Legende populare chinezesti

MUNTELE ZÂNEI COCORILOR      Cocorul este o pasăre foarte frumoasă. Are un moţ roşu ca o floare, pene albe ca zăpada şi picioare lungi. Legenda spune că demult, demult, cocorul a zburat din creierul muntelui, ducând în spate o zână. Pe vremurile acelea, departe, tare departe, tocmai în partea de apus a munţilor, trăia un negustor, cam la vreo 50 de ani, care deschisese prăvălie mare într-un sat. La câţiva li de acest sat, se afla un cătun vestit pentru priveliştile sale. Aici trăiau două familii: una se chema Li, iar cealaltă Uang. Erau vecini şi se înţelegeau cum nu se poate mai bine. Familia Li avea o fată - Tai Hua, iar familia Uang un băiat - Uang Siang. Bătrânii se aveau bine, iar copiii şi mai bine; de multe ori beau apă din acelaşi pahar şi se jucau la umbra aceluiaşi pom. Văzând cât de bine se înţelegeau copiii, bătrânii se bucurau şi îşi ziceau:      - Tu ai un băiat, eu am o fată, să ne înrudim! Cine să ştie că după puţin timp, venind o molimă, Uang Siang a rămas fără mamă, iar Tai Hua fără amândoi părinţii. Din cele două familii n-a mai rămas decât bătrânul Uang şi cei doi copii. I se rupea inima bătrânului văzând cum Uang Siang a rămas orfan de mamă, iar Tai Hua orfană de amândoi părinţii.      Într-o zi, acesta a spus:      - Tai Hua, încă de când trăiau părinţii tăi, hotărâsem să te muţi la noi. Acum, că ai rămas singură, vino în casa noastră şi vom împărţi mâncarea şi băutura!      Tai Hua s-a mutat la familia Uang şi amândoi copiii erau nedespărţiţi: la fântână mergeau împreună, la cositul ierbii împreună şi râsul lor răsuna peste tot. Încetul cu încetul, copiii au crescut mari şi au început să înţeleagă anumite lucruri. Vecinii spuneau că Tai Hua e ca o floare, dar în ochii lui Uang Siang ea era mai frumoasă decât toate florile; vecinii spuneau că Tai Hua are ochii ca nişte stele, dar pentru Uang Siang ochii ei erau mai strălucitori decât toate stelele. Când Uang Siang o privea, Tai Hua se roşea şi-şi pleca ochii. Se făcuseră mari şi se ruşinau să-şi mai vorbească în faţa oamenilor. Simţămintele lor erau ca florile ce înfloresc când vine primăvara şi dă căldura. Toţi se aşteptau ca ei să se ia. Dar nu întotdeauna se întâmplă după gândul omului. Tatăl lui Uang Siang şi-a adus o altă nevastă, o femeie închisă şi rea. Nici nu trecuseră trai zile, când a început să-l chinuiască pe Uang Siang. Acesta pleca dis-de-dimineaţă la câmp, dar mama vitregă nu-l aştepta niciodată cu masa şi adesea îi zicea lui bărbatu-său:      - Hai să mâncăm, ce să-l mai. aşteptăm şi pe el, e mare şi ar trebui să dea zor să termine treaba mai repede şi să vină devreme acasă. Iar când se întorcea Uang Siang ori găsea mâncarea rece, ori nu mai găsea deloc.      Când i se rupeau hainele, mama vitregă zicea:      - E băiat mare şi ar trebui să fie mai cu grijă cu hainele. Dacă le-a rupt, să le poarte rupte!      Zi şi noapte îl ponegrea mama vitregă pe Uang Siang în ochii tatălui său, încât acesta şi-a scos băiatul de la inimă. Vedea cum Uang Siang rabdă de frig şi de foame, dar nu-l lua în seamă. Numai Tai Hua mai avea grijă de el şi câteodată, pe furiş, îi oprea mâncare, ori îi cosea hainele. Tai Hua încerca să ghicească de ce mama vitregă se purta urât cu Uang Siang şi aşa de bine cu ea. Săraca fată, nici nu se gândea că mama vitrega n-o să-i lase să se căsătorească.      Dar peştele caută tovărăşia peştelui, şarpele caută tovărăşia şarpelui. într-o zi, în casa lui Uang a venit o peţitoare cu care mama vitregă a şuşotit un timp.      Avem aici o comoară care face bani buni şi n-ar trebui să mai fim aşa săraci. Ce zici de Tai Hua?      Peţitoarea a răspuns:      - Eşti o femeie deşteaptă, cred că Tai Hua face câteva sute de liang-uri [liang - unitate de măsură pentru bani, egală cu 33 g] de argint, dar mă tem că nu vreţi s-o daţi.      Auzind că e vorba de câteva sute de liang-uri de argint, mama vitregă a sărit în sus, ochii i s-au roşit şi a răspuns în grabă:      - Nu te teme că bărbatu-meu şi fiu-meu nu s-or învoi. Ştiu eu un leac pentru ei, numai să-mi aduci banii.      Peţitoarea a început să râdă şi, aplecându-se la urechea mamei vitrege, a spus:      - Treaba e ca şi făcută, negustorul care a deschis prăvălia în sat trecând într-o zi pe aici a văzut-o pe fată. E gata să dea 500 liang-uri de argint.      După ce s-au mai sfătuit un timp, peţitoarea a plecat. Se făcuse ora să pună de mâncare. Mama vitregă a chemat-o pe Tai Hua din casă şi, râzând cu toată faţa, i-a zis:      - Fată dragă, e aşa de cald, de ce nu te duci afară la umbră să te răcoreşti? Eu am să fac o turtă din făină albă pentru Uang Siang.      Lui Tai Hua i s-a părut ciudat faptul că, după venirea peţitoarei, mama vitregă a devenit dintr-o dată aşa de veselă şi bună. Dar n-a zis nimic, a ieşit afară în curte şi s-a ascuns. După puţin timp, mama vitregă, crezând că Tai Hua a plecat, a încuiat poarta şi uşa casei. Văzând aceasta, Tai Hua a devenit şi mai bănuitoare. Încet, încet, s-a apropiat de uşa casei şi s-a uitat printr-o crăpătură. Înăuntru, mama vitregă a luat un pachet cu otravă pe care l-a răsturnat în făină. Fata a înţeles totul şi în grabă a fugit şi s-a ascuns din nou. După ce a terminat de făcut mâncarea, mama vitregă a descuiat poarta. Atunci Tai Hua a ieşit în stradă şi s-a aşezat la umbra unui pom. Pe seară, s-a înapoiat şi Uang Siang. Tai Hua i-a ieşit în cale şi, fără a ţine seama dacă pe stradă erau sau nu oameni, a început să-l tragă de mânecă. Ruşinat, Uang Siang a întrebat-o:      - Ce s-a întâmplat?      - Orice ar fi, să nu mănânci din turta albă! i-a şoptit Tai Hua şi apoi s-a aşezat din nou, prefăcându-se că lucrează.      Băiatul nici n-a ajuns bine în curte, că mama vitregă i-a ieşit în întâmpinare întrebându-l de una, de alta, Prefăcându-se bucuroasă de venirea lui. Intrând în casă, i-a adus turta şi i-a spus:      - Mănâncă, băiete, să prinzi putere.      Uang Siang a luat turta în mână şi a ieşit afară. În curte era un câine mare galben. Băiatul s-a făcut că-i cade pâinea şi câinele s-a şi repezit, a luat-o şi-a rupt-o la fugă. Punând mâna pe un ciomag, mama vitregă a ieşit în grabă şi a început să-l fugărească. Până să-l ajungă mama vitregă, câinele a înghiţit pâinea. Sub ochii lui Uang Siang, n-a mai făcut nici zece paşi că a căzut jos şi a murit. Nemâncat şi necăjit, Uang Siang s-a dus în camera lui şi s-a întins în pat. După puţin timp a venit şi taică-său.      Smiorcăindu-se şi plângând, mama vitregă i-a spus:      - I-am pregătit cu toată bunăvoinţa o turtă de făină albă, iar el a pus otravă în ea şi a dat-o câinelui şi zice că eu am vrut să-l otrăvesc. Mă omoară cu zile băiatul ăsta! Taică-său, fără a cerceta adevărul, l-a certat zdravăn pe băiat şi cu asta a socotit treaba încheiată.      Toată noaptea n-a dormit Uang Siang. Îşi zicea: „Dacă n-ar fi văzut Tai Hua să-mi spună, aş fi fost mort acum. Dar zile mai sunt multe şi dacă mamei vitrege i-a intrat în cap să mă otrăvească va găsi ea cum să mă otrăvească. Azi am scăpat, dar mâine, cine ştie, doar n-o să pot să stau nemâncat în fiecare zi?" S-a gândit să fugă de acasă, dar îi părea rău s-o lase pe Tai Hua. Ar fi vrut să fugă împreună cu ea, dar încotro să se ducă? Nici el singur nu ştia cum se va descurca, atunci de ce s-o mai chinuiască şi pe ea? S-a socotit el ce s-a socotit, dar n-a găsit nici o ieşire.      Afară a început să bată vântul. Străjile au strigat prima oară, a doua oară, clar el tot nu dormea. Când au strigat a treia oară, Uang Siang a auzit o bătaie uşoară în geam şi o voce i-a şoptit:      - Deschide repede uşa!      A deschis îndată şi a intrat Tai Hua cu o legătură în mână.      - Uang Siang, i-a şoptit ea, dacă mai rămâi aici, mama vitregă te va pierde. Am pus în legătura asta doi bănuţi şi câteva lucruri, ia-le şi fugi să-ţi scapi viaţa! Zicând aceasta, tremura toată şi lacrimile-i curgeau şiroaie. Dar, temându-se că-l va îndurera şi mai mult pe băiat, şi-a înăbuşit plânsul.      Străjile strigaseră a patra oară, vântul bătea şi mai tare.      - Acum e timpul să pleci! i-a şoptit Tai Hua, dându-i legătura. Şi să ţii minte, chiar dacă ar fi să trec prin foc şi prin munţi de cuţite, nu mă voi mărita cu altul!      Uang Siang i-a răspuns:      - Chiar dacă marea va seca şi pietrele munţilor vor putrezi, tot nu mă voi schimba.      Tai Hua l-a condus până la poartă, unde Uang Siang i-a spus:      - Întoarce-te acum. Cum voi găsi un loc potrivit, voi veni îndată să te iau.      Uitându-se la cer, Tai Hua s-a rugat:      - Stelelor, stelelor, ascundeţi-vă după nori, să nu ne vadă răii. Şi stelele parcă ar fi înţeles ruga ei, s-au ascuns după nori.. Apoi, s-a rugat iarăşi: Câinilor, să nu lătraţi, până nu iese din sat! Şi, ciudat, până n-a ajuns la marginea satului, nici un câine n-a lătrat.      Afundându-se în noapte, Uang Siang s-a îndreptat către munţii din apus. înainte tăiase vreascuri şi cosise iarbă pe aceşti munţi. La lumina zilei, a văzut aici privelişti pe care nu le mai întâlnise altă dată: fiecare piatră era albă ca argintul, fiecare creastă era parcă sculptată de un meşter neîntrecut, iarba pe care călca era moale şi strălucitoare ca mătasea. Trecând peste o culme, a ajuns la un palat cu poarta din perle roşii străjuită ele ramuri verzi de brad şi înconjurată de un zid roşu. Până să se dumerească, poarta s-a deschis şi din palat a ieşit o tânără de vreo 20 de ani îmbrăcată în verde.      Mergând spre el, fata l-a strigat:      - Uang Siang! Uang Siang!      Mirat că-l strigă pe nume, băiatul s-a oprit, dar nu a răspuns. Fata se apropia încetul cu încetul de el şi continua să-l strige. In cele din urmă, Uang Siang i-a răspuns. Hainele fetei foşneau ca frunzele unui copac bătute de vânt. Uitându-se spre ea, băiatului i s-a părut că aceasta avea prinse pe haine frunze de copac şi iarbă verde. Uitându-se mai cu atenţie, a văzut că pe îmbrăcămintea ei erau brodate frunze şi iarbă.      Cu multă blândeţe, fata a întrebat:      - Nu eşti tu Uang Siang? De ce nu mi-ai răspuns de prima dată? Hai să ne aşezăm!      Băiatul a zis:      - Tu eşti fată, eu băiat cum să stăm singuri în pădurea aceasta? Mai bine să-mi văd de drum. Râzând, fata l-a întrebat:      - Dar încotro vrei să te îndrepţi? Nu vezi că în jurul tău sunt numai munţi înalţi?      Ridicând capul, băiatul a rămas uimit când a văzut că de jur-împrejurul lor erau numai munţi cu creste ascuţite de ajungeau până la nori.      Tot râzând, fata i-a spus:      - Vino cu mine, Uang Siang, şi vom petrece zile fericite In sinea lui, Uang Siang se gândea: „Dacă am ajuns până aici, am să mă duc să văd despre ce este vorba".      Amândoi au ajuns la poarta palatului. În dreapta şi în stânga ei nu erau lei de piatră, cum e obiceiul, ci două păsări mari cu capul roşu şi aripile albe, care stăteau nemişcate parcă erau de piatră.      Fata i-a spus:      - Păsările acestea sunt cocori. Şi, atingându-i încet cu mâna, cocorii şi-au întins gâtul şi au strigat o dată de a răsunat toată valea, iar norii de pe cer s-au împrăştiat. Apoi din nou au încremenit.      Fata l-a dus pe Uang Siang într-o sală mare, împodobită, şi l-a aşezat la masă. După ce a mâncat şi a băut, băiatul s-a ridicat şi a spus:      - Văd că eşti singură acasă, să plec şi eu până nu se întunecă.      Fata a râs din nou.      - Sunt singură, e adevărat, dar am multe încăperi în palat. Rămâi noaptea asta aici.      Seara, Uang Siang s-a culcat într-un pat cu aşternut de mătase moale şi călduros. Dar orice ar fi făcut, nu putea să doarmă. întorcându-se pe o parte şi pe alta, ofta şi se gândea la Tai Hua.      A doua zi, fata s-a împodobit şi mai frumos. Şi-a pus o mantie roşie bătută cu pietre strălucitoare şi o rochie brodată cu mii de flori mai frumoase decât cele mai proaspete flori, iar mijlocul şi l-a strâns într-o cingătoare bătută cu pietre preţioase.      Râzând, fata i-a spus:      - Nu mai ofta, haide afară să ne plimbăm şi să te linişteşti!      L-a luat pe băiat de mână şi au ieşit pe poartă. Rochia fetei mişcându-se, păreau că se mişcă şi florile de pe ea, şi Uang Siang a simţit parcă parfumul lor. Afară, totul se schimbase. Înfloriseră caişii, florile de rodii erau roşii ca focul, iar bujorul de primăvară îşi deschisese petalele. Mantia roşie a fetei împrăştia raze aurii, iar stâncile albe ca argintul îşi reflectau lumina. Faţa fetei era mai roşie decât razele soarelui şi, oriunde se uita, peste tot florile păreau şi mai frumoase. Atunci Uang Siang a înţeles că a întâlnit o zână şi s-a bucurat, dar s-a şi îngrijorat.      Tot râzând, zâna i-a spus:      - Florile au înflorit de sărbătoare. Să facem nunta astăzi.      Uang Siang şi-a plecat capul. Oftând, a răspuns:      - Zână, surioară, am să-ţi pun şi eu o întrebare. De ce când înfloresc florile mai sunt oameni trişti?      Zâna n-a ştiut ce să-i răspundă.      Şi a mai trecut o zi.      Seara, băiatul s-a culcat din nou în aşternuturi de mătase şi iarăşi n-a dormit toată noaptea.      A doua zi, zâna şi-a schimbat din nou hainele. Şi-a pus o mantie albastră ca albastrul cerului după ploaie şi l-a luat din nou pe Uang Siang la plimbare. Cum au ieşit pe poartă, în faţa lor a apărut un lac cu apa albastră strălucitoare. Pe malul lacului erau tot felul de flori, iar pe luciul apei lunecau lebede. Şi cum s-a mişcat zâna, cum mantia ei a început să strălucească la fel ca apa lacului. Mergând, semăna cu o rândunică, şi faţa ei era tot atât de rotundă ca luna care se oglindeşte în lac.      Atunci, zâna a spus:      - Păsările se împerechează, peştii se adună câte doi. Ne luăm astăzi?      Dar băiatul i-a răspuns:      - Păsările se împerechează, peştii se adună câte doi. Zână, surioară, nu mă despărţi de Tai Hua!      De pe faţa zânei a dispărut zâmbetul. Uang Siang şi-a plecat capul. Apoi, zâna a intrat în casă.      După puţin timp, a ieşit ducând în mână acea mantie roşie care împrăştia raze roşii. Cu multă blândeţe, l-a întrebat:      - Unde vrei să te duci? Iar Uang Siang i-a răspuns:      - Unde oi vedea cu ochii, să găsesc un locşor şi s-o aduc pe Tai Hua.      Dând din cap, zâna a adăugat:      - Dar cu ce-ţi vei duce zilele?      Văzând cât e de îngrijorată zâna pentru soarta lui, băiatul i-a arătat lot ce primise de la Tai Hua şi i-a repetat ce-i spusese aceasta.      Atunci, zâna i-a zis:      - N-am să-ţi dau altceva decât această mantie fermecată. Dac-o îmbraci noaptea, vei găsi drumul ca şi ziua, dac-o îmbraci iarna, frigul va fugi de tine. Tu ştii câţi bani face mantia aceasta?      - Nu ştiu, a răspuns Uang Siang.      - Aceasta este o comoară nepreţuită. Dacă vrei s-o vinzi, să n-o vinzi altcuiva decât negustorului care şi-a deschis prăvălie în sat şi să nu ceri mai puţin de 1.000 de liang-uri de argint. I-a dat mantia şi i-a spus: Acum te conduc să ieşi din munte.      Apoi i-a cerut lui Uang Siang să închidă ochii, iar acesta închizând ochii a simţit cum, deodată, se îndepărtează. Deschizând ochii, după cum i-a spus zâna, se afla pe vârful unui munte de unde nu se vedea nici palatul cu poarta de perle roşii, nici lacul. Ca prin ceaţă, Uang Siang şi-a dat seama că acesta era locul de unde tăia vreascuri înainte. Alături de el se afla zâna care i-a dat ultimele sfaturi:      - Numai dacă-mi asculţi sfatul vei putea fi împreună cu Tai Hua şi dacă vei avea necazuri, să urci pe vârful acestui munte, să baţi de trei ori din picioare şi să strigi: „Zână, surioară!" Nu care cumva să uiţi spusele mele! Apoi l-a privit pentru ultima dată, s-a întors şi, căţărându-se pe stâncile albe ca de zăpadă, a dispărut.      Soarele era la miază. După vorbele zânei, Uang Siang a coborât muntele, a intrat în sat şi s-a dus drept la prăvălia negustorului să-i vândă mantia. În prăvălie l-a găsit pe vânzătorul acestuia. Când acesta a ridicat mantia, deodată toată încăperea s-a umplut de raze roşii scânteietoare. Toţi şi-au holbat ochii şi au spus într-un glas:      - Aceasta este o adevărată comoară!      Ţinând strâns mantia, vânzătorul l-a întrebat:      - Câte liang-uri de argint vrei?      - Nici mai mult, nici mai puţin de 1.000 de liang-uri a răspuns Uang Siang.      Vânzătorul s-a gândit ce s-a gândit şi a spus:      - Pentru aşa o sumă mare, nu pot să hotărăsc singur. Trebuie să-l întreb pe stăpân. A luat mantia şi s-a dus în camera de oaspeţi, unde se odihnea negustorul. Era obosit de cele petrecute în ultimele câteva zile.      Auzind Tai Hua că mama vitregă vrea s-o mărite cu negustorul, n-a acceptat nici în ruptul capului. De câteva ori trimisese acesta oameni cu banii şi gătelile ce se dăruiesc la peţit, dar de fiecare dată Tai Hua le aruncase afară. Cu o zi înainte, negustorul o căutase din nou pe peţitoare, cu care pusese la cale răpirea fetei şi de bucurie nu dormise toată noaptea.      Vânzătorul l-a strigat şi acesta, când a dat cu ochii de mantie, a strigat:      - Asta este o adevărată comoară! Cât argint cere pe ea?      - 1.000 de liang-uri, a răspuns vânzătorul. Negustorul şi-a făcut socoteala în gând şi a întrebat:      - De unde este omul ăsta şi cum îl cheamă?      Vânzătorul a făcut o plecăciune şi a răspuns:      - Mă duc degrabă să-i întreb.      Uang Siang habar n-avea de planul negustorului de a o lua pe Tai Hua, de aceea a spus fără să şovăie numele satului şi al familiei lui. Vânzătorul i-a spus negustorului tot, iar acesta, când a auzit, şi-a clătinat capul cu ură, a închis ochii făcându-şi socotelile şi deodată a izbucnit:      - De-ar fi să-l omor şi tot trebuie să pun mâna pe mantie.      Negustorul s-a ridicat, a ieşit afară şi a început să-l ia la rost pe Uang Siang:      - Spune-mi repede, de la ce bogătaş ai furat mantia?      Supărat, Uang Siang i-a răspuns:      - Nu mai vorbi prostii! În viaţa mea n-am furat nici măcar un ac, darmite o mantie de 1.000 de Hanguri de argint. Mai bine spune-mi că nu vrei s-o iei şi atunci mă duc în altă parte.      Holbându-se ia Uang Siang, negustorul i-a zis:      - Un sărăntoc ca tine nu poate să aibă o asemenea mantie. Legaţi-l!      Şi Uang Siang s-a pomenit înconjurat. Atunci a spus:      - Zâna cocorilor mi-a dat mantia.      Auzind asta, toţi au încremenit. Dar negustorul i-a spus:      - Zici că zâna cocorilor ţi-a dat-o? Atunci unde e, că eu n-am văzut-o niciodată!      Amintindu-şi sfatul zânei, Uang Siang a zis:      - Dacă nu crezi, hai să căutăm zâna!      Negustorul se gândea: „Dacă nu găseşte zâna, rămâne pe mâna mea. Ba poate că spune de zână ca să scape mai uşor". Şi uitându-se cu ură la băiat i-a spus:      - Nu scapi tu! Merg şi eu cu tine s-o căutăm.      Uang Siang, însă, nu se temea.      Negustorul şi-a luat oamenii şi au plecat pe munte cu băiatul.      O treabă atât de ciudată pusese tot satul în picioare. Sute de oameni se ţineau după ei să vadă zâna cocorilor. Printre ei era şi peţitoarea. Când au trecut prin dreptul cătunului, mama vitregă a încuiat-o pe Tai Hua în casă şi s-a luat şi ea după ceilalţi.      Ajungând in vârful muntelui, băiatul a bătut de trei ori din picioare şi a strigat de trei ori „Zână, surioară!" şi muntele s-a despicat deodată în două. La mijloc se vedea palatul cu poarta de perle roşii şi zâna stând în faţa porţii, lângă cocori.      Văzând aceasta, toţi oamenii s-au oprit de mirare. Numai mama vitregă, peţitoarea şi negustorul, vrând sa meargă mai departe, au alunecat în crăpătura muntelui si într-o clipă s-au prefăcut în nişte stânci negre, urâte. Zâna s-a suit pe spatele unui cocor şi, făcând semn cu mâna, celălalt cocor şi-a deschis aripile şi s-au ridicat în văzduh, îndreptându-se spre cătun.      Încuiată în casă, Tai Hua se gândea că trebuie să vină Uang Siang s-o scape, când a auzit un zgomot în curte. Uitându-se prin crăpătura uşii, a văzut cum zâna coboară de pe cocor şi vine spre uşă, apoi, la un semn, lacătul a căzut şi Uşa s-a deschis. Fără un cuvânt, zâna cocorilor a apucat-o pe fată de mână, a urcai-o pe celălalt cocor şi, făcând un semn, cei doi cocori s-au ridicat în văzduh. În timpul acesta, oamenii din cătun se împrăştiaseră. Numai Uang Siang aştepta în faţa porţii de perle roşii. Văzând-o pe Tai Hua s-a bucurat şi nu ştia cum să-i mulţumească zânei.      Atunci zâna le-a spus:      - Eu mă duc în altă parte, voi rămâneţi să locuiţi aici. Apoi, uitându-se la băiat, a aplecat capul şi din ochi i-au picurat câteva lacrimi. S-a suit pe cocor şi s-a pierdut în văzduh. Şi pe locul unde i-au căzut lacrimile, a izvorât un pârâu cu apă limpede.      De atunci, Uang Siang n-a mai văzut-o niciodată pe zână. Dar, de multe ori, la miezul nopţii a auzit strigătul cocorilor. Din acest motiv oamenii i-au spus acelui loc Muntele Zânei Cocorilor. Şi până astăzi, Muntele Zânei Cocorilor e tot alb ca zăpada, iar cele trei stânci sunt tot aşa de negre şi urâte.

       Pe vârful Zeiţa de Jad sunt sute de temple.      De la poalele Pietrei Lunii izvorăşte Râul Raţelor.        Aceste cuvinte zugrăvesc una din cele mai minunate privelişti de pe muntele Ţin. Povestea spune că vârful Zeiţa de Jad, care s-ar afla pe muntele Ţin, este neasemuit de înalt şi pe el sunt o mulţime de temple. Nu departe de acest munte se află un râuleţ cu apa limpede cum e cristalul. E Râul Raţelor care izvorăşte de la poalele Pietrei Lunii. Se zice că Piatra Lunii străluceşte şi ziua, dar mai ales noaptea e neîntrecută. În fiecare seară, din ea iese o lună mai rotundă şi mai strălucitoare decât luna de pe cer. Cel mai puternic luceşte Piatra Lunii în zilele de 1 şi 15 ale fiecărei luni şi razele ei, căzând asupra Râului Raţelor, acesta pare de cristal. Atunci, în mijlocul lunii, se vede umbra unei fecioare, iar pe apele cristaline ale râului înoată o pereche de raţe de aur. Dar nimeni nu a văzut limpede cum arată fecioara şi raţele de aur.      Povestea spune că demult, tare demult, într-unui din templele de pe munte trăia un călugăr care zi şi noapte nu avea altă treabă decât să petreacă. La bătrâneţe, călugărul s-a gândit să-şi caute un urmaş care să-i îngrijească de casă şi să-i facă mâncare. într-o zi, trecând prin satul de la poalele muntelui, a văzut un copil de vreo zece ani care, în ciuda hainelor zdrenţuite, era tare arătos. Făcându-şi planul, călugărul s-a dus la părinţii copilului şi le-a spus:      - Voi sunteţi săraci şi e păcat de copilul ăsta aşa frumos şi deştept. Dacă vreţi să trăiască ani mulţi, fericiţi, trimiteţi-l la templu.      Părinţii au plâns ce au plâns, dar până la urmă şi-au trimis copilul la templu.      La templu, copilul a fost ras în cap, şi i s-a dat o haină preoţească, încât arăta ca un călugăraş în toată regula. Deşi niciodată nu avea voie să intre în biblioteca templului, micul călugăraş învăţase o mulţime de lucruri. Ştiind că are pe cineva acasă, călugărul pleca şi mai des la petreceri.      Micul călugăraş şi-a petrecut în templu câţiva ani. De câte ori mergea la pârâul din pădure să aducă apă, florile parcă se înviorau, iarba de pe malul râului parcă se făcea şi mai fragedă, iar apa cristalină a râului oglindea frumuseţea băiatului. Atunci, nu se ştie din ce motive, băiatul ofta. Într-o zi, după ce şi-a umplut găleţile cu apă şi tocmai voia să plece, a simţit aşa, ca şi când cineva l-ar trage de la spate şi n-a mai putut să înainteze. A privit în jur, dar n-a văzut nimic. A pornit din nou, dar după doi paşi s-a oprit. Nici de data aceasta nu a văzut nimic. Se înfuriase, când a auzit un râset şi din spatele unui brad a ieşit o fecioară de 16-17 ani. Avea părul negru în care erau împletite flori de munte, iar pe faţa-i rotundă străluceau doi ochi de o bunătate nespusă.      Până să spună băiatul un cuvânt, fata a şi ridicat una din găleţi, zicând:      - Tu eşti singur, iar eu mor de plictiseală. Hai să ne distrăm puţin.      De mult nu mai schimbase băiatul vreo vorbă cu cineva în singurătatea muntelui şi, deşi se temea puţin, a căzut bucuros la învoială.      Fata era pricepută la vorbă şi la glumă. Cunoştea numele tuturor ierburilor de leac şi ale tuturor florilor de pe munte. Cu puteri nebănuite a rostogolit o stâncă şi aceasta, prăvălindu-se în prăpastie, a bubuit ca un tunet. A apucat o creangă plină de flori şi florile s-au scuturat ca o ploaie de nea peste ei. Şi ei râdeau întruna. Niciodată nu fusese băiatul aşa de vesel de când venise pe munte. După ce s-au despărţit şi călugăraşul s-a înapoiat la templu, s-a simţit, aşa, deodată, nespus de fericit.      A doua zi, cum a plecat de acasă călugărul cel bătrân, băiatul şi-a luat găleţile şi s-a grăbit spre râu. Fata îl aştepta de mult pe malul apei. Şi au început din nou să zburde. Ajungând într-o poieniţă, fata a spus:      - Vreau să te învăţ să cânţi.      Şi a început să cânte, îmbiindu-l şi pe băiat. Fata cânta un viers, băiatul cânta după ea şi au cântat aşa până ce băiatul a învăţat să cânte. Acum alergau împreună prin poieniţă cântând. Aşa a mai trecut o zi plină de veselie De atunci, cum pleca de acasă călugărul, băiatul apuca găleţile şi o zbughea în pădure, unde se întâlnea cu fata şi se zbenguiau ziua întreagă.      Într-o zi, ca de obicei, călugărul a plecat la treburile lui, Pe drum şi-a amintit că-şi uitase pocalul de vin şi s-a întors. Ajungând pe creasta unui munte învecinat, a auzit două voci cântând de te fermecau. Călugărul s-a întrebat mirat cine poate să cânte atât de frumos în munţii aceia sălbatici! Cu cât se apropia de casă, cu atât cântul răsuna mai clar, până ce şi-a dat seama că viersul vine din împrejurimile templului. A grăbit pasul şi ajungând în poieniţă i-a văzut pe cei doi care cântau şi se veseleau. Atunci s-a furişat în pădure şi, apropiindu-se tiptil de tineri, le-a ieşit deodată în faţă strigând:      - Nu vă mişcaţi! Cum de îndrăzneşti tu, fată, să-mi ispiteşti discipolul?      Călugăraşul a încremenit, iar fata a zbughit-o în pădure Călugărul s-a repezit pe urmele ei. Undeva în adâncimea pădurii i s-a părut că vede fusta roşie a fetei, dar apropiindu-se, a văzut că era un bujor sălbatic, iar de fată nici urmă.      Întorcându-se la templu, a început să-l bată şi să-l blesteme pe călugăraş, iscodindu-l ce-i cu fata. Băiatul s-a rugat să-l ierte şi s-a jurat că nu ştie nici de unde venise, nici cum o cheamă. Atunci călugărul a promis că-l iartă cu o condiţie: ca a doua zi să prindă de fusta fetei un franjure cu un ac.      Călugăraşul a luat franjurele şi acul, dar în sinea lui îşi făcuse planul să-l păcălească pe călugăr care,, după cum se vedea treaba, nu avea gânduri bune cu fata,      A doua zi, nu plecase bine călugărul, că fata a venit şi a spus:      - Hai să zburdăm! Ce să faci în casă când afară e primăvară şi au înflorit toate florile?      Înfricoşat, băiatul i-a spus:      - Surioară, să nu mai vii aici! Călugărul mi-a dat un ac şi un franjure, vrea să te găsească şi să-ţi facă rău.      Zicând acestea vocea-i tremura la gândul cât de tristă va fi viaţa lui dacă ea nu va mai veni.      Fata i-a smuls franjurele şi acul din mână şi, apucând capătul franjurelui, i-a spus băiatului:      - Nu mai fi trist, vino cu mine!      Au ieşit amândoi pe poartă şi fata ţinea de capătul franjurelui. Speriat, băiatul i-a spus tremurând:      - Aruncă firul, altfel călugărul va fi pe urmele noastre!      Dar fata a izbucnit în râs, şi i-a răspuns:      - Nu te teme, vino cu mine!      Au străbătut aşa pădurea, au trecut peste câţiva munţi şi au ajuns la Râul Raţelor, cu apa cristalină, unde ea a aruncat franjurele. Apoi a bătut din palme şi din apa râului a ieşit o pereche de raţe de aur. Una dintre ele ţinea în cioc o rămurică verde de care atârna un fruct roşu. Călugăraşul a simţit un miros puternic de mere de parcă se afla într-o livadă. Raţa s-a apropiat de mal şi a lăsat crenguţa cu măr cu tot şi apoi a coborât în fundul râului.      Fata a luat crenguţa, a rupt fructul şi l-a îmbiat pe băiat:      - Mănâncă-l tot!      Ascultând de vorbele fetei, băiatul a mâncat fructul şi s-a minunat de dulceaţa şi parfumul lui. Tot corpul şi l-a simţit mai uşor şi toată supărarea şi tristeţea au dispărut ca prin farmec.      În timpul ăsta, bătrânul se odihnea pe o piatră de la marginea drumului. S-a ridicat şi a plecat spre casă gândindu-se:      - De data asta prind fata în mod sigur. Poate că e chiar o zână? Dac-o prind, o să mă îmbogăţesc.      N-a mai mers pe potecuţă şi a tăiat-o direct printre stânci şi prin pădure. Acasă, nu l-a găsit pe băiat şi s-a făcut foc gândindu-se că acesta l-a păcălit şi a plecat cu fata. Uitându-se în jos, a văzut capătul franjurelui şi s-a înveselit pe loc. A plecat pe urma firului ce se deşirase din franjure şi a străbătut astfel pădurea, a trecut peste munţi şi deodată a auzit râsete.      Înainte de a-l vedea, fata ştia că bătrânul e pe urmele lor şi se apropie. Atunci l-a apucat de mână pe băiat şi amândoi s-au ascuns în spatele unei stânci. Călugărul a mers după fir până la Râul Raţelor. Dar aici, nici urmă de tineri. Obosit şi furios, călugărul tocmai se pregătea să-i caute prin împrejurimi, când fata a bătut din palme şi din undele lacului au apărut cele două raţe de aur. Cea de-a doua raţă ţinea în cioc o crenguţă verde de care atârna un fruct verde. Văzând călugărul raţa de aur, nu l-a mai interesat nimic. Raţa înota pe lângă mal, în apropierea călugărului. Acesta s-a repezit s-o prindă, dar raţa s-a făcut nevăzută, iar pe mal a rămas crenguţa cu fructul verde. Călugărul a simţit un miros aromat de fructe. Gândindu-se că acesta e un fruct vrăjit, l-a mâncat. După câţiva paşi şi-a simţit trupul mai uşor. În spatele stâncii, fata i-a şoptit băiatului:      - Ieşi şi ia-o la fuga. Călugărul te va urmări, dar să nu te temi. Să fugi mereu spre apus până vei da cu ochii de mine. Şi s-a făcut nevăzută.      Cum a ieşit de după stâncă băiatul, călugărul a luat-o la goană după el, strigând:      - Nemernicule, te ajung eu, dacă nu ţi-oi rupe picioarele.      Şi aşa a fugit călugărul după băiat munte după munte. Băiatul se căţăra pe creste de parcă ar fi avut aripi. Călugărul care-şi simţea trupul uşor, era mereu în urma lui, gata să-l prindă. Şi aşa au ajuns ei la o punte foarte îngustă. Speriat, băiatul s-a oprit, dar de partea cealaltă îi făcea semne fata. Atunci, băiatul s-a gândit:      - Mai bine să alunec şi să mor decât să cad viu în mâinile călugărului.      Şi când a vrut să sară pe punte, a simţit că zboară pe deasupra ei, întocmai ca o rândunică.      Văzând călugărul că urmaşul lui sare peste punte, a sărit şi el. Dar la jumătate, puntea s-a rupt cu el, deoarece mâncase fructul vrăjit necopt. Călugărul a căzut în prăpastie şi a murit.      În aceeaşi zi, tinerii, jumătate mergând, jumătate zburând, au părăsit muntele Ţin. În seara aceea, Piatra Lunii n-a mai strălucit şi din ea n-a mai ieşit luna. Fata cu care se împrietenise călugăraşul era zâna din Piatra Lunii. Si de atunci nu s-au mai văzut nici raţele de aur.

       Într-un sat, nu se ştie dacă din nord sau din sud, trăia un flăcău vesel şi priceput, pe care-l chema Şî Tun. În primăvară îşi adusese mireasă, pe nume Yu Hua, frumoasă ca o perlă şi neîntrecută la lucru. Şi traiul lor era mai dulce decât mierea. Şî Tun avea însă o mamă vitregă, rea cum nu s-a mai văzut. Mâncarea pe care o pregătea Yu Hua nu era niciodată potrivită pentru gustul soacrei; ba era prea sărată, ba era nesărată, iar când nu era nici sărată, nici nesărată, nu avea nici un gust. Când orezul era fierbinte, se plângea că nora vrea s-o opărească, când nu era, ocăra nora zicând că-i dă orezul rece. Iar când Yu Hua îi ducea mâncarea nici prea caldă, nici prea rece, o certa că a adus-o prea târziu. Oricâtă treabă ar fi făcut Yu Hua, soacra era nemulţumită, şi de multe ori îşi bătea nora. Şî Tun era mai mâhnit decât dacă l-ar fi certat şi bătut pe el. Pe vremea aceea soacrele puteau să-şi bată nurorile, iar feciorii nu aveau voie să se amestece.      Yu Hua slăbea şi se înnegrea văzând cu ochii. într-o zi, întorcându-se acasă, Şî Tun o găsi pe Yu Hua plângând amarnic.      Privindu-şi bărbatul Yu Tua îi spuse:      - Şî Tun, eu nu mai pot răbda. Numai dragostea pentru tine mă mai ţine aici.      Cu inima îndurerată, Şî Tun i-a răspuns:      - Yu Hua, văd cu ochii mei cum mama vitregă îţi face zile amare. Să fugim în alt sat în noaptea asta!      Auzind aceasta, Yu Hua s-a bucurat nespus de mult. La miezul nopţii, au scos caii din grajd, au încălecat şi au plecat spre nord-vest.      Proverbul spune: „Un cal bun se poate întrece cu stelele". Aşa erau şi cei doi cai, în ciuda faptului că erau foarte slabi. Şî Tun şi Yu Hua zburau ca vântul pe spinarea lor, neştiind prin câte sate au trecut şi unde au ajuns. La un moment dat, Şî Tun îi spune calului:      - Calule, calule, n-o lua numai pe drumuri de câmpie. Treci şi pe potecuţele de munte mărginite de prăpăstii.      Calul, ca şi când ar fi înţeles vorbele lui Şî Tun, zbură ca gândul peste coastele muntelui.      La lumina zilei, au ajuns la un munte mare pe unde nu călcase picior de om. Era primăvară. Iarba de pe munte era proaspătă, toate florile înfloriseră, cocorii se roteau în cârduri pe cer, păsările ciripeau în copaci.      Yu Hua o oftat şi a zis:      - Fiecare pasăre îşi are cuibul său. Noi unde ne vom găsi cuibul?      La auzul acestor cuvinte, Şî Tun a răspuns râzând:      - Putem să ne odihnim în peşteri sau la umbra copacilor.      Au trecut astfel peste văi învăluite în ceaţă albă, peste creste de munţi înzăpeziţi şi, ajungând în vârful unui munte, Yu Hua a spus iarăşi:      - Toată viaţa nu-mi mai trebuie nimic decât să fiu mereu împreună cu tine.      Dar fiecare urcuş are şi un coborâş. La răsăritul soarelui, au dat peste o vale şi deodată caii s-au oprit. In faţa lor se afla un izvor nu prea mare, cu apa roşie şi strălucitoare ca razele lunii în nopţile senine. Florile şi iarba din jurul izvorului erau, de asemenea, de culoare roşie.      Yu Hua a simţit un miros ciudat care venea ori de la apa izvorului, ori de la florile de pe malul lui. Ea îi spuse lui Şî Tun:      - Să ne odihnim puţin, suntem obosiţi şi noi şi caii! Şi au descălecat apropiindu-se de izvorul a cărui apă era limpede cum e cristalul. Deodată, Yu Hua a simţit că i se face sete şi întinzând mâna a luat în podul palmei o înghiţitură de apă pe care a băut-o. Era mai dulce decât mierea, şi cu cât bea mai mult din apa rece, cu atât simţea o căldură cuprinzându-i tot trupul. După ce şi-a potolit setea, şi-a ridicat capul şi faţa ei era mai proaspătă decât o floare de piersic. Şî Tun era foarte mirat. Caii au început să necheze şi tinerii, întorcându-se către ei, au văzut cum aceştia, care păscuseră din iarba roşie, se îngrăşaseră de strălucea părul pe ei. Neştiind ce să creadă, temându-se şi părânduli-se ciudat în acelaşi timp, au încălecat în grabă şi au pornit-o înainte.      Acum caii alergau şi mai iute şi treceau peste culmile munţilor ca şi când ar fi mers pe drum drept. Şi au călărit aşa până ce munţii nu s-au mai văzut decât ca o dungă palidă la orizont.      Într-o seară, au ajuns într-un sătuleţ cu câteva căsuţe în care pâlpâiau luminile opaiţelor. Au descălecat şi au bătut la uşa uneia dintre căsuţe. Le-a deschis o bătrână care i-a întrebat:      - După câte văd, sunteţi străini de locurile acestea. Ce vânt vă aduce pe aici?      Yu Hua a răspuns:      - Măicuţă, venim de departe. S-a înnoptat şi-ţi cerem găzduire.      Bătrâna bucuroasă a răspuns:      - Eu sunt singură şi dacă vreţi să înnoptaţi la mine veţi dormi în camera de apus, iar eu voi dormi în cea din răsărit.      Yu Hua şi Şî Tun s-au bucurat şi au intrat în casă. Bătrâna le-a fiert orez şi supă şi le-a dat să mănânce.      Tinerii i-au povestit cum au plecat de acasă şi cum în drumul lor au întâlnit izvorul acela ciudat. Auzind aceasta, bătrâna a izbucnit în lacrimi şi a spus:      - Oh, copii, mă tem că nu veţi mai putea fi mult timp împreună. Izvorul roşu pe care l-aţi întâlnit vine tocmai din muntele roşu pe care creşte un arţar mare. Apa izvorului musteşte din rădăcinile arţarului. În fiecare an, toamna, când frunzele arţarului se roşesc, copacul se transformă într-un zgripţuroi cu faţa roşie, care are nişte ochi ca nişte comete cu care străpunge o mie de ziduri de piatră şi zece munţi înalţi. El urcă pe vârful muntelui roşu, de unde pândeşte femeile care beau din apa izvorului şi-şi alege pe cele mai frumoase să-i fie neveste. După ce se topeşte zăpada, nu numai zgripţuroiul, dar şi nevestele lui se transformă în arţari. Mă tem, fetiţo, că nu vei putea scăpa de mâna lui. Şi bătrâna plângea, plângea.      Auzind-o, Yu Hua s-a speriat cumplit. Văzând însă cât de îngrijorată e bătrâna pentru ei doi, a încercat s-o mângâie:      - Măicuţă dragă, zgripţuroiul nu va putea pune mâna pe mine!      Iar Şî Tun a adăugat:      - Măicuţă, fii liniştită, zgripţuroiul cu faţa roşie nu ne va putea despărţi.      Ştergându-şi ochii, bătrâna a spus:      - De când mi-a murit moşul sunt singură. Rămâneţi în casa mea şi-o să fim o familie.      Şî Tun şi Yu Hua au rămas în căsuţa bătrânei. Acum bătrâna nu mai ducea grija că nu are cine să-i coase hainele şi să-i strângă recolta. Şî Tun muncea la câmp, iar Yu Hua pregătea mâncarea acasă.      Zilele treceau una după alta. Au secerat grâul, au cules strugurii şi, apropiindu-se toamna, frunza arţarului a început să se înroşească. Bătrâna nu mai putea nici să doarmă, nici să mănânce de îngrijorare. Mereu număra zilele şi se ruga ca toamna să treacă mai repede. Zilele de toamnă sunt foarte scurte. Şi iată că sosi şi clipa de care se temea bătrâna. Răsărise luna. Şî Tun şi Yu Hua se înapoiaseră acasă. In ziua aceea cosiseră iarbă la câmp şi acum îngrijeau de cai. Bătrâna pregătise masa şi de-abia ieşise în curte când, deodată, din văzduh a coborât plutind o frunză roşie de arţar care a început să se rotească din ce în ce mai repede, stârnind un vârtej În mijlocul vârtejului se afla zgripţuroiul cu părul şi ochii roşii, îmbrăcat într-o mantie roşie cu mânecile până în pământ. Mişcându-şi mânecile, frunza roşie s-a transformat într-o lectică împodobită. Văzând aceasta, bătrâna a scos un strigăt şi a căzut la pământ. Şî Tun şi Ya Hua, care dădeau la cai să mănânce, au venit în grabă. Văzând fata, zgripţuroiul a izbucnit în râs, şi-a mişcat mânecile şi într-o clipă Yu Hua a şi intrat în caretă. Zgripţuroiul a mai mişcat o dată din mâneci şi careta a pornit ridicându-se în văzduh şi făcându-se din ce în ce mai mică, până când a dispărut. O dată cu ea a dispărut şi zgripţuroiul. Din văzduh i s-a auzit vocea:      - Este a mea pentru că a băut apă din izvorul meu roşu!      Bătrâna plângea, iar Şî Tun era răpus de durere. A ajutat-o pe bătrână să se ridice, spunându-i:      - Măicuţă, orice ar fi, voi aduce-o înapoi! Neputându-şi stăpâni lacrimile bătrâna-i zise:      - Copile, nu pleca. Faţă-Roşie a răpit nenumărate neveste şi nici una n-a mai putut fi găsită. Îţi jertfeşti viaţa degeaba.      Şî Tun nu i-a răspuns şi, conducând-o în casă, i-a spus:      - Fii liniştită, măicuţă, eu voi pleca totuşi degrabă în căutarea ei.      Văzând bătrâna cât este de hotărât, îi spuse plângând:      - Copile, nu poţi să pleci cu mâna goală, ia cu tine sabia asta, poate-ţi va folosi la ceva.      Şî Tun a luat sabia, a încălecat pe cal şi s-a îndreptat direct către munţii izvorului roşu. Părându-i-se că nu este purtat destul de repede, acesta îi spuse calului:      - Calule, calule, zboară dintr-o dată peste vârfurile acestor munţi! Calul a trecut în zbor peste vârfuri. Apoi, Şî Tun din nou îi spuse calului: Zboară, calule, peste văi! Şi calul a trecut ca gândul peste văi.      La lumina zilei, Şî Tun a ajuns la munţii cei mari. Dar oricât a căutat, nu a dat de urma izvorului. Lacrimile au început să-i curgă.      Şi Tun se uita cu disperare spre munţii înalţi şi-i părea rău că aceştia nu pot cuvânta să-i spună unde a ascuns-o Faţă Roşie pe Yu Hua. A urcat până în vârful munţilor şi s-a uitat în cele patru zări, dorind din tot sufletul să afle unde a dus-o Faţă Roşie pe Yu Hua. Ştergându-şi lacrimile, Şî Tun i-a spus calului:      - Calule, calule, chiar dacă ar fi să merg până la capătul lumii, tot va trebui s-o găsesc pe Yu Hua. Zboară, calule, până la muntele cel mai înalt!      Şi calul s-a avântat înainte. A zburat peste văi, peste munţi înalţi şi peste prăpăstii adânci şi, oricât ar fi fost primejdia de mare, Şî Tun nu l-a strunit. Au trecut munte după munte, dar tot n-au ajuns la muntele cel mai înalt.      Pe vârful muntelui cel mai înalt se afla o peşteră. În această peşteră o dusese Faţă-Roşie pe Yu Hua. Peştera era împodobită foarte frumos: pe pereţi atârnau tablouri cu desene de munţi şi ape, pe pat era întinsă o plapumă de brocart. Zgripţuroiul cu faţa roşie se transformase într-un învăţat cu faţa albă, frumos şi delicat. Zâmbind, el i-a spus lui Yu Hua:      - Ai băut din apa izvorului roşu şi eşti a mea. Nu te mai gândi la bărbatul tău, care nu ajunge niciodată aici.      Auzind acestea, Yu Hua a început să tremure de mânie. Şedea în peşteră şi nu auzea nici şuierul vântului, nici ciripitul păsărelelor. Inima ei ştia că, Şî Tun o caută, ghicea că Şî Tun varsă lacrimi pentru ea. Şi, deodată, a ridicat capul şi a spus:      - Deşi am băut din apa izvorului tău, nu voi fi niciodată a fa!      Faţă-Roşie a râs cu răceală.      - Mai nădăjduieşti să-ţi vezi bărbatul! Ha! Ha! Ha! Nu că mă laud, dar dacă va ajunge aici, eu singur îi voi spune să te ia cu el. După aceea a început să râdă sigur de sine. Dar întorcând capul a împietrit de mirare. Sfredelind cu privirea o mie de stânci şi zece munţi înalţi, l-a văzut pe Şî Tun călare pe cal cum zboară peste munţi întreptându-se către ei. Atunci şi-a scos cu repeziciune cingătoarea de la brâu şi, mişcându-şi mânecile uriaşe deasupra ei, cingătoarea s-a transformat într-un şarpe mare dungat care, mişcând din coadă, a alunecat afară din peşteră.      Călare pe cal, Şî Tun a mai zburat peste cinci munţi şi uitându-se în jos a văzut ceva ca două lampioane roşii. Privind mai cu băgare de seamă a văzut că era un şarpe uriaş, ai cărui ochi luminau asemenea lampioanelor. Şî Tun n-a frânat calul şi, deodată, cal şi călăreţ s-au trezit înghiţiţi de şarpe. In burta şarpelui, Şî Tun se simţea ca într-un cazan cu apă fierbinte. Scrâşnind din dinţi să-şi potolească durerea, a înfipt cu putere sabia în burta şarpelui care a început să şuiere. Ieşind din burtă, nu a văzut decât un brâu înflorat întins pe pământ.      Călare pe cal, Şi Tun a mai zburat peste doi munţi mari, apropiindu-se de muntele cel mai înalt. Faţă-Roşie tocmai îşi da ifose faţă de Yu Hua, închipuindu-şi că Şî Tun a fost mistuit de mult de cingătoarea sa prefăcută în şarpe. Dar Yu Hua plângea şi nu-i răspundea. Când a mai sfredelit o dată cu privirea a văzut că Şî Tun e din ce în ce mai aproape. Atunci a apucat în grabă un tablou cu munţi şi ape de pe perete şi, agitându-şi mâneca, din tablou s-a desprins cel mai prăpăstios şi cel mai alunecos munte, care s-a rostogolit din peşteră.      Trecând şi ultimul munte care-l mai despărţea de Faţă-Roşie, Şi Tun a văzut deodată cum se ridică în faţa lui un munte lucitor, înalt şi prăpăstios. Şî Tun nu şi-a frânat calul, căutând să treacă în zbor şi acest munte, dar deodată calul a lunecat. Băiatul a descălecat şi a început să se caţere pe munte. Dar cum ajungea cu mare greutate la mijlocul lui, aluneca în jos. Faţa i se rănise de stânci, tot corpul îl durea, dar nu s-a dat bătut. Din nou s-a căţărat şi iarăşi a alunecat în jos. Şi din nou, şi din nou. Sudoarea îi udase hainele, îi curgea în ochi orbindu-l. Atunci şi-a şters sudoarea şi a zvârlit-o jos, pe munte, iar acesta s-a făcut deodată nevăzut. Când şi-a dat însă seama, a observat că se afla într-o prăpastie, iar alături de el, a văzut agăţat de un brad un tablou cu un munte ud de sudoare. Şî Tun a încălecat pe cal şi a pornit-o mâi departe.      Dintr-o săritură, calul a şi ieşit din prăpastie. Uitându-se în sus, Şî Tun a văzut ceva roşu. Atunci a ştiut că acela e muntele roşu şi, dând frâu calului, s-a îndreptat către el. In acel timp zgripţuroiul cu faţă roşie- şi-a agitat mânecile şi, deodată, Yu Hua a încremenit. Nu mai putea nici să se mişte, nici să vorbească. Apoi şi-a fluturat mânecile către două perne brodate care au căpătat aceeaşi înfăţişare cu Yu Hua. Şi s-a făcut nevăzut. Ajungând pe creasta muntelui, Şî Tun nu a văzut decât stânci roşii şi arţari cu frunze roşii. Voia să meargă mai departe, când a dat cu ochii de o peşteră încrustată cu pietre preţioase. Şî Tun şi-a zis: „Poate că aici locuieşte Faţă-Roşie". A descălecat şi, împingând poarta de piatră care închidea gura peşterii, a pătruns înăuntru. Dar, deodată, s-a oprit. În peşteră stăteau încremenite trei fete cu gene lungi şi ochi mari ce semănau leit cu Yu Hua: toate trei îl priveau nemişcate. Îndurerat, Şî Tun a oftat şi a spus:      - Yu Hua, Yu Hua, am trecut prin nenumărate primejdii să te găsesc şi acum nu scoţi nici un cuvânt. De ce nu-mi ieşi în întâmpinare? Auzind cuvintele lui Şî Tun, Yu Hua ar fi vrut să-i spună totul, dar limba ei era ca de piatră; ar fi vrut să-i iasă în întâmpinare, dar picioarele-i erau înţepenite. Lacrimile au început să-i curgă şiroaie.      Şî Tun a înţeles pe loc că aceea este nevasta lui. S-a repezit la ea şi a luat-o în braţe scoţând-o afară din peşteră. Trupul lui Yu Hua era tare şi greu ca piatra. Din această cauză, Şî Tun nu putea să mai încalece pe cal, şi, ţinând-o în braţe pe Yu Hua, i-a spus calului:      - Calule, calule, tu cunoşti drumul pe care am venit. Să ne întoarcem acasă!      Şi au purces de îndată la drum. Şî Tun o ducea în braţe pe potecile din vârful muntelui; o ducea în braţe mergând pe stânci abrupte; o ducea în braţe trecând prin hăţişuri; trupul lui era plin de răni, dar n-ar fi lăsat nici o crenguţă s-o atingă pe Yu Hua. Au trecut astfel valea in care se afla izvorul cu apă rece şi au ajuns într-o pădure de arţari. Picioarele-i tremurau, mâinile-i amorţiseră, dar nu voia s-o lase din braţe.      Lacrimile din ochii lui Yu Hua picurau necontenit: Inima-i şoptea: „Şî Tun, Şî Tun, lasă-mă, până acasă mai sunt mii de munţi şi ape şi nu vei putea ajunge purtându-mă în braţe". Şi inima i se frângea de durere că nu poate vorbi. încercând s-o mângâie pe Yu Hua cea de piatră, Şî Tun îi spunea:      - Chiar dacă te-ai transformat cu adevărat în stană de piatră, nu te voi părăsi.      Şi ţinând-o în braţe, continua să meargă mai departe. Sub ochii lui, frunzele roşii de arţar cădeau una câte una. Şi deodată, în faţa lui apăru zgripţuroiul. Ca însufleţit de o nouă forţă, Şî Tun apucă sabia cu o mână, iar cu cealaltă o ţinea strâns pe Yu Hua.      Zgripţuroiul, care se afla la zece paşi în faţa lui, îi spuse:      - Flăcăule, inima mea e mai tare decât fierul şi piatra. Niciodată nu m-am lăsat înduioşat de nimic, niciodată nu m-am recunoscut învins, Dar astăzi, mă recunosc învins şi nu voi mai despărţi niciodată un soţ de soţia lui.      Spunând aceasta, lacrimile îi curgeau pe obraji şi, într-o clipă, se prefăcu într-un arţar înalt pe ale cărui frunze străluceau lacrimile ca nişte perle de rouă. Şi Tun o luă pe Yu Hua în braţe şi o duse sub arţar. Şi atunci ramurile arţarului începură să freamăte şi picăturile de rouă căzură pe trupul ei. Deodată, Yu Hua începu să vorbească şi trupu-i deveni la fel de mlădios ca înainte.      Amândoi încălecară pe cal care zbură peste munţii înalţi ajungând în drumul mare. Şi după puţin timp ajunseră la căsuţa bătrânei.      Şi au trăit în dragoste şi învoire multe zile. Se zice că unii oameni au mai văzut acel izvor ciudat, unele fete au mai băut din apa lui roşie, dar când s-au înroşit frunzele arţarului acesta nu s-a mai transformat niciodată în zgripţuroi cu faţa roşie, iar fetele nu au mai fost niciodată răpite.

       Demult, tare demult, să înveţi carte era o treabă foarte anevoioasă. Dascălii care nu-şi băteau elevii erau socotiţi dascăli proşti, tot aşa cum părinţii care nu-şi băteau copiii se credea că nu ştiu să-i crească. Pe atunci, trăia o familie foarte înstărită care avea un singur copil: un băiat ce se chema De Iu. Capul familiei dorea din tot sufletul ca De Iu să se instruiască şi să ajungă demnitar. Şi a angajat un dascăl foarte aspru să se ocupe de instruirea băiatului. Acesta îi dădea lui De Iu să citească în fiecare zi câteva cărţi, şi în ziua următoare acesta trebuia să le ştie pe de rost chiar dacă nu înţelegea mai nimic din ele. În plus, mai încasa şi câte o bătaie cu linia peste mâini de i se umflaseră degetele. Învăţa bietul De Iu până la miezul nopţii, şi când se culca nu putea să adoarmă de frică, dar fără nici un folos, iar a doua zi dascălul îi dădea şi mai mult de învăţat. Slăbise băiatul şi intrase frica în el: numai ce-l vedea pe dascăl, că uita tot ce învăţase. Şi bătaia se înteţea tot mai mult, iar băiatul trăia cu frica în sân. într-o seară trecuse de miezul nopţii, dar De Iu tot învăţa, când a simţit aşa, dintr-odată, că i se face capul din ce în ce mai mare şi mai greu. Îi era aşa de somn, încât de-abia se mai ţinea pe picioare, dar strângea din ochi şi încerca să se ţină tare, până ce a adormit cu capul pe masă. Şi a visat că dascălul se îndrepta ameninţător către el, cu linia în mână. De frică s-a trezit, s-a frecat la ochi şi a văzut că în faţa lui se afla o fată cu faţa ca o piersică pârguită, care zâmbindu-i i-a spus:      - Pe mine m-a adus vântul şi văzând că-i lumină, am intrat. Lasă-mă să înnoptez la tine!      Speriat, De Iu a răspuns:      - Nu se poate, nu se poate! Nu pot să te găzduiesc! Caută-ţi un loc în altă parte!      Dar fata, nici gând să se mişte:      - Cum de nu-ţi este milă de mine? Vin aşa de departe şi nu cunosc pe nimeni, unde să mă duc?      Nemaiputând răbda, băiatul a zis:      - Nu-i vorba că n-aş vrea să te las să înnoptezi aici. Dar ce ştii tu câte necazuri am eu! Dacă mâine nu ştiu cărţile acestea pe dinafară şi mai află dascălul că am găzduit o fată, mă omoară în bătaie.      Făta a început să râdă:      - Să înveţi lecţia pe dinafară e o treabă foarte uşoară. De Iu, înfuriat i-a răspuns:      - Dacă zici că e treabă uşoară, învaţ-o tu, să te văd! Fata a luat cartea, a citit o dată, a închis-o şi a spus lecţia pe dinafară. De Iu a rămas uluit cât de repede a învăţat fata.      Atunci, aceasta i-a spus:      - Dacă mă asculţi, îţi garantez că mâine ai să ştii lecţia. Şi acum nu te mai chinui toată noaptea. De Iu nu mai putea de bucurie şi de mirare.      Fata a deschis gura şi a scuipat o perlă mică, zicându-i:      - Ţine-o în gură, dar nu cumva s-o înghiţi.      Băiatul a încuviinţat, şi-a băgat perla în gură şi a simţit că, şi fără să citească, ştia toată cartea pe dinafară. Uşurat, a început să vorbească şi să râdă cu fata.      Înainte, de unul singur, noaptea-i părea nesfârşită, dar acum, în doi, nici n-a simţit când s-a luminat de ziuă.      De Iu s-a spălat pe faţă, a băgat perla în gură, a luat cartea şi s-a dus la dascăl. Acesta a aşezat linia pe masă şi l-a pus pe băiat să spună lecţia. De Iu nu mai tremura ca altădată şi a spus lecţia fără nici o greşeală de la început până la sfârşit. Dascălul a rămas mulţumit şi i-a dat pentru a doua zi de două ori pe atâtea lecţii de învăţat.      A fost pentru prima dată când n-a luat bătaie de când începuse să înveţe cu acel dascăl. S-a întors în grabă în camera lui, unde-l aştepta fata plină de bucurie, şi i-a înapoiat perla. Seara n-a citit decât o dată lecţia şi o ştia pe dinafară. Fata era foarte isteaţă şi toată noaptea i-a povestit fel de fel de lucruri, aşa că de-abia în zori a adormit o clipă şi apoi, cerându-i fetei perla, s-a apucat să mai repete o dată. Nici în ziua aceea De Iu n-a luat bătaie şi dascălul i-a dat şi mai mult de învăţat. întorcându-se în camera lui, fata l-a primit din nou cu bucurie şi iarăşi au vorbit toată noaptea. Fata i-a spus că se numeşte Şuan Ţie şi mai are o soră care se numeşte Şuan Mei.      Ziua, De Iu trebuia să se ducă la bibliotecă şi să înveţe, iar noaptea şi-o petrecea discutând.      Aşa au dus-o ei mult timp. într-o zi, De Iu, care toată noaptea nu dormise, a aţipit cu capul pe masă. Tocmai atunci le-a văzut dascălul care a dat un strigăt. Băiatul, speriat, a început să tremure şi din nebăgare de seamă a înghiţit perla.      Când s-a întâlnit seara cu fata, aceasta, supărată, cu sprâncenele încruntate i-a zis:      - Ţi-am spus să nu înghiţi perla, dar tu ai înghiţit-o, aşa că trebuie să ne despărţim.      Mâhnit şi nedorind să se despartă de fată, De Iu a spus:      - N-ai decât să-mi tai burta şi să scoţi perla.      Îndurerată, fata l-a certat:      - Ne-am înţeles aşa de bine şi acum ce vorbe sunt astea? Nu mai pot rămâne aici şi trebuie să plec.      Băiatul a întrebat-o:      - După ce pleci, unde să te caut? Fata i-a răspuns:      - N-am să-ţi ascund nimic. În Ţiao Gi Cuo se află Muntele Celor Opt Comori. Acolo stau eu.      Băiatul s-a mirat şi i-a spus:      - N-am auzit în viaţa mea de Ţiao Gi Cuo. Poate sunt câteva mii de li până acolo. Cum ai să ajungi?      Iar fata i-a răspuns:      - Nu te îngriji de mine. Vino în curte şi ai să înţelegi cum voi ajunge.      Şi vocea-i devenea din ce în ce mai slabă. L-a apucat pe băiat de mână şi l-a dus în curte. Acolo a desenat o cruce pe pământ şi ş-a aşezat în mijlocul ei, apoi a zis: Vino, vântule de răsărit, şi tu, vântule de apus, şi duceţi-mă aşa cum am venit. Şi deodată s-a iscat un vânt şi fata a început să plutească precum frunzele copacilor, apoi s-a ridicat în văzduh şi s-a făcut nevăzută.      Băiatul s-a uitat lung după ea, apoi s-a frecat la ochi şi a intrat în casă. Toată noaptea n-a dormit de supărare şi nici mâncarea nu i-a tihnit. Ziua şi noaptea se gândea la Şuan Ţie, iar când adormea o visa. Ar fi vrut să plece după ea, dar nu ştia unde se află acel loc, iar părinţii erau ' cu ochii pe el. Dar cu toate că nu dormea şi nu mânca mai nimic, acum era mai zdravăn decât înainte. Ţinea minte tot ce învăţa şi ştia să şi răstălmăcească. Cum punea mâna pe pană, literele se aşterneau pe hârtie, aşa că dascălul a fost nevoit să recunoască în faţa tatălui că l-a învăţat tot ce trebuia să ştie spre a putea să plece la examenul de demnitar. Părinţii i-au făcut băiatului bagajele, iar acesta, deşi nu prea avea tragere de inimă, se gândea că totuşi după ce va fi demnitar va scăpa de sub ochii părinţilor.      A luat examenele la toate gradele şi împăratul a vrut să-l numească demnitar în capitală, dar el a cerut să fie trimis în cel mai îndepărtat colţ de ţară. Împăratul l-a trimis în Iun Nan, în partea de miazăzi a ţării. În drum spre Iun Nan, băiatul a văzut că munţii erau din ce în ce mai falnici şi mai împodobiţi, apele mai liniştite şi mai limpezi, aşa că s-a gândit că nu mai e mult până la Ţiao Gi Cuo. Unde ajungea întreba de numele acestui loc, dar nimeni nu putea să-i dea un răspuns. într-o zi a întâlnit un bătrân vânător care i-a spus că Muntele Celor Opt Comori se afla la câteva mii de li depărtare. L-a descusut pe vânător cum se poate ajunge acolo şi a plecat mai departe.      A mers aşa două zile şi două nopţi, iar a treia zi a văzut cum satele se răresc şi pe drum erau din ce în ce mai puţini trecători. După un timp a întâlnit un flăcău cam de vârsta lui care stătea tolănit la marginea drumului. Acesta era galben de parcă n-avea picătură de sânge în el. De Iu s-a gândit că poate e bolnav sau a fost jefuit de hoţi şi apropiindu-se de el l-a întrebat:      - Ce stai aici întins, frăţioare, vrei cumva să te ajut să te ridici?      Dar flăcăul i-a răspuns:      - Nu cumva să mă ridici! Eu sunt un om care n-are inimă.      De Iu s-a apropiat şi s-a uitat la pieptul lui. Flăcăul îşi acoperea cu amândouă mâinile pieptul din care-i fusese scoasă inima.      De Iu a vrut să plece mai departe, dar şi-a dat seama că flăcăul rănit pare un om bun care are nevoie de ajutor. Apoi l-a întrebat:      - Spune-mi, băiete, cu ce pot să te ajut?      Flăcăul l-a rugat pe De Iu să se aşeze lângă el, zicându-i:      - Am să-ţi povestesc prin tot ce am trecut eu. În viaţa mea am întâlnit cel mai rău duh şi cea mai frumoasă femeie.      De Iu s-a aşezat şi flăcăul i-a povestit păţania lui. Pe băiat îl chema Uang Gi şi era singurul copil la părinţi. Cu trei ani înainte, mama-i murise şi, răpuşi de durere, el şi tatăl lui au hotărât să se ducă la templu să ardă mirodenii în amintirea mamei. Au plecat înainte de revărsatul zorilor şi după o bucată de drum au ajuns la templul Regelui de Jad. După ce au ars mirodeniile au ieşit în curtea templului şi, deodată, de după o piatră albă a apărut o mândreţe de femeie care a început să le zâmbească. Tatăl a întrebat-o de unde vine şi ea a răspuns că vine din spatele pietrei; a întrebat-o pe cine mai are acasă şi ea a răspuns că nu mai are pe nimeni. Apoi femeia-a plecat.      A doua zi, tatăl a trimis peţitori la casa femeii, iar aceasta era deja pregătită pentru peţit şi-i aştepta la poartă.      În aceeaşi zi, peţitorii au adus-o în casa tatălui. La puţin timp, tatăl a plecat după treburi. Rămânând singură, femeia şi-a pipăit faţa care deîndată s-a alungit şi s-a schimonosit, iar unghiile i-au crescut şi s-au prefăcut în nişte cârlige. Aceasta a întins mâinile să-l prindă pe Uang Gi, care de-abia a scăpat cu fuga. Seara, băiatul a povestit tatălui totul, dar acestuia nu i-a venit să creadă. De atunci, Uang Gi n-a mai îndrăznit să se arate în faţa mamei vitrege în lipsa tatălui.      Au trecut câteva luni. Într-o zi, femeia, ştergându-şi lacrimile, a început să se plângă tatălui:      - Cu toate că nu-mi este fiu bun, eu îl socotesc ca şi copilul meu, iar el nici măcar mamă nu-mi zice.      Auzind aceasta, tatăl, de teamă că Uang Gi o va supăra pe mama vitregă dacă va rămâne acasă, îl trimitea în fiecare zi la pădure să strângă vreascuri şi să taie iarbă. In pădure întâlnea zilnic o fecioară care se plimba de colo până colo, apoi se mai oprea din loc în loc şi îngâna ceva, iar câteodată îi arunca priviri furişe.      Într-o seară, când s-a întors acasă, a auzit-o plângând pe mama vitregă care îi spunea tatălui:      - Dacă vrei să-l păstrezi pe fiul tău, am să plec eu, iar dacă mă vrei pe mine, trebuie să-mi dai inima lui.      Auzind aceste cuvinte, Uang a vrut să intre să se măsoare cu mama vitregă, dar tatăl său l-a oprit. A doua zi a plecat din nou după vreascuri. Era mâhnit peste poate şi se gândea: „Dacă voi pleca de acasă poate că zgripţuroaica îl va pierde pe tata; dacă voi rămâne, poate că tata cu mâna lui mă va pierde pe mine". Tot gândindu-se şi socotindu-se, s-a pomenit în pădurea de sălcii şi amărât foc a oftat: „Munţii pot fi mutaţi, apele îşi pot schimba cursul, numai necazul meu este greu de urnit".      Ridicându-şi capul, a văzut în faţa lui o fecioară care venea înceta spre el şi cu blândeţe l-a întrebat:      - Ce alt lucru mai greu există pe lume decât să muţi munţii şi să schimbi cursul apelor? Băiatul nu i-a răspuns, gândindu-se că aceasta este totuşi o fată şi încă prea tânără şi nu i-ar putea fi de folos cu nimic.      Atunci fata i-a spus:      - Ştiu ce te frământă. Află că mama ta vitregă este zgripţuroaica din munţii de miază-noapte-apus şi vrea să-ţi mănânce inima. Dacă mă vei asculta, zgripţuroaica nu va putea să te piardă. A deschis mâna şi i-a dat băiatului o biluţă argintie, spunându-i: Zgripţuroaica îl va pune pe tatăl tău să-ţi scoată inima, dar tu să iei biluţa şi să spui: ,,Prefă-te!" şi biluţa se va preface într-o inimă pe care s-o dai tatălui tău, iar tu să fugi în pădurea de sălcii, unde vei găsi un cal. Să încaleci şi să nu te opreşti până când nu se va opri calul singur.      Băiatul s-a întors acasă. Zgripţuroaica se jelea de mama focului. Oftând, tatăl l-a luat de mână, a ieşit din curte şi au mers, au mers până au ajuns în pădurea de sălcii. La umbra unei sălcii se afla un cal care aştepta.      Atunci băiatul a spus:      - Tată, aşa-i că zgripţuroaica ţi-a spus să-mi smulgi inima?      Tatăl lui nu se putea opri din plâns.      - Nu mai plânge, tată, ştiu că-ţi este greu să îndeplineşti porunca zgripţuroaicei. Şi aşa cum i-a spus fata, a scos biluţa care s-a prefăcut într-o inimă pe care a dat-o tatălui său, iar el a încălecat şi a plecat în goana calului.      După un timp a auzit un vaiet, calul continua să gonească, dar plânsetul se auzea din ce în ce mai aproape, parcă ar fi fost la urechea lui. Fără să-şi dea seama, a oprit calul şi când s-a uitat înapoi a văzut o femeie îmbrăcată în alb, cu un coş pe mână, care s-a oprit în faţa calului şi a început să se jeluiască:      - Doamne, doamne, mi-a murit bărbatul şi soacră-mea m-a trimis după iarbă-fără-miez, fie-ţi milă de mine şi spune-mi unde să găsesc iarba-fără-miez.      Uang Gi i-a spus:      - Nu mai întreba pe nimeni, vieţuitoarele fără inimă mor, iar iarba piere, atunci cum să găseşti iarba-fără-miez?      Cum a spus aceste cuvinte, calul s-a şi prăbuşit şi n-a mai putut fi ridicat. Femeia a aruncat coşul, şi-a pipăit faţa cu mâinile şi deodată faţa i s-a schimonosit, iar unghiile i s-au lungit ca nişte căngi.      Atunci, zgripţuroaica a strigat:      - M-ai păcălit dându-mi o inimă falsă, dar acum ai să mi-o plăteşti! Şi s-a aruncat asupra băiatului, prinzân-du-l în căngi şi smulgându-i inima.      Când şi-a revenit, alături de el se afla fecioara. Ea nu l-a dojenit pentru că nu i-a ascultat sfatul, ci doar a spus:      - Ceea ce a înghiţit zgripţuroaica nu era o inimă falsă, ci o potcoavă în opt colţuri, iar ea deja a murit. Dar tu acum eşti un om fără inimă. Eu am să plec la cele opt insule din cele patru mări, să caut iarba vie care-ţi va ajuta să-ţi crească din nou inima. De data asta, te rog foarte mult să-mi asculţi sfatul! Şi s-a făcut nevăzută.      După ce a terminat de povestit, Uang Gi, tulburat, a întrebat:      - Spune-mi, poate fi cineva mai bun decât ea?      Ascultând povestirea lui Uang Gi, De Iu şi-a adus aminte de Şuang Ţie şi a oftat:      - Şi eu am întâlnit o asemenea fată şi nu ştiu dacă în viaţa asta o voi mai întâlni vreodată. Dar n-a apucat să termine că s-a stârnit un vânt care a aşezat uşor pe pământ o fecioară.      Înmărmurit de bucurie, De Iu a strigat-o:      - Şuang Ţie!      Dar fata, ca şi când nu l-ar fi auzit, s-a îndreptat spre Uang Gi şi a presărat deasupra lui iarba vie, iar acesta s-a ridicat din iarbă plin de vigoare.      De Iu, plin de îngrijorare, gândindu-se că fata poate s-a îndrăgostit de altul, a mai strigat-o o dată:      - Şuang Ţie, de ce nu vrei să-mi răspunzi? Fata l-a privit mirată şi i-a spus:      - Ţi se pare, băiete, eu sunt Şuang Mei, pe sora-mea o cheamă Şuang Ţie. Dar tu eşti cumva De Iu?      Bucuros că totuşi e pe urmele fetei de care se îndrăgostise, băiatul a întrebat-o:      - Unde este sora ta? Unde se află Muntele Celor Opt Comori?      Şuang Mei i-a luat pe cei doi şi, trecând de pe o culme de munte pe alta, când a răsărit luna au ajuns la poalele unui munte falnic. De jur-împrejurul acestui munte se întindea o apă limpede cum e cristalul. Pe munte se aflau brazi argintii printre care sclipea un pavilion înconjurat de nouraşi. Şuang Mei a făcut cu mâna un semn şi din tufişul de papură s-a desprins o bărcuţă care s-a apropiat cât ai clipi de mal. Din barcă au coborât două fecioare frumoase de picau, apoi au urcat cu toţii în barcă. La picioarele muntelui erau aşteptaţi de mulţi oameni care au început să le vorbească cu prietenie. De Iu a început să iscodească în dreapta şi în stânga, dar printre atâtea fete frumoase nu o vedea pe Şuang Ţie. Apoi au urcat cu toţii la pavilion, în poarta căruia îi aştepta un bătrân.      Şuang Mei a spus:      - Acesta este De Iu! Iar bătrânul a răspuns:      - Bine aţi venit! Intraţi în curte.      De Iu a intrat în prima curte şi din prima în a doua şi din a doua în a treia până a ajuns într-o cameră de oaspeţi mare şi răcoroasă. Acolo, bătrânul l-a ospătat pe cinste. Băiatul, însă, era cu gândul la Şuang Ţie şi se tot mira de ce nu mai apare odată. După ce au fost strânse bucatele, bătrânul i-a spus:      - Pari foarte obosit şi ar trebui să te odihneşti. N-a terminat bine de spus aceste vorbe şi băiatul s-a trezit condus într-o cameră liniştită, împodobită cu lucruri din lac roşu şi argint filigranat, dar fata tot nu era. L-a cuprins îngrijorarea şi cu greu a adormit.      Nici a doua zi dimineaţa Şuang Ţie nu s-a arătat. Bătrânul a spus din nou:      - Şuang Mei, du-i pe băieţi la Muntele de Răsărit să se mai distreze!      După ce au ieşti din curte, De Iu a întrebat:      - Unde este Şuang Ţie, de ce nu se arată deloc? Dar Şuang Mei s-a făcut că nu aude. I-a dus pe cei doi la Muntele de Răsărit: la poalele muntelui curgeau ape cristaline; pe munte erau numai flori. O mulţime de fete îmbrăcate în straie roşii şi verzi, fie că şedeau, fie că se plimbau pline de veselie. De Iu nu avea ochi să le vadă. Şuang Mei şi Uang Gi se ţineau de mână şi se bucurau, dar el se simţea şi mai singur.      A treia zi, bătrânul a îndemnat-o pe Şuang Mei să-i ducă pe cei doi la Muntele de Apus. Muntele era acoperit cu bambus, iar stâncile erau mai frumoase decât cele pictate în tablouri. Fetele care se plimbau pe munte erau tot atât de frumoase ca Şuang Ţie. Şuang Mei şi Uang Gi erau şi mai fericiţi, iar De Iu şi mai întristat.      A patra zi, bătrânul a trimis-o pe Şuang Mei cu băieţii la Muntele de Miazăzi. Când au ieşit din curte, nemaiputându-se stăpâni, De Iu a spus:      - Degeaba îmi arăţi toate frumuseţile, mai bine mi-ai arăta-o pe Şuang Ţie. Pentru ea am venit aici!      Ascultându-i, Şuang Mei s-a schimbat la faţă şi a zis:      - Am să-i spun lui Şuang Ţie că vrei s-o vezi şi să vedem care e părerea ei.      Apoi fata parcă ar fi zburat, aşa de repede a ajuns la Muntele de Miazănoapte, de unde s-a întors cu răspunsul că Şuang Ţie vrea să-l vadă pe băiat.      Au plecat împreună la Muntele de Miazănoapte. Aici au intrat într-o peşteră de piatră. În fundul peşterii, pe o piatră, stătea căţărată o vulpe roşie care a sărit jos şi le-a ieşit în întâmpinare. Şuang Mei a spus:      - Aceasta este Şuang Ţie!      Cuprins de durere, De Iu s-a aplecat şi a luat vulpea în braţe. Şuang Mei a spus:      - Şuang Ţie nu mai are perla, de aceea nu a mai putut să-şi recapete înfăţişarea omenească. De atunci s-a izolat aici, de unde n-a mai ieşit şi cu nimeni nu s-a mai văzut.      Pe De Iu l-au podidit lacrimile, iar vulpea a început să plângă şi ea. După un timp, Şuang Mei a spus:      - E timpul să plecăm.      Vulpea a sărit din braţele lui De Iu, dar acesta, cu inima grea, a spus:      - Din cauza mea a ajuns Şuang Ţie ceea ce este şi stă închisă în această peşteră rece de atâta timp. Nu pot s-o părăsesc. Şi a luat din nou în braţe vulpea.      Văzând aceasta, Şuang Mei a zis:      - Dacă o mai iubeşti pe Şuang Ţie, aşteaptă aici şi eu mă voi duce în pădurea de pe Muntele de Miazănoapte şi oricât de tare va fi vântul, oricât de mare zăpada, nu mă voi întoarce până nu voi aduce cu mine iarba care să dea înapoi perla. Şi s-a făcut nevăzută.      De Iu a aşteptat în peştera de piatră o zi, apoi o altă zi, şi în cea de-a treia zi, deodată, a apărut în faţa lor Şuang Mei. În mână ţinea un fir de iarbă şi i-a spus lui De Iu:      - Dacă vei roade acest fir de iarbă, vei putea să scoţi perla înghiţită.      De Iu a luat degrabă iarba şi a pus-o în gură, dar iarba era mai amară decât fierea. Băiatul nu s-a dat bătut şi a înghiţit-o toată. Atunci a simţit un zgomot în pântece şi când a deschis gura, a scuipat perla lui Şuang Ţie. Vulpea s-a ridicat în două picioare şi s-a prefăcut din nou în fecioară. E greu de descris bucuria celor doi.      În aceeaşi zi a fost mare sărbătoare: nunta celor două perechi care au trăit în fericire până la adânci bătrâneţi.

                 Demult, tare demult, într-un loc nu departe de malul mării, trăiau odată trei fraţi în belşug şi bunăstare. Ei aveau o mătuşă şi un unchi care o duceau tare greu. Toată averea lor era o colibă şi o curticică. Unchiul era un om voinic, vesel şi priceput la toate. De la vârsta de 20 de ani, muncea pentru cumnatul său, tatăl celor trei feciori, şi acasă şi la câmp. Făcuse în viaţa lui tot felul de treburi şi îndurase tot felul de lipsuri. Şi au trecut ani după ani. Tatăl băieţilor şi-a făcut casă şi acareturi, dar cumnatul a rămas tot cu o colibă şi o curticică; acesta mânca pâine din făină albă, iar cumnatul său turte din făină neagră. După un timp, bătrânul a murit, iar cei trei nepoţi i-au spus:      - Unchiule, lucrează acum pentru noi şi. astfel nu veţi muri de foame tu şi mătuşa. Aşa au spus cei trei nepoţi şi unchiul n-a mai zis nimic.      Şi au trecut ani după ani. Nepoţii şi-au cumpărat pământuri, dar unchiul nu avea nici un petic de pământ, nepoţii îmbrăcau haine de mătase, dar unchiul umbla într-o cămaşă arsă de soare. În adâncul inimii, era mâhnit unchiul, dar nu le spunea nimic nepoţilor. Au trecut mulţi ani, unchiul a îmbătrânit, părul i-a albit, mâinile au început      să-i tremure. Acum nepoţii nici nu-l mai socoteau unchi şi-l priveau doar ca pe o slugă. Dar bătrânul tăcea si răbda. .      Într-un an, de sărbătoarea lunii [La 15 august, când e lună plină, prietenii şi rudele se strâng la petrecere afară, sub razele lunii.], nepoţii s-au pregătit de petrecere: au cumpărat fructe şi prăjituri, au tăiat găini şi raţe. În ajun de sărbătoare, nepotul cel mai mare i-a spus unchiului:      - Hei, ascultă, de sărbătoarea lunii toţi petrec în familie. Du-te şi tu acasă să petreci cu mătuşa!      Cel de-ai doilea nepot a adăugat:      - Ascultă ce spune frate-meu! Du-te acasă, pleacă mai repede!      Iar cel de-ai treilea nepot s-a răstit:      - Hei, ţi-a dat o zi liberă, de ce nu te bucuri?      În după-amiaza zilei de 15 august, unchiul s-a întors acasă cu mâna goală.      Seara, luna plină se ridicase pe cerul albastru şi razele-i albe luminau pământul.      Cei trei fraţi au scos masa afară şi au încărcat-o cu bunătăţi: fructe, prăjituri, mâncare şi băutură. Apoi s-au aşezat în jurul ei şi au început să petreacă. În acest timp, unchiul şi mătuşa ieşiseră în curticică şi stăteau pe o piatră. Nu aveau decât o turtă de mălai şi apă rece . . . Bătrâna se. gândea cum bărbatul ei munceşte de o viaţă întreagă la nepoţi şi acum la bătrâneţe n-au nici ce mânca, nici ce bea şi a început să plângă. Bătrânul a încercat s-o liniştească.      - La ce-ţi foloseşte supărarea? Nu mai plânge! Uite, de dimineaţă când am fost pe deal am găsit o pară. Hai s-o mâncăm împreună!      Bătrâna a luat para şi a aşezat-o pe pământul luminat de lună, apoi a zis:      - Mănânc-o tu! Iar bătrânul:      - Mai bine mănânc-o tu!      Şi aşa se îmbiau unul pe altul, dar nici unul nu se atingea de pară.      Deodată, s-a auzit un clinchet de clopoţel şi amândoi bătrânii au tresărit, zicându-şi:      - E aproape miezul nopţii, cine-o mai trece pe drum acum?      Ting! Ting! s-a auzit din nou clopoţelul din ce în ce mai aproape. Clinchetul nu venea nici din partea de răsărit, nici din partea de apus, ci din văzduh. S-au uitat în sus şi au văzut un iepuraş alb, care a făcut o săritură şi a ajuns jos. Iepuraşul era mai strălucitor decât razele lunii, iar clopoţelul de la gâtul lui mai strălucitor decât stelele. A început să sară şi clopoţelul suna, suna... Apoi s-a ridicat pe lăbuţele din spate şi s-a uitat la bătrâni. Bătrânul l-a întrebat speriat:      - Ai venit din văzduh. Nu eşti cumva Iepuraşul de Jad din lună?      Iepuraşul a dat din cap. Bătrânul a spus cu mâhnire:      - Iepuraşule, în casa noastră nu se găseşte nici orez, nici făină, dar dacă ţi-e foame, mă duc să-ţi tai: nişte iarbă fragedă.      Atunci iepuraşul a început să-şi mişte buzele şi a spus:      - Nu vreau nici orez, nici făină, vreau numai să gust din para asta.      Auzind, cei doi bătrâni s-au bucurat că pot să-i dea şi ei ceva şi i-au dat-o din toată inima.      Luând para, Iepuraşul de Jad a spus bucuros:      - Dacă aveţi ceva necazuri, căutaţi-mă la Muntele de Apus! Şi din nou s-a ridicat în văzduh şi şi-a luat zborul spre lună. Luna era tot aşa de rotundă, razele ei străluceau tot aşa de puternic, dar acum cei doi bătrâni nu mai erau atât de trişti.      Au mai trecut trei ani. Unchiul îmbătrânise şi mai mult, îi crescuse barba şi de-abia mai mergea. Cei trei nepoţi s-au sfătuit în taină cum să scape de el.      Cel mare a spus:      - După cât văd eu, boşorogul ăsta n-o să mai poată face nici o treabă.      Cel de-ai doilea a adăugat:      - Aşa e, de ce să mai mănânce mâncarea degeaba?      Iar cel de-al treilea:      - Cel mai bine ar fi să scăpăm de el, dar nu ştiu ce pricini să-i găsim!      Nepotul cel mare, veninos, a zis:      - Mie nu-mi vine greu să-i găsesc pricină. Aşteptaţi şi-o să vedeţi! Şi a râs sigur de sine.      A doua zi de dimineaţă, unchiul l-a întrebat, după obicei, pe nepotul cel mare:      - Domnule, ce treabă am de făcut astăzi? Iar nepotul a răspuns:      - Urcă-te pe acoperiş şi ară!      Era limpede că-s vorbe de batjocură! Ele l-au întristat şi l-au îndurerat pe bătrân. Şi-a dat seama ce fel de om e nepotul, dar nu şi-a pierdut cumpătul, şi i-a răspuns liniştit:      - Înjugă boii şi hai să mergem pe acoperiş să arăm! Nepotul s-a roşit şi, nemaiavând cum să-i răspundă, s-a întors şi a plecat.      După puţin timp, nepotul mijlociu i-a zis bătrânului:      - Dacă nu vrei să ari pe acoperiş, du-te şi dă la o parte muntele din spatele casei!      Iar acesta i-a răspuns:      - Bine, mă duc, dar hai cu mine să mi-l ridici în spate! Aşa i-a închis gura bătrânul şi nepotului mijlociu.      După un timp, nepotul cel mic i-a zis:      - Boşorogule, trebuie să ieşi la pensie!      Liniştit, bătrânul i-a răspuns:      - Niciodată nu v-am cerut salariu, atunci cum îmi spuneţi să ies în pensie? V-am crescut de când eraţi mici şi acum, că am îmbătrânit, de ce vreţi să scăpaţi de mine?      Oftând, nepotul cel mic a răspuns:      - De ce, de ce, tot nu ştii de ce? Fraţii mei ţi-au dat poruncă să faci o treabă, iar tu ai îndrăznit să le porunceşti lor.      Auzind bătrânul acest neadevăr, n-a vrut să se certe cu nepotul şi, supărat foc, s-a întors acasă.      I-a povestit totul bătrânei, iar aceasta a izbucnit în plâns:      - N-avem decât bucăţica asta de curte, cum o să trăim de aici încolo?      Bătrânul, de asemenea, a început să se frământe.      Dar tot femeile-s mai descurcăreţe: bătrâna şi-a amintit de întâmplarea de la sărbătoarea lunii, şi-a şters lacrimile şi a zis:      - Iepuraşul acela de Jad ne-a spus că dacă avem necazuri să-l căutăm la Muntele de Apus. Du-te acuma şi-l caută, cât mai poţi merge.      Bătrânul şi-a făcut socoteala şi a văzut că bătrâna are dreptate, doar nu putea să stea acasă şi să moară de foame.      A doua zi, bătrânul a plecat spre Muntele de Apus. S-a urcat pe prima creastă şi de acolo a văzut în zare marea albastră; s-a urcat pe cea de-a doua creastă şi n-a. mai văzut decât un nor alb; s-a urcat pe cea de-a treia creastă şi n-a văzut de jur-împrejur decât munţi înalţi. A cutreierat astfel munte după munte şi după nu ştiu câte zile a ajuns într-un loc unde nu era suflare de om. Nu mai ştia nici în ce lună şi nici în ce zi se află. A poposit într-o peşteră rece ca gheaţa şi a vrut să se odihnească; dar, neputând adormi, a pornit-o mai departe. După o bucată de drum, la urechile lui a ajuns murmurul unei ape. Mergând mai departe, a întâlnit un râu cu apa limpede ce curgea între doi munţi. Şi pe râul acela aluneca o barcă iute ca o săgeată. Stâncile de pe mal erau toate acoperite cu brazi. Tocmai căuta un loc pe unde să treacă apa, când l-a izbit un miros de scorţişoară. Privind cerul, a văzut cum luna coborâse după muntele învecinat. Ceaţa alburie se ridicase de pe munte, norii coloraţi se învârteau în jurul lunii şi aşa cum un măr cade într-o plasă moale, tot aşa şi luna a căzut în mijlocul ceţei şi norilor. A început să sufle vântul, norii şi ceaţa s-au împrăştiat şi muntele învecinat nu s-a mai văzut. Fiecare fir de iarbă, fiecare copac era alb şi strălucitor; iar după norii alburii se ascundeau o mulţime de palate: Bătrânul privea şi se mira când s-a auzit strigat de o voce. Uitându-se împrejur, n-a văzut nici ţipenie de om, numai un podeţ care apăruse deasupra râului. La capul podului era un copac cu crengile încolăcite, şi de sub copac s-a auzit o voce care l-a strigat din nou: „Vino, vino mai repede!" Bătrânul s-a frecat la ochi şi a mai privit o diată, dar n-a văzut decât o stâncă sub crengile copacului şi alături de ea stătea Iepuraşul de Jad. Ca si când ar fi întâlnit un prieten vechi, bătrânul a alergat, plin de bucurie, spre el. Iepuraşul tocmai alegea orez. Alături de el era o grămăjoară de boabe galbene ca aurii!. Vesel, iepuraşul i-a spus:      - Ştiu care ţi-e păsul. N-am nimic să-ţi dau în afară de grămăjoara asta de boabe. Ia-o şi s-o semeni în pământ!      Bătrânul, strâmtorat, a spus:      - N-am nici măcar o palmă de pământ!      Iepuraşul a început să râdă:      - Ia-o, şi s-o semeni în curte. Eşti de multe zile pe drum şi-oi fi obosit. Culcă-te şi te odihneşte sub copacul ăsta.      Auzind spusele iepuraşului, bătrânul a simţit deodată că i se face somn. N-a mai apucat să spună nici un cuvânt că a şi adormit adânc. În vis se făcea că petale de flori de scorţişoară, ca nişte fulgi de zăpadă, pluteau în jurul lui. Şi fiecare petală strălucea ca o rază de lună. Apoi, din arborele de scorţişoară a coborât un copil eu faţa bucălată şi ochii rotunzi, frumos cum nu s-a mai văzut. Bătrânul a întins mâinile către el şi copilul i-a căzut în braţe. Atunci s-a trezit. Se făcuse ziuă şi răsărise soarele. Nu se mai afla sub arborele de scorţişoară. Bătrânul s-a ridicat în capul oaselor. În mână ţinea ou adevărat ceva. Când s-a uitat, a văzut că ţinea o bucată de lemn de scorţişoară. Şi-a amintit de grămăjoara de grăunţe care se afla alături de el. Şi, deşi nu erau decât câteva seminţe, bătrânul ştia că Iepuraşul de Jad i le dăduse din toată inima. Le-a strâns cu grijă ca şi. când ar fi fost vorba de cine ştie ce comoară şi a plecat.      La poalele muntelui era un pârâu şerpuitor. Bătrânul l-a trecut sărind din piatră în piatră. A plecat mai departe şi a mers aşa multe zile. A văzut din nou marea albastră, a văzut din nou pescăruşii, şi după puţin timp a ajuns acasă. Aflând că nu adusese decât o grămăjoară de seminţe, bătrâna i-a spus:      - Le-ai adus aşa de departe, hai să le semănăm în curte. Şi ai grijă să nu se piardă nici un bob!      Bătrânul a împrumutat o săpăligă şi a început să sape pământul, iar bătrâna în urma lui semăna boabele. Nu apucaseră să termine de săpat şi de semănat că bătrâna a dat un strigăt de uimire. Uitându-se, bătrânul a văzut cum seminţele puse în pământ deja încolţiseră. Şi, văzând cu ochii, plantele creşteau, se înălţau, apoi au dat rod şi rodul s-a copt. Atunci bătrânul a lăsat săpăliga şi a luat secera, iar bătrâna a început să bată spicele.      Băteau spicele, semănau boabele, apoi secerau. După câteva zile, casa bătrânului era plină de boabe şi pe vatra lui se rumeneau lipiile. Plini de bucurie, cei doi bătrâni nu mai duceau grija zilei de mâine.      Într-o zi, după ce s-a sculat de la masă, bătrânul şi-a aruncat privirea asupra bucăţii de lemn de scorţişoară şi şi-a amintit de visul cu copilul. S-a gândit să cioplească în lemn un copil după chipul celui pe care-l văzuse în vis. Zis şi făcut. A găsit un cuţit şi a început să cioplească. Era foarte îndemânatic şi după câteva zile cioplise un copil cu faţa bucălată şi ochii mari, rotunzi, frumos cum nu se mai văzuse, care semăna ca două picături de apă cu copilul din vis. Bătrânii l-au îndrăgit foarte mult si i-au dat numele Copilul de Scorţişoară. Copilul parcă ar fi fost viu: gura parcă-i râdea tot timpul, iar părul parcă-i era răvăşit de vânt. Deseori, cei doi bătrâni se gândeau ce bine ar fi dacă copilul ar avea viaţă.      Zilele treceau pline de îmbelşugare. Bătrânii se înzdrăveniseră. Şi, deşi cei trei nepoţi se purtaseră neomeneşte, bătrâna ar fi dorit să-i vadă. Fără să se sfătuiască cu moşneagul, s-a îmbrăcat, şi-a încărcat coşuleţul şi a plecat la nepoţi. Cum a intrat pe uşă, lucru de mirare, nepotul cel mare i-a luat coşuleţul, nepotul cel mijlociu i-a făcut o temenea, nepotul cel mic i-a turnat ceai să bea. De mulţi ani nu mai fusese tratată aşa de bine în casa nepoţilor ei! După ce au stat puţin de vorbă, le-a' dăruit tot ce avea în coşuleţ şi a plecat acasă.      După plecarea ei, cei trei fraţi au început să discute.      Feciorul cel mare a spus:      - Bătrânul era sărac lipit pământului. Toată viaţa lui a muncit pe la alţii. La vârsta lui nu puteam să-l ţin pe gratis. L-am alungat şi credeam c-o să moară de foame. Dar ce să vezi? Nu numai că n-a murit de foame, dar se pare că s-a îmbogăţit.      Feciorul mijlociu i-a ţinut isonul:      - Aşa e, dar cum de s-a îmbogăţit? Feciorul cel mic însă le-a spus:      - Am auzit că a plecat odată departe. Înseamnă că neapărat a găsit pe acolo vreo comoară! Să mergem mâine pe la ei şi dacă au vreo comoară să facem în aşa fel încât să fie a noastră.      A doua zi, cei trei nepoţi au făcut o vizită bătrânilor. Toţi trei râzând şi întrecându-se în politeţuri făceau temenele de zor. Bătrânul n-ar fi voit să le dea drumul în casă, dar bătrâna i-a poftit înăuntru.      Intrând în casă, le fugeau ochii într-o parte şi în alta. Mare le-a fost mirarea văzând grămezile de boabe care umpleau toată casa. Pe masă au văzut şi păpuşa din lemn de scorţişoară. Şi atunci s-au repezit toţi trei şi au înconjurat masa. Şi cu cât se uitau, cu atât se dumereau că e vorba de un obiect ciudat. Feciorul cel mare se gândea în sinea lui: „Asta-i precis o comoară". Pândind să nu-l vadă mătuşa, a întins mâna s-o apuce, când, deodată, păpuşa s-a ridicat şi a spus:      - Ce vreţi de la mine de m-aţi înconjurat aşa?      Bătrânii au tresărit surprinşi, iar cei trei fraţi s-au bucurat văzând că li se adeveresc bănuielile: „Am zis noi că e vorba de vreo minune".      Păpuşa a spus din nou:      - Ce vreţi de la mine de m-aţi înconjurat?      Fratele cel mare s-a gândit că grămezile de boabe au fost făcute de păpuşă. Dar ce şi-a zis el? „Ce să-i cer eu păpuşii lucruri care n-au prea mare însemnătate? Mie să-mi dea perle şi agate!"      Feciorul mijlociu la fel s-a gândit că grămezile de boabe au fost aduse de păpuşă. Dar ce să ceară el lucruri care n-au cine ştie ce valoare? Şi atunci a spus:      - Eu vreau jad şi mărgean!      La fel a gândit şi feciorul cel mic şi a spus:      - Iar eu vreau aur şi argint! Mişcându-şi buzele, păpuşa le-a răspuns:      - Pe fundul mării de la răsărit se află Palatul Dragonului. În Palatul Dragonului, paturile sunt făcute din jad, perlele, aurul şi argintul acoperă pământul. Duceţi-vă acolo şi luaţi cât vă place.      Într-un glas, cei trei feciori au întrebat:      - Dar marea e plină de apă. Cum să ajungem noi la Palatul Dragonului?      Păpuşa, mişcând din nou buzele, le-a răspuns:      - Dacă mă luaţi pe mine în braţe n-o să vă înecaţi şi vă arăt şi drumul spre palat.      Fără să mai ţină seama dacă bătrânii încuviinţează ori nu, cei trei fraţi au luat păpuşa în braţe şi au fugit la marginea mării. Au găsit un Loc pe malul mării unde apa era verde de bătea în negru, iar valurile loveau cu furie stâncile. Ştiau cu toţii că acolo c locul cel mai adânc, dar nici unul nu voia să fio primul care se aruncă.      Atunci, feciorul cel mare a zis:      - Hai să fiu tot eu primul. Dacă am să văd vreo cale vă fac semn cu mâna şi atunci să săriţi şi voi după mine. Apoi a luat păpuşa în braţe şi a sărit în apă. L-au acoperit valurile şi l-au tras la fund. Deasupra apei s-au mai văzut pentru o clipă mâinile care se agitau. Fratele cei mijlociu şi cel mic, crezând că acesta e semnalul, s-au aruncat degrabă şi ei în apă, dar ca şi fratele lor mai mare au fost înghiţiţi de valuri.      A trecut o zi, au trecut două, dar nici unul dintre fraţi nu s-a mai întors, doar păpuşa din arbore de scorţişoară plutea la malul mării. Văzând-o, bătrânul a pescuit-o, a şters-o de apă şi a strâns-o la piept ca pe un copil. Atunci făptura din lemn s-a înmuiat dintr-o dată şi s-a încălzit. Ochii rotunzi s-au deschis şi păpuşa a tuşit. Bucuros, bătrânul a strigat de două ori: „Păpuşă de scorţişoară!" Păpuşa a răspuns: „Tată!" Bătrânul a dus-o acasă şi i-a dat să mănânce, iar păpuşa a mâncat şi a băut ca orice copil. Şi a crescut, devenind un flăcău de toată frumuseţea. Cei trei fraţi nu s-au mai întors acasă. Dar numii flăcăul din lemn de scorţişoară ştia că ei nu se vor mai întoarce niciodată.