Legende populare chinezesti

GRĂDINA ZEIŢEI DE JAD        Grădina Zeiţei de Jad se află pe coasta Muntelui Peştera Vrăjită. De fapt, Grădina Zeiţei de Jad nu este decât un deluşor. Bătrânii spun că pe vremuri pe Muntele Peşterii Vrăjite erau numai pietre goale: nu creştea nici o rădăcină de copac, nici un fir de iarbă. Oamenii care locuiau acolo, toţi spărgători de pietre, erau săraci lipiţi pământului; vântul şi căldura îi pârjoleau, sudoarea le curgea în ochi, buzele li se uscau şi crăpau. Visau pomi încărcaţi cu fructe, izvoare cristaline, dar visul lor rămânea numai vis. Într-o zi, nu se ştie când s-a întâmplat, pe creasta muntelui a răsărit un piersic. Băteau ploile şi vântul, apele din munte cărau cu ele pietrişul, dar micul piersic rămânea bine împlântat şi creştea de-ţi era mai mare dragul.      Pe atunci s-a oploşit pe munte un flăcăiaş străin de acele locuri. Nimeni nu ştia de unde venise şi cum îl cheamă. Tot spărgând piatra în bătaia vântului şi-n arşiţa soarelui, se înnegrise de-i sclipea obrazul. De aceea oamenii îi spuneau Uang cel Negru. Era bun la inimă feciorul şi tare arătos şi priceput. Nu era însurat şi nu strânsese un ban în viaţa lui. Când se afla cineva la ananghie, Uang cel Negru era primul care-i venea în ajutor. Vorbeau toate satele din jur de bunătatea lui.      De câte ori urca muntele să spargă piatră, Uang cel Negru trecea pe lângă puiul de piersic. Pe neaşteptate, într-o noapte, puiul de piersic a crescut de să nu-l recunoşti. Şi tot în noaptea aceea i-au dat frunzele şi a înflorit. Dimineaţa, trecând pe lângă piersic, deşi nu adia nici o boare de vânt şi crengile erau nemişcate, băiatul a simţit cum se scutură peste el boabele de rouă de pe frunzele pomului. Seara a trecut din nou pe sub piersic şi atunci florile au început să-l ningă cu petalele lor. Altă dată, lui Uang cel Negru i s-a părut că piersicul îi zâmbeşte şi i-a fugit toată oboseala. De atunci, în fiecare seară, când îşi termina treaba, Uang cel Negru se aşeza sub ramurile piersicului.      Într-o zi, trecând pe acolo, a văzut cum piersicile roşii şi mari se copseseră. S-a dus la locul lui şi s-a apucat de spart piatră. Mirosul piersicilor îl ameţea cu parfumul lor. Era în iunie, când soarele pripeşte mai tare şi pietrele se încinseseră ca focul, pârjolindu-i picioarele desculţe. La amiază toţi ceilalţi flăcăi şi-au găsit câte un loc să se răcorească, clar Uang cel Negru a rămas să mai spargă piatră. Deodată s-a simţit obosit de cădea din picioare şi a adormit. Când s-a trezit, în jurul lui era o răcoare neobişnuită. A deschis ochii şi a văzut că dormea la umbra unui pom.      Crengile şi frunzele pomului se strânseră una în alta ca o umbrelă deasupra-i. Uang cel Negru a sărit deodată în sus, mirându-se de unde a răsărit pomul acolo. L-a scuturat cu putere, dar acesta era bine înfipt în pământ. Uang cel Negru s-a minunat şi mai mult ştiind că pe tot muntele nu se afla decât piersicul pe sub care trecuse dimineaţa. S-a uitat mult la pom, dar n-a găsit un răspuns la întrebarea ce-l frământa şi, fără a mai sta pe gânduri, s-a îndreptat către locul unde ştia că e piersicul. Cât ai clipi din ochi a ajuns acolo şi a văzut că acesta era locul lui. Şi, mare minune, pe o creangă stătea o fată de toată frumuseţea şi culegea piersici. Uang cel Negru s-a mirat şi mai mult văzând aşa mândreţe de fată cum nu văzuse nicăieri pe unde umblase. Avea faţa ca o floare de piersic înflorit şi-i zâmbea. Uang cel Negru s-a apucat iarăşi de spart piatră. Fata a făcut un semn cu mâna şi din locul unde spărgea băiatul piatra a venit în zbor o ramură de piersic. Fata a lipit-o de pom şi crenguţa s-a lipit ca şi când niciodată nu fusese smulsă de acolo. Apoi, a rupt o piersică şi i-a aruncat-o băiatului drept în mână. Fata râdea din toată inima. Uang se simţea tare încurcat şi nu ştia ce să facă, dar ea s-a oprit din râs şi i-a făcut semn s-o mănânce. După ce a mâncat-o, băiatul s-a simţit aşa de răcorit de parcă fusese la scăldat. Fata a luat o ramură de piersic şi a scuturat-o şi Uang s-a pomenit, deodată, într-un pavilion verde scăldat în lumină. Pe un perete era agăţat un tablou cu o piersică mare. Râzând, fata a spus:      - Eu sunt Zeiţa de Jad. Ştiu că eşti un băiat bun şi săritor. Dacă ai vreun necaz vreodată, să vii aici şi să mă cauţi.      În timp ce vorbea, faţa zeiţei s-a îmbujorat şi mai mult. ochii îi scânteiau şi mai tare. Uang cel Negru nu ştia ce să mai zică de bucurie şi mulţumire, dar fata s-a făcut nevăzută. Uang s-a pomenit iarăşi înconjurat de flăcăii care spărgeau piatră.      Seara s-a întors acasă şi n-a dormit toată noaptea gândindu-se la Zeiţa de Jad. A doua zi, plecând la lucru, i se părea că merge mai repede decât ceilalţi. Când s-a luminat de ziuă, el ajunsese deja sub piersic. Aici a întâlnit-o din nou pe Zeiţa de Jad. Zâna îl privea râzând. Roşindu-se, băiatul i-a spus:      - Am venit să te rog să-mi cârpeşti cămaşa. Zeiţa s-a învoit, deşi ştia că nu venise pentru asta, şi i-a spus:      - Uang băiete, ştiu că n-ai dormit toată noaptea. Culcă-te puţin.      Văzând cât de bine se poartă zeiţa cu el, Uang cel Negru se simţea în al nouălea cer. După puţin timp a adormit. A răsărit soarele şi băieţii care treceau la lucru l-au văzut dormind sub piersic şi, alături de el, cămaşa cârpită.      De atunci, Uang cel Negru se ducea în fiecare zi sub piersic şi se întâlnea cu Zeiţa de Jad. Azi aşa, mâine aşa, ceilalţi flăcăi au început să facă glume pe seama lui:      - Negrule, s-au terminat de mult piersicile, tu ce mai cauţi?      Uang cel Negru, care nu minţea niciodată, le-a spus flăcăilor tot adevărul.      La vreo 20 de li* [*Li - unitate de măsură egală cu 500 m] de locurile acelea se afla un orăşel în care trăia un mare bogătaş. într-o zi, după ce a mâncat şi a băut pe săturate, bogătaşul a început să-şi facă planuri: „Dacă aş avea o grădină in care să sap un lac, să ridic un munte şi pe munte să construiesc un pavilion, ce bine ar mai fi". După planuri, a trecut la fapte. A chemat toţi oamenii din împrejurimi, printre care era şi Uang cel Negru, şi le-a dat poruncă să-i aducă piatră de pe munte. În ziua aceea, când tocmai căra piatră pentru bogătaş, Uang şi-a rupt încălţările. Le-a spus băieţilor să-l aştepte până se duce la zână să-i coase. Şi a plecat la piersic.      Văzând că băieţii stau degeaba, paznicul i-a luat la bătaie. Când s-a înapoiat Uang, paznicul a întins mâna să-l lovească şi pe el. Dar, ca un făcut, mâna a început să-l lovească chiar pe paznic. Acesta ţipa de durere, i se învineţise faţa, dar mâna nu înceta să-l lovească. Unii se uitau miraţi, alţii făceau haz. Paznicul a căzut în genunchi şi a început să se roage:      - Iartă-mă, iartă-mă! De acum încolo n-am să mai bat pe nimeni!      După ce a spus de trei ori aşa, a auzit vocea unei femei:      - De data asta te iert. Şi mâna a încetat să lovească.      Îngrozit, paznicul a fugit la bogătaş şi i-a spus tot. Acesta a dat ordin, să fie adus Uang cel Negru şi aruncat în temniţă.      Aflând flăcăii ce i s-a întâmplat, au ţinut sfat şi au hotărât să-i dea de ştire Zeiţei de Jad. Când au plecat pe munte să spargă piatră, au trecut cu toţii pe la piersic, însă, nevăzând pe nimeni, nu ştiau cui să-i spună. Îl auziseră ei înainte pe Uang cel Negru vorbind de zeiţă, dar în afară de el n-o văzuse nimeni. Atunci, unul dintre ei a strigat:      - Zeiţă de Jad! Vrem să-ţi spunem ceva!      Nici n-a terminat bine, că au auzit o voce de femeie:      - Aşteptaţi puţin să va deschid uşa.      Şi frunzele piersicului au început să foşnească şi băieţii s-au trezit deodată în Pavilionul Verde, iar în faţa lor se afla o fecioară care broda o pereche de papuci bărbăteşti. Atunci, ci au înţeles că aceasta e Zeiţa de Jad şi i-au spus totul. Aceasta i-a liniştit:      - Fiţi pe pace, mă duc eu să-l scap! Şi îndată s-a făcut nevăzută.      Bogătaşul tocmai se afla la masă, când a auzit o voce:      - Bogătaş afurisit, ele ce l-ai închis pe Uang cel Negru? Eu l-am bătut pe paznic. Vrei cumva să te pui cu mine? Încearcă!      Moşierul s-a holbat in jurul lui, dar n-a văzut nimic şi a început să tremure de frică.      Vocea s-a auzit din nou:      - Netrebnicilor, să-l eliberaţi de îndată pe băiat!      De abia acuma şi-a dat seama moşierul că aude vocea unei femei şi, făcând pe grozavul, a zis:      - Dar cine eşti tu care nu te arăţi?      - Crezi că mi-e frică să-ţi spun cine sunt? Sunt Zeiţa de Jad! a răspuns vocea.      Îngâmfat, moşierul a spus:      - Eu sunt stăpânul ţinutului. N-am decât să deschid gura, că argintul va curge gârlă, temniţele se vor ticsi.      Îţi poruncesc să te arăţi la faţă! Râzând, zâna i-a spus:      - Încă n-am văzut nici un stăpân aici!      - Eu sunt stăpânul, a spus moşierul.      - Chiar tu? Şi eu care credeam că eşti o grămadă de gunoi! Nu meriţi tu să mă vezi!      - Orice ai spune, eu sunt stăpânul, iar Uang cel Negru nu este decât un spărgător de piatră şi supusul meu! a spus moşierul fără obraz.      Zâna s-a înfuriat şi a început să-l batjocorească, dar moşierul, roşu de ciudă, n-avea cum s-o vadă. Atunci, zâna i-a spus:      - Vrei neapărat să mă vezi? Să-ţi arăt mai întâi de ce sunt în stare!      Şi deodată a intrat pe uşă o rămurică de piersic care s-a înfipt în mijlocul camerei şi, cât ai clipi din ochi, din ea a crescut un piersic gros şi mare care împingea cu crengile tavanul camerei. Speriat, moşierul a început să ţipe şi a rupt-o la fugă mai repede de cum se strecoară un şoarece în gaura lui. În rândul paznicilor a început îmbulzeala: cădeau şi se împingeau unii pe alţii strigând:      - Iartă-ne, zână! Iartă-ne, zână!      - Vă iert pe toţi dacă descuiaţi uşa temniţei! le-a răspuns zâna.      Uang cel Negru a văzut cum se deschide uşa, a ieşit din temniţă şi a fugit repede acasă.      A doua zi, când tocmai se pregătea să plece la lucru, s-a pomenit cu Zeiţa de Jad că intră în curte. Fâstâcit, Uang nu ştia pe ce să pună mâna mai întâi.      N-a trecut mult şi de afară s-a auzit hărmălaie mare. Bogătaşul trimisese soldaţi şi cai să-l prindă pe Uang cel Negru. Zâna l-a apucat de mână şi i-a spus:      - Hai repede cu mine.      Soldaţii au început să-i urmărească. Zâna şi băiatul s-au căţărat pe munte, dar soldaţii erau pe urmele lor.      Ajungând la un zid de piatră, zâna s-a oprit şi a zis:      - Sapă mai repede aici!      Băiatul a început să lovească cu târnăcopul în zid până ce a apărut ca o uşă ce ducea într-o peşteră unde zâna i-a spus să se ascundă. Când au ajuns soldaţii acolo, n-au văzut nici urmă de băiat, ci numai peştera neagră. Unii, mai curajoşi, au intrat în peşteră şi au mers, până ce au dat de o apă adâncă, adâncă şi foarte învolburată.      De atunci nu. l-a mai văzut nimeni pe Uang cel Negru. Peştera de pe munte au numit-o Peştera Zeiţei, iar muntele l-au numit Muntele Peşterii Zeiţei. Adeseori, din gura peşterii iese o ceaţă albă care cuprinde tot muntele şi atunci se aude un zgomot ca şi când cineva ar sparge piatră. Şi când ceaţa devine mai deasă, oamenii spun că e vremea când zeiţa se întâlneşte cu Uang cel Negru. Nimeni n-a mai văzut-o pe Zeiţa de Jad, dar tot muntele e acoperit cu piersici, aşa că i se spune Grădina Zeiţei de Jad.      

FATA DIN TABLOU      Pe muntele Ţin erau două văi: una se numea Gura-celor-nouă-dragoni, iar cealaltă Gura-celor-şapte-dragoni.      In valea ce se numea Gura-celor-nouă-dragoni era un sat mare în care trăia o bătrână săracă. Ea avea un fecior, pe nume Tien Tai. Acesta creştea mai voinic decât alţi copii şi pe faţa-i cinstită străluceau doi ochi foarte vii. La vârsta de nouă ani, Tien Tai putea să se caţere pe munte şi să prindă bursuci. La vârsta de zece ani avea curajul să intre în vizuina lupului. În fiecare dimineaţă, pleca cu noaptea-n cap pe un munte îndepărtat, de unde tăia vreascuri pe care le aducea acasă şi le dădea pe orez. Dacă o zi nu tăia vreascuri, în ziua aceea nu se găsea de mâncare în casa lor. Şi până să ajungă acolo, trecea peste stânci piezişe şi peste punţi înalte, trecea prin valea unui râu cu apa învolburată. Odată,. într-un an, de sărbători, s-a pornit o ploaie care a ţinut zile în şir. Zilele treceau şi ploaia nu mai contenea. Nemaiaşteptând să se lumineze vremea, Tien Tai şi-a aruncat toporul pe umăr, şi-a luat coşul şi frânghia şi a plecat pe munte să taie vreascuri. Şi pentru că veni vorba de topor, toporul lui fusese făcut la un fierar anume şi era de trei ori mai greu decât alte topoare. Tien Tai a trecut valea. cu apa învolburată, s-a căţărat pe crestele spălate de ploaie, pe cărările înguste, şi a ajuns la muntele cel mai îndepărtat, unde a început să taie vreascuri. Dar n-a apucat să taie cine ştie ce că s-a pornit vântul şi a început din nou ploaia. Şi a plouat a plouat până ce apa a acoperit toată valea. După ce a stat ploaia, Tien Tai s-a urcat într-un copac şi a văzut cum valea era tot o apă. Uitându-se spre drumul care ducea la casa lui, îşi zicea: „Mama mă aşteaptă în poartă şi poate e îngrijorată să nu mă fi luat apa". I-a părut rău că nu poate ajunge într-o clipă la mama lui s-o liniştească, dar orice ar fi fost, nu se putea trece peste valurile înfuriate care cuprinseseră toată valea. Şi tot gândindu-se el, nu ştiu cum s-a făcut că i-a scăpat toporul din mână şi a căzut cu zgomot peste o stâncă verzuie. Uitându-se după el, a văzut că stânca s-a mişcat şi încet, încet s-a dat la o parte, apoi pe locul acela a apărut o bătrână care a întrebat de trei ori:      - Cine a ciocănit la uşa mea?      Tien Tai şi-a făcut curaj şi a sărit din copac spunând:      - Eu am ciocănit la uşa ta. Iar bătrâna l-a întrebat:      - Ce treabă ai de ai ciocănit la uşa mea? Tien Tai i-a spus ce avea pe suflet:      - Măicuţă, în fiecare zi vin pe muntele acesta să tai vreascuri, în fiecare zi trec prin văile adânci şi mă caţăr pe stâncile înalte şi nu mă sperie oboseala. Dar acum m-a ţintuit apa aici şi sunt îngrijorat de mama care mă aşteaptă să dăm vreascurile pe orez. Dar cum să mă întorc acasă?      Bătrâna l-a ascultat şi apoi s-a aplecat şi a ridicat de jos o legătură de trestie pe care i-a dat-o, spunându-i:      - Dacă te vei aşeza pe ea, vei ajunge oriunde te vei gândi. Apoi, bătrâna s-a făcut nevăzută, iar stânca s-a mişcat la locul ei.      Tien Tai s-a aşezat pe legătura de trestie şi şi-a zis: „Întâi să mă ridic în văzduh". Şi cât ai clipi din ochi, s-a ridicat în văzduh. Apoi a vrut să coboare şi ca un fulg a coborât tot în locul de unde plecase.      Dacă a văzut flăcăul, şi-a ridicat crosna de vreascuri în spate, s-a aşezat pe legătura de trestie şi, mai repede decât vântul, a ajuns acasă. înainte, abia putea să urce muntele după vreascuri o dată pe zi şi la înapoiere era deja noapte. Acum, cu ajutorul legăturii de trestie, se ducea pe munte de câte patru-cinci ori pe zi. După câteva zile, casa lor era plină de vreascuri şi de orez. într-o zi, Tien Tai i-a spus mamei sale:      - Mamă, eu m-am făcut mare, dar nu am văzut încă lumea. Am strâns destul orez să-ţi ajungă pentru multe zile. Pe mine mă bate gândul să plec în lume.      Bătrâna l-a întrebat:      - Dar unde vrei să pleci, copile?      După puţină gândire, Tien Tai a răspuns:      - Toţi vorbesc despre frumuseţea capitalei şi aş vrea să mă duc şi eu să o văd. Bătrâna i-a zis:      - Capitala este al împăraţilor, ai grijă de tine, şi să te întorci cât mai repede. Tien Tai a dat din cap şi s-a aşezat pe legătura de trestie ridicându-se în văzduh şi, într-o clipă, a şi fost în capitală. De sus, din văzduh, oraşul părea ameninţător şi măreţ. Zidurile înalte, clădirile în opt colţuri se perindau unele după altele. Pe străzi şi ulicioare mişunau oamenii. În oraşul interzis* se vedeau fel de fel de pavilioane colorate şi pagode albe ascunse pe sub ramurile verzi ale copacilor, iar pe apa albăstruie a lacurilor lunecau bărci minunat împodobite. După ce s-a săturat de privit, Tien Tai a coborât pe pământ şi a început să se plimbe pe străzile oraşului, unde a văzut privelişti pe care nu le mai văzuse niciodată. Mai avea un singur gând: să pătrundă în oraşul interzis, partea capitalei unde erau palatele împăratului şi unde era interzisă intrarea oamenilor de rând, să vadă cum e acolo. A aşteptat până s-au închis toate prăvăliile, până ce străjile au anunţat miezul nopţii, s-a aşezat pe legătura de trestie şi a ajuns în oraşul interzis. Şi ce a văzut aici l-a minunat şi mai mult: privelişti fermecătoare şi bogăţii nepreţuite; lacuri acoperite cu nuferi,acoperişuri care parcă-şi luau zborul, lampadare rotunde şi roşii, dragoni fioroşi pe postamente de piatră, picturi şi sculpturi minunate pe fiecare zid. A trecut încetişor pe lângă un leu de aramă mai înalt decât un stat de om, s-a strecurat prin peştera de piatră a unui munte făcut de mâna omului şi, în umbra copacilor, a văzut un palat acoperit cu olane verzi strălucitoare, cu coloane roşii şi geamuri sparte. După ce s-a asigurat că nu-l vede nimeni, s-a urcat pe scările de marmură, vrând să vadă mai bine desenele de sub streaşină, să pipăie coloanele lunecoase. Ar mai fi vrut să vadă ce se află în palat. S-a apropiat de fereastră şi a ridicat încet perdeaua de mătase. Dar înăuntru era întuneric şi n-a văzut nimic. Când să plece, a auzit un zgomot şi, deodată, toată încăperea s-a luminat. Atunci a văzut înăuntru un turn de fildeş şi tablouri din bambus şi aur, iar alături, o fată de o frumuseţe răpitoare care plângea amarnic. Fata ţinea în mână un castron în care ardea o lumânare de aur ce împrăştia raze aurii, în păr avea o floare ce împrăştia raze argintii, în urechi avea cercei de rubin, pe spate o mantie colorată, iar mijlocul îi era strâns într-o cingătoare bătută cu pietre preţioase. Tien Tai, văzând cum lacrimile se rostogolesc pe faţa albă a fetei, a simţit cum i se înmoaie inima. „Oare cine o chinuieşte pe această fecioară mlădie, care la miezul nopţii e închisă în această încăpere?" Tocmai voia să plece, când fata, plutind parcă, s-a apropiat de el şi cu o voce slabă i-a spus:      - Ei, nu pleca! Vreau să-ţi spun ceva! Tien Tai s-a oprit şi a ascultat.      - Sunt închisă în palat de mulţi ani şi nu văd niciodată pe nimeni. Nu pot să mă mişc în voie şi de primăvara până iarna, de dimineaţa până seara, stau închisă în această cameră. Omule, fie-ţi milă, scapă-mă de aici!      Tien Tai i-a făgăduit, dar cum s-o scoată din palat tocmai când treceau străjile care strigau ceasurile din noapte, când fereastra era aşa de solidă şi uşa aşa de groasă? A rămas uitându-se la fată în tăcere. Aceasta i-a spus:      - Scoate tabloul cu fata din palat şi astfel mă salvezi. Când voia s-o întrebe unde se află acel tablou, s-au auzit paşi şi camera s-a cufundat din nou în întuneric, iar fata s-a făcut nevăzută. Tien Tai s-a aşezat în grabă pe legătura de trestie şi s-a ridicat în văzduh.      Ajuns acasă, i-a povestit maică-si totul şi apoi s-a aşezat pe legătura sa şi a plecat la muntele Ţin. S-a căţărat din nou în copac şi a dat drumul toporului care a căzut cu zgomot pe stânca verde. Bătrâna a întrebat iarăşi de trei ori:      - Cine a ciocănit la uşa mea?      Tien Tai a sărit din copac şi a răspuns:      - Eu am ciocănit la uşa ta. Bătrâna, supărată i-a zis:      - Ţi-am dat legătura de trestie, acuma ce mai vrei?      - Măicuţă, nu fi supărată, i-a spus flăcăul, te rog să mă asculţi. Pretutindeni creşte iarba şi înfloresc florile, oamenii de ce nu pot fi toţi fericiţi? M-ai ajutat să scap de foame, să nu mă mai obosesc şi să nu mă chinuiesc. Aş vrea să fac şi eu un bine salvând-o pe acea sărmană fată din palat. Spune-mi, măicuţă, cum să găsesc tabloul cu fata?      După ce a ascultat toate cele, bătrânei i-a trecut supărarea şi cu blândeţe a zis:      - Bravo, flăcăule, ai spus bine. Iarba creşte peste tot, florile înfloresc pretutindeni, oamenii trebuie să fie toţi fericiţi. Copile, eu vreau să te ajut. Dacă vrei să scapi fata trebuie să te duci la munţii cei întunecaţi şi să cauţi duhul pustiului. Dar uşa duhului e foarte greu de găsit Pentru aceasta trebuie să cauţi mai întâi trestia lungă de trei geang-uri [unitate de măsură egală cu 3, 33 m] şi după ce vei trage cu putere de ea, ţi se va arăta drumul ce duce la uşa lui. Dacă duhul doarme, nu care cumva să aştepţi, pentru că dacă a adormit, el doarme 120 de ani şi nu se trezeşte nici dacă-l strigi, nici dacă-l scuturi. De-l vei găsi dormind, să te duci la râul cu nisipul roşu şi să faci rost de acul sfânt de la împărăteasa peştilor negri. Stânca verde s-a mişcat şi s-a aşezat te locul ei, iar bătrâna s-a făcut nevăzută.      După povaţa bătrânei, Tine Tai s-a aşezat pe legătura de trestie şi într-o clipă a ajuns la munţii cei întunecaţi. Aceşti munţi aveau nu ştiu câte vârfuri şi culmi, pe coastele lor creşteau păduri cu tot felul de copaci, iar în păduri tot felul de ierburi şi flori parfumate. Tine Tai a început să caute prin păduri, pe vârfuri şi pe costişe şi până la urmă a găsit trestia lungă de trei geang-uri. A tras de trestie şi în faţa lui s-a făcut un drum care ducea în inima muntelui. Tine Tai a pornit pe acest drum. La capătul lui se afla o casă de piatră în care era un rang, o pernă şi o masă, toate de piatră. Duhul pustiului dormea întins pe lanţul de piatră, cu perna de piatră la căpătâi şi sforăitul lui răsuna ca un tunet. Tine Tai s-a apropiat de el şi, văzând cum doarme de adânc, l-a apucat de braţ, dar braţul parcă avea mii de ţin-uri [unitate de măsură egală cu 500 g], aşa că nici n-a putut să-l mişte; i-a pipăit corpul, dar corpul era mai tare decât piatra. După câteva clipe, s-a aşezat pe legătura de trestie şi a plecat în căutarea râului cu nisipul roşu.      Aşezat pe legătura sa, Tien Tai zbura prin văzduh ca un nor alb. Şi a trecut peste râuri cu apa galbenă şi peste râuri cu apa verde, peste râuri în care sclipeau solzii de peşte şi peste râuri cu apa învolburată şi numai după ce a trecut peste 99 de râuri şi a străbătut 9 999 de li [unitate de măsură egală cu 500 m] a ajuns la râul cu nisipul roşu. Apa râului era aşa de limpede încât puteai să vezi până în fundul lui. In râu era nisip roşu care strălucea aşa de tare de credeai că şi apa e roşie. O mulţime de peştişori negri alergau de colo-colo pe fundul lui.      Tien Tai şi-a dat seama că acesta e râul cu nisipul roşu de care-i vorbise bătrâna. Dar cum s-o găsească pe împărăteasa peştilor negri? Plimbându-se în sus şi în jos pe malul râului, i-a venit un gând. S-a dus în satul vecin să caute o plasă de prins peşte. Când au auzit despre ce este vorba, locuitorii satului l-au sfătuit:      - Tinere, tinere, nu-ţi primejdui viaţa. Peştii din râu sunt puii împărătesei peştilor negri şi nimeni n-are curajul să-i atingă.      Auzind aceasta, băiatul a şovăit un pic, dar nu şi-a schimbat hotărârea. A luat plasa şi s-a dus pe malul apei. Apoi s-a aşezat pe legătura de trestie, s-a ridicat în văzduh, a aruncat plasa în apă şi a început s-o tragă încetişor. Plasa s-a umplut de peştişori negri care se zbăteau speriaţi. Dar nici n-a apucat să se uite mai bine, că s-a stârnit un vânt şi apa râului a început să se învârtejească. Vârtejul se ridica spre Tien Tai, mai, mai să-l cuprindă, când, văzând că nu-i a bună, acesta a spus: „Ridică-te!" şi legătura s-a ridicat degrabă în văzduh. Şi cu cât vârtejul se ridica mai sus, cu atât Tien Tai, ţinând plasa strâns în mână, se ridica şi mai sus. Legătura de trestie s-a ridicat la înălţimea de 100 geang-uri, iar vârtejul de apă a ajuns până la 99 geang-uri. Legătura s-a ridicat mai sus chiar decât cel mai înalt munte, şi atunci vântul s-a potolit şi apa a căzut în matcă. Uitându-se în jos, Tine. Tai a văzut deasupra apei pe împărăteasa peştilor negri, cu o coroană de aur pe cap, care a strigat către el:      - Omule de pe legătura de trestie, mă dau bătută. Dă-mi puii înapoi şi-ţi voi împlini orice dorinţă!      Tine Tai a coborât la înălţimea unui copac şi a spus:      - Nu vreau nici aur, nici argint, ci numai acul sfânt şi să-mi spui cum să trezesc duhul pustiului care doarme în munţii cei întunecaţi.      - N-ai decât să-l înţepi cu acul sfânt şi se va trezi, i-a răspuns împărăteasa. Înainte am avut acul de care-mi pomeneşti, dar anul acesta când au crescut apele, mi l-a furat scorpia de broască ţestoasă din văgăuna dragonului de la capătul râului. Îţi voi da în schimb un căuş pe care dacă-l vei afunda în văgăuna dragonului vei găsi deîndată acul sfânt. Zicând aceasta, împărăteasa şi-a desprins un solz strălucitor în formă de căuş pe care i l-a aruncat băiatului. Tien Tai a luat solzul şi apoi a dat drumul peştişorilor care s-au afundat în apă împreună cu mama lor.      După ce a înapoiat plasa, Tien Tai s-a aşezat pe legătura ie trestie şi a zburat pe firul apei, până ce a ajuns la capătul râului, unde se înălţa un munte mic, din piatră roşie, acoperit cu brazi roşii. Aici se afla o văgăună cu apă neagră-verzuie. A coborât de pe legătură şi a vârât căuşul strălucitor în văgăună. Apoi, ridicându-l, apa a secat pe jumătate. A mai vârât o dată căuşul şi din toată apa n-a mai rămas decât o mocirlă pe fundul văgăunii, în care se târau nişte broaşte ţestoase. Cea mai mare dintre ele, care avea pe puţin câteva sute de ţin-uri, şi-a strâns capul şi s-a prefăcut într-o femeie cu faţa verde.      Tien Tai i-a spus:      - Dacă nu-mi dai îndată acul sfânt pe care l-ai furat, am să sec văgăuna.      Broasca i-a aruncat o privire plină de ură şi i-a întins acul. Luându-l, Tien Tai a văzut că era un ac nu mai lung de două degete, dar greu de să-i rupă mâna.      Având acul sfânt, Tien Tai s-a aşezat pe legătura de trestie şi a zburat către munţii cei întunecoşi. Ajungând la trestia lungă de trei geang-uri, a tras de ea şi i s-a arătat din nou drumul care ducea în inima muntelui. Duhul pustiului dormea încă pe kang-ul lui de piatră, sforăind de credeai că sunt mii de tunete. L-a înţepat cu acul sfânt în umăr, şi duhul pământului s-a trezit strigând:      - Dar ce m-a pişcat oare?      Tien Tai i-a zis în grabă:      - Bunule duh, nu te-a pişcat nimic. Eu te-am trezit, să te rog să mă ajuţi într-o treabă!      Râzând, duhul pustiului a zis:      - Desigur că bătrâna de la muntele Ţin te-a trimis aici. Bine, spune-mi ce treburi te-au adus.      Tien Tai a spus:      - Te rog să-mi ajuţi să scot tabloul cu fata din palat! Bătând din palme, bătrânul a răspuns:      - E uşor de tot, vreau să te ajut, dar să ştii un lucru, nu-mi place niciodată să duc o treabă până la capăt. Acum s-a înnoptat deja. Eu voi pleca, iar tu culcă-te pe kang-ul meu, cu capul pe perna mea, şi-n vis vei vedea tot ce fac eu. După ce a terminat de vorbit, l-a împins pe Tien Tai în pat, iar acesta a adormit pe loc.      În vis, a văzut tot felul de ciudăţenii: A văzut cum duhul pustiului s-a prefăcut într-o pisicuţă albă care parcă zbura, aşa alerga de repede, şi sărind peste un zid roşu a intrat în oraşul de reşedinţă. Era aproape de miezul nopţii când pisica a pătruns în palat. împăratul şi împărăteasa dormeau sub baldachinul brodat cu dragoni. Slujitorii care-i păzeau erau aşa de obosiţi că le amorţiseră picioarele şi abia îşi mai ţineau ochii deschişi, dar nu îndrăzneau nici să se aşeze, nici să se culce. Pisicuţa albă a aşteptat până s-a liniştit totul, s-a furişat şi a luat cingătoarea de jad a împărătesei şi, sărind din zid în zid, a ieşit din palat. Apoi, sărind peste zidul care înconjura oraşul, a alergat până la o fântână părăsită şi a aruncat-o în ea. Tien Tai a dat un strigăt şi s-a trezit. Alături se afla duhul pustiului care, căscând, a spus:      - Flăcăule, ceea ce trebuia să fac pentru tine am făcut. Ce a mai rămas, vei face tu. Acum pleacă, fiindcă mi-e somn.      Duhul pustiului s-a urcat pe kang, a pus capul pe perna de piatră şi a adormit îndată. În cameră s-a auzit din nou sforăitul ce semăna cu un tunet.      În zori, Tien Tai a ajuns în capitală. Împărăteasa se trezise, făcuse baie şi, când să se îmbrace, nu a mai găsit cingătoarea de jad. A dat poruncă s-o caute, dar nu era de găsit. Nu ştiu câţi servitori au fost pedepsiţi. Dar oricât au căutat-o, n-au găsit-o. Atunci împărăteasa a poruncit ca aceluia cărei va aduce cingătoarea de jad să i se împlinească toate dorinţele: de vrea să fie numit demnitar, va fi demnitar, de vrea aur şi argint, va primi aur şi argint.      Tien Tai s-a înfăţişat la împărăteasă şi i-a spus cu glas domol:      - Eu am obiceiul să visez ce se întâmplă în realitate. Ieri-seară am visat cum cingătoarea de jad a fost aruncată într-o fântână părăsită.      Demnitari şi soldaţi au pornit-o împreună cu Tien Tai spre fântâna părăsită, unde au găsit cingătoarea. Împăratul l-a întrebat pe Tien Tai:      - Vrei să fii demnitar sau vrei bani? Tien Tai a răspuns:      - Nu vreau nici să fiu demnitar, nu vreau nici bani. Am auzit că aveţi în palat un tablou cu o fată. Vreau acel tablou şi nimic altceva. Împăratul s-a bucurat că-i cere numai atât şi a dat poruncă să-i fie dat tabloul.      Tien Tai a luat tabloul, s-a aşezat pe legătura de trestie şi a părăsit capitala, întorcându-se acasă. A agăţat tabloul pe perete şi, uitându-se la el, şi-a dat seama că fata din tablou era una şi aceeaşi cu fata din palat. Şi cu cât se uita mai mult, cu atât i se făcea mai dor de sărmana fată pe care o văzuse în palat. Atunci, fata din tablou s-a mişcat: lumânarea de aur din mână a început să răspândească raze aurii, floarea de argint din păr împrăştia raze argintii. A început să zâmbească şi faţa-i palidă a căpătat şi mai mult farmec. Nu s-a plâns că Tien Tai e prea sărac şi, cu mâna în care ţinuse lumânarea de aur, a ajutat-o pe maică-sa să pregătească mâncarea. Cei doi tineri s-au căsătorit şi niciodată n-au mai părăsit munţii Ţin.

MUNTELE ZÂNEI COCORILOR      Cocorul este o pasăre foarte frumoasă. Are un moţ roşu ca o floare, pene albe ca zăpada şi picioare lungi. Legenda spune că demult, demult, cocorul a zburat din creierul muntelui, ducând în spate o zână. Pe vremurile acelea, departe, tare departe, tocmai în partea de apus a munţilor, trăia un negustor, cam la vreo 50 de ani, care deschisese prăvălie mare într-un sat. La câţiva li de acest sat, se afla un cătun vestit pentru priveliştile sale. Aici trăiau două familii: una se chema Li, iar cealaltă Uang. Erau vecini şi se înţelegeau cum nu se poate mai bine. Familia Li avea o fată - Tai Hua, iar familia Uang un băiat - Uang Siang. Bătrânii se aveau bine, iar copiii şi mai bine; de multe ori beau apă din acelaşi pahar şi se jucau la umbra aceluiaşi pom. Văzând cât de bine se înţelegeau copiii, bătrânii se bucurau şi îşi ziceau:      - Tu ai un băiat, eu am o fată, să ne înrudim! Cine să ştie că după puţin timp, venind o molimă, Uang Siang a rămas fără mamă, iar Tai Hua fără amândoi părinţii. Din cele două familii n-a mai rămas decât bătrânul Uang şi cei doi copii. I se rupea inima bătrânului văzând cum Uang Siang a rămas orfan de mamă, iar Tai Hua orfană de amândoi părinţii.      Într-o zi, acesta a spus:      - Tai Hua, încă de când trăiau părinţii tăi, hotărâsem să te muţi la noi. Acum, că ai rămas singură, vino în casa noastră şi vom împărţi mâncarea şi băutura!      Tai Hua s-a mutat la familia Uang şi amândoi copiii erau nedespărţiţi: la fântână mergeau împreună, la cositul ierbii împreună şi râsul lor răsuna peste tot. Încetul cu încetul, copiii au crescut mari şi au început să înţeleagă anumite lucruri. Vecinii spuneau că Tai Hua e ca o floare, dar în ochii lui Uang Siang ea era mai frumoasă decât toate florile; vecinii spuneau că Tai Hua are ochii ca nişte stele, dar pentru Uang Siang ochii ei erau mai strălucitori decât toate stelele. Când Uang Siang o privea, Tai Hua se roşea şi-şi pleca ochii. Se făcuseră mari şi se ruşinau să-şi mai vorbească în faţa oamenilor. Simţămintele lor erau ca florile ce înfloresc când vine primăvara şi dă căldura. Toţi se aşteptau ca ei să se ia. Dar nu întotdeauna se întâmplă după gândul omului. Tatăl lui Uang Siang şi-a adus o altă nevastă, o femeie închisă şi rea. Nici nu trecuseră trai zile, când a început să-l chinuiască pe Uang Siang. Acesta pleca dis-de-dimineaţă la câmp, dar mama vitregă nu-l aştepta niciodată cu masa şi adesea îi zicea lui bărbatu-său:      - Hai să mâncăm, ce să-l mai. aşteptăm şi pe el, e mare şi ar trebui să dea zor să termine treaba mai repede şi să vină devreme acasă. Iar când se întorcea Uang Siang ori găsea mâncarea rece, ori nu mai găsea deloc.      Când i se rupeau hainele, mama vitregă zicea:      - E băiat mare şi ar trebui să fie mai cu grijă cu hainele. Dacă le-a rupt, să le poarte rupte!      Zi şi noapte îl ponegrea mama vitregă pe Uang Siang în ochii tatălui său, încât acesta şi-a scos băiatul de la inimă. Vedea cum Uang Siang rabdă de frig şi de foame, dar nu-l lua în seamă. Numai Tai Hua mai avea grijă de el şi câteodată, pe furiş, îi oprea mâncare, ori îi cosea hainele. Tai Hua încerca să ghicească de ce mama vitregă se purta urât cu Uang Siang şi aşa de bine cu ea. Săraca fată, nici nu se gândea că mama vitrega n-o să-i lase să se căsătorească.      Dar peştele caută tovărăşia peştelui, şarpele caută tovărăşia şarpelui. într-o zi, în casa lui Uang a venit o peţitoare cu care mama vitregă a şuşotit un timp.      Avem aici o comoară care face bani buni şi n-ar trebui să mai fim aşa săraci. Ce zici de Tai Hua?      Peţitoarea a răspuns:      - Eşti o femeie deşteaptă, cred că Tai Hua face câteva sute de liang-uri [liang - unitate de măsură pentru bani, egală cu 33 g] de argint, dar mă tem că nu vreţi s-o daţi.      Auzind că e vorba de câteva sute de liang-uri de argint, mama vitregă a sărit în sus, ochii i s-au roşit şi a răspuns în grabă:      - Nu te teme că bărbatu-meu şi fiu-meu nu s-or învoi. Ştiu eu un leac pentru ei, numai să-mi aduci banii.      Peţitoarea a început să râdă şi, aplecându-se la urechea mamei vitrege, a spus:      - Treaba e ca şi făcută, negustorul care a deschis prăvălia în sat trecând într-o zi pe aici a văzut-o pe fată. E gata să dea 500 liang-uri de argint.      După ce s-au mai sfătuit un timp, peţitoarea a plecat. Se făcuse ora să pună de mâncare. Mama vitregă a chemat-o pe Tai Hua din casă şi, râzând cu toată faţa, i-a zis:      - Fată dragă, e aşa de cald, de ce nu te duci afară la umbră să te răcoreşti? Eu am să fac o turtă din făină albă pentru Uang Siang.      Lui Tai Hua i s-a părut ciudat faptul că, după venirea peţitoarei, mama vitregă a devenit dintr-o dată aşa de veselă şi bună. Dar n-a zis nimic, a ieşit afară în curte şi s-a ascuns. După puţin timp, mama vitregă, crezând că Tai Hua a plecat, a încuiat poarta şi uşa casei. Văzând aceasta, Tai Hua a devenit şi mai bănuitoare. Încet, încet, s-a apropiat de uşa casei şi s-a uitat printr-o crăpătură. Înăuntru, mama vitregă a luat un pachet cu otravă pe care l-a răsturnat în făină. Fata a înţeles totul şi în grabă a fugit şi s-a ascuns din nou. După ce a terminat de făcut mâncarea, mama vitregă a descuiat poarta. Atunci Tai Hua a ieşit în stradă şi s-a aşezat la umbra unui pom. Pe seară, s-a înapoiat şi Uang Siang. Tai Hua i-a ieşit în cale şi, fără a ţine seama dacă pe stradă erau sau nu oameni, a început să-l tragă de mânecă. Ruşinat, Uang Siang a întrebat-o:      - Ce s-a întâmplat?      - Orice ar fi, să nu mănânci din turta albă! i-a şoptit Tai Hua şi apoi s-a aşezat din nou, prefăcându-se că lucrează.      Băiatul nici n-a ajuns bine în curte, că mama vitregă i-a ieşit în întâmpinare întrebându-l de una, de alta, Prefăcându-se bucuroasă de venirea lui. Intrând în casă, i-a adus turta şi i-a spus:      - Mănâncă, băiete, să prinzi putere.      Uang Siang a luat turta în mână şi a ieşit afară. În curte era un câine mare galben. Băiatul s-a făcut că-i cade pâinea şi câinele s-a şi repezit, a luat-o şi-a rupt-o la fugă. Punând mâna pe un ciomag, mama vitregă a ieşit în grabă şi a început să-l fugărească. Până să-l ajungă mama vitregă, câinele a înghiţit pâinea. Sub ochii lui Uang Siang, n-a mai făcut nici zece paşi că a căzut jos şi a murit. Nemâncat şi necăjit, Uang Siang s-a dus în camera lui şi s-a întins în pat. După puţin timp a venit şi taică-său.      Smiorcăindu-se şi plângând, mama vitregă i-a spus:      - I-am pregătit cu toată bunăvoinţa o turtă de făină albă, iar el a pus otravă în ea şi a dat-o câinelui şi zice că eu am vrut să-l otrăvesc. Mă omoară cu zile băiatul ăsta! Taică-său, fără a cerceta adevărul, l-a certat zdravăn pe băiat şi cu asta a socotit treaba încheiată.      Toată noaptea n-a dormit Uang Siang. Îşi zicea: „Dacă n-ar fi văzut Tai Hua să-mi spună, aş fi fost mort acum. Dar zile mai sunt multe şi dacă mamei vitrege i-a intrat în cap să mă otrăvească va găsi ea cum să mă otrăvească. Azi am scăpat, dar mâine, cine ştie, doar n-o să pot să stau nemâncat în fiecare zi?" S-a gândit să fugă de acasă, dar îi părea rău s-o lase pe Tai Hua. Ar fi vrut să fugă împreună cu ea, dar încotro să se ducă? Nici el singur nu ştia cum se va descurca, atunci de ce s-o mai chinuiască şi pe ea? S-a socotit el ce s-a socotit, dar n-a găsit nici o ieşire.      Afară a început să bată vântul. Străjile au strigat prima oară, a doua oară, clar el tot nu dormea. Când au strigat a treia oară, Uang Siang a auzit o bătaie uşoară în geam şi o voce i-a şoptit:      - Deschide repede uşa!      A deschis îndată şi a intrat Tai Hua cu o legătură în mână.      - Uang Siang, i-a şoptit ea, dacă mai rămâi aici, mama vitregă te va pierde. Am pus în legătura asta doi bănuţi şi câteva lucruri, ia-le şi fugi să-ţi scapi viaţa! Zicând aceasta, tremura toată şi lacrimile-i curgeau şiroaie. Dar, temându-se că-l va îndurera şi mai mult pe băiat, şi-a înăbuşit plânsul.      Străjile strigaseră a patra oară, vântul bătea şi mai tare.      - Acum e timpul să pleci! i-a şoptit Tai Hua, dându-i legătura. Şi să ţii minte, chiar dacă ar fi să trec prin foc şi prin munţi de cuţite, nu mă voi mărita cu altul!      Uang Siang i-a răspuns:      - Chiar dacă marea va seca şi pietrele munţilor vor putrezi, tot nu mă voi schimba.      Tai Hua l-a condus până la poartă, unde Uang Siang i-a spus:      - Întoarce-te acum. Cum voi găsi un loc potrivit, voi veni îndată să te iau.      Uitându-se la cer, Tai Hua s-a rugat:      - Stelelor, stelelor, ascundeţi-vă după nori, să nu ne vadă răii. Şi stelele parcă ar fi înţeles ruga ei, s-au ascuns după nori.. Apoi, s-a rugat iarăşi: Câinilor, să nu lătraţi, până nu iese din sat! Şi, ciudat, până n-a ajuns la marginea satului, nici un câine n-a lătrat.      Afundându-se în noapte, Uang Siang s-a îndreptat către munţii din apus. înainte tăiase vreascuri şi cosise iarbă pe aceşti munţi. La lumina zilei, a văzut aici privelişti pe care nu le mai întâlnise altă dată: fiecare piatră era albă ca argintul, fiecare creastă era parcă sculptată de un meşter neîntrecut, iarba pe care călca era moale şi strălucitoare ca mătasea. Trecând peste o culme, a ajuns la un palat cu poarta din perle roşii străjuită ele ramuri verzi de brad şi înconjurată de un zid roşu. Până să se dumerească, poarta s-a deschis şi din palat a ieşit o tânără de vreo 20 de ani îmbrăcată în verde.      Mergând spre el, fata l-a strigat:      - Uang Siang! Uang Siang!      Mirat că-l strigă pe nume, băiatul s-a oprit, dar nu a răspuns. Fata se apropia încetul cu încetul de el şi continua să-l strige. In cele din urmă, Uang Siang i-a răspuns. Hainele fetei foşneau ca frunzele unui copac bătute de vânt. Uitându-se spre ea, băiatului i s-a părut că aceasta avea prinse pe haine frunze de copac şi iarbă verde. Uitându-se mai cu atenţie, a văzut că pe îmbrăcămintea ei erau brodate frunze şi iarbă.      Cu multă blândeţe, fata a întrebat:      - Nu eşti tu Uang Siang? De ce nu mi-ai răspuns de prima dată? Hai să ne aşezăm!      Băiatul a zis:      - Tu eşti fată, eu băiat cum să stăm singuri în pădurea aceasta? Mai bine să-mi văd de drum. Râzând, fata l-a întrebat:      - Dar încotro vrei să te îndrepţi? Nu vezi că în jurul tău sunt numai munţi înalţi?      Ridicând capul, băiatul a rămas uimit când a văzut că de jur-împrejurul lor erau numai munţi cu creste ascuţite de ajungeau până la nori.      Tot râzând, fata i-a spus:      - Vino cu mine, Uang Siang, şi vom petrece zile fericite In sinea lui, Uang Siang se gândea: „Dacă am ajuns până aici, am să mă duc să văd despre ce este vorba".      Amândoi au ajuns la poarta palatului. În dreapta şi în stânga ei nu erau lei de piatră, cum e obiceiul, ci două păsări mari cu capul roşu şi aripile albe, care stăteau nemişcate parcă erau de piatră.      Fata i-a spus:      - Păsările acestea sunt cocori. Şi, atingându-i încet cu mâna, cocorii şi-au întins gâtul şi au strigat o dată de a răsunat toată valea, iar norii de pe cer s-au împrăştiat. Apoi din nou au încremenit.      Fata l-a dus pe Uang Siang într-o sală mare, împodobită, şi l-a aşezat la masă. După ce a mâncat şi a băut, băiatul s-a ridicat şi a spus:      - Văd că eşti singură acasă, să plec şi eu până nu se întunecă.      Fata a râs din nou.      - Sunt singură, e adevărat, dar am multe încăperi în palat. Rămâi noaptea asta aici.      Seara, Uang Siang s-a culcat într-un pat cu aşternut de mătase moale şi călduros. Dar orice ar fi făcut, nu putea să doarmă. întorcându-se pe o parte şi pe alta, ofta şi se gândea la Tai Hua.      A doua zi, fata s-a împodobit şi mai frumos. Şi-a pus o mantie roşie bătută cu pietre strălucitoare şi o rochie brodată cu mii de flori mai frumoase decât cele mai proaspete flori, iar mijlocul şi l-a strâns într-o cingătoare bătută cu pietre preţioase.      Râzând, fata i-a spus:      - Nu mai ofta, haide afară să ne plimbăm şi să te linişteşti!      L-a luat pe băiat de mână şi au ieşit pe poartă. Rochia fetei mişcându-se, păreau că se mişcă şi florile de pe ea, şi Uang Siang a simţit parcă parfumul lor. Afară, totul se schimbase. Înfloriseră caişii, florile de rodii erau roşii ca focul, iar bujorul de primăvară îşi deschisese petalele. Mantia roşie a fetei împrăştia raze aurii, iar stâncile albe ca argintul îşi reflectau lumina. Faţa fetei era mai roşie decât razele soarelui şi, oriunde se uita, peste tot florile păreau şi mai frumoase. Atunci Uang Siang a înţeles că a întâlnit o zână şi s-a bucurat, dar s-a şi îngrijorat.      Tot râzând, zâna i-a spus:      - Florile au înflorit de sărbătoare. Să facem nunta astăzi.      Uang Siang şi-a plecat capul. Oftând, a răspuns:      - Zână, surioară, am să-ţi pun şi eu o întrebare. De ce când înfloresc florile mai sunt oameni trişti?      Zâna n-a ştiut ce să-i răspundă.      Şi a mai trecut o zi.      Seara, băiatul s-a culcat din nou în aşternuturi de mătase şi iarăşi n-a dormit toată noaptea.      A doua zi, zâna şi-a schimbat din nou hainele. Şi-a pus o mantie albastră ca albastrul cerului după ploaie şi l-a luat din nou pe Uang Siang la plimbare. Cum au ieşit pe poartă, în faţa lor a apărut un lac cu apa albastră strălucitoare. Pe malul lacului erau tot felul de flori, iar pe luciul apei lunecau lebede. Şi cum s-a mişcat zâna, cum mantia ei a început să strălucească la fel ca apa lacului. Mergând, semăna cu o rândunică, şi faţa ei era tot atât de rotundă ca luna care se oglindeşte în lac.      Atunci, zâna a spus:      - Păsările se împerechează, peştii se adună câte doi. Ne luăm astăzi?      Dar băiatul i-a răspuns:      - Păsările se împerechează, peştii se adună câte doi. Zână, surioară, nu mă despărţi de Tai Hua!      De pe faţa zânei a dispărut zâmbetul. Uang Siang şi-a plecat capul. Apoi, zâna a intrat în casă.      După puţin timp, a ieşit ducând în mână acea mantie roşie care împrăştia raze roşii. Cu multă blândeţe, l-a întrebat:      - Unde vrei să te duci? Iar Uang Siang i-a răspuns:      - Unde oi vedea cu ochii, să găsesc un locşor şi s-o aduc pe Tai Hua.      Dând din cap, zâna a adăugat:      - Dar cu ce-ţi vei duce zilele?      Văzând cât e de îngrijorată zâna pentru soarta lui, băiatul i-a arătat lot ce primise de la Tai Hua şi i-a repetat ce-i spusese aceasta.      Atunci, zâna i-a zis:      - N-am să-ţi dau altceva decât această mantie fermecată. Dac-o îmbraci noaptea, vei găsi drumul ca şi ziua, dac-o îmbraci iarna, frigul va fugi de tine. Tu ştii câţi bani face mantia aceasta?      - Nu ştiu, a răspuns Uang Siang.      - Aceasta este o comoară nepreţuită. Dacă vrei s-o vinzi, să n-o vinzi altcuiva decât negustorului care şi-a deschis prăvălie în sat şi să nu ceri mai puţin de 1.000 de liang-uri de argint. I-a dat mantia şi i-a spus: Acum te conduc să ieşi din munte.      Apoi i-a cerut lui Uang Siang să închidă ochii, iar acesta închizând ochii a simţit cum, deodată, se îndepărtează. Deschizând ochii, după cum i-a spus zâna, se afla pe vârful unui munte de unde nu se vedea nici palatul cu poarta de perle roşii, nici lacul. Ca prin ceaţă, Uang Siang şi-a dat seama că acesta era locul de unde tăia vreascuri înainte. Alături de el se afla zâna care i-a dat ultimele sfaturi:      - Numai dacă-mi asculţi sfatul vei putea fi împreună cu Tai Hua şi dacă vei avea necazuri, să urci pe vârful acestui munte, să baţi de trei ori din picioare şi să strigi: „Zână, surioară!" Nu care cumva să uiţi spusele mele! Apoi l-a privit pentru ultima dată, s-a întors şi, căţărându-se pe stâncile albe ca de zăpadă, a dispărut.      Soarele era la miază. După vorbele zânei, Uang Siang a coborât muntele, a intrat în sat şi s-a dus drept la prăvălia negustorului să-i vândă mantia. În prăvălie l-a găsit pe vânzătorul acestuia. Când acesta a ridicat mantia, deodată toată încăperea s-a umplut de raze roşii scânteietoare. Toţi şi-au holbat ochii şi au spus într-un glas:      - Aceasta este o adevărată comoară!      Ţinând strâns mantia, vânzătorul l-a întrebat:      - Câte liang-uri de argint vrei?      - Nici mai mult, nici mai puţin de 1.000 de liang-uri a răspuns Uang Siang.      Vânzătorul s-a gândit ce s-a gândit şi a spus:      - Pentru aşa o sumă mare, nu pot să hotărăsc singur. Trebuie să-l întreb pe stăpân. A luat mantia şi s-a dus în camera de oaspeţi, unde se odihnea negustorul. Era obosit de cele petrecute în ultimele câteva zile.      Auzind Tai Hua că mama vitregă vrea s-o mărite cu negustorul, n-a acceptat nici în ruptul capului. De câteva ori trimisese acesta oameni cu banii şi gătelile ce se dăruiesc la peţit, dar de fiecare dată Tai Hua le aruncase afară. Cu o zi înainte, negustorul o căutase din nou pe peţitoare, cu care pusese la cale răpirea fetei şi de bucurie nu dormise toată noaptea.      Vânzătorul l-a strigat şi acesta, când a dat cu ochii de mantie, a strigat:      - Asta este o adevărată comoară! Cât argint cere pe ea?      - 1.000 de liang-uri, a răspuns vânzătorul. Negustorul şi-a făcut socoteala în gând şi a întrebat:      - De unde este omul ăsta şi cum îl cheamă?      Vânzătorul a făcut o plecăciune şi a răspuns:      - Mă duc degrabă să-i întreb.      Uang Siang habar n-avea de planul negustorului de a o lua pe Tai Hua, de aceea a spus fără să şovăie numele satului şi al familiei lui. Vânzătorul i-a spus negustorului tot, iar acesta, când a auzit, şi-a clătinat capul cu ură, a închis ochii făcându-şi socotelile şi deodată a izbucnit:      - De-ar fi să-l omor şi tot trebuie să pun mâna pe mantie.      Negustorul s-a ridicat, a ieşit afară şi a început să-l ia la rost pe Uang Siang:      - Spune-mi repede, de la ce bogătaş ai furat mantia?      Supărat, Uang Siang i-a răspuns:      - Nu mai vorbi prostii! În viaţa mea n-am furat nici măcar un ac, darmite o mantie de 1.000 de Hanguri de argint. Mai bine spune-mi că nu vrei s-o iei şi atunci mă duc în altă parte.      Holbându-se ia Uang Siang, negustorul i-a zis:      - Un sărăntoc ca tine nu poate să aibă o asemenea mantie. Legaţi-l!      Şi Uang Siang s-a pomenit înconjurat. Atunci a spus:      - Zâna cocorilor mi-a dat mantia.      Auzind asta, toţi au încremenit. Dar negustorul i-a spus:      - Zici că zâna cocorilor ţi-a dat-o? Atunci unde e, că eu n-am văzut-o niciodată!      Amintindu-şi sfatul zânei, Uang Siang a zis:      - Dacă nu crezi, hai să căutăm zâna!      Negustorul se gândea: „Dacă nu găseşte zâna, rămâne pe mâna mea. Ba poate că spune de zână ca să scape mai uşor". Şi uitându-se cu ură la băiat i-a spus:      - Nu scapi tu! Merg şi eu cu tine s-o căutăm.      Uang Siang, însă, nu se temea.      Negustorul şi-a luat oamenii şi au plecat pe munte cu băiatul.      O treabă atât de ciudată pusese tot satul în picioare. Sute de oameni se ţineau după ei să vadă zâna cocorilor. Printre ei era şi peţitoarea. Când au trecut prin dreptul cătunului, mama vitregă a încuiat-o pe Tai Hua în casă şi s-a luat şi ea după ceilalţi.      Ajungând in vârful muntelui, băiatul a bătut de trei ori din picioare şi a strigat de trei ori „Zână, surioară!" şi muntele s-a despicat deodată în două. La mijloc se vedea palatul cu poarta de perle roşii şi zâna stând în faţa porţii, lângă cocori.      Văzând aceasta, toţi oamenii s-au oprit de mirare. Numai mama vitregă, peţitoarea şi negustorul, vrând sa meargă mai departe, au alunecat în crăpătura muntelui si într-o clipă s-au prefăcut în nişte stânci negre, urâte. Zâna s-a suit pe spatele unui cocor şi, făcând semn cu mâna, celălalt cocor şi-a deschis aripile şi s-au ridicat în văzduh, îndreptându-se spre cătun.      Încuiată în casă, Tai Hua se gândea că trebuie să vină Uang Siang s-o scape, când a auzit un zgomot în curte. Uitându-se prin crăpătura uşii, a văzut cum zâna coboară de pe cocor şi vine spre uşă, apoi, la un semn, lacătul a căzut şi Uşa s-a deschis. Fără un cuvânt, zâna cocorilor a apucat-o pe fată de mână, a urcai-o pe celălalt cocor şi, făcând un semn, cei doi cocori s-au ridicat în văzduh. În timpul acesta, oamenii din cătun se împrăştiaseră. Numai Uang Siang aştepta în faţa porţii de perle roşii. Văzând-o pe Tai Hua s-a bucurat şi nu ştia cum să-i mulţumească zânei.      Atunci zâna le-a spus:      - Eu mă duc în altă parte, voi rămâneţi să locuiţi aici. Apoi, uitându-se la băiat, a aplecat capul şi din ochi i-au picurat câteva lacrimi. S-a suit pe cocor şi s-a pierdut în văzduh. Şi pe locul unde i-au căzut lacrimile, a izvorât un pârâu cu apă limpede.      De atunci, Uang Siang n-a mai văzut-o niciodată pe zână. Dar, de multe ori, la miezul nopţii a auzit strigătul cocorilor. Din acest motiv oamenii i-au spus acelui loc Muntele Zânei Cocorilor. Şi până astăzi, Muntele Zânei Cocorilor e tot alb ca zăpada, iar cele trei stânci sunt tot aşa de negre şi urâte.

                 Demult, tare demult, într-un loc nu departe de malul mării, trăiau odată trei fraţi în belşug şi bunăstare. Ei aveau o mătuşă şi un unchi care o duceau tare greu. Toată averea lor era o colibă şi o curticică. Unchiul era un om voinic, vesel şi priceput la toate. De la vârsta de 20 de ani, muncea pentru cumnatul său, tatăl celor trei feciori, şi acasă şi la câmp. Făcuse în viaţa lui tot felul de treburi şi îndurase tot felul de lipsuri. Şi au trecut ani după ani. Tatăl băieţilor şi-a făcut casă şi acareturi, dar cumnatul a rămas tot cu o colibă şi o curticică; acesta mânca pâine din făină albă, iar cumnatul său turte din făină neagră. După un timp, bătrânul a murit, iar cei trei nepoţi i-au spus:      - Unchiule, lucrează acum pentru noi şi. astfel nu veţi muri de foame tu şi mătuşa. Aşa au spus cei trei nepoţi şi unchiul n-a mai zis nimic.      Şi au trecut ani după ani. Nepoţii şi-au cumpărat pământuri, dar unchiul nu avea nici un petic de pământ, nepoţii îmbrăcau haine de mătase, dar unchiul umbla într-o cămaşă arsă de soare. În adâncul inimii, era mâhnit unchiul, dar nu le spunea nimic nepoţilor. Au trecut mulţi ani, unchiul a îmbătrânit, părul i-a albit, mâinile au început      să-i tremure. Acum nepoţii nici nu-l mai socoteau unchi şi-l priveau doar ca pe o slugă. Dar bătrânul tăcea si răbda. .      Într-un an, de sărbătoarea lunii [La 15 august, când e lună plină, prietenii şi rudele se strâng la petrecere afară, sub razele lunii.], nepoţii s-au pregătit de petrecere: au cumpărat fructe şi prăjituri, au tăiat găini şi raţe. În ajun de sărbătoare, nepotul cel mai mare i-a spus unchiului:      - Hei, ascultă, de sărbătoarea lunii toţi petrec în familie. Du-te şi tu acasă să petreci cu mătuşa!      Cel de-ai doilea nepot a adăugat:      - Ascultă ce spune frate-meu! Du-te acasă, pleacă mai repede!      Iar cel de-ai treilea nepot s-a răstit:      - Hei, ţi-a dat o zi liberă, de ce nu te bucuri?      În după-amiaza zilei de 15 august, unchiul s-a întors acasă cu mâna goală.      Seara, luna plină se ridicase pe cerul albastru şi razele-i albe luminau pământul.      Cei trei fraţi au scos masa afară şi au încărcat-o cu bunătăţi: fructe, prăjituri, mâncare şi băutură. Apoi s-au aşezat în jurul ei şi au început să petreacă. În acest timp, unchiul şi mătuşa ieşiseră în curticică şi stăteau pe o piatră. Nu aveau decât o turtă de mălai şi apă rece . . . Bătrâna se. gândea cum bărbatul ei munceşte de o viaţă întreagă la nepoţi şi acum la bătrâneţe n-au nici ce mânca, nici ce bea şi a început să plângă. Bătrânul a încercat s-o liniştească.      - La ce-ţi foloseşte supărarea? Nu mai plânge! Uite, de dimineaţă când am fost pe deal am găsit o pară. Hai s-o mâncăm împreună!      Bătrâna a luat para şi a aşezat-o pe pământul luminat de lună, apoi a zis:      - Mănânc-o tu! Iar bătrânul:      - Mai bine mănânc-o tu!      Şi aşa se îmbiau unul pe altul, dar nici unul nu se atingea de pară.      Deodată, s-a auzit un clinchet de clopoţel şi amândoi bătrânii au tresărit, zicându-şi:      - E aproape miezul nopţii, cine-o mai trece pe drum acum?      Ting! Ting! s-a auzit din nou clopoţelul din ce în ce mai aproape. Clinchetul nu venea nici din partea de răsărit, nici din partea de apus, ci din văzduh. S-au uitat în sus şi au văzut un iepuraş alb, care a făcut o săritură şi a ajuns jos. Iepuraşul era mai strălucitor decât razele lunii, iar clopoţelul de la gâtul lui mai strălucitor decât stelele. A început să sară şi clopoţelul suna, suna... Apoi s-a ridicat pe lăbuţele din spate şi s-a uitat la bătrâni. Bătrânul l-a întrebat speriat:      - Ai venit din văzduh. Nu eşti cumva Iepuraşul de Jad din lună?      Iepuraşul a dat din cap. Bătrânul a spus cu mâhnire:      - Iepuraşule, în casa noastră nu se găseşte nici orez, nici făină, dar dacă ţi-e foame, mă duc să-ţi tai: nişte iarbă fragedă.      Atunci iepuraşul a început să-şi mişte buzele şi a spus:      - Nu vreau nici orez, nici făină, vreau numai să gust din para asta.      Auzind, cei doi bătrâni s-au bucurat că pot să-i dea şi ei ceva şi i-au dat-o din toată inima.      Luând para, Iepuraşul de Jad a spus bucuros:      - Dacă aveţi ceva necazuri, căutaţi-mă la Muntele de Apus! Şi din nou s-a ridicat în văzduh şi şi-a luat zborul spre lună. Luna era tot aşa de rotundă, razele ei străluceau tot aşa de puternic, dar acum cei doi bătrâni nu mai erau atât de trişti.      Au mai trecut trei ani. Unchiul îmbătrânise şi mai mult, îi crescuse barba şi de-abia mai mergea. Cei trei nepoţi s-au sfătuit în taină cum să scape de el.      Cel mare a spus:      - După cât văd eu, boşorogul ăsta n-o să mai poată face nici o treabă.      Cel de-ai doilea a adăugat:      - Aşa e, de ce să mai mănânce mâncarea degeaba?      Iar cel de-al treilea:      - Cel mai bine ar fi să scăpăm de el, dar nu ştiu ce pricini să-i găsim!      Nepotul cel mare, veninos, a zis:      - Mie nu-mi vine greu să-i găsesc pricină. Aşteptaţi şi-o să vedeţi! Şi a râs sigur de sine.      A doua zi de dimineaţă, unchiul l-a întrebat, după obicei, pe nepotul cel mare:      - Domnule, ce treabă am de făcut astăzi? Iar nepotul a răspuns:      - Urcă-te pe acoperiş şi ară!      Era limpede că-s vorbe de batjocură! Ele l-au întristat şi l-au îndurerat pe bătrân. Şi-a dat seama ce fel de om e nepotul, dar nu şi-a pierdut cumpătul, şi i-a răspuns liniştit:      - Înjugă boii şi hai să mergem pe acoperiş să arăm! Nepotul s-a roşit şi, nemaiavând cum să-i răspundă, s-a întors şi a plecat.      După puţin timp, nepotul mijlociu i-a zis bătrânului:      - Dacă nu vrei să ari pe acoperiş, du-te şi dă la o parte muntele din spatele casei!      Iar acesta i-a răspuns:      - Bine, mă duc, dar hai cu mine să mi-l ridici în spate! Aşa i-a închis gura bătrânul şi nepotului mijlociu.      După un timp, nepotul cel mic i-a zis:      - Boşorogule, trebuie să ieşi la pensie!      Liniştit, bătrânul i-a răspuns:      - Niciodată nu v-am cerut salariu, atunci cum îmi spuneţi să ies în pensie? V-am crescut de când eraţi mici şi acum, că am îmbătrânit, de ce vreţi să scăpaţi de mine?      Oftând, nepotul cel mic a răspuns:      - De ce, de ce, tot nu ştii de ce? Fraţii mei ţi-au dat poruncă să faci o treabă, iar tu ai îndrăznit să le porunceşti lor.      Auzind bătrânul acest neadevăr, n-a vrut să se certe cu nepotul şi, supărat foc, s-a întors acasă.      I-a povestit totul bătrânei, iar aceasta a izbucnit în plâns:      - N-avem decât bucăţica asta de curte, cum o să trăim de aici încolo?      Bătrânul, de asemenea, a început să se frământe.      Dar tot femeile-s mai descurcăreţe: bătrâna şi-a amintit de întâmplarea de la sărbătoarea lunii, şi-a şters lacrimile şi a zis:      - Iepuraşul acela de Jad ne-a spus că dacă avem necazuri să-l căutăm la Muntele de Apus. Du-te acuma şi-l caută, cât mai poţi merge.      Bătrânul şi-a făcut socoteala şi a văzut că bătrâna are dreptate, doar nu putea să stea acasă şi să moară de foame.      A doua zi, bătrânul a plecat spre Muntele de Apus. S-a urcat pe prima creastă şi de acolo a văzut în zare marea albastră; s-a urcat pe cea de-a doua creastă şi n-a. mai văzut decât un nor alb; s-a urcat pe cea de-a treia creastă şi n-a văzut de jur-împrejur decât munţi înalţi. A cutreierat astfel munte după munte şi după nu ştiu câte zile a ajuns într-un loc unde nu era suflare de om. Nu mai ştia nici în ce lună şi nici în ce zi se află. A poposit într-o peşteră rece ca gheaţa şi a vrut să se odihnească; dar, neputând adormi, a pornit-o mai departe. După o bucată de drum, la urechile lui a ajuns murmurul unei ape. Mergând mai departe, a întâlnit un râu cu apa limpede ce curgea între doi munţi. Şi pe râul acela aluneca o barcă iute ca o săgeată. Stâncile de pe mal erau toate acoperite cu brazi. Tocmai căuta un loc pe unde să treacă apa, când l-a izbit un miros de scorţişoară. Privind cerul, a văzut cum luna coborâse după muntele învecinat. Ceaţa alburie se ridicase de pe munte, norii coloraţi se învârteau în jurul lunii şi aşa cum un măr cade într-o plasă moale, tot aşa şi luna a căzut în mijlocul ceţei şi norilor. A început să sufle vântul, norii şi ceaţa s-au împrăştiat şi muntele învecinat nu s-a mai văzut. Fiecare fir de iarbă, fiecare copac era alb şi strălucitor; iar după norii alburii se ascundeau o mulţime de palate: Bătrânul privea şi se mira când s-a auzit strigat de o voce. Uitându-se împrejur, n-a văzut nici ţipenie de om, numai un podeţ care apăruse deasupra râului. La capul podului era un copac cu crengile încolăcite, şi de sub copac s-a auzit o voce care l-a strigat din nou: „Vino, vino mai repede!" Bătrânul s-a frecat la ochi şi a mai privit o diată, dar n-a văzut decât o stâncă sub crengile copacului şi alături de ea stătea Iepuraşul de Jad. Ca si când ar fi întâlnit un prieten vechi, bătrânul a alergat, plin de bucurie, spre el. Iepuraşul tocmai alegea orez. Alături de el era o grămăjoară de boabe galbene ca aurii!. Vesel, iepuraşul i-a spus:      - Ştiu care ţi-e păsul. N-am nimic să-ţi dau în afară de grămăjoara asta de boabe. Ia-o şi s-o semeni în pământ!      Bătrânul, strâmtorat, a spus:      - N-am nici măcar o palmă de pământ!      Iepuraşul a început să râdă:      - Ia-o, şi s-o semeni în curte. Eşti de multe zile pe drum şi-oi fi obosit. Culcă-te şi te odihneşte sub copacul ăsta.      Auzind spusele iepuraşului, bătrânul a simţit deodată că i se face somn. N-a mai apucat să spună nici un cuvânt că a şi adormit adânc. În vis se făcea că petale de flori de scorţişoară, ca nişte fulgi de zăpadă, pluteau în jurul lui. Şi fiecare petală strălucea ca o rază de lună. Apoi, din arborele de scorţişoară a coborât un copil eu faţa bucălată şi ochii rotunzi, frumos cum nu s-a mai văzut. Bătrânul a întins mâinile către el şi copilul i-a căzut în braţe. Atunci s-a trezit. Se făcuse ziuă şi răsărise soarele. Nu se mai afla sub arborele de scorţişoară. Bătrânul s-a ridicat în capul oaselor. În mână ţinea ou adevărat ceva. Când s-a uitat, a văzut că ţinea o bucată de lemn de scorţişoară. Şi-a amintit de grămăjoara de grăunţe care se afla alături de el. Şi, deşi nu erau decât câteva seminţe, bătrânul ştia că Iepuraşul de Jad i le dăduse din toată inima. Le-a strâns cu grijă ca şi. când ar fi fost vorba de cine ştie ce comoară şi a plecat.      La poalele muntelui era un pârâu şerpuitor. Bătrânul l-a trecut sărind din piatră în piatră. A plecat mai departe şi a mers aşa multe zile. A văzut din nou marea albastră, a văzut din nou pescăruşii, şi după puţin timp a ajuns acasă. Aflând că nu adusese decât o grămăjoară de seminţe, bătrâna i-a spus:      - Le-ai adus aşa de departe, hai să le semănăm în curte. Şi ai grijă să nu se piardă nici un bob!      Bătrânul a împrumutat o săpăligă şi a început să sape pământul, iar bătrâna în urma lui semăna boabele. Nu apucaseră să termine de săpat şi de semănat că bătrâna a dat un strigăt de uimire. Uitându-se, bătrânul a văzut cum seminţele puse în pământ deja încolţiseră. Şi, văzând cu ochii, plantele creşteau, se înălţau, apoi au dat rod şi rodul s-a copt. Atunci bătrânul a lăsat săpăliga şi a luat secera, iar bătrâna a început să bată spicele.      Băteau spicele, semănau boabele, apoi secerau. După câteva zile, casa bătrânului era plină de boabe şi pe vatra lui se rumeneau lipiile. Plini de bucurie, cei doi bătrâni nu mai duceau grija zilei de mâine.      Într-o zi, după ce s-a sculat de la masă, bătrânul şi-a aruncat privirea asupra bucăţii de lemn de scorţişoară şi şi-a amintit de visul cu copilul. S-a gândit să cioplească în lemn un copil după chipul celui pe care-l văzuse în vis. Zis şi făcut. A găsit un cuţit şi a început să cioplească. Era foarte îndemânatic şi după câteva zile cioplise un copil cu faţa bucălată şi ochii mari, rotunzi, frumos cum nu se mai văzuse, care semăna ca două picături de apă cu copilul din vis. Bătrânii l-au îndrăgit foarte mult si i-au dat numele Copilul de Scorţişoară. Copilul parcă ar fi fost viu: gura parcă-i râdea tot timpul, iar părul parcă-i era răvăşit de vânt. Deseori, cei doi bătrâni se gândeau ce bine ar fi dacă copilul ar avea viaţă.      Zilele treceau pline de îmbelşugare. Bătrânii se înzdrăveniseră. Şi, deşi cei trei nepoţi se purtaseră neomeneşte, bătrâna ar fi dorit să-i vadă. Fără să se sfătuiască cu moşneagul, s-a îmbrăcat, şi-a încărcat coşuleţul şi a plecat la nepoţi. Cum a intrat pe uşă, lucru de mirare, nepotul cel mare i-a luat coşuleţul, nepotul cel mijlociu i-a făcut o temenea, nepotul cel mic i-a turnat ceai să bea. De mulţi ani nu mai fusese tratată aşa de bine în casa nepoţilor ei! După ce au stat puţin de vorbă, le-a' dăruit tot ce avea în coşuleţ şi a plecat acasă.      După plecarea ei, cei trei fraţi au început să discute.      Feciorul cel mare a spus:      - Bătrânul era sărac lipit pământului. Toată viaţa lui a muncit pe la alţii. La vârsta lui nu puteam să-l ţin pe gratis. L-am alungat şi credeam c-o să moară de foame. Dar ce să vezi? Nu numai că n-a murit de foame, dar se pare că s-a îmbogăţit.      Feciorul mijlociu i-a ţinut isonul:      - Aşa e, dar cum de s-a îmbogăţit? Feciorul cel mic însă le-a spus:      - Am auzit că a plecat odată departe. Înseamnă că neapărat a găsit pe acolo vreo comoară! Să mergem mâine pe la ei şi dacă au vreo comoară să facem în aşa fel încât să fie a noastră.      A doua zi, cei trei nepoţi au făcut o vizită bătrânilor. Toţi trei râzând şi întrecându-se în politeţuri făceau temenele de zor. Bătrânul n-ar fi voit să le dea drumul în casă, dar bătrâna i-a poftit înăuntru.      Intrând în casă, le fugeau ochii într-o parte şi în alta. Mare le-a fost mirarea văzând grămezile de boabe care umpleau toată casa. Pe masă au văzut şi păpuşa din lemn de scorţişoară. Şi atunci s-au repezit toţi trei şi au înconjurat masa. Şi cu cât se uitau, cu atât se dumereau că e vorba de un obiect ciudat. Feciorul cel mare se gândea în sinea lui: „Asta-i precis o comoară". Pândind să nu-l vadă mătuşa, a întins mâna s-o apuce, când, deodată, păpuşa s-a ridicat şi a spus:      - Ce vreţi de la mine de m-aţi înconjurat aşa?      Bătrânii au tresărit surprinşi, iar cei trei fraţi s-au bucurat văzând că li se adeveresc bănuielile: „Am zis noi că e vorba de vreo minune".      Păpuşa a spus din nou:      - Ce vreţi de la mine de m-aţi înconjurat?      Fratele cel mare s-a gândit că grămezile de boabe au fost făcute de păpuşă. Dar ce şi-a zis el? „Ce să-i cer eu păpuşii lucruri care n-au prea mare însemnătate? Mie să-mi dea perle şi agate!"      Feciorul mijlociu la fel s-a gândit că grămezile de boabe au fost aduse de păpuşă. Dar ce să ceară el lucruri care n-au cine ştie ce valoare? Şi atunci a spus:      - Eu vreau jad şi mărgean!      La fel a gândit şi feciorul cel mic şi a spus:      - Iar eu vreau aur şi argint! Mişcându-şi buzele, păpuşa le-a răspuns:      - Pe fundul mării de la răsărit se află Palatul Dragonului. În Palatul Dragonului, paturile sunt făcute din jad, perlele, aurul şi argintul acoperă pământul. Duceţi-vă acolo şi luaţi cât vă place.      Într-un glas, cei trei feciori au întrebat:      - Dar marea e plină de apă. Cum să ajungem noi la Palatul Dragonului?      Păpuşa, mişcând din nou buzele, le-a răspuns:      - Dacă mă luaţi pe mine în braţe n-o să vă înecaţi şi vă arăt şi drumul spre palat.      Fără să mai ţină seama dacă bătrânii încuviinţează ori nu, cei trei fraţi au luat păpuşa în braţe şi au fugit la marginea mării. Au găsit un Loc pe malul mării unde apa era verde de bătea în negru, iar valurile loveau cu furie stâncile. Ştiau cu toţii că acolo c locul cel mai adânc, dar nici unul nu voia să fio primul care se aruncă.      Atunci, feciorul cel mare a zis:      - Hai să fiu tot eu primul. Dacă am să văd vreo cale vă fac semn cu mâna şi atunci să săriţi şi voi după mine. Apoi a luat păpuşa în braţe şi a sărit în apă. L-au acoperit valurile şi l-au tras la fund. Deasupra apei s-au mai văzut pentru o clipă mâinile care se agitau. Fratele cei mijlociu şi cel mic, crezând că acesta e semnalul, s-au aruncat degrabă şi ei în apă, dar ca şi fratele lor mai mare au fost înghiţiţi de valuri.      A trecut o zi, au trecut două, dar nici unul dintre fraţi nu s-a mai întors, doar păpuşa din arbore de scorţişoară plutea la malul mării. Văzând-o, bătrânul a pescuit-o, a şters-o de apă şi a strâns-o la piept ca pe un copil. Atunci făptura din lemn s-a înmuiat dintr-o dată şi s-a încălzit. Ochii rotunzi s-au deschis şi păpuşa a tuşit. Bucuros, bătrânul a strigat de două ori: „Păpuşă de scorţişoară!" Păpuşa a răspuns: „Tată!" Bătrânul a dus-o acasă şi i-a dat să mănânce, iar păpuşa a mâncat şi a băut ca orice copil. Şi a crescut, devenind un flăcău de toată frumuseţea. Cei trei fraţi nu s-au mai întors acasă. Dar numii flăcăul din lemn de scorţişoară ştia că ei nu se vor mai întoarce niciodată.

     Pe muntele Ţin erau o mulţime de stânci pe care nu se găsea nici o fărâmă, de pământ şi nu creştea nici un fir de iarbă, încât din depărtare străluceau de-ţi luau ochii. Dar să nu credeţi că acestea erau pietre sterpe. În ele se aflau nenumărate comori. Dacă nu mă credeţi, ascultaţi povestea Omului de Piatră.      Cu mulţi ani înainte, de prin părţile de miazăzi a venit aici un bătrân cam de vreo 60 de ani. Unii au văzut cum acesta, cu târnăcopul în spinare, s-a căţărat pe stânci, a dat ocol muntelui Ţin câteva zile, apoi şi-a luat târnăcopul şi a plecat. El n-a rămas să locuiască în satul de lângă muntele Ţin, ci a trecut mai departe către un cătun la vreo 80 de li depărtare. La marginea acestui cătun se afla o căsuţă neîmprejmuită cu zid. Prin fereastră se vedea lumina aprinsă. Bătrânul a bătut la uşă şi a intrat. In casă trăia un flăcău de vreo 17-18 ani, pe nume Li Peng, care-i spuse bătrânului că-i singur pe lume, având doar un prieten, pe Pao Iou, care locuieşte în partea de răsărit a râului.      Bucuros că şi-a găsit un tovarăş, l-a poftit pe bătrân să rămână în casa lui. Şi se purta cu el ca şi când "i-ar fi fost părinte, iar bătrânul nu-l socotea mai prejos decât pe fiul lui. Li Peng o ducea destul de greu, aşa că bătrânul a scos banii din chimir şi i-a dat băiatului să cumpere orez şi carne. Azi aşa, mâine aşa, până ce bătrânul şi-a cheltuit toţi banii. Într-o bună zi, i-a spus lui Li Peng:      - Băiete, azi e vreme frumoasă şi aş vrea să mă plimb puţin. Tu rămâi acasă şi fii cu ochii în patru!      Bătrânul şi-a luat târnăcopul şi a plecat. S-a întors abia a doua zi seara, cu chimirul plin de bani. Zâmbind, i-a spus flăcăului:      - Băiete, avem din nou din ce trăi.      După puţin timp, bătrânul s-a îmbolnăvit. Simţind că i se apropie sfârşitul, l-a chemat pe Li Peng şi i-a spus:      - Copile, mă doare capul de-mi plesneşte şi văd negru înaintea ochilor. Simt că mi se apropie sfârşitul. Să ştii că nu am pe nimeni pe lume, aşa că după ce voi muri să mă îngropi aici. Şi să mai ştii că pe muntele Ţin, în stâncile strălucitoare, se găseşte... Zicând acestea, bătrânul a simţit că i se strânge gâtul şi nu a mai putut continua. A mai arătat numai cu degetul spre chimir, s-a uitat afară şi a murit.      Îndurerat, Li Peng l-a îngropat pe bătrân. Apoi, gândindu-se la cele spuse de acesta înainte de moarte, şi-a căutat prietenul şi i-a povestit tot. Când a auzit despre ce e vorba, Pao Iou a sărit în sus de bucurie, zicându-i lui Li Peng:      -Înseamnă că bătrânul a vrut să-ţi spună că în stâncile luminoase se află bani, mulţi bani. Să mergem degrabă să căutăm!      Li Peng de asemenea se gândea: „Nu ştiu ce se ascunde în aceste stânci, dar se pare că bătrânul a vrut să mă duc până acolo".      A doua zi, dis-de-dimineaţă, amândoi prietenii au plecat pe muntele Ţin. Drumul era foarte anevoios, aşa că de abia pe seară au ajuns la locul cu pricina. La lumina lunii, ei au privit cu atenţie, dar li s-a părut că toate stâncile sclipeau la fel. Atunci unde să caute mai întâi? În care stâncă să fie ascuns argintul? Şi-au adunat puterile şi s-au căţărat pe prima stâncă. Dar aceasta era la fel ca toate stâncile. Băieţilor le-a scăpat un oftat. S-au urcat cu mare greutate şi pe stânca următoare, dar tot n-au găsit nimic. Atunci s-au apucat să le cerceteze pe toate la rând. Noaptea, cântecul cucuvaiei şi urletul lupului făceau munţii şi mai fioroşi. Cei doi au căutat până s-a luminat, dar n-au găsit nimic.      La lumina zilei, s-au mai căţărat pe câteva stânci, dar tot n-au găsit nimic. A căzut iarăşi noaptea. Norii au acoperit faţa lunii şi s-a stârnit un vânt de credeai că răstoarnă muntele. Brazii fremătau şi foşnetul lor răsuna în văi. Înfuriat, Pao Iou bodogănea mereu: „Cine ştie ce mincinos o fi fost boşorogul ăla mort. Ne-a trimis aici cu minciunile lui".      Li Peng a încercat să-l liniştească:      - Bătrânul nu avea de ce să ne păcălească. înseamnă că nu ştim noi să căutăm.      Îmbufnat, Pao Iou i-a răspuns:      - Dacă nu te-ai săturat, rămâi aici şi caută mai departe. Eu, unul, mă lipsesc şi plec. Şi s-a dus.      Văzând că Pao Iou pleacă cu adevărat, Li Peng s-a simţit tare mâhnit. Se tot mira de ce pentru o vorba acesta s-a supărat şi a plecat. Li Peng a rămas peste noapte pe munte, iar a doua zi, pe lumină, s-a căţărat pe o stâncă din dreapta lui. Stând el aşa, a simţit că pietrele de la picioare se mişcă şi în stâncă a apărut o crăpătură. Uitându-se cu băgare de seamă a văzut că stă pe capacul unei fântâni şi s-a mirat cum de se poate găsi o fântână în creierul muntelui. A dat încet la o parte capacul şi, uitându-se în jos, a văzut înăuntru o lumină. A coborât în fântână, unde a găsit un omuleţ de piatră de vreo 2 ci* [*Unitate de măsură egală cu 33 cm] înălţime. L-a privit cu atenţie şi a văzut că avea gură, nas, ochi, mâini şi picioare ca orice om. Tot întorcându-l pe o parte şi pe alta şi tot uitându-se la el, l-a îndrăgit nespus. A scos Omul de Piatră din fântână şi a început din nou să caute comoara. Dar n-a găsit nici urmă de argint.      Văzând aşa, a luat Omul de Piatră în spate şi a coborât de pe munte. Omuleţul era tare greu de cărat. După o bucată de drum l-a lăsat jos, să se odihnească. Cu aşa greutate în spate mergea destul de încet şi mereu trebuia să se oprească spre a se odihni. A mers aşa toată ziua până s-a înnoptat, când, tocmai bine, a ajuns într-un sat. În faţa unei case stătea un bătrân. Li Peng l-a întrebat:      - Tăicuţule, sunt un trecător. Ai putea să-mi dai găzduire în noaptea asta?      Bătrânul i-a răspuns:      - Eu am o cameră liberă, însă cum se întunecă se umple de zgomote, încât nimeni nu poate să stea în ea. Mai bine caută în altă parte.      Li Peng nu fusese niciodată fricos, aşa că a spus:      - Tăicuţă, pentru un trecător, un colţ de casă, oricum ar fi ea, care să-l apere de vânt, e de ajuns. Unde să mai caut altă casă liniştită? Nu mi-e frică. Du-mă acolo!      Bătrânul l-a trecut printr-o curte în care crescuse iarbă până la brâu şi a intrat într-o casă cu trei încăperi. Într-una din ele se aflau o băncuţă şi un pat de lac negru pe care era întinsă o rogojină. Totul era acoperit cu praf, aşa că se cunoştea că nu mai fusese locuită de mult. După ce i-a mai spus câteva cuvinte, bătrânul a plecat.      Rămânând singur, Li Peng a ridicat rogojina s-o scuture şi din ea a ieşit atâta praf că a întunecat toată încăperea. Peste tot era linişte şi se auzea foarte desluşit foşnetul ierbii din curte. Li Peng a simţit că inima îi bate mai repede. A închis uşa, a tras zăvorul şi a proptit Omul de Piatră în uşă. Apoi, liniştit, s-a culcat.      La miezul nopţii, l-a trezit o rafală de vânt. A deschis ochii şi a văzut că vântul stinsese lampa de pe masă.      Apoi vântul s-a înteţit şi uşa a început să se zgâlţâie. Li Peng se bucura că i-a dat prin gând să înţepenească uşa cu Omul de Piatră, altfel ar fi deschis-o vântul. N-a apucat să se ridice din pat că a auzit cum Omul de Piatră spunea:      - Ei, tu, spirit al peştelui, nu mai împinge degeaba! Înăuntru sunt eu, Omul de Piatră, care-o propteşte!      Apoi, s-a auzit vocea peştelui de afară:      - Omule de Piatră, lasă-mă să intru! Omul de Piatră a răspuns:      - Doar n-o să te las să intri să faci iarăşi o faptă rea. Atunci, spiritul peştelui, supărat, a început să strige:      - Crezi că eu nu ştiu ce putere ai? E destul să te lovească cineva peste burtă şi începi să scuipi arginţi, ori să te atingă peste umăr că fu începi să-ţi mişti mâinile şi unde ţi se arată să loveşti acolo loveşti. Cu atâta te lauzi şi tu.      Înfuriat, Omul de Piatră a spus:      - Şi eu ştiu în ce stă puterea ta. Nu eşti în stare decât să scuipi apă şi să stârneşti vântul cum se întunecă, şi cu asta vrei să mă sperii?      N-a apucat să spună totul, că peştele, ţipând si mai tare, l-a întrerupt:      - Prăpăditule, ce te amesteci tu unde nu trebuie? Morfolindu-şi buzele, Omul de Piatră a adăugat:      - Ştiu că n-ai vrea să spun, dar tot am să spun. Tu trăieşti în iazul din spatele casei fecioarei Uang Ciun-Ţie din satul Uang Ţia. Boala de care suferă aceasta poate fi vindecată numai cu ficatul tău. Spiritul peştelui a început să-l ocărească şi mai tare, iar Omul de Piatră să ţipe şi mai tare.      Li Peng a ţinut bine minte şi ce-a spus unul şi ce-a spus celălalt. Deodată s-a auzit cântecul cocoşului şi Omul de Piatră a amuţit. Iarba din curte a foşnit din nou şi iarăşi s-a stârnit vântul. După ce a trecut vântul, afară nu s-a mai auzit nici un zgomot.      Se revărsau zorile. În cameră s-a făcut lumină şi Li Peng a văzut cum Omul de Piatră stătea proptit în uşă aşa cum îl pusese el de cu seară. Era mirat cum de în timpul nopţii Omul de Piatră putuse să vorbească. A coborât din pat şi s-a apropiat de el lovindu-l încet peste burtă. Omul de Piatră a deschis gura şi a lepădat un argint alb ca marmura; l-a mai lovit încă o dată şi a mai lepădat unul. Acum a înţeles Li Peng că ceea ce a vrut să spună bătrânul înainte de moarte s-a împlinit.      Afară se făcuse ziuă. Stăpânul casei împreună cu câţiva vecini au venit înfricoşaţi să vadă dacă băiatul mai trăieşte. Auzind zgomot la uşă, Li Peng a dat la o parte Omul de Piatră şi le-a deschis. Atunci, toţi au rămas cu ochii holbaţi de mirare. Cei dinaintea lui care rămăseseră peste noapte în casa aceea nu mai fuseseră găsiţi vii. Cum de acesta trăia? Ştiind că ei nu au auzit discuţia din noaptea trecută, băiatul i-a întrebat:      - Aveţi în apropiere un sat Uang Ţia?      Iar aceştia au răspuns:      - Avem, se află la vreo 20 li depărtare.      Li Peng a întrebat cum se poate ajunge acolo şi, cu gândul că trebuie s-o vindece pe acea fecioară bolnavă, şi-a luat Omul de Piatră în spate şi a plecat chiar în aceeaşi zi.      A ajuns în satul Uang Ţia şi întrebând pe unul şi pe altul a dat de casa lui Uang Ciun-Ţie. A strigat de afară, dar neprimind nici un răspuns a deschis uşa şi a intrat. Tatăl fetei i-a ieşit în întâmpinare şi cu răsuflarea tăiată l-a sfătuit:      - Călătorule, dacă vrei apă, caută în altă parte, dacă vrei hrană, fă la fel. În casa noastră cineva stă să moară şi nu avem inima să tratăm musafiri.      Li Peng i-a răspuns:      - Tăicuţă, nu am venit nici să beau, nici să mănânc, ci să vindec bolnava din casa voastră.      Bătrânul l-a iscodit pe Li Peng, apoi a zis:      - Proverbul spune că bolnavul trebuie să se caute. Şi, deşi vedea că acesta nu este nici doctor, nici vraci, l-a îndemnat:      - Dacă zici că poţi s-o vindeci, intră degrabă s-o vezi. Dar să ştii, că au trecut pe aici mulţi doctori şi a luat nu ştiu câte leacuri, dar boala n-a lăsat-o.      Fără să intre la faţă, Li Peng a întrebat:      - În spatele casei voastre se află cumva un iaz? Bătrânul i-a răspuns:      - Se află!      În grabă, Li Peng a spus:      - În acest iaz se află un peşte uriaş. Fata ta poate fi vindecată numai cu ficatul acestui peşte. Du-te repede şi adună vreo 20 de flăcăi puternici.      Bătrânul â găsit 20 de flăcăi şi împreună au mers la marginea iazului. Apa din iaz era neagră ca păcura.      - Apa din iazul acesta n-a fost secată de mulţi ani! i-a spus unul dintre flăcăi. Înarmaţi cu găleţi, Li Peng şi cei 20 de flăcăi au muncit toată dimineaţa să sece iazul. Către prânz, nu mai rămăsese decât puţină apă, încât se vedea spinarea peştelui care avea o lungime de aproape 1 geang [1 geang = 10 ci]. Peştele a mişcat coada, a ridicat capul, a scuipat o gură de apă şi iazul s-a umplut la loc. Flăcăii s-au apucat din nou de treabă şi până la apusul soarelui au golit iarăşi apa din iaz. Dar peştele a scuipat a doua oară şi iazul s-a umplut iarăşi de apă. Şi aşa au păţit de trei ori. A patra oară, apa n-a mai crescut. Li Peng a coborât în iaz să prindă peştele care a început să se roage:      - Li Peng, ai milă de mine şi salvează-mi viaţa şi-ţi făgăduiesc că de azi încolo n-am să mai fac nici un rău nimănui. Pe fată poţi s-o vindeci şi cu doi solzi de pe spinarea mea.      Lui Li Peng i s-a muiat inima şi a scos doi solzi de pe spinarea peştelui, lăsându-i viaţa. După puţin timp, apa din iaz a crescut la loc.      Uang Ciun-Ţie a mâncat cei doi solzi şi boala i-a pierit ca şi când i-ar fi luat-o cu mâna. Bucuroşi, părinţii au sfătuit-o pe fată:      - Du-te şi-i mulţumeşte acestui om care te-a vindecat!      Fata a ieşit din cameră mergând încet spre Li Peng. Când i-a întâlnit privirea, s-a înroşit toată. Apoi şi-a plecat capul, gândindu-se: „înainte, când părinţii îmi spuneau să cinstesc un musafir, îmi era aşa de neplăcut, jar acum, nu numai că nu mă simt stingherită, dar sunt chiar bucuroasă". Li Peng, la rândul lui, a rămas cu ochii pironiţi la ea, zicându-şi: ,,E mai frumoasă decât o zână".      După ce au schimbat câteva cuvinte, părinţii i-au spus fetei să intre în casă.      Li Peng şi-a luat Omul de Piatră în spate şi s-a întors acasă. După câteva zile, a venit şi Pao Iou, încărcat cu băutură şi mâncare.      - Frate, de când nu te-am văzut mă apucase dorul de tine, a spus acesta intrând pe uşă.      Li Peng s-a bucurat şi nu i-a amintit nimic de întâmplarea de pe muntele Ţin. Apoi l-a întrebat:      - De ce ai adus atâtea bunătăţi? Mai bine rămâi cu mine şi vei mânca tot ce vei dori şi te vei îmbrăca aşa cum vei dori. Şi vorbind aşa, au intrat în casă.      Pao Iou a rămas în casa lui Li Peng mai bine de două săptămâni şi în acest timp a văzut cum capătă acesta argintul de la Omul de Piatră. Au mai trecut câteva zile şi într-o dimineaţă Li Peng s-a trezit şi fără Pao Iou şi fără Omul de Piatră. Se purtase cum nu se mai poate mai bine cu Pao Iou şi acesta îl jefuise. Tocmai când era mai supărat a auzit nişte paşi afară. Nu era altcineva decât tatăl fetei. I-a ieşit în întâmpinare poftindu-l să şadă, întrebându-l dacă-i este sete şi dacă a mâncat. Dar bătrânului nu-i era gândul la mâncare şi la băutură şi a zis oftând:      - Iţi sunt recunoscător că mi-ai vindecat fata, dar acum te rog să-mi făgăduieşti un lucru.      Văzând cât e de îngrijorat bătrânul, Li Peng a răspuns pe loc:      - Spune-mi ce doreşti şi dacă-mi stă-n puteri iţi voi îndeplini dorinţa.      Dacă a văzut că băiatul făgăduieşte, bătrânul a spus:      - N-am decât fata pe care o ştii şi aş face totul pentru ea. După ce te-a văzut pe tine, am primit peţitori de la răsărit şi de la apus, dar ea parcă n-ar vedea şi n-ar auzi. A întrebat-o maică-sa şi i-a spus că nu se mărită cu nimeni. Văd că şi tu eşti singur, aşa că poţi să te muţi la noi, să trăim împreună.      Cuvintele bătrânului l-au bucurat aşa de tare pe Li Peng, cum nu l-ar fi bucurat nici o sută de oameni de piatră. De când o văzuse pe fată îşi pierduse liniştea şi se gândea mereu la ea.      Li Peng s-a mutat la Ciun-Ţie acasă, au îndeplinit ritualul şi s-au căsătorit. Se iubeau nespus şi viaţa lor era mai dulce decât mierea. O clipă n-ar fi stat despărţiţi şi din cauza asta Li Peng nici nu prea ieşea la câmp      Într-o zi, Ciun-Ţie i-a spus:      - Mi-am brodat portretul, să-l porţi cu tine şi să nu-mi simţi lipsa. Şi i-a dăruit portretul ei brodat cu mătase în cinci culori. Portretul semăna cu fata ca două picături de apă şi Li Peng l-a luat cu el şi a plecat la câmp. Când se odihnea, scotea portretul şi se uita la el, aşa că nu se simţea deloc obosit ori singur. Dovlecii pe care-i semăna el creşteau mari de să-i tai cu ferestrăul, ceaiul pe care-l planta el creştea de 1 geang şi 2 ci.      Într-o zi, pe inserat, Li Peng terminase treaba şi se pregătea să plece acasă când a scos portretul să se uite la el. Atunci, deodată, s-a stârnit un vânt care i-a smuls portretul din mână şi l-a ridicat în văzduh, ducându-l departe. Li Peng a fugit după el o bună bucată, dar deodată l-a pierdut din ochi. Se întunecase şi nu mai avea nici o nădejde să-l găsească, aşa că s-a întors acasă. N-avea inimă să mănânce şi i-a spus lui Ciun-Ţie întâmplarea cu portretul. Aceasta nu s-a plâns de el, dar a spus:      - Mi-e teamă să nu iasă vreun bucluc din cauza acestui portret.      Vântul fusese stârnit de peştele cel mare care, deşi nu mai făcea nici un rău nimănui, era supărat foc pe Li Peng. Văzând portretul la Li Peng a pus la cale un plan. A stârnit vântul care a luat portretul şi l-a dus în vârtej până la uşa noului dregător care era Pao Iou. Acesta, după ce furase Omul de Piatră, îl pusese să scuipe o grămadă de arginţi ou care cumpărase funcţia de mare dregător. Omul care găsise portretul l-a dăruit lui Pao Iou şi acesta, la lumina lămpii, a început să-l cerceteze zicându-şi:      - Am tot ce-mi trebuie: bani de la Omul de Piatră, putere câtă vreau, numai un lucru îmi lipseşte. Dintre cele nouă neveste ale mele, nici una nu e ca fata din portret. Aş fi cel mai fericit dacă aş găsi fata din portret şi m-aş însura cu ea. A doua zi, a tocmit un ghicitor, care să-i caute fata.      În ziua aceea Li Peng şi bătrânul se duseseră la câmp şi acasă nu rămăseseră decât Ciun-Ţie şi mamă-sa. Auzind bătăi în poartă, bătrâna a ieşit să vadă cine este, apoi i-a spus fetei:      - Ciun-Ţie, a venit domnul ghicitor. Îl poftesc înăuntru să ghicească unde ţi-a dus vântul portretul.      Ciun-Ţie era îngrijorată de pierderea portretului şi a căzut repede la învoială cu maică-sa. L-au poftit înăuntru şi acesta a întrebat-o pe Ciun-Ţie în ce zi s-a născut şi în ce zi a brodat portretul. Apoi, făcându-se că se gândeşte, a început să râdă şi a sărit în picioare:      - Am găsit! Duceţi-vă în grabă şi căutaţi pe malul râului Giuan. Dacă se întunecă nu-l mai găsiţi.      Fata şi mama sa n-au mai aşteptat să se întoarcă bărbaţii de ia câmp şi au plecat însoţite de ghicitor. Ele fugeau către râu şi ghicitorul pe urmele lor. Ajunseseră pe malul apei când ghicitorul a bătut din palme şi de pe pânza apei s-a desprins o barcă din care au sărit doi oameni care au împins-o pe Ciun-Ţie în ea, apoi s-a urcat şi ghicitorul. Mama fetei a rămas pe malul apei plângând. După ce barca nu s-a mai văzut, aceasta s-a întors acasă.      Când a aflat Li Peng că Ciun-Ţie a fost răpită, parcă i s-ar fi stârnit o furtună în cap şi inimă i-ar fi luat foc. Şi într-o singură noapte a slăbit de nu-l mai recunoşteai. Când l-au văzut, a doua zi, soacra şi socrul s-au speriat de moarte.      - Li Peng, ai slăbit de eşti de nerecunoscut! i-au spus ei.      Auzind aceasta, Li Peng s-a întristat şi mai mult. El se gândea: „Unde şi-o fi petrecut Ciun-Ţie noaptea asta?" N-a mai putut să stea şi a plecat s-o caute.      A plecat pe cursul apei şi după ce a trecut un pod, a ajuns în oraşul unde Pao Iou era mare dregător. Zidurile cenuşii ale oraşului se ridicau în faţa ochilor lui. Li Peng îşi zicea: „Poate că dacă intru în oraş, aflu ceva de Ciun-Ţie". Şi a intrat. A întrebat paznicii de la poarta oraşului, dar aceştia nu l-au băgat în seamă. I-a întrebat pe negustori, dar nici aceştia nu i-au răspuns. Atunci Li Peng şi-a zis: „Nu aflu nimic dacă întreb aşa". A mai mers câţiva paşi, gândindu-se ce să facă. S-a întors acasă şi a luat un dovleac mare de-l tăiai cu ferăstrăul şi a plecat ia oraş. S-a prefăcut că e negustor şi a început să-şi strige marfa. Veneau să vadă aşa minunăţie tot felul de oameni, şi pe unde trecea, peste tot era înconjurat de lume care se îmbulzea şi făcea gălăgie. Ajungând la poarta dregătorului, oamenii de aici au rămas miraţi de mărimea dovleacului. Ciun-Ţie, care era în curte, a auzit şi ea şi a ştiut că a venit Li Peng. Atunci l-a chemat pe Pao Iou şi i-a spus:      - Mi-ai răpit trupul, dar nu-mi poţi răpi inima.      Ca s-o îmbuneze, Pao Iou a adus în faţa ei Omul de Piatră. Dar Ciun-Ţie i-a spus:      - Cu argint ai putut să-ţi cumperi rangul, dar nu şi inima mea. Apoi, mai îmbunată, i-a spus lui Pao Iou: Vreau să mănânc o felie de dovleac. Cheamă-i pe negustor înăuntru, că vreau să aleg singură.      De când fusese adusă aici nu mâncase nimic, aşa că, plin de bucurie, Pao Iou a dat ordin să fie adus negustorul. Văzând cât a slăbit Li Peng, Ciun-Ţie a început să lăcrimeze. Li Peng l-a recunoscut pe Pao Iou şi a văzut şi Omul de Piatră. Pao Iou, însă, nu şi-a mai recunoscut prietenul. Li Peng s-a apropiat de Omul de Piatră şi, arătând spre Pao Iou, i-a atins umărul, iar acesta a început să-l lovească pe Pao Iou şi l-a lovit până l-a omorât.      Li Peng a luat-o pe Ciun-Ţie şi Omul de Piatră şi au plecat. Nimeni nu a avut curajul să-i urmărească, pentru că se temeau de Omul de Piatră. Unde-i arăta Li Peng acolo lovea şi dobora totul, chiar şi zidurile. Au ieşit din oraş, au trecut podul şi s-au întors acasă în linişte. În aceeaşi zi, au plecat să caute un loc unde să nu fie nici dregători, nici împăraţi.