Ellen G. White

Prefaţă.           Puţine cărţi au avut o distribuire mai largă sau au exercitat o influenţă mai mare în ridicarea omenirii decât „Calea către Hristos”.           În nenumărate ediţii, acest mic volum a fost tipărit în peste 70 de limbi inspirând sute de mii de bărbaţi şi femei din toată lumea, chiar şi mii de oameni care locuiesc în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. De la apariţia primei ediţii în 1892, editorii au fost chemaţi s-o tipărească în repetate rânduri pentru a ieşi în întâmpinarea cererilor susţinute de publicul cititor.           Autoarea acestei lucrări, Ellen G. White (1827-l915), a fost un vorbitor şi scriitor religios binecunoscut pe trei continente.           Născută aproape de Portland Maine, şi-a petrecut prima parte a vieţii în statele Noii Anglii şi atunci călătoriile şi lucrările ei au condus-o să-şi extindă zonele centrale şi de vest ale Statelor Unite.           Anii 1885 până în 1887 i-a devotat lucrării în principalele ţări ale Europei, unde s-a adresat adesea unor auditorii largi şi şi-a continuat scrierile. După aceea şi-a petrecut nouă ani activi în Aus-tralia şi Noua Zeelandă. Din tocul ei de scris au ieşit patruzeci şi cinci de volume, mai mari sau mai mici, în domeniile teologiei, educaţiei, sănătăţii, ale vieţii de familie şi ale creştinismului practic, câteva depăşind suma de un milion de exemplare. Dintre toate acestea, „Calea către Hristos”, este cea mai populară şi mai citită dintre ele.           Titlul cărţii îi numeşte misiunea. Aceasta este de a-l îndruma pe cititor la Isus Hristos, ca Singurul care este în stare să satisfacă nevoile sufletului. Ea îndreaptă paşii celor şovăielnici şi care se 5 îndoiesc pe calea păcii. Ea îl conduce pe cel care caută dreptatea şi integritatea caracterului, pas cu pas, de-a lungul căii vieţuirii creştine, la acea experienţă în care să poată afla plinătatea binecuvântării care stă în predarea de sine a eului. Ea îi descoperă secretul biruinţei desluşindu-i simplitatea harului mântuitor şi puterea păstrătoare a marelui Prieten al omenirii. Iacov, în vedenie, atunci când apăsat de teama că păcatul Său l-a despărţit de Dumnezeu s-a lăsat jos să doarmă, „a visat şi a văzut o scară al cărui capăt era pe pământ şi al cărei vârf ajungea până la ceruri”. Legătura dintre pământ şi cer i-a fost descoperită astfel şi călătorului i-au fost adresate cuvinte de mângâiere şi speranţă, de către Acela care stătea în vârful scării. Dorinţa sinceră a editorilor este ca această viziune cerească să se repete cu cât mai mulţi, când citesc această prezentare a căii ce duce la viaţă.           Editorii.           CUPRINS:           Iubirea lui Dumnezeu faţă de om. 9           Păcătosul are nevoie de Hristos. 17           Pocăinţa. 23           Mărturisirea păcatelor. 37           Consacrarea. 43           Credinţa şi primirea. 49           Dovada adevăratei ucenicii. 57           Creşterea în Hristos. 67           Viaţa şi faptele noastre. 77           Cunoaşterea de Dumnezeu. 85           Înaltul privilegiu al rugăciunii. 93           Ce facem cu îndoiala. 105           Bucuria în Domnul. 115                 IUBIREA LUI DUMNEZEU FAŢĂ DE OM.           Natura şi revelaţia mărturisesc deopotrivă despre dragostea lui Dumnezeu. Tatăl nostru ceresc este izvorul vieţii, al înţelepciunii şi bucuriei. Priviţi la lucrurile minunate şi frumoase din natură! Gândiţi-vă la minunata lor adaptare nu numai la nevoile şi fericirea omului, ci ale tuturor creaturilor! Lumina soarelui şi ploaia care înveselesc şi reîmprospătează pământul, dealurile, mările şi câmpiile, toate ne vorbesc despre iubirea Creatorului.           Dumnezeu este Acela care are grijă de nevoile zilnice ale tuturor făpturilor Sale. În cuvinte frumoase psalmistul spune: „Ochii tuturor nădăjduiesc în Tine şi Tu le dai hrana la vreme.           Îţi deschizi mâna şi saturi după dorinţă tot ce are viaţă.” (Ps. 145: 15-l6).           Dumnezeu a făcut pe om sfânt şi fericit cu desăvârşire; iar pământul, aşa minunat cum a ieşit din mâna Creatorului, nu purta nici o urmă de decădere sau umbră de blestem. Călcarea legii lui Dumnezeu – legea iubirii – aceasta a adus nenorocire şi moarte. Şi totuşi, chiar şi în mijlocul suferinţelor care sunt un rezultat al păcatului este descoperită dragostea lui Dumnezeu. Este scris că Dumnezeu a blestemat pământul din cauza omului (Genesa 3:17). Spinii şi 9 pălămida – dificultăţile şi încercările care au făcut ca viaţa lui să fie plină de trudă şi grijă – au fost rânduite însă spre binele său, ca o parte a disciplinei necesare în planul lui Dumnezeu pentru ridicarea păcătosului din ruina şi degradarea adusă de păcat. Lumea, deşi decăzută, nu este toată numai necaz şi mizerie. Chiar şi în natură se află solii de nădejde şi mângâiere. Mărăcinii sunt plini de flori, iar spinii sunt acoperiţi de trandafiri.           „Dumnezeu este iubire” este scris pe fiecare boboc de floare ce stă să se deschidă, pe fiecare fir de iarbă ce răsare. Păsărelele încântătoare care fac să răsune aerul cu trilurile lor înveselitoare, florile atât de delicat colorate care în desăvârşirea lor înmiresmează aerul, copacii falnici ai pădurii cu bogatul lor frunziş de un verde viu – toate mărturisesc despre grija părintească şi iubitoare a Dumnezeului nostru şi despre dorinţa Sa de a-i face pe copiii Săi fericiţi.           Cuvântul lui Dumnezeu descoperă caracterul Său. El Însuşi Şi-a făcut de cunoscut iubirea şi mila Sa infinită. Când Moise s-a rugat: „Arată-mi slava Ta”, Domnul a răspuns: „Voi face să treacă pe dinaintea ta toată bunătatea Mea” (Exodul 33:18, 19). Aceasta este slava Sa. Domnul a trecut pe dinaintea lui Moise „şi a strigat: ‘Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până la mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul” (Exodul 34:6-7). „El este milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate”, pentru că „Îi place îndurarea” (Iona 4:2; Mica 7:18).           Dumnezeu a legat inimile noastre de El prin nenumărate dovezi ale iubirii Sale din ceruri şi de pe pământ. El a căutat să ni Se descopere prin lucrurile din natură şi prin cele mai profunde şi gingaşe legături pământeşti pe care inimile omeneşti le pot cunoaşte. Totuşi toate acestea nu oglindesc decât în mod nedesăvârşit iubirea Sa.           Deşi au fost date toate aceste dovezi, vrăjmaşul a tot binele a orbit mintea oamenilor, aşa încât ei privesc spre Dumnezeu cu teamă, închipuindu-şi-L ca fiind sever şi neiertător. Satana i-a condus pe oameni să-L considere pe Dumnezeu ca fiind o fiinţă al cărei atribut principal este judecata severă, unul care este un judecător aspru, un creditor brutal şi neînduplecat. El L-a înfăţişat pe Creator ca pe o fiinţă care pândeşte cu un ochi gelos ca să poată observa greşelile şi păcatele oamenilor şi să poată aduce asupra lor judecăţile cerului.           Domnul Isus a venit să trăiască printre oameni pentru a îndepărta această umbră întunecată şi pentru a descoperi lumii iubirea nemărginită a lui Dumnezeu.           Fiul lui Dumnezeu a venit din ceruri ca să ne descopere pe Tatăl.           „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18). „Nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere” (Matei 11:27). Când unul dintre ucenici I-a adresat rugămintea: „Doamne. Arată-ne pe Tatăl”, Domnul Hristos i-a răspuns: „De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: ‘Arată-ne pe Tatăl?’” (Ioan 14:8-9).           Descriind scopul misiunii Sale pe pământ, Domnul Hristos spunea: „Dumnezeu M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi.” (Luca 4:18). Aceasta a fost lucrarea Sa. El umbla din loc în loc, făcând bine şi vindecând pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul. Erau sate întregi unde în nici o casă nu se mai auzea vreun geamăt datorat bolii, pentru că Domnul Hristos trecuse prin ele şi vindecase toţi bolnavii. Lucrarea Sa dădea mărturie despre ungerea Sa divină. Dragostea, mila şi compasiunea erau manifestate în fiecare act al vieţii Sale, inima Sa se deschidea cu multă simpatie 11 fiilor oamenilor. El a luat asupra Sa natura omenească, pentru ca în acest fel să poată satisface mai bine nevoile omului. Oamenii cei mai săraci şi cei mai umili nu se temeau să se apropie de El. Chiar şi copilaşii erau atraşi de El. Aceştia simţeau o plăcere deosebită să stea pe genunchii Săi şi să privească chipul Său gânditor, blând şi iubitor.      Domnul Hristos nu ascundea adevărul, dar îl rostea întotdeauna cu iubire. În legăturile Sale cu oamenii, El dădea pe faţă cel mai mare tact şi o atenţie profundă şi plină de bunătate. El n-a fost niciodată nepoliticos şi n-a rostit niciodată un cuvânt aspru, când nu a fost nevoie. N-a pricinuit niciodată unui suflet sensibil o durere inutilă. Domnul Hristos nu critica slăbiciunea omenească. El a rostit adevărul, dar întotdeauna cu iubire.

Partea a I-a.           CASA NOASTRĂ.           Capitolul 1           ATMOSFERA CĂMINULUI.           Căminul este centrul tuturor activităţilor. Societatea este alcătuită din familii şi este ceea ce capii de familie o fac să fie. Din inimă "ies izvoarele vieţii", iar inima comunităţii, a bisericii şi a naţiunii o constituie căminul. Bunăstarea societăţii, succesul bisericii, prosperitatea naţiunii, toate depind de influenta căminului. Avântul sau declinul viitorului societăţii va fi determinat de obiceiurile tinerilor care cresc în preajma noastră. Dacă tinerii sunt educaţi, iar caracterele lor sunt modelate în copilărie având în vedere deprinderile sănătoase, stăpânirea de sine şi cumpătarea, influenta lor în societate va fi ca atare. Dacă sunt lăsaţi neînvăţaţi şi necontrolaţi, iar urmarea va fi încăpăţânarea, îndărătnicia, necumpătarea în pofte şi pasiuni, la fel va fi şi influenta lor în societatea în formare. 2 Prieteniile pe care le cultivă acum tinerii, obiceiurile pe care le formează şi principiile pe care le adoptă ei acum constituie indicatorul stării societăţii pentru anii care vin. Un colt de cer. Căminul ar trebui să fie ceea ce implică acest cuvânt. Ar trebui să fie un mic colt de cer pe pământ, un loc în care sentimentele să fie cultivate cu grijă, şi nu înăbuşite. Fericirea noastră depinde de felul în care cultivăm dragostea, împreuna simţire şi adevărata curtoazie unii fată de alţii. 3           Un colt de cer este acel cămin în care domneşte Duhul lui Dumnezeu. Dacă este împlinită voinţa lui Dumnezeu, soţul şi sotia se vor respecta reciproc şi vor cultiva iubirea şi încrederea. 4           Importanta atmosferei din cămin. Atmosfera pe care o degajă tatii şi mamele umple întreaga casă şi este simţită în fiecare domeniu al căminului. 5           Părinţii creează într-o mare măsură atmosfera din cadrul cercului familiei, iar atunci când există neînţelegeri între tată şi mamă, copiii devin părtaşi aceluiaşi spirit. Faceţi ca atmosfera căminului vostru să fie înmiresmată de grijă şi atenţie duioasă. Dacă v-aţi înstrăinat unii de alţii şi ati dat greş în a fi creştini după cum cere Biblia, convertiţi-vă din nou; deoarece caracterul pe care îl aveţi în timpul de probă va fi caracterul pe care îl veţi avea la venirea Domnului Hristos. Dacă vrei să fii un sfânt în ceruri, trebuie să fii sfânt şi pe pământ. Trăsăturile de caracter pe care le cultivi în viaţa nu vor fi schimbate prin moarte sau înviere. Vei ieşi din mormânt cu aceeaşi dispoziţie pe care ai avut-o în căminul tău şi în societate. Domnul Isus nu ne schimbă caracterul la venirea Sa. Lucrarea de transformare trebuie făcută acum. Viaţa noastră de zi cu zi determină destinul nostru. 6           Să fie o atmosferă curată. Fiecare cămin creştin ar trebui să aibă reguli; iar părinţii ar trebui să le ofere copiilor lor, prin cuvinte şi purtarea lor unul fată de celălalt, un exemplu viu, desăvârşit, pentru ceea ce doresc ca ei să fie. Curăţie în vorbire şi adevărată curtoazie creştină trebuie puse în practică în mod continuu. Învăţaţi-i pe copii şi pe tineri să se preţuiască pe ei înşişi, să fie credincioşi lui Dumnezeu, loiali principiilor; învăţaţi-i să respecte şi să se supună Legii lui Dumnezeu. Aceste principii le vor coordona vieţile şi vor fi puse în practică în prieteniile pe care le formează. Ele vor crea o atmosferă curată – care-i va influenta şi încuraja pe cei slabi, pe calea spre ceruri. Faceţi ca fiecare lecţie să fie înălţătoare, nobilă şi atunci nu vă va fi ruşine să vă întâlniţi, la judecată, cu ceea ce este înregistrat în cărţile din ceruri. Copiii care primesc acest fel de educaţie vor fi pregătiţi pentru a ocupa locuri de răspundere şi, prin sfat şi exemplu, îi vor ajuta continuu pe alţii să facă ceea ce este bine. Cei ale căror simţuri morale nu s-au tocit vor aprecia principiile drepte; ei îşi vor evalua just darurile naturale şi îşi vor folosi cel mai bine puterile fizice, mintale şi morale. Aceste suflete sunt puternic fortificate împotriva ispitei; ele sunt împrejmuite de un zid ce nu poate fi dărâmat uşor. Dumnezeu doreşte ca familiile noastre să fie simboluri ale familiei cereşti. Fie ca părinţii şi copiii să aibă în minte acest lucru în fiecare zi, raportându-se unii la alţii ca membri ai familiei lui Dumnezeu. Atunci vieţile lor vor constitui pentru lume o pildă de ceea ce pot fi familiile care l iubesc pe Dumnezeu şi păzesc poruncile Sale. Domnul Hristos va fi înălţat; pacea Sa, harul Său şi dragostea Sa vor pătrunde în cercul familiei ca un parfum preţios. 8           Multe lucruri depind de tată şi de mamă. Ei trebuie să fie hotărâţi, şi totodată buni, în disciplina folosită şi să lucreze cu toată seriozitatea pentru a avea o gospodărie ordonată şi curată, pentru ca îngerii cereşti să fie atraşi cu pacea şi influenta lor înmiresmată. 9           Căminul să fie luminos şi fericit. Să nu uitaţi niciodată că vă veţi face căminul luminos şi fericit pentru dumneavoastră şi copiii dumneavoastră, cultivând însuşirile Mântuitorului. Dacăl veţi aduce pe Domnul Hristos în cămin, veţi deosebi binele de rău. Veţi fi în stare să vă ajutaţi copiii să fie arbori ai neprihănirii ce poartă roadele Duhului. 10           Pot veni necazuri, însă acestea sunt partea omenirii. Lăsaţi ca pacea, mulţumirea şi dragostea să păstreze strălucirea soarelui în inimă chiar dacă ziua este înnegurată. 11           Căminul poate fi modest, însă poate fi întotdeauna un loc al cuvintelor prietenoase şi al faptelor bune, un loc în care curtoazia şi iubirea sunt oaspeţi permanenţi. 12           Puneţi în aplicare regulile casei cu înţelepciune şi dragoste, nu cu un toiag de fier. Copiii vor răspunde cu o ascultare binevoitoare regulilor de acest fel. Apreciaţi-i pe copii ori de câte ori aveţi ocazia. Faceţi-le viaţa cât se poate de fericită. Păstraţi pământul inimii afânat cu manifestări de iubire şi afecţiune, pregătindu-l astfel pentru sămânţă adevărului. Amintiţi-vă că Domnul dă pământului nu numai nori şi ploaie, dar şi frumosul şi binefăcătorul soare care face ca sămânţa să răsară şi florile să iasă din muguri. Aduceţi-vă aminte că nu doar de reproşuri şi corectare au nevoie copiii voştri, ci şi de încurajare şi laudă, plăcută rază de soare a cuvintelor amabile. 13           Nu trebuie să fie ceartă în cămin. "Înţelepciunea care vine de sus este întâi curată, apoi pasnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roduri bune, fără părtinire, nefăţarnica." (Iacov 3, 17) 14           Legături duioase, care consolidează. Legătura familială este cea mai strânsă, cea mai duioasă şi cea mai sfântă dintre toate legăturile de pe pământ. A fost desemnată spre a fi o binecuvântare pentru omenire. Şi este cu adevărat o binecuvântare ori de câte ori se păşeşte în legământul căsătoriei în mod inteligent, cu teamă de Dumnezeu şi ţinând seama în mod corespunzător de responsabilităţile implicate. 15

Textul din Scriptură, care mai presus de toate celelalte a fost temelia şi pivotul central al credinţei advente, a fost acesta: "Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi sfântul Locaş va fi curăţit". (Dan. 8,14). Acestea fuseseră cuvintele cunoscute de toţi credincioşii apropiatei reveniri a Domnului. Pe buzele a mii de oameni era repetată această profeţie ca un cuvânt de ordine al credinţei lor. Toţi simţeau că de evenimentele prezise aici depindeau cele mai strălucite aşteptări şi cele mai scumpe nădejdi. Aceste zile profetice fuseseră arătate ca încheindu-se în toamna anului 1844. La fel cu restul lumii creştine, adventiştii susţineau atunci că pământul sau o parte din el era sanctuarul. Astfel, ei înţelegeau că curăţirea sanctuarului însemna curăţirea pământului prin focul zilei de pe urmă şi că aceasta urma să aibă loc la a doua venire. De aici s-a tras concluzia că Hristos urma să vină pe pământ în anul 1844. Dar timpul stabilit trecuse şi Domnul nu Se arătase. Credincioşii ştiau că Cuvântul lui Dumnezeu nu greşeşte. Atunci interpretarea lor trebuie că era greşită; dar unde era greşeala? Mulţi au tăiat nodul dificultăţilor, negând că cele 2300 de zile se încheiau în anul 1844. Şi nu puteau aduce nici o dovadă în susţinerea lor decât faptul că Hristos n-a venit la data când L-au aşteptat. Ei susţineau că dacă zilele profetice s-ar fi sfârşit în anul 1844, Hristos ar fi trebuit să curăţească sanctuarul, curăţind pământul prin foc; şi că, dacă n-a venit, însemnează că profeţia nu s-a încheiat atunci. Primirea acestei păreri însemna renunţarea la calculul anterior al perioadelor profetice. Dar se constatase temeinic că cele 2300 de zile începuseră atunci când a intrat în vigoare decretul lui Artaxerxe, cu privire la refacerea şi clădirea Ierusalimului în toamna anului 457 în. Hr. Luând această dată ca punct de plecare, se vedea o armonie desăvârşită în aplicarea tuturor evenimentelor prezise în explicarea acelei perioade din Daniel 9,25-27. Şaşezeci şi nouă de săptămâni, adică primii 483 de ani din cei 2300 urmau să ajungă până la Mesia, Cel Uns; iar botezul lui Hristos şi ungerea cu Duhul Sfânt, în anul 27 d. Hr., împlinea exact specificarea făcută. La mijlocul săptămânii a 70-a, Mesia urma să fie omorât. La trei ani şi jumătate de la botezul Său, Hristos a fost răstignit, adică în primăvara anului 31 d. Hr. Astfel, cele şaptezeci de săptămâni sau 490 de ani erau rezervate pentru Iudei. La încheierea acestei perioade, naţiunea a sigilat lepădarea lui Hristos prin persecutarea ucenicilor Săi, iar apostolii s-au îndreptat către Neamuri la anul 34 d. Hr. Primii 490 de ani din cei 2300 fiind încheiaţi atunci, mai rămâneau 1810 ani. Şi începând cu anul 34 d. Hr., cei 1810 ani se terminau şi ei în 1844. "Apoi, a spus îngerul, Sfântul Locaş va fi curăţit". În modul acesta, toate prevederile anterioare ale profeţiei se împliniseră indiscutabil la timpul stabilit. În acest calcul, totul era lămurit şi armonios, în afară de faptul că nu s-a văzut nici un eveniment petrecându-se în anul 1844 care să corespundă curăţirii sanctuarului. Dar a tăgădui că zilele s-au sfârşit la data aceea însemna să se arunce confuzie asupra întregii probleme şi să se renunţe la poziţiile care fuseseră stabilite prin împlinirea fără greş a profeţiei. Însă Dumnezeu condusese pe poporul Său în marea mişcare adventă, puterea şi slava Sa însoţiseră lucrarea şi El nu putea îngădui ca ea să se încheie în întuneric şi în dezamăgire sau să fie socotită o agitaţie rătăcită şi fanatică. El nu avea să lase Cuvântul Său acoperit de îndoială şi nesiguranţă. Cu toate că mulţi renunţaseră la calculul de mai înainte al perioadelor profetice şi negau concepţia corectă a mişcării întemeiată pe ea, alţii nu erau dispuşi să renunţe la punctele de credinţă şi la o experienţă care erau susţinute de Scripturi şi de mărturiile Duhului lui Dumnezeu. Aceştia erau convinşi că au adoptat principii sănătoase de interpretare în studiul lor cu privire la profeţii şi că era de datoria lor să ţină la aceste adevăruri deja descoperite, continuând acelaşi drum de cercetare biblică. Cu rugăciuni stăruitoare, ei au revizuit poziţia lor şi au studiat Scripturile ca să descopere greşeala făcută. Şi pentru că n-au văzut nici o greşeală în calculul lor cu privire la perioadele profetice, au fost conduşi să examineze mai atent subiectul sanctuarului. În cercetarea lor, au descoperit că nu există nici o dovadă în Scripturi care să susţină concepţia populară că pământul este sanctuarul; dar au găsit în Biblie o explicaţie a subiectului sanctuarului, despre natura lui, despre locul aşezării sale şi serviciile din el. Mărturia scriitorilor sfinţi era atât de clară şi completă, încât clarificarea problemei era mai presus de orice îndoială. Apostolul Pavel în Epistola către Evrei spune: "Legământul dintâi avea şi el porunci privitoare la slujba dumnezeiască şi la un locaş pământesc de închinare. În adevăr, s-a făcut un cort. În partea dinainte, numită "Locul Sfânt", era sfeşnicul, masa şi pâinile pentru punerea înaintea Domnului; după perdeaua a doua se afla partea cortului care se chema "Locul prea Sfânt". El avea un altar de aur pentru tămâie şi chivotul legământului, ferecat peste tot cu aur. În chivot era un vas de aur cu mană, toiagul lui Aaron, care înfrunzise şi tablele legământului. Deasupra erau heruvimii slavei, care acopereau capacul ispăşirii cu umbra lor". (Evrei 9:l-5).

Încă de la începutul luptei celei mari din ceruri, scopul Satanei a fost să distrugă Legea lui Dumnezeu. Tocmai pentru a aduce la îndeplinire lucrul acesta s-a răsculat împotriva Creatorului şi, cu toate că a fost aruncat din cer, a continuat aceeaşi luptă pe pământ. Ţinta pe care a urmărit-o neabătut a fost să amăgească pe oameni şi să-i determine să calce Legea lui Dumnezeu. Lucrul acesta s-a realizat fie prin lepădarea Legii în întregime, fie prin lepădarea unuia dintre principiile ei, dar consecinţa va fi în cele din urmă aceeaşi. Cine calcă "o singură poruncă" manifestă dispreţ pentru toată Legea; influenţa şi exemplul lui sunt de partea neascultării; el "se face vinovat de toate". (Iacov 2,10). Căutând să arunce dispreţ asupra statutelor divine, Satana a pervertit învăţăturile Bibliei iar aceste rătăciri au fost astfel încorporate în credinţa mulţimilor care mărturisesc a crede în Scriptură. Ultima mare luptă dintre adevăr şi rătăcire nu este decât bătălia finală a unei controverse îndelungate cu privire la Legea lui Dumnezeu. În această luptă intrăm acum – o luptă între legile oamenilor şi preceptele lui Iehova, între religia Bibliei şi religia fabulelor şi a tradiţiei. Factorii care se vor uni împotriva adevărului şi dreptăţii în această luptă sunt acum la lucru. Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu, care ne-a fost dat cu preţul atâtor suferinţe şi sânge, este prea puţin preţuit. Biblia este la îndemâna tuturor, dar sunt puţini aceia care o primesc în adevăr ca fiind călăuza vieţii. Necredinţa predomină într-o proporţie alarmantă, nu numai în lume, dar chiar şi în biserică. Mulţi au ajuns să combată chiar învăţăturile care constituie înşişi stâlpii credinţei creştine. Faptele mari ale creaţiunii, aşa cum sunt prezentate de scriitorii inspiraţi, căderea omului, ispăşirea, perpetuitatea Legii lui Dumnezeu, sunt practic lepădate, fie cu totul, fie în parte, de o mare parte din lumea zisă creştină. Mii de oameni care se mândresc cu înţelepciunea şi cu independenţa lor, socotesc ca o dovadă de slăbiciune a-şi pune cineva încrederea în Biblie; ei socotesc ca o dovadă de talent superior şi cultură să găsească greşeli în Scripturi, să denatureze şi să nege cele mai importante adevăruri ale ei. Mulţi predicatori învaţă poporul şi mulţi profesori şi învăţători îşi instruiesc studenţii că Legea lui Dumnezeu a fost schimbată sau desfiinţată; iar aceia care privesc cerinţele ei ca fiind încă valabile, că trebuie ascultate literal, sunt socotiţi ca meritând numai batjocură sau dispreţ. Lepădând adevărul, oamenii leapădă pe Autorul lui. Călcând Legea lui Dumnezeu, ei leapădă autoritatea Legiuitorului. Este tot atât de uşor a face un idol din învăţăturile şi teoriile rătăcite, cum este a modela un idol din lemn sau din piatră. Reprezentând greşit atributele lui Dumnezeu, Satana îi conduce pe oameni să-şi imagineze într-un fel neadevărat caracterul Lui. În viaţa multora, un idol filosofic este întronat în locul lui Iehova; în timp ce viul Dumnezeu, aşa cum este descoperit în Cuvântul Său, în Hristos şi în lucrările creaţiunii, este slujit doar de puţini. Mii de oameni zeifică natura, în timp ce leapădă pe Dumnezeul naturii. Deşi într-o formă diferită, idolatria există în lumea creştină de astăzi în mod tot atât de real, cum exista în vechiul Israel din zilele lui Ilie. Dumnezeul multora dintre pretinşii oameni înţelepţi, filosofi, poeţi, politicieni, ziarişti – dumnezeul cercurilor rafinate mondene, al multor colegii şi universităţi, chiar şi al unor instituţii teologice – este doar cu puţin mai bun decât Baal, zeul soare al Feniciei. Nici o rătăcire primită de lumea creştină nu se ridică cu mai multă îndrăzneală împotriva autorităţii Cerului, niciuna nu este mai opusă dictatelor raţiunii, niciuna nu este mai ucigătoare în consecinţele ei, decât învăţătura modernă care câştigă teren atât de repede, că Legea lui Dumnezeu nu mai este obligatorie pentru oameni. Fiecare popor îşi are legile lui, care cer respect şi ascultare; nici o guvernare nu poate exista fără ele; dar se poate concepe ca Făcătorul cerurilor şi al pământului să nu aibă nici o lege care să guverneze fiinţele pe care le-a făcut? Să presupunem că predicatori proeminenţi ar învăţa în mod public că legile care guvernează ţara lor şi ocrotesc drepturile cetăţenilor ei n-ar fi obligatorii – că ele restrâng libertatea oamenilor şi de aceea n-ar trebui să fie ascultate; cât timp ar mai fi îngăduiţi astfel de oameni la amvon? Dar este oare o jignire mai gravă să dispreţuieşti legile statelor şi ale popoarelor decât să calci acele precepte divine care sunt temelia oricărei guvernări? Ar fi cu mult mai potrivit pentru naţiuni să-şi abroge legile şi să îngăduie oamenilor să facă ce le place, decât pentru Conducătorul universului să-Şi anuleze Legea şi să lase lumea fără o măsură care să condamne pe vinovat sau să îndreptăţească pe cel ascultător. Dorim să cunoaştem rezultatele anulării Legii lui Dumnezeu? Experienţa a fost încercată. Teribile au fost scenele care au avut loc în Franţa atunci când ateismul a devenit puterea stăpânitoare. S-a demonstrat atunci înaintea lumii că a lepăda restricţiile pe care Dumnezeu le-a impus înseamnă primirea conducerii celui mai crud dintre tirani. Când măsura dreptăţii este îndepărtată, se deschide calea pentru prinţul întunericului de a-şi întemeia puterea pe pământ. Oriunde preceptele divine sunt lepădate, păcatul încetează să mai fie privit ca păcat iar neprihănirea nu este de dorit. Aceia care refuză să se supună guvernării lui Dumnezeu sunt cu totul nepregătiţi pentru a se conduce pe ei înşişi. Prin învăţăturile lor vătămătoare este sădit spiritul de nesupunere în inimile copiilor şi ale tineretului, care din fire nu suportă să fie controlaţi; şi ca urmare va fi o societate nelegiuită şi imorală. În timp ce-şi bat joc de credulitatea acelora care ascultă de cerinţele lui Dumnezeu, mulţimile primesc cu uşurinţă amăgirile Satanei. Ei dau frâu liber plăcerii şi practică păcatele care au adus judecăţile asupra păgânilor. Aceia care învaţă pe oameni să privească cu uşurinţă poruncile lui Dumnezeu, seamănă neascultare pentru a culege neascultare. Să fie date la o parte restricţiile impuse de Legea divină şi atunci legile omeneşti vor fi în curând neluate în seamă. Din cauză că Dumnezeu interzice practicile necinstite, lăcomia, minciuna şi înşelăciunea, oamenii sunt gata să calce principiile Sale pe care le socotesc ca o piedică în calea prosperităţii lor pământeşti; dar urmările îndepărtării acestor precepte ar fi de aşa natură încât nu se pot anticipa. Dacă legea n-ar fi obligatorie, de ce să mai fie teama de a o călca? Proprietatea n-ar mai fi sigură. Oamenii ar lua bunurile aproapelui prin violenţă, iar cel mai tare ar deveni cel mai bogat. Nici viaţa n-ar mai fi respectată. Legământul căsătoriei n-ar mai sta ca o fortăreaţă sfântă pentru ocrotirea familiei. Cine ar avea puterea, dacă ar dori, ar putea lua nevasta aproapelui prin violenţă. Porunca a cincea ar fi îndepărtată împreună cu a patra. Copiii nu s-ar sfii să ia viaţa părinţilor lor dacă, făcând aşa, şi-ar putea împlini dorinţa inimii lor stricate. Lumea civilizată ar deveni o hoardă de hoţi şi asasini; iar pacea, liniştea şi fericirea ar fi alungate de pe pământ. Deja învăţătura că oamenii sunt eliberaţi de ascultarea de cerinţele lui Dumnezeu a slăbit puterea obligaţiei morale şi a deschis stăvilarele nelegiuirii asupra lumii. Nelegiuirea, risipa şi corupţia se revarsă peste noi ca un val copleşitor. În familie, Satana este la lucru. Steagul lui flutură chiar şi în căminele zise creştine. Gelozia, bănuielile, făţărnicia, înstrăinarea, rivalitatea, cearta, trădarea încrederii sacre, îngăduirea poftei se află acolo. Întregul sistem de principii şi de învăţături religioase, care ar trebui să constituie temelia şi structura vieţii sociale, pare a fi un edificiu gata să se prăbuşească în ruină. Criminalii cei mai josnici, când sunt aruncaţi în închisoare pentru abaterile lor, sunt făcuţi adesea obiectul atenţiilor şi darurilor ca şi când ar fi obţinut o distincţie de invidiat. Se acordă o mare publicitate caracterului şi crimelor lor. Presa publică amănunte revoltătoare cu privire la vicii, iniţiind în felul acesta şi pe alţii în practicarea înşelătoriei, furtului şi a crimei; iar Satana tresaltă pentru succesele planurilor lui diabolice. Pasiunea nebunească a viciului, violenţa cu care se i-a viaţa, creşterea teribilă a necumpătării şi a nelegiuirii de orice fel şi peste orice măsură, trebuie să îi trezească pe toţi aceia care se tem de Dumnezeu, să se întrebe ce se poate face pentru a opri valul răului. Curţile de justiţie sunt corupte. Conducătorii sunt mânaţi de dorinţe după câştig şi de iubire de plăceri senzuale. Necumpătarea a întunecat facultăţile multora, aşa încât Satana are aproape stăpânire deplină asupra lor. Juriştii sunt pervertiţi, mituiţi, înşelaţi. Beţia şi petrecerile, pasiunea, invidia, necinstea de orice fel, sunt prezente printre aceia care administrează legile. "Adevărul s-a poticnit în piaţa de obşte şi neprihănirea nu poate să se apropie." (Is. 59,14). Nelegiuirea şi întunericul spiritual care au stăpânit în timpul supremaţiei Romei, au fost urmarea inevitabilă a suprimării Scripturilor; dar unde trebuie căutată cauza necredinţei larg răspândite, a lepădării Legii lui Dumnezeu şi a stricăciunii care este legată de acestea, în lumina deplină a iluminării Evangheliei într-un veac de libertate religioasă? Acum, pentru că Satana nu mai poate ţine lumea sub stăpânirea lui prin interzicerea Scripturilor, el recurge la alte mijloace pentru a-şi atinge acelaşi scop. Distrugerea credinţei în Biblie slujeşte scopului lui tot aşa de bine ca şi distrugerea Bibliei însăşi. Prin introducerea ideii că Legea lui Dumnezeu nu este obligatorie, în realitate el conduce pe oameni să o calce ca şi când ar fi întru totul necunoscători ai preceptelor ei. Şi acum, ca şi în veacurile trecute, el a lucrat prin biserică pentru a-şi realiza planurile. Organizaţiile religioase din timpul nostru au refuzat să asculte adevărurile nepopulare descoperite clar în Scripturi şi combătându-le, ele au adoptat interpretări şi au luat poziţii care au semănat pe o scară largă seminţele necredinţei. Acceptând rătăcirea papală despre nemurirea naturală a sufletului şi conştienţa omului în moarte, ele au lepădat singura apărare împotriva amăgirilor spiritismului. Învăţătura cu privire la chinurile veşnice a condus pe mulţi să nu mai creadă în Biblie. Şi când cuvintele poruncii a patra sunt susţinute înaintea oamenilor, se descoperă că este poruncită păzirea Sabatului zilei a şaptea; şi ca singură cale de a se elibera de o datorie pe care nu sunt gata să o îndeplinească, mulţi învăţători populari declară că Legea lui Dumnezeu nu mai este obligatorie. În felul acesta ei leapădă Legea şi odată cu ea şi Sabatul. Când lucrarea pentru reforma Sabatului se extinde, această lepădare a Legii divine, pentru a evita cerinţele poruncii a patra, va deveni aproape generală. Învăţăturile conducătorilor religiei au deschis uşa către necredinţă, către spiritism şi către dispreţuirea Legii sfinte a lui Dumnezeu; şi asupra acestor conducători zace o răspundere grozavă pentru nelegiuirea care există în lumea creştină. Şi cu toate acestea chiar această categorie de oameni susţine că răspândirea rapidă a stricăciunii se datoreşte în mare măsură profanării aşa numitului "Sabat creştin" şi că impunerea păzirii duminicii ar reface într-o mare măsură morala societăţii. Această susţinere este accentuată îndeosebi în America, unde învăţătura cu privire la Sabatul cel adevărat a fost predicată pe scară largă. Aici lucrarea de cumpătare, una dintre cele mai proeminente şi importante reforme morale, este adesea combinată cu mişcarea duminicală, iar apărătorii acesteia de pe urmă se prezintă ca unii care lucrează pentru promovarea celor mai înalte interese ale societăţii. Aceia care refuză să se unească cu ei sunt denunţaţi ca fiind duşmanii reformei şi ai cumpătării. Dar faptul că mişcarea către întemeierea rătăcirii este unită cu o lucrare care este bună în ea însăşi, nu este un argument în favoarea rătăcirii. Putem ascunde otrava amestecând-o cu o hrană sănătoasă, dar nu-i putem schimba natura. Din contră, devine şi mai primejdioasă şi este mai uşor de luat de către cei neavizaţi. Unul din planurile lui Satana este să amestece suficient adevăr cu rătăcirea pentru a o face plauzibilă. Conducătorii mişcării duminicale pot pleda pentru reforme de care oamenii au nevoie, principii care sunt în armonie cu Biblia; şi cu toate acestea, dacă împreună cu ele se află şi o cerinţă care este contrară Legii lui Dumnezeu, slujitorii Lui nu se pot uni cu ei. Nimic nu le poate justifica punerea de o parte a poruncilor lui Dumnezeu în schimbul preceptelor oamenilor. Prin cele două rătăciri mari, nemurirea sufletului şi sfinţirea duminicii, Satana va aduce pe oameni în robia amăgirilor sale. În timp ce prima pune temelia pentru spiritism, ultima creează o legătură de simpatie cu Roma. Protestanţii din Statele Unite se vor afla în primele rânduri pentru a întinde mâna peste abis şi a prinde mâna spiritismului; ei vor trece peste abis pentru a da mâna cu puterea romană; şi sub influenţa acestei întreite uniri, această ţară va merge pe urmele Romei pentru a călca în picioare drepturile conştiinţei. Deoarece spiritismul imită din ce în ce mai mult pretinsul creştinism, el are o putere mai mare să amăgească şi să încurce. După concepţia actuală, chiar şi Satana s-a convertit. El va apărea sub forma unui înger de lumină. Prin intermediul spiritismului vor fi făcute miracole, bolnavii vor fi vindecaţi şi vor fi înfăptuite multe minuni de necontestat. Şi pentru că duhurile vor mărturisi credinţa în Biblie şi vor da pe faţă respect pentru instituţiile bisericii, lucrarea lor va fi socotită ca o manifestare a puterii divine. Linia de deosebire dintre creştinii cu numele şi cei nelegiuiţi abia se mai distinge astăzi. Membrii bisericii iubesc ce iubeşte lumea şi sunt gata să se unească cu ea, iar Satana este hotărât să-i unească într-o singură organizaţie şi în felul acesta să-şi întărească puterea, aruncându-i în rândurile spiritismului. Papistaşii, care se laudă cu minunile, ca fiind un semn sigur al adevăratei biserici, vor fi amăgiţi cu uşurinţă de această putere făcătoare de minuni; iar protestanţii care au lepădat scutul adevărului, vor fi amăgiţi şi ei. Papistaşii, protestanţii şi cei lumeşti vor primi în egală măsură o formă de evlavie fără putere şi vor vedea în această unire o mare mişcare pentru pocăinţa lumii întregi şi pentru inaugurarea mileniului mult aşteptat. Prin spiritism, Satana apare ca un binefăcător al omenirii, vindecând bolile oamenilor şi pretinzând că aduce o ordine nouă şi un sistem mai înalt de credinţă religioasă; dar în acelaşi timp lucrează ca un nimicitor. Ispitele lui duc mulţimile la ruină. Necumpătarea detronează raţiunea, urmează îngăduinţa senzuală, lupta şi vărsarea de sânge. Satana găseşte plăcere în război, căci el provoacă pasiunile cele mai rele ale sufletului şi apoi îşi aruncă pentru veşnicie victimele cufundate în viciu şi în sânge. Ţinta lui este să provoace popoarele la război unul împotriva altuia, pentru că în felul acesta poate îndepărta minţile oamenilor de la lucrarea de pregătire pentru a sta în ziua lui Dumnezeu. Satana lucrează şi prin elementele naturii pentru a-şi strânge secerişul de suflete nepregătite. El a studiat secretele laboratoarelor naturii şi îşi foloseşte toată puterea pentru a dirija aceste elemente ale naturii atât cât îi îngăduie Dumnezeu. Când i s-a îngăduit să-l chinuiască pe Iov, cât de repede au fost distruse turmele, cirezile, robii, casele, copiii, un necaz venind după altul într-o clipă. Dumnezeu este Acela care ocroteşte făpturile Sale şi le înconjoară pentru a le feri de puterea distrugătorului. Dar lumea creştină a dovedit dispreţ faţă de Legea lui Iehova; Domnul însă va face exact ceea ce a spus – Îşi va retrage binecuvântările de pe pământ şi-Şi va îndepărta grija Sa ocrotitoare de la aceia care se răscoală împotriva Legii Sale şi care îi învaţă şi îi obligă şi pe alţii să facă la fel. Satana are stăpânire peste toţi aceia pe care Dumnezeu nu-i păzeşte în mod deosebit. El va favoriza şi va face pe unii să prospere pentru ca să-i aducă la îndeplinire planurile lui şi va aduce necazuri peste alţii, făcând pe oameni să creadă că Dumnezeu este Acela care-i chinuieşte. În timp ce va apărea înaintea copiilor oamenilor ca un medic mare care le poate vindeca bolile, el le va aduce boală şi dezastru, până acolo încât oraşele populate să fie aduse în stare de ruină şi părăsire. Chiar acum el este la lucru. În accidente şi calamităţi pe mare şi pe uscat, în marile conflagraţii, în furtuni grozave şi în uragane pustiitoare, inundaţii, cicloane, valuri uriaşe şi cutremure, în toate locurile şi în mii de forme, Satana îşi exercită puterea. El distruge recolta gata de recoltat şi ca urmare vine foametea şi suferinţa. El face ca aerul să fie poluat de moarte şi mii de oameni pier din cauza epidemiilor. Aceste calamităţi vor deveni din ce în ce mai frecvente şi mai dezastruoase. Distrugerea va veni asupra oamenilor şi a animalelor. "Ţara este tristă, sleită de puteri; locuitorii sunt mâhniţi şi tânjesc; ţara a fost spurcată de locuitorii ei; ei călcau legile, nu ţineau poruncile şi rupeau legământul cel veşnic!" (Is. 24,4.5). Şi atunci amăgitorul cel mare îi va convinge pe oameni că aceia care slujesc lui Dumnezeu provoacă toate aceste rele. Clasa de oameni care a provocat dizgraţia cerului vor pune toate necazurile lor asupra acelora a căror ascultare de Legea lui Dumnezeu este o mustrare continuă pentru aceia care o calcă. Se va spune că oamenii insultă pe Dumnezeu prin călcarea sabatului duminical; că acest păcat a adus calamităţile care nu vor înceta până nu se va impune cu stricteţe păzirea duminicii; şi că aceia care susţin cerinţele poruncii a patra, distrugând prin aceasta respectul faţă de duminică, sunt tulburătorii poporului, împiedicând revenirea lor la favoarea divină şi la prosperitatea materială. În felul acesta, acuzaţia ridicată în vechime împotriva slujitorului lui Dumnezeu se va repeta pe criterii bine stabilite: "Abia a zărit Ahab pe Ilie şi i-a zis: "Tu eşti acela care nenoroceşti pe Israel?" Ilie a răspuns: "Nu eu nenorocesc pe Israel; ci tu şi casa tatălui tău, fiindcă aţi părăsit poruncile Domnului şi te-ai dus după Baali". (1 Regi 18,17.18). Când mânia oamenilor va fi provocată prin acuzaţii neadevărate, ei se vor urma faţă de trimişii lui Dumnezeu o cale foarte asemănătoare cu aceea pe care Israelul apostaziat a urmat-o în ceea ce privea pe Ilie. Puterea făcătoare de minuni dată pe faţă prin spiritism, îşi va exercita influenţa împotriva acelora care aleg să asculte de Dumnezeu mai mult decât de oameni. Comunicările din partea duhurilor vor declara că Dumnezeu le-a trimis pentru a convinge pe aceia care leapădă duminica de rătăcirea lor, afirmând că legile ţării trebuie ascultate ca fiind Legea lui Dumnezeu. Ele vor deplânge nelegiuirea cea mare din lume şi vor susţine mărturia învăţătorilor religioşi că starea morală decăzută este cauzată de necinstirea duminicii. Mare va fi indignarea împotriva tuturor acelora care refuză să accepte mărturia lor. Modul de procedare al Satanei în această luptă finală cu poporul lui Dumnezeu este acelaşi pe care l-a folosit la începutul marii controverse din ceruri. El pretindea a căuta să promoveze stabilitatea cârmuirii divine, în timp ce, în ascuns, depunea toate eforturile pentru a asigura răsturnarea ei. Şi astfel, chiar lucrarea pe care se străduia să o îndeplinească o punea în seama îngerilor credincioşi. Aceeaşi lucrare de amăgire a marcat istoria bisericii romane. Ea a susţinut că lucrează ca vicerege al Cerului, în timp ce a căutat să se înalţe mai presus de Dumnezeu şi să-l schimbe Legea. Sub conducerea Romei, aceia care au suferit moartea pentru credincioşia lor faţă de Evanghelie au fost denunţaţi ca răufăcători; au fost declaraţi a fi aliaţi ai Satanei; s-au folosit toate mijloacele posibile pentru a-i acoperi de ruşine, a-i face să apară în ochii oamenilor şi chiar în ochii lor ca cei mai odioşi criminali. Tot aşa va fi şi acum. În timp ce Satana caută să distrugă pe aceia care cinstesc Legea lui Dumnezeu, va face ca ei să fie acuzaţi de călcarea legii, ca oameni care dezonorează pe Dumnezeu şi aduc judecăţile Lui asupra lumii. Dumnezeu nu forţează niciodată voinţa sau conştiinţa; dar calea continuă a Satanei – pentru a câştiga stăpânire asupra acelora pe care nu-i poate amăgi altfel – este constrângerea şi cruzimea. Prin teamă sau frică el încearcă să stăpânească conştiinţa şi să-şi asigure închinarea. Pentru împlinirea acestui ţel, el lucrează prin autorităţile religioase şi pământeşti, mobilizându-le să impună legile omeneşti şi dispreţuind Legea lui Dumnezeu. Aceia care cinstesc Sabatul biblic vor fi denunţaţi ca vrăjmaşi ai legii şi ai ordinii, ca unii care calcă în picioare preceptele morale ale societăţii, provocând anarhie şi corupţie şi atrăgând judecăţile lui Dumnezeu asupra pământului. Stăruinţele lor de a nu-şi călca pe conştiinţă vor fi socotite ca încăpăţânare, îndărătnicie şi dispreţ faţă de autoritate. Ei vor fi acuzaţi de nemulţumire faţă de cârmuire. Predicatorii care contestă obligativitatea Legii divine vor prezenta de la amvoane datoria de a da ascultare autorităţilor civile ca fiind rânduite de Dumnezeu. În sălile legislative şi în curţile de judecată, păzitorii poruncilor lui Dumnezeu vor fi greşit reprezentaţi şi condamnaţi. O falsă interpretare va fi dată cuvintelor lor, iar asupra motivelor lor va fi pusă cea mai rea intenţie. Când bisericile protestante leapădă argumentele clare, scripturistice în apărarea Legii lui Dumnezeu, ele vor dori să aducă la tăcere pe aceia a căror credinţă n-o pot respinge cu ajutorul Bibliei. Cu toate că închid ochii faţă de acest fapt, ele adoptă acum o cale care va duce la prigonirea acelora care refuză în mod conştient să facă ceea ce face restul lumii creştine şi să recunoască pretenţiile sabatului papal. Demnitarii bisericii şi ai statului se vor uni pentru a corupe, a convinge sau pentru a constrânge toate clasele de oameni să cinstească duminica. Lipsa autorităţii divine va fi înlocuită cu decrete prigonitoare. Corupţia politică distruge iubirea de dreptate şi respectul pentru adevăr; chiar şi în America liberă, conducătorii şi legiuitorii, pentru a-şi asigura favoarea publică, se vor supune cererii populare după o lege care să impună păzirea duminicii. Libertatea de conştiinţă, plătită cu un sacrificiu atât de mare, nu va mai fi respectată. În conflictul care se apropie cu grăbire, vom vedea exemplificate cuvintelor profetului: "Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos". (Apoc. 12,17).                                                                           SFÂRŞIT

CUPRINS:           Prefaţă.           Pe coasta muntelui.           Fericirile.           Spiritualitatea legii.           Adevăratul motiv al slujirii.           Rugăciunea Domnului.           Nu judecând, ci lucrând.                 Prefaţă.           Predica de pe Munte este binecuvântarea cerului adresată lumii           — O voce de la tronul lui Dumnezeu. A fost dată oamenilor pentru a le fi legea datoriei şi lumina cerului, speranţa şi mângâierea lor în întristare, bucuria şi mângâierea lor în toate greutăţile şi căile vieţii.           Aici Marele Predicator, Învăţătorul Maestru rosteşte cuvintele pe care Tatăl I le-a dat să le vorbească.           Fericirile sunt salutul lui Hristos nu doar pentru cei care cred, ci pentru întreaga familie omenească. El pare să fi uitat pentru moment că era pe pământ şi nu în cer; şi El foloseşte salutul obişnuit în împărăţia luminii. Binecuvântările curg de pe buzele Sale ca revărsarea unui bogat râu de viaţă care a fost oprit multă vreme.           Hristos nu ne lasă în îndoială cu privire la trăsăturile de caracter pe care le va recunoaşte şi le va binecuvânta întotdeauna.           El Se întoarce de la cei favorizaţi din lumea aceasta spre aceia pe care aceştia îi desconsideră, binecuvântându-i pe toţi care primesc lumina şi viaţa Sa. Celor săraci cu duhul, celor blânzi, celor umili şi dispreţuiţi, celor prigoniţi El le deschide braţele Sale zicând: „Veniţi la Mine. Şi Eu vă voi da odihnă.” Domnul Isus poate să se uite la mizeria lumii fără o umbră de regret pentru că l-a creat pe om. În inima omenească El vede mai mult decât păcat, mai mult decât mizerie. În înţelepciunea şi iubirea Sa infinită El vede posibilităţile omenirii, înălţimea la care acesta poate ajunge. El ştie că, deşi fiinţele omeneşti au abuzat de îndurările pe care le-au primit şi au distrus demnitatea dată lor de Dumnezeu, totuşi Creatorul va fi slăvit în răscumpărarea lor.           Cuvintele pe care Hristos le-a rostit pe Muntele Fericirilor îşi păstrează puterea lor de-a lungul veacurilor. Fiecare propoziţie este o perlă din visteria adevărului. Principiile enunţate în acest discurs sunt valabile pentru toate veacurile şi toate clasele de oameni. Cu energie divină Hristos şi-a exprimat credinţa şi speranţa când numea o clasă de oameni după alta ca fiind fericite fiindcă şi-au format caractere drepte. Trăind viaţa dătătorului de viaţă, prin credinţă în El fiecare poate ajunge standardul prezentat în cuvintele Sale.           E. G. White.           Pe coasta muntelui.           Cu mai bine de paisprezece veacuri înainte de naşterea Domnului Isus în Betleem, copiii lui Israel s-au adunat în frumoasa vale a Sihemului şi, de pe munţii din ambele părţi, se auzeau glasurile preoţilor care vesteau binecuvântările şi blestemele, – „binecuvântarea dacă veţi asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru. Blestemul, dacă nu veţi asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru” (Deut. 11:27-28). Şi astfel, muntele de pe care au fost rostite cuvintele de binecuvântare a ajuns să fie cunoscut sub numele de Muntele Fericirilor. Dar cuvintele care au ajuns o binecuvântare pentru o lume păcătoasă şi trudită n-au fost rostite pe Garizim. Israel nu a atins idealul cel înalt, care-i fusese pus înainte. Altcineva decât Iosua trebuia să-l conducă pe poporul Său la adevărata odihnă a credinţei. Garizim nu mai este cunoscut ca Muntele Fericirilor, ci acel munte fără nume, de lângă lacul Ghenezaret, unde Isus a rostit cuvintele de binecuvântare în auzul ucenicilor Săi şi al mulţimii.           Să ne întoarcem cu imaginaţia la scena aceea şi, aşa cum stăm împreună cu ucenicii pe coasta muntelui, să pătrundem în simţămintele şi gândurile care le-au umplut inimile. Înţelegând ce însemnau cuvintele Domnului Isus pentru aceia care le auzeau, putem să vedem în ele o nouă viaţă şi frumuseţe şi să primim şi noi învăţăturile lor adânci.           Când Mântuitorul Şi-a început lucrarea de slujire, credinţa populară despre Mesia şi lucrarea Sa era de aşa natură, încât făcea ca poporul să fie cu totul nepregătit să-L primească. Spiritul 5 adevăratei devoţiuni se pierduse în tradiţii şi ceremonii, iar profeţiile fuseseră tâlcuite după dorinţa inimii trufaşe şi iubitoare de lume.           Iudeii aşteptau venirea Cuiva, nu ca un Mântuitor din păcat, ci ca un mare prinţ, care să aducă toate naţiunile sub stăpânirea Leului din seminţia lui Iuda. În zadar îi chemase Ioan Botezătorul, la pocăinţă cu puterea cercetătoare de inimi a profeţilor de pe vremuri.           În zadar li-L arătase el, lângă Iordan, pe Isus, ca Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii. Dumnezeu căuta să îndrepte inimile lor spre profeţia lui Isaia, care vorbea despre suferinţele Mântuitorului, dar ei nu voiau să asculte.           Dacă învăţătorii şi conducătorii lui Israel ar fi fost gata să se predea harului Său transformator, Isus ar fi făcut din ei reprezentanţii Săi în mijlocul oamenilor. În Iudea se vestise prima dată venirea Împărăţiei şi acolo se adresase chemarea la pocăinţă. Prin gestul izgonirii profanatorilor din templul din Ierusalim, Isus Se anunţase ca Mesia – Acela care avea să cureţe sufletul de întinăciunea păcatului şi să facă din poporul Său un templu sfânt pentru Domnul.      Dar conducătorii iudei nu voiau să se smerească şi să-L primească pe umilul Învăţător din Nazaret. Cu prilejul celei de-a doua vizite a Sa la Ierusalim, El a fost târât înaintea Sinedriului şi numai teama de norod i-a făcut pe aceşti demnitari să nu încerce să-i ia viaţa.