Ellen G. White

Cap. 1 – Planul lui Dumnezeu cu biserica Sa.           Biserica este instrumentul ales de Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. Ea a fost organizată pentru slujire, iar misiunea ei este aceea de a duce lumii Evanghelia. De la început, planul lui Dumnezeu a fost acela ca, prin biserica Sa, să descopere lumii plinătatea şi desăvârşirea Lui. Membrii bisericii, aceia pe care i-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată, au datoria să facă cunoscut mărirea Sa. Biserica este depozitara bogăţiilor harului lui Hristos; şi, prin biserică, se va descoperi, în cele din urmă, chiar domniile şi "stăpânirile din locurile cereşti", ultima şi deplina desfăşurare a iubirii lui Dumnezeu (Efeseni 3,10).           Multe şi minunate sunt făgăduinţele raportate în Scripturi cu privire la biserică. "Casa Mea se va numi o casă de rugăciune pentru toate popoarele" (Isaia 56,7). "Le voi face pe ele şi împrejurimile dealului Meu o pricină de binecuvântare; le voi trimite ploaie la vreme şi aceasta va fi o ploaie binecuvântată!" "Le voi pune un răsad căruia i se va duce faima; nu vor mai fi mistuite de foame în ţară şi nu vor mai purta ocara neamurilor. Şi vor şti astfel că Eu, Domnul Dumnezeul lor, sunt cu ele şi că ele sunt poporul Meu, ele, casa lui Israel, zice Domnul Dumnezeu. Voi sunteţi oile Mele, oile păşunei Mele şi Eu sunt Dumnezeul vostru, zice Domnul Dumnezeu" (Ezechiel 34,26.29-31).           "Voi sunteţi martorii Mei, zice Domnul, voi şi Robul Meu pe care L-am ales, ca să ştiţi, ca să Mă credeţi şi să înţelegeţi că Eu sunt; înainte de Mine n-a fost făcut nici un Dumnezeu şi după Mine nu va fi. Eu, Eu sunt Domnul şi afară de Mine nu este nici un Mântuitor! Eu am vestit, am mântuit, am proorocit, nu sunt străin între voi; voi Îmi sunteţi martori, zice Domnul, că Eu sunt Dumnezeu." "Eu, Domnul, Te-am chemat ca să dai mântuire şi Te voi lua de mână, Te voi păzi şi Te voi pune ca legământ al poporului, ca să fii Lumina neamurilor, să deschizi ochii orbilor, să scoţi din temniţă pe cei legaţi şi din prinsoare pe cei ce locuiesc în întuneric" (Isaia 43,10-l2; 42,6.7).           "La vremea îndurării Te voi asculta şi în ziua mântuirii Te voi ajuta; Te voi păzi şi Te voi pune să faci legământ cu poporul, să ridici ţara şi să împarţi moştenirile pustiite; să spui prinşilor de război: 'Ieşiţi!' şi celor ce sunt în întuneric: 'Arătaţi-vă!'. Ei vor paşte pe drumuri şi vor găsi locuri de păşune pe toate coastele. Nu le va fi foame, nici nu le va fi sete; nu-i va bate arşiţa, nici soarele; căci Cel ce are milă de ei îi va călăuzi şi-i va duce la izvoare de apă. Voi preface toţi munţii Mei în drumuri şi drumurile Mele vor fi bine croite"           Bucuraţi-vă ceruri! Veseleşte-te pământule! Izbucniţi în strigăte de bucurie, munţilor! Căci Domnul mângâie pe poporul Său şi are milă de nenorociţii Lui. Sionul zicea: 'M-a părăsit Domnul şi m-a uitat Domnul!' Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează şi să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuşi Eu nu te voi uita cu nici un chip: Iată că te-am săpat pe mâinile Mele şi zidurile tale sunt totdeauna înaintea ochilor Mei" (Isaia 49,8-l6).           Biserica este cetăţuia lui Dumnezeu, cetatea Sa de scăpare, pe care o are într-o lume răzvrătită. Orice trădare a bisericii Sale înseamnă trădare faţă de El, care a răscumpărat omenirea cu sângele singurului Său Fiu. De la început, sufletele credincioase au alcătuit biserica de pe pământ. În fiecare veac, Domnul Şi-a avut veghetori, care au dat o mărturie credincioasă generaţiei în care au trăit. Aceste santinele au dat solia de avertizare; şi, atunci când au fost chemaţi să-şi depună armura, alţii le-au continuat lucrul. Dumnezeu i-a adus pe aceşti martori într-o legătură de legământ cu Sine, unind astfel biserica de pe pământ cu biserica din ceruri. El i-a trimis pe îngerii Săi să slujească bisericii Sale şi porţile iadului nu au fost în stare să biruie pe poporul Său.           În cursul secolelor de prigoană, de luptă şi întuneric, Dumnezeu a susţinut biserica Sa. Nici un nor nu s-a abătut asupra ei, fără ca El să n-o pregătească; nici o putere prigonitoare nu s-a ridicat împotriva lucrării Sale, fără ca El să nu fi prevăzut acest lucru. Totul s-a întâmplat după cum a profetizat El. El nu Şi-a lăsat biserica în părăsire, ci, prin declaraţii profetice, a arătat ce avea să se întâmple şi ceea ce Duhul Său i-a inspirat pe profeţi să profetizeze, aceea s-a şi întâmplat. Toate planurile Sale vor fi împlinite. Legea Sa este legată de tronul Său şi nici o putere a răului nu o poate nimici. Adevărul este inspirat şi păzit de Dumnezeu şi va triumfa împotriva oricărei împotriviri.

Înainte de Reformă au fost vremuri când existau doar foarte puţine copii ale Bibliei, însă Dumnezeu n-a îngăduit ca să fie distrus de tot Cuvântul Său. Adevărurile Lui nu aveau să rămână ascunse pentru totdeauna. El putea tot atât de uşor să descătuşeze cuvintele vieţii, pe cât de uşor putea deschide uşile închisorilor şi desfereca porţile de fier pentru a elibera pe slujitorii Săi. În diferite ţări din Europa, bărbaţi au fost mânaţi de Duhul lui Dumnezeu să cerceteze adevărul ca pe o comoară ascunsă. Călăuziţi în mod providenţial către Sfintele Scripturi, au studiat paginile ei sfinte cu un deosebit interes. Ei erau gata să primească lumina oricât i-ar fi costat acest lucru. Deşi nu vedeau toate lucrurile lămurit, ei au fost totuşi în stare să înţeleagă multe adevăruri care stătuseră multă vreme îngropate. Ca soli trimişi de Cer, ei mergeau rupând lanţul rătăcirii şi superstiţiei, chemând pe aceia care fuseseră robiţi atât de multă vreme, să se ridice şi să-şi ceară libertatea. În afară de valdenzi, Cuvântul lui Dumnezeu fusese timp de veacuri zăvorât în limbi cunoscute numai de către cei învăţaţi; dar venise timpul ca Scripturile să fie traduse şi date oamenilor din diferite ţări în limba lor maternă. Lumea trecuse de miezul nopţii ei. Ceasurile de întuneric se consumau şi în multe ţări au apărut semne ale zorilor ce se apropiau. În secolul al XIV-lea s-a ridicat în Anglia "luceafărul Reformei". John Wycliffe a fost vestitorul Reformei nu numai pentru Anglia, ci şi pentru toată creştinătatea. Protestul cel mare împotriva Romei, pe care i s-a îngăduit să-l rostească, nu mai putea fi adus la tăcere niciodată. Protestul a deschis lupta care urma să aibă ca urmare emanciparea oamenilor, a bisericilor şi a popoarelor. Wycliffe primise o educaţie cu vederi largi şi pentru el temerea de Dumnezeu era începutul înţelepciunii. Era cunoscut în colegiu pentru evlavia lui arzătoare, pentru talentele lui remarcabile, precum şi pentru erudiţia lui temeinică. În setea lui de cunoştinţe, căuta să cunoască toate disciplinele de învăţătură. Era educat în filozofie scolastică, în canoanele bisericii şi în legea civilă, îndeosebi aceea a ţării lui. În lucrările lui de după aceea s-a văzut valoarea acestei instruiri timpurii. O cunoaştere temeinică a filozofiei speculative din vremea lui l-a ajutat să-i demaşte erorile; şi prin studiul legilor ecleziastice şi naţionale s-a pregătit să se angajeze în lupta cea mare pentru libertate civilă şi religioasă. În timp ce putea mânui armele Cuvântului lui Dumnezeu, el îşi însuşise disciplina intelectuală din şcoli şi cunoştea metodele scolasticilor. Puterea geniului împreună cu temeinicia şi întinderea cunoştinţelor lui impuneau respectul atât al prietenilor, cât şi al duşmanilor. Adepţii lui vedeau cu satisfacţie că conducătorul lor stătea în fruntea minţilor luminate ale naţiunii; iar duşmanii se fereau să intre în luptă împotriva Reformei, pentru a nu-şi descoperi neştiinţa sau slăbiciunea în faţa susţinătorului ei. Pe când era încă în colegiu, Wycliffe s-a avântat în studiul Scripturilor. În timpurile acelea, când Biblia exista numai în limbile vechi, cei învăţaţi puteau să-şi găsească uşor drumul către izvorul adevărului care era închis pentru clasele neinstruite. Pe această cale se pregătise lucrarea viitoare a lui Wycliffe ca reformator. Bărbaţi de cultură studiaseră Cuvântul lui Dumnezeu şi găsiseră adevărul cel mare cu privire la harul Său fără plată descoperit în el. În învăţăturile lor, ei răspândiseră cunoştinţa despre acest adevăr şi conduseseră şi pe alţii să se îndrepte spre descoperirile sfinte. Când atenţia lui Wycliffe a fost îndreptată către Scripturi, el s-a avântat în cercetarea lor cu aceeaşi sârguinţă care-l făcuse în stare să fie fruntaş în şcoală. Până atunci el simţise o mare lipsă, pe care nici studiile scolastice, nici învăţătura bisericii nu o putuseră împlini. În Cuvântul lui Dumnezeu a găsit ceea ce mai înainte căutase în zadar. Aici a văzut planul de mântuire descoperit şi pe Hristos împuternicit ca singurul Apărător în favoarea omului. S-a predat în slujba lui Hristos şi s-a hotărât să vestească adevărurile pe care le descoperise. Asemenea reformatorilor de mai târziu, Wycliffe n-a prevăzut de la începutul lucrării lui unde va ajunge. El nu s-a aşezat cu premeditare în opoziţie cu Roma. Dar devotamentul lui faţă de adevăr nu putea decât să-l aducă în conflict cu minciuna. Cu cât vedea mai clar rătăcirile papalităţii, cu atât mai stăruitor prezenta învăţătura Bibliei. El a văzut că Roma părăsise Cuvântul lui Dumnezeu în schimbul tradiţiei omeneşti; el acuza neînfricat preoţimea de a fi înlăturat Scripturile şi cerea ca Biblia să fie redată poporului iar autoritatea ei să fie din nou restabilită în biserică. Era un învăţător priceput şi stăruitor şi un predicator elocvent, iar viaţa lui zilnică era o demonstrare a adevărurilor pe care le predica. Cunoştinţele lui din Scripturi, puterea raţionamentului lui, curăţia vieţii lui împreună cu integritatea şi curajul lui neînfricat i-au câştigat o încredere şi un respect unanim. Majoritatea poporului nu mai era mulţumită cu credinţa sa de mai înainte, vedea nelegiuirea care abunda în biserica romană şi saluta cu o bucurie neascunsă adevărurile scoase la iveală de Wycliffe; dar conducătorii papali s-au umplut de mânie când şi-au dat seama că acest reformator câştiga o influenţă mai mare decât a lor. Wycliffe era un descoperitor ager al rătăcirii şi demasca neînfricat abuzurile încurajate de autoritatea Romei. În timp ce era capelan al regelui, a luat o atitudine îndrăzneaţă împotriva plăţii tributului cerut de papa de la monarhul englez şi a arătat că pretenţia papală la autoritate peste conducătorii pământeşti era în contradicţie atât cu raţiunea, cât şi cu revelaţia. Pretenţiile papei provocaseră mare nemulţumire, iar învăţăturile lui Wycliffe exercitau o influenţă asupra minţilor luminate ale naţiunii. Regele şi nobilii s-au unit în respingerea pretenţiei pontifului la autoritatea pământească şi au refuzat plata tributului. În felul acesta s-a iscat o adevărată furtună împotriva supremaţiei papale în Anglia. Un alt rău împotriva căruia reformatorul a purtat un război lung şi hotărât a fost instituirea ordinului călugărilor cerşetori. Aceşti călugări roiau în Anglia, aruncând ocară peste măreţia şi prosperitatea naţiunii. Hărnicia, educaţia, morala, toate acestea resimţeau influenţa lor distrugătoare. Viaţa de lenevie şi cerşetorie a călugărilor era nu numai o povară grea pe veniturile poporului, dar mai aducea şi dispreţ muncii folositoare. Tineretul era demoralizat şi corupt. Prin influenţa călugărilor, mulţi erau determinaţi să intre într-o mânăstire şi să se consacre vieţii călugăreşti; aceasta, nu numai fără consimţământul părinţilor lor, ci chiar şi fără ştirea lor şi împotriva poruncilor lor.

MĂRTURII.           Epoca volumului întâi.           DATELE PRIMELOR PUBLICĂRI.           Toate mărturiile pentru biserică din acest volum au fost publicate pentru prima dată la Battle Creek, apărând în următorii ani: Nr.1-1855; Nr.2-1856; Nr.3-1857; Nr.4-1857; Nr.5-1859; Nr.6-1861; Nr.7-1862; Nr.8-1862; Nr.9-1863; Nr.10-1864; Nr.11-1867; Nr.12-1867; Nr.13-1867; Nr.14-1868.      Cele nouă volume ale Mărturiilor pentru comunitate, ce totalizează 4.738 pagini de text, constau din articole şi scrisori scrise de Ellen G. White şi conţin sfaturi pentru bunul mers al Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. O broşură de 16 pagini, apărută în decembrie 1855, a marcat începutul seriei acestor sfaturi care apăreau în broşuri şi cărţi, una după alta. Aceste solii se ocupau, cum era şi firesc, de probleme curente, însă în majoritatea cazurilor noi suntem confruntaţi astăzi cu aceleaşi probleme, primejdii şi ocazii cărora a trebuit să le facă faţă biserica în primii ani. Primele Mărturii au fost publicate la doar şapte ani după memorabilele "conferinţe cu privire la Sabat"din 1848, când credincioşii adventişti care primiseră adevărurile cu privire la Sabat şi Sanctuar au pus temeliile doctrinelor specifice ale denominaţiunii Adventiste de Ziua a Şaptea. În timpul acestor câţiva ani, cauza adventă a înaintat în mod remarcabil. La început erau doar trei sau patru predicatori sau "soli", aşa cum obişnuiau ei să se numească pe atunci, toţi fiind dependenţi de ceea ce câştigau prin muncă fizică şi de darurile de bună voie ale puţinilor credincioşi, şi aceştia săraci în ceea ce priveşte bunurile acestei lumi. Aceste începuturi erau limitate în spaţiu doar la statele Noii Anglii. În 1855, anul apariţiei primei broşuri cu Mărturii, existau cam 20 de predicatori ai Sabatului şi ai soliei advente. Numărul credincioşilor crescuse de la mai puţin de 100 până spre 2.000. Lucrarea de publicaţii, începută de fratele White în vara lui 1849 la Middletown, Connecticut, fusese condusă din diferite locuri, în împrejurări adverse. Acum, în 1855, era deja stabilită în propria sa clădire la Battle Creek, Michigan. Perioada de timp cuprinsă de primele 14 Mărturii, acum adunate în volumul I, a fost de treisprezece ani. Observăm în acest volum câteva dintre experienţele şi evenimentele cuprinse în soliile date în perioada dintre 1855 şi 1868. Primul moment de necredinţă, apostazia şi opoziţia câtorva din fraţii de mai înainte în lucrare, cunoscut ca "The Messenger party"datorită publicaţiei lor The Messenger of the Truth(Solul adevărului), a produs durere şi încurcătură. Sfaturile anterioare date cu privire la această mişcare au vorbit şi au prezis sfârşitul grabnic al acesteia în confuzie. Mişcările fanatice, ce aveau ca ţintă să atragă sufletele sincere datorită neîmplinirii speranţei "sfinţirii", au apărut în diferite locuri, în special în câteva dintre statele din est şi în Wisconsin. În unele cazuri, aceste învăţături erau însoţite de ceea ce era presupus a fi manifestarea "darului limbilor". Însă bisericii i-au fost date sfaturi clare, menite să o scutească de înşelăciunile vrăjmaşului. Scurgerea timpului şi vădita întârziere a celei de-a doua veniri şi pătrunderea în biserică a multora care nu participaseră la mişcarea de la 1844, cu profunda consacrare spirituală ce avusese loc atunci, au avut ca rezultat pierderea dragostei dintâi. A fost, de asemenea, o perioadă în care se speculau pământurile şi casele deoarece statele din vest se deschiseseră faţă de colonişti, printre care se afla un mare număr de credincioşi din statele aglomerate din est. Se făceau cele mai serioase avertizări şi apeluri cu privire la evidentele primejdii ale conformării cu lumea, care chemau biserica la o consacrare mai profundă. În ultima parte a anului 1856, atenţia a fost atrasă către solia adresată Laodiceii din Apocalipsa cap.3. Înainte, acest sfat fusese înţeles ca aplicându-se credincioşilor adventişti care nu urmaseră lumina în creştere a celui de-al treilea înger şi care se organizaseră într-o altă biserică, în opoziţie înverşunată faţă de adevărul cu privire la Sabat. Acum ei se vedeau pe ei înşişi "căldicei"şi având nevoie să dea atenţie sfatului Martorului Credincios. Timp de mai mult de doi ani, credincioşii au fost puternic mişcaţi de această solie, aşteptându-se ca aceasta să-i conducă direct la strigătul cel puternic al celui de-al treilea înger. Soliile serioase cuprinse în Mărturii care relatează această mişcare pot fi înţelese mai bine dacă se cunosc aceste împrejurări. A fost o perioadă de discuţii şi dezbateri. Mulţi dintre pastorii noştri erau solicitaţi să discute despre Sabat şi alte adevăruri, şi unii dintre aceştia au luat chiar o poziţie agresivă în asemenea dezbateri. Era o situaţie ce necesita sfat de la Dumnezeu. Unul din pastorii noştri de seamă, Moses Hull, s-a angajat în discuţii cu spiritiştii, la început la solicitarea acestora, apoi a lui. Ca urmare a acestui pas îndrăzneţ, el a fost prins în labirinturile spiritismului. După acest moment, sora White şi-a publicat "Însemnările trimise fratelui Hull", lucrare în care a făcut cunoscute public scrisorile pe care i le scrisese acestuia în ultimii ani şi care, dacă le-ar fi dat atenţie, l-ar fi salvat de la ruinarea credinţei sale. În acei ani s-au făcut paşi în privinţa organizaţiei. Împotriva acestei mişcări erau temerile unora care trecuseră prin experienţele soliei celui de-al doilea înger, când se susţinuse că organizaţia bisericii ar fi un semn al "Babilonului". Problemele cu privire la organizaţie, aşa cum apăreau în acea perioadă şi cum erau discutate între fraţi, apar în multe din îndrumările date bisericii prin sora White. Iar când, în 1860, a fost organizată lucrarea de publicaţii şi când, după multe discuţii şi unele întrebări, a fost adoptat numele de adventişti de ziua a şaptea, s-a dovedit că atât mişcarea, cât şi numele însuşi erau în armonie cu voinţa divină. Imediat urmând paşilor finali în privinţa organizării, marcaţi de organizarea Conferinţei generale în mai 1863, a venit memorabila viziune de la Otsego, din iunie, când sorei White i-a fost dată o perspectivă a principiilor care aveau să alcătuiască ceea ce urma să se numească "reforma sanitară", cu descoperirea legăturii dintre ascultarea de legile sănătăţii şi formarea caracterului, necesară a fi dobândită de membrii bisericii pentru a putea fi luaţi la cer. Strâns legată de aceasta a fost reforma în îmbrăcăminte. Doi ani mai târziu, s-a dat sfatul ca să avem "o casă de sănătate a noastră", lucru care a dus la întemeierea Institutului pentru Reformă Sanitară, în privinţa căruia au fost date multe îndemnuri. Lumina a fost urmată şi institutul acesta a luat amploare, până când a devenit unul dintre cele mai bune de acest fel din lume. În perioada cuprinsă în acest volum, principiile de conducere care au dus la necesarul său sunt clar formulate. În acest timp, de asemenea, războiul civil i-a pus pe adventiştii de ziua a şaptea faţă în faţă cu definirea relaţiei lor cu stăpânirea civilă în vreme de război. Importanţa căminului în ce priveşte formarea caracterului creştin şi răspunderea părinţilor au fost accentuate şi multe solii solemne, adresate în mod special tinerilor, se găseau în aceste pagini. Pe lângă problemele specifice care erau strâns legate de evenimentele acelei perioade, au fost date multe sfaturi şi îndemnuri generale privind disciplina bisericii şi pregătirea în vederea luării la cer. Aceasta a fost o perioadă importantă în dezvoltarea bisericii rămăşiţei, iar Mărturiile, cu sfaturile cuprinse în ele, au exercitat o influenţă deosebită. Consiliul de administraţie al publicaţiilor Ellenei G. White.

În timp ce Luther deschidea o Biblie pecetluită pentru poporul Germaniei, Tyndale a fost mânat de Duhul lui Dumnezeu să facă acelaşi lucru pentru Anglia. Biblia lui Wycliffe, care fusese tradusă după textul latin, avea multe greşeli. Nu fusese tipărită niciodată, iar costul copiilor de manuscris era atât de mare, încât doar puţini oameni bogaţi sau nobili puteau să şi-o procure; şi mai mult decât atât, fiind strict interzisă de biserică, avusese o răspândire foarte restrânsă. În anul 1516, cu un an înaintea apariţiei tezelor lui Luther, Erasmus publicase versiunea sa greacă şi latină a Noului Testament. Pentru prima dată Cuvântul lui Dumnezeu era tipărit în limba originală. În această lucrare au fost corectate multe greşeli ale versiunilor anterioare, iar sensul a fost redat mai clar. Aceasta a dus pe mulţi din clasele culte la o cunoaştere mai bună a adevărului şi a dat un nou avânt lucrării Reformei. Dar oamenii de rând erau încă, într-o mare măsură, despărţiţi de Cuvântul lui Dumnezeu. Tyndale urma să desăvârşească lucrarea lui Wycliffe, care dăduse Biblia compatrioţilor lui. Fiind un cercetător stăruitor şi un căutător silitor după adevăr, el a primit Evanghelia din Noul Testament grec al lui Erasmus. Şi-a predicat convingerile fără teamă, susţinând că toate învăţăturile trebuie să fie dovedite cu Scripturile. Pretenţiei papale, că biserica a dat Biblia şi numai biserica o putea explica, Tyndale îi răspundea: "Ştiţi cine a învăţat pe vulturi să-şi găsească prada? Ei bine, acelaşi Dumnezeu învaţă pe copiii Săi flămânzi să găsească pe Tatăl lor în Cuvântul Său. Departe de a ne fi dat Scripturile, voi le-aţi ascuns de noi; voi sunteţi aceia care ardeţi pe cei care predică şi dacă aţi putea, aţi arde şi Scripturile" (D'Aubigné, History of the Reformation of the Sixteenth Century, b.18, cap.4). Predicarea lui Tyndale a provocat un mare interes. Mulţi au primit adevărul. Dar preoţii s-au alarmat şi de îndată ce el a părăsit localitatea, au încercat să-i distrugă lucrarea prin ameninţările şi calomniile lor. Şi prea adesea reuşeau. "Ce trebuie făcut?" exclama el. "În timp ce semăn într-un loc, vrăjmaşul pustieşte câmpul pe care abia l-am părăsit. Nu pot fi pretutindeni. O, dacă creştinii ar avea Sfintele Scripturi în limba lor, ar putea să reziste acestor înşelători. Fără Biblie este imposibil să întăreşti pe laici în adevăr" (idem, b.18, cap.4). Un nou plan a pus stăpânire pe mintea lui. "În templul lui Iehova, observă el, psalmii se cântau în limba lui Israel; şi Evanghelia să nu se predice în limba Angliei printre noi? Ar trebui oare ca biserica să aibă mai puţină lumină la amiază decât în zori? Creştinii trebuie să citească Noul Testament în limba lor maternă". Dar doctorii şi învăţătorii bisericii nu se înţelegeau între ei. Numai prin Biblie pot oamenii să ajungă la adevăr. "Dar unul susţinea una, altul susţinea alta. Şi fiecare dintre autori contrazicea pe celălalt. Cum se poate deosebi acela care spune adevărul de acela care vorbeşte rătăcirea? În ce mod? Într-adevăr prin Cuvântul lui Dumnezeu" (idem, b.18, cap.4). Nu mult după aceea, un învăţat doctor catolic, intrând într-o dispută cu el, exclamă: "Era mai bine să fi fost fără legile lui Dumnezeu, decât fără ale papei". La care Tyndale răspunse: "Sfidez pe papă şi toate legile lui; şi dacă Dumnezeu îmi va mai păstra viaţa, voi face ca un băiat care ţine plugul de coarne să cunoască mai mult din Scripturi decât tine" (Anderson, Annals of the English Bible, pag.19). Planul pe care îl concepuse, anume de a da poporului Scripturile Noului Testament în limba lui, era definitivat acum, aşa că s-a apucat imediat de lucru. Alungat şi persecutat în locurile natale, a plecat la Londra, unde şi-a continuat un timp lucrările netulburat. Dar violenţa papală l-a obligat să fugă din nou. Toată Anglia părea închisă pentru el, aşa că s-a hotărât să caute adăpost în Germania. Aici a început să tipărească Noul Testament în limba engleză. De două ori i-a fost oprită lucrarea; dar atunci când i se interzicea tipărirea într-un oraş, pleca în altul. În cele din urmă, se duse la Worms, unde cu câţiva ani mai înainte Luther apărase Evanghelia înaintea Dietei. În acel oraş vechi, se găseau mulţi prieteni ai Reformei şi Tyndale şi-a continuat acolo lucrarea, fără piedici. Trei mii de exemplare ale Noului Testament au fost în curând terminate şi chiar în acelaşi an a apărut o nouă ediţie. El şi-a continuat lucrările cu o neobosită perseverenţă şi seriozitate. Cu toate că autorităţile engleze păzeau porturile cu cea mai strictă vigilenţă, Cuvântul lui Dumnezeu a ajuns pe diverse căi tainice la Londra, de unde era răspândit în toată ţara. Papistaşii au încercat să înăbuşe adevărul, dar a fost zadarnic. Episcopul de Durham a cumpărat de la un librar, care era prieten cu Tyndale, întregul stoc de Biblii cu scopul de a le distruge, presupunând că aceasta va împiedica în mare măsură lucrarea. Dar, contrar celor scontate, cu banii obţinuţi în felul acesta s-a cumpărat material pentru o ediţie nouă şi îmbunătăţită, care altfel nu s-ar fi putut publica. Când Tyndale a fost arestat după aceea, i-a fost oferită libertatea cu condiţia să dezvăluie numele acelora care l-au ajutat să facă faţă cheltuielilor tipăririi Bibliilor. El a răspuns că episcopul de Durham făcuse mai mult decât oricare altul; căci plătind un preţ mare pentru cărţile predate, îl ajutase să meargă înainte cu curaj. Tyndale a fost trădat în mâinile vrăjmaşilor lui şi odată a suferit o întemniţare pentru mai multe luni. În cele din urmă a dat mărturie pentru credinţa lui prin moartea de martir; dar armele pe care el le-a pregătit au înzestrat pe alţi viteji să ducă lupta prin toate veacurile, chiar până în zilele noastre. Latimer susţinea de la amvon că Biblia ar trebui citită în limba poporului. "Autorul Sfintelor Scripturi, spunea el, este Însuşi Dumnezeu şi aceste Scripturi împărtăşesc puterea şi veşnicia Autorului lor; nu există rege, împărat, magistrat sau conducător. Care să nu fie obligat să asculte. de Cuvântul Său". "Să nu luăm nici o altă cale, ci să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu să ne călăuzească; să nu mergem după. Strămoşii noştri şi nici să nu privim la ce au făcut ei, ci la ceea ce ar fi trebuit ei să facă" (Hugh Latimer, "First Sermon Preached Before King Edward VI"). Barnes şi Frith, prieteni credincioşi ai lui Tyndale, s-au ridicat apoi să apere adevărul. Au urmat cei doi Ridley şi Cranmer. Aceşti conducători ai Reformei engleze erau bărbaţi de cultură şi majoritatea dintre ei fuseseră apreciaţi pentru zelul sau credincioşia lor în cercurile romaniştilor. Împotrivirea lor faţă de papalitate a fost urmarea cunoaşterii rătăcirilor "sfântului scaun".

Un fermier cinstit şi drept, care ajunsese să se îndoiască de autoritatea divină a Scripturilor şi care dorea sincer să cunoască adevărul, a fost bărbatul ales în mod deosebit de Dumnezeu pentru a fi în avangarda vestirii celei de a doua veniri a lui Hristos. Asemenea multor reformatori, William Miller se luptase la începutul vieţii cu sărăcia şi învăţase în felul acesta marile lecţii ale energiei şi jertfirii de sine. Membrii familiei din care provenea se caracterizau printr-un spirit de independenţă şi iubitor de libertate, prin putere de rezistenţă şi patriotism fierbinte – trăsături care predominau şi în caracterul lui. Tatăl său fusese căpitan în armata Revoluţiei şi sacrificiilor făcute de el în luptele şi suferinţele din acea perioadă zbuciumată se datorează sărăcia din prima parte a vieţii lui Miller. Avea o constituţie fizică sănătoasă şi chiar în copilărie dăduse dovadă de o putere intelectuală mai mare decât cea obişnuită. Pe măsură ce creştea, aceasta devenea şi mai accentuată. Mintea lui era activă şi bine dezvoltată şi avea o sete mare după cunoştinţe. Cu toate că nu se bucurase de avantajele unei educaţii dintr-un colegiu, dragostea lui pentru studiu şi deprinderea unei cugetări cu grijă, precum şi a unui spirit critic, au făcut din el un bărbat cu o judecată sănătoasă şi cu vederi largi. El avea un caracter moral fără reproş şi o reputaţie de invidiat, fiind unanim respectat pentru integritatea, echilibrul şi dărnicia lui. Prin energie şi perseverenţă a dobândit de timpuriu competenţă, menţinându-şi în continuare obiceiul lui de a studia. A îndeplinit diferite slujbe civile şi militare de încredere, iar drumurile către bogăţie şi onoruri îi păreau larg deschise. Mama lui avea o evlavie curată şi încă din copilărie el a fost impresionat de problemele religioase. Dar tot atunci fusese dus în societatea deiştilor, a căror influenţă era foarte puternică datorită faptului că aceştia erau în majoritate cetăţeni buni, oameni cu trăsături umanitare şi caritabile. Trăind în mijlocul unor instituţii creştine, caracterele lor fuseseră modelate până la un anumit punct de mediul înconjurător. Calităţile deosebite care le-au câştigat respectul şi încrederea se datorau Bibliei; şi totuşi aceste înzestrări deveniseră atât de pervertite, încât exercitau influenţa lor împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Unindu-se cu aceşti bărbaţi, Miller a ajuns să nutrească sentimentele lor. Interpretările Scripturii din acea perioadă prezentau greutăţi care îi păreau de netrecut; totuşi, această credinţă nouă, care punea deoparte Biblia, nu-i oferea nimic mai bun în schimb, aşa că a rămas mai departe nemulţumit. Totuşi timp de 12 ani a continuat să susţină aceste vederi. Dar la vârsta de 34 de ani, Duhul Sfânt l-a impresionat, convingându-l că este păcătos. În toate căutările sale de până atunci, n-a putut găsi o asigurare a fericirii dincolo de mormânt. Viitorul îi părea întunecat şi sumbru. Referindu-se mai târziu la simţămintele lui din vremea aceea, spunea: "Gândul nimicirii mă îngheţa şi mă ducea la deznădejde, iar ziua socotelilor era pentru toţi o distrugere sigură. Cerurile erau ca arama deasupra capului, iar pământul de sub picioare era ca fierul. Veşnicia – ce era oare? Şi moartea – de ce mai exista? Cu cât gândeam mai mult, cu atât eram mai departe de explicaţie. Cu cât mă adânceam în cugetarea aceasta, cu atât mai contradictorii erau concluziile. Am încercat să nu mai gândesc, dar gândurile nu le puteam stăpâni. Eram cu adevărat nenorocit, dar nu înţelegeam cauza. Am murmurat şi m-am plâns, dar nu ştiam de ce. Îmi dădeam seama că eram rău, dar nu ştiam cum şi unde să găsesc binele. M-am jelit, dar fără nădejde". În această stare a continuat timp de câteva luni. "Deodată, spunea el, caracterul Mântuitorului a impresionat cu putere mintea mea. Se părea că există o fiinţă atât de bună şi de miloasă care să ispăşească nelegiuirile noastre şi prin aceasta să ne salveze de suferinţă şi de pedeapsa păcatului. Imediat am simţit cât de iubitoare poate fi această fiinţă şi mi-am închipuit că mă pot arunca în braţele Sale şi să mă încred în mila unuia ca El. Dar s-a ridicat întrebarea: Cum se poate dovedi că există o astfel de Fiinţă? Am descoperit că în afară de Biblie nu se găseşte nici o dovadă despre existenţa unui asemenea Mântuitor sau chiar a unei stări viitoare. Şi am înţeles că Biblia scotea în evidenţă tocmai pe Mântuitorul de care aveam eu nevoie; şi am fost uimit să descopăr cum o carte – după părerea mea de atunci – neinspirată dezvoltă nişte principii atât de perfect adaptate nevoilor unei lumi căzute. Am fost constrâns să admit că Scripturile trebuie să fie o descoperire de la Dumnezeu. Ele au devenit plăcerea mea; iar în Isus am găsit un prieten. Mântuitorul a devenit pentru mine primul dintre zeci de mii; iar Scripturile, care mai înainte pentru mine erau întunecate şi contradictorii, au devenit o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea. Mintea mi s-a liniştit şi mi s-a limpezit. Am constatat că Domnul Dumnezeu este o stâncă în oceanul vieţii. Biblia a devenit apoi studiul meu de căpetenie şi pot spune, în adevăr, că am cercetat-o cu o mare plăcere. Am descoperit că nici jumătate nu mi se spusese. M-am întrebat atunci de ce nu văzusem mai înainte frumuseţea şi măreţia ei şi m-am minunat cum de am putut-o lepăda. Am descoperit tot ce-mi putea dori inima şi un bun leac pentru toate bolile sufletului. Am pierdut gustul pentru orice altă lectură şi mi-am îndreptat inima să primesc înţelepciune de la Dumnezeu" (S. Bliss, Memoirs of W. Miller, p.65-67). Miller şi-a mărturisit pe faţă credinţa în religia pe care o dispreţuise. Dar prietenii lui necredincioşi n-au întârziat să aducă toate acele argumente pe care el însuşi le susţinuse împotriva autorităţii divine a Scripturilor. Atunci nu era pregătit să răspundă; dar a raţionat că dacă Biblia este o descoperire de la Dumnezeu, trebuie să fie consecventă cu ea însăşi; şi dacă a fost dată pentru îndrumarea omului, trebuie să fie adaptată la înţelegerea lui. S-a hotărât să studieze Scripturile pentru sine şi să se asigure dacă toate contrazicerile aparente se pot armoniza. Încercând să pună deoparte părerile preconcepute şi renunţând la comentarii, a comparat verset cu verset cu ajutorul trimiterilor şi ale concordanţei. Şi-a continuat studiul într-un mod ordonat şi metodic; începând cu Geneza şi citind verset cu verset, mergea mai departe doar pe măsura înţelegerii pasajelor clar descoperite, încât să-l libereze de toate nedumeririle. Când descoperea ceva neclar, obiceiul lui era să-l compare cu toate textele care aveau aceeaşi legătură cu problema în studiu. Oricărui cuvânt îi era îngăduit să-şi aibă propria lui greutate asupra subiectului din text şi dacă înţelegerea lui se armoniza cu pasajele colaterale, nu mai era nici o dificultate. În felul acesta, când ajungea la un pasaj greu de înţeles, găsea explicaţia în alte părţi ale Scripturilor. Pe măsură ce studia cu rugăciune stăruitoare pentru iluminare divină, ceea ce mai înainte i se păruse întunecat înţelegerii, acum era clarificat. A experimentat adevărul cuvintelor psalmistului: "Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate" (Ps. 119,130).

CUPRINS:          Cuvânt înainte.           Partea 1 – Privire generală.           Partea 2 – Primii ani.           Partea 3 – Cel uns.           Partea 4 – Zile de făgăduinţă.           Partea 5 – Ivirea umbrelor.           Partea 6 – Cel lepădat.           Partea 7 – Aproape de sfârşit.           Partea 8 – Cel răstignit.           Partea 9 – La tronul Tatălui.           Conflictul spiritual de veacuri ilustrat în viaţa Domnului Hristos.                 "Ca şi stelele în vastul circuit al drumului rânduit lor, planurile lui Dumnezeu nu cunosc nici grabă şi nici întârziere. Când marele orologiu al vremii a indicat ceasul acela, Isus s-a născut în Betleem " (H. L. L. pag. 12.)           În inimile şi viaţa tuturor oamenilor, indiferent de rasă şi culoarea pielii lor, indiferent de concepţiile religioase sau filosofice pe care le au, există o inexplicabilă dorinţă după ceva mai bun, mai înalt ceva ce lipseşte. Această forţă motrice a stat la baza omenirii, dar şi a căutării şi găsirii de către cei credincioşi a drumului spre Acela care poate satisface pe deplin nevoia de puritate morală şi mântuire a sufletului omenesc. Această plinătate se află în Isus Hristos, Fiul cel veşnic a lui Dumnezeu şi Fiu al omului. "Căci Dumnezeu a vrut cu toată plinătatea să locuiască în El " 1,19. " Căci în El locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii "Col.2,9.           Când în 1898, E. G. White publica această carte – "prezentarea celor dumnezeieşti în cuvinte omeneşti ", se împlinea nevoia înfăţişării domnului Isus ca Acela care prin viaţă şi moarte Sa ispăşitoare, stătea chezaş mântuirii noastre. În aceste pagini inspirate ni se prezintă iubirea inegalabilă a Mântuitorului " pentru că oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică." Ioan 3,16.           De la ieslea Betleemului şi până la crucea Golgotei, Isus Hristos n-a făcut altceva decât să dărâme zidurile ce despărţeau pe oameni, să înlăture barierele pe care păcatul le-a ridicat între cei drepţi după chipul lui Dumnezeu şi Creatorului lor şi să ridice poduri, punţi de legătură între om şi om între păcătoşi şi Mântuitorul lor. De aceea în paginile acestei cărţi inspirate ne este iubirea lui Dumnezeu descoperită în Fiul Său, cuvântul care S-a făcut trup şi a locuit printre noi; ea ne descoperă în cuvinte omeneşti frumuseţea vieţii lui Hristos, de care suntem chemaţi să ne împărtăşim cu toţii, aşa cum a lăsat ca un testament Mântuitorul nostru, atuncea când spunea: Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu; Ioan 13,25. Şi după cum prin viaţa Sa curată şi caracterul Său desăvârşit Isus a atras la sine pe ucenicii Săi şi mulţimile care-L urmau şi după cum exemplu Său a lucrat, prin puterea Duhului Sfânt, transformarea caracterelor într-o perfectă identificare cu caracterul Său. (Gal 2,20), tot astfel lucrarea de faţă urmăreşte să redescopere pe Răscumpărătorul tuturor celor ce cred în El şi în jertfa Lui mântuitoare.           Vorbind despre Sine, Isus Hristos spunea:" Eu sunt LUMINA LUMINII; cine mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii ". Ioan 8,12.           Lucrarea de faţă " Hristos Lumina Lumii "este a patra ediţie publicată în limba română, într-o nouă traducere realizată de un grup de slujitori ai lui Dumnezeu. Ellen G. White, autoarea acestei lucrări, cu o profundă experienţă spirituală şi prin inspiraţie divină, prezintă în aceste pagini noi laturi ale vieţii Domnului Isus, pline de profunde semnificaţii. El este înfăţişat ca fiind Plinătatea Dumnezeirii în trup omenesc, Mântuitorul plin de compasiune şi iubire pentru cei ce au nevoie de El, pentru cei păcătoşi şi însinguraţi, Soare al Neprihănirii şi Marele Preot milos, Prieten cald şi plin de înţelegere, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi.           D. POPA.           Partea 1 – Privire generală "Dumnezeu, care a zis: 'Să lumineze lumina din întuneric', ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos. " 2 Cor. 4,6.           Cap.l-DUMNEZEU CU NOI           "Îi vor pune numele Emanuel. Dumnezeu cu noi " "Lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu "se vede "pe faţa lui Isus Hristos ". Din zilele veşniciei domnului Isus Hristos era una cu Tatăl; El era chipul lui Dumnezeu, chipul măreţiei şi maiestăţii Sale "strălucirea slavei lui ". Şi tocmai pentru a arăta această slavă a venit El în lumea noastră. Pe acest pământ întunecat de păcat El a venit ca să descopere lumina iubirii lui Dumnezeu pentru a fi "Dumnezeu cu noi" De aceea s-a proorocit despre El că îi vor pune numele Emanuel". Venind să locuiască cu noi, Isus avea să descopere pe Dumnezeu atât oamenilor cât şi îngerilor. El era cuvântul lui Dumnezeu – gândul lui Dumnezeu făcut auzit. În rugăciunea Sa pentru ucenici El spunea ", Le-am făcut cunoscut Numele Tău " -Plin de îndurare şi milostiv, îndelung răbdător, plin de bunătate şi adevăr ", – "ca iubirea cu care m-ai iubit Tu să fie în ei şi tu în ei". Dar descoperirea acesta a fost dată nu numai copiilor Săi de pe pământ. Mica noastră lume este cartea de studiu a universului. Scopul minunat al harului lui Dumnezeu, taina iubirii răscumpărătoare, constituie subiectul pe care îngerii doresc să-l cunoască şi care va fi studiul lor de-a lungul veacurilor nesfârşite. Atât cei răscumpăraţi cât şi fiinţele necăzute vor descoperii în crucea lui Hristos ştiinţa şi cântecul lor. Se va vedea că slava ce străluceşte pe faţa lui Isus este slava iubirii ce se jertfeşte pe sine. În lumina de la Calvar se va vedea că legea iubirii ce renunţă la sine este legea vieţii pentru pământ şi pentru cer, că iubirea care "nu caută folosul său" îşi are izvorul în inima lui Dumnezeu şi că în cel blând şi smerit se manifestă caracterul Aceluia care locuieşte în lumina de care nici un om nu se poate apropia.

"Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis şi s-a văzut chivotul legământului Său în Templul Său." (Apoc. 11,19). Chivotul legământului lui Dumnezeu se află în Sfânta Sfintelor, a doua despărţitură a Sanctuarului. În serviciul sanctuarului pământesc, care slujea ca o preînchipuire şi "o umbră a lucrurilor cereşti", această despărţitură era deschisă numai în Ziua cea Mare de Ispăşire pentru curăţirea sanctuarului. De aceea, anunţarea că Templul lui Dumnezeu a fost deschis în ceruri şi a fost văzut chivotul legământului, arată către deschiderea Locului prea Sfânt din Sanctuarul ceresc în anul 1844, când Hristos a intrat acolo pentru a aduce la îndeplinire lucrarea de încheiere a ispăşirii. Aceia care prin credinţă au urmat pe Marele lor Preot, când Şi-a început lucrarea în Locul prea Sfânt, au văzut chivotul legământului Său. Când au studiat subiectul sanctuarului, au ajuns să înţeleagă schimbarea locului slujirii Mântuitorului şi au văzut că El mijlocea acum înaintea chivotului lui Dumnezeu, mijlocind cu sângele Său în favoarea păcătoşilor. Chivotul din sanctuarul de pe pământ conţinea cele două table de piatră pe care erau înscrise preceptele Legii lui Dumnezeu. Chivotul era doar un locaş pentru tablele Legii, dar prezenţa acestor precepte divine îi dădea valoare şi sfinţenie. Când Templul lui Dumnezeu a fost deschis în cer, s-a văzut chivotul legământului Său. În Sfânta Sfintelor din Sanctuarul din cer, Legea divină este înconjurată de sfinţenie – Legea care a fost vestită de Însuşi Dumnezeu în mijlocul tunetelor de pe Sinai şi scrisă cu degetul Său pe tablele de piatră. Legea lui Dumnezeu din Sanctuarul din ceruri este marele original, după care poruncile înscrise pe tablele de piatră şi raportate de Moise în cărţile sale erau o transcriere fără greş. Aceia care au ajuns la înţelegerea acestui punct important au fost conduşi astfel să vadă caracterul sfânt, neschimbător al Legii divine. Ei au înţeles ca niciodată mai înainte puterea cuvintelor Mântuitorului: "Câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege". (Matei 5,18). Legea lui Dumnezeu fiind o descoperire a voinţei Sale, o transcriere a caracterului Său, trebuie să dăinuiască veşnic, "ca un martor credincios în ceruri". Nici o poruncă n-a fost anulată, nici o iotă sau titlu n-a fost schimbat. Psalmistul zice: "Cuvântul Tău, Doamne, dăinuieşte în veci în ceruri". "toate poruncile Lui sunt adevărate, întărite pentru veşnicie". (Ps. 119,89; 111,7.8). Chiar în centrul Decalogului se găseşte porunca a patra, aşa cum a fost pentru prima dată vestită: "Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o". (Exod 20,8-l1). Duhul lui Dumnezeu a impresionat inimile acelor cercetători ai Cuvântului Său. A pus stăpânire pe ei convingerea că din neştiinţă călcaseră preceptele şi nesocotiseră ziua de odihnă a Creatorului. Atunci au început să cerceteze temeiurile pentru care prima zi a săptămânii era păzită în locul zilei pe care o sfinţise Dumnezeu. Şi n-au putut găsi nici o dovadă în Scripturi că porunca a patra a fost desfiinţată sau că Sabatul a fost schimbat; binecuvântarea care la început a sfinţit ziua a şaptea n-a fost îndepărtată. Ei căutaseră ca în mod corect să cunoască şi să facă voia lui Dumnezeu. Acum însă, când s-au văzut călcători ai Legii Sale, durerea le-a umplut inimile şi şi-au dat pe faţă credincioşia faţă de Dumnezeu începând a păzi Sabatul Său cel Sfânt. Multe şi stăruitoare au fost eforturile făcute pentru distrugerea credinţei lor. Niciunul n-a putut să vadă că, dacă sanctuarul pământesc era o preînchipuire sau un model al celui ceresc, Legea păstrată în chivotul de pe pământ era o copie exactă a Legii din chivotul din ceruri; şi că primirea adevărului cu privire la Sanctuarul ceresc cuprindea şi recunoaşterea cerinţelor Legii lui Dumnezeu şi obligativitatea Sabatului poruncii a patra. Acestui fapt se datoreşte amara şi hotărâta ostilitate faţă de armonioasa învăţătură a Scripturilor, care descopereau lucrarea lui Hristos în Sanctuarul ceresc. Oamenii căutau să închidă uşa pe care Dumnezeu o deschisese şi să deschidă uşa pe care El o închisese. Dar "Cel ce deschide şi nimeni nu va închide, Cel ce închide şi nimeni nu va deschide", declarase: "Iată ţi-am pus înainte o uşă deschisă, pe care nimeni n-o poate închide". (Apoc. 3,7.8). Hristos deschisese uşa, sau slujirea în Sfânta Sfintelor, lumina strălucea prin uşa aceea deschisă a Sanctuarului din ceruri, iar porunca a patra se vedea cuprinsă în Legea care se afla acolo. Ceea ce Dumnezeu întemeiase, nimeni nu putea desfiinţa. Aceia care au primit lumina cu privire la mijlocirea lui Hristos şi la perpetuitatea Legii lui Dumnezeu, au găsit că aceste adevăruri erau prezentate în Apocalips 14. Soliile din capitolul acesta constituie întreita avertizare (vezi note suplimentare 32) care trebuie să pregătească pe locuitorii pământului pentru a doua venire a Domnului. Vestirea: "A venit ceasul judecăţii Lui" arată către încheierea lucrării lui Hristos pentru mântuirea oamenilor. Ea face cunoscut adevărul care trebuie vestit până când va înceta mijlocirea Mântuitorului şi El va reveni pe pământ pentru a lua la Sine pe poporul Său. Lucrarea de judecată care a început în anul 1844, trebuie să se continue până când se vor hotărî cazurile tuturor oamenilor, atât ale celor vii, cât şi ale celor morţi. De aceea va continua până la încheierea harului. Pentru ca oamenii să fie pregătiţi să stea la judecată, solia le porunceşte să se teamă de Dumnezeu şi să-l dea slavă şi să se închine "Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor". Iar rezultatul primirii acestor solii este arătat prin cuvintele: "Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus". Ca să fie pregătiţi pentru judecată, este necesar ca oamenii să ţină Legea lui Dumnezeu. Această Lege va fi măsura caracterului la judecată. Apostolul Pavel declară: "Toţi cei ce au păcătuit având Lege, vor fi judecaţi după Lege. În ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor". Şi tot el mai zice că "cei ce împlinesc legea. Vor fi socotiţi neprihăniţi". (Rom. 2,12-l6).

Volumul I Sfaturi pentru sănătatea mintală şi spirituală           CUPRINS:           Cuvânt înainte.           Secţiunea I Activitatea de cercetare în domeniul minţii 1. Importanţa activităţii de cercetare în domeniul minţii 2. Creştinul şi psihologia 3. Pericole în psihologie 4. Influenţele spirituale şi mintea 5. Fanatismul 6. Sănătate şi echilibru.           Secţiunea a II-a Relaţii fundamentale 7. Originile psihice ale suferinţelor fizice 8. Mintea şi religia 9. Citadela minţii 10. Capacitatea de a înţelege.           Secţiunea a III-a Dezvoltarea minţii 11. Studiul Bibliei şi dezvoltarea minţii 12. Perseverenţa 13. Hrana minţii 14. Activitatea fizică 15. Factorii emoţionali.           Secţiunea a IV-a Dezvoltarea personalităţii 16. Influenţe prenatale 17. Ereditatea şi mediul social 18. Atmosfera de siguranţă din cămin 19. Influenţa părinţilor 20. Atmosfera căminului 21. Preocuparea lui Hristos pentru mintea oamenilor 22. Şcoala şi profesorul.           Secţiunea a V-a Puterea înviorătoare a vieţii 23. Iubirea – un principiu divin şi veşnic 24. Iubirea în cămin 25. Iubire şi sexualitate în experienţa umană 26. Iubirea frăţească 27. Iubirea lui Dumnezeu.           Secţiunea a VI-a Egoismul şi respectul de sine 28. Respectul de sine 29. Dependenţă şi independenţă 30. Egoismul şi înălţarea de sine.           Secţiunea a VII-a Adolescenţă şi tinereţe 31. Problemele tinerilor 32. Dragostea oarbă şi pasiunea 33. Pericole care pândesc tineretul 34. Conştiinţa.           Secţiunea a VIII-a Principii călăuzitoare în educaţie 35. Influenţa percepţiilor 36. Principii motivatoare 37. Principii referitoare la studiu şi învăţare 38. Echilibrul în educaţie.           Abrevieri                 Cuvânt înainte.           În timpul vieţii lui Ellen G White (1827 – 1915), psihologia, ştiinţa care tratează însuşirile, capacităţile şi funcţiile minţii, era la începuturile ei. Cu toate acestea, din conţinutul scrierilor lui Ellen White, se desprinde o filosofie distinctivă, în care este conturată cu claritate o concepţie călăuzitoare în această ştiinţă dedicată sănătăţii mintale şi spirituale.           Scopul acestei compilaţii este de a oferi o colecţie a declaraţiilor lui Ellen White în domeniul vast, important şi uneori controversat al psihologiei, pentru a putea fi studiate cu mai multă uşurinţă. Adventiştii de ziua a şaptea şi mulţi alţii împărtăşesc convingerea că Ellen White a scris sub influenţa călăuzirii preţioase a Duhului Sfânt într-un domeniu atât de vital pentru întreaga omenire şi într-un timp în care curentele de gândire în psihologie sunt variate şi schimbătoare.           Valabilitatea şi valoarea concepţiilor lui Ellen White în psihologie, nutriţie şi educaţie, precum şi în alte domenii, au fost deja demonstrate. Nu există nici o îndoială că, pe măsura progresului cercetărilor legate de sănătatea mintală, reputaţia ei în stabilirea şi susţinerea unor principii psihologice solide va fi din ce în ce mai temeinic recunoscută. Pentru adventiştii devotaţi, această lucrare, Minte, caracter, personalitate, va aduce multe răspunsuri. Suntem siguri că, pe măsura dezvăluirii adevărului, convingerile prezentate aici vor trezi un interes din ce în ce mai mare din partea tuturor cititorilor preocupaţi de dezvoltarea lor.           Având în vedere aceste circumstanţe, apariţia ocazională a unor expresii ca „Am văzut”, „Mi s-a arătat”, „Am fost instruită să” nu este doar înţeleasă, ci aduce chiar mai multă lumină asupra faptului că, la originea concepţiilor expuse, Se află Acela care a modelat şi creat mintea umană.           În procesul de realizare a acestui material de către lucrătorii Fundaţiei White, nu a existat nici o încercare de a selecta pasaje care să susţină ideile împărtăşite şi promovate de diferitele autorităţi în domeniul educaţiei şi psihologiei. Nici o idee preconcepută a vreunuia dintre compilatori nu este reprezentată aici. Dimpotrivă, efortul depus a avut scopul de a permite o expunere cât mai imparţială a ideilor propuse de Ellen White. Pentru realizarea acestui obiectiv, a fost folosită ca sursă colecţia vastă a scrierilor ei, atât a celor publicate de-a lungul a şase decenii, aşa cum apar ele în diferitele lucrări tipărite sub formă de cărţi, eseuri şi mii de articole periodice, cât şi a celor aflate în voluminoasa colecţie de manuscrise şi scrisori aflate în tezaurul Fundaţiei White.           O mare parte a cărţii Minte, caracter, personalitate prezintă principii călăuzitoare generale. Pe lângă acestea, sunt adăugate şi intercalate materiale dedicate unor îndrumări practice sau avertismente care vizează relaţia specifică dintre profesori şi elevi, pastori şi enoriaşi, medici şi pacienţi sau părinţi şi copii.           În nenumărate situaţii, există sfaturi adresate în mod particular unei anumite persoane, conducător, pastor, medic, editor, soţ, soţie sau tânăr. Prin prezentarea circumstanţelor şi a sfatului oferit, aceste relatări constituie un fel de cazuistică, ceea ce înseamnă că atenţia cititorului trebuie să se orienteze în direcţia principiului implicat, şi nu asupra detaliilor.           Evident, Ellen White nu a scris în calitate de psiholog. Ea nu a folosit terminologia uzuală în domeniul psihologiei contemporane. De fapt, este necesar ca cititorul să abordeze cu atenţie anumiţi termeni folosiţi chiar de către autoare, cum ar fi „psihologie”, „frenologie” etc. Cu toate acestea, cititorul interesat va fi impresionat de profunzimea neobişnuită a autoarei, în formularea unor principii fundamentale ce ţin de domeniul psihologiei şi care se evidenţiază în mod clar în scrierile ei. Lucrarea rezultată prin selectarea, colecţionarea şi prezentarea într-o succesiune logică a declaraţiilor lui Ellen White cu privire la diferitele aspecte ale manifestării minţii, la rolul vital al minţii în experienţa umană, precum şi cu privire la factorii care contribuie la funcţionarea optimă a acesteia merită să fie aşezată în rândul cărţilor ei, publicate postum. Aceste cărţi ne ajută să înţelegem omul şi relaţia sa cu mediul înconjurător, cu Dumnezeu şi cu universul.

Ghid doctrinar şi de vieţuire creştină O compilaţie din scrierile lui Ellen White           CUPRINS:           Prefaţă.           Darul profetic şi Ellen G. White           1. Viziune cu privire la răsplata celor credincioşi           2. Timpul sfârşitului           3. Pregăteşte-te să-L întâlneşti pe Domnul           4. Unirea cu Hristos şi dragostea frăţească           5. Hristos, neprihănirea noastră           6. Sfinţirea vieţii           7. Dumnezeu are o lucrare pentru tine           8. „Iată-mă, Doamne, trimite-mă!”           9. Publicaţiile bisericii           10. Credinţa într-un Dumnezeu personal           11. Creştinii să-L reprezinte pe Dumnezeu           12. În lume, dar nu din lume           13. Biblia           14. Mărturiile pentru comunitate           15. Duhul Sfânt           16. Păstraţi curată legătura lui Dumnezeu cu omul           17. Curăţia inimii şi a vieţii           18. Alegerea soţului sau a soţiei           19. Nu vă căsătoriţi cu necredincioşi           20. Căsătoria           21. O căsătorie fericită, reuşită           22. Relaţia dintre soţ şi soţie           23. Mama şi copilul ei           24. Părinţii creştini           25. Căminul creştin           26. Influenţa spirituală în cămin           27. Finanţele în cămin           28. Activităţi familiale în zilele de sărbătoare şi la aniversări           29. Recreerea           30. Căile de acees spre minte, care trebuie păzite           31. Alegerea lecturii           32. Muzica           33. Critica şi efectele ei           34. Sfaturi cu privire la îmbrăcăminte           35. Apel către tineri           36. Disciplinarea şi educarea corespunzătoare a copiilor           37. Educaţia creştină           38. Chemarea la o vieţuire cumpătată           39. Importanţa curăţeniei           40. Hrana pe care o mâncăm           41. Mâncarea de carne           42. Credincioşie faţă de reforma sănătăţii           43. Biserica de pe pământ           44. Organizarea bisericii           45. Casa lui Dumnezeu           46. Tratarea celor greşiţi           47. Păzirea Sabatului sfânt al lui Dumnezeu           48. Sfaturi pentru ispravnici           49. Atitudinea creştină faţă de nevoi şi suferinţe           50. Creştinii din toată lumea să devină una în Hristos           51. Întânirea pentru rugăciune           52. Botezul           53. Cina Domnului           54. Rugăciunea pentru bolnavi           55. Lucrarea medicală           56. Relaţiile cu cei ce nu împărtăşesc convingerile noastre           57. Atitudinea noastră faţă de legi şi autorităţile civile           58. Lucrarea înşelătoare a lui Satana           59. Ştiinţa cea falsă – mantia modernă, de lumină, a lui Satana           60. Minunile înşelătoare ale lui Satana           61. Criza care vine           62. Timpul cernerii           63. Să ne aducem aminte           64. Hristos, Marele nostru Preot           65. Iosua şi îngerul           66. „Iată, Eu vin curând”           Index biblic.           Index general.                 PREFAŢĂ.           Pe măsură ce mişcarea adventistă de ziua a şaptea a crescut în toate părţile lumii, membrii care vorbeau şi citeau în diferite limbi au tânjit tot mai mult după Mărturiile pentru comunitate, care, în totalitate sau în parte, au edificat şi au adus binecuvântare bisericii pretutindeni în lume. Nu este posibil să se publice în toate limbile întregul conţinut al celor nouă volume ale Mărturiilor şi multe alte cărţi care fac parte din lucrările Spiritului Profetic. Volumul de faţă prezintă, ca soluţie, o selecţie din sfaturile generale, extrase din aceste surse, care se vor dovedi de mare folos şi un ajutor practic pentru biserică.           Selectarea materialelor care au fost grupate în cele 66 de capitole ale acestui volum constituie lucrarea comitetului care se ocupă cu administrarea patrimoniului Ellen G. White, care are responsabilitatea de a se îngriji de scrierile lui Ellen White, la sediul central al Bisericii adventiste de ziua a şaptea din Silver Spring, Maryland, în Statele Unite ale Americii. A fost o sarcină migăloasă aceea de a aduna, aranja, traduce şi publica în această carte o selecţie cuprinzătoare a materialelor din multele cărţi ale lui Ellen White. Datorită lipsei de spaţiu, au putut fi incluse doar cele mai importante sfaturi din cadrul subiectelor vitale. Chiar şi în aceste condiţii, subiectele sunt foarte variate. În unele cazuri, selecţia se limitează doar la câteva paragrafe luate din surse diferite. Referinţele despre cărţile din care au fost extrase selecţiile se află la sfârşitul fiecărui capitol, în formă prescurtată. Abrevierile vă ajută să găsiţi cu uşurinţă cărţile la care se referă literele respective. Nu s-a încercat să se indice prin semne de elipsă că au fost eliminate paragrafe sau fraze.           Nu confundaţi Introducerea scrisă de comitetul însărcinat cu patrimoniul, cu scrierile lui Ellen G. White, care încep în capitolul 1.           Avem bucuria şi mulţumirea că această carte, a cărei apariţie a fost aşteptată atât de mult, este acum disponibilă. Fie ca preţioasele sfaturi şi îndemnuri care umplu paginile ei să adâncească convingerea fiecărui cititor cu privire la adevărurile soliei advente, să-i lărgească experienţa creştină şi să-i mărească credinţa în biruinţa din ziua finală, când Domnul nostru va reveni. Aceasta este rugămintea sinceră a Comitetului însărcinat cu patrimoniul E. G. White.           DARUL PROFETIC ŞI ELLEN G. WHITE.           Pregătirea pentru întâlnirea cu Hristos.           Toţi adventiştii de ziua a şaptea aşteaptă cu nerăbdare şi tânjesc după clipa când Domnul Isus va reveni să-i ia cu El în căminul ceresc, pe care S-a dus să-l pregătească pentru ei. În acea ţară mai bună, nu va mai fi păcat, dezamăgire, foamete, sărăcie, boală şi moarte. Când apostolul Ioan contempla bucuriile care îi aşteaptă pe cei credincioşi, el a exclamat: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El” (1 Ioan 3,1.2).           A fi asemenea lui Isus în ceea ce priveşte caracterul este ţinta lui Dumnezeu pentru poporul Său. De la început, planul lui Dumnezeu a fost ca membrii familiei omeneşti, creaţi după chipul Său, să-şi formeze caractere asemenea lui Dumnezeu. Pentru a realiza acest lucru, primii noştri părinţi din Eden a trebuit să primească sfaturi de la Domnul Hristos şi îngeri, prin discuţii faţă către faţă. Însă după ce Adam şi Eva au păcătuit, ei nu au mai putut vorbi în acest mod direct fiinţelor cereşti.           Pentru ca familia omenească să nu fie lăsată fără călăuzire, Dumnezeu a ales alte căi pentru a-Şi descoperi voia poporului Său, iar una dintre acestea a fost prin intermediul profeţiilor. Dumnezeu îi explicase lui Israel: „Când va fi printre voi un prooroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui într-o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis” (Numeri 12,6).

În mijlocul întunericului care se lăsase pe pământ, în timpul îndelungatei perioade de supremaţie papală, lumina adevărului n-a putut fi stinsă cu totul. În fiecare veac au existat martori pentru Dumnezeu, bărbaţi care au cultivat credinţa în Hristos ca singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi om, care au socotit Biblia ca fiind singura regulă de viaţă şi care au sfinţit Sabatul cel adevărat. Cât de mult datorează lumea acestor bărbaţi, posteritatea nu va şti niciodată. Au fost taxaţi ca eretici, motivele lor au fost criticate, caracterele lor au fost calomniate, scrierile lor au fost interzise, denaturate sau mutilate. Cu toate acestea ei au stat hotărâţi şi, de la un veac la altul, au păstrat credinţa în curăţia ei ca o moştenire sfântă pentru generaţiile ce urmau să vină. Istoria poporului lui Dumnezeu în timpul veacurilor de întunecime care au urmat datorită supremaţiei Romei, este scrisă în ceruri, dar în rapoartele omeneşti are un spaţiu mic. Câteva urme ale existenţei lui abia se pot găsi, cu excepţia acuzaţiilor prigonitorilor. Politica Romei a fost aceea de a şterge orice urmă de opoziţie faţă de învăţăturile sau hotărârile ei. Ea a căutat să distrugă tot ce era vinovat de erezie, fie persoane, fie scrieri. Expresii de îndoială sau întrebări cu privire la autoritatea dogmelor papale erau suficiente pentru a pierde viaţa bogatului sau a săracului, a celui de sus sau de jos. Roma a încercat să distrugă orice raport al cruzimii ei faţă de dizidenţi. Conciliile papale au hotărât ca acele cărţi sau scrieri care conţin asemenea rapoarte să fie încredinţate flăcărilor. Înainte de inventarea tiparului, cărţile erau puţine la număr şi într-o formă nepotrivită de a putea fi păstrate; de aceea nu se puteau face prea multe pentru a împiedica pe romanişti să-şi aducă la îndeplinire scopul. Nici o biserică dinăuntrul hotarelor jurisdicţiei Romei n-a fost prea mult lăsată netulburată ca să se bucure de libertatea de conştiinţă. Papalitatea n-a câştigat puterea decât întinzând mâna pentru a zdrobi pe toţi aceia care refuzau să recunoască dominaţia ei şi, una după alta, bisericile s-au supus stăpânirii ei. În Marea Britanie, creştinismul primar prinsese rădăcini foarte de timpuriu. Evanghelia primită de bretoni în primele veacuri era atunci necoruptă de apostazia romană. Persecuţia din partea împăraţilor păgâni, care se întinsese chiar şi la aceste tărâmuri îndepărtate, a fost singurul dar pe care primele biserici din Britania l-au primit din partea Romei. Mulţi creştini din Anglia care au fugit de persecuţie, au găsit scăpare în Scoţia; de aici adevărul a fost dus în Irlanda şi în toate ţările acestea a fost primit cu bucurie. Când saxonii au invadat Britania, păgânismul a câştigat stăpânire. Cuceritorii n-au acceptat să fie învăţaţi de sclavii lor, iar creştinii au fost constrânşi să se retragă în munţi şi în mlaştinile sălbatice. Cu toate acestea, lumina ascunsă pentru o vreme, a continuat să ardă. În Scoţia, un secol mai târziu, ea strălucea cu o lumină care s-a întins până în ţări îndepărtate. Din Irlanda a venit credinciosul Columba împreună cu colaboratorii lui, care au adunat în jurul lor pe credincioşii împrăştiaţi pe insula singuratică Iona şi au făcut din ea centrul lucrării lor misionare. Printre aceşti evanghelişti se găsea şi un păzitor al Sabatului biblic şi în felul acesta adevărul a fost introdus în popor. La Iona a fost întemeiată o şcoală din care au plecat misionari nu numai în Scoţia şi Anglia, ci şi în Germania, Elveţia şi chiar Italia. Dar Roma îşi aţintise privirile asupra Britaniei şi s-a hotărât să o aducă sub stăpânirea ei. În veacul al şaselea, misionarii ei au început convertirea saxonilor păgâni. Ei au fost primiţi cu favoruri de către barbarii cei mândri şi au convins pe mii dintre ei să practice credinţa romană. Pe măsură ce lucrarea înainta, conducătorii papali împreună cu convertiţii lor s-au ciocnit cu creştinii primari. S-a prezentat un contrast izbitor. Cei din urmă erau simpli, umili având caracter, doctrină şi obiceiuri conforme Scripturilor, în timp ce primii dădeau la iveală superstiţia, pompa şi aroganţa papilor. Trimisul Romei a cerut ca aceste biserici creştine să recunoască supremaţia suveranului pontif. Bretonii au răspuns cu blândeţe că doreau să iubească pe toţi oamenii, dar că papa nu are dreptul de supremaţie în biserică, iar ei îi puteau da numai supunerea datorată oricărui urmaş al lui Hristos. Au fost făcute încercări repetate de a asigura unirea lor cu Roma; dar aceşti creştini umili, uimiţi de mândria desfăşurată de către trimişii ei, au răspuns categoric că nu cunosc alt stăpân decât pe Hristos. Acum s-a descoperit adevăratul spirit al papalităţii. Conducătorul roman spunea: "Dacă nu vreţi să primiţi pe fraţii care vă aduc pacea, veţi primi duşmanii care vă vor aduce războiul. Dacă nu vă uniţi cu noi pentru a arăta saxonilor calea vieţii, veţi primi de la ei lovitura de moarte" (J. H. Merle D'Aubigné, History of the Reformation of the Sixteenth Century, b.17, cap.2). Acestea nu erau simple ameninţări. Războiul, intriga şi înşelăciunea au fost folosite împotriva acestor martori ai credinţei biblice, până când bisericile din Britania au fost distruse sau obligate să se supună autorităţii papei. În ţările de dincolo de jurisdicţia Romei au existat timp de multe secole grupe de creştini care au rămas aproape cu totul libere de corupţia papală. Ele erau înconjurate de păgânism şi, în desfăşurarea veacurilor, au fost contaminate de rătăcirile lui; dar au continuat să privească Biblia ca singura regulă de credinţă şi au primit multe dintre adevărurile ei. Aceşti creştini credeau în perpetuitatea Legii lui Dumnezeu şi păzeau Sabatul poruncii a patra. Biserici care au ţinut la această credinţă şi practică au existat în Africa Centrală şi printre armenii din Asia. Dar printre aceia care au rezistat abuzurilor puterii papale, valdenzii au stat în frunte. Chiar în ţara în care papalitatea şi-a stabilit scaunul, acolo i s-a rezistat cel mai puternic înşelăciunii şi corupţiei ei. Timp de veacuri, bisericile Piemontului şi-au păstrat independenţa; dar în cele din urmă a sosit timpul când Roma a insistat să se supună. După lupta fără rezultat împotriva tiraniei ei, conducătorii acestor biserici au recunoscut, chiar împotriva voinţei lor, supremaţia puterii căreia lumea întreagă se părea că plăteşte tribut. Însă, au fost unii care au refuzat să se supună autorităţii papei sau prelatului. Ei s-au hotărât să păstreze credincioşia faţă de Dumnezeu şi să păstreze curăţia şi simplitatea credinţei lor. S-a produs o despărţire. Aceia care au rămas la vechea credinţă s-au retras; unii, părăsind Alpii natali, au ridicat steagul adevărului în ţări străine; alţii s-au retras în văile singuratice şi în fortăreţele stâncoase ale munţilor şi acolo şi-au păstrat libertatea de a se închina lui Dumnezeu. Credinţa care timp de veacuri a fost ţinută şi învăţată de către creştinii valdenzi era în contrast evident cu învăţăturile rătăcite impuse de Roma. Credinţa lor religioasă era întemeiată pe Cuvântul scris al lui Dumnezeu, adevăratul sistem al creştinismului.

Încă de la începutul luptei celei mari din ceruri, scopul Satanei a fost să distrugă Legea lui Dumnezeu. Tocmai pentru a aduce la îndeplinire lucrul acesta s-a răsculat împotriva Creatorului şi, cu toate că a fost aruncat din cer, a continuat aceeaşi luptă pe pământ. Ţinta pe care a urmărit-o neabătut a fost să amăgească pe oameni şi să-i determine să calce Legea lui Dumnezeu. Lucrul acesta s-a realizat fie prin lepădarea Legii în întregime, fie prin lepădarea unuia dintre principiile ei, dar consecinţa va fi în cele din urmă aceeaşi. Cine calcă "o singură poruncă" manifestă dispreţ pentru toată Legea; influenţa şi exemplul lui sunt de partea neascultării; el "se face vinovat de toate". (Iacov 2,10). Căutând să arunce dispreţ asupra statutelor divine, Satana a pervertit învăţăturile Bibliei iar aceste rătăciri au fost astfel încorporate în credinţa mulţimilor care mărturisesc a crede în Scriptură. Ultima mare luptă dintre adevăr şi rătăcire nu este decât bătălia finală a unei controverse îndelungate cu privire la Legea lui Dumnezeu. În această luptă intrăm acum – o luptă între legile oamenilor şi preceptele lui Iehova, între religia Bibliei şi religia fabulelor şi a tradiţiei. Factorii care se vor uni împotriva adevărului şi dreptăţii în această luptă sunt acum la lucru. Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu, care ne-a fost dat cu preţul atâtor suferinţe şi sânge, este prea puţin preţuit. Biblia este la îndemâna tuturor, dar sunt puţini aceia care o primesc în adevăr ca fiind călăuza vieţii. Necredinţa predomină într-o proporţie alarmantă, nu numai în lume, dar chiar şi în biserică. Mulţi au ajuns să combată chiar învăţăturile care constituie înşişi stâlpii credinţei creştine. Faptele mari ale creaţiunii, aşa cum sunt prezentate de scriitorii inspiraţi, căderea omului, ispăşirea, perpetuitatea Legii lui Dumnezeu, sunt practic lepădate, fie cu totul, fie în parte, de o mare parte din lumea zisă creştină. Mii de oameni care se mândresc cu înţelepciunea şi cu independenţa lor, socotesc ca o dovadă de slăbiciune a-şi pune cineva încrederea în Biblie; ei socotesc ca o dovadă de talent superior şi cultură să găsească greşeli în Scripturi, să denatureze şi să nege cele mai importante adevăruri ale ei. Mulţi predicatori învaţă poporul şi mulţi profesori şi învăţători îşi instruiesc studenţii că Legea lui Dumnezeu a fost schimbată sau desfiinţată; iar aceia care privesc cerinţele ei ca fiind încă valabile, că trebuie ascultate literal, sunt socotiţi ca meritând numai batjocură sau dispreţ. Lepădând adevărul, oamenii leapădă pe Autorul lui. Călcând Legea lui Dumnezeu, ei leapădă autoritatea Legiuitorului. Este tot atât de uşor a face un idol din învăţăturile şi teoriile rătăcite, cum este a modela un idol din lemn sau din piatră. Reprezentând greşit atributele lui Dumnezeu, Satana îi conduce pe oameni să-şi imagineze într-un fel neadevărat caracterul Lui. În viaţa multora, un idol filosofic este întronat în locul lui Iehova; în timp ce viul Dumnezeu, aşa cum este descoperit în Cuvântul Său, în Hristos şi în lucrările creaţiunii, este slujit doar de puţini. Mii de oameni zeifică natura, în timp ce leapădă pe Dumnezeul naturii. Deşi într-o formă diferită, idolatria există în lumea creştină de astăzi în mod tot atât de real, cum exista în vechiul Israel din zilele lui Ilie. Dumnezeul multora dintre pretinşii oameni înţelepţi, filosofi, poeţi, politicieni, ziarişti – dumnezeul cercurilor rafinate mondene, al multor colegii şi universităţi, chiar şi al unor instituţii teologice – este doar cu puţin mai bun decât Baal, zeul soare al Feniciei. Nici o rătăcire primită de lumea creştină nu se ridică cu mai multă îndrăzneală împotriva autorităţii Cerului, niciuna nu este mai opusă dictatelor raţiunii, niciuna nu este mai ucigătoare în consecinţele ei, decât învăţătura modernă care câştigă teren atât de repede, că Legea lui Dumnezeu nu mai este obligatorie pentru oameni. Fiecare popor îşi are legile lui, care cer respect şi ascultare; nici o guvernare nu poate exista fără ele; dar se poate concepe ca Făcătorul cerurilor şi al pământului să nu aibă nici o lege care să guverneze fiinţele pe care le-a făcut? Să presupunem că predicatori proeminenţi ar învăţa în mod public că legile care guvernează ţara lor şi ocrotesc drepturile cetăţenilor ei n-ar fi obligatorii – că ele restrâng libertatea oamenilor şi de aceea n-ar trebui să fie ascultate; cât timp ar mai fi îngăduiţi astfel de oameni la amvon? Dar este oare o jignire mai gravă să dispreţuieşti legile statelor şi ale popoarelor decât să calci acele precepte divine care sunt temelia oricărei guvernări? Ar fi cu mult mai potrivit pentru naţiuni să-şi abroge legile şi să îngăduie oamenilor să facă ce le place, decât pentru Conducătorul universului să-Şi anuleze Legea şi să lase lumea fără o măsură care să condamne pe vinovat sau să îndreptăţească pe cel ascultător. Dorim să cunoaştem rezultatele anulării Legii lui Dumnezeu? Experienţa a fost încercată. Teribile au fost scenele care au avut loc în Franţa atunci când ateismul a devenit puterea stăpânitoare. S-a demonstrat atunci înaintea lumii că a lepăda restricţiile pe care Dumnezeu le-a impus înseamnă primirea conducerii celui mai crud dintre tirani. Când măsura dreptăţii este îndepărtată, se deschide calea pentru prinţul întunericului de a-şi întemeia puterea pe pământ. Oriunde preceptele divine sunt lepădate, păcatul încetează să mai fie privit ca păcat iar neprihănirea nu este de dorit. Aceia care refuză să se supună guvernării lui Dumnezeu sunt cu totul nepregătiţi pentru a se conduce pe ei înşişi. Prin învăţăturile lor vătămătoare este sădit spiritul de nesupunere în inimile copiilor şi ale tineretului, care din fire nu suportă să fie controlaţi; şi ca urmare va fi o societate nelegiuită şi imorală. În timp ce-şi bat joc de credulitatea acelora care ascultă de cerinţele lui Dumnezeu, mulţimile primesc cu uşurinţă amăgirile Satanei. Ei dau frâu liber plăcerii şi practică păcatele care au adus judecăţile asupra păgânilor. Aceia care învaţă pe oameni să privească cu uşurinţă poruncile lui Dumnezeu, seamănă neascultare pentru a culege neascultare. Să fie date la o parte restricţiile impuse de Legea divină şi atunci legile omeneşti vor fi în curând neluate în seamă. Din cauză că Dumnezeu interzice practicile necinstite, lăcomia, minciuna şi înşelăciunea, oamenii sunt gata să calce principiile Sale pe care le socotesc ca o piedică în calea prosperităţii lor pământeşti; dar urmările îndepărtării acestor precepte ar fi de aşa natură încât nu se pot anticipa. Dacă legea n-ar fi obligatorie, de ce să mai fie teama de a o călca? Proprietatea n-ar mai fi sigură. Oamenii ar lua bunurile aproapelui prin violenţă, iar cel mai tare ar deveni cel mai bogat. Nici viaţa n-ar mai fi respectată. Legământul căsătoriei n-ar mai sta ca o fortăreaţă sfântă pentru ocrotirea familiei. Cine ar avea puterea, dacă ar dori, ar putea lua nevasta aproapelui prin violenţă. Porunca a cincea ar fi îndepărtată împreună cu a patra. Copiii nu s-ar sfii să ia viaţa părinţilor lor dacă, făcând aşa, şi-ar putea împlini dorinţa inimii lor stricate. Lumea civilizată ar deveni o hoardă de hoţi şi asasini; iar pacea, liniştea şi fericirea ar fi alungate de pe pământ. Deja învăţătura că oamenii sunt eliberaţi de ascultarea de cerinţele lui Dumnezeu a slăbit puterea obligaţiei morale şi a deschis stăvilarele nelegiuirii asupra lumii. Nelegiuirea, risipa şi corupţia se revarsă peste noi ca un val copleşitor. În familie, Satana este la lucru. Steagul lui flutură chiar şi în căminele zise creştine. Gelozia, bănuielile, făţărnicia, înstrăinarea, rivalitatea, cearta, trădarea încrederii sacre, îngăduirea poftei se află acolo. Întregul sistem de principii şi de învăţături religioase, care ar trebui să constituie temelia şi structura vieţii sociale, pare a fi un edificiu gata să se prăbuşească în ruină. Criminalii cei mai josnici, când sunt aruncaţi în închisoare pentru abaterile lor, sunt făcuţi adesea obiectul atenţiilor şi darurilor ca şi când ar fi obţinut o distincţie de invidiat. Se acordă o mare publicitate caracterului şi crimelor lor. Presa publică amănunte revoltătoare cu privire la vicii, iniţiind în felul acesta şi pe alţii în practicarea înşelătoriei, furtului şi a crimei; iar Satana tresaltă pentru succesele planurilor lui diabolice. Pasiunea nebunească a viciului, violenţa cu care se i-a viaţa, creşterea teribilă a necumpătării şi a nelegiuirii de orice fel şi peste orice măsură, trebuie să îi trezească pe toţi aceia care se tem de Dumnezeu, să se întrebe ce se poate face pentru a opri valul răului. Curţile de justiţie sunt corupte. Conducătorii sunt mânaţi de dorinţe după câştig şi de iubire de plăceri senzuale. Necumpătarea a întunecat facultăţile multora, aşa încât Satana are aproape stăpânire deplină asupra lor. Juriştii sunt pervertiţi, mituiţi, înşelaţi. Beţia şi petrecerile, pasiunea, invidia, necinstea de orice fel, sunt prezente printre aceia care administrează legile. "Adevărul s-a poticnit în piaţa de obşte şi neprihănirea nu poate să se apropie." (Is. 59,14). Nelegiuirea şi întunericul spiritual care au stăpânit în timpul supremaţiei Romei, au fost urmarea inevitabilă a suprimării Scripturilor; dar unde trebuie căutată cauza necredinţei larg răspândite, a lepădării Legii lui Dumnezeu şi a stricăciunii care este legată de acestea, în lumina deplină a iluminării Evangheliei într-un veac de libertate religioasă? Acum, pentru că Satana nu mai poate ţine lumea sub stăpânirea lui prin interzicerea Scripturilor, el recurge la alte mijloace pentru a-şi atinge acelaşi scop. Distrugerea credinţei în Biblie slujeşte scopului lui tot aşa de bine ca şi distrugerea Bibliei însăşi. Prin introducerea ideii că Legea lui Dumnezeu nu este obligatorie, în realitate el conduce pe oameni să o calce ca şi când ar fi întru totul necunoscători ai preceptelor ei. Şi acum, ca şi în veacurile trecute, el a lucrat prin biserică pentru a-şi realiza planurile. Organizaţiile religioase din timpul nostru au refuzat să asculte adevărurile nepopulare descoperite clar în Scripturi şi combătându-le, ele au adoptat interpretări şi au luat poziţii care au semănat pe o scară largă seminţele necredinţei. Acceptând rătăcirea papală despre nemurirea naturală a sufletului şi conştienţa omului în moarte, ele au lepădat singura apărare împotriva amăgirilor spiritismului. Învăţătura cu privire la chinurile veşnice a condus pe mulţi să nu mai creadă în Biblie. Şi când cuvintele poruncii a patra sunt susţinute înaintea oamenilor, se descoperă că este poruncită păzirea Sabatului zilei a şaptea; şi ca singură cale de a se elibera de o datorie pe care nu sunt gata să o îndeplinească, mulţi învăţători populari declară că Legea lui Dumnezeu nu mai este obligatorie. În felul acesta ei leapădă Legea şi odată cu ea şi Sabatul. Când lucrarea pentru reforma Sabatului se extinde, această lepădare a Legii divine, pentru a evita cerinţele poruncii a patra, va deveni aproape generală. Învăţăturile conducătorilor religiei au deschis uşa către necredinţă, către spiritism şi către dispreţuirea Legii sfinte a lui Dumnezeu; şi asupra acestor conducători zace o răspundere grozavă pentru nelegiuirea care există în lumea creştină. Şi cu toate acestea chiar această categorie de oameni susţine că răspândirea rapidă a stricăciunii se datoreşte în mare măsură profanării aşa numitului "Sabat creştin" şi că impunerea păzirii duminicii ar reface într-o mare măsură morala societăţii. Această susţinere este accentuată îndeosebi în America, unde învăţătura cu privire la Sabatul cel adevărat a fost predicată pe scară largă. Aici lucrarea de cumpătare, una dintre cele mai proeminente şi importante reforme morale, este adesea combinată cu mişcarea duminicală, iar apărătorii acesteia de pe urmă se prezintă ca unii care lucrează pentru promovarea celor mai înalte interese ale societăţii. Aceia care refuză să se unească cu ei sunt denunţaţi ca fiind duşmanii reformei şi ai cumpătării. Dar faptul că mişcarea către întemeierea rătăcirii este unită cu o lucrare care este bună în ea însăşi, nu este un argument în favoarea rătăcirii. Putem ascunde otrava amestecând-o cu o hrană sănătoasă, dar nu-i putem schimba natura. Din contră, devine şi mai primejdioasă şi este mai uşor de luat de către cei neavizaţi. Unul din planurile lui Satana este să amestece suficient adevăr cu rătăcirea pentru a o face plauzibilă. Conducătorii mişcării duminicale pot pleda pentru reforme de care oamenii au nevoie, principii care sunt în armonie cu Biblia; şi cu toate acestea, dacă împreună cu ele se află şi o cerinţă care este contrară Legii lui Dumnezeu, slujitorii Lui nu se pot uni cu ei. Nimic nu le poate justifica punerea de o parte a poruncilor lui Dumnezeu în schimbul preceptelor oamenilor. Prin cele două rătăciri mari, nemurirea sufletului şi sfinţirea duminicii, Satana va aduce pe oameni în robia amăgirilor sale. În timp ce prima pune temelia pentru spiritism, ultima creează o legătură de simpatie cu Roma. Protestanţii din Statele Unite se vor afla în primele rânduri pentru a întinde mâna peste abis şi a prinde mâna spiritismului; ei vor trece peste abis pentru a da mâna cu puterea romană; şi sub influenţa acestei întreite uniri, această ţară va merge pe urmele Romei pentru a călca în picioare drepturile conştiinţei. Deoarece spiritismul imită din ce în ce mai mult pretinsul creştinism, el are o putere mai mare să amăgească şi să încurce. După concepţia actuală, chiar şi Satana s-a convertit. El va apărea sub forma unui înger de lumină. Prin intermediul spiritismului vor fi făcute miracole, bolnavii vor fi vindecaţi şi vor fi înfăptuite multe minuni de necontestat. Şi pentru că duhurile vor mărturisi credinţa în Biblie şi vor da pe faţă respect pentru instituţiile bisericii, lucrarea lor va fi socotită ca o manifestare a puterii divine. Linia de deosebire dintre creştinii cu numele şi cei nelegiuiţi abia se mai distinge astăzi. Membrii bisericii iubesc ce iubeşte lumea şi sunt gata să se unească cu ea, iar Satana este hotărât să-i unească într-o singură organizaţie şi în felul acesta să-şi întărească puterea, aruncându-i în rândurile spiritismului. Papistaşii, care se laudă cu minunile, ca fiind un semn sigur al adevăratei biserici, vor fi amăgiţi cu uşurinţă de această putere făcătoare de minuni; iar protestanţii care au lepădat scutul adevărului, vor fi amăgiţi şi ei. Papistaşii, protestanţii şi cei lumeşti vor primi în egală măsură o formă de evlavie fără putere şi vor vedea în această unire o mare mişcare pentru pocăinţa lumii întregi şi pentru inaugurarea mileniului mult aşteptat. Prin spiritism, Satana apare ca un binefăcător al omenirii, vindecând bolile oamenilor şi pretinzând că aduce o ordine nouă şi un sistem mai înalt de credinţă religioasă; dar în acelaşi timp lucrează ca un nimicitor. Ispitele lui duc mulţimile la ruină. Necumpătarea detronează raţiunea, urmează îngăduinţa senzuală, lupta şi vărsarea de sânge. Satana găseşte plăcere în război, căci el provoacă pasiunile cele mai rele ale sufletului şi apoi îşi aruncă pentru veşnicie victimele cufundate în viciu şi în sânge. Ţinta lui este să provoace popoarele la război unul împotriva altuia, pentru că în felul acesta poate îndepărta minţile oamenilor de la lucrarea de pregătire pentru a sta în ziua lui Dumnezeu. Satana lucrează şi prin elementele naturii pentru a-şi strânge secerişul de suflete nepregătite. El a studiat secretele laboratoarelor naturii şi îşi foloseşte toată puterea pentru a dirija aceste elemente ale naturii atât cât îi îngăduie Dumnezeu. Când i s-a îngăduit să-l chinuiască pe Iov, cât de repede au fost distruse turmele, cirezile, robii, casele, copiii, un necaz venind după altul într-o clipă. Dumnezeu este Acela care ocroteşte făpturile Sale şi le înconjoară pentru a le feri de puterea distrugătorului. Dar lumea creştină a dovedit dispreţ faţă de Legea lui Iehova; Domnul însă va face exact ceea ce a spus – Îşi va retrage binecuvântările de pe pământ şi-Şi va îndepărta grija Sa ocrotitoare de la aceia care se răscoală împotriva Legii Sale şi care îi învaţă şi îi obligă şi pe alţii să facă la fel. Satana are stăpânire peste toţi aceia pe care Dumnezeu nu-i păzeşte în mod deosebit. El va favoriza şi va face pe unii să prospere pentru ca să-i aducă la îndeplinire planurile lui şi va aduce necazuri peste alţii, făcând pe oameni să creadă că Dumnezeu este Acela care-i chinuieşte. În timp ce va apărea înaintea copiilor oamenilor ca un medic mare care le poate vindeca bolile, el le va aduce boală şi dezastru, până acolo încât oraşele populate să fie aduse în stare de ruină şi părăsire. Chiar acum el este la lucru. În accidente şi calamităţi pe mare şi pe uscat, în marile conflagraţii, în furtuni grozave şi în uragane pustiitoare, inundaţii, cicloane, valuri uriaşe şi cutremure, în toate locurile şi în mii de forme, Satana îşi exercită puterea. El distruge recolta gata de recoltat şi ca urmare vine foametea şi suferinţa. El face ca aerul să fie poluat de moarte şi mii de oameni pier din cauza epidemiilor. Aceste calamităţi vor deveni din ce în ce mai frecvente şi mai dezastruoase. Distrugerea va veni asupra oamenilor şi a animalelor. "Ţara este tristă, sleită de puteri; locuitorii sunt mâhniţi şi tânjesc; ţara a fost spurcată de locuitorii ei; ei călcau legile, nu ţineau poruncile şi rupeau legământul cel veşnic!" (Is. 24,4.5). Şi atunci amăgitorul cel mare îi va convinge pe oameni că aceia care slujesc lui Dumnezeu provoacă toate aceste rele. Clasa de oameni care a provocat dizgraţia cerului vor pune toate necazurile lor asupra acelora a căror ascultare de Legea lui Dumnezeu este o mustrare continuă pentru aceia care o calcă. Se va spune că oamenii insultă pe Dumnezeu prin călcarea sabatului duminical; că acest păcat a adus calamităţile care nu vor înceta până nu se va impune cu stricteţe păzirea duminicii; şi că aceia care susţin cerinţele poruncii a patra, distrugând prin aceasta respectul faţă de duminică, sunt tulburătorii poporului, împiedicând revenirea lor la favoarea divină şi la prosperitatea materială. În felul acesta, acuzaţia ridicată în vechime împotriva slujitorului lui Dumnezeu se va repeta pe criterii bine stabilite: "Abia a zărit Ahab pe Ilie şi i-a zis: "Tu eşti acela care nenoroceşti pe Israel?" Ilie a răspuns: "Nu eu nenorocesc pe Israel; ci tu şi casa tatălui tău, fiindcă aţi părăsit poruncile Domnului şi te-ai dus după Baali". (1 Regi 18,17.18). Când mânia oamenilor va fi provocată prin acuzaţii neadevărate, ei se vor urma faţă de trimişii lui Dumnezeu o cale foarte asemănătoare cu aceea pe care Israelul apostaziat a urmat-o în ceea ce privea pe Ilie. Puterea făcătoare de minuni dată pe faţă prin spiritism, îşi va exercita influenţa împotriva acelora care aleg să asculte de Dumnezeu mai mult decât de oameni. Comunicările din partea duhurilor vor declara că Dumnezeu le-a trimis pentru a convinge pe aceia care leapădă duminica de rătăcirea lor, afirmând că legile ţării trebuie ascultate ca fiind Legea lui Dumnezeu. Ele vor deplânge nelegiuirea cea mare din lume şi vor susţine mărturia învăţătorilor religioşi că starea morală decăzută este cauzată de necinstirea duminicii. Mare va fi indignarea împotriva tuturor acelora care refuză să accepte mărturia lor. Modul de procedare al Satanei în această luptă finală cu poporul lui Dumnezeu este acelaşi pe care l-a folosit la începutul marii controverse din ceruri. El pretindea a căuta să promoveze stabilitatea cârmuirii divine, în timp ce, în ascuns, depunea toate eforturile pentru a asigura răsturnarea ei. Şi astfel, chiar lucrarea pe care se străduia să o îndeplinească o punea în seama îngerilor credincioşi. Aceeaşi lucrare de amăgire a marcat istoria bisericii romane. Ea a susţinut că lucrează ca vicerege al Cerului, în timp ce a căutat să se înalţe mai presus de Dumnezeu şi să-l schimbe Legea. Sub conducerea Romei, aceia care au suferit moartea pentru credincioşia lor faţă de Evanghelie au fost denunţaţi ca răufăcători; au fost declaraţi a fi aliaţi ai Satanei; s-au folosit toate mijloacele posibile pentru a-i acoperi de ruşine, a-i face să apară în ochii oamenilor şi chiar în ochii lor ca cei mai odioşi criminali. Tot aşa va fi şi acum. În timp ce Satana caută să distrugă pe aceia care cinstesc Legea lui Dumnezeu, va face ca ei să fie acuzaţi de călcarea legii, ca oameni care dezonorează pe Dumnezeu şi aduc judecăţile Lui asupra lumii. Dumnezeu nu forţează niciodată voinţa sau conştiinţa; dar calea continuă a Satanei – pentru a câştiga stăpânire asupra acelora pe care nu-i poate amăgi altfel – este constrângerea şi cruzimea. Prin teamă sau frică el încearcă să stăpânească conştiinţa şi să-şi asigure închinarea. Pentru împlinirea acestui ţel, el lucrează prin autorităţile religioase şi pământeşti, mobilizându-le să impună legile omeneşti şi dispreţuind Legea lui Dumnezeu. Aceia care cinstesc Sabatul biblic vor fi denunţaţi ca vrăjmaşi ai legii şi ai ordinii, ca unii care calcă în picioare preceptele morale ale societăţii, provocând anarhie şi corupţie şi atrăgând judecăţile lui Dumnezeu asupra pământului. Stăruinţele lor de a nu-şi călca pe conştiinţă vor fi socotite ca încăpăţânare, îndărătnicie şi dispreţ faţă de autoritate. Ei vor fi acuzaţi de nemulţumire faţă de cârmuire. Predicatorii care contestă obligativitatea Legii divine vor prezenta de la amvoane datoria de a da ascultare autorităţilor civile ca fiind rânduite de Dumnezeu. În sălile legislative şi în curţile de judecată, păzitorii poruncilor lui Dumnezeu vor fi greşit reprezentaţi şi condamnaţi. O falsă interpretare va fi dată cuvintelor lor, iar asupra motivelor lor va fi pusă cea mai rea intenţie. Când bisericile protestante leapădă argumentele clare, scripturistice în apărarea Legii lui Dumnezeu, ele vor dori să aducă la tăcere pe aceia a căror credinţă n-o pot respinge cu ajutorul Bibliei. Cu toate că închid ochii faţă de acest fapt, ele adoptă acum o cale care va duce la prigonirea acelora care refuză în mod conştient să facă ceea ce face restul lumii creştine şi să recunoască pretenţiile sabatului papal. Demnitarii bisericii şi ai statului se vor uni pentru a corupe, a convinge sau pentru a constrânge toate clasele de oameni să cinstească duminica. Lipsa autorităţii divine va fi înlocuită cu decrete prigonitoare. Corupţia politică distruge iubirea de dreptate şi respectul pentru adevăr; chiar şi în America liberă, conducătorii şi legiuitorii, pentru a-şi asigura favoarea publică, se vor supune cererii populare după o lege care să impună păzirea duminicii. Libertatea de conştiinţă, plătită cu un sacrificiu atât de mare, nu va mai fi respectată. În conflictul care se apropie cu grăbire, vom vedea exemplificate cuvintelor profetului: "Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos". (Apoc. 12,17).                                                                           SFÂRŞIT

Prefaţă.           Cap. 1 – Adevăratul medic misionar.           Cap. 2 – Lucrarea medicului.           Cap. 3 – Misionarii medicali şi lucrarea lor.           Cap. 4 – Grija pentru cei bolnavi.           Cap. 5 – Principiile sănătăţii.           Cap. 6 – Căminul.           Cap. 7 – Cunoaşterea fundamentală.           Cap. 8 – Nevoia lucrătorului.             "Pentru ca să poată fi cunoscută calea Ta pe pământ şi vindecările Tale mântuitoare între toate neamurile."           Această carte este dedicată MEDICILOR ŞI INFIRMIERELOR din toate ţările, care, ca împreună lucrători cu Primul Medic, marele Doctor Misionar, se ostenesc cu curaj şi dăruire pentru a-i vindeca pe cei bolnavi, pentru a-i mângâia pe cei năpăstuiţi şi a-i învăţa calea vieţii.                 Prefaţă.           Această lume mare este bolnavă şi, oriunde locuiesc copiii oamenilor, păcatul şi suferinţa abundă.           În ciuda progresului ştiinţei medicale şi chirurgicale; în ciuda armatei celei mari de infirmiere calificate, care, asemenea unei oştiri albe înarmate, se aruncă în lupta împotriva bolii şi a morţii, în toate ţările civilizate, suferinţa şi boala cresc cu repeziciune. "Marele flagel* alb" îi ucide milioanele, iar zeci de tulburări minore sunt bine cunoscute ca fiind puşcaşii, geniştii şi puitorii săi de mine.           Toate bolile şi durerile, toată suferinţa şi întristarea sunt rezultatele încălcării Legii. Ne-am amestecat în bunul mers al minunatei maşinării umane, iar delicatul său mecanism a fost făcut să funcţioneze împotriva legii vieţii şi rezistenţei sale; urmările au fost boala şi moartea.           Care este remediul? Mai înainte de toate, cunoştinţa. De ce suntem pe pământ? Cu ce scop ne-a pus aici Tatăl nostru ceresc? Care sunt legile fiinţei noastre, atât cele spirituale, cât şi cele fizice? Sunt ele binefăcătoare în ceea ce urmăresc sau au fost concepute spre nefericirea copiilor Săi?           O dată ce am călcat Legea, cum ne putem reveni în urma încălcării şi efectelor acestei încălcări?           În această carte modestă, iubite cititor, autoarea, o femeie cu o mare experienţă în problemele practice ale vieţii, a adus la îndemâna fiecărui tată, fiecărei mame conştiente, fiecărui bărbat şi fiecărei femei, cunoscător sau profan, o cantitate vastă de informaţii referitoare la viaţă şi la legile ei, la sănătate şi cerinţele acesteia, la boală şi remediile ei. Cartea este scrisă într-un limbaj clar, simplu, minunat, fiind instructivă pentru cel care învaţă, dătătoare de speranţă pentru cel deznădăjduit, înviorătoare pentru cel bolnav şi odihnitoare pentru cel obosit.           Ea prezintă o cale mai bună, care, deşi se află în umbra unei lumi bolnave, este luminată de stropii de soare ai iubirii lui Dumnezeu şi de nădejdea vindecării veşnice. Ne descoperă o viaţă mai simplă, mai plăcută, mai plină de bucurie şi voioşie, cu mai mult timp pentru acea slujire utilă care aduce "mai multă binecuvântare dând decât primind".           Este o carte cu adresă, dată de autoare pentru binecuvântata slujire a omenirii bolnave şi suferinde, o carte care nu aduce nici un profit editorilor, în afară de acela al "bucuriei Domnului" şi al sufletelor binecuvântate şi mângâiate în Dumnezeu.           În acest scop este dată lumii, ca ajutor pentru semenii noştri conlucrători în marele câmp misionar mondial, oriunde se află oameni în suferinţă şi ca mângâiere şi binecuvântare pentru cei dezolaţi.           Ca atare, am putea nădăjdui altceva decât ca ea să aibă succes?           Editorii.           Cap. 1 – Adevăratul medic misionar "Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi; El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc slobozenia şi prinşilor de război izbăvirea." (Isaia 61,1)           Exemplul nostru.           Eu sunt în mijlocul vostru ca Cel ce slujeşte." Luca 22,27           Domnul nostru Isus Hristos a venit în această lume spre a sluji neobosit trebuinţelor omului. "El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre" pentru a putea sluji fiecărei nevoi a omenirii (Matei 8,17). El a venit să îndepărteze povara bolii, a nefericirii şi a păcatului. Era misiunea Sa aceea de a-i reface în mod complet pe oameni; El a venit pentru a le da sănătate, pace şi desăvârşire a caracterului.           Împrejurările şi nevoile celor care I-au implorat sprijinul au fost variate şi niciunul dintre aceia care au venit la El nu a plecat fără să fie ajutat. De la El se revărsa un şuvoi de putere vindecătoare şi oamenii erau întregiţi trupeşte, mintal şi spiritual.      Lucrarea Mântuitorului nu era niciodată condiţionată de timp sau loc. Compasiunea Sa nu cunoştea limite. Lucrarea Sa de vindecare şi predicare era de o atât de mare anvergură, încât nu exista în Palestina nici o clădire suficient de încăpătoare ca să primească mulţimile care se înghesuiau spre El. Spitalul Său era fie pe coastele înverzite ale dealurilor Galileii, fie pe drumurile bătute de drumeţi, fie pe malul mării, fie în sinagogi şi în oricare alt loc în care I se puteau aduce bolnavii. În fiecare oraş, în fiecare orăşel, în fiecare sat prin care trecea, El Îşi punea mâinile asupra celor bolnavi şi îi vindeca. Oriunde erau inimi dornice să primească solia Sa, El îi mângâia, asigurându-i de iubirea Tatălui lor ceresc. El slujea în tot timpul zilei celor care veneau la El; seara, atenţia Îi era îndreptată către cei care ziua trebuia să trudească pentru o plată de mizerie, necesară susţinerii familiilor lor. Isus purta povara grozavă a răspunderii pentru mântuirea oamenilor. El ştia că totul avea să fie pierdut dacă nu avea loc o schimbare hotărâtă în principiile şi idealurile neamului omenesc.

Textul din Scriptură, care mai presus de toate celelalte a fost temelia şi pivotul central al credinţei advente, a fost acesta: "Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi sfântul Locaş va fi curăţit". (Dan. 8,14). Acestea fuseseră cuvintele cunoscute de toţi credincioşii apropiatei reveniri a Domnului. Pe buzele a mii de oameni era repetată această profeţie ca un cuvânt de ordine al credinţei lor. Toţi simţeau că de evenimentele prezise aici depindeau cele mai strălucite aşteptări şi cele mai scumpe nădejdi. Aceste zile profetice fuseseră arătate ca încheindu-se în toamna anului 1844. La fel cu restul lumii creştine, adventiştii susţineau atunci că pământul sau o parte din el era sanctuarul. Astfel, ei înţelegeau că curăţirea sanctuarului însemna curăţirea pământului prin focul zilei de pe urmă şi că aceasta urma să aibă loc la a doua venire. De aici s-a tras concluzia că Hristos urma să vină pe pământ în anul 1844. Dar timpul stabilit trecuse şi Domnul nu Se arătase. Credincioşii ştiau că Cuvântul lui Dumnezeu nu greşeşte. Atunci interpretarea lor trebuie că era greşită; dar unde era greşeala? Mulţi au tăiat nodul dificultăţilor, negând că cele 2300 de zile se încheiau în anul 1844. Şi nu puteau aduce nici o dovadă în susţinerea lor decât faptul că Hristos n-a venit la data când L-au aşteptat. Ei susţineau că dacă zilele profetice s-ar fi sfârşit în anul 1844, Hristos ar fi trebuit să curăţească sanctuarul, curăţind pământul prin foc; şi că, dacă n-a venit, însemnează că profeţia nu s-a încheiat atunci. Primirea acestei păreri însemna renunţarea la calculul anterior al perioadelor profetice. Dar se constatase temeinic că cele 2300 de zile începuseră atunci când a intrat în vigoare decretul lui Artaxerxe, cu privire la refacerea şi clădirea Ierusalimului în toamna anului 457 în. Hr. Luând această dată ca punct de plecare, se vedea o armonie desăvârşită în aplicarea tuturor evenimentelor prezise în explicarea acelei perioade din Daniel 9,25-27. Şaşezeci şi nouă de săptămâni, adică primii 483 de ani din cei 2300 urmau să ajungă până la Mesia, Cel Uns; iar botezul lui Hristos şi ungerea cu Duhul Sfânt, în anul 27 d. Hr., împlinea exact specificarea făcută. La mijlocul săptămânii a 70-a, Mesia urma să fie omorât. La trei ani şi jumătate de la botezul Său, Hristos a fost răstignit, adică în primăvara anului 31 d. Hr. Astfel, cele şaptezeci de săptămâni sau 490 de ani erau rezervate pentru Iudei. La încheierea acestei perioade, naţiunea a sigilat lepădarea lui Hristos prin persecutarea ucenicilor Săi, iar apostolii s-au îndreptat către Neamuri la anul 34 d. Hr. Primii 490 de ani din cei 2300 fiind încheiaţi atunci, mai rămâneau 1810 ani. Şi începând cu anul 34 d. Hr., cei 1810 ani se terminau şi ei în 1844. "Apoi, a spus îngerul, Sfântul Locaş va fi curăţit". În modul acesta, toate prevederile anterioare ale profeţiei se împliniseră indiscutabil la timpul stabilit. În acest calcul, totul era lămurit şi armonios, în afară de faptul că nu s-a văzut nici un eveniment petrecându-se în anul 1844 care să corespundă curăţirii sanctuarului. Dar a tăgădui că zilele s-au sfârşit la data aceea însemna să se arunce confuzie asupra întregii probleme şi să se renunţe la poziţiile care fuseseră stabilite prin împlinirea fără greş a profeţiei. Însă Dumnezeu condusese pe poporul Său în marea mişcare adventă, puterea şi slava Sa însoţiseră lucrarea şi El nu putea îngădui ca ea să se încheie în întuneric şi în dezamăgire sau să fie socotită o agitaţie rătăcită şi fanatică. El nu avea să lase Cuvântul Său acoperit de îndoială şi nesiguranţă. Cu toate că mulţi renunţaseră la calculul de mai înainte al perioadelor profetice şi negau concepţia corectă a mişcării întemeiată pe ea, alţii nu erau dispuşi să renunţe la punctele de credinţă şi la o experienţă care erau susţinute de Scripturi şi de mărturiile Duhului lui Dumnezeu. Aceştia erau convinşi că au adoptat principii sănătoase de interpretare în studiul lor cu privire la profeţii şi că era de datoria lor să ţină la aceste adevăruri deja descoperite, continuând acelaşi drum de cercetare biblică. Cu rugăciuni stăruitoare, ei au revizuit poziţia lor şi au studiat Scripturile ca să descopere greşeala făcută. Şi pentru că n-au văzut nici o greşeală în calculul lor cu privire la perioadele profetice, au fost conduşi să examineze mai atent subiectul sanctuarului. În cercetarea lor, au descoperit că nu există nici o dovadă în Scripturi care să susţină concepţia populară că pământul este sanctuarul; dar au găsit în Biblie o explicaţie a subiectului sanctuarului, despre natura lui, despre locul aşezării sale şi serviciile din el. Mărturia scriitorilor sfinţi era atât de clară şi completă, încât clarificarea problemei era mai presus de orice îndoială. Apostolul Pavel în Epistola către Evrei spune: "Legământul dintâi avea şi el porunci privitoare la slujba dumnezeiască şi la un locaş pământesc de închinare. În adevăr, s-a făcut un cort. În partea dinainte, numită "Locul Sfânt", era sfeşnicul, masa şi pâinile pentru punerea înaintea Domnului; după perdeaua a doua se afla partea cortului care se chema "Locul prea Sfânt". El avea un altar de aur pentru tămâie şi chivotul legământului, ferecat peste tot cu aur. În chivot era un vas de aur cu mană, toiagul lui Aaron, care înfrunzise şi tablele legământului. Deasupra erau heruvimii slavei, care acopereau capacul ispăşirii cu umbra lor". (Evrei 9:l-5).

„Ferice de tine, ţară ai cărei voievozi mănâncă la vremea potrivită, ca să-şi întărească puterile, nu ca să se dedea la beţie!”           (Ecles. 10, 17)           CUPRINS:           Ce trebuie să ştim despre această carte.           I. Motive pentru reformă.           II. Alimentaţia şi spiritualitatea.           Legătura dintre alimentaţie şi moravuri.           III. Reforma sănătăţii şi solia celui de-al treilea înger.           IV. O alimentaţie corespunzătoare.           I. Alimentaţia prescrisă la început.           II. Alimentaţia simplă.           III. O dietă adecvată.           IV. Alimentaţia din diferite ţări.           V. Fiziologia digestiei.           VI. A mânca nepotrivit, o cauză a bolii.           VII. A mânca în exces.           VIII. Stăpânirea apetitului.           IX. Regularitatea în alimentaţie.           I. Numărul meselor.           II. A mânca între mese.           X. Postul.           XI. Extreme în dietă.           XII. Alimentaţia în timpul sarcinii.           XIII. Alimentaţia în copilărie.           XIV. Arta culinară sănătoasă.           XV. Alimentele sănătoase şi restaurantele dietetice.           XVI. Dieta la sanatorii.           XVII. Dieta, un remediu raţional.           XVIII. Fructele, cerealele şi legumele.           I. Fructele.           II. Cerealele.           III. Pâinea.           IV. Legumele.           XIX. Deserturile.           I. Zahărul.           II. Laptele şi zahărul.           III. Plăcinte, prăjituri, patiserie, budinci.           XX. Condimente etc.           I. Mirodenii şi condimente.           II. Bicarbonatul de sodiu şi praful de copt.           III. Sarea.           IV. Murăturile şi oţetul.           XXI. Grăsimile.           I. Untul.           II. Untura şi grăsimea.           III. Laptele şi smântâna.           IV. Măslinele şi uleiul de măsline.           XXII. Proteinele.           I. Nucile şi preparatele cu nuci.           II. Ouăle.           III. Brânza.           XXIII. Carnea ca aliment           (continuare la secţiunea XXII)           Reforma alimentară progresivă în instituţiile adventiste de ziua a şaptea.           XXIV. Băuturile.           I. Apa ca băutură.           II. Ceaiul şi cafeaua.           III. Înlocuitori din cereale pentru ceai şi cafea.           IV. Cidrul.           V. Sucul de fructe.           XXV. A învăţa pe alţii principiile sănătăţii.           I. A instrui prin prezentarea de subiecte sanitare.           II. Cum să fie prezentate principiile reformei sănătăţii.           III. Cursuri de artă culinară.           Apendice.           I. Experienţa personală a Ellenei G. White ca reformatoare în domeniul sănătăţii.           II. O declaraţie a lui James White despre învăţăturile reformei sănătăţii.           Index general.                 CE TREBUIE SĂ ŞTIM DESPRE ACEASTĂ CARTE.           Cum a apărut această carte.           Cu zeci de ani înainte ca mulţi fiziologi să fie preocupaţi de strânsa legătură dintre dietă şi sănătate, în scrierile sale, Ellen G. White a indicat în mod clar legătura dintre alimentele pe care le consumăm şi bunăstarea noastră fizică şi spirituală. În discursurile şi scrierile sale de la 1863 încoace, ea a discutat frecvent despre importanţa dietei şi alimentaţiei adecvate. Sfaturile ei, aşa cum au fost păstrate în broşuri şi cărţi, în publicaţiile denominaţiunii şi în mărturiile personale, au exercitat o puternică influenţă asupra obiceiurilor alimentare ale adventiştilor de ziua a şaptea şi şi-au lăsat amprenta în mod indirect asupra publicului larg.           Scrierile Ellenei G. White privind alimentele şi o dietă sănătoasă au fost culese în 1926 într-o lucrare aranjată pe subiecte, concepută să slujească în special ca manual pentru studenţii la dietetică de la Colegiul de Evanghelişti Medicali din Loma Linda. Volumul iniţial, intitulat Testimony Studies on Diet and Foods, a fost epuizat în scurt timp.           O ediţie nouă, adăugită, numită Counsels on Diet and Foods, a apărut în 1938. A fost numită „ediţia a doua” şi a fost pregătită de membrii Comitetului de Administraţie a Patrimoniului Ellen G. White. O a treia ediţie, tipărită într-un format mai mic, ca să se alinieze cerinţelor pentru seria de volume tipărite la Christian Home Library, a fost publicată în 1946. Ediţia de faţă este cea de-a patra şi nu conţine nici o schimbare în text sau paginaţie.           Aceasta este o compilaţie unică.           Punând laolaltă materialele ce compun Dietă şi hrană, s-a făcut un efort pentru a include gama întreagă de instrucţiuni despre acest subiect, luate din scrierile Ellenei G. White. Compilaţia care a rezultat este unică între cărţile Ellenei G. White, căci înfăţişează sfaturi grupate tematic sub un titlu general, fără a încerca să asigure o continuitate în lectură.           Fiecare secţiune grupează în aşa fel materialele din opera Ellenei G. White, încât, luate împreună, constituie o prezen-tare caracteristică a subiectului tratat. Nu a fost trecut cu vederea nimic din ceea ce ar aduce o contribuţie substan-ţială. Adesea, în sursele originale, multe etape de instruire sanitară sunt tratate împreună într-un paragraf. Pentru a reda în toate cazurile contextul, ar fi fost nevoie de o repetare apreciabilă. Prin folosirea trimiterilor, repetarea este redusă.           Deşi spaţiul limitat şi efortul de a evita repetiţia au făcut nerecomandabilă includerea fiecărei declaraţii legate de etapele cu caracter mai general ale subiectului dietei, s-a realizat o prezentare completă şi comprehensivă a învăţătu-rilor Ellenei G. White.           Primejdia de a lua o parte ca fiind întregul.           Faptul că acest volum este conceput oarecum asemenea unei enciclopedii, izolând prezentările principale şi grupându-le pe subiecte, face din el o lucrare utilă în acest domeniu. Însă aspectul enciclopedic face ca volumul să poată fi cu uşurinţă utilizat necorespunzător. Pentru a surprinde intenţia autoarei şi a înţelege impactul deplin al tuturor învăţăturilor sale, este imperativ ca această carte să fie studiată ca întreg.           Cititorul ar trebui să-şi amintească faptul că o declaraţie izolată a Ellenei White, luată într-o anumită fază a desfăşu-rării subiectului alimentaţiei, poate să nu exprime nici pe departe intenţia deplină şi înţelegerea ei privind nevoile alimentare ale corpului. De exemplu, într-o frază care apare la pagina 390 în această carte, şi care a fost luată din Mărturii volumul 2, pagina 352, ea spune: „Cerealele şi fructele pregătite fără grăsime şi într-o stare cât mai naturală posibil ar trebui să fie mâncarea de pe mesele tuturor celor care pretind că se pregătesc pentru a fi luaţi la cer”. În lumina altor declaraţii făcute de ea, este clar că nu a avut intenţia să susţină că persoanele care se pregătesc pentru schimbare ar trebui să-şi reducă dieta la „cereale şi fructe”. Concepută în 1869, în ansamblul sfaturilor împotriva folosirii cărnii, această declaraţie pare să considere „cerealele şi fructele” ca dietă fără carne. Declaraţia nu menţionează nucile, legumele şi produsele lactate, toate recunoscute de Ellen White ca fiind importante pentru un program nutriţional echilibrat.

„Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile, când vrăşmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura şi te vor strânge din toate părţile; te vor face una cu pământul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată” (Luca 19,42-44). De pe creasta Muntelui Măslinilor, Isus privea Ierusalimul. Plăcută şi paşnică era scena care se desfăşura în faţa Sa. Era sărbătoarea Paştelui şi, din toate ţările, copiii lui Iacov se adunaseră acolo pentru a participa la marea sărbătoare naţională. În mijlocul grădinilor şi viilor, cu pajişti înverzite presărate cu corturile pelerinilor, se înălţau colinele în terase, palatele impresionante şi fortăreţele masive ale capitalei lui Israel. Fiica Sionului părea să spună în mândria ei: „Stau ca împărăteasă şi nu văd nici o nenorocire”. Era atât de fermecătoare şi se socotea sigură de favoarea cerului, ca şi atunci când, cu veacuri în urmă, regele cântăreţ psalmodia: „Frumoasă înălţime, bucuria întregului pământ, este Muntele Sionului. Cetatea marelui Împărat” (Ps. 48,2). Se puteau vedea clădirile măreţe ale Templului. Razele apusului de soare luminau albul ca de zăpadă al zidurilor lui de marmură şi se reflectau pe poarta de aur, pe turn şi pe ornamentele acoperişului. „În frumuseţea desăvârşită” ea stătea ca mândrie a naţiunii iudaice. Care copil al lui Israel putea privi scena aceasta fără un simţământ de bucurie şi admiraţie? Dar mintea lui Isus era ocupată de gânduri cu totul deosebite. „Când s-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Isus a plâns pentru ea” (Luca 19,41). În mijlocul bucuriei generale a alaiului triumfal, în timp ce ramurile de palmier unduiau, în timp ce osanalele vesele trezeau ecourile colinelor şi mii de glasuri Îl declarau împărat, Mântuitorul lumii a fost copleşit de o durere neaşteptată şi tainică. El, Fiul lui Dumnezeu, Cel făgăduit lui Israel, a cărui putere învinsese moartea şi chemase din mormânt pe prizonierii ei, era în lacrimi, nu din cauza unei dureri obişnuite, ci datorită unei dureri adânci, nestăvilite. Lacrimile Sale nu erau pentru Sine, deşi cunoştea bine calea pe care picioarele Sale urmau să urce. Înaintea Sa era Ghetsemani, scena apropiatei Sale agonii. Vedea şi Poarta oilor, prin care timp de veacuri fuseseră conduse animalele pentru jertfă şi care urma să se deschidă pentru El când avea „să fie adus ca un miel la junghiere” (Is. 53,7). Nu prea departe era Calvarul, locul răstignirii. Pe drumul pe care Hristos avea să calce în curând, urma să cadă groaza unui întuneric des, când El trebuia să facă din fiinţa Sa o jertfă pentru păcat. Cu toate acestea nu contemplarea acestor scene arunca umbră asupra Lui în acest ceas de bucurie. Nu o presimţire a groazei Sale supraomeneşti întuneca acest spirit neegoist. El plângea pentru miile de condamnaţi din Ierusalim, datorită orbirii şi nepocăinţei acelora pe care venise să-i binecuvânteze şi să-i mântuiască. Istoria de peste o mie de ani de favoare deosebită şi pază plină de grijă a lui Dumnezeu, manifestată faţă de poporul ales, era deschisă în faţa ochilor lui Isus. Acolo era muntele Moria, unde fiul făgăduinţei, o victimă ce nu se împotrivise, fusese adus la altar, ca simbol al jertfirii Fiului lui Dumnezeu. Acolo, legământul binecuvântării, slăvită făgăduinţă mesianică, fusese confirmat tatălui celor credincioşi (Gen. 22,9.16-l8). Acolo, flăcările jertfei care s-au înălţat către cer din aria lui Oman îndepărtaseră sabia îngerului pierzător (1 Cron. 21) – simbol potrivit al jertfei Mântuitorului şi al mijlocirii Sale pentru cei vinovaţi. Ierusalimul fusese onorat de Dumnezeu mai presus de tot pământul. Domnul alesese Sionul, El „îl dorise ca locuinţă a Sa” (Ps.132,13). Acolo, timp de veacuri, sfinţii prooroci îşi rostiseră soliile de avertizare. Acolo, preoţii îşi legănaseră cădelniţele, iar norul de tămâie împreună cu rugăciunile închinătorilor se înălţaseră înaintea lui Dumnezeu. Zilnic, acolo fusese oferit sângele mieilor înjunghiaţi, arătând în viitor către Mielul lui Dumnezeu. Acolo, Iehova Îşi descoperise prezenţa în norul de slavă deasupra tronului milei. Acolo se găsea începutul acelei scări tainice care unea pământul cu cerul (Gen. 28,12; Ioan 1,51) – acea scară pe care îngerii lui Dumnezeu coborau şi urcau şi care deschidea lumii drumul către Sfânta Sfintelor. Dacă Israel, ca popor, ar fi păstrat supunerea lui faţă de Cer, Ierusalimul ar fi rămas pentru totdeauna ca ales al Domnului (Ier. 17,2l-25). Dar istoria acestui popor favorizat era un raport de nelegiuire şi răzvrătire. Ei se împotriviseră harului ceresc, abuzaseră de privilegiile lor şi dispreţuiseră ocaziile. Deşi Israel „îşi bătuse joc de solii lui Dumnezeu, dispreţuise cuvintele Sale şi tratase cu cruzime pe proorocii Săi” (2 Cron. 36,16), El totuşi se manifestase faţă de el ca „Domnul Dumnezeu milos şi îndurător, îndelung răbdător şi bogat în bunătate şi credincioşie” (Exod 34,6). În ciuda repetatelor lepădări, mila Sa îşi continuase insistenţele. Cu o iubire mai mare decât aceea a unui tată milos faţă de fiul grijii sale, „Dumnezeu dăduse din vreme trimişilor Săi însărcinarea să-i înştiinţeze, căci voia să cruţe pe poporul Său şi locaşul Său” (2 Cron. 36,15). Când mustrarea, implorarea şi certarea n-au mai avut efect, El le-a trimis cel mai bun dar al Cerului; mai mult chiar, El a revărsat tot cerul în acest singur dar. Însuşi Fiul lui Dumnezeu a fost trimis să mijlocească pentru cetatea nepocăită. Hristos a fost Acela care adusese pe Israel ca pe o viţă aleasă din Egipt (Ps. 80,8). Propria Sa mână îi îndepărtase pe păgâni dinaintea lui. El o sădise „pe un deal foarte roditor”. Grija Sa ocrotitoare îl înconjurase. Slujitorii Săi fuseseră trimişi să îl hrănească. „Ce aş mai fi putut face viei Mele, exclamă El şi n-am făcut?” (Is. 5,l-4). Deşi atunci când aştepta să facă struguri buni rodise struguri sălbatici, El a venit personal la via Sa cu o nădejde arzătoare, că va fi posibil să o salveze de distrugere. El şi-a săpat via, a curăţit-o şi a îngrijit-o. A fost neobosit în străduinţele Sale de a salva via pe care El Însuşi o sădise. Timp de trei ani, Domnul luminii şi al slavei mersese încoace şi încolo prin mijlocul poporului Său. El „mergea din loc în loc, făcând bine şi vindecând pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul”, legând inimile zdrobite, aducând liberare celor ce erau robiţi, redând vederea orbilor, făcând pe ologi să meargă şi pe cei surzi să audă, curăţind pe leproşi, înviind pe morţi şi predicând Evanghelia celor săraci (Fapte 10,38; Luca 4,18; Matei 11,5). Chemarea plină de har a fost adresată tuturor: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11,28).