un munte pe care nu curgea nici un izvor. Şi din această pricină florile se ofileau şi iarba se usca, iar muntele era golaş. Oamenilor care locuiau la poalele muntelui nu le ajungea apa nici să-şi potolească setea. Din tată în fiu se chinuiau şi se întrebau când vor avea şi ei parte de apă pe săturate.      În acel sat trăia şi flăcăul Şî Liang care de mic îi auzise pe bătrâni vorbind de apa vieţii ce poate fi găsită fie sub formă de iarbă, fie sub formă de pom, fie sub formă de rădăcină a vieţii cu floare verde. Cine are norocul să găsească apa vieţii, acela poate avea câtă apă vrea. Băiatul s-a hotărât să meargă la Muntele Kuantung, să caute. Auzind vecinii că Şî Liang vrea să plece au încercat să-l înduplece să rămână zicându-i:      - Şî Liang, deşi o ducem greu prin aceste locuri, suntem totuşi liniştiţi. Adu-ţi şi tu nevastă şi rămâi în casa ta.      Şî Liang a răspuns:      - Nu mă tem de zilele grele şi nici nu mă gândesc să părăsesc pentru totdeauna aceste locuri. Am auzit că pe Muntele Kuantung s-ar găsi apa vieţii. Mă duc să-mi încerc norocul.      Proverbul spune: „Să nu te temi că mergi prea încet, să te temi că stai pe loc." Şî Liang a mers zile în şir până când a ajuns la Muntele Kuantung. Acest munte era acoperit de păduri nesfârşite, copacii se înălţau până la cer şi erau aşa de deşi că nu puteai să vezi lumina zilei; iarba era aşa de mare şi de fragedă că-ţi era milă s-o calci cu piciorul. In mijlocul acestei păduri susura un izvor cu apa limpede. Şî Liang a vârât mâna în apă şi a gustat-o. Apa era dulce ca mierea. Atunci băiatul s-a gândit că acolo unde este apă aşa de bună, acolo trebuie să fie şi apa vieţii. A hotărât să rămână în acele locuri. Şi-a făcut o colibă din crengi de copaci în apropierea râului şi a început să caute. A smuls fiecare fir de iarbă, a săpat la rădăcina fiecărei flori, dar n-a dat de apa vieţii. Iarba s-a uscat, florile s-au ofilit, dar Şî Liang căuta mereu şi nici nu se gândea să se întoarcă fără apa vieţii. A pătruns atât de adânc în inima pădurii încât pentru a găsi drumul înapoi la colibă a crestat semne pe scoarţa copacilor.      Se apropia iarna. S-au stârnit vânturile şi a început să cadă zăpada.      Viscolul a ţinut câteva zile. Peste tot se aşezase zăpada. Când a ieşit băiatul din colibă a rămas uimit văzând că nu departe de coliba lui, pe un petic de pământ, zăpada se topise şi ieşeau aburi. In mijloc stătea culcată o vulpe cu blana roşie ca focul. Până la el venea un miros puternic de băutură. Atunci a înţeles că vulpea era beată. S-a aplecat, a ridicat-o şi a simţit cum tot corpul i se încălzeşte de parcă ar fi îmbrăţişat o sobă. A dus vulpea în colibă şi se gândea că i-ar prinde bine aşa o blăniţă, dar nu s-a îndurat s-o omoare. După puţin timp, vulpea s-a trezit, a deschis ochii, s-a scuturat şi, pe loc, s-a prefăcut într-un flăcău mândru care s-a ridicat de jos şi a spus:      - Frate, bine că te-am întâlnit pe tine care ai avut milă şi nu mi-ai luat viaţa. Dacă aş fi dat peste altcineva, se termina cu mine. Eu sunt din Tibet şi am venit pe Muntele Kuantung să-mi văd prietenii. Am băut cam mult şi am căzut.      Deşi i se părea foarte ciudat, văzând cât de blând e flăcăul, Şî Liang a spus:      - Dacă vrei, poţi să vii să te odihneşti în coliba mea.      Băiatul s-a bucurat. A doua zi, înainte de a pleca, acesta a spus:      - Frate, eşti un om aşa de bun! Am o verişoară, n-o vrei de nevastă?      Şî Lîang a refuzat:      - Frate, acolo de unde sunt eu oamenii o duc foarte greu. Cine ar vrea să meargă cu mine la sărăcia noastră?      Râzând, băiatul a continuat:      - Dacă vei avea necazuri, să mă cauţi în Tibet, la Muntele Cornului.      Şî Liang a petrecut băiatul până la uşă şi acesta s-a făcut nevăzut. A mai rămas câteva zile în pădure, dar n-a fost chip să găsească ceea ce căuta. După ce s-a mai socotit a ajuns la hotărârea că mai bine se duce în Tibet. Şi a plecat. Pe drum, unii îi spuneau că va trebui să treacă peste mii de ape, alţii că va trebui să treacă peste zeci de munţi, dar nimic nu l-a oprit din hotărârea sa. A mers, a mers zile nenumărate şi într-o seară a ajuns la malul unei ape adânci de nu i se vedea fundul. A pornit pe malul apei şi nu departe a dat de o potecuţă. Mergând pe potecuţă, a dat de nişte colibe de iarbă. În faţa unei colibe, o tânără stătea aplecată şi semăna ceva. Când a ajuns în faţa ei, fata s-a ridicat, i-a aruncat o privire, apoi şi-a văzut de treabă. Băiatul, uimit de frumuseţea ei, n-a scos o vorbă, ci doar o privea.      Zâmbind, fata l-a îmbiat:      - Poftim în casă!      De-abia atunci a îndrăznit şi el să spună:      - Surioară, unde aş putea găsi o barcă să trec râul? Iar fata a răspuns:      - Nu te necăji, s-o găsi un mijloc să treci apa şi să ajungi acolo unde ai pornit, numai să nu uiţi să iei cu tine pe cine îţi va da barca. Apoi s-a aplecat deasupra apei şi a zis: Creşti, creşti! Şi din apă s-a ridicat un lujer de lotus care a început să se înalţe. Fata a mai repetat: Creşti, creşti! Şi frunzele lotusului au început să se întindă. Apoi fata i-a zis: Acum, urcă!      Băiatul se cam codea văzând cât de fragedă e frunza de lotus, dar cum a pus piciorul pe ea a simţit cum se ridică în văzduh. Şi s-a înălţat până la stele şi frunza a început să clipească întocmai ca o stea. Văzând minunea asta, băiatul ar fi vrut să se întoarcă la fată, s-o întrebe de izvorul apei vieţii, dar nu era chip.      Stelele au început să se rărească, vântul a încetat şi, deodată, a apărut soarele, iar frunza de lotus strălucea ca o mătase şi s-a lăsat încet lângă un munte. Acest munte semăna cu cornul unei vaci. Atunci, băiatul şi-a zis: „Oare am ajuns la Muntele Cornului?" Şi s-a îndreptat într-acolo. Lângă munte se afla un sat. Cum a ajuns Şî Liang lângă sat, băiatul-vulpe i-a ieşit înainte, zicând:      - Frăţioare, ştiam că ai să vii astăzi.      Băiatul l-a dus pe Şî Liang acasă, unde părinţii acestuia l-au întâmpinat cu cuvintele cele mai calde, i-au dat hainele cele mai alese, mâncarea cea mai gustoasă. Văzând câtă apă şi câtă verdeaţă se află pe acest munte, Şî Liang n-a mai avut stare, gândindu-se la uscăciunea şi la sărăcia de pe muntele său, şi a zis:      - Frăţioare, eu am venit pe aceste meleaguri să caut apa vieţii.      Iar băiatul i-a răspuns:      - Nu-ţi face griji pentru atâta lucru.      Flăcăul l-a dus pe Şî Liang la un izvor cu apă cristalină în mijlocul căreia creştea un pomişor de ceai verde. De jur-împrejur erau numai stânci şi apa izvorului se prelingea printre ele. Acesta s-a aplecat şi a rupt o ramură din copăcelul de ceai zicând:      - Oriunde vei înfige această rămurică, acolo va izvorî apa.      In culmea bucuriei, Şî Liang l-a rugat:      - Frăţioare, acum arată-mi cum să ajung mai degrabă acasă.      Râzând, băiatul i-a amintit:      - Nu cumva s-o uiţi pe cea care ţi-a dat barca! Aceste vorbe l-au pus pe Şî Liang în mare încurcătură. După puţin timp, flăcăul s-a înapoiat şi a zis:      - Totul este pregătit, dar să mergem întâi s-o vedem pe verişoara mea. Şi l-a luat pe Şî Liang de mână, iar acesta s-a pomenit într-o caleaşcă frumoasă care a pornit ca vântul pe deasupra munţilor şi apelor, şi într-o clipită a ajuns la coliba fetei care-i aştepta împodobită de toată frumuseţea.      Băiatul a strigat:      - Frăţioare, coboară, te-am adus la verişoara mea de care ţi-am pomenit! Verişoară, ai pregătit băutura de nuntă?      - Totul este pregătit, dar ai grijă să nu te îmbeţi şi să cazi iarăşi pe nu ştiu unde, a răspuns fata.      În seara aceea au petrecut toţi trei, iar a doua zi mirii s-au urcat pe frunza de lotus şi s-au înălţat printre stele, zorind către satul băiatului.      Ajungând acasă, Şî Liang a înfipt rămurica pe munte şi cum a înfipt-o au început să susure apele. De atunci, pe acele locuri n-a mai lipsit apa şi în scurt timp muntele s-a acoperit de verdeaţă, iar oamenii trăiau fericiţi.