Karl May

Capitolul I – Rămăşagul.           Cine ar fi dorit să urmeze drumul obişnuit de la El Paso del Norte spre California, trecând peste Rio Colorado, trebuia să se abată înainte de a ajunge la Tucson, capitala Arizonei, pe la vechea misiune San Xavier del Bac, care se află la vreo nouă mile departe de Tucson.           Misiunea a fost înfiinţată încă din anul 1663 şi este adăpostită într-o clădire superbă care provoacă mirarea oricărui călător, deoarece descoperă în mijlocul sălbaticei Arizona un monument atât de impunător.           La fiecare colţ al clădirii se ridică o clopotniţă înaltă; frontonul e împodobit cu ornamentaţii bogate, capela principală are o turlă mare iar zidurile sunt acoperite de plante agăţătoare.           Misiunea e înconjurată în parte de un sat de indieni papagos, care numără vreo trei sute de locuitori. Aceşti papagos sunt oameni paşnici, muncitori şi recunoscători albilor pentru că le-au introdus instalaţii de apă, plantaţii de grâu, secară şi alte mijloace de hrană.           Din nenorocire, băştinaşii au avut mult de suferit de pe urma unor derbedei albi certaţi cu justiţia, care îşi găsiseră în Arizona un refugiu şi-şi făceau aici mendrele în voie.           Acest teritoriu, împrejmuit de munţi şi pustietăţi, nu avea aproape defel reprezentanţi de-ai justiţiei, aşa că fiecare făcea ce vroia, fără să-i fie frică de pedeapsă.           Drept e că în capitală se afla o garnizoană militară menită să vegheze asupra siguranţei publice, dar aceasta n-avea decât două companii de soldaţi, aproape nimic pentru o întindere de vreo 300 000 km2, soldaţii fiind bucuroşi să nu se amestece şi săi lase lumea în pace.           Această situaţie o ştiau cei pripăşiţi pe acolo, oameni în afara legii, şi-şi făceau de cap. Se asociau în bande întregi şi veneau până în apropierea Tucsonului, aşa că nimeni nu cuteza să plece de acasă decât înarmat până în dinţi.           La indienii papagos din Sau Xavier del Bac se stabilise un irlandez pe care cine ştie ce ispravă necinstită îl izgonise din ţara lui.           Îşi făcuse aici o prăvălie „cu de toate”, cum se lăuda el, dar în care nu puteai găsi altceva decât rachiu, o adevărată otravă. Reputaţia lui era din acelea că orice om de treabă se ferea să discute prea mult cu el.           Într-o frumoasă zi de aprilie, irlandezul stătea la o masă de lemn necioplit din faţa cocioabei lui botezată „prăvălie” şi părea să fie foarte rău dispus. Bătu cu luleaua în masă şi văzând că nu vine nimeni, strigă înfuriat:           — Ei, babo, eşti surdă? Adu brandy, dar repede, altminteri vin eu să-ţi ajut.           O negresă bătrână aduse o sticlă cu brandy din prăvălie şi-i umplu paharul. Îl dădu, pe gât, apoi îi făcu semn să toarne iar, zicând;           — Fir-ar a dracului de treabă! Nici un muşteriu pe ziua de astăzi. Afurisiţii ăştia nu vor să se deprindă cu băutura, dacă o merge tot aşa, dau faliment.           — Vine acu' muşterii, răspunse împăcuitor bătrâna.           — De unde ştii?           — Văzut eu.           — Unde?           — Dinspre Tubac.           — Zău? Cine?           — Nu ştii. Ochi bătrâni, nu vede bine. Călăreţi, multe călăreţi.           Irlandezul se sculă repede şi alergă în spatele casei, de unde putea vedea drumul care ducea la Tubac. Se întoarse apoi repede şi strigă bătrânei:           — Finderşii[1], ei sunt… tocmai doisprezece. Ăştia se pricep la băutură. Să umplem sticlele, cât mai multe sticle.           Dispărură amândoi în prăvălie. După câteva minute doisprezece călăreţi intrară în sat, se opriră în faţa cârciumii, descălecară şi aruncară frâul de gâtul cailor, care porniră liberi în galop.           Călăreţii erau oameni voinici, cu chipuri îndrăzneţe şi bine înarmaţi. Unii erau îmbrăcaţi în portul mexican, alţii păreau să fie de prin Statele Unite, după cum îi arăta chipul. Dar, de unde ar fi fost, niciunul din ei nu inspira încredere.           Începură să răcnească toţi odată; unul se duse la uşă, scoase revolverul de la brâu şi descarcă un glonţ în cârciumă, strigând:           — Ei, Paddy[2]! Aici eşti, măi? Ia fă-te încoa' cu otrava ta, mi s-a uscat gâtlejul de sete.           Cârciumarul apăru cu câte o sticlă plină la subsuoară şi douăsprezece pahare în amândouă mâinile. Puse paharele pe două mese alăturate, le umplu până sus şi răspunse zâmbind:           — Iacă-mă-s, domnilor. Ştiam că veniţi, v-a văzut băbuşca. Poftiţi beţi şi binecuvântată să vă fie intrarea în casa mea.           — Păstrează-ţi binecuvântarea, pungaşule bătrân. Doar dacă n-oi fi vrând să ne bată ceasul morţii. Ştie toată lumea că oricine bea din otrava ta se sinucide.           — Nu face nimic, master Buttler; cu a doua vă înviu eu. Nu ne-am văzut cam de mult. Ce afaceri aţi mai făcut în vremea asta? Bune, nu-i aşa?           — Bune pe dracu'! răspunse Buttler, dând paharul peste cap. Te miri ce şi mai nimic!           — Cum se poate! Tocmai voi? Şi eu care socoteam să facem o bună afacere pe ziua de astăzi…           — Adică să ne tragi pe sfoară ca întotdeauna, luându-ne prada aproape pe degeaba. Numai că acum n-am avut ce prăda. Afurisiţilor ăstora de piei roşii nu mai ai ce le lua şi dacă îţi scoate dracu' un alb în cale, vrea să-ţi scotocească el ţie buzunarele. Acuma a mai venit şi serviciul ăsta de siguranţă, fă aşa şi pe dincolo! Ce treabă au nemernicii ăştia să se amestece în afacerile noastre? Ce le pasă lor dacă avem noi poftă să culegem unde n-am semănat după cum n-au semănat nici ei. Au ajuns lucrurile până într-acolo încât să-ţi fie frică de câte ori treci pe lângă o tufă să nu te pomeneşti cu ţeava unui puşti oprindu-te în cale. Dar „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. Ne-am hotărât să spânzurăm pe oricine l-om bănui că face parte din acest afurisit Serviciu de Siguranţă. Văzut-ai dintr-ăştia pe aici?           — Hm! exclamă irlandezul. Prea mă credeţi atotştiutor… Crezi că poţi cunoaşte pe cineva după vârful nasului dacă e un copoi de-al poliţiei ori un tâlhar cinstit ca voi?

CAPITOLUL I.           PANTERA NEAGRA.           Pe la amiaza unei foarte călduroase zile de iunie, Dogfish, unul din cele mai mari vapoare de călători şi transporturi de mărfuri de pe Arkansas, înainta biciuind valurile fluviului cu roţile lui mari, prevăzute cu palete. Părăsise în dimineaţa aceea Little Rock şi se apropia acum de Lewisburg, unde urma să acosteze.           Zăpuşeala îi alungase pe călătorii mai înstăriţi în cabinele lor, iar majoritatea pasagerilor de pe punte se culcaseră jos, în dosul butoaielor, lăzilor şi altor colete ce le ofereau puţină umbră. Căpitanul dăduse ordin să se instaleze pentru aceşti călători, sub un umbrar de pânză, o tejghea cu tot felul de pahare şi de sticle cu băuturi tari şi pişcătoare, preparate pentru gâtlejuri şi limbi nu prea răsfăţate. Îndărătul acestei tejghele moţăia cu ochii închişi un chelner toropit de caniculă. De câte ori îşi deschidea însă pleoapele, îi scăpa printre buze o înjurătură sau un cuvânt mai grosolan. Pricina supărării sale era o ceată de vreo douăzeci de bărbaţi aşezaţi în cerc pe podea, în faţa tejghelei, care-şi treceau din mână-n mână păhărelul,cu zaruri. Miza era aşa-numitul drink, adică, la sfârşit, cel care pierdea trebuia să plătească fiecărui partener câte un rachiu. Prin urmare, chelnerul nu putea să tragă un pui de somn, aşa cum ar fi dorit. Oamenii aceştia desigur că nu se întâlniseră pentru prima oară aici, pe bord, căci purtarea le era foarte familiară şi din vorbele lor reieşea că se cunoşteau foarte bine. Spre deosebire de această intimitate, manifestau o anumită consideraţie faţă de unul dintre ei, căruia îi spuneau cornelul”, adică, în felul lor de a vorbi, „colonelul”.           Acesta era un bărbat înalt şi uscăţiv, cu obrazul bine ras şi trăsături dure, unghiulare, încadrate de o barbă olandeză, roşie şi aspră. Aceeaşi culoare o avea şi părul tuns scurt, cum se putea vedea, căci pălăria de pâslă, veche şi ponosită, şi-o lăsase pe ceafă. Purta nişte ghete grele, ţintuite, pantaloni de nanchin şi o bluză scurtă din acelaşi material. Vestă nu avea. În locul ei se ivea o cămaşă boţită, murdară, cu gulerul larg desfăcut, prin care se zărea pieptul lui gol, ars de soare. Şoldurile îi erau înfăşurate într-un şal cu ciucuri roşii, lăsând să se vadă mânerul unui cuţit şi tocurile a două pistoale. În spatele lui zăceau o puşcă destul de nouă şi o traistă de pânză cu două benzi ca să poată fi purtată în spinare.           Ceilalţi bărbaţi erau la fel de neîngrijiţi, şi de murdar îmbrăcaţi, însă de asemenea foarte bine înarmaţi. Nici unuia dintre ei nu i s-ar fi putut acorda de la prima vedere nici cea mai mică încredere. Jucau zaruri cu o adevărată pasiune şi-şi adresau tot timpul expresii atât de grosolane, încât un om cât de cât cumsecade desigur că n-ar fi stat nici un minut în preajma lor. Consumaseră în orice caz mai mult de un drink, căci obrajii le erau încinşi nu numai de bătaia soarelui, ci şi de pe urma rachiului.           Căpitanul părăsise puntea de comandă şi se dusese pe dunetă să dea instrucţiunile necesare şefului de echipaj. Acesta întrebă:           — Ce părere aveţi, „captam”, de indivizii ăia care dau acolo cu zarul? Mi se pare că sunt nişte boys pe care nu-ţi prea place să-i vezi pe bord.           — Cred şi eu! încuviinţă cel întrebat. E adevărat că s-au dat drept haversters 3 care merg în vest să se toc-           1 Karl May obişnuieşte să dea culoare locală întrebuinţând expresii din graiul popoarelor în mijlocul cărora îşi plasează aventurile, păstrând mai ales denumirile de grade şi titluri. În cazul cuvântului „cornel”, dă indicaţia eronată că ar fi o pronunţie stâlcită a cuvântului colonel.           2 Băieţi (în limba engleză în text).           3 Muncitori agricoli (în limba engleză în text).           mească la ferme în timpul recoltei, dar n-aş vrea să fiu eu acela căruia i-ar cere de lucru.           — Weâl, Sir! Cât despre mine, îi socotesc nişte veritabili tramps 1. Să sperăm că cel puţin pe bord or să fie liniştiţi!           — Nu i-aş sfătui să ne supere mai mult decât suntem obişnuiţi. Avem destui oameni în echipaj ca să-i putem azvlrli pe toţi în bătrânul, binecuvântatul Arkansas. De altfel, pregăteşte-te de acostare. În zece minute se va zări portul Lewisburg.           Căpitanul se întoarse pe punte spre a da comenzile necesare acostării.           Într-adevăr, peste puţin se iviră primele case ale oraşului pe care vaporul le salută cu un fluierat prelung de sirenă. De pe ponton se semnaliza că vasul urmează să mai primească încărcătură şi pasageri.           Între timp, pasagerii din interiorul vaporului începură să urce pe punte ca să se bucure de scurta întrerupere a acestei plictisitoare călătorii.           Nu li se oferea însă un spectacol prea distractiv.           Pe atunci, localitatea nu era nici pe departe atât de însemnată ca acum. La debarcader aştepta doar puţină lume: câţiva cască-gură. Se zăreau numai câteva lăzi şi colete care urmau să fie încărcate, iar numărul noilor călători ce urcau pe bord nu trecea de trei.           Unul dintre ei era un alb de statură înaltă, deosebit de puternic. Purta o barbă deasă şi neagră, dar atât de stufoasă încât nu i se vedeau decât ochii, nasul şi partea superioară a obrajilor. Pe cap purta o căciulă de biber veche, năpârlită de scurgerea anilor. Ar fi fost cu neputinţă să precizezi ce formă avusese iniţial. Pesemne că trecuse prin toate transformările posibile. Îmbrăcămintea bărbatului consta dintr-un pantalon şi un surtuc din pânză groasă de în cenuşiu. În chimirul lat, de piele, erau înfipte două revolvere, un cuţit şi mai multe lucruri mărunte, indispensabile unui adevărat westman. Mai poseda în plus o puşcă grea, cu două ţevi, de al cărei pat era agăţată o secure lungă.

Vol. 1 - CASTELUL RODRIGANDA    1. URMĂRIŢI DE COMANŞI.           Era în toamna anului 1847.           Pe Rio Grande del Norte aluneca încet o luntre uşoară, în care se aflau doi oameni de rase diferite. Unul din ei stătea la cârmă, pe când celălalt făcea din hârtie şi pulbere gloanţe pentru puşca lui cu două cocoaşe. Cel de la cârmă avea ochiul ager şi chipul îndrăzneţ al indianului. Dar şi altminteri se putea cunoaşte lămurit, după îmbrăcăminte, că făcea parte din rasa roşie. Purta o cămaşă de piele de vânătoare, pantaloni de piele împodobiţi cu ciucuri din părul duşmanilor biruiţi de el şi era încălţat cu mocasini cu talpa dublă. Celălalt, care stătea în partea din faţă a luntrei, era un alb. Înalt şi mlădios, deşi voinic şi bine legat, purta o barbă mare, blondă, care-îl prindea de minune; şi el era îmbrăcat cu pantaloni de piele vârâţi în cizme cu carâmb înalt şi o haină de vânătoare; gâtul gol şi capul acoperit cu o pălărie de pâslă, cu borurile late, care nu mai avea nici formă, nici culoare. Amândoi bărbaţii păreau să fie de aceeaşi vârstă – cel mult douăzeci şi opt de ani. Aveau la încălţăminte un fel de pinteni, semn că veniseră călări până la malul apei unde îşi întocmiseră luntrea ca să coboare râul numit Rio Grande. Pe când se lăsau ei duşi la vale de curent, auziră deodată un nechezat de cal. Efectul asupra lor fu fulgerător căci, până a nu se sfârşi nechezatul, se lăsară într-o clipită pe fundul luntrei, ca să nu poată fi văzuţi de pe mal.           — Sli, un cal! şopti indianul în limba apaşilor jicarilla.           — E departe de aici, fu de părere albul.           Mânară luntrea spre uscat; indianul coborî pe mal, iar albul rămase să-l aştepte.           Nu trecură decât vreo câteva minute şi-l văzu întorcându-se făţiş, în picioare, semn că nu exista nici o primejdie.           — Ei? întrebă albul.           — Am văzut un alb dormind după un tufiş.           — Da? Un vânător, probabil.           — N-avea decât un cuţit la brâu.           — Şi nimeni altul prin apropiere?           — N-am văzut pe nimeni.           — Bine, s,ă mergem într-acolo.           Albul sări din luntre şi o priponi de mal. Îşi luă pe urmă puşca, trase mai la vedere cele două revolvere de la brâu, ca să-i fie mai la-îndemână, şi porni după indian. Ajunseră repede la locul unde dormea omul. Văzură lângă el un cal priponit, înşeuat după chipul american. Individul purta nişte pantaloni lungi, un pulover, o cămaşă albă şi un surtuc albastru. În jurul mijlocului era încins cu un brâu galben în care stătea înfipt un cuţit; altă armă n-avea asupra lui. Îşi pusese pălăria lui mare de soare pe faţă ca să se apere de arşiţă. Omul dormea atât de adânc, încât nu simţi apropierea celor doi oameni.           — Scoală băiete, îi strigă albul zgâlţâindu-l de umăr.           Omul se trezi, sări iute în picioare şi trase cuţitul de la brâu.           — Ce dracu' vreţi de la mine? zbieră el buimăcit de somn.           — Mai întâi şi-ntâi să ne spui cine eşti.           — De ce?           — Hm! Pare-mi-se că ţi-e frică de indianul de colea. N-ai de ce te teme, băiatule. Eu sunt un european care colindă lumea, şi mă numesc Unger, iar dumnealui Shosh-in-liett, căpetenia apaşilor-jicarilla.           — Shosh-in-liett*[1]! se minună străinul. O, atunci n-are de ce să-mi fie frică. Pe cât ştiu eu, acest viteaz războinic al apaşilor e un prieten al albilor.           — Dar tu cine eşti? întrebă Unger.           — Păi. eu sunt un vaquero*[2], răspunse omul.           — La cine?           — Dincolo de râu, pe moşia contelui Rodriganda.           — Şi cum de-ai ajuns aici?           — Dracu' să mă ia! Spuneţi-mi mai bine cum să fac să ajung iar de unde am plecat. Sunt fugărit de comanşi.           — Zău! Cum adică, eşti urmărit de comanşi şi te aşezi aici fără să-ţi pese?           — Cum dracu să mă mai odihnesc, când pic de oboseală?           — Unde zici că te-ai întâlnit cu comanşii?           — Hăt, colo, departe, la miazănoapte, înspre Rio Pecos. Eram doisprezece bărbaţi şi două femei, iar ei erau peste şaizeci.           — Nu mai spune! Şi v-aţi luat la luptă cu ei?           — Da. Au dat năvală peste noi fără să-i simţim. Au doborât pe mai toţi ai noştri şi au luat pe femei cu ei. în afară de mine nu ştiu dac-o mai fi scăpat vreunul dintr-ai noştri.           — De unde veneaţi şi încotro vă duceaţi?           Argatul nu era vorbăreţ din fire şi de-abia îi scoteai vorba cu cleştele. Răspunse:           — Ne duceam călări la Fortul Guadalupe să luăm pe cineva care se afla acolo la nişte neamuri.           — Bine, bine, dar Rio Pecos nici nu vă era în drum.           — aşa e, dar înainte de-a ne întoarce la hacienda*[3] noastră pornisem să facem o vânătoare la Rio Pecos. Atunci s-a întâmplat ce v-am spus.           — Şi cucoanele cine erau?           — Seniorita Arbellez şi Karja, indiana.           — Cine e seniorita Arbellez?           — Fata arendaşului nostru, Pedro Arbellez.   *      Shosh-in-liett înseamnă în limba apaşilor: inimă de urs. **    Văcar, păstor de vite, sau argat pe moşie. ***  Moşie cu conac.

Căpitanul gărzii imperiale.           Era anul 1814. Napoleon I, învins, se afla în drum spre insula Elba, unde fusese exilat. În ziua de 31 martie, Aliaţii intraseră în Paris, în frunte cu stăpânitorii Austriei, Rusiei şi Prusiei. Unul însă, care contribuise, desigur, în cea mai mare măsură la victoria armatelor aliate, stătea în Montmartre şi nu putea lua parte la alai; acesta era bătrânul mareşal Blücher.           Căruntul mareşal „Înainte!” suferea de friguri şi de o inflamaţie a ochilor. Lupta de la Paris o condusese purtând pe cap o pălărie mare, femeiască, pentru a-şi apăra ochii. Până şi la intrarea triumfală se arătă călare, cu aceeaşi pălărie de mătase verde sub chipiul de general. Dar, la rugăminţile lui Gneisenaus şi ale generalului chirurg, dr. Völzke, acceptă, până la urmă, să se cruţe.           Curând însă, starea lui îmbunătăţindu-se, îi fu îngăduit să locuiască în oraş, şi atunci se instală în palatul ducelui de Otranto, în Rue Cerutti. De aici pornea în fiecare zi să facă plimbări prin oraş, pentru a vedea ceea ce era demn de văzut. Îi plăcea mai ales să se plimbe prin aleile grădinii Palatului Regal, înveşmântat într-un pardesiu modest şi cu nelipsita-i pipă în gură. Adesea venea la birtul Very, unde bea cafea sau bere caldă.           În acest birt se aflau, într-o după-amiază, câţiva bărbaţi, jucând cărţi. După vorbă, păreau să fie francezi, iar ţinuta lor milităroasă le trăda profesiunea.           La o masa învecinată şedea un tânăr civil căruia, în ciuda acrului absent pe care-l afişa, nu-i scăpa nici un cuvinţel din conversaţia celorlalţi.           Deodată, se deschise uşa şi intră un bătrân foarte simplu îmbrăcat care, după ce salută scurt, luă loc la una din mesele din faţă. Comandă o ceaşcă cu bere caldă şi, după ce i se aduse, păru atât de ocupat încât nu se mai sinchisi de nimeni.           Avea o figură distinsă, pe care fruntea lată, nasul puternic şi coroiat, precum şi gura fină, umbrită de o mustaţă deasă şi pleoştită, o făceau deosebit de expresivă. Trăsăturilor desăvârşite li se adăugau o bărbie fermă, şi nişte ochi de un albastru foarte blând. Dintr-înşii izvora o privire limpede, capabilă, însă, de-a deveni, uneori, dură şi ascuţită.           Omul nostru mai ceru o ceaşcă, şi încă una.           Afară soarele ardea cu putere; în local era zăduf, astfel că bătrânul transpiră, probabil şi de pe urma berii calde. Fără să-i pese de nimeni, îşi scoase haina, ca şi cum asta n-ar fi însemnat nimic extraordinar la Paris.           Jucătorii, însă, păreau să aibă alte concepţii despre politeţe şi unul din ei întrebă înţepat:           — Cine-o fi omul ăsta? Că doar n-am venit aici să stăm laolaltă cu drojdia poporului!           Vecinul său încuviinţă cu un semn din cap.           — Francez nu e în nici un caz, zise el. Unul de-al nostru n-ar cuteza niciodată să-şi bată astfel joc de regulile politeţii şi ale bunelor moravuri. O fi vreunul din nemţii ăia! Barbarii ăştia nu vor şti niciodată să se poarte cuviincios într-o societate. Războiul îl fac ca vandalii, distracţiile lor sunt mitocăneşti şi toate moravurile absolut respingătoare. Bunăoară, individul ăsta! Un ţărănoi împuţit, căruia i s-ar cuveni să-i arătăm uşa!           — De ce n-am face-o?! întrebă al treilea. Sau, de ce n-am porunci chelnerului să-i repeadă o palmă acestui bădăran şi să-l azvârle pe uşă afară? La urma-urmei, nemţii nu-s decât nişte jigodii care merită oricând câteva ciomege pe spinare.           La aceste cuvinte, tânărul de la masa vecină se ridică, îndreptându-se către ceilalţi.           — Monsieurs, zise el, îngăduiţi-mi să mă prezint. Numele meu e Hugo de Greifenklau, locotenentul de ulani1 în serviciul Majestăţii Sale, Regele Prusiei. Domnul despre care tocmai aţi vorbit, este Excelenţa Sa Mareşalul von Blücher. Aştept să retractaţi tot ce aţi spus despre dânsul şi despre germani, în general.           Jucătorii părură intimidaţi când auziră că cel pe care-l insultaseră nu era nimeni altul decât temutul mareşal, dinaintea căruia pălise până şi steaua marelui Napoleon Bonaparte. Murmurară ceva neînţeles, care putea fi luat drept scuze şi doar acela care-i numise pe germani „jigodii” mai strecură printre dinţi câteva înjurături. De altfel, el sări în sus şi se propti ameninţător în faţa tânărului ofiţer:           — Monsieur, nu ne-am exprimat dorinţa de-a vă cunoaşte; este deci o insolenţa din partea dumneavoastră de a vă prezenta astfel şi această obrăznicie îndreptăţeşte întru totul părerile mele despre germani. În ceea ce-l priveşte pe dumnealui de colo, n-are nici o importanţă dacă un personaj necuviincios e mareşal sau, dimpotrivă, doar un simplu marinar. Nu retractam nici o iotă din cele spuse!           — În cazul acesta, îmi daţi voie să vă întreb cum vă numiţi?           — Sunt mândru de numele meu. Sunt Albin Richemonte, căpitan al gărzii imperiale, răspunse francezul, cu voce tare, căci observase cum Blücher urmărea discuţia cu luare-aminte, deşi părea la fel de absent ca până atunci.           — Aşadar, zici că mareşalul i-un bădăran, iar germanii nişte jigodii, bune de ciomăgit? întrebă Greifenklau, dârz.           — Chiar aşa! râse Richemonte, obraznic.           — Atunci, îmi vei permite să-ţi trimit martorii mei.           — Asta e culmea ridicolului! Nu mă bat cu nemţii!           — Iar ceea ce zici dumneata e laşitate şi, totodată, mârşăvie. Dacă ai impresia ca noi, germanii, nu cunoaştem regulile bunei cuviinţe, fiind, şi în această privinţa, asemenea jigodiilor care merită bătaie, află atunci, domnule Richemonte, că dumneata eşti acela care ar merita o corecţie. Şi, deoarece se pare că educaţia dumitale cam lasă de dorit, primeşte pe loc ceea ce ţi se cuvine!           Ridică braţul şi-i trase francezului o palmă zdravănă, apoi încă una şi încă una… Richemonte nu avu timp nici să crâcnească, iar ceilalţi fură atât de sideraţi de întâmplare, încât nici prin cap nu le trecu să vină în ajutorul camaradului ofensat.           De abia după ce-şi reveni din uluială, realizând dintr-o dată îngrozitorul lucru ce i se întâmplase, francezul duse repede mâna la şoldul, stâng, unde purta de obicei sabia; fiind, însă, în civil şi o retrase şi, cu un răcnet de furie, se năpusti asupra neamţului.

CAPITOLUL I.           DUPĂ URME.           Puţin spre apus de ţinutul unde se întâlnesc hotarele celor trei state nord-americane Dakota, Nebraska şi Wyoming călăreau fără grabă doi bărbaţi a căror apariţie ar fi făcut senzaţie în orice altă parte, decât în acest loc din Vest.           Erau cu totul deosebiţi la înfăţişare. Unul era lung, mai lung de doi metri şi avea o faţă atât de uscăţivă, de parcă era bântuită de secetă, iar celălalt scund şi rotofei, aproape ca o sferă. Totuşi, chipurile celor doi se găseau la aceeaşi înălţime, căci lunganul călărea un catâr mic şi slab, iar cel scund o gloabă costelivă, cu picioare lungi şi ciolănoase. Aşa se face că la cel din urmă, curelele de piele folosite drept scări nu-i ajungeau calului nici până la pântece, iar lunganul nici n-avea nevoie de aşa ceva, căci picioarele îi atârnau până aproape de pământ, pe care l-ar fi atins la cea mai mică mişcare în lături, fără să coboare din şa. De fapt nu putea fi vorba de o şa adevărată la niciunul din ei, căci la cel scund aceasta era de fapt o blană de lup, iar uscăţivul avea sub el o pătură veche şi atât de zdrenţuită, încât călărea de-a dreptul pe spinarea goală a catârului.           La fel şi îmbrăcămintea lor avea o înfăţişare dintre cele mai curioase. Lunganul avea nişte pantaloni de piele pe cât de largi, pe atât de scurţi: fuseseră cu siguranţă croiţi pe vremuri pe măsura cuiva mult mai voinic şi, tot trecând prin ploi, arşiţă şi bătaia vântului, se încreţiseră şi se scurtaseră în aşa fel, încât partea lor de jos nu acoperea genunchii, iar folosirea îndelungată, drept batistă ori prosop de către stăpânul lor, îi înzestrase cu un strat lucios şi protector de grăsime. Ghetele, în care-şi vârâse picioarele goale, arătau şi mai ciudat. Ai fi crezut că au fost ale lui Noe, care le-a purtat în timpul Potopului, şi că de atunci încoace, o dată la o sută de ani, li s-a mai adăugat câte un petec. În afară de asta, nimeni n-ar fi putut spune cu hotărâre ce culoare aveau, pentru că fiecare porţiune a lor avea o nuanţă proprie. Pe trupu-i deşirat, călăreţul purta o cămaşă de vânătoare, din piele, cu franjurile tocite şi fără nasturi, care-i lăsa descoperit pieptul negricios. Din mânecile prea scurte ieşeau braţele slăbănoage, străbătute de vine umflate, iar gâtul lung îi era înfăşurat într-un şal de bumbac, despre care nici posesorul nu mai ştia dacă fusese odinioară alb sau negru, verde sau galben, roşu sau albastru.           Partea luxoasă a acestei costumaţii era pălăria. Fusese pe vremuri un joben de culoare cenuşie, care poate că împodobise pe atunci capul vreunui lord englez, dar coborâse totuşi, mereu, treptele sorţii, ajungând acum la bătrâneţe pe capul lunguieţ şi ascuţit al acestui vânător din preerie, care nu avea însă deloc gustul rafinat al lordului din vechea Anglie.           Socotindu-i marginile de prisos, le smulsese pur şi simplu, lăsând numai în faţă o bucăţică pentru a-i ţine umbră şi ca să aibă de ce apucă atunci când voia să-şi descopere creştetul. Afară de asta, originalul posesor socotea că mintea să are nevoie de aerisire, astfel că găurise cu briceagul fundul şi laturile a ceea ce mai rămăsese din joben, încât înăuntrul acestuia se întâlneau toate cele patru vânturi.           Drept cingătoare, lunganul purta un ştreang gros, înfăşurat de câteva ori în jurul şalelor, din care se iţeau mânerele a două revolvere şi un pumnal. Mai atârnase de el cartuşiera, punga cu tutun, un săculeţ din piele pentru făină, un amnar şi încă alte diferite obiecte a căror întrebuinţare era un mister pentru un profan. Pe piept îi atârna, legată de o curea, pipa. Dar ce pipă! Era opera personală a vânătorului, care, având obiceiul fumătorilor pătimaşi de a mesteca ciubucul când se sfârşea tutunul, o tocise în aşa hal, încât din aceasta rămăsese doar o bucăţică găunoasă din lemn de şoc.           În cinstea westmenului nostru, trebuie spus că îmbrăcămintea să nu se compunea numai din ghete, pantaloni, cămaşă şi pălărie. O, nu! Mai avea el ceva, de care nu oricine dispunea: o mantă de cauciuc, şi chiar una americană, adică cu acea calitate de a se strânge în lung şi în lat după cea dintâi ploaie, de rămâne jumătate din ce a fost. Şi fiindcă din acest simplu motiv n-o mai putea îmbrăca, o agăţase de umeri cu o sfoară ca pe o pelerină, într-un chip foarte pitoresc. Mai purta şi un lasou încolăcit, atârnând de pe umărul stâng peste şoldul drept. În faţă, de-a curmezişul picioarelor, ţinea o puşcă dintr-acelea cu ţeava lungă, cu care un vânător încercat nu greşeşte ţinta.           Era peste putinţă să ghiceşti vârsta acestui om după înfăţişare. Pe chipul lui uscăţiv erau nenumărate cute şi cutişoare. Şi totuşi părea tânăr datorită privirii când poznaşe, când pătrunzătoare, dar întotdeauna atât de sinceri, încât ai fi luat-o drept privirea unul copii. Ochii mori, albaştri, dădeau feţei lui acea trăsătură specifică marinarilor sau locuitorilor câmpiilor întinse. Ciudăţenia e că, deşi se afla într-un ţinut neprimitor, avea bărbia şi obrajii proaspăt bărbieriţi; căci în Vest mulţi îşi fac din acest lucru o chestiune de onoare.           Catârul îşi purta cu uşurinţă călăreţul greu, osos, şi, dacă uneori se mai opunea cu îndărătnicia specifică rasei lui. Părea că o face mai mult în glumă: după scurte opriri, la o strângere din pulpe a stăpânului, o luă repede din loc, parcă mulţumit că şi-a susţinut şi el punctul de vedere.