Legende populare chinezesti

     Nici prea departe dar nici prea aproape de munţii Ţianşang se afla un cătun în care trăia un copil pe nume Man Şang. Orfan de mamă şi de tată, copilul era dat în grija unchiului şi mătuşii. La rândul lor, aceştia aveau şi ei un băiat cam de vârsta lui Man Şang.      Unchiul se purta cu Man Şang ca şi cu propriul lui fiu, pe când mătuşa nu-l vedea cu ochi buni, ba mereu se certa cu bărbatul din cauza lui. Şi aşa unchiul şi mătuşa o ţineau tot într-o ceartă.      Pe la vârsta de 13-14 ani, Man Şang a început să înţeleagă totul. Într-o zi, acesta i-a spus unchiului:      - Unchiule, te-ai certat destul cu mătuşa din cauza mea, eu acum m-am făcut mare, aş putea să-mi câştig singur pâinea.      Auzind acesta, unchiul s-a întristat. Man Şang din nou i-a spus:      - Unchiule, nu fi îngrijorat, rândunelele vin şi pleacă în fiecare an, dar n-am văzut nici una moartă de foame, peştii din apă nu au locuinţă, dar n-a murit nici unul de frig. După ce voi pleca eu, vei avea şi tu zile mai liniştite.      Oftând, unchiul a rostit:      - Băiete, eu nu te pot opri, dacă vrei să pleci, pleacă!      L-a luat pe Man Şang şi s-au dus la târg, unde din puţinii bani pe care-i avea i-a cumpărat câteva lipii şi cu ochii în lacrimi şi-a luat rămas bun de la ol.      Man Şang se afla pentru prima dată singur. Încotro s-o apuce? Uitându-se spre miazănoapte a văzut norii albi de pe muntele Ţianşang care sclipeau ca o oglindă în lumina razelor de soare. Dar oare de unde veneau acei nori argintii care acopereau muntele Ţianşang? Tare ar fi vrut băiatul să ştie. A început să se caţere pe munte. S-a căţărat ce s-a căţărat până ce, către seară, a ajuns la un mic cătun pe coasta muntelui. Aici a văzut cum dinspre apus veneau valuri, valuri de nori negri, iar în sat nu se auzea nici o mişcare. A intrat în prima casă şi s-a culcat. Afară se făcea din ce în ce mai întuneric şi în curând nu s-a mai văzut nimic. Deodată a început vântul care urla ca un lup înfometat. Apoi s-a pornit o furtună cu tunete şi trăsnete, după care a început să cadă ploaia. Lui Man Şang i se părea că tunetele vor dărâma casa, iar fulgerele vor arde pomii din curte. De-abia la miezul nopţii s-a oprit ploaia. Era primăvară, în luna martie, şi după ploaie s-a făcut frig. Man Şang era înfrigurat şi înfometat şi se gândea ce bine i-ar prinde puţină mâncare. Uitându-se afară, a văzut o luminiţă care se apropia din ce în ce. Înfricoşat, băiatul credea că stăpânul casei vine să-l alunge. Luminiţa apropiindu-se tot mai mult, Man Şang a văzut o femeie în alb care ţinea într-o mână o lampă-dragon şi în alta o tavă plină cu bunătăţi. Aceasta n-a luat-o nici la stânga, nici la dreapta, ci a intrat direct în casa unde era băiatul. Pe loc, încăperea s-a umplut de un miros plăcut. Apoi, femeia a rostit:      - Nu te teme, ştiu că eşti flămând şi îngheţat. Ţi-am adus mâncare.      Şi a pus mâncarea pe masă. La plecare, femeia i-a spus: - Eu locuiesc nu departe de aici, în pădurea de peri, şi dacă vrei, poţi să vii să mă cauţi. Apoi a apucat iarăşi cu o mână lampa şi cu alta tava şi a plecat.      Man Şang, încălzit şi sătul, a adormit. S-a trezit de-abia a doua zi, când s-a luminat. Uitându-se afară, a văzut un bătrân care mâna o turmă de oi. S-a luat după bătrân şi l-a întrebat:      - Bunicule, se află undeva, pe aici, o pădure de peri? Bătrânul a întins mâna şi i-a arătat:      - La răsărit de acest munte.      Băiatul a luat-o la fugă către răsăritul muntelui. Ajungând acolo, n-a văzut nici o aşezare omenească, ci numai peri cât vedeai cu ochii. Aproape credea că a înţeles greşit, când, întorcându-se, a dat eu ochii de femeia în alb care-i făcea semn cu mâna. Bucuros, Man Şang a fugit către ea. Femeia l-a luat de mână şi i-a spus:      - Eu sunt Zeiţa Florii de Păr şi tare-mi este milă de tine aşa mic şi lipsit de ocrotire cum eşti. Rămâi să stai la mine. Apoi l-a dus în casă.      Man Şang a trăit în bunăstare în casa zeiţei câţiva ani buni. Aceasta se purta cu el ca şi cu propriu-i frate. Zeiţa avea un evantai verde şi de câte ori se stârnea vântul îl ridica şi atunci vântul se oprea şi începea ploaia. într-o zi, zeiţa i-a spus:      - Man Şang, după câţiva ani, îţi voi dărui şi ţie un evantai.      Câţiva ani au trecut pe nesimţite. într-o zi, zeiţa a spus:      - Mâine vărul tău se însoară.      Man Şang s-a bucurat, dar pe dată s-a întristat gândindu-se că unchiul n-are- de unde lua bani să pregătească nunta.      Veselă, zeiţa i-a spus:      - Unchiul tău s-a purtat bine cu tine, ar trebui să te duci să-l ajuţi.      Şi a ieşit din curte mişcându-şi evantaiul. Atunci s-a stârnit vântul şi cât ai clipi din ochi a apărut o lectică împodobită cu flori, urmată de câţiva fluieraşi.      In aceeaşi zi, Man Şang împreună cu lectica şi fluieraşii au ajuns la unchiu-său acasă. Mătuşa tocmai îşi făcea sânge rău că n-are bani să închirieze o lectică, aşa cum se obişnuieşte la nunţi. S-a bucurat nespus văzându-l pe Man Şang şi s-a arătat prietenoasă cu el. A doua zi, verişorul s-a urcat în lectică si împreună cu fluieraşii, bucuros nevoie mare, s-a dus să aducă mireasa.      Când s-a terminat nunta, Man Şang le-a spus:      - Acum e timpul să plec şi eu acasă. Nemaiputând să-l oprească, unchiul şi mătuşa l-au petrecut până a ajuns la culmea muntelui; apoi s-au despărţit şi ei au rămas să se mai uite după el.      După puţin timp, Man Şang s-a întâlnit ou zeiţa care-i ieşise în întâmpinare. Aceasta, văzând lectica şi fluieraşii, a zis:      - Ce să mai facem cu lectica şi fluieraşii? A mişcat evantaiul şi acestea au dispărut.      Unchiul şi mătuşa au înmărmurit de uimire. Mătuşa a început să se întrebe:      - Oare ce treburi învârteşte nepotul nostru? Şi de ce n-a răspuns când l-am întrebat cu ce se ocupă?      Auzind aceasta, unchiul s-a înfricoşat şi el. In aceeaşi seară, bătrâna beţivă a satului a venit la ei după băutură. Din vorbă în vorbă, aceasta le-a zis:      - Ce vă pasă, v-aţi adus noră în casă, nepotul s-a ajuns, v-a adus lectică şi fluieraşi la nuntă!      Auzind acestea, mătuşa s-a schimbat la faţă. Bănuind ceva bătrâna, a continuat:      - Man Şang a plecat de atâţia ani, ce treburi învârteşte pe unde se află? Mătuşa s-a speriat şi mai rău socotind că bătrâna văzuse cum au dispărut lectica şi fluieraşii şi, pentru a-i închide gura, a dat fuga în casă şi a adus o legătură cu bani.      - Ţi-am adus să-ţi iei de băutură şi să ştii că habar n-avem cu ce treburi se ocupă Man Şang. Să nu mai vorbim despre aceasta. Bătrânei nu-i venea să-şi creadă ochilor că a dat aşa noroc peste ea. Cu banii primiţi s-a dus la cârciumă, unde a mâncat şi a băut bine, apoi a plecat acasă.      Ajunsă acasă, s-a trântit pe kang şi, ameţită cum era, a început să se laude la bărbatul ei care era slujbaş la împărat:      - Voi, bărbaţii în slujba împăratului, tot vă făliţi că-i prindeţi pe răufăcători şi pe cei care s-au ridicat împotriva împăratului, dar aţi prins pe cineva până acum?      Apoi a povestit cu de-amănuntul tot ce a văzut şi ce a făcut.      Cei doi s-au sfătuit îndelung şi apoi s-au culcat. După câteva zile, bătrâna s-a dus iarăşi la unchiul lui Man Şang să-i ceară bani. Mătuşa, de teamă să nu fie pârâtă la stăpânire, a făcut rost de bani şi i-a dat, Cum a luat banii, aceasta s-a dus direct la cârciumă şi a băut pe săturate. A doua zi s-a dus iarăşi după bani şi aşa s-a dus zi după zi până ce aceştia nu-au mai avut de unde să-i dea. Atunci, bătrâna înfuriată l-a trimis pe bărbatu-său la oraş să-i pârască la stăpânire cum că au legături cu cei care s-au ridicat împotriva împăratului.      În acea zi, Man Şang se plimba împreună cu zeiţa prin pădurea de peri. Aceasta, uitându-se in evantai, a zis speriată:      - Nenorocire, mare nenorocire s-a abătut asupra unchiului şi mătuşii tale.      Man Şang s-a speriat şi el. Zeiţa a rupt o frunză dintr-un păr, care pe dată s-a prefăcut într-un evantai verde. Apoi i-a spus băiatului:      - Ai crescut, acum ştii ce este binele şi ce este răul. A venit timpul să-ţi dau evantaiul care te va feri de ploaie şi de vânt. În el vei putea citi tot ce se întâmplă la mii de li, cu ajutorul lui vei putea ajunge oriunde vei vrea, te vei preface în orice doreşti şi vei putea face tot ce-ţi pofteşte inima.      Man Şang a luat evantaiul şi, cât ai clipi, el şi zeiţa au fost în faţa casei unchiului. Unchiul şi vărul său tocmai erau luaţi de soldaţii împărăţiei. Furios, a mişcat evantaiul şi, pe loc, frânghiile cu care erau legaţi cei doi au căzut la pământ.      Zeiţa a spus:      - Fiecare să-şi tragă ponoasele. Oare voi nu-i căutaţi pe cei care se împotrivesc împăratului? Noi doi suntem dintr-aceia, aşa că luaţi-ne şi faceţi ce vreţi cu noi.      Soldaţii înfricoşaţi n-au îndrăznit să-i lege şi mergeau în urma lor potrivindu-şi pasul după ei. Aceştia, înadins, când mergeau mai tare, când mai încet, iar când au ajuns la palatul domnitorului din părţile acelea nici vorbă să îngenuncheze. Au adus cătuşe să le pună la mâini, dar nici nu apucară se apropie de ei că zeiţa a mişcat evantaiul şi cei doi s-au făcut nevăzuţi. Slujitorii au căzut cu fruntea la pământ. S-a auzit apoi glasul zeiţei, din grămada de cătuşe:      - După un drum atât de lung, să ne odihnim şi noi un pic.      Oamenii stăpânirii au dat poruncă să fie aruncate cătuşele în foc. Dar şi de acolo s-a auzit glasul zeiţei:      - Man Şang, nu adormi, în curând trebuie să ne întoarcem!      Auzind, oamenii stăpânirii s-au speriat de moarte. Dacă cei doi plecau şi stăpânirea afla, ei îşi pierdeau viaţa. Şi-au înmuiat glasul şi au zis:      - Vă rugăm să vă arătaţi, noi nu avem nici o vină, aşa am primit poruncă, iar dacă aveţi curaj, haideţi cu noi la împărat!      Zeiţa şi băiatul au izbucnit în râs:      - Şi ce mare lucru e să mergem la împărat? Suntem gata de drum. Şi au ieşit la iveală.      În aceeaşi zi, oamenii stăpânirii au adus cai şi o lectică să-i ducă pe cei doi.      - Dacă vreţi mergeţi pe cai, dacă nu, în lectica»' Dar zeiţa le-a zis:      - Nu vreau nici pe cai, nici în lectică. Aduceţi-ne două sticle şi dacă veţi putea să ne căraţi cu sticlele, mergem, dacă nu, ne întoarcem.      De teamă să nu se facă iarăşi nevăzuţi, oamenii stăpânirii au adus două sticle cu gura cât un bănuţ de argint. Zeiţa a mişcat evantaiul şi ea împreună cu Man Şang s-au făcut nevăzuţi. Apoi din sticlă s-a auzit glasul zeiţei:      - Porniţi mai repede, altfel plecăm înapoi! Oamenii au ridicat sticlele, dar acestea parcă aveau câteva sute de ţinuri. Au făcut câţiva paşi şi n-au mai putut, atât de grele erau. Le-au lăsat jos şi au început să se roage:      - Nu putem să vă ducem, ieşiţi rogu-vă, afară! Iar zeiţa le-a răspuns:      - Pe voi vă iertăm, dar să-l aduceţi pe cel care ne-a pârât, să ne care el.      Oamenii stăpânirii au trimis repede după bărbatul bătrânei. Acesta a ridicat sticlele, dar după câţiva paşi era tot o apă de năduşeală, iar capul îi vâjâia. Şi mai mult de atât n-a mai putut. Atunci, oamenii stăpânirii au început să-l lovească cu bicele până ce acesta a căzut mort. Neavând încotro, oamenii stăpânirii au trebuit să care ei sticlele. Au ajuns la Beijing pe jumătate morţi de oboseală. Auzind împăratul că i-au prins pe rebeli, s-a înfăţişat în sala tronului de aur împreună cu toată curtea. Apoi a dat poruncă să fie aduşi rebelii. Patru generali au ridicat cele două sticle şi le-au înfăţişat împăratului. Nedumerindu-se, împăratul a întrebat:      - Dar unde sunt cei doi rebeli? Din gura unei sticle s-a auzit:      - Man Şang, trezeşte-te, am ajuns în sala tronului de aur.      Iar din cealaltă sticlă:      - Am tras un pui de somn pe cinste, parcă nu m-aş mai scula.      Auzind glasurile care ieşeau din sticle, dar nevăzând pe nimeni, împăratul s-a înfuriat şi a poruncit:      - Spargeţi de îndată cele două sticle!      Slujbaşii au adus ciocane şi au făcut bucăţele sticlele. Din nou s-a auzit o voce:      - Păcat de sticlele astea!      Şi mai înfuriat, împăratul a strigat:      - Unde sunteţi? Vocea a răspuns:      - Printre cioburile de sticlă.      Împăratul a dat iarăşi poruncă să fie strânse cioburile de sticlă şi măcinate. Slujbaşii au măcinat cioburile, prefăcându-le în pulbere. Bucuros, împăratul a zis:      - De data asta am terminat cu voi.      Dar n-a apucat să-şi termine vorba, că s-a auzit din nou vocea:      - Păcat de timpul pierdut!      Împăratul s-a cutremurat şi a dat poruncă să se arunce pulberea în apă. Slujbaşii, de faţă cu împăratul, au aruncat pulberea în apă. Mulţumit că scăpase de cei doi şi văzând, că nu mai aude nici un glas, împăratul se pregătea să se întoarcă în palat, când, deodată a auzit:      - Acum, că ne-ai prefăcut în pulbere şi ne-ai aruncat în apă, n-ai decât să vii aici şi să bei din apă!      Împăratul a simţit cum i se îngreunează capul şi i se înmoaie picioarele şi îndată a căzut în apă. Tot atunci, zeiţa, îmbrăcată toată în veşmintele albe, şi Man Şang, în veşminte verzi, s-au ridicat deasupra apei. Au mişcat evantaiul şi pe loc s-au făcut nevăzuţi. împăratul era cât pe-aci să se înece. Cu greu a fost scăpat de slujbaşii săi. Dar nici împăratul şi nici slujbaşii nu au mai îndrăznit să caute zeiţa şi pe Man Şang spre a-i pedepsi.

       Pe muntele Ţin creşteau mii de soiuri de flori parfumate şi ierburi din care se făceau tot atâtea feluri de leacuri. Acolo era un sat cu 99 de familii care aveau 99 de vaci. Şi în acest sat trăia un fecioraş de vreo 14-15 ani, pe nume Ta Tou, care cum se crăpa de ziua ieşea în drum şi începea să plesnească din bici. La auzul pocniturilor, cele 99 de vaci ieşeau singure din ogrăzi si şi se strângeau în jurul lui, iar băiatul le mâna la păşune. Trecând prin văi şi căţărându-se pe povârnişuri, Ta Tou îşi ducea cireada să pască cea mai bună iarbă, să bea cea mai bună apă. Vacile lui erau grase de plesneau şi pielea le strălucea de parcă ar fi fost de aur. Într-o zi de vară, pe vremea de arşiţă, când vacile se odihneau la umbra copacilor, băiatul a făcut numărătoarea şi a văzut că în loc de 99, are 100 de vaci. A numărat încă o dată şi încă o dată, dar tot 100 de vaci îi ieşeau. A intrat la bănuială, mai ales că în împrejurimi nu mai era nici o vacă şi nici nu văzuse când venise în cireadă vaca străină. Timp de trei zile în cireada băiatului au fost 100 de vaci. A patra zi, când Ta Tou era, ca de obicei, cu vacile la păşune, a văzut venind spre el un bătrân cu sprâncenele şi barba albe ca zăpada. În spate ducea o traistă, iar în mână avea un bici. Când s-a apropiat de băiat, l-a întrebat:      - Flăcăule, mi-am pierdut vaca, n-ai văzut-o tu cumva?      Ta Tou a răspuns:      .- Cu trei zile în urmă, în cireada mea a apărut o vacă în plus. Du-te şi vezi dacă e a ta.      Bătrânul a intrat în cireadă şi a ieşit trăgând o vacă de coarne.      Băiatul i-a spus:      - Dacă e a ta, ia-o!      Bătrânul a mângâiat vaca şi pe loc pielea acesteia a început să strălucească, iar coarnele i s-au poleit cu aur. Apoi a încălecat pe ea şi a plecat. După câţiva paşi s-a oprit, s-a întors către băiat şi i-a spus:      - Băiete, nu ai nici o dorinţă?      Ta Tou s-a gândit ce s-a gândit, apoi a răspuns:      - Ceea ce doresc eu nu poţi tu să îndeplineşti, moş-nege.      Îşi amintise că fusese odată într-un sat mai îndepărtat unde văzuse o mulţime de copii care citeau din cărţi şi i-a povestit acest lucru bătrânului.      Bătrânul a zâmbit, şi-a dat jos traista de pe umeri şi scuturând-o i-a zis:      - Spune, flăcăiaşule, ce vrei, că-n traista mea se găseşte orice!      Uitându-se la traista aceea goală şi necrezând spusele bătrânului, băiatul a râs:      - Dacă ai, dă-mi o carte!      Bătrânul şi-a vârât mâna în traistă, a scos o carte şi i-a aruncat-o.      Fericit, băiatul a luat cartea cu scoarţe roşii de mătase şi a început s-o răsfoiască. Când şi-a ridicat capul, bătrânul dispăruse.      Ta Tou avea acum o carte şi, deşi ştia numele a mii de ierburi şi de flori, nu ştia să citească. Cine să-l înveţe să citească? A socotit pe degete toţi oamenii din sat: erau bătrâni care ştiau să povestească mii de poveşti, fete care ştiau să cânte mii de cântece, dar nu era nimeni care să ştie carte. Atunci Ta Tou s-a hotărât să înveţe carte singur. A ars o rămurică şi cu tăciunele de la ea a început să scrie pe pietre. A scris aşa până s-a lăsat noaptea. Deschizând cartea, literele luminau încât băiatului nu-i mai trebuia lampă. Cartea lumina muntele, copacii, florile. In noaptea aceea, când învăţa mai cu râvnă din carte, s-a apropiat de el o fecioară mlădie, dichisită nevoie mare. Fără să spună un cuvânt, fata şi-a aşezat alături de el. Băiatul s-a uitat la ea cu uimire, iar fata îl privea cu ochii-i mari, în tăcere. A aşteptat ce a aşteptat şi văzând că fata nu pleacă, i-a zis:      - Pleacă, te rog, nu mă împiedica să învăţ! Cu blândeţe, fata a spus:      - Dar nu te împiedic deloc. Ţi-e teamă că mă uit cum scrii?      Fără să mai scoată un cuvânt, băiatul şi-a văzut înainte de treabă. După un timp şi-a ridicat capul. Fata se afla tot acolo. Aceasta i-a zâmbit şi i-a spus:      - Ai aşezat cartea cu scrisul în jos, nu ştii să citeşti? Ruşinându-se, Ta Tou a răspuns:      - Eu nu ştiu carte, dar tu ştii?      -Aşa, puţin ştiu şi eu. Băiatul, neîncrezător i-a dat cartea:      - Dacă ştii, citeşte să aud şi eu! Fata a început să citească.      Ta Tou, plin de bucurie, a rugat-o:      - Surioară, fii bună şi învaţă-mă şi pe mine! Mişcată, fata s-a oprit din citit, apoi a început să-l înveţe pe Ta Tou.      Băiatul îşi vâra în cap cu repeziciune tot ce-i spunea fata. Au învăţat până ce au început să se reverse zorile. Când stelele au început să se stingă de pe cer, când păsările au început să ciripească în copaci, fata s-a ridicat de îndată, a privit băiatul, a privit cartea, a oftat din adânc şi, fără să spună un cuvânt, a plecat.      Ta Tou se simţea ca un înfometat ce a căpătat de mâncare, ca un însetat ce a căpătat de băut. A doua zi, după ce a păscut vacile, când s-a lăsat înserarea şi licuricii au început să strălucească, Ta Tou a rămas în aşteptarea fetei. Luna se ridicase de mult pe bolta cerului şi băiatul se temea că fata n-o să mai vină. După un timp de aşteptare, a deschis cartea şi literele au luminat din nou totul în jur. Şi iată că fata a venit.      Bucuros, băiatul i-a spus:      - Azi de ce ai venit atât de târziu? Mi s-a urât aşteptându-te.      Râzând, fata s-a aşezat lângă el şi l-a învăţat să citească până s-a luminat de ziuă, când, încruntând din sprâncene, s-a ridicat şi a plecat. A treia zi, fata a venit şi mai târziu, aşa că n-a apucat să-l înveţe decât foarte puţin, că păsările au început să cânte şi s-a revărsat de ziuă. S-a uitat la băiat şi cu durere a spus:      - Mâine-seară n-am să pot veni. Îngrijorat, băiatul a zis:      - Te respect ca pe o învăţătoare, te iubesc ca pe o soră, te rog, învaţă-mă până la sfârşit! Dacă te temi că-i drumul greu, vin eu la tine.      Auzindu-l, fetei i se frângea inima şi ochii îi înotau în lacrimi. Oftând, i-a spus:      - Nu că nu aş vrea să te învăţ, nu că ar fi drumul greu. De când eram copilă mă aflu în mâinile vrăjitoarei care stă la miazănoapte de Muntele Ridichii de Aur. Ea m-a trimis să-ţi fur cartea vrăjită, dar n-am inima s-o fac.      Ta Tou a întrebat-o:      - De ce nu fugi de la zgripţuroaică?      Cu ochii plini de lacrimi, fata i-a răspuns:      - Chiar şi la capătul lumii de m-aş duce, tot m-ar găsi! Se apropia răsăritul soarelui şi în grabă mare fata a plecat spre miază-noapte şi după câteva clipe nu s-a mai văzut.      A patra noapte, fata n-a mai venit. Ta Tou era nespus de mâhnit. Tot timpul se uita în partea unde plecase fata, dar nu vedea decât munţii înalţi şi pădurea. În zilele următoare, flăcăul împreună cu cireada lui s-au apropiat din ce în ce mai mult de peştera vrăjitoarei, dar tare se mai temea.      Într-o zi, tocmai se uita spre miazănoapte, când a văzut două lumini ciudate: una albă, alta roşie, care străluceau de-ţi luau ochii. Ta Tou văzuse de multe ori cum strălucesc stelele căzătoare, dar ceea ce vedea acum strălucea mai puternic decât orice stea. Şi apoi era ziua în amiaza mare. Tot uitându-se aşa, a văzut că luminile nu erau prea departe şi o hotărât să se ducă până la ele.      A mers el ce a mers, până a dat de un arbore cu ramurile întortocheate care creştea într-o crăpătura a muntelui. Pe una dintre crenguţele copacului se afla un merişor de aur şi pe alta, un merişor de argint care răspândea o lumină aurie şi una argintie. Ta Tou s-a urcat pe o piatră şi le-a smuls. Dar cele două merişoare s-au sfărâmat în bucăţele în mâinile lui. Muntele s-a clătinat şi, uitându-se în jurul său, băiatul a văzut că nu mai era pe piatra pe care se urcase. In dreapta lui se afla un munte de aur şi în stânga lui, un munte de argint care sclipeau de-ţi luau ochii. Făcându-şi curaj, băiatul a pornit-o înainte şi după puţin timp a ajuns la o colibă de piatră cu uşile deschise. A intrat şi în urma lui uşa s-a încuiat singură. În casă nu se afla decât un pat do mărime potrivită şi o lampă. A vrut să iasă, dar n-a mai putut. A strigat, dar nu l-a auzit nimeni.      Pe înserate, uşa s-a deschis singură şi când băiatul se aştepta să vadă cine ştie ce vrăjitoare, a dat cu ochii de fata care-l învăţase să scrie şi să citească. Bucuros, băiatul a strigat:      - Aici locuieşti tu?      Fata n-a răspuns nimic, a aprins lampa şi a început să croşeteze la lumina ei. Oricât a încercat băiatul s-o facă să vorbească, ea n-a scos nici un cuvânt. Ta Tou şi-a luat cartea să înveţe, dar fata tot nu l-a băgat în seamă. Atunci, înfuriat, băiatul s-a oprit din citit, a închis cartea şi s-a întins pe pat prefăcându-se că doarme. La miezul nopţii, fata s-a sculat, l-a privit şi înlăcrimată a stins lampa şi a plecat.      După ce s-a stins lumina, băiatului i-a părut că nu se mai află în pat, ci pluteşte pe valurile unei ape. Ba parcă auzea clipocitul valurilor şi vuietul vântului. A deschis repede cartea şi la lumina ei a încetat şi clipocitul valurilor şi vuietul vântului; se afla din nou pe patul din casa de piatră, iar uşa era deschisă. Acum îl apucase dorul de fată şi nu mai voia să fugă. In sinea lui se întreba de ce fata n-a scos nici un cuvânt când l-a văzut şi de ce a lăcrimat când a plecat, S-a gândit aşa până s-a luminat de ziuă şi uşa s-a închis din nou. Băiatul a aşteptat în colibă toată ziua, iar când s-a înnoptat a venit fata, dar nici de data aceasta n-a scos nici o vorbă, iar la plecare a lăcrimat. Noaptea, băiatul şi-a zis că dacă e uşa deschisă şi dacă tot nu vine fata, să se ducă să-şi vadă vacile. Cum a ieşit din casă, a dat cu ochii de un munte înalt şi întunecat care se ridicase între muntele de aur şi cel de argint. Căutând în stânga şi în dreapta pe unde să treacă, a hotărât să se caţere pe muntele de aur. Şi cu cât urca, cu atât muntele se făcea şi mai înalt. Tot urcându-se a auzit un răget de vacă şi s-a oprit mirat întrebându-se cum de sunt vaci pe muntele acesta ciudat. Apoi şi-a zis c-or fi poate vacile lui. S-a uitat dincotro a venit răgetul şi a văzut o cireadă de vaci cu coarnele şi copitele de aur, cu tot trupul de aur, iar păzitorul lor nu era altul decât bătrânul care-i dăduse cartea. Bucuros, băiatul s-a dus la bătrân şi l-a întrebat:      - Unde mă aflu, moşnege?      Văzându-l, bătrânul a tras o sperietură, dar a răspuns:      - Te afli în inima muntelui. Dar cum ai ajuns aici?      Ta Tou i-a povestit cum a găsit coliba de piatră, cum a stat în ea şi tot ce s-a mai întâmplat. Bătrânul i-a spus:      - Coliba de piatră e a vrăjitoarei, iar patul în care ai dormit e o punte îngustă deasupra unei prăpăstii. Când s-a stins lumina, fata urma să te împingă în prăpastie, dar cartea te-a salvat. Dacă nu vrei să te desparţi de fată îţi voi da un lucru fermecat pe care să-l pui deasupra lămpii când se aprinde. Şi zicând aceasta, a vârât mâna în traistă şi a scos un abajur vechi pe care i l-a dat. Apoi i-a mai zis: Păzeşte-mi trei zile vacile de aur şi eu am să mă duc să le păzesc pe ale tale.      Nu se luminase încă şi băiatul s-a înapoiat în colibă. La lumina zilei, uşa s-a închis din nou. Seara a venit iarăşi fata şi a aprins lampa. Atunci, băiatul a spus:      - Lampa asta luminează prea puternic. Să-i punem abajurul acesta.      S-a ridicat şi i-a pus abajurul. Fata tot n-a scos nici un cuvânt. Băiatul s-a întins pe pat şi s-a făcut iarăşi că doarme. De data asta, fata a plâns în toată regula uitându-se la băiat cum doarme şi apoi s-a dus să sufle în lampă s-o stingă. Dar ou cât sufla mai tare, cu atât flacăra lămpii creştea, până s-a făcut de 3 ciâuri* [*1 ciî = 33 cm]. Cu faţa scăldată în lacrimi, fata a smuls abajurul şi l-a aruncat, iar acesta s-a prefăcut într-o barcă. Casa a dispărut pe loc. Cei doi s-au urcat în barca ce plutea pe un râu căruia nu i se vedeau malurile. De data asta, fata a vorbit:      - De unde ai abajurul ăsta fermecat?      Uitând de supărare, băiatul i-a răspuns cu o întrebare:      - În nopţile acestea de ce n-ai scos nici un cuvânt? Fata a răspuns:      - Cum aş fi putut să vorbesc cu tine când zgripţuroaica pândea să audă tot? Tu nu ştii, Ta Tou, cum mă chinuia zgripţuroaica în fiecare noapte când mă întorceam de la tine, dar orice mi-ar fi făcut nu aveam inima să te împing în prăpastie după ce stingeam lumina. Uitându-se înapoi, cei doi au văzut o bărcuţă care-i urmărea apropiindu-se din ce în ce. Speriată, fata a spus:      - Ne urmăreşte zgripţuroaica!      Şi şi-a smuls din cap un ac încrustat pe care l-a aruncat în apă. Atunci barca zgripţuroaicei a început să se învârtească pe loc, dar după puţin timp şi-a reluat urmărirea. Fata şi-a scos din păr alt ac pe care l-a zvârlii în apă şi barca zgripţuroaicei a început iarăşi să se învârtească. De şapte ori a început urmărirea şi de şapte ori a aruncat fata câte un ac în apă, până s-a luminat de ziuă şi barca s-a apropiat de mal. Cei doi au coborât pe mal şi când s-au uitat în jur au văzut că se află chiar 3a marginea satului băiatului.      Ta Tou a dus-o pe fată acasă, dar după puţin timp a apărut şi zgripţuroaica. Cum a intrat în casă, fără un cuvânt, zgripţuroaica a suflat asupra fetei care a simţit dintr-o dată că îngheaţă; a mai suflat încă o dată şi fata şi-a schimbat culoarea. Îngrijorat, băiatul şi-a amintit cuvintele bătrânului: „Dacă n-ar fi fost cartea, de mult ţi-ar fi făcut de petrecanie zgripţuroaica". A luat cartea şi a apropiat-o de corpul fetei care îndată şi-a recăpătat culoarea. Zgripţuroaica, văzând că fata nu mai tremura, a început să sufle asupra băiatului. Iar suflarea ei era mai rece decât gheaţa şi băiatul simţea că-i amorţesc oasele şi tremura din toate încheieturile. In sinea lui se gândea cum s-o scoată din casă şi atunci a luat-o la fugă eu zgripţuroaica după el, gata, gata să-l ajungă. Când îşi strânsese pumnii să se ia la luptă cu ea, a apărut şi bătrânul, călare pe o vacă de aur în mijlocul cirezii lui. Moşneagul a vârât mâna în traistă, a scos o frânghie lungă pe care a zvârlit-o asupra zgripţuroaicei. Frânghia s-a răsucit ca un şarpe în jurul mâinilor şi picioarelor acesteia. Apoi, bătrânul a zis:      - Nu aveam de gând să te ucid, dar văzând cum tu vrei să-i pierzi pe alţii, nu te mai pot ierta. A mai scos din traistă un băţ cu care a atins-o pe zgripţuroaica, şi aceasta s-a făcut nevăzută. Pe locul unde fusese a rămas o pata de sânge.      Bătrânul a pus frânghia şi băţul în traistă şi râzând a zis:      - Ţi-am adus vacile. Acum ai şi carte, ai şi cine să te înveţe. Învaţă cât te ţin puterile!      Apoi şi bătrânul şi vaca s-au făcut nevăzuţi.

       Demult, tare demult, să înveţi carte era o treabă foarte anevoioasă. Dascălii care nu-şi băteau elevii erau socotiţi dascăli proşti, tot aşa cum părinţii care nu-şi băteau copiii se credea că nu ştiu să-i crească. Pe atunci, trăia o familie foarte înstărită care avea un singur copil: un băiat ce se chema De Iu. Capul familiei dorea din tot sufletul ca De Iu să se instruiască şi să ajungă demnitar. Şi a angajat un dascăl foarte aspru să se ocupe de instruirea băiatului. Acesta îi dădea lui De Iu să citească în fiecare zi câteva cărţi, şi în ziua următoare acesta trebuia să le ştie pe de rost chiar dacă nu înţelegea mai nimic din ele. În plus, mai încasa şi câte o bătaie cu linia peste mâini de i se umflaseră degetele. Învăţa bietul De Iu până la miezul nopţii, şi când se culca nu putea să adoarmă de frică, dar fără nici un folos, iar a doua zi dascălul îi dădea şi mai mult de învăţat. Slăbise băiatul şi intrase frica în el: numai ce-l vedea pe dascăl, că uita tot ce învăţase. Şi bătaia se înteţea tot mai mult, iar băiatul trăia cu frica în sân. într-o seară trecuse de miezul nopţii, dar De Iu tot învăţa, când a simţit aşa, dintr-odată, că i se face capul din ce în ce mai mare şi mai greu. Îi era aşa de somn, încât de-abia se mai ţinea pe picioare, dar strângea din ochi şi încerca să se ţină tare, până ce a adormit cu capul pe masă. Şi a visat că dascălul se îndrepta ameninţător către el, cu linia în mână. De frică s-a trezit, s-a frecat la ochi şi a văzut că în faţa lui se afla o fată cu faţa ca o piersică pârguită, care zâmbindu-i i-a spus:      - Pe mine m-a adus vântul şi văzând că-i lumină, am intrat. Lasă-mă să înnoptez la tine!      Speriat, De Iu a răspuns:      - Nu se poate, nu se poate! Nu pot să te găzduiesc! Caută-ţi un loc în altă parte!      Dar fata, nici gând să se mişte:      - Cum de nu-ţi este milă de mine? Vin aşa de departe şi nu cunosc pe nimeni, unde să mă duc?      Nemaiputând răbda, băiatul a zis:      - Nu-i vorba că n-aş vrea să te las să înnoptezi aici. Dar ce ştii tu câte necazuri am eu! Dacă mâine nu ştiu cărţile acestea pe dinafară şi mai află dascălul că am găzduit o fată, mă omoară în bătaie.      Făta a început să râdă:      - Să înveţi lecţia pe dinafară e o treabă foarte uşoară. De Iu, înfuriat i-a răspuns:      - Dacă zici că e treabă uşoară, învaţ-o tu, să te văd! Fata a luat cartea, a citit o dată, a închis-o şi a spus lecţia pe dinafară. De Iu a rămas uluit cât de repede a învăţat fata.      Atunci, aceasta i-a spus:      - Dacă mă asculţi, îţi garantez că mâine ai să ştii lecţia. Şi acum nu te mai chinui toată noaptea. De Iu nu mai putea de bucurie şi de mirare.      Fata a deschis gura şi a scuipat o perlă mică, zicându-i:      - Ţine-o în gură, dar nu cumva s-o înghiţi.      Băiatul a încuviinţat, şi-a băgat perla în gură şi a simţit că, şi fără să citească, ştia toată cartea pe dinafară. Uşurat, a început să vorbească şi să râdă cu fata.      Înainte, de unul singur, noaptea-i părea nesfârşită, dar acum, în doi, nici n-a simţit când s-a luminat de ziuă.      De Iu s-a spălat pe faţă, a băgat perla în gură, a luat cartea şi s-a dus la dascăl. Acesta a aşezat linia pe masă şi l-a pus pe băiat să spună lecţia. De Iu nu mai tremura ca altădată şi a spus lecţia fără nici o greşeală de la început până la sfârşit. Dascălul a rămas mulţumit şi i-a dat pentru a doua zi de două ori pe atâtea lecţii de învăţat.      A fost pentru prima dată când n-a luat bătaie de când începuse să înveţe cu acel dascăl. S-a întors în grabă în camera lui, unde-l aştepta fata plină de bucurie, şi i-a înapoiat perla. Seara n-a citit decât o dată lecţia şi o ştia pe dinafară. Fata era foarte isteaţă şi toată noaptea i-a povestit fel de fel de lucruri, aşa că de-abia în zori a adormit o clipă şi apoi, cerându-i fetei perla, s-a apucat să mai repete o dată. Nici în ziua aceea De Iu n-a luat bătaie şi dascălul i-a dat şi mai mult de învăţat. întorcându-se în camera lui, fata l-a primit din nou cu bucurie şi iarăşi au vorbit toată noaptea. Fata i-a spus că se numeşte Şuan Ţie şi mai are o soră care se numeşte Şuan Mei.      Ziua, De Iu trebuia să se ducă la bibliotecă şi să înveţe, iar noaptea şi-o petrecea discutând.      Aşa au dus-o ei mult timp. într-o zi, De Iu, care toată noaptea nu dormise, a aţipit cu capul pe masă. Tocmai atunci le-a văzut dascălul care a dat un strigăt. Băiatul, speriat, a început să tremure şi din nebăgare de seamă a înghiţit perla.      Când s-a întâlnit seara cu fata, aceasta, supărată, cu sprâncenele încruntate i-a zis:      - Ţi-am spus să nu înghiţi perla, dar tu ai înghiţit-o, aşa că trebuie să ne despărţim.      Mâhnit şi nedorind să se despartă de fată, De Iu a spus:      - N-ai decât să-mi tai burta şi să scoţi perla.      Îndurerată, fata l-a certat:      - Ne-am înţeles aşa de bine şi acum ce vorbe sunt astea? Nu mai pot rămâne aici şi trebuie să plec.      Băiatul a întrebat-o:      - După ce pleci, unde să te caut? Fata i-a răspuns:      - N-am să-ţi ascund nimic. În Ţiao Gi Cuo se află Muntele Celor Opt Comori. Acolo stau eu.      Băiatul s-a mirat şi i-a spus:      - N-am auzit în viaţa mea de Ţiao Gi Cuo. Poate sunt câteva mii de li până acolo. Cum ai să ajungi?      Iar fata i-a răspuns:      - Nu te îngriji de mine. Vino în curte şi ai să înţelegi cum voi ajunge.      Şi vocea-i devenea din ce în ce mai slabă. L-a apucat pe băiat de mână şi l-a dus în curte. Acolo a desenat o cruce pe pământ şi ş-a aşezat în mijlocul ei, apoi a zis: Vino, vântule de răsărit, şi tu, vântule de apus, şi duceţi-mă aşa cum am venit. Şi deodată s-a iscat un vânt şi fata a început să plutească precum frunzele copacilor, apoi s-a ridicat în văzduh şi s-a făcut nevăzută.      Băiatul s-a uitat lung după ea, apoi s-a frecat la ochi şi a intrat în casă. Toată noaptea n-a dormit de supărare şi nici mâncarea nu i-a tihnit. Ziua şi noaptea se gândea la Şuan Ţie, iar când adormea o visa. Ar fi vrut să plece după ea, dar nu ştia unde se află acel loc, iar părinţii erau ' cu ochii pe el. Dar cu toate că nu dormea şi nu mânca mai nimic, acum era mai zdravăn decât înainte. Ţinea minte tot ce învăţa şi ştia să şi răstălmăcească. Cum punea mâna pe pană, literele se aşterneau pe hârtie, aşa că dascălul a fost nevoit să recunoască în faţa tatălui că l-a învăţat tot ce trebuia să ştie spre a putea să plece la examenul de demnitar. Părinţii i-au făcut băiatului bagajele, iar acesta, deşi nu prea avea tragere de inimă, se gândea că totuşi după ce va fi demnitar va scăpa de sub ochii părinţilor.      A luat examenele la toate gradele şi împăratul a vrut să-l numească demnitar în capitală, dar el a cerut să fie trimis în cel mai îndepărtat colţ de ţară. Împăratul l-a trimis în Iun Nan, în partea de miazăzi a ţării. În drum spre Iun Nan, băiatul a văzut că munţii erau din ce în ce mai falnici şi mai împodobiţi, apele mai liniştite şi mai limpezi, aşa că s-a gândit că nu mai e mult până la Ţiao Gi Cuo. Unde ajungea întreba de numele acestui loc, dar nimeni nu putea să-i dea un răspuns. într-o zi a întâlnit un bătrân vânător care i-a spus că Muntele Celor Opt Comori se afla la câteva mii de li depărtare. L-a descusut pe vânător cum se poate ajunge acolo şi a plecat mai departe.      A mers aşa două zile şi două nopţi, iar a treia zi a văzut cum satele se răresc şi pe drum erau din ce în ce mai puţini trecători. După un timp a întâlnit un flăcău cam de vârsta lui care stătea tolănit la marginea drumului. Acesta era galben de parcă n-avea picătură de sânge în el. De Iu s-a gândit că poate e bolnav sau a fost jefuit de hoţi şi apropiindu-se de el l-a întrebat:      - Ce stai aici întins, frăţioare, vrei cumva să te ajut să te ridici?      Dar flăcăul i-a răspuns:      - Nu cumva să mă ridici! Eu sunt un om care n-are inimă.      De Iu s-a apropiat şi s-a uitat la pieptul lui. Flăcăul îşi acoperea cu amândouă mâinile pieptul din care-i fusese scoasă inima.      De Iu a vrut să plece mai departe, dar şi-a dat seama că flăcăul rănit pare un om bun care are nevoie de ajutor. Apoi l-a întrebat:      - Spune-mi, băiete, cu ce pot să te ajut?      Flăcăul l-a rugat pe De Iu să se aşeze lângă el, zicându-i:      - Am să-ţi povestesc prin tot ce am trecut eu. În viaţa mea am întâlnit cel mai rău duh şi cea mai frumoasă femeie.      De Iu s-a aşezat şi flăcăul i-a povestit păţania lui. Pe băiat îl chema Uang Gi şi era singurul copil la părinţi. Cu trei ani înainte, mama-i murise şi, răpuşi de durere, el şi tatăl lui au hotărât să se ducă la templu să ardă mirodenii în amintirea mamei. Au plecat înainte de revărsatul zorilor şi după o bucată de drum au ajuns la templul Regelui de Jad. După ce au ars mirodeniile au ieşit în curtea templului şi, deodată, de după o piatră albă a apărut o mândreţe de femeie care a început să le zâmbească. Tatăl a întrebat-o de unde vine şi ea a răspuns că vine din spatele pietrei; a întrebat-o pe cine mai are acasă şi ea a răspuns că nu mai are pe nimeni. Apoi femeia-a plecat.      A doua zi, tatăl a trimis peţitori la casa femeii, iar aceasta era deja pregătită pentru peţit şi-i aştepta la poartă.      În aceeaşi zi, peţitorii au adus-o în casa tatălui. La puţin timp, tatăl a plecat după treburi. Rămânând singură, femeia şi-a pipăit faţa care deîndată s-a alungit şi s-a schimonosit, iar unghiile i-au crescut şi s-au prefăcut în nişte cârlige. Aceasta a întins mâinile să-l prindă pe Uang Gi, care de-abia a scăpat cu fuga. Seara, băiatul a povestit tatălui totul, dar acestuia nu i-a venit să creadă. De atunci, Uang Gi n-a mai îndrăznit să se arate în faţa mamei vitrege în lipsa tatălui.      Au trecut câteva luni. Într-o zi, femeia, ştergându-şi lacrimile, a început să se plângă tatălui:      - Cu toate că nu-mi este fiu bun, eu îl socotesc ca şi copilul meu, iar el nici măcar mamă nu-mi zice.      Auzind aceasta, tatăl, de teamă că Uang Gi o va supăra pe mama vitregă dacă va rămâne acasă, îl trimitea în fiecare zi la pădure să strângă vreascuri şi să taie iarbă. In pădure întâlnea zilnic o fecioară care se plimba de colo până colo, apoi se mai oprea din loc în loc şi îngâna ceva, iar câteodată îi arunca priviri furişe.      Într-o seară, când s-a întors acasă, a auzit-o plângând pe mama vitregă care îi spunea tatălui:      - Dacă vrei să-l păstrezi pe fiul tău, am să plec eu, iar dacă mă vrei pe mine, trebuie să-mi dai inima lui.      Auzind aceste cuvinte, Uang a vrut să intre să se măsoare cu mama vitregă, dar tatăl său l-a oprit. A doua zi a plecat din nou după vreascuri. Era mâhnit peste poate şi se gândea: „Dacă voi pleca de acasă poate că zgripţuroaica îl va pierde pe tata; dacă voi rămâne, poate că tata cu mâna lui mă va pierde pe mine". Tot gândindu-se şi socotindu-se, s-a pomenit în pădurea de sălcii şi amărât foc a oftat: „Munţii pot fi mutaţi, apele îşi pot schimba cursul, numai necazul meu este greu de urnit".      Ridicându-şi capul, a văzut în faţa lui o fecioară care venea înceta spre el şi cu blândeţe l-a întrebat:      - Ce alt lucru mai greu există pe lume decât să muţi munţii şi să schimbi cursul apelor? Băiatul nu i-a răspuns, gândindu-se că aceasta este totuşi o fată şi încă prea tânără şi nu i-ar putea fi de folos cu nimic.      Atunci fata i-a spus:      - Ştiu ce te frământă. Află că mama ta vitregă este zgripţuroaica din munţii de miază-noapte-apus şi vrea să-ţi mănânce inima. Dacă mă vei asculta, zgripţuroaica nu va putea să te piardă. A deschis mâna şi i-a dat băiatului o biluţă argintie, spunându-i: Zgripţuroaica îl va pune pe tatăl tău să-ţi scoată inima, dar tu să iei biluţa şi să spui: ,,Prefă-te!" şi biluţa se va preface într-o inimă pe care s-o dai tatălui tău, iar tu să fugi în pădurea de sălcii, unde vei găsi un cal. Să încaleci şi să nu te opreşti până când nu se va opri calul singur.      Băiatul s-a întors acasă. Zgripţuroaica se jelea de mama focului. Oftând, tatăl l-a luat de mână, a ieşit din curte şi au mers, au mers până au ajuns în pădurea de sălcii. La umbra unei sălcii se afla un cal care aştepta.      Atunci băiatul a spus:      - Tată, aşa-i că zgripţuroaica ţi-a spus să-mi smulgi inima?      Tatăl lui nu se putea opri din plâns.      - Nu mai plânge, tată, ştiu că-ţi este greu să îndeplineşti porunca zgripţuroaicei. Şi aşa cum i-a spus fata, a scos biluţa care s-a prefăcut într-o inimă pe care a dat-o tatălui său, iar el a încălecat şi a plecat în goana calului.      După un timp a auzit un vaiet, calul continua să gonească, dar plânsetul se auzea din ce în ce mai aproape, parcă ar fi fost la urechea lui. Fără să-şi dea seama, a oprit calul şi când s-a uitat înapoi a văzut o femeie îmbrăcată în alb, cu un coş pe mână, care s-a oprit în faţa calului şi a început să se jeluiască:      - Doamne, doamne, mi-a murit bărbatul şi soacră-mea m-a trimis după iarbă-fără-miez, fie-ţi milă de mine şi spune-mi unde să găsesc iarba-fără-miez.      Uang Gi i-a spus:      - Nu mai întreba pe nimeni, vieţuitoarele fără inimă mor, iar iarba piere, atunci cum să găseşti iarba-fără-miez?      Cum a spus aceste cuvinte, calul s-a şi prăbuşit şi n-a mai putut fi ridicat. Femeia a aruncat coşul, şi-a pipăit faţa cu mâinile şi deodată faţa i s-a schimonosit, iar unghiile i s-au lungit ca nişte căngi.      Atunci, zgripţuroaica a strigat:      - M-ai păcălit dându-mi o inimă falsă, dar acum ai să mi-o plăteşti! Şi s-a aruncat asupra băiatului, prinzân-du-l în căngi şi smulgându-i inima.      Când şi-a revenit, alături de el se afla fecioara. Ea nu l-a dojenit pentru că nu i-a ascultat sfatul, ci doar a spus:      - Ceea ce a înghiţit zgripţuroaica nu era o inimă falsă, ci o potcoavă în opt colţuri, iar ea deja a murit. Dar tu acum eşti un om fără inimă. Eu am să plec la cele opt insule din cele patru mări, să caut iarba vie care-ţi va ajuta să-ţi crească din nou inima. De data asta, te rog foarte mult să-mi asculţi sfatul! Şi s-a făcut nevăzută.      După ce a terminat de povestit, Uang Gi, tulburat, a întrebat:      - Spune-mi, poate fi cineva mai bun decât ea?      Ascultând povestirea lui Uang Gi, De Iu şi-a adus aminte de Şuang Ţie şi a oftat:      - Şi eu am întâlnit o asemenea fată şi nu ştiu dacă în viaţa asta o voi mai întâlni vreodată. Dar n-a apucat să termine că s-a stârnit un vânt care a aşezat uşor pe pământ o fecioară.      Înmărmurit de bucurie, De Iu a strigat-o:      - Şuang Ţie!      Dar fata, ca şi când nu l-ar fi auzit, s-a îndreptat spre Uang Gi şi a presărat deasupra lui iarba vie, iar acesta s-a ridicat din iarbă plin de vigoare.      De Iu, plin de îngrijorare, gândindu-se că fata poate s-a îndrăgostit de altul, a mai strigat-o o dată:      - Şuang Ţie, de ce nu vrei să-mi răspunzi? Fata l-a privit mirată şi i-a spus:      - Ţi se pare, băiete, eu sunt Şuang Mei, pe sora-mea o cheamă Şuang Ţie. Dar tu eşti cumva De Iu?      Bucuros că totuşi e pe urmele fetei de care se îndrăgostise, băiatul a întrebat-o:      - Unde este sora ta? Unde se află Muntele Celor Opt Comori?      Şuang Mei i-a luat pe cei doi şi, trecând de pe o culme de munte pe alta, când a răsărit luna au ajuns la poalele unui munte falnic. De jur-împrejurul acestui munte se întindea o apă limpede cum e cristalul. Pe munte se aflau brazi argintii printre care sclipea un pavilion înconjurat de nouraşi. Şuang Mei a făcut cu mâna un semn şi din tufişul de papură s-a desprins o bărcuţă care s-a apropiat cât ai clipi de mal. Din barcă au coborât două fecioare frumoase de picau, apoi au urcat cu toţii în barcă. La picioarele muntelui erau aşteptaţi de mulţi oameni care au început să le vorbească cu prietenie. De Iu a început să iscodească în dreapta şi în stânga, dar printre atâtea fete frumoase nu o vedea pe Şuang Ţie. Apoi au urcat cu toţii la pavilion, în poarta căruia îi aştepta un bătrân.      Şuang Mei a spus:      - Acesta este De Iu! Iar bătrânul a răspuns:      - Bine aţi venit! Intraţi în curte.      De Iu a intrat în prima curte şi din prima în a doua şi din a doua în a treia până a ajuns într-o cameră de oaspeţi mare şi răcoroasă. Acolo, bătrânul l-a ospătat pe cinste. Băiatul, însă, era cu gândul la Şuang Ţie şi se tot mira de ce nu mai apare odată. După ce au fost strânse bucatele, bătrânul i-a spus:      - Pari foarte obosit şi ar trebui să te odihneşti. N-a terminat bine de spus aceste vorbe şi băiatul s-a trezit condus într-o cameră liniştită, împodobită cu lucruri din lac roşu şi argint filigranat, dar fata tot nu era. L-a cuprins îngrijorarea şi cu greu a adormit.      Nici a doua zi dimineaţa Şuang Ţie nu s-a arătat. Bătrânul a spus din nou:      - Şuang Mei, du-i pe băieţi la Muntele de Răsărit să se mai distreze!      După ce au ieşti din curte, De Iu a întrebat:      - Unde este Şuang Ţie, de ce nu se arată deloc? Dar Şuang Mei s-a făcut că nu aude. I-a dus pe cei doi la Muntele de Răsărit: la poalele muntelui curgeau ape cristaline; pe munte erau numai flori. O mulţime de fete îmbrăcate în straie roşii şi verzi, fie că şedeau, fie că se plimbau pline de veselie. De Iu nu avea ochi să le vadă. Şuang Mei şi Uang Gi se ţineau de mână şi se bucurau, dar el se simţea şi mai singur.      A treia zi, bătrânul a îndemnat-o pe Şuang Mei să-i ducă pe cei doi la Muntele de Apus. Muntele era acoperit cu bambus, iar stâncile erau mai frumoase decât cele pictate în tablouri. Fetele care se plimbau pe munte erau tot atât de frumoase ca Şuang Ţie. Şuang Mei şi Uang Gi erau şi mai fericiţi, iar De Iu şi mai întristat.      A patra zi, bătrânul a trimis-o pe Şuang Mei cu băieţii la Muntele de Miazăzi. Când au ieşit din curte, nemaiputându-se stăpâni, De Iu a spus:      - Degeaba îmi arăţi toate frumuseţile, mai bine mi-ai arăta-o pe Şuang Ţie. Pentru ea am venit aici!      Ascultându-i, Şuang Mei s-a schimbat la faţă şi a zis:      - Am să-i spun lui Şuang Ţie că vrei s-o vezi şi să vedem care e părerea ei.      Apoi fata parcă ar fi zburat, aşa de repede a ajuns la Muntele de Miazănoapte, de unde s-a întors cu răspunsul că Şuang Ţie vrea să-l vadă pe băiat.      Au plecat împreună la Muntele de Miazănoapte. Aici au intrat într-o peşteră de piatră. În fundul peşterii, pe o piatră, stătea căţărată o vulpe roşie care a sărit jos şi le-a ieşit în întâmpinare. Şuang Mei a spus:      - Aceasta este Şuang Ţie!      Cuprins de durere, De Iu s-a aplecat şi a luat vulpea în braţe. Şuang Mei a spus:      - Şuang Ţie nu mai are perla, de aceea nu a mai putut să-şi recapete înfăţişarea omenească. De atunci s-a izolat aici, de unde n-a mai ieşit şi cu nimeni nu s-a mai văzut.      Pe De Iu l-au podidit lacrimile, iar vulpea a început să plângă şi ea. După un timp, Şuang Mei a spus:      - E timpul să plecăm.      Vulpea a sărit din braţele lui De Iu, dar acesta, cu inima grea, a spus:      - Din cauza mea a ajuns Şuang Ţie ceea ce este şi stă închisă în această peşteră rece de atâta timp. Nu pot s-o părăsesc. Şi a luat din nou în braţe vulpea.      Văzând aceasta, Şuang Mei a zis:      - Dacă o mai iubeşti pe Şuang Ţie, aşteaptă aici şi eu mă voi duce în pădurea de pe Muntele de Miazănoapte şi oricât de tare va fi vântul, oricât de mare zăpada, nu mă voi întoarce până nu voi aduce cu mine iarba care să dea înapoi perla. Şi s-a făcut nevăzută.      De Iu a aşteptat în peştera de piatră o zi, apoi o altă zi, şi în cea de-a treia zi, deodată, a apărut în faţa lor Şuang Mei. În mână ţinea un fir de iarbă şi i-a spus lui De Iu:      - Dacă vei roade acest fir de iarbă, vei putea să scoţi perla înghiţită.      De Iu a luat degrabă iarba şi a pus-o în gură, dar iarba era mai amară decât fierea. Băiatul nu s-a dat bătut şi a înghiţit-o toată. Atunci a simţit un zgomot în pântece şi când a deschis gura, a scuipat perla lui Şuang Ţie. Vulpea s-a ridicat în două picioare şi s-a prefăcut din nou în fecioară. E greu de descris bucuria celor doi.      În aceeaşi zi a fost mare sărbătoare: nunta celor două perechi care au trăit în fericire până la adânci bătrâneţi.

     În apropierea pădurilor de pe Muntele Ţin trăia odată un fecior mândru, Iang U, cu bătrâna lui mamă. Iang U se născuse pe malul Fluviului Galben. Într-un an, apele fluviului s-au revărsat, pustiind totul. Atunci mama şi-a luat băiatul şi ce a mai putut salva de furia apei şi au plecat în căutarea unui loc liniştit. Aşa au ajuns ei aici. De mic copil, Iang U o ajuta pe mama sa: ba strângea vreascuri din pădure, ba prindea peşte din râu. În fiecare zi se ducea în pădure, dar niciodată n-a străbătut-o până la capăt. În acea zi de toamnă, frunzele copacilor se împodobiseră cu toate culorile: de la galbenul aurului până la roşul curmalelor. Tot strângând vreascuri, a ajuns pe nesimţite într-un loc, în care nu mai fusese: aici creşteau nenumăraţi pomi de şâţî* încărcaţi de fructe aurii. Deşi era după amiază, razele soarelui aveau strălucirea dimineţii, raze şi fructe se îmbinau într-o armonie de culori. Iang U s-a căţărat în pom şi a cules multe fructe să le ducă mamei lui. Cum a intrat pe poartă, a strigat:      - Bucură-te, mamă, de Anul Nou vom avea şi noi băutură.      Mama s-a bucurat nespus.      Băutura preparată din şâţî era aşa de gustoasă şi de parfumată, încât de departe i se simţea aroma. În noaptea de Anul Nou, bătrâna a spus:      - Băiete, în afară de băutură de şâţî* [*Pom fructifer specific Chinei] şi nişte legume nu avem altceva în seara asta.      Băiatul a adus băutura şi, cum a ridicat capacul, mireasma s-a răspândit în toată casa. Dar nici n-a apucat să toarne în castroane că uşa casei s-a deschis încetişor şi un flăcăiandru a intrat zâmbind. S-a aşezat la masă şi parcă aştepta să bea din băutură.      Iang U gândea: „De sărbători, cu cât sunt oameni mai mulţi, cu atât e mai vesel". Şi i-a zis băiatului:      - Dacă vrei, rămâi să petrecem împreună Anul Nou!      Băiatul a răspuns:      - Dar frumos mai miroase băutura asta! Şi a ridicat castronul, golindu-l. Bucuros, Iang U l-a umplut din nou. Şi aşa au petrecut până s-a luminat de ziuă.      Atunci flăcăul s-a ridicat şi a spus:      - Frate, mâine la miezul nopţii să aprinzi lumânarea şi voi veni îndată. Şi s-a făcut nevăzut.      A doua zi la miezul nopţii, Iang U a aprins lumânarei şi a ieşit în întâmpinarea oaspetelui. Dar cum a deschis uşa a dat cu ochii de o masă încărcată ci toate bunătăţile pământului. Flăcăul era aşezat la masă şi i-a făcut semn cu mâna. A ieşit şi bătrâna şi mută de uimire a întrebat:      - Ce-i asta, fiule?      Iar flăcăul i-a răspuns:      - Mătuşico, toate astea le-am adus pentru dumneata. Şi am adus şi pentru Iang U un dar.      Şi zicând acestea, a vârât mâna în cingătoare şi a scos o bucată de aur mai mare decât limba unei vaci. Frate, ia-o! E de pe Muntele Dragonului cel Negru. Tot muntele acesta e din aur, dar e păzit de un dragon negru şi nimeni nu se poate apropia. Iar acum trebuie să ne despărţim      Iang U s-a uitat la bucata de aur care strălucea de-ţi lua ochii şi cu părere de rău a spus:      - Frate, dacă ai alte treburi, du-te! Dar dacă vreodată îmi va fi dor de tine, te-aş putea găsi?      - E uşor să mă găseşti. Să intri în pădure şi să faci o sută de paşi, apoi să te aşezi cu faţa spre soare-apune şi să mă strigi de trei ori şi voi veni negreşit.      Mamă şi băiat l-au petrecut pe flăcău. Peste puţin s-a făcut 15 ale lunii* [15 ianuarie - sărbătoarea lampioanelor]. În acea seară, mama a pregătit mâncare de sărbătoare, Iang U şi-a făcut un lampion din hârtie roşie şi a plecat în pădure să-l caute pe flăcău, să petreacă împreună. Umbrele copacilor se întindeau înaintea lui, zăpada scârţâia sub picioare. A numărat o sută de paşi şi s-a oprit. S-a aşezat cu faţa spre soare-apune, şi-a potrivit vocea şi a strigat de trei ori:      - Frate!      Nici n-a apucat să termine că s-a pomenit cu flăcăul în faţa lui. Amândoi s-au bucurat foarte mult.      La înapoiere, bătrâna îi aştepta cu toate mâncărurile tradiţionale. După ce au mâncat şi au băut, bătrâna a zis:      - Am auzit că în oraşul Iang Giou în fiecare an la 15 ianuarie este mare sărbătoare de ziua lampioanelor. Oare o fi adevărat?      Iang U a adăugat:      - Am auzit că lampioanele din Iang Giou sunt cele mai frumoase.      Flăcăul a răspuns:      - Aşa e frăţioare. Cum în seara asta nu avem nici o treabă, să mergem şi noi să privim!      Bătrâna s-a speriat auzindu-i:      - De aici şi până la Iang Giou sunt câteva mii de li şi chiar dacă ar fi numai câteva sute de li tot n-aţi putea ajunge în seara asta.      Flăcăul a râs:      - Nu ne trebuie prea mult timp să ajungem la Iang Giou. Frăţioare, urcă-te în spatele meu. Plecăm mai devreme să ne întoarcem mai devreme şi la înapoiere o să apucăm să mai tragem şi un pui de somn. Flăcăul l-a luat pe Iang U în spate, a ieşit afară şi după câţiva paşi s-a făcut nevăzut. Până să iasă mama pe poartă, ei ajunseseră la câteva sute de li distanţă. Pământul era acoperit de zăpadă albă, iar pe cer strălucea luna: pe zăpadă sclipeau lampioane roşii, iar pe cer sclipeau stelele cristaline. După puţin timp, cei doi au ajuns la Iang Gîou, In oraşul acesta curgeau ape limpezi, cristaline, şi se înălţau clădiri vechi cu acoperişurile răsucite. Pe străzi, pe poduri, erau agăţate tot felul de lampioane: în formă de leu, de lotus, de flori, de peşti exotici, de fluturi, de rodii. Era mai lumină decât ziua. Tot uitându-se ba la una, ba la alta, cei doi au ajuns la un pod de jad unde se strânseseră câteva sute de oameni. S-au îngrămădit şi ei printre ceilalţi şi au văzut prinse de capetele podului două lampioane nemaipomenit de frumoase, care străluceau de-ţi luau ochii. Iang U a rămas mirat:      - Oare ce mâini măiestre au făcut aceste lampioane?      Ascultând mai bine ce vorbeau oamenii, Iang U a înţeles că lampioanele au fost făcute de fecioara San San din acel oraş şi s-a gândit: „Având mâini atât de îndemânatice, cât de înţeleaptă trebuie să fie acea fecioară!"      Flăcăul l-a apucat pe Iang U de mână şi l-a scos afară din îngrămădeală, apoi i-a şoptit:      - Acum te duc să vezi acea fecioară cu mâini de aur. Înfricoşat, Iang U a zis:      -- Dar cum să mergem la fecioară, dacă n-o cunoaştem? Şi apoi nimeni nu ne va lăsa să intrăm.      Dar flăcăul îl trăgea mereu de mână, zicându-i:      - Vino cu mine, nu-ţi fă griji! Şi l-a tras până au ajuns în faţa unei porţi uriaşe. Apoi i-a dat o rămurică cu două frunze şi i-a spus: Această rămurică te face nevăzut. Gând o ţii în mână, nu te poate vedea nimeni.       Au trecut prin prima poartă, apoi prin cea de-a doua şi nici paznicii, nici slujnicele care duceau tăvi cu ceai nu i-au văzut. Au intrat apoi într-un pavilion plin cu tot felul de oglinzi şi cufere. Pe un pat şedea fecioara San San. Iang U era cât pe-aci să strige: „Ce minune de fată!"      San San era într-adevăr minunată. Dar era foarte supărată şi lacrimile-i curgeau şiroaie.      A întors încetişor capul şi, uitându-se pe fereastra, a şoptit:      - Oh, tată, oare de ce nu te gândeşti cui vrei să dai propria-ţi fiică?      In acel moment, flăcăul a zis:      - Surioară, nu mai fi supărată, am venit să te peţesc. San San s-a uitat mirată în jur, nevăzând pe nimeni.      Apoi a întrebat:      - Oare îmi vorbeşte un diavol sau un zeu? Iar flăcăul i-a răspuns:      - Băiatul pe care ţi l-am adus nu e nici diavol, nici zeu, el este un om bun.      Şi zicând aceasta a luat rămurica din mâna lui Iarig U care s-a trezit faţă în faţă cu fata. Aceasta a rămas încântată de băiat şi tare ar fi vrut să se mărite cu el, dar nu ştia ce vor zice tata, mama, fratele şi cumnata ei.      În timpul acesta s-au auzit paşi şi Iang U s-a speriat, mai ales văzând că flăcăul nu mai era alături de el. Noroc că pe masa de alături se afla încă rămurica. A apucat în grabă rămurica şi în momentul acela s-a deschis uşa şi când slujnica a intrat nu a văzut pe nimeni.      În acea seară, Iang U a rămas în casa lui San San. A doua zi, slujnica i-a adus lui San San masa. Iang U din nou s-a făcut nevăzut cu ajutorul ramurii. Dar mâncarea pentru o persoană nu le ajungea la amândoi. Atunci San San i-a spus slujnicei:      - Mi-a plăcut mâncarea, să aduci mai multă!      A doua oară a adus mâncare cât pentru trei inşi şi cei doi au dat-o iarăşi gata. Văzând acestea, slujnica a intrat la bănuială. Oare ce s-a întâmplat cu fata care mânca aşa puţin, iar acuma mănâncă cât trei? Şi aşa mânca acum zi de zi. Nu numai slujnica a intrat la bănuială, ci şi părinţii fetei. Şi au început să se mire cum de fata lor mănâncă atât de mult şi stă tot timpul închisă în casă. Într-o zi, mama fetei s-a furişat până la uşa acesteia şi a tras cu urechea. Mare i-a fost uimirea când a auzit înăuntru o voce de bărbat. Atunci a dat buzna, dar a rămas şi mai uimită când, în cameră, în afară de fata ei n-a mai văzut pe nimeni.      Liniştită, fata i-a spus:      - Mamă, nu e nici un străin aici, ţi s-a părut!      Bătrâna n-a crezut-o şi a început să caute peste tot, dar n-a găsit nimic. Seara, bătrâna i-a povestit totul soţului său. Acesta, când a auzit, a sărit în sus de trei gean-guri şi s-a jurat că-şi îngroapă fata de vie. Bătrâna a încercat să ţină partea fetei şi cei doi au început să se certe. Auzind gălăgie, fratele fetei s-a dus să-i liniştească pe cei doi bătrâni şi a aflat despre ce este vorba. S-a întors în camera lui şi i-a povestit nevestei. Apoi, supărat, a adăugat:      - Trebuie omorâtă în bătaie!      Nevasta s-a arătat nemulţumită de hotărârea lui şi a socrului şi a spus:      - De ce s-o îngropaţi de vie sau s-o omorâţi? Mai află lumea şi vă mai faceţi şi de râs. Cel mai bine ar fi sa ardă. Putem să dăm foc pavilionului şi zicem că-i foc ceresc, drept pedeapsă. Zis şi făcut. Când s-a înnoptat, ei au pus foc pavilionului.      Peste noapte, cei doi s-au trezit în fum şi flăcări. Iang U şi-a amintit pe loc de flăcăul care-l mai ajutase şi altă dată şi a strigat:      - Frate, frate, vino în grabă de ne scapă!      Nici n-a apucat să termine de strigat că s-au trezit cu o pasăre mare care s-a lăsat lângă ei şi i-a luat pe aripi, ridicându-se în văzduh. În acest timp, întregul pavilion se prăbuşea în flăcări. Pasărea i-a adus pe cei doi până la muntele Ţin Şan şi i-a lăsat în poarta casei lui Iang U. Apoi a bătut din aripi şi pe loc s-a prefăcut în feciorul cel inimos.      Iang U a exclamat:      - Tu erai, frate?! Flăcăul a răspuns:      - În aceste zile n-am părăsit oraşul Iang Giou, spre a fi mai aproape de tine. Acum se cade să mă duc şi eu acasă. N-a mai aşteptat ca Iang U să-i mulţumească. A intrat în pădure şi s-a făcut nevăzut.      Bătrâna Iang îşi aştepta cu dor feciorul. Văzându-l că se întoarce împreună cu nora, i-au dat lacrimile de bucurie.      Se împrimăvărase. începuseră ploile de primăvară. Cum s-a mai încălzit vremea, după vechiul obicei, Iang U a plecat în pădure să culeagă vreascuri. S-a căţărat într-un copac să taie uscături când a început o vâltoare puternică ce era cât pe-aci să-i dea jos. După ce a trecut vâltoarea, dinspre miazănoapte-răsărit s-a ridicat un nor întunecat care ducea cu el un dragon negru. De câte ori îşi mişca dragonul coada, cerul era străbătut de tunete şi fulgere. Fiara s-a dus direct la rădăcina unui brad. Uitându-se într-acolo, Iang U a văzut că nu departe de el, sub acel brad, nu era altcineva decât flăcăul cel inimos. Acesta se lupta din toate puterile cu Dragonul cel Negru. Ian U a zvârlit cu putere toporul asupra dragonului şi l-a tăiat în jumătate: capul dragonului se zbătea într-o parte şi coada în alta.      Băiatul a coborât îndată din copac şi a fugit la feciorul cel inimos. Acesta a grăit:      - Frăţioare, acesta este Dragonul cel Negru de pe Muntele Dragonului. De data asta, tu m-ai salvat pe mine: Şi acum iarăşi trebuie să ne despărţim. Am de colindat mări şi ţări.      Iang U parcă nu s-ar mai fi despărţit de el. Mai prinzând curaj, la plecare l-a întrebat:      - Frate, te cunosc de mult timp. Acum, că ne despărţim din nou, spune-mi, oare eşti om sau zeu? Flăcăul i-a răspuns cu următoarele stihuri:           Iang U cel arătos      Cu Spiritul Vulpii s-a împrietenit,      La Iang Giou împreună au fost,      Acolo Iang U şi-a găsit omul iubit.

       Într-un sat, nu se ştie dacă din nord sau din sud, trăia un flăcău vesel şi priceput, pe care-l chema Şî Tun. În primăvară îşi adusese mireasă, pe nume Yu Hua, frumoasă ca o perlă şi neîntrecută la lucru. Şi traiul lor era mai dulce decât mierea. Şî Tun avea însă o mamă vitregă, rea cum nu s-a mai văzut. Mâncarea pe care o pregătea Yu Hua nu era niciodată potrivită pentru gustul soacrei; ba era prea sărată, ba era nesărată, iar când nu era nici sărată, nici nesărată, nu avea nici un gust. Când orezul era fierbinte, se plângea că nora vrea s-o opărească, când nu era, ocăra nora zicând că-i dă orezul rece. Iar când Yu Hua îi ducea mâncarea nici prea caldă, nici prea rece, o certa că a adus-o prea târziu. Oricâtă treabă ar fi făcut Yu Hua, soacra era nemulţumită, şi de multe ori îşi bătea nora. Şî Tun era mai mâhnit decât dacă l-ar fi certat şi bătut pe el. Pe vremea aceea soacrele puteau să-şi bată nurorile, iar feciorii nu aveau voie să se amestece.      Yu Hua slăbea şi se înnegrea văzând cu ochii. într-o zi, întorcându-se acasă, Şî Tun o găsi pe Yu Hua plângând amarnic.      Privindu-şi bărbatul Yu Tua îi spuse:      - Şî Tun, eu nu mai pot răbda. Numai dragostea pentru tine mă mai ţine aici.      Cu inima îndurerată, Şî Tun i-a răspuns:      - Yu Hua, văd cu ochii mei cum mama vitregă îţi face zile amare. Să fugim în alt sat în noaptea asta!      Auzind aceasta, Yu Hua s-a bucurat nespus de mult. La miezul nopţii, au scos caii din grajd, au încălecat şi au plecat spre nord-vest.      Proverbul spune: „Un cal bun se poate întrece cu stelele". Aşa erau şi cei doi cai, în ciuda faptului că erau foarte slabi. Şî Tun şi Yu Hua zburau ca vântul pe spinarea lor, neştiind prin câte sate au trecut şi unde au ajuns. La un moment dat, Şî Tun îi spune calului:      - Calule, calule, n-o lua numai pe drumuri de câmpie. Treci şi pe potecuţele de munte mărginite de prăpăstii.      Calul, ca şi când ar fi înţeles vorbele lui Şî Tun, zbură ca gândul peste coastele muntelui.      La lumina zilei, au ajuns la un munte mare pe unde nu călcase picior de om. Era primăvară. Iarba de pe munte era proaspătă, toate florile înfloriseră, cocorii se roteau în cârduri pe cer, păsările ciripeau în copaci.      Yu Hua o oftat şi a zis:      - Fiecare pasăre îşi are cuibul său. Noi unde ne vom găsi cuibul?      La auzul acestor cuvinte, Şî Tun a răspuns râzând:      - Putem să ne odihnim în peşteri sau la umbra copacilor.      Au trecut astfel peste văi învăluite în ceaţă albă, peste creste de munţi înzăpeziţi şi, ajungând în vârful unui munte, Yu Hua a spus iarăşi:      - Toată viaţa nu-mi mai trebuie nimic decât să fiu mereu împreună cu tine.      Dar fiecare urcuş are şi un coborâş. La răsăritul soarelui, au dat peste o vale şi deodată caii s-au oprit. In faţa lor se afla un izvor nu prea mare, cu apa roşie şi strălucitoare ca razele lunii în nopţile senine. Florile şi iarba din jurul izvorului erau, de asemenea, de culoare roşie.      Yu Hua a simţit un miros ciudat care venea ori de la apa izvorului, ori de la florile de pe malul lui. Ea îi spuse lui Şî Tun:      - Să ne odihnim puţin, suntem obosiţi şi noi şi caii! Şi au descălecat apropiindu-se de izvorul a cărui apă era limpede cum e cristalul. Deodată, Yu Hua a simţit că i se face sete şi întinzând mâna a luat în podul palmei o înghiţitură de apă pe care a băut-o. Era mai dulce decât mierea, şi cu cât bea mai mult din apa rece, cu atât simţea o căldură cuprinzându-i tot trupul. După ce şi-a potolit setea, şi-a ridicat capul şi faţa ei era mai proaspătă decât o floare de piersic. Şî Tun era foarte mirat. Caii au început să necheze şi tinerii, întorcându-se către ei, au văzut cum aceştia, care păscuseră din iarba roşie, se îngrăşaseră de strălucea părul pe ei. Neştiind ce să creadă, temându-se şi părânduli-se ciudat în acelaşi timp, au încălecat în grabă şi au pornit-o înainte.      Acum caii alergau şi mai iute şi treceau peste culmile munţilor ca şi când ar fi mers pe drum drept. Şi au călărit aşa până ce munţii nu s-au mai văzut decât ca o dungă palidă la orizont.      Într-o seară, au ajuns într-un sătuleţ cu câteva căsuţe în care pâlpâiau luminile opaiţelor. Au descălecat şi au bătut la uşa uneia dintre căsuţe. Le-a deschis o bătrână care i-a întrebat:      - După câte văd, sunteţi străini de locurile acestea. Ce vânt vă aduce pe aici?      Yu Hua a răspuns:      - Măicuţă, venim de departe. S-a înnoptat şi-ţi cerem găzduire.      Bătrâna bucuroasă a răspuns:      - Eu sunt singură şi dacă vreţi să înnoptaţi la mine veţi dormi în camera de apus, iar eu voi dormi în cea din răsărit.      Yu Hua şi Şî Tun s-au bucurat şi au intrat în casă. Bătrâna le-a fiert orez şi supă şi le-a dat să mănânce.      Tinerii i-au povestit cum au plecat de acasă şi cum în drumul lor au întâlnit izvorul acela ciudat. Auzind aceasta, bătrâna a izbucnit în lacrimi şi a spus:      - Oh, copii, mă tem că nu veţi mai putea fi mult timp împreună. Izvorul roşu pe care l-aţi întâlnit vine tocmai din muntele roşu pe care creşte un arţar mare. Apa izvorului musteşte din rădăcinile arţarului. În fiecare an, toamna, când frunzele arţarului se roşesc, copacul se transformă într-un zgripţuroi cu faţa roşie, care are nişte ochi ca nişte comete cu care străpunge o mie de ziduri de piatră şi zece munţi înalţi. El urcă pe vârful muntelui roşu, de unde pândeşte femeile care beau din apa izvorului şi-şi alege pe cele mai frumoase să-i fie neveste. După ce se topeşte zăpada, nu numai zgripţuroiul, dar şi nevestele lui se transformă în arţari. Mă tem, fetiţo, că nu vei putea scăpa de mâna lui. Şi bătrâna plângea, plângea.      Auzind-o, Yu Hua s-a speriat cumplit. Văzând însă cât de îngrijorată e bătrâna pentru ei doi, a încercat s-o mângâie:      - Măicuţă dragă, zgripţuroiul nu va putea pune mâna pe mine!      Iar Şî Tun a adăugat:      - Măicuţă, fii liniştită, zgripţuroiul cu faţa roşie nu ne va putea despărţi.      Ştergându-şi ochii, bătrâna a spus:      - De când mi-a murit moşul sunt singură. Rămâneţi în casa mea şi-o să fim o familie.      Şî Tun şi Yu Hua au rămas în căsuţa bătrânei. Acum bătrâna nu mai ducea grija că nu are cine să-i coase hainele şi să-i strângă recolta. Şî Tun muncea la câmp, iar Yu Hua pregătea mâncarea acasă.      Zilele treceau una după alta. Au secerat grâul, au cules strugurii şi, apropiindu-se toamna, frunza arţarului a început să se înroşească. Bătrâna nu mai putea nici să doarmă, nici să mănânce de îngrijorare. Mereu număra zilele şi se ruga ca toamna să treacă mai repede. Zilele de toamnă sunt foarte scurte. Şi iată că sosi şi clipa de care se temea bătrâna. Răsărise luna. Şî Tun şi Yu Hua se înapoiaseră acasă. In ziua aceea cosiseră iarbă la câmp şi acum îngrijeau de cai. Bătrâna pregătise masa şi de-abia ieşise în curte când, deodată, din văzduh a coborât plutind o frunză roşie de arţar care a început să se rotească din ce în ce mai repede, stârnind un vârtej În mijlocul vârtejului se afla zgripţuroiul cu părul şi ochii roşii, îmbrăcat într-o mantie roşie cu mânecile până în pământ. Mişcându-şi mânecile, frunza roşie s-a transformat într-o lectică împodobită. Văzând aceasta, bătrâna a scos un strigăt şi a căzut la pământ. Şî Tun şi Ya Hua, care dădeau la cai să mănânce, au venit în grabă. Văzând fata, zgripţuroiul a izbucnit în râs, şi-a mişcat mânecile şi într-o clipă Yu Hua a şi intrat în caretă. Zgripţuroiul a mai mişcat o dată din mâneci şi careta a pornit ridicându-se în văzduh şi făcându-se din ce în ce mai mică, până când a dispărut. O dată cu ea a dispărut şi zgripţuroiul. Din văzduh i s-a auzit vocea:      - Este a mea pentru că a băut apă din izvorul meu roşu!      Bătrâna plângea, iar Şî Tun era răpus de durere. A ajutat-o pe bătrână să se ridice, spunându-i:      - Măicuţă, orice ar fi, voi aduce-o înapoi! Neputându-şi stăpâni lacrimile bătrâna-i zise:      - Copile, nu pleca. Faţă-Roşie a răpit nenumărate neveste şi nici una n-a mai putut fi găsită. Îţi jertfeşti viaţa degeaba.      Şî Tun nu i-a răspuns şi, conducând-o în casă, i-a spus:      - Fii liniştită, măicuţă, eu voi pleca totuşi degrabă în căutarea ei.      Văzând bătrâna cât este de hotărât, îi spuse plângând:      - Copile, nu poţi să pleci cu mâna goală, ia cu tine sabia asta, poate-ţi va folosi la ceva.      Şî Tun a luat sabia, a încălecat pe cal şi s-a îndreptat direct către munţii izvorului roşu. Părându-i-se că nu este purtat destul de repede, acesta îi spuse calului:      - Calule, calule, zboară dintr-o dată peste vârfurile acestor munţi! Calul a trecut în zbor peste vârfuri. Apoi, Şî Tun din nou îi spuse calului: Zboară, calule, peste văi! Şi calul a trecut ca gândul peste văi.      La lumina zilei, Şî Tun a ajuns la munţii cei mari. Dar oricât a căutat, nu a dat de urma izvorului. Lacrimile au început să-i curgă.      Şi Tun se uita cu disperare spre munţii înalţi şi-i părea rău că aceştia nu pot cuvânta să-i spună unde a ascuns-o Faţă Roşie pe Yu Hua. A urcat până în vârful munţilor şi s-a uitat în cele patru zări, dorind din tot sufletul să afle unde a dus-o Faţă Roşie pe Yu Hua. Ştergându-şi lacrimile, Şî Tun i-a spus calului:      - Calule, calule, chiar dacă ar fi să merg până la capătul lumii, tot va trebui s-o găsesc pe Yu Hua. Zboară, calule, până la muntele cel mai înalt!      Şi calul s-a avântat înainte. A zburat peste văi, peste munţi înalţi şi peste prăpăstii adânci şi, oricât ar fi fost primejdia de mare, Şî Tun nu l-a strunit. Au trecut munte după munte, dar tot n-au ajuns la muntele cel mai înalt.      Pe vârful muntelui cel mai înalt se afla o peşteră. În această peşteră o dusese Faţă-Roşie pe Yu Hua. Peştera era împodobită foarte frumos: pe pereţi atârnau tablouri cu desene de munţi şi ape, pe pat era întinsă o plapumă de brocart. Zgripţuroiul cu faţa roşie se transformase într-un învăţat cu faţa albă, frumos şi delicat. Zâmbind, el i-a spus lui Yu Hua:      - Ai băut din apa izvorului roşu şi eşti a mea. Nu te mai gândi la bărbatul tău, care nu ajunge niciodată aici.      Auzind acestea, Yu Hua a început să tremure de mânie. Şedea în peşteră şi nu auzea nici şuierul vântului, nici ciripitul păsărelelor. Inima ei ştia că, Şî Tun o caută, ghicea că Şî Tun varsă lacrimi pentru ea. Şi, deodată, a ridicat capul şi a spus:      - Deşi am băut din apa izvorului tău, nu voi fi niciodată a fa!      Faţă-Roşie a râs cu răceală.      - Mai nădăjduieşti să-ţi vezi bărbatul! Ha! Ha! Ha! Nu că mă laud, dar dacă va ajunge aici, eu singur îi voi spune să te ia cu el. După aceea a început să râdă sigur de sine. Dar întorcând capul a împietrit de mirare. Sfredelind cu privirea o mie de stânci şi zece munţi înalţi, l-a văzut pe Şî Tun călare pe cal cum zboară peste munţi întreptându-se către ei. Atunci şi-a scos cu repeziciune cingătoarea de la brâu şi, mişcându-şi mânecile uriaşe deasupra ei, cingătoarea s-a transformat într-un şarpe mare dungat care, mişcând din coadă, a alunecat afară din peşteră.      Călare pe cal, Şî Tun a mai zburat peste cinci munţi şi uitându-se în jos a văzut ceva ca două lampioane roşii. Privind mai cu băgare de seamă a văzut că era un şarpe uriaş, ai cărui ochi luminau asemenea lampioanelor. Şî Tun n-a frânat calul şi, deodată, cal şi călăreţ s-au trezit înghiţiţi de şarpe. In burta şarpelui, Şî Tun se simţea ca într-un cazan cu apă fierbinte. Scrâşnind din dinţi să-şi potolească durerea, a înfipt cu putere sabia în burta şarpelui care a început să şuiere. Ieşind din burtă, nu a văzut decât un brâu înflorat întins pe pământ.      Călare pe cal, Şi Tun a mai zburat peste doi munţi mari, apropiindu-se de muntele cel mai înalt. Faţă-Roşie tocmai îşi da ifose faţă de Yu Hua, închipuindu-şi că Şî Tun a fost mistuit de mult de cingătoarea sa prefăcută în şarpe. Dar Yu Hua plângea şi nu-i răspundea. Când a mai sfredelit o dată cu privirea a văzut că Şî Tun e din ce în ce mai aproape. Atunci a apucat în grabă un tablou cu munţi şi ape de pe perete şi, agitându-şi mâneca, din tablou s-a desprins cel mai prăpăstios şi cel mai alunecos munte, care s-a rostogolit din peşteră.      Trecând şi ultimul munte care-l mai despărţea de Faţă-Roşie, Şi Tun a văzut deodată cum se ridică în faţa lui un munte lucitor, înalt şi prăpăstios. Şî Tun nu şi-a frânat calul, căutând să treacă în zbor şi acest munte, dar deodată calul a lunecat. Băiatul a descălecat şi a început să se caţere pe munte. Dar cum ajungea cu mare greutate la mijlocul lui, aluneca în jos. Faţa i se rănise de stânci, tot corpul îl durea, dar nu s-a dat bătut. Din nou s-a căţărat şi iarăşi a alunecat în jos. Şi din nou, şi din nou. Sudoarea îi udase hainele, îi curgea în ochi orbindu-l. Atunci şi-a şters sudoarea şi a zvârlit-o jos, pe munte, iar acesta s-a făcut deodată nevăzut. Când şi-a dat însă seama, a observat că se afla într-o prăpastie, iar alături de el, a văzut agăţat de un brad un tablou cu un munte ud de sudoare. Şî Tun a încălecat pe cal şi a pornit-o mâi departe.      Dintr-o săritură, calul a şi ieşit din prăpastie. Uitându-se în sus, Şî Tun a văzut ceva roşu. Atunci a ştiut că acela e muntele roşu şi, dând frâu calului, s-a îndreptat către el. In acel timp zgripţuroiul cu faţă roşie- şi-a agitat mânecile şi, deodată, Yu Hua a încremenit. Nu mai putea nici să se mişte, nici să vorbească. Apoi şi-a fluturat mânecile către două perne brodate care au căpătat aceeaşi înfăţişare cu Yu Hua. Şi s-a făcut nevăzut. Ajungând pe creasta muntelui, Şî Tun nu a văzut decât stânci roşii şi arţari cu frunze roşii. Voia să meargă mai departe, când a dat cu ochii de o peşteră încrustată cu pietre preţioase. Şî Tun şi-a zis: „Poate că aici locuieşte Faţă-Roşie". A descălecat şi, împingând poarta de piatră care închidea gura peşterii, a pătruns înăuntru. Dar, deodată, s-a oprit. În peşteră stăteau încremenite trei fete cu gene lungi şi ochi mari ce semănau leit cu Yu Hua: toate trei îl priveau nemişcate. Îndurerat, Şî Tun a oftat şi a spus:      - Yu Hua, Yu Hua, am trecut prin nenumărate primejdii să te găsesc şi acum nu scoţi nici un cuvânt. De ce nu-mi ieşi în întâmpinare? Auzind cuvintele lui Şî Tun, Yu Hua ar fi vrut să-i spună totul, dar limba ei era ca de piatră; ar fi vrut să-i iasă în întâmpinare, dar picioarele-i erau înţepenite. Lacrimile au început să-i curgă şiroaie.      Şî Tun a înţeles pe loc că aceea este nevasta lui. S-a repezit la ea şi a luat-o în braţe scoţând-o afară din peşteră. Trupul lui Yu Hua era tare şi greu ca piatra. Din această cauză, Şî Tun nu putea să mai încalece pe cal, şi, ţinând-o în braţe pe Yu Hua, i-a spus calului:      - Calule, calule, tu cunoşti drumul pe care am venit. Să ne întoarcem acasă!      Şi au purces de îndată la drum. Şî Tun o ducea în braţe pe potecile din vârful muntelui; o ducea în braţe mergând pe stânci abrupte; o ducea în braţe trecând prin hăţişuri; trupul lui era plin de răni, dar n-ar fi lăsat nici o crenguţă s-o atingă pe Yu Hua. Au trecut astfel valea in care se afla izvorul cu apă rece şi au ajuns într-o pădure de arţari. Picioarele-i tremurau, mâinile-i amorţiseră, dar nu voia s-o lase din braţe.      Lacrimile din ochii lui Yu Hua picurau necontenit: Inima-i şoptea: „Şî Tun, Şî Tun, lasă-mă, până acasă mai sunt mii de munţi şi ape şi nu vei putea ajunge purtându-mă în braţe". Şi inima i se frângea de durere că nu poate vorbi. încercând s-o mângâie pe Yu Hua cea de piatră, Şî Tun îi spunea:      - Chiar dacă te-ai transformat cu adevărat în stană de piatră, nu te voi părăsi.      Şi ţinând-o în braţe, continua să meargă mai departe. Sub ochii lui, frunzele roşii de arţar cădeau una câte una. Şi deodată, în faţa lui apăru zgripţuroiul. Ca însufleţit de o nouă forţă, Şî Tun apucă sabia cu o mână, iar cu cealaltă o ţinea strâns pe Yu Hua.      Zgripţuroiul, care se afla la zece paşi în faţa lui, îi spuse:      - Flăcăule, inima mea e mai tare decât fierul şi piatra. Niciodată nu m-am lăsat înduioşat de nimic, niciodată nu m-am recunoscut învins, Dar astăzi, mă recunosc învins şi nu voi mai despărţi niciodată un soţ de soţia lui.      Spunând aceasta, lacrimile îi curgeau pe obraji şi, într-o clipă, se prefăcu într-un arţar înalt pe ale cărui frunze străluceau lacrimile ca nişte perle de rouă. Şi Tun o luă pe Yu Hua în braţe şi o duse sub arţar. Şi atunci ramurile arţarului începură să freamăte şi picăturile de rouă căzură pe trupul ei. Deodată, Yu Hua începu să vorbească şi trupu-i deveni la fel de mlădios ca înainte.      Amândoi încălecară pe cal care zbură peste munţii înalţi ajungând în drumul mare. Şi după puţin timp ajunseră la căsuţa bătrânei.      Şi au trăit în dragoste şi învoire multe zile. Se zice că unii oameni au mai văzut acel izvor ciudat, unele fete au mai băut din apa lui roşie, dar când s-au înroşit frunzele arţarului acesta nu s-a mai transformat niciodată în zgripţuroi cu faţa roşie, iar fetele nu au mai fost niciodată răpite.