Ellen G. White

Counsels to Parents, Teachers, and Students           CUPRINS:           Prefaţă.           ÎNALTA EDUCAŢIE.           EDUCATORUL ŞI LUCRAREA 58           DUHUL SFÂNT ÎN ŞCOLILE NOASTRE 90           EŞECUL STUDIERII CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU 112           OFERIND LUI DUMNEZEU CE AVEM MAI BUN 128           EDUCAŢIA CEA MAI IMPORTANTĂ PENTRU SLUJITORII EVANGHELIEI 130           SFATURI PENTRU PĂRINŢI, EDUCATORI ŞI ELEVI.                 Prefaţă.           Încă din 1872, pana Ellenei White a început să adreseze adventiştilor de ziua a şaptea sfaturi şi învăţături referitoare la educaţia creştină. Intitulat "Proper Education" (O educaţie bună), primul articol consistent pe această temă, se găseşte în Testimonies for the Church, vol. 3, pag. 13l-l60. În cele 30 de pagini ale acestui articol se găseşte, în formă embrionară sau mai dezvoltată, orice principiu care ar trebui să guverneze pregătirea şi instruirea copiilor şi a tinerilor. Deşi, la început, unele dintre ideile exprimate păreau revoluţionare, azi ele sunt recunoscute şi recomandate de ideologii educaţiei. Adventiştii de ziua a şaptea se pot considera, pe bună dreptate, extrem de favorizaţi prin faptul că această schemă de principii a apărut atât de devreme în literatura lor. Această scurtă, dar cuprinzătoare, schiţă, menită să ne călăuzească pe cărările educaţiei, a fost urmată, de-a lungul anilor, de sfaturi mai detaliate, reiterând principiile expuse iniţial, extinzându-le aplicarea şi recomandând adoptarea lor. Christian Education şi Special Testimonies on Education, două lucrări mici, publicate între 1890-l900, au adresat lumii aceste solii. În fine, în 1903, Education, o capodoperă în domeniul formării caracterului, a fost oferită publicului cititor de Ellen White şi, prin numeroasele ei tipărituri şi traduceri, şi-a transmis ultimele solii miilor de oameni din America şi din alte ţări. Dar o învăţătură special detaliată şi adresată îndeosebi adventiştilor de ziua a şaptea nu putea fi destul de bine încorporată în această lucrare populară, destinată unei distribuiri mai generale; şi, cum primele lucrări văzuseră deja lumina tiparului, noi puteam fi astfel lipsiţi de bogăţia valoroaselor sfaturi speciale pentru noi. De aceea, în 1913, a fost publicată această lucrare – Counsels to Parents, Teachers and Students – care, împreună cu alte scrieri mai recente şi mai complete, tratează anumite aspecte ale subiectului.           În prezentul volum, sunt expuse principiile şi metodele realizării unei educaţii ce "include nu numai disciplina minţii, ci şi acea pregătire care va asigura moraluri tari şi conduită corectă"; "acea educaţie care-i va face pe oameni apţi de slujire, dezvoltându-le şi punându-le în exerciţiu toate facultăţile". Pe măsură ce subiectul este dezvoltat, reies clar responsabilităţile şi îndatoririle părinţilor, sfaturile încurajatoare pentru călăuzirea profesorilor în lucrarea lor şi învăţăturile practice pentru cei care-şi consacră anii tinereţii în pregătirea pentru o viaţă de slujire. La sfârşitul fiecărei secţiuni, sub titlul "Pentru studiu suplimentar", sunt prezentate referinţe din alte lucrări ale Ellenei White, conţinând învăţături asociate. Prin publicarea celor patru lucrări: Fundamentals of Christian Education (1923), Messages to Young People (1930), The Adventist Home (1952) şi Child Guidance (1954), aria de materiale ale Ellenei White la acest subiect s-a extins în mare măsură. În prezenta ediţie, paginile "Pentru studiu suplimentar au fost completate cu aceste surse ajutătoare. Dorinţa sinceră a editorilor este ca acest volum să poată servi mai deplin drept un ghid pentru părinţi şi învăţători, în avansarea celei mai delicate lucrări încredinţate vreodată muritorilor, lucrarea de a readuce "omul în armonie cu Dumnezeu".           ÎNALTA EDUCAŢIE.           Lecţiile cele mai importante, pe care să le înveţe profesorii şi elevii, sunt acelea care arată nu spre lume, ci dinspre lume spre crucea lui Hristos.           CUNOAŞTEREA ESENŢIALĂ.      Înalta educaţie este o cunoaştere practică a planului de mântuire şi această cunoaştere se dobândeşte prin studiul atent şi sârguincios al Scripturilor. Ea va împrospăta mintea şi va transforma caracterul, restaurând în sufletul omului imaginea lui Dumnezeu. Va fortifica mintea împotriva şoaptelor înşelătoare ale vrăjmaşului şi ne va face în stare să înţelegem glasul lui Dumnezeu. Ea îl va învăţa pe ucenic să devină împreună lucrător cu Isus Hristos în risipirea întunericului moral din jurul său, aducând lumină şi cunoştinţă oamenilor. Ea este simplitatea adevăratei sfinţenii – paşaportul nostru dintr-o şcoală de pregătire pe pământ, pentru şcoala mai înaltă din cer. Nu există educaţie mai înaltă, pe care să o obţinem, decât aceea dată primilor ucenici şi descoperită nouă prin Cuvântul lui Dumnezeu. A dobândi înalta educaţie înseamnă, implicit, a urma acest Cuvânt; înseamnă a merge pe urmele lui Isus, a practica virtuţile Sale. Înseamnă a renunţa la egoism şi a-ţi închina viaţa slujirii lui Dumnezeu. Înalta educaţie cere ceva mai măreţ, mai divin decât cunoaşterea ce se obţine doar din cărţi. Ea înseamnă o cunoaştere personală şi practică a lui Hristos, o eliberare de ideile, obiceiurile şi practicile dobândite în şcoala prinţului întunericului, care este împotriva loialităţii faţă de Dumnezeu. Înseamnă învingerea încăpăţânării, mândriei, egoismului, ambiţiei lumeşti şi necredinţei. Înalta educaţie este o solie a eliberării de păcat. Secol după secol, curiozitatea oamenilor i-a făcut să caute pomul cunoştinţei şi, deseori, ei cred că au ajuns să culeagă fructul esenţial când, în realitate, acesta este vanitate şi nulitate în comparaţie cu acea ştiinţă a adevăratei sfinţenii care le poate deschide porţile Împărăţiei lui Dumnezeu. Ambiţia omenească umblă după cunoştinţa care aduce glorie, înălţare de sine şi supremaţie. Influenţaţi de Satana, Adam şi Eva au negociat interdicţia lui Dumnezeu, începându-şi educaţia la şcoala profesorului minciunii. Ei au dobândit astfel cunoştinţa pe care Dumnezeu le-o refuzase – cunoştinţa consecinţelor păcatului. Aşa-numitul pom al cunoştinţei a devenit un instrument al morţii; Satana a ţesut cu meşteşug dogmele sale, teoriile lui false în învăţătura pe care o preda. Din pomul cunoştinţei, el vorbeşte cât se poate de seducător despre o educaţie înaltă. Mii de oamenii s-au împărtăşit din roadele acestui pom, dar ele au însemnat moarte pentru ei. Hristos spune: "De ce cântăriţi argint pentru un lucru care nu hrăneşte?" (Isaia 55,2). Vă folosiţi talentele încredinţate de cer pentru a dobândi o educaţie pe care Dumnezeu o declară nebunie. În mintea fiecărui elev trebuie imprimat gândul că educaţia este un eşec, dacă înţelegerea nu s-a deprins cu adevărurile revelaţiei divine şi dacă inima nu primeşte învăţăturile Evangheliei lui Hristos. Elevul care, în locul principiilor clare ale Cuvântului lui Dumnezeu, a acceptat idei minore şi-şi permite consumarea timpului şi a atenţiei cu lucruri mărunte, îşi va descoperi intelectul redus şi slăbit. El îşi va pierde puterea de a se dezvolta. Mintea trebuie pregătită să înţeleagă importantele adevăruri care privesc viaţa veşnică. Mi s-a arătat că trebuie să înălţăm puterea de gândire a elevilor noştri mai mult decât se crede acum posibil. Mintea şi inima trebuie învăţate să-şi păstreze puritatea, fiind alimentate zilnic din fântâna adevărului veşnic. Educaţia obţinută printr-un studiu al Cuvântului lui Dumnezeu va lărgi hotarele înguste ale învăţăturii omeneşti şi va oferi minţii o cunoaştere mult mai profundă, care se obţine printr-o legătură vitală cu Dumnezeu. Ea îl va situa pe orice elev, care este un împlinitor al Cuvântului, într-o arie mai largă a gândirii şi-i va asigura o bogăţie nepieritoare a informaţiei. Fără această cunoaştere, este sigur că omul îşi va pierde viaţa veşnică. Având această cunoaştere, el va fi bun pentru a deveni tovarăş cu sfinţii, în lumină. Mintea şi mâna divină au păstrat, de-a lungul secolelor, raportul creaţiunii în puritatea lui. Singur Cuvântul lui Dumnezeu ne oferă un raport autentic al creării lumii noastre. Acest Cuvânt trebuie să fie ştiinţa de căpătâi în şcolile noastre. Prin el, putem afla ce L-a costat mântuirea noastră pe Acela care, de la început, a fost egal cu Dumnezeu şi care Şi-a jertfit viaţa pentru ca un popor să poată sta înaintea Lui, fiind eliberat de tot ce este pământesc şi înnoit după chipul lui Dumnezeu. Binele pe care Dumnezeu ni l-a făcut nouă nu are limite. Tronul de har este, el însuşi, cea mai mare atracţie şi pe el stă Acela care ne dă voie să-L numim Tată. Dar Iehova n-a considerat complet planul de mântuire, investind în el doar dragostea Lui. El a pus la altarul Său un Avocat îmbrăcat în natura Sa. Ca intermediar al nostru, lucrarea lui Hristos este aceea de a ne prezenta lui Dumnezeu drept fii şi fiice ale Sale. El mijloceşte în favoarea celor care Îl primesc. Cu propriul sânge, El a plătit răscumpărarea lor. În virtutea propriilor merite, El le dă putere să devină membri ai familiei regale, copii ai Împăratului ceresc. Iar Tatăl Îşi demonstrează infinita dragoste pentru Hristos, primind şi salutând, ca pe prietenii Lui, pe prietenii lui Hristos. El este bucuros de ispăşirea făcută. Dumnezeu este slăvit prin întruparea, viaţa, moartea şi mijlocirea Fiului Său.

Prefaţă.           Puţine cărţi au avut o distribuire mai largă sau au exercitat o influenţă mai mare în ridicarea omenirii decât „Calea către Hristos”.           În nenumărate ediţii, acest mic volum a fost tipărit în peste 70 de limbi inspirând sute de mii de bărbaţi şi femei din toată lumea, chiar şi mii de oameni care locuiesc în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. De la apariţia primei ediţii în 1892, editorii au fost chemaţi s-o tipărească în repetate rânduri pentru a ieşi în întâmpinarea cererilor susţinute de publicul cititor.           Autoarea acestei lucrări, Ellen G. White (1827-l915), a fost un vorbitor şi scriitor religios binecunoscut pe trei continente.           Născută aproape de Portland Maine, şi-a petrecut prima parte a vieţii în statele Noii Anglii şi atunci călătoriile şi lucrările ei au condus-o să-şi extindă zonele centrale şi de vest ale Statelor Unite.           Anii 1885 până în 1887 i-a devotat lucrării în principalele ţări ale Europei, unde s-a adresat adesea unor auditorii largi şi şi-a continuat scrierile. După aceea şi-a petrecut nouă ani activi în Aus-tralia şi Noua Zeelandă. Din tocul ei de scris au ieşit patruzeci şi cinci de volume, mai mari sau mai mici, în domeniile teologiei, educaţiei, sănătăţii, ale vieţii de familie şi ale creştinismului practic, câteva depăşind suma de un milion de exemplare. Dintre toate acestea, „Calea către Hristos”, este cea mai populară şi mai citită dintre ele.           Titlul cărţii îi numeşte misiunea. Aceasta este de a-l îndruma pe cititor la Isus Hristos, ca Singurul care este în stare să satisfacă nevoile sufletului. Ea îndreaptă paşii celor şovăielnici şi care se 5 îndoiesc pe calea păcii. Ea îl conduce pe cel care caută dreptatea şi integritatea caracterului, pas cu pas, de-a lungul căii vieţuirii creştine, la acea experienţă în care să poată afla plinătatea binecuvântării care stă în predarea de sine a eului. Ea îi descoperă secretul biruinţei desluşindu-i simplitatea harului mântuitor şi puterea păstrătoare a marelui Prieten al omenirii. Iacov, în vedenie, atunci când apăsat de teama că păcatul Său l-a despărţit de Dumnezeu s-a lăsat jos să doarmă, „a visat şi a văzut o scară al cărui capăt era pe pământ şi al cărei vârf ajungea până la ceruri”. Legătura dintre pământ şi cer i-a fost descoperită astfel şi călătorului i-au fost adresate cuvinte de mângâiere şi speranţă, de către Acela care stătea în vârful scării. Dorinţa sinceră a editorilor este ca această viziune cerească să se repete cu cât mai mulţi, când citesc această prezentare a căii ce duce la viaţă.           Editorii.           CUPRINS:           Iubirea lui Dumnezeu faţă de om. 9           Păcătosul are nevoie de Hristos. 17           Pocăinţa. 23           Mărturisirea păcatelor. 37           Consacrarea. 43           Credinţa şi primirea. 49           Dovada adevăratei ucenicii. 57           Creşterea în Hristos. 67           Viaţa şi faptele noastre. 77           Cunoaşterea de Dumnezeu. 85           Înaltul privilegiu al rugăciunii. 93           Ce facem cu îndoiala. 105           Bucuria în Domnul. 115                 IUBIREA LUI DUMNEZEU FAŢĂ DE OM.           Natura şi revelaţia mărturisesc deopotrivă despre dragostea lui Dumnezeu. Tatăl nostru ceresc este izvorul vieţii, al înţelepciunii şi bucuriei. Priviţi la lucrurile minunate şi frumoase din natură! Gândiţi-vă la minunata lor adaptare nu numai la nevoile şi fericirea omului, ci ale tuturor creaturilor! Lumina soarelui şi ploaia care înveselesc şi reîmprospătează pământul, dealurile, mările şi câmpiile, toate ne vorbesc despre iubirea Creatorului.           Dumnezeu este Acela care are grijă de nevoile zilnice ale tuturor făpturilor Sale. În cuvinte frumoase psalmistul spune: „Ochii tuturor nădăjduiesc în Tine şi Tu le dai hrana la vreme.           Îţi deschizi mâna şi saturi după dorinţă tot ce are viaţă.” (Ps. 145: 15-l6).           Dumnezeu a făcut pe om sfânt şi fericit cu desăvârşire; iar pământul, aşa minunat cum a ieşit din mâna Creatorului, nu purta nici o urmă de decădere sau umbră de blestem. Călcarea legii lui Dumnezeu – legea iubirii – aceasta a adus nenorocire şi moarte. Şi totuşi, chiar şi în mijlocul suferinţelor care sunt un rezultat al păcatului este descoperită dragostea lui Dumnezeu. Este scris că Dumnezeu a blestemat pământul din cauza omului (Genesa 3:17). Spinii şi 9 pălămida – dificultăţile şi încercările care au făcut ca viaţa lui să fie plină de trudă şi grijă – au fost rânduite însă spre binele său, ca o parte a disciplinei necesare în planul lui Dumnezeu pentru ridicarea păcătosului din ruina şi degradarea adusă de păcat. Lumea, deşi decăzută, nu este toată numai necaz şi mizerie. Chiar şi în natură se află solii de nădejde şi mângâiere. Mărăcinii sunt plini de flori, iar spinii sunt acoperiţi de trandafiri.           „Dumnezeu este iubire” este scris pe fiecare boboc de floare ce stă să se deschidă, pe fiecare fir de iarbă ce răsare. Păsărelele încântătoare care fac să răsune aerul cu trilurile lor înveselitoare, florile atât de delicat colorate care în desăvârşirea lor înmiresmează aerul, copacii falnici ai pădurii cu bogatul lor frunziş de un verde viu – toate mărturisesc despre grija părintească şi iubitoare a Dumnezeului nostru şi despre dorinţa Sa de a-i face pe copiii Săi fericiţi.           Cuvântul lui Dumnezeu descoperă caracterul Său. El Însuşi Şi-a făcut de cunoscut iubirea şi mila Sa infinită. Când Moise s-a rugat: „Arată-mi slava Ta”, Domnul a răspuns: „Voi face să treacă pe dinaintea ta toată bunătatea Mea” (Exodul 33:18, 19). Aceasta este slava Sa. Domnul a trecut pe dinaintea lui Moise „şi a strigat: ‘Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până la mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul” (Exodul 34:6-7). „El este milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate”, pentru că „Îi place îndurarea” (Iona 4:2; Mica 7:18).           Dumnezeu a legat inimile noastre de El prin nenumărate dovezi ale iubirii Sale din ceruri şi de pe pământ. El a căutat să ni Se descopere prin lucrurile din natură şi prin cele mai profunde şi gingaşe legături pământeşti pe care inimile omeneşti le pot cunoaşte. Totuşi toate acestea nu oglindesc decât în mod nedesăvârşit iubirea Sa.           Deşi au fost date toate aceste dovezi, vrăjmaşul a tot binele a orbit mintea oamenilor, aşa încât ei privesc spre Dumnezeu cu teamă, închipuindu-şi-L ca fiind sever şi neiertător. Satana i-a condus pe oameni să-L considere pe Dumnezeu ca fiind o fiinţă al cărei atribut principal este judecata severă, unul care este un judecător aspru, un creditor brutal şi neînduplecat. El L-a înfăţişat pe Creator ca pe o fiinţă care pândeşte cu un ochi gelos ca să poată observa greşelile şi păcatele oamenilor şi să poată aduce asupra lor judecăţile cerului.           Domnul Isus a venit să trăiască printre oameni pentru a îndepărta această umbră întunecată şi pentru a descoperi lumii iubirea nemărginită a lui Dumnezeu.           Fiul lui Dumnezeu a venit din ceruri ca să ne descopere pe Tatăl.           „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18). „Nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere” (Matei 11:27). Când unul dintre ucenici I-a adresat rugămintea: „Doamne. Arată-ne pe Tatăl”, Domnul Hristos i-a răspuns: „De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: ‘Arată-ne pe Tatăl?’” (Ioan 14:8-9).           Descriind scopul misiunii Sale pe pământ, Domnul Hristos spunea: „Dumnezeu M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi.” (Luca 4:18). Aceasta a fost lucrarea Sa. El umbla din loc în loc, făcând bine şi vindecând pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul. Erau sate întregi unde în nici o casă nu se mai auzea vreun geamăt datorat bolii, pentru că Domnul Hristos trecuse prin ele şi vindecase toţi bolnavii. Lucrarea Sa dădea mărturie despre ungerea Sa divină. Dragostea, mila şi compasiunea erau manifestate în fiecare act al vieţii Sale, inima Sa se deschidea cu multă simpatie 11 fiilor oamenilor. El a luat asupra Sa natura omenească, pentru ca în acest fel să poată satisface mai bine nevoile omului. Oamenii cei mai săraci şi cei mai umili nu se temeau să se apropie de El. Chiar şi copilaşii erau atraşi de El. Aceştia simţeau o plăcere deosebită să stea pe genunchii Săi şi să privească chipul Său gânditor, blând şi iubitor.      Domnul Hristos nu ascundea adevărul, dar îl rostea întotdeauna cu iubire. În legăturile Sale cu oamenii, El dădea pe faţă cel mai mare tact şi o atenţie profundă şi plină de bunătate. El n-a fost niciodată nepoliticos şi n-a rostit niciodată un cuvânt aspru, când nu a fost nevoie. N-a pricinuit niciodată unui suflet sensibil o durere inutilă. Domnul Hristos nu critica slăbiciunea omenească. El a rostit adevărul, dar întotdeauna cu iubire.

CUPRINS:           Privind la Răscumpărătorul răstignit. 2           Planul de mântuire. 6           Naşterea lui Hristos.11           Copilăria lui Isus. 23           Ioan Botezătorul. 33           Botezul lui Isus. 45           Ispitirea în pustie. 52           Mărturia lui Ioan. 62           Caracterul lui Ioan. 67           Moartea lui Ioan. 72           Nunta din Cana. 80           Curăţirea templului. 92           Nicodim vine la Isus. 99           Samariteanca. 111           Fiul servului împărătesc. 119           Isus la Betesda. 123           Isus în Capernaum. 135           Chemarea ucenicilor. 142           Vindecarea leprosului. 150           Paraliticul. 155           Sabatul. 163           Predica de pe munte. 168           Parabola semănătorului. 187           Alte parabole. 195           Liniştirea furtunii.208           Demonizaţii din morminte.213           Fiica mai marelui sinagogii. 219           Pâinile şi peştii. 224           Hristos umblă pe mare. 232           Hristos în sinagogă. 237           Femeia cananeancă.251           Schimbarea la faţă. 255           Sărbătoarea corturilor. 267 „Du-te şi nu mai păcătui”. 276           Învierea lui Lazăr. 283           Jertfa Mariei. 294           Intrarea lui Isus în Ierusalim. 303           Isus plânge asupra Ierusalimului. 313           A doua curăţire a templului. 322           Isus şi fariseii. 334           Predica de mustrare a fariseilor. 349           În curtea din afară. 363           Paştele. 369           În grădina. 379           În sala de judecată. 389           Osândirea lui Isus. 404           Golgota. 421           La mormânt. 440           Sfârşitul luptei. 448           Învierea. 455           Femeile la mormânt. 461           Isus la Emaus. 467           În camera de sus. 475           Isus în Galilea. 480           Adunarea fraţilor. 489           Înălţarea lui Isus la cer. 501                 Prefaţă.           Viaţa lui Isus prezintă momentele principale din viaţa Acestui personaj ilustru, a Cărui existenţă, exemplu şi învăţătură au marcat nu doar pe contemporanii Săi, ci întreaga posteritate. Învăţăturile Umilului Galilean şi-au aflat ecoul în inimile a milioane de oameni din toate timpurile şi locurile, ajungând la fel de proaspete, de actuale şi de dătătoare de pace până în zilele noastre. Naşterea, copilăria, activitatea Sa de educare şi vindecare, minunile şi ilustraţiile Sale educative, precum şi suferinţele, moartea şi învierea Lui glorioasă, urmate de înălţarea Sa la cer, sunt toate descrise cu un talent greu de egalat de către autoarea inspirată. Spre deosebire de majoritatea celorlaltor biografii cărora nu le rămâne decât valoarea istorică sau documentară, Viaţa lui Isus nu este doar istorie, ci continuă să reprezinte pentru nenumăraţi creştini un model de jertfire de sine şi de vieţuire altruistă, pe care aceştia – înţelegându-i valoarea – încearcă să-l imite cu cea mai mare fidelitate.           Viaţa Celui care a trăit, a murit şi a înviat pentru noi, deschide noi perspective asupra existenţei omeneşti, dându-i un sens şi o valoare care nu se pierd pe marginea mormântului, ci depăşesc limitele morţii, ajungând până dincolo, în minunata veşnicie pe care le-a pregătit-o Dumnezeu acelora care au ales să imite Modelul Divin.           Viaţa lui Isus este o poveste de dragoste adevărată, care descrie iubirea Creatorului Universului pentru copiii Săi căzuţi în păcat, o iubire care a mers atât de departe, „încât a dat pe singurul Său Fiu, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”.           Lecturând Viaţa lui Isus, cititorul poate afla, cât de mult este iubit de Dumnezeu, care a plătit un preţ nespus de mare pentru a-i oferi şansa mântuirii şi poate înţelege că are valoare în ochii lui Dumnezeu, care i-a rezervat un viitor minunat şi care îl doreşte şi îl aşteaptă cu o iubire părintească, în speranţa că va fructifica măreaţa şansă – pe care i-a oferit-o cu preţul unui sacrificiu atât de mare – viaţa veşnică.           Editorii.           Viaţa lui Isus.           Privind la RĂscumpĂrĂtorul rĂstignit.           Iubirea pentru om este manifestarea pe pământ a iubirii lui Dumnezeu. Tocmai pentru a sădi această iubire, pentru a ne face copii ai unei singure familii, Împăratul slavei S-a făcut una cu noi. Şi când se împlinesc cuvintele Lui de rămas bun „să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu”, când noi iubim lumea aşa cum a iubit-o El, atunci misiunea Lui pentru noi s-a împlinit. Suntem pregătiţi pentru cer deoarece avem cerul în inima noastră.           Mântuitorul Şi-a dat scumpa Sa viaţă ca să întemeieze o biserică în stare de a îngriji de sufletele întristate şi ispitite. O grupă de credincioşi poate fi săracă, needucată şi necunoscută; dar în Hristos ea poate face în familie, între vecini, în localitate şi chiar în locurile mai depărtate, o lucrare ale cărei urmări să ţină cât veşnicia.           Dar iubirea lui Hristos nu este restrânsă la o anumită clasă de oameni.           El Se face una cu fiecare copil. Pentru ca noi să putem deveni membri ai familiei cereşti, El a devenit membru al familiei pământeşti. El este un Fiu al omului şi în felul acesta frate cu fiecare fiu sau fiică a lui Adam. Urmaşii Lui nu trebuie să se simtă despărţiţi de lumea care piere în jurul lor. Ei sunt o parte din marea ţesătură a omenirii; şi cerul priveşte asupra lor ca la nişte fraţi cu păcătoşii şi cu sfinţii în acelaşi Privind la Răscumpărătorul răstignit timp. Iubirea lui Hristos îmbrăţişează pe cel decăzut, rătăcit şi păcătos; şi fiecare faptă de bunătate săvârşită pentru a înălţa un suflet căzut, fiecare faptă de îndurare, este primită ca fiind făcută pentru El.           În înţelepciunea Lui nemărginită, Dumnezeu a ales piatra de temelie şi a aşezat-o El Însuşi. El a numit-o „temelie sigură”. Întreaga lume poate aşeza pe ea poverile şi durerile ei; ea le suportă. Cu deplină siguranţă ei pot clădi pe ea. Hristos este „o piatră încercată”. Cei care se încred în El, nu vor fi dezamăgiţi. El a suportat toate probele. A suportat apăsarea, vinovăţia lui Adam şi vinovăţia urmaşilor acestuia şi a ieşit mai mult decât biruitor de sub puterile răului. El a dus poverile aruncate pe El de toţi păcătoşii ce s-au pocăit. În Hristos inima vinovată a aflat odihnă. El este temelia sigură. Toţi cei care se sprijină pe El, se odihnesc în deplină siguranţă.           Tot ceea ce Dumnezeu şi Hristos au putut să facă pentru mântuirea păcătoşilor s-a făcut. Păcătuirea a pus lumea în primejdie de moarte.           Dar din cer s-a auzit glasul salvator: „Am găsit un preţ de răscumpărare”.           Isus Hristos care n-a cunoscut nici un păcat S-a făcut păcat pentru omul căzut. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16). Hristos S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare. El Şi-a dezbrăcat haina Sa împărătească; Şi-a lăsat la o parte coroana regală, a coborât de pe scaunul Său de Comandant suprem al tuturor cerurilor şi Şi-a îmbrăcat dumnezeirea cu omenirea pentru ca să poarte toate slăbiciunile noastre şi să fie ispitit în toate ca şi ceilalţi oameni.           Ispăşirea lui Hristos nu a fost săvârşită pentru a îndupleca pe Dumnezeu să iubească pe acei pe care altfel i-ar fi urât şi nu a fost făcută nici pentru a produce o dragoste care nu ar fi existat; ci a săvârşit-o pentru a da pe faţă iubirea care era deja în inima lui Dumnezeu, ca exponent al graţiei divine în faţa inteligenţelor cereşti, a lumilor necăzute şi înaintea neamului omenesc căzut. Noi nu trebuie să întreţinem ideea că Dumnezeu ne iubeşte pentru că a murit Hristos pentru noi; ci pentru că ne-a iubit, de aceea a dat pe singurul Său Fiu să moară pentru noi.

CUPRINS:           Prefaţă.           Pe coasta muntelui.           Fericirile.           Spiritualitatea legii.           Adevăratul motiv al slujirii.           Rugăciunea Domnului.           Nu judecând, ci lucrând.                 Prefaţă.           Predica de pe Munte este binecuvântarea cerului adresată lumii           — O voce de la tronul lui Dumnezeu. A fost dată oamenilor pentru a le fi legea datoriei şi lumina cerului, speranţa şi mângâierea lor în întristare, bucuria şi mângâierea lor în toate greutăţile şi căile vieţii.           Aici Marele Predicator, Învăţătorul Maestru rosteşte cuvintele pe care Tatăl I le-a dat să le vorbească.           Fericirile sunt salutul lui Hristos nu doar pentru cei care cred, ci pentru întreaga familie omenească. El pare să fi uitat pentru moment că era pe pământ şi nu în cer; şi El foloseşte salutul obişnuit în împărăţia luminii. Binecuvântările curg de pe buzele Sale ca revărsarea unui bogat râu de viaţă care a fost oprit multă vreme.           Hristos nu ne lasă în îndoială cu privire la trăsăturile de caracter pe care le va recunoaşte şi le va binecuvânta întotdeauna.           El Se întoarce de la cei favorizaţi din lumea aceasta spre aceia pe care aceştia îi desconsideră, binecuvântându-i pe toţi care primesc lumina şi viaţa Sa. Celor săraci cu duhul, celor blânzi, celor umili şi dispreţuiţi, celor prigoniţi El le deschide braţele Sale zicând: „Veniţi la Mine. Şi Eu vă voi da odihnă.” Domnul Isus poate să se uite la mizeria lumii fără o umbră de regret pentru că l-a creat pe om. În inima omenească El vede mai mult decât păcat, mai mult decât mizerie. În înţelepciunea şi iubirea Sa infinită El vede posibilităţile omenirii, înălţimea la care acesta poate ajunge. El ştie că, deşi fiinţele omeneşti au abuzat de îndurările pe care le-au primit şi au distrus demnitatea dată lor de Dumnezeu, totuşi Creatorul va fi slăvit în răscumpărarea lor.           Cuvintele pe care Hristos le-a rostit pe Muntele Fericirilor îşi păstrează puterea lor de-a lungul veacurilor. Fiecare propoziţie este o perlă din visteria adevărului. Principiile enunţate în acest discurs sunt valabile pentru toate veacurile şi toate clasele de oameni. Cu energie divină Hristos şi-a exprimat credinţa şi speranţa când numea o clasă de oameni după alta ca fiind fericite fiindcă şi-au format caractere drepte. Trăind viaţa dătătorului de viaţă, prin credinţă în El fiecare poate ajunge standardul prezentat în cuvintele Sale.           E. G. White.           Pe coasta muntelui.           Cu mai bine de paisprezece veacuri înainte de naşterea Domnului Isus în Betleem, copiii lui Israel s-au adunat în frumoasa vale a Sihemului şi, de pe munţii din ambele părţi, se auzeau glasurile preoţilor care vesteau binecuvântările şi blestemele, – „binecuvântarea dacă veţi asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru. Blestemul, dacă nu veţi asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru” (Deut. 11:27-28). Şi astfel, muntele de pe care au fost rostite cuvintele de binecuvântare a ajuns să fie cunoscut sub numele de Muntele Fericirilor. Dar cuvintele care au ajuns o binecuvântare pentru o lume păcătoasă şi trudită n-au fost rostite pe Garizim. Israel nu a atins idealul cel înalt, care-i fusese pus înainte. Altcineva decât Iosua trebuia să-l conducă pe poporul Său la adevărata odihnă a credinţei. Garizim nu mai este cunoscut ca Muntele Fericirilor, ci acel munte fără nume, de lângă lacul Ghenezaret, unde Isus a rostit cuvintele de binecuvântare în auzul ucenicilor Săi şi al mulţimii.           Să ne întoarcem cu imaginaţia la scena aceea şi, aşa cum stăm împreună cu ucenicii pe coasta muntelui, să pătrundem în simţămintele şi gândurile care le-au umplut inimile. Înţelegând ce însemnau cuvintele Domnului Isus pentru aceia care le auzeau, putem să vedem în ele o nouă viaţă şi frumuseţe şi să primim şi noi învăţăturile lor adânci.           Când Mântuitorul Şi-a început lucrarea de slujire, credinţa populară despre Mesia şi lucrarea Sa era de aşa natură, încât făcea ca poporul să fie cu totul nepregătit să-L primească. Spiritul 5 adevăratei devoţiuni se pierduse în tradiţii şi ceremonii, iar profeţiile fuseseră tâlcuite după dorinţa inimii trufaşe şi iubitoare de lume.           Iudeii aşteptau venirea Cuiva, nu ca un Mântuitor din păcat, ci ca un mare prinţ, care să aducă toate naţiunile sub stăpânirea Leului din seminţia lui Iuda. În zadar îi chemase Ioan Botezătorul, la pocăinţă cu puterea cercetătoare de inimi a profeţilor de pe vremuri.           În zadar li-L arătase el, lângă Iordan, pe Isus, ca Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii. Dumnezeu căuta să îndrepte inimile lor spre profeţia lui Isaia, care vorbea despre suferinţele Mântuitorului, dar ei nu voiau să asculte.           Dacă învăţătorii şi conducătorii lui Israel ar fi fost gata să se predea harului Său transformator, Isus ar fi făcut din ei reprezentanţii Săi în mijlocul oamenilor. În Iudea se vestise prima dată venirea Împărăţiei şi acolo se adresase chemarea la pocăinţă. Prin gestul izgonirii profanatorilor din templul din Ierusalim, Isus Se anunţase ca Mesia – Acela care avea să cureţe sufletul de întinăciunea păcatului şi să facă din poporul Său un templu sfânt pentru Domnul.      Dar conducătorii iudei nu voiau să se smerească şi să-L primească pe umilul Învăţător din Nazaret. Cu prilejul celei de-a doua vizite a Sa la Ierusalim, El a fost târât înaintea Sinedriului şi numai teama de norod i-a făcut pe aceşti demnitari să nu încerce să-i ia viaţa.

Prefaţă.           Cap. 1 – Adevăratul medic misionar.           Cap. 2 – Lucrarea medicului.           Cap. 3 – Misionarii medicali şi lucrarea lor.           Cap. 4 – Grija pentru cei bolnavi.           Cap. 5 – Principiile sănătăţii.           Cap. 6 – Căminul.           Cap. 7 – Cunoaşterea fundamentală.           Cap. 8 – Nevoia lucrătorului.             "Pentru ca să poată fi cunoscută calea Ta pe pământ şi vindecările Tale mântuitoare între toate neamurile."           Această carte este dedicată MEDICILOR ŞI INFIRMIERELOR din toate ţările, care, ca împreună lucrători cu Primul Medic, marele Doctor Misionar, se ostenesc cu curaj şi dăruire pentru a-i vindeca pe cei bolnavi, pentru a-i mângâia pe cei năpăstuiţi şi a-i învăţa calea vieţii.                 Prefaţă.           Această lume mare este bolnavă şi, oriunde locuiesc copiii oamenilor, păcatul şi suferinţa abundă.           În ciuda progresului ştiinţei medicale şi chirurgicale; în ciuda armatei celei mari de infirmiere calificate, care, asemenea unei oştiri albe înarmate, se aruncă în lupta împotriva bolii şi a morţii, în toate ţările civilizate, suferinţa şi boala cresc cu repeziciune. "Marele flagel* alb" îi ucide milioanele, iar zeci de tulburări minore sunt bine cunoscute ca fiind puşcaşii, geniştii şi puitorii săi de mine.           Toate bolile şi durerile, toată suferinţa şi întristarea sunt rezultatele încălcării Legii. Ne-am amestecat în bunul mers al minunatei maşinării umane, iar delicatul său mecanism a fost făcut să funcţioneze împotriva legii vieţii şi rezistenţei sale; urmările au fost boala şi moartea.           Care este remediul? Mai înainte de toate, cunoştinţa. De ce suntem pe pământ? Cu ce scop ne-a pus aici Tatăl nostru ceresc? Care sunt legile fiinţei noastre, atât cele spirituale, cât şi cele fizice? Sunt ele binefăcătoare în ceea ce urmăresc sau au fost concepute spre nefericirea copiilor Săi?           O dată ce am călcat Legea, cum ne putem reveni în urma încălcării şi efectelor acestei încălcări?           În această carte modestă, iubite cititor, autoarea, o femeie cu o mare experienţă în problemele practice ale vieţii, a adus la îndemâna fiecărui tată, fiecărei mame conştiente, fiecărui bărbat şi fiecărei femei, cunoscător sau profan, o cantitate vastă de informaţii referitoare la viaţă şi la legile ei, la sănătate şi cerinţele acesteia, la boală şi remediile ei. Cartea este scrisă într-un limbaj clar, simplu, minunat, fiind instructivă pentru cel care învaţă, dătătoare de speranţă pentru cel deznădăjduit, înviorătoare pentru cel bolnav şi odihnitoare pentru cel obosit.           Ea prezintă o cale mai bună, care, deşi se află în umbra unei lumi bolnave, este luminată de stropii de soare ai iubirii lui Dumnezeu şi de nădejdea vindecării veşnice. Ne descoperă o viaţă mai simplă, mai plăcută, mai plină de bucurie şi voioşie, cu mai mult timp pentru acea slujire utilă care aduce "mai multă binecuvântare dând decât primind".           Este o carte cu adresă, dată de autoare pentru binecuvântata slujire a omenirii bolnave şi suferinde, o carte care nu aduce nici un profit editorilor, în afară de acela al "bucuriei Domnului" şi al sufletelor binecuvântate şi mângâiate în Dumnezeu.           În acest scop este dată lumii, ca ajutor pentru semenii noştri conlucrători în marele câmp misionar mondial, oriunde se află oameni în suferinţă şi ca mângâiere şi binecuvântare pentru cei dezolaţi.           Ca atare, am putea nădăjdui altceva decât ca ea să aibă succes?           Editorii.           Cap. 1 – Adevăratul medic misionar "Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi; El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc slobozenia şi prinşilor de război izbăvirea." (Isaia 61,1)           Exemplul nostru.           Eu sunt în mijlocul vostru ca Cel ce slujeşte." Luca 22,27           Domnul nostru Isus Hristos a venit în această lume spre a sluji neobosit trebuinţelor omului. "El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre" pentru a putea sluji fiecărei nevoi a omenirii (Matei 8,17). El a venit să îndepărteze povara bolii, a nefericirii şi a păcatului. Era misiunea Sa aceea de a-i reface în mod complet pe oameni; El a venit pentru a le da sănătate, pace şi desăvârşire a caracterului.           Împrejurările şi nevoile celor care I-au implorat sprijinul au fost variate şi niciunul dintre aceia care au venit la El nu a plecat fără să fie ajutat. De la El se revărsa un şuvoi de putere vindecătoare şi oamenii erau întregiţi trupeşte, mintal şi spiritual.      Lucrarea Mântuitorului nu era niciodată condiţionată de timp sau loc. Compasiunea Sa nu cunoştea limite. Lucrarea Sa de vindecare şi predicare era de o atât de mare anvergură, încât nu exista în Palestina nici o clădire suficient de încăpătoare ca să primească mulţimile care se înghesuiau spre El. Spitalul Său era fie pe coastele înverzite ale dealurilor Galileii, fie pe drumurile bătute de drumeţi, fie pe malul mării, fie în sinagogi şi în oricare alt loc în care I se puteau aduce bolnavii. În fiecare oraş, în fiecare orăşel, în fiecare sat prin care trecea, El Îşi punea mâinile asupra celor bolnavi şi îi vindeca. Oriunde erau inimi dornice să primească solia Sa, El îi mângâia, asigurându-i de iubirea Tatălui lor ceresc. El slujea în tot timpul zilei celor care veneau la El; seara, atenţia Îi era îndreptată către cei care ziua trebuia să trudească pentru o plată de mizerie, necesară susţinerii familiilor lor. Isus purta povara grozavă a răspunderii pentru mântuirea oamenilor. El ştia că totul avea să fie pierdut dacă nu avea loc o schimbare hotărâtă în principiile şi idealurile neamului omenesc.