Ellen G. White

Cap. 1 – Planul lui Dumnezeu cu biserica Sa.           Biserica este instrumentul ales de Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. Ea a fost organizată pentru slujire, iar misiunea ei este aceea de a duce lumii Evanghelia. De la început, planul lui Dumnezeu a fost acela ca, prin biserica Sa, să descopere lumii plinătatea şi desăvârşirea Lui. Membrii bisericii, aceia pe care i-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată, au datoria să facă cunoscut mărirea Sa. Biserica este depozitara bogăţiilor harului lui Hristos; şi, prin biserică, se va descoperi, în cele din urmă, chiar domniile şi "stăpânirile din locurile cereşti", ultima şi deplina desfăşurare a iubirii lui Dumnezeu (Efeseni 3,10).           Multe şi minunate sunt făgăduinţele raportate în Scripturi cu privire la biserică. "Casa Mea se va numi o casă de rugăciune pentru toate popoarele" (Isaia 56,7). "Le voi face pe ele şi împrejurimile dealului Meu o pricină de binecuvântare; le voi trimite ploaie la vreme şi aceasta va fi o ploaie binecuvântată!" "Le voi pune un răsad căruia i se va duce faima; nu vor mai fi mistuite de foame în ţară şi nu vor mai purta ocara neamurilor. Şi vor şti astfel că Eu, Domnul Dumnezeul lor, sunt cu ele şi că ele sunt poporul Meu, ele, casa lui Israel, zice Domnul Dumnezeu. Voi sunteţi oile Mele, oile păşunei Mele şi Eu sunt Dumnezeul vostru, zice Domnul Dumnezeu" (Ezechiel 34,26.29-31).           "Voi sunteţi martorii Mei, zice Domnul, voi şi Robul Meu pe care L-am ales, ca să ştiţi, ca să Mă credeţi şi să înţelegeţi că Eu sunt; înainte de Mine n-a fost făcut nici un Dumnezeu şi după Mine nu va fi. Eu, Eu sunt Domnul şi afară de Mine nu este nici un Mântuitor! Eu am vestit, am mântuit, am proorocit, nu sunt străin între voi; voi Îmi sunteţi martori, zice Domnul, că Eu sunt Dumnezeu." "Eu, Domnul, Te-am chemat ca să dai mântuire şi Te voi lua de mână, Te voi păzi şi Te voi pune ca legământ al poporului, ca să fii Lumina neamurilor, să deschizi ochii orbilor, să scoţi din temniţă pe cei legaţi şi din prinsoare pe cei ce locuiesc în întuneric" (Isaia 43,10-l2; 42,6.7).           "La vremea îndurării Te voi asculta şi în ziua mântuirii Te voi ajuta; Te voi păzi şi Te voi pune să faci legământ cu poporul, să ridici ţara şi să împarţi moştenirile pustiite; să spui prinşilor de război: 'Ieşiţi!' şi celor ce sunt în întuneric: 'Arătaţi-vă!'. Ei vor paşte pe drumuri şi vor găsi locuri de păşune pe toate coastele. Nu le va fi foame, nici nu le va fi sete; nu-i va bate arşiţa, nici soarele; căci Cel ce are milă de ei îi va călăuzi şi-i va duce la izvoare de apă. Voi preface toţi munţii Mei în drumuri şi drumurile Mele vor fi bine croite"           Bucuraţi-vă ceruri! Veseleşte-te pământule! Izbucniţi în strigăte de bucurie, munţilor! Căci Domnul mângâie pe poporul Său şi are milă de nenorociţii Lui. Sionul zicea: 'M-a părăsit Domnul şi m-a uitat Domnul!' Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează şi să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuşi Eu nu te voi uita cu nici un chip: Iată că te-am săpat pe mâinile Mele şi zidurile tale sunt totdeauna înaintea ochilor Mei" (Isaia 49,8-l6).           Biserica este cetăţuia lui Dumnezeu, cetatea Sa de scăpare, pe care o are într-o lume răzvrătită. Orice trădare a bisericii Sale înseamnă trădare faţă de El, care a răscumpărat omenirea cu sângele singurului Său Fiu. De la început, sufletele credincioase au alcătuit biserica de pe pământ. În fiecare veac, Domnul Şi-a avut veghetori, care au dat o mărturie credincioasă generaţiei în care au trăit. Aceste santinele au dat solia de avertizare; şi, atunci când au fost chemaţi să-şi depună armura, alţii le-au continuat lucrul. Dumnezeu i-a adus pe aceşti martori într-o legătură de legământ cu Sine, unind astfel biserica de pe pământ cu biserica din ceruri. El i-a trimis pe îngerii Săi să slujească bisericii Sale şi porţile iadului nu au fost în stare să biruie pe poporul Său.           În cursul secolelor de prigoană, de luptă şi întuneric, Dumnezeu a susţinut biserica Sa. Nici un nor nu s-a abătut asupra ei, fără ca El să n-o pregătească; nici o putere prigonitoare nu s-a ridicat împotriva lucrării Sale, fără ca El să nu fi prevăzut acest lucru. Totul s-a întâmplat după cum a profetizat El. El nu Şi-a lăsat biserica în părăsire, ci, prin declaraţii profetice, a arătat ce avea să se întâmple şi ceea ce Duhul Său i-a inspirat pe profeţi să profetizeze, aceea s-a şi întâmplat. Toate planurile Sale vor fi împlinite. Legea Sa este legată de tronul Său şi nici o putere a răului nu o poate nimici. Adevărul este inspirat şi păzit de Dumnezeu şi va triumfa împotriva oricărei împotriviri.

Înainte de Reformă au fost vremuri când existau doar foarte puţine copii ale Bibliei, însă Dumnezeu n-a îngăduit ca să fie distrus de tot Cuvântul Său. Adevărurile Lui nu aveau să rămână ascunse pentru totdeauna. El putea tot atât de uşor să descătuşeze cuvintele vieţii, pe cât de uşor putea deschide uşile închisorilor şi desfereca porţile de fier pentru a elibera pe slujitorii Săi. În diferite ţări din Europa, bărbaţi au fost mânaţi de Duhul lui Dumnezeu să cerceteze adevărul ca pe o comoară ascunsă. Călăuziţi în mod providenţial către Sfintele Scripturi, au studiat paginile ei sfinte cu un deosebit interes. Ei erau gata să primească lumina oricât i-ar fi costat acest lucru. Deşi nu vedeau toate lucrurile lămurit, ei au fost totuşi în stare să înţeleagă multe adevăruri care stătuseră multă vreme îngropate. Ca soli trimişi de Cer, ei mergeau rupând lanţul rătăcirii şi superstiţiei, chemând pe aceia care fuseseră robiţi atât de multă vreme, să se ridice şi să-şi ceară libertatea. În afară de valdenzi, Cuvântul lui Dumnezeu fusese timp de veacuri zăvorât în limbi cunoscute numai de către cei învăţaţi; dar venise timpul ca Scripturile să fie traduse şi date oamenilor din diferite ţări în limba lor maternă. Lumea trecuse de miezul nopţii ei. Ceasurile de întuneric se consumau şi în multe ţări au apărut semne ale zorilor ce se apropiau. În secolul al XIV-lea s-a ridicat în Anglia "luceafărul Reformei". John Wycliffe a fost vestitorul Reformei nu numai pentru Anglia, ci şi pentru toată creştinătatea. Protestul cel mare împotriva Romei, pe care i s-a îngăduit să-l rostească, nu mai putea fi adus la tăcere niciodată. Protestul a deschis lupta care urma să aibă ca urmare emanciparea oamenilor, a bisericilor şi a popoarelor. Wycliffe primise o educaţie cu vederi largi şi pentru el temerea de Dumnezeu era începutul înţelepciunii. Era cunoscut în colegiu pentru evlavia lui arzătoare, pentru talentele lui remarcabile, precum şi pentru erudiţia lui temeinică. În setea lui de cunoştinţe, căuta să cunoască toate disciplinele de învăţătură. Era educat în filozofie scolastică, în canoanele bisericii şi în legea civilă, îndeosebi aceea a ţării lui. În lucrările lui de după aceea s-a văzut valoarea acestei instruiri timpurii. O cunoaştere temeinică a filozofiei speculative din vremea lui l-a ajutat să-i demaşte erorile; şi prin studiul legilor ecleziastice şi naţionale s-a pregătit să se angajeze în lupta cea mare pentru libertate civilă şi religioasă. În timp ce putea mânui armele Cuvântului lui Dumnezeu, el îşi însuşise disciplina intelectuală din şcoli şi cunoştea metodele scolasticilor. Puterea geniului împreună cu temeinicia şi întinderea cunoştinţelor lui impuneau respectul atât al prietenilor, cât şi al duşmanilor. Adepţii lui vedeau cu satisfacţie că conducătorul lor stătea în fruntea minţilor luminate ale naţiunii; iar duşmanii se fereau să intre în luptă împotriva Reformei, pentru a nu-şi descoperi neştiinţa sau slăbiciunea în faţa susţinătorului ei. Pe când era încă în colegiu, Wycliffe s-a avântat în studiul Scripturilor. În timpurile acelea, când Biblia exista numai în limbile vechi, cei învăţaţi puteau să-şi găsească uşor drumul către izvorul adevărului care era închis pentru clasele neinstruite. Pe această cale se pregătise lucrarea viitoare a lui Wycliffe ca reformator. Bărbaţi de cultură studiaseră Cuvântul lui Dumnezeu şi găsiseră adevărul cel mare cu privire la harul Său fără plată descoperit în el. În învăţăturile lor, ei răspândiseră cunoştinţa despre acest adevăr şi conduseseră şi pe alţii să se îndrepte spre descoperirile sfinte. Când atenţia lui Wycliffe a fost îndreptată către Scripturi, el s-a avântat în cercetarea lor cu aceeaşi sârguinţă care-l făcuse în stare să fie fruntaş în şcoală. Până atunci el simţise o mare lipsă, pe care nici studiile scolastice, nici învăţătura bisericii nu o putuseră împlini. În Cuvântul lui Dumnezeu a găsit ceea ce mai înainte căutase în zadar. Aici a văzut planul de mântuire descoperit şi pe Hristos împuternicit ca singurul Apărător în favoarea omului. S-a predat în slujba lui Hristos şi s-a hotărât să vestească adevărurile pe care le descoperise. Asemenea reformatorilor de mai târziu, Wycliffe n-a prevăzut de la începutul lucrării lui unde va ajunge. El nu s-a aşezat cu premeditare în opoziţie cu Roma. Dar devotamentul lui faţă de adevăr nu putea decât să-l aducă în conflict cu minciuna. Cu cât vedea mai clar rătăcirile papalităţii, cu atât mai stăruitor prezenta învăţătura Bibliei. El a văzut că Roma părăsise Cuvântul lui Dumnezeu în schimbul tradiţiei omeneşti; el acuza neînfricat preoţimea de a fi înlăturat Scripturile şi cerea ca Biblia să fie redată poporului iar autoritatea ei să fie din nou restabilită în biserică. Era un învăţător priceput şi stăruitor şi un predicator elocvent, iar viaţa lui zilnică era o demonstrare a adevărurilor pe care le predica. Cunoştinţele lui din Scripturi, puterea raţionamentului lui, curăţia vieţii lui împreună cu integritatea şi curajul lui neînfricat i-au câştigat o încredere şi un respect unanim. Majoritatea poporului nu mai era mulţumită cu credinţa sa de mai înainte, vedea nelegiuirea care abunda în biserica romană şi saluta cu o bucurie neascunsă adevărurile scoase la iveală de Wycliffe; dar conducătorii papali s-au umplut de mânie când şi-au dat seama că acest reformator câştiga o influenţă mai mare decât a lor. Wycliffe era un descoperitor ager al rătăcirii şi demasca neînfricat abuzurile încurajate de autoritatea Romei. În timp ce era capelan al regelui, a luat o atitudine îndrăzneaţă împotriva plăţii tributului cerut de papa de la monarhul englez şi a arătat că pretenţia papală la autoritate peste conducătorii pământeşti era în contradicţie atât cu raţiunea, cât şi cu revelaţia. Pretenţiile papei provocaseră mare nemulţumire, iar învăţăturile lui Wycliffe exercitau o influenţă asupra minţilor luminate ale naţiunii. Regele şi nobilii s-au unit în respingerea pretenţiei pontifului la autoritatea pământească şi au refuzat plata tributului. În felul acesta s-a iscat o adevărată furtună împotriva supremaţiei papale în Anglia. Un alt rău împotriva căruia reformatorul a purtat un război lung şi hotărât a fost instituirea ordinului călugărilor cerşetori. Aceşti călugări roiau în Anglia, aruncând ocară peste măreţia şi prosperitatea naţiunii. Hărnicia, educaţia, morala, toate acestea resimţeau influenţa lor distrugătoare. Viaţa de lenevie şi cerşetorie a călugărilor era nu numai o povară grea pe veniturile poporului, dar mai aducea şi dispreţ muncii folositoare. Tineretul era demoralizat şi corupt. Prin influenţa călugărilor, mulţi erau determinaţi să intre într-o mânăstire şi să se consacre vieţii călugăreşti; aceasta, nu numai fără consimţământul părinţilor lor, ci chiar şi fără ştirea lor şi împotriva poruncilor lor.

MĂRTURII.           Epoca volumului întâi.           DATELE PRIMELOR PUBLICĂRI.           Toate mărturiile pentru biserică din acest volum au fost publicate pentru prima dată la Battle Creek, apărând în următorii ani: Nr.1-1855; Nr.2-1856; Nr.3-1857; Nr.4-1857; Nr.5-1859; Nr.6-1861; Nr.7-1862; Nr.8-1862; Nr.9-1863; Nr.10-1864; Nr.11-1867; Nr.12-1867; Nr.13-1867; Nr.14-1868.      Cele nouă volume ale Mărturiilor pentru comunitate, ce totalizează 4.738 pagini de text, constau din articole şi scrisori scrise de Ellen G. White şi conţin sfaturi pentru bunul mers al Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. O broşură de 16 pagini, apărută în decembrie 1855, a marcat începutul seriei acestor sfaturi care apăreau în broşuri şi cărţi, una după alta. Aceste solii se ocupau, cum era şi firesc, de probleme curente, însă în majoritatea cazurilor noi suntem confruntaţi astăzi cu aceleaşi probleme, primejdii şi ocazii cărora a trebuit să le facă faţă biserica în primii ani. Primele Mărturii au fost publicate la doar şapte ani după memorabilele "conferinţe cu privire la Sabat"din 1848, când credincioşii adventişti care primiseră adevărurile cu privire la Sabat şi Sanctuar au pus temeliile doctrinelor specifice ale denominaţiunii Adventiste de Ziua a Şaptea. În timpul acestor câţiva ani, cauza adventă a înaintat în mod remarcabil. La început erau doar trei sau patru predicatori sau "soli", aşa cum obişnuiau ei să se numească pe atunci, toţi fiind dependenţi de ceea ce câştigau prin muncă fizică şi de darurile de bună voie ale puţinilor credincioşi, şi aceştia săraci în ceea ce priveşte bunurile acestei lumi. Aceste începuturi erau limitate în spaţiu doar la statele Noii Anglii. În 1855, anul apariţiei primei broşuri cu Mărturii, existau cam 20 de predicatori ai Sabatului şi ai soliei advente. Numărul credincioşilor crescuse de la mai puţin de 100 până spre 2.000. Lucrarea de publicaţii, începută de fratele White în vara lui 1849 la Middletown, Connecticut, fusese condusă din diferite locuri, în împrejurări adverse. Acum, în 1855, era deja stabilită în propria sa clădire la Battle Creek, Michigan. Perioada de timp cuprinsă de primele 14 Mărturii, acum adunate în volumul I, a fost de treisprezece ani. Observăm în acest volum câteva dintre experienţele şi evenimentele cuprinse în soliile date în perioada dintre 1855 şi 1868. Primul moment de necredinţă, apostazia şi opoziţia câtorva din fraţii de mai înainte în lucrare, cunoscut ca "The Messenger party"datorită publicaţiei lor The Messenger of the Truth(Solul adevărului), a produs durere şi încurcătură. Sfaturile anterioare date cu privire la această mişcare au vorbit şi au prezis sfârşitul grabnic al acesteia în confuzie. Mişcările fanatice, ce aveau ca ţintă să atragă sufletele sincere datorită neîmplinirii speranţei "sfinţirii", au apărut în diferite locuri, în special în câteva dintre statele din est şi în Wisconsin. În unele cazuri, aceste învăţături erau însoţite de ceea ce era presupus a fi manifestarea "darului limbilor". Însă bisericii i-au fost date sfaturi clare, menite să o scutească de înşelăciunile vrăjmaşului. Scurgerea timpului şi vădita întârziere a celei de-a doua veniri şi pătrunderea în biserică a multora care nu participaseră la mişcarea de la 1844, cu profunda consacrare spirituală ce avusese loc atunci, au avut ca rezultat pierderea dragostei dintâi. A fost, de asemenea, o perioadă în care se speculau pământurile şi casele deoarece statele din vest se deschiseseră faţă de colonişti, printre care se afla un mare număr de credincioşi din statele aglomerate din est. Se făceau cele mai serioase avertizări şi apeluri cu privire la evidentele primejdii ale conformării cu lumea, care chemau biserica la o consacrare mai profundă. În ultima parte a anului 1856, atenţia a fost atrasă către solia adresată Laodiceii din Apocalipsa cap.3. Înainte, acest sfat fusese înţeles ca aplicându-se credincioşilor adventişti care nu urmaseră lumina în creştere a celui de-al treilea înger şi care se organizaseră într-o altă biserică, în opoziţie înverşunată faţă de adevărul cu privire la Sabat. Acum ei se vedeau pe ei înşişi "căldicei"şi având nevoie să dea atenţie sfatului Martorului Credincios. Timp de mai mult de doi ani, credincioşii au fost puternic mişcaţi de această solie, aşteptându-se ca aceasta să-i conducă direct la strigătul cel puternic al celui de-al treilea înger. Soliile serioase cuprinse în Mărturii care relatează această mişcare pot fi înţelese mai bine dacă se cunosc aceste împrejurări. A fost o perioadă de discuţii şi dezbateri. Mulţi dintre pastorii noştri erau solicitaţi să discute despre Sabat şi alte adevăruri, şi unii dintre aceştia au luat chiar o poziţie agresivă în asemenea dezbateri. Era o situaţie ce necesita sfat de la Dumnezeu. Unul din pastorii noştri de seamă, Moses Hull, s-a angajat în discuţii cu spiritiştii, la început la solicitarea acestora, apoi a lui. Ca urmare a acestui pas îndrăzneţ, el a fost prins în labirinturile spiritismului. După acest moment, sora White şi-a publicat "Însemnările trimise fratelui Hull", lucrare în care a făcut cunoscute public scrisorile pe care i le scrisese acestuia în ultimii ani şi care, dacă le-ar fi dat atenţie, l-ar fi salvat de la ruinarea credinţei sale. În acei ani s-au făcut paşi în privinţa organizaţiei. Împotriva acestei mişcări erau temerile unora care trecuseră prin experienţele soliei celui de-al doilea înger, când se susţinuse că organizaţia bisericii ar fi un semn al "Babilonului". Problemele cu privire la organizaţie, aşa cum apăreau în acea perioadă şi cum erau discutate între fraţi, apar în multe din îndrumările date bisericii prin sora White. Iar când, în 1860, a fost organizată lucrarea de publicaţii şi când, după multe discuţii şi unele întrebări, a fost adoptat numele de adventişti de ziua a şaptea, s-a dovedit că atât mişcarea, cât şi numele însuşi erau în armonie cu voinţa divină. Imediat urmând paşilor finali în privinţa organizării, marcaţi de organizarea Conferinţei generale în mai 1863, a venit memorabila viziune de la Otsego, din iunie, când sorei White i-a fost dată o perspectivă a principiilor care aveau să alcătuiască ceea ce urma să se numească "reforma sanitară", cu descoperirea legăturii dintre ascultarea de legile sănătăţii şi formarea caracterului, necesară a fi dobândită de membrii bisericii pentru a putea fi luaţi la cer. Strâns legată de aceasta a fost reforma în îmbrăcăminte. Doi ani mai târziu, s-a dat sfatul ca să avem "o casă de sănătate a noastră", lucru care a dus la întemeierea Institutului pentru Reformă Sanitară, în privinţa căruia au fost date multe îndemnuri. Lumina a fost urmată şi institutul acesta a luat amploare, până când a devenit unul dintre cele mai bune de acest fel din lume. În perioada cuprinsă în acest volum, principiile de conducere care au dus la necesarul său sunt clar formulate. În acest timp, de asemenea, războiul civil i-a pus pe adventiştii de ziua a şaptea faţă în faţă cu definirea relaţiei lor cu stăpânirea civilă în vreme de război. Importanţa căminului în ce priveşte formarea caracterului creştin şi răspunderea părinţilor au fost accentuate şi multe solii solemne, adresate în mod special tinerilor, se găseau în aceste pagini. Pe lângă problemele specifice care erau strâns legate de evenimentele acelei perioade, au fost date multe sfaturi şi îndemnuri generale privind disciplina bisericii şi pregătirea în vederea luării la cer. Aceasta a fost o perioadă importantă în dezvoltarea bisericii rămăşiţei, iar Mărturiile, cu sfaturile cuprinse în ele, au exercitat o influenţă deosebită. Consiliul de administraţie al publicaţiilor Ellenei G. White.

În timp ce Luther deschidea o Biblie pecetluită pentru poporul Germaniei, Tyndale a fost mânat de Duhul lui Dumnezeu să facă acelaşi lucru pentru Anglia. Biblia lui Wycliffe, care fusese tradusă după textul latin, avea multe greşeli. Nu fusese tipărită niciodată, iar costul copiilor de manuscris era atât de mare, încât doar puţini oameni bogaţi sau nobili puteau să şi-o procure; şi mai mult decât atât, fiind strict interzisă de biserică, avusese o răspândire foarte restrânsă. În anul 1516, cu un an înaintea apariţiei tezelor lui Luther, Erasmus publicase versiunea sa greacă şi latină a Noului Testament. Pentru prima dată Cuvântul lui Dumnezeu era tipărit în limba originală. În această lucrare au fost corectate multe greşeli ale versiunilor anterioare, iar sensul a fost redat mai clar. Aceasta a dus pe mulţi din clasele culte la o cunoaştere mai bună a adevărului şi a dat un nou avânt lucrării Reformei. Dar oamenii de rând erau încă, într-o mare măsură, despărţiţi de Cuvântul lui Dumnezeu. Tyndale urma să desăvârşească lucrarea lui Wycliffe, care dăduse Biblia compatrioţilor lui. Fiind un cercetător stăruitor şi un căutător silitor după adevăr, el a primit Evanghelia din Noul Testament grec al lui Erasmus. Şi-a predicat convingerile fără teamă, susţinând că toate învăţăturile trebuie să fie dovedite cu Scripturile. Pretenţiei papale, că biserica a dat Biblia şi numai biserica o putea explica, Tyndale îi răspundea: "Ştiţi cine a învăţat pe vulturi să-şi găsească prada? Ei bine, acelaşi Dumnezeu învaţă pe copiii Săi flămânzi să găsească pe Tatăl lor în Cuvântul Său. Departe de a ne fi dat Scripturile, voi le-aţi ascuns de noi; voi sunteţi aceia care ardeţi pe cei care predică şi dacă aţi putea, aţi arde şi Scripturile" (D'Aubigné, History of the Reformation of the Sixteenth Century, b.18, cap.4). Predicarea lui Tyndale a provocat un mare interes. Mulţi au primit adevărul. Dar preoţii s-au alarmat şi de îndată ce el a părăsit localitatea, au încercat să-i distrugă lucrarea prin ameninţările şi calomniile lor. Şi prea adesea reuşeau. "Ce trebuie făcut?" exclama el. "În timp ce semăn într-un loc, vrăjmaşul pustieşte câmpul pe care abia l-am părăsit. Nu pot fi pretutindeni. O, dacă creştinii ar avea Sfintele Scripturi în limba lor, ar putea să reziste acestor înşelători. Fără Biblie este imposibil să întăreşti pe laici în adevăr" (idem, b.18, cap.4). Un nou plan a pus stăpânire pe mintea lui. "În templul lui Iehova, observă el, psalmii se cântau în limba lui Israel; şi Evanghelia să nu se predice în limba Angliei printre noi? Ar trebui oare ca biserica să aibă mai puţină lumină la amiază decât în zori? Creştinii trebuie să citească Noul Testament în limba lor maternă". Dar doctorii şi învăţătorii bisericii nu se înţelegeau între ei. Numai prin Biblie pot oamenii să ajungă la adevăr. "Dar unul susţinea una, altul susţinea alta. Şi fiecare dintre autori contrazicea pe celălalt. Cum se poate deosebi acela care spune adevărul de acela care vorbeşte rătăcirea? În ce mod? Într-adevăr prin Cuvântul lui Dumnezeu" (idem, b.18, cap.4). Nu mult după aceea, un învăţat doctor catolic, intrând într-o dispută cu el, exclamă: "Era mai bine să fi fost fără legile lui Dumnezeu, decât fără ale papei". La care Tyndale răspunse: "Sfidez pe papă şi toate legile lui; şi dacă Dumnezeu îmi va mai păstra viaţa, voi face ca un băiat care ţine plugul de coarne să cunoască mai mult din Scripturi decât tine" (Anderson, Annals of the English Bible, pag.19). Planul pe care îl concepuse, anume de a da poporului Scripturile Noului Testament în limba lui, era definitivat acum, aşa că s-a apucat imediat de lucru. Alungat şi persecutat în locurile natale, a plecat la Londra, unde şi-a continuat un timp lucrările netulburat. Dar violenţa papală l-a obligat să fugă din nou. Toată Anglia părea închisă pentru el, aşa că s-a hotărât să caute adăpost în Germania. Aici a început să tipărească Noul Testament în limba engleză. De două ori i-a fost oprită lucrarea; dar atunci când i se interzicea tipărirea într-un oraş, pleca în altul. În cele din urmă, se duse la Worms, unde cu câţiva ani mai înainte Luther apărase Evanghelia înaintea Dietei. În acel oraş vechi, se găseau mulţi prieteni ai Reformei şi Tyndale şi-a continuat acolo lucrarea, fără piedici. Trei mii de exemplare ale Noului Testament au fost în curând terminate şi chiar în acelaşi an a apărut o nouă ediţie. El şi-a continuat lucrările cu o neobosită perseverenţă şi seriozitate. Cu toate că autorităţile engleze păzeau porturile cu cea mai strictă vigilenţă, Cuvântul lui Dumnezeu a ajuns pe diverse căi tainice la Londra, de unde era răspândit în toată ţara. Papistaşii au încercat să înăbuşe adevărul, dar a fost zadarnic. Episcopul de Durham a cumpărat de la un librar, care era prieten cu Tyndale, întregul stoc de Biblii cu scopul de a le distruge, presupunând că aceasta va împiedica în mare măsură lucrarea. Dar, contrar celor scontate, cu banii obţinuţi în felul acesta s-a cumpărat material pentru o ediţie nouă şi îmbunătăţită, care altfel nu s-ar fi putut publica. Când Tyndale a fost arestat după aceea, i-a fost oferită libertatea cu condiţia să dezvăluie numele acelora care l-au ajutat să facă faţă cheltuielilor tipăririi Bibliilor. El a răspuns că episcopul de Durham făcuse mai mult decât oricare altul; căci plătind un preţ mare pentru cărţile predate, îl ajutase să meargă înainte cu curaj. Tyndale a fost trădat în mâinile vrăjmaşilor lui şi odată a suferit o întemniţare pentru mai multe luni. În cele din urmă a dat mărturie pentru credinţa lui prin moartea de martir; dar armele pe care el le-a pregătit au înzestrat pe alţi viteji să ducă lupta prin toate veacurile, chiar până în zilele noastre. Latimer susţinea de la amvon că Biblia ar trebui citită în limba poporului. "Autorul Sfintelor Scripturi, spunea el, este Însuşi Dumnezeu şi aceste Scripturi împărtăşesc puterea şi veşnicia Autorului lor; nu există rege, împărat, magistrat sau conducător. Care să nu fie obligat să asculte. de Cuvântul Său". "Să nu luăm nici o altă cale, ci să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu să ne călăuzească; să nu mergem după. Strămoşii noştri şi nici să nu privim la ce au făcut ei, ci la ceea ce ar fi trebuit ei să facă" (Hugh Latimer, "First Sermon Preached Before King Edward VI"). Barnes şi Frith, prieteni credincioşi ai lui Tyndale, s-au ridicat apoi să apere adevărul. Au urmat cei doi Ridley şi Cranmer. Aceşti conducători ai Reformei engleze erau bărbaţi de cultură şi majoritatea dintre ei fuseseră apreciaţi pentru zelul sau credincioşia lor în cercurile romaniştilor. Împotrivirea lor faţă de papalitate a fost urmarea cunoaşterii rătăcirilor "sfântului scaun".

Un fermier cinstit şi drept, care ajunsese să se îndoiască de autoritatea divină a Scripturilor şi care dorea sincer să cunoască adevărul, a fost bărbatul ales în mod deosebit de Dumnezeu pentru a fi în avangarda vestirii celei de a doua veniri a lui Hristos. Asemenea multor reformatori, William Miller se luptase la începutul vieţii cu sărăcia şi învăţase în felul acesta marile lecţii ale energiei şi jertfirii de sine. Membrii familiei din care provenea se caracterizau printr-un spirit de independenţă şi iubitor de libertate, prin putere de rezistenţă şi patriotism fierbinte – trăsături care predominau şi în caracterul lui. Tatăl său fusese căpitan în armata Revoluţiei şi sacrificiilor făcute de el în luptele şi suferinţele din acea perioadă zbuciumată se datorează sărăcia din prima parte a vieţii lui Miller. Avea o constituţie fizică sănătoasă şi chiar în copilărie dăduse dovadă de o putere intelectuală mai mare decât cea obişnuită. Pe măsură ce creştea, aceasta devenea şi mai accentuată. Mintea lui era activă şi bine dezvoltată şi avea o sete mare după cunoştinţe. Cu toate că nu se bucurase de avantajele unei educaţii dintr-un colegiu, dragostea lui pentru studiu şi deprinderea unei cugetări cu grijă, precum şi a unui spirit critic, au făcut din el un bărbat cu o judecată sănătoasă şi cu vederi largi. El avea un caracter moral fără reproş şi o reputaţie de invidiat, fiind unanim respectat pentru integritatea, echilibrul şi dărnicia lui. Prin energie şi perseverenţă a dobândit de timpuriu competenţă, menţinându-şi în continuare obiceiul lui de a studia. A îndeplinit diferite slujbe civile şi militare de încredere, iar drumurile către bogăţie şi onoruri îi păreau larg deschise. Mama lui avea o evlavie curată şi încă din copilărie el a fost impresionat de problemele religioase. Dar tot atunci fusese dus în societatea deiştilor, a căror influenţă era foarte puternică datorită faptului că aceştia erau în majoritate cetăţeni buni, oameni cu trăsături umanitare şi caritabile. Trăind în mijlocul unor instituţii creştine, caracterele lor fuseseră modelate până la un anumit punct de mediul înconjurător. Calităţile deosebite care le-au câştigat respectul şi încrederea se datorau Bibliei; şi totuşi aceste înzestrări deveniseră atât de pervertite, încât exercitau influenţa lor împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Unindu-se cu aceşti bărbaţi, Miller a ajuns să nutrească sentimentele lor. Interpretările Scripturii din acea perioadă prezentau greutăţi care îi păreau de netrecut; totuşi, această credinţă nouă, care punea deoparte Biblia, nu-i oferea nimic mai bun în schimb, aşa că a rămas mai departe nemulţumit. Totuşi timp de 12 ani a continuat să susţină aceste vederi. Dar la vârsta de 34 de ani, Duhul Sfânt l-a impresionat, convingându-l că este păcătos. În toate căutările sale de până atunci, n-a putut găsi o asigurare a fericirii dincolo de mormânt. Viitorul îi părea întunecat şi sumbru. Referindu-se mai târziu la simţămintele lui din vremea aceea, spunea: "Gândul nimicirii mă îngheţa şi mă ducea la deznădejde, iar ziua socotelilor era pentru toţi o distrugere sigură. Cerurile erau ca arama deasupra capului, iar pământul de sub picioare era ca fierul. Veşnicia – ce era oare? Şi moartea – de ce mai exista? Cu cât gândeam mai mult, cu atât eram mai departe de explicaţie. Cu cât mă adânceam în cugetarea aceasta, cu atât mai contradictorii erau concluziile. Am încercat să nu mai gândesc, dar gândurile nu le puteam stăpâni. Eram cu adevărat nenorocit, dar nu înţelegeam cauza. Am murmurat şi m-am plâns, dar nu ştiam de ce. Îmi dădeam seama că eram rău, dar nu ştiam cum şi unde să găsesc binele. M-am jelit, dar fără nădejde". În această stare a continuat timp de câteva luni. "Deodată, spunea el, caracterul Mântuitorului a impresionat cu putere mintea mea. Se părea că există o fiinţă atât de bună şi de miloasă care să ispăşească nelegiuirile noastre şi prin aceasta să ne salveze de suferinţă şi de pedeapsa păcatului. Imediat am simţit cât de iubitoare poate fi această fiinţă şi mi-am închipuit că mă pot arunca în braţele Sale şi să mă încred în mila unuia ca El. Dar s-a ridicat întrebarea: Cum se poate dovedi că există o astfel de Fiinţă? Am descoperit că în afară de Biblie nu se găseşte nici o dovadă despre existenţa unui asemenea Mântuitor sau chiar a unei stări viitoare. Şi am înţeles că Biblia scotea în evidenţă tocmai pe Mântuitorul de care aveam eu nevoie; şi am fost uimit să descopăr cum o carte – după părerea mea de atunci – neinspirată dezvoltă nişte principii atât de perfect adaptate nevoilor unei lumi căzute. Am fost constrâns să admit că Scripturile trebuie să fie o descoperire de la Dumnezeu. Ele au devenit plăcerea mea; iar în Isus am găsit un prieten. Mântuitorul a devenit pentru mine primul dintre zeci de mii; iar Scripturile, care mai înainte pentru mine erau întunecate şi contradictorii, au devenit o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea. Mintea mi s-a liniştit şi mi s-a limpezit. Am constatat că Domnul Dumnezeu este o stâncă în oceanul vieţii. Biblia a devenit apoi studiul meu de căpetenie şi pot spune, în adevăr, că am cercetat-o cu o mare plăcere. Am descoperit că nici jumătate nu mi se spusese. M-am întrebat atunci de ce nu văzusem mai înainte frumuseţea şi măreţia ei şi m-am minunat cum de am putut-o lepăda. Am descoperit tot ce-mi putea dori inima şi un bun leac pentru toate bolile sufletului. Am pierdut gustul pentru orice altă lectură şi mi-am îndreptat inima să primesc înţelepciune de la Dumnezeu" (S. Bliss, Memoirs of W. Miller, p.65-67). Miller şi-a mărturisit pe faţă credinţa în religia pe care o dispreţuise. Dar prietenii lui necredincioşi n-au întârziat să aducă toate acele argumente pe care el însuşi le susţinuse împotriva autorităţii divine a Scripturilor. Atunci nu era pregătit să răspundă; dar a raţionat că dacă Biblia este o descoperire de la Dumnezeu, trebuie să fie consecventă cu ea însăşi; şi dacă a fost dată pentru îndrumarea omului, trebuie să fie adaptată la înţelegerea lui. S-a hotărât să studieze Scripturile pentru sine şi să se asigure dacă toate contrazicerile aparente se pot armoniza. Încercând să pună deoparte părerile preconcepute şi renunţând la comentarii, a comparat verset cu verset cu ajutorul trimiterilor şi ale concordanţei. Şi-a continuat studiul într-un mod ordonat şi metodic; începând cu Geneza şi citind verset cu verset, mergea mai departe doar pe măsura înţelegerii pasajelor clar descoperite, încât să-l libereze de toate nedumeririle. Când descoperea ceva neclar, obiceiul lui era să-l compare cu toate textele care aveau aceeaşi legătură cu problema în studiu. Oricărui cuvânt îi era îngăduit să-şi aibă propria lui greutate asupra subiectului din text şi dacă înţelegerea lui se armoniza cu pasajele colaterale, nu mai era nici o dificultate. În felul acesta, când ajungea la un pasaj greu de înţeles, găsea explicaţia în alte părţi ale Scripturilor. Pe măsură ce studia cu rugăciune stăruitoare pentru iluminare divină, ceea ce mai înainte i se păruse întunecat înţelegerii, acum era clarificat. A experimentat adevărul cuvintelor psalmistului: "Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate" (Ps. 119,130).