Paul Goma

DIN DOSARELE DE SECURITATE 1957-1977                 Istoricul Stejărel Olani de la Institutul Român de Istorie recentă mi-a trimis un număr de pagini din dosarele mele, sugerându-mi să-i deconspir (dacă pot) pe informatorii securităţii, cei care erau (sunt) protejaţi de ghilimele.           Am declinat invitaţia: nu ghilimelizaţii (unii foşti pârâcioşi la şcoală, „maturizaţi” ca auxiliari ai securităţii, însă alţii prinşi cu câte ceva, ameninţaţi, şantajaţi, obligaţi să denunţe) – nu ei îmi erau duşmanii de moarte. Scrisesem despre Piteşti, ştiam cine este capul (un fel de a zice.) care ordonă ciomagului să lovească – altfel ciomăgaşul însuşi va fi ciomăgit – ci securistul. Insul în uniformă, cel care hăituieşte, hărţuieşte, chinuieşte, umileşte – chiar omoară semeni ai săi, nevinovaţi – pentru plată.           Am pus pe hârtie, de la început, în mărturiile mele, ceea ce cunoscusem, adunasem (şi adunasem.) din latura criminală a securistului: fiinţa care, dacă nu avea din născare porniri de cruzime, intrând la ei, le-a învăţat; le-a practicat -şi a grimit plată pentru asta.           În Culoarea curcubeului depusesem mărturie despre ceea ce îndurasem eu şi familia mea şi prietenii şi simpatizanţii – şi familiile lor – din partea securităţii, doar pentru că cerusem. Drepturi ale omului. Ceea ce ni se „dăduse”, chiar dacă uneori se petrecuse în pivniţele lor, rămăsese totuşi, vizibil (pentru victimele care aveau ochi să vadă, care ţineau minte – ca să mărturisească).           Or ceea ce arată filele din dosarele mele (selectate, toaletate, traficate de aceeaşi securitate – a avut timp: 15 ani!) este subterana mai. Subpământică decât Jilava, decât „Submarinul de la Interne”, decât minele de plumb din Maramureş.           Oricât s-au străduit criminalii securişti să şteargă urmele faptelor lor, nu doar distrugând documente – ca cele privind atentatele din Occident împotriva mea, a fiului meu (vorbesc, în continuare, doar de dosarele mele); – aşa cum se dovediseră incapabili să aştearnă pe hârtie rapoartele lor de. „activitate”, s-au dovedit a fi inapţi, impotenţi când au încercat să falsifice dosarele: analfabeţii care fuseseră atunci când erau ei mari-şi-tari (şi în uniforme), analfabeţi au rămas şi atunci când s-au străduit să pelinizeze „hârtiile”.           Se va constata fără efort: Monstruosul Aparat al Terorii – securitatea – era, nu doar crud, nedrept, criminal.           Ci şi grotesc. Pentru cei cu simţul umorului: comic.           Primul document (din dosarul F. P. 47310) cuprinde: „Concluziuni scrise depuse de inculpatul GOMA PAUL” la „Tribunalul Militar Bucureşti, Dosar 93/1957, judecat la 20 Martie 1957”.           De către apărătorii mei, avocaţii C. Dinescu şi Victoria Radu (sora poetei Florenţei Albu). Concluziunea celor 10 pagini de pledoarie scrisă. „Achitarea”.           Al doilea document: „Sentinţa” („nr 487 din 20 martie 1957”), pronunţată de: „Tribunalul Militar Bucureşti, compus din: „Preşedinte, Căpitan de justiţie SITARU VALERIU „Asesori Populari, Căpitan Voican Ioan, „Căpitan Tătaru Mihai „Procuror Militar Locot major just. Diaconescu Nicolae „Grefier Bozaş Teodor”           După 7 pagini îndesate, concluziunile: „Pentru aceste motive, tribunalul în unire cu concluziunile Procurorului Militar, cu unanimitate de voturi declară culpabili pe civ. GOMA E. PAUL şi civ. POPESCU FLORIAN HORIA, studenţi în anul III la Facultatea de Filologie din Bucureşti pentru delictul de agitaţie publică, P. P. de art. 327 al 3 CP.           „Asemenea cu unanimitate de voturi declară ca sunt circumstanţe atenuante în favoarea iculpaţilor.           „în consecinţă, „TRIBUNALUL „In numele Poporului „HOTĂRĂŞTE           „Cu unanimitate de voturi (.) îi condamnă pe GOMA E. PAUL domiciliat (.) şi pe Popescu Florian Horia (.) la câte 2 (doi) ani închisoare corecţională pentru delictul de agitaţie publică. (.) „Cu drept de recurs.           „Dată şi citită în şedinţă publică astăzi 03 luna mai anul 1957. „Preşedinte, Asesori, Secretar (semnăturile) „           Iată şi recursul: „Dosar Nr. 1929/957, Deciziunea nr. 1770; şedinţa publică de la 30 august 1957, Tribunalul Militar al Regiunii Ii-a Militară, colegiul de recurs, compus conform legii din: „Preşedinte LT. COL. DE JUSTIŢIE DUMITRESCU ŞTEFAN „JUDECĂTORI: Maior Petrescu Ioan, Căpitan Lavrov George „PROCUROR Căpitan SCALATOIU GRIGORE „Secretar de şedinţă: ZORAPAPEL TATEOS”           Patru pagini mai departe: „TRIBUNALUL IN NUMELE POPORULUI DECIDE: „Se resping ca nefondate recursurile (.) „ „Dată şi citită în şedinţă publică astăzi 30 august 1957 la Bucureşti.           „PREŞEDINTE Lt. Col. de Justiţie Dumitrescu Ştefan „JUDECĂTORI: Maior Petrescu Ion, Căpitan Lavrov George „Secretar şef, Zorapapel Tateos”           Cu un salt de. 26 ani, iată-ne mutaţi „după revoluţie”. Câte şi ce substanţiale schimbări s-au produs şi în „justiţia” practicată în România!           Procurorul general Vasile Manea-Drăgulin declară.           „recurs în anulare (actul nu este datat, copiez o însemnare de mână cvasiilizibilă care zice: „13.02.964„) împotriva sentinţei nr.487 din 3 mai 1957 a Tribunalului Militar Bucureşti şi [a] deciziei nr. 1770 din 30 august 1957 a Tribunalului Militar (.)- Colegiul de recurs”, Şi cere. Rejudecarea cauzei.           Ultima hârtie a episodului „recursului” din 1994: „Curtea Supremă de Justiţie, minuta deciziei nr. 1967, Dosar nr. 227/1994, în şedinţa publică din 8 decembrie 1994, „In numele legii decide: „Admite recursul în anulare (.), casează hotărârile (.) achită pe inculpaţi”.           „Judecători, E. Gyorgy, E. Vorobciuc, E. Gherguţ”           Când Justiţia poporului achită (după 36 ani).           Într-un text publicat i-am interzis lui Manea Drăgulin şi alor lui să mă achite, să aştepte să-i achit eu pe cei de teapa lui.

BUTELII. 1971-1996           Suddeutsche Zeitung, Miinchen – 22 oct. 1971 „GOMA: „Conducerea comite greşeli din ce în ce mai grave„ „Scriitorul român PAUL GOMA, a cărui carte Ostinato a provocat senzaţie săptămâna trecută la Târgul de Carte de la Frankfiirt descrie situaţia actuală ca „stupidă”: pe undele radioului Europa Liberă – Miinchen – îşi aude, în prezent, cartea transmisă în foileton, „însă eu, autor, nu am văzut un singur exemplar tipărit”.           (.) „Delegaţia română la Târgul de Carte de la Frankfiirt şi-a retras demonstrativ cărţile de la standul românesc, iar ambasadorul Oancea şi-a anulat vizita la Frankfurt, astfel protestând împotriva „apariţiei ilegale” a romanului Ostinato la editura Suhrkamp.           Cartea mea este considerată de autorităţi „o armă a duşmanului în politica internaţională – îndreptată împotriva României! Fireşte, este un neadevăr; nu aşa ceva este cartea mea.”, a spus scriitorul, în vârstă de 38 ani, într-o convorbire cu AP, în apartamentul ce-1 ocupă la marginea Bucureştiului. „Cei din conducere comite greşeli din ce în ce mai grave în demersurile ei de a sugruma această carte. Greşeală a fost hotărârea ei de a nu o publica, nu dorinţa mea firească de a o vedea tipărită. Acum se supără pe. Occident, fiindcă mi-a editat-o – această enormă gafă politică n-are să facă decât să asigure succesul de vânzare a romanului.”           Cu privire la scrisoarea sa din iulie prin care anunţa că renunţă la publicare, la editura Suhrkamp, dacă se transformă o oarecare afacere editorială în afacere politică, Goma spune: „în cele cinci convocări la Uniunea Scriitorilor am scris cinci variante ale scrisorii – în care anunţam că nu doresc o exploatare politică a romanului. Am aflat mai târziu: niciuna din variante nu a fost expediată de. Comanditari. Ei ar fi vrut să formulez astfel: „Interzic editarea cărţii – vă dau în judecată dacă nu vă conformaţi.„, fără a explica de ce anume le interzic.” „în săptămâna în care şeful statului şi partidului, Ceauşescu a anunţat noua sa politică culturală („Tezele din iulie '71„ – n.m. P. G.), a fost expediată editorului o scrisoare prin care autorul retrăgea drepturile acordate editurii.” „Am aflat, între timp: scrisoarea ajunsă la Suhrkamp era dactilografiată – or eu, în cele cinci convocări ca la Securitate, scrisesem de mână; în al doilea rând, fusese bătută. la o maşină marca cehă Consul – ca a mea – ceea ce n-ar fi neobişnuit: Securitate îmi intră în casă, îmi fură manuscrise, îşi face de mâncare, lasă vasele murdare – ar fi putut foarte bine să dactilografieze pe maşina mea, nu? Însă mai este ceva: ei mi-au „pus„ semnătura olografa pe un text dactilografiat – ceea ce, oriunde, oricând constituie un fals în acte.” „Lui Goma în cursul diferitelor întâlniri cu funcţionari politici i s-au înşirat diferite motive pentru care romanul său nu poate apărea: „Unii îmi atrăgeau atenţia că „astfel de teme' nu pot fi tratate de oricine, ci numai de scriitori devotaţi partidului şi care au dovedit loialitatea. Or eu nu sânt. Deci: nu am dreptul să scriu despre Securitate! Nici despre tragedia Basarabenilor, a Saşilor şi a Şvabilor! Altul mi-a comunicat: „Cartea d-tale este foarte slabă din punct de vedere estetic!„ Un altul: „Ostinato al d-tale este o carte antisovietică!„ Iată şi un reproş scris – dealtfel ultimul (Goma prezintă un text oficial): mi se aduce la cunoştinţă că romanul meu „nu corespunde realităţilor noastre, actuale, socialiste!„           Aachener Nachrichten, Aachen, 22 oct. 1971 „O vizită la – la Bucureşti”           (Primele paragrafe sunt identice cu cele din articolul precedent).           „Cartea s-a născut din experienţa lui Goma ca deţinut politic după răscoala populară din Ungaria. A terminat-o acum cinci ani, dar nu a reuşit să o publice în România.           „I-au fost înşirate diferite motive pentru care Ostinato nu poate apărea în România” (citat din articolul anterior).           „Despre situaţia actuală Goma spune: „„Nu este adevărat – şi nici n-ar fi prea grav.           — Că vechii stalinişti au revenit la putere. Adevărat – şi cu adevărat grav: există în noua generaţie de scriitori-activişti de partid indivizi care mergeau la grădi-niţă când Stalin murea. Aceştia nu mai „lucrează„ cu ideologia, şedinţe, lozinci, luptă-de-clasă; ei nu sunt, ca cei vechi, semianalfabeţi, ei ştiu carte, cunosc limbi străine. Dar ei vor, nu victoria socialismului, ci propria prosperitate: o slujbă, un apartament, o maşină, un paşaport. Puţin le pasă de mijloace -scopul contează! În fond, aceştia sunt mai periculoşi decât staliniştii autentici: aceia făceau rău din prostie – aceştia au început a face ravagii din. Lipsă de scrupule”.           „Goma se aşteaptă să fie exclus şi din partid – ca şi din redacţia revistei săptămânale România literară. Redactorul şef al publicaţiei, Nicolae Breban, membru al CC al PCR, aflat la Paris, a demisionat din funcţie, pentru a protesta împotriva unei evoluţii pe care el o considera un semn de revenire la metodele staliniste”.           (traducere: Luiza Năvodaru)           Suddeutsche Zeitung, Miinchen, 20 nov. 1971 „„Experimentele sunt necesare„„ „Convorbire cu scriitorul „Când editura Suhrkamp a lansat romanul Ostinato al scriitorului, la Târgul de Carte de la Frankfurt, delegaţia română a părăsit standul propriu – în semn de protest.           Până în prezent romanul lui nu a putut fi publicat în ţara sa.           Christian Schmidt-Hăuer a avut următoarea convorbire cu, la Bucureşti – după Plenara PCR în probleme de politică culturală.           S. H.: Cum poate fi definit roamnul Dvs., Ostinato? Este o relatare literară a unor experienţe trăite, carcerale, cu trăsături autobiografice? Un roman politic? O răfuială cu un sistem?      P. G.: Ostinato nu este nici roman-politic, nici roman-autobiografic, nici roman-diatribă (pamflet). Ci un roman, deci şi autobiografic, şi politic şi diatribă şi. Produsul, secreţia unui om despre oa-meni. Produs cu intenţii artistice. Roman, expresie totală fiind, nu putea ocoli aspectul „politic”- cine afirmă că se poate scrie roman „nepolitic” în lumea noastră, în timpul nostru – acela minte; şi îi minte pe cititori.

PRIMA PARTE.           Abia acum o descopăr.           O descopăr abia acum, deşi sare î n ochi, deşi de la î nceput î mi sărise ori poate de aceea nu o luasem î n seamă. De un an şi două luni suntem colegi de an, de grupă; mai mult: face şi ea parte din categoria „babacilor”; ne salutăm de câte două ori pe zi, la -vedere şi la revedere; mai mult: cam o dată pe săptămână schimbăm câteva cuvinte cu prilejul „stătutului-ş i-servitului”.           Şi totuşi, o descopăr abia acum.           Acum, la acest curs de ceva (introducere într-o chestie în care mai fusesem introdus acum zece-unsprezece ani, în prima studenţie: rămăsesem tot pe dinafară), în timpul căruia, pentru întâia oară, nu mai reuşesc să-mi văd de ale mele, cele ne-studente ş ti. Privirea îmi tot pleacă spre stânga şi uşor spre spate, înspre acolo unde şi cum stă de un an şi două luni – totdeauna în ultimul rând ocupat din amfiteatru; ca totdeauna, cu totdeauna, în stânga-i, Fata-Popii (î n timpul liber numită Georgescu Georgeta), replica ei pe uscat, pe slab, negru, zbârcit, pilos (şi dac-aş spune: blănos?); acolo, aşa, masticând amândouă larg, pe lat, ierbivornic; somnolând amândouă, la cursuri; fumând amândouă, în pauze; venind-plecând amândouă, mereu alături, oriunde, nedespărţite. Precum obiectul şi umbra sa.           Abia acum o descopăr. Acum, după ce mi-o descoperise cineva care nu pusese vreodată piciorul în acest amfiteatru, nici pe stradă n-o văzuse: Alee.           Zice aseară, la restaurantul Casei Scriitorilor, fostul meu coleg de închisoare, Alee:           — E rândul tău să-mi faci un serviciu!           „În sfârşit”, zic eu, în gând, aseară, la Casa Scriitorilor, la masa lui Alee şi a Lilei. „în sfârşit, încetează sensul unic!”: de un an şi două luni, de când revenisem la suprafaţa lumii, ca re-student, cine pe cine depana cu ţigări, cu invitaţii la masă, cu chiar bani? Alee pe mine; cine pe cine, din când î n când, invita la restaurantul Casei Scriitorilor? Fireşte, el pe mine: cei de teapa mea nu pot accede î n acest templu al literaturii, al valorii, decât ca invitaţi ai unor literatori, se înţelege, valoroşi, binecunoscuţi, „în sfârşit”, îmi zic, „mi-a, vorba lui, venit rândul să-i fac un serviciu (ah, de câte ori i-am spus, de câte ori 1-am rugat, 1-am şi beştelit! Să nu mai întrebuinţeze cu prietenii acest cuvânt de servitor, de servicitor: un adevărat prieten nu-i poate cere unui prieten adevărat: „fă-mi cutare serviciu”, fiindcă serviciul cerut unui prieten anulează prietenia desigur, nu să-1 invit eu pe el la restaurantul Templului Inginerimii Sufleticole, până atunci, mai va!; nici să-i strecor, eu lui, îndelicat, o hârtie de douăşcinci, să aibe de-buzunar pe-o săptămână încheiată, dar orişicâtuşi: chiar dacă balanţa de plăţi n-are să se echilibreze dintr-atâta, are să pornească pe calea cea bună şi dreaptă nu-i aşa?”           Ba taman aşa; ba da, cum altfel.? Încuviinţez din toată inima, din cap           (am gura plină). Dar Lila:           — După unii autori, formularea cea mai fericită, mai prietenească ar fi fost: „E rândul meu să-ţi cer un serviciu.” – aşa ceva-cumva.           — Nu mă interesează unii-autori, eu citez din unul singur.           — Tânărul Marx.           Nu ştiu cine a rostit. Nu ştiu dacă eu – da sau ba. Ştiu că 1-a oprit pe alee din galop – nu pentru multă vreme:           — El î n subsol, la bibliografie, eu î n text.           Dacă ar fi continuat cum î ncepuse, chiar cu î ntreruperea marxtineretică, Alee ar fi ies it la (un) mal. Nici de astă dată Lila nu-1 î ntrerupsese – eu cu atât mai puţin – se opreşte singur: ticurile prind a-i munci obrazul, mai cu seamă buzele (mai cu seamă buza de sus devenită, chiar de şi-a pus demult dinţii, teribil de musculoasă, de aproape cornoasă – eu, dac-aş fi el, mi-aş lăsa musteaţă: să-mi acopere buza în permanentă mişcare, în continuă căutare, trompiformatică); mormăie, geme uşurel, acum ticurile i-au cuprins întregul trup: se răsuceşte sacadat, prin zvâcnete în dreapta, în stânga, se ridică de pe scaun, se reaşază. În această dezordine simetrică este vădită diagonala (Ion Omescu îi lansase, într-o zi, în celulă: „Stăpâneşte-te, iubitule: produci o penibilă senzaţie de derivă.”). Şi pe mine mă deranja vizual piezişarea mişcărilor trupului şi a, fatal, ideilor, însă pe unde am convieţuit-supravieţuit cel puţin eu încercam să opresc deriva aceea, la propriu; cum se opreşte ea în realitatea-reală: cu mâna.           Şi de astă dată î i pun mâna pe braţ:           — Spuneai de un serviciu.           Alee se luminează. (Şi) fiindcă se opreşte din piezişare.           E-hei, de câte ori i-am pus mâna pe braţ, acolo, î n î nchisoare, cât am stat împreună, la Gherla; apoi după ce ne-am regăsit, în libertate – adevărat, aici de mai puţine, aşa că, după câte o diagonalizare-derivare la care doar asistam, el îmi reproşa, zâmbind, însă eu ştiam că serios: „De ce nu m-ai tras de mânecă?”           — Felicită-mă, zice Alee senin, adresî ndu-se doar mie. Mi s-a aprobat ediţia a doua!           — Din toată inima, zic. Şi la mai a zecea!           — Puţintică răbdare, vine şi a zecea, deocamdată să rezolv problema hârtiei cu a doua – măgarii, î mi fac o mie de mizerii.           — Parcă spuneai că s-a făcut; că s-a aprobat., î l întrerup.           — Aprobat pe hârtie, nu şi cota, hârtia.           — Asta era? Mă luminez eu. Credeam că cenzura.           — Cen-zu-ra? Se lăţeşte de mirare Alee. Ce să caute, la mine, cum î i zici?           — Ce caută, cum î i zic, la alţii, î ncerc eu.           — Eu nu sânt alţii! Cenzura! Ea mi-a aprobat editarea, ea mi-a aprobat tacit reeditarea – ce mai vrei?           — Eu, să vreau? Nu, eu nu mai vreau – credeam că are să se remarce mai-ul; nici vorbă.           — Măgarii de la hârtie refuză să-mi dea cota. Cota mea!           — Minţi, face Lila. Ţi s-a aprobat cota, porţia ta, dar tu.

— Inventar? Cum aşa: in-ven-tar?           Doamna Formatmic, ea a silabisit întrebarea. Şi înainte şi după ce a citit anunţul de pe uşa bibliotecii. De ce, şi înainte? Să fi ştiut ea, de ieri? Dacă a ştiut de ieri, azi de ce-a mai venit, să degere pe-aici, prin parc?           La început – sus, înăuntru, la cald – doamnei Formatmic i-am spus (fireşte, în gând): Doamna Vulpe. Fiindcă şi în sala de lectură îşi păstrează vulpea, una roşcat-deschisă, aproape gălbuie şi cu ochi verzi, sticloşi; îşi lasă la vestiar paltonul de cartelă, şoşonii bărbăteşti – sau femeieşti, în care caz: ce femeie!           — Îi schimbă cu papuci de pâslă neagră, făcuţi de mână; de vulpe însă nu se desparte, o duce, o mută mereu de pe un umăr pe celălalt, de aceea îi şi alunecă, dar am observat: când vulpea sade cuminte, la locul ei, Doamna o caută-ntr-una, orbeşte, o mângâie ca pe o pisică şi tot ca pe o pisică o mută; însă când vulpea se chiar prelinge pe jos, nu o mai caută stăpâna. Aşa le-o fi înţelegerea. Intre babă şi mâţă.           Nu e chiar babă – acolo, sus, la cald; aici, în faţa uşii, de frig, s-a băbit. Aşa arată şi femeile mai tinere, pe timpul ăsta, pe timpurile astea. Când nu sunt lăsate să intre la cald, în bibliotecă.           Acolo sus, de mai multe ori m-am ridicat de la locul meu, ca să adun mâţa de pe jos şi s-o pun la zvântat pe gardul scaunului Doamnei, însă abia a treia zi am băgat de seamă ce fel de cărţi citeşte Doamna cu pisică-vulpe: numai de format mic, legate în marochin, cu flori de aur pe coperte şi cu, pe cotor, trei litere: I S G – pe astea le-am văzut numai la plecarea-venirii Doamnei, când cartea era închisă. Aşa că, la următoarea prelingere pe parchet a blănii, am tras cu ochiul: am văzut cum citea ea, altfel decât lumea: cu o lupă cum n-am mai întâlnit: şi dreptunghiulară şi de două ori mai mare decât cartea şi fără mâner – cu două torţi ca o tăviţă; cam ciobită într-un colţ, căpătase curcubeu.           — In-ven-tar? Repetă ea, silabisind întrebarea, mirarea.           De ce s-o mai fi mirând ea, care ştie? Sau poate că nici ea nu ştie?           Doamna Formatmic (o cheamă Sângiorgiu, dar nu contează), ea este de format mare, chiar spre foarte, poate de aceea citeşte, acolo sus, unde acum o fi cald şi bine – citeşte cărţi de format mic de tot. Asta se cheamă, am citit eu într-o carte: compensaţie, Doamna se compensează nu doar cu cărţile, ci şi cu nasul: unul mic-mic, la obrazul ei mare se pierde, parcă nici n-ar exista (asta se va fi chemând: compensaţia compensaţiei), în schimb – fiindcă este un în-schimb pe lumea asta – în-schimb are un mamă-mamă atât de lat, încât ocupă cu el două-trei scaune alăturate -în fapt, numai unul, în centru, dar pe cele din lături nu poate sta alt cititor: nu se face să te atingi, fizic, de o cititoare.           M-am tot întrebat, la început, acolo sus, în sala de lectură, unde trebuie să fie cald, o nebunie! Să tot stai, acolo, sus; m-am tot întrebat: ce cărţi atât de preţioase va fi studiind ea cu lupa-tăviţă?           Mi-am zis: desigur, mari-rarităţi, piese-de-muzeu, în fine, comori ale civilizaţiei, la care nu ai acces decât la o mare bibliotecă, precum Astra noastră. Şi pe care le descifrezi, nu le citeşti – cu lupa.           Am pândit-o o după-amiază întreagă să iasă şi ea, într-un loc, într-o pauză, să se spele pe mâini la closet, cum am auzit că se zice despre doamne; ori să fumeze şi ea o ţigară – rare femeile de format mare, nefumătoare. Când, în sfârşit, s-a dus la spălat (şi am constatat cu uimire că fundul nu i-i atât de foarte mare, fiindcă nu i-i de jur-împrejur, ci numai lat: din profil arătând normal de tot), mi-am făcut de lucru pe la scaunele ei, m-am uitat la carte şi am aflat: pe giuvaerul acela din piele roşie stătea scris cu aur: HAMLET. Mi s-au părut cam mari literele din titlu faţă de formatul copertei, dar mi-am zis că şi acolo va fi vorba de vreo compensaţie – mi-am mai zis: ce grozav să citeşti Hamlet în format mic, cu lupă de format mare! Şi cu toate că la fişier eram încă departe de SHA., m-am hotărât ca, a doua zi, să fac un salt să-1 cer şi eu pe Hamlet.           Ştiam, îl citisem de mai multe, ori, fiindcă îl am, de la Şeica – însă numai în format obişnuit ca pentru o bibliotecă de gimnaziu; îl am, dar împreună cu alte piese; şi numai în româneşte. Sigur, din volumul meu, de la Şeica, cel mai mult şi mai mult mi-a plăcut „Romeo şi Julieta”; pe locul doi l-am pus pe „Regele Lear”, iar pe trei: „Visul unei nopţi de vară”- pentru Hamlet nu mai era loc. I-aş fi făcut eu, dar nu mă făcuse el praf, ca pe alţii, prea jucau teatru, cu toţii, în frunte cu el.           De când am revenit la Sibiu, la liceu, am tot auzit de la colegii externi că „Hamlet” e o culme a gândirii universale, că nimeni pe lumea asta mare n-a scris un monolog mai phu-ther-nhic! (aşa zice Septimiu, împuşcând din buze cuvântul) decât Afâsauanufl – însă, ca să-1 phă-thrunzi! Trebuie să-1 citeşti tu, cu ochii tăi şi în englezeşte, în ediţii bune, serioase, originale. Nu ştiu englezeşte – nici Septimiu, însă ştie taică-său, şi are, în casă, ediţii foarte serioase şi originale. Mi-am zis că, probabil, dacă aş ţine între palme o adevărată ediţie originală, aş începe să înţeleg şi limba şi culmea monologului. Insă a doua zi, la fişier am aflat că există o singură, nu ediţie, ci exemplar din acela, de format mic şi era la Doamna Vulpe, sub lupă; tot din fişier am înţeles că, în plus, formatmicul nu era din cale-afară de original: o traducere în italiană.           M-am mirat mult. Italiana o dibui, deşi n-am învăţat-o dinadins, însă cum este un fel de română, m-aş fi descurcat -dar ce să fac eu cu limba lui Dante la Shakespeare?; ei s-ar fi înţeles între ei prin latină. Să fie Doamna Vulpe italiancă? După, nume, de ce nu: Sangiorgio, de-un exemplu. O auzisem vorbind, la fişier, cu doamna de la pupitru – nu mi s-a părut că are accent italienesc (ca al Doamnei Tatu), ba chiar destul de ţărănesc, cam ca pe Târnave. Însă peste, câteva zile m-am mirat mai puţin când am văzut că Doamna, Vulpe citeşte cu lupa, în format mic, „Faust”, într-o limbă plină de diacritice – poloneză, sau chiar cehă. Şi nu m-am mai deloc mirat, când am aflat de la Octavian că Doamna Sângiorgiu vine la Astra numai de când a fost naţionalizată: nu mai are ce face acasă, nu mai are casă; ca să-şi aducă aminte de casă, vine la Astra: tatăl ei, un mare negustor de vite umblase cu afacerile prin toată lumea şi fiindcă nu ştia carte (dar socotea pe degete ca o mitralieră), căpătase patima cărţilor – însă numai a „cărţulicilor”cum 1 e zicea el; nu numai cumpărase ce găsise, dar şi comandase format-mic, în unic exemplar; înainte de război le donase pe toate Astrei. Şi de aceea.

            1. GUSU           1. NE MUTAM.           — Mutarea!           Mama a dat ordinul, ea e căpitanul familiei. Eu: soldaţii; execut, nu discut.           Ne mutăm. Cărăm bagajele prin praf uscat şi balegi moi, piftioase. În plus: duminică-dimineaţa. Mama a fost cu ideea -idee de căpitan, dacă ar fi întrebat trupa, soldanţii/excutanţii i-ar fi, cu dragă inimă, spus: nu se dă atacul într-o duminică dimineaţa, când oamenii încă nu au apucat să adune de pe uliţă balega reglementară. Şi i-ar mai fi raportat trupeţii:           — Mamă, decât să ne mutăm pe-aici, pe la ei, mai bine ne-am refugia la loc, la noi, la Mana!           N-o fi bine să te refugiezi, în viaţă, dar măcar bagajele ţi le duce trenul, pe şină şi nu tu, în spinare. Prin balegi. Duminica. Devreme.           Din Cancelarie ne mutăm. Că, nuştiuce, regulamentul, nuştiuce, Inspectoratul, stimată-colegă, că trebuie, cănu-i permis. Dacă n-am fi în plină acţiune de mutare (când taci şi mărşăluieşti, mut), i-aş spune mamei că-mi pare rău după Cancelarie. Unde mai pui că plecăm pe jos, prin balegi. Nici tu tren, nici tu vapor, nici măcar o căruţă ardelenească – deşi mama a zis că ce să mai năimim căruţă pentru o mică mutare? Apoi căruţaşul ardelean, el te întreabă necontenit-întruna: un' te duci tu? La cine? Un' te duce el, cu căruţa lui, faină şi ardelenească?; şi ce faci tu acolo un' te duce?           Noi ştim şi fără căruţaş punctul-de-debarcare, terminusul, cum zicem noi, refugiaţii: în gazdă la Moş Veniamin – dar nu-i necesar să ştie toată lumea căruţaşilor, a zis mama. Eu zic: dacă tot plecăm din Cancelarie şi o apucăm spre soare-răsare, de unde-am venit, mai cinstit, mai frumos ar fi dacă ne-am refugia, cinstit, cu trenul, acasă, la Mana noastră. N-o fi tren (şi nici vapor) până sus, pe Calidor, dar nu ni-i greu să ziceam-că.           Acum ar fi de mare folos domnişoara mea, Coban: să-mi explice cuvântul: mutare. S-o văd: ce ex-pli-ca-ţie mai scorneşte, domnişoara mea?           O gândesc, aşa, pentru că acum sunt tare supărat de mutare. Dacă domnişoara mea ar fi cu mine, să-mi dea o explicaţie de-a ei, până şi mutarea asta s-ar face mai bună, mai frumoasă, solidă, vânjoasă, ca un om, domnule, ca domnişoara mea, Coban, de la a doua.           Păi, când domnişoara mea de la a doua, domnule, îmi explică mie, personal, cum stăm cu cuvintele, nu-mi vine să mă mai joc pe-afară, cu băieţii; nici pe fete să le trag de coadă şi să le bag mâna pe la nuspununde. Stăm bine de tot cu cuvintele, în româneşte, îmi explică mie domnişoara mea Coban: pe lângă că e dulce-şi-frumoasă-limba-ce-o-vorbim (asta tot un refugiat de-al nostru a zis-o, primul) şi ca-un-fagure-de-miere – asta a zis-o un ne-refugiat, dar tot moldovan de-al nostru, săracul, ea este şi foarte in-te-re-san-tă!           — Iar interesantul e mai grozav decât frumosul; chiar decât dulcele. Şi de ce este ea interesantă? Pentru că ea este de origine latină, de la Latini am luat noi şmecheria cu re-ul. Îmi place şmecheria: iei aproape orice cuvânt, îi pui în frunte un reşi gata! Se întâmplă o întâmplare de reparare: cum n-ai nimerit-o de prima oară cu o treabă, te întorci şi dregi treaba, cu re-ul. Cum ar fi, spre exemplu că am dat eu ceva cuiva şi nu i l-am dat din toată inima, aşa că mă întorc să i-1 dau ca lumea: i-1 re-dau; ori am luat, dar nu destul, aşa că re-iau sau re-pun, re-azvârl, re-bag mâna la nuspununde şi aşa mai departe, însă nu prea departe: domnişoara mea Coban mi-a spus ea mie, personal, că aşa cum nu tot ce zboară se mănâncă (spre exemplu: avioanele americane), tot aşa nu tot ce poartă-n frunte un reîmi spune mie că el a fost refăcut, reluat, rebăgat – să mai aştept oleacă, până ajung la liceu, acolo o să învăţ latina, atunci o să re-aflu, precis, care cuvinte au, în cap, un readevărat şi care au un cap care-i redar nu foarte adevărat – spre exemplu.           — Spre exemplu (aşa zice domnişoara Coban: spre, nu: de-exemplu, ca mama), cuvântul: rechin, el nu are un cap adevărat (a-ha: de asta nu mi-e frică de el: cu ce-o să mă muşte: cu coada?). Sau, tot spre exemplu, cuvântul: repede – nici el nu are cap, fiindcă oare există, pe lumea asta, un cuvânt: pede? De să zici că se repetă? Adică să pedeze din nou? Nu există! Repede ne-a venit din latină, sub formă de rapid.           A-ha: de asta un rapid el este foarte repede, pe lângă personalul nostru a trecut-ca-rapidul, dar de ceva-ceva retot ar fi avut nevoie, sărmanul, doar am văzut cu ochii mei ce-i făcuseră Americanii, cu re-bombele – poate la ei, la latini, să fie rece (de la recens, mi-a spus mie domnişoara mea), însă la noi, la români, rapidul era al dracului de cald, fierbinte chiar, când repede ardea el pe-o coastă, la Ploieşti (unde n-am văzut nici o ploaie – dar poate că tot din pricina re-americanilor).           Dar cuvântul: refugiu, domnişoară, vă rog frumos? Are el un readevărat? Sau unul ne-?           O-ho! A tunat (de-a detunat) domnişoara? Fugă, re-fugă – noi am re-fugit din Basarabia.           Poate dumneavoastră. Noi, pentru prima oară.           Şi eu, pentru prima oară, dar refugiu înseamnă şi tragere îndărăt, tragere cu spatele.           Poate dumneavoastră. Noi am venit cu faţa, mamei i-i rău cu spatele – şi dacă nu, însemnează că sunt nerefugiat? Atunci ce sunt eu, domnişoară, vă rog cel mai frumos din lume?           Un p'tico'! Zice şi râde, ca totdeauna când mă face pitic-deun-cot – aşa prescurtează ea, dar niciodată faţă de mama, că şi mama ştie franceză. O să afli multe când o să înveţi latina, zice domnişoara, din nou serioasă. Latină şi muzică – a fost un mare compozitor german, poate cel mai mare de pe globul pământesc, era cantor la o biserică din Lipsea. El a alcătuit un fel de culege re de exerciţii pentru elevii lui şi a intitulat-o, frumos: Artafugii.

Povestea-vieţii articolelor ce urmează: în vara anului 1990 Gabriel Liiceanu îmi sugerase, pentru editura Humanitas alcătuirea a două volume: „Scrisori” şi „Articole”.           I le-am înmânat prin august acelaşi an.           Numai că Mineriada iliască şi spaimele provocate de ea l-au făcut pe bravul editor să retragă de pe piaţă, să depoziteze apoi să distrugă volumul de mărturii despre mişcarea pentru drepturilor omului.           Culoarea curcubeului '77, apărut în chiar momentul Mineriadei; deasemeni să respingă („Nu avem hârtie.”) volumele comandate.           „Scrisorile” au fost publicate în 1995 la Familia, Oradea: „Articolele” – un volum de peste 1000 pagini – au fost solicitate de Viorica Oancea, directoarea editurii Litera. Ea a scos două „extrase”, intitulate, ambele Amnezia la români – deşi textul cu acelaşi titlu nu a fost inclus în niciuna – în 1993 şi în 1995, totalizând 200 pagini.           Acestea au fost adunate, aici.           Textele au fost dactilografiate de LOREDANA MITRUŢ mulţumiri.           AUTURA AUTORULUI LA CE SLUJEŞTE POETUL           {Ianuarie 1985) „Eu cred că suntem un popor vegetal”, scrie Ana Blandiana. Frumos spusul, sfâşietor înţelesul: „frunză-verde”, „codrul-frate-cu-românul”, „retragerea în păduri şi munţi (împăduriţi, se înţelege) – pe acestea le ştiam, şi chiar prea; a trebuit să vină un poet – şi încă femeie!           — Să spună răspicat, negru pe alb, ceea ce noi ceilalţi abia dacă îndrăzneam să gândim, fiindcă amărăciunea, supărarea noastră pe noi înşine rămânea dincoace de prag, pe terenul moral-imoralului, ne vedeam de-căzuţi, de-veniţi (fireşte, din pricina evenimentelor). Şi iată, a trebuit să vină o femeie-poet, ca să aflăm că poporul român nu este nici resemnat, nici „suflet-de-slugă„, nici imatur, nici mişel, nici imoral – ci, senin, amoral, vegetalul neştiind, nesimţind, nejudecând – „Cine a văzut vreodată/Un copac revoltându-se?” -am citat din acelaşi poem al Anei Blandiana.           Desigur, poezia e poezie, poeţii gândesc în metafore şi cu toate că detestăm cenzura care îi cere poetului: „Explică ce-ai vrut să redai, aici?”, ne aducem aminte că marii poeţi scurtează drumuri, sar peste etape obligatorii, mergând la esenţă – esenţă la care gânditorul aşezat, omul de ştiinţă vor ajunge. Cândva; binişor mai târziu.           Dând Cezarului ce se cuvine Cezarului şi Anei Blandiana ce se cuvine poetului, să ne întrebăm, totuşi, dacă această condamnare fără apel, această arătare cu degetul a ne-fiinţei unui popor sunt atât de. Metaforice.           Pe de o parte, conducătorii comunişti, primitivi în structură (altfel nu ar fi ajuns „conducători”), au mai fost schilodiţi de vizionarismul marxismului leninizat (stalinizat, hruşciovizat, ceauşizat etc): făcându-şi chip cioplit din viitorul-de-aur („culmili celi mai 'nalţi” – se zice în româneasca scornicizată), neglijând, chiar călcând în picioare prezentul altora; mărşăluind cu privirea aţintită prea sus şi prea departe, nu numai că nu înaintează, ci coboară: măcar dacă ar coborî doar ei înşişi, însă trag, împing în prăpastie pe toţi şi totul. Sacrificând prezentul – încă o dată: al altora – pe altarul unui „viitor de aur” (în care, zic ei, câinii vor umbla cu covrigi în coadă, distribu-indu-i „fiecăruia după necesităţi”), dovedesc, de aproape 70 de ani, în Rusia, de peste 40 de ani şi în România, că nu ştiu, nici nu vor să afle ce este aceea o „perspectivă”, deşi folosesc acest cuvânt până la saţietate. Să ne amintim de promisiunile „jurate” ale lui Hruşciov că U. R. S. S. va ajunge, „chiar depăşi” ţările capitaliste în vreo 15 anişori (el măsurând timpul cu cincinale – trei). Ca să dea greutate discursurilor, a anunţat distribuirea gratuită a chibriturilor. Şi să ne amintim de mărturisirile de după „detronare”: nu minţise deloc, atunci când afirmase ceea ce afirmase; „Eram convins că acel viitor este cu totul posibil, pentru că. Nu îmi percepeam prezentul, fiindcă de multă vreme – chiar înainte de a deveni secretar general al P. C. U. S. – nu mai percepeam realitatea.”           Fiindcă am pomenit de Hruşciov, să ne imaginăm că în luna martie, acest an, după 30 ani-lumină, luminătorul nostru naţional este invitat să-şi petreacă bătrâneţele în pace – o să i se găseaseă un acoperiş, de pildă cel al „muzeului” din satul natal; să mai zicem că, din acel moment, va putea să se dedice cu totul pasiunii sale pentru „pozzie”, însă, printre picături, îşi va scrie (vreau să spun: dicta) memoriile. Dacă, în exterior, Hruşciov a însângerat Ungaria, a ridicat zidul Berlinului, a împins prea departe pionul în Cuba, în interior a zdruncinat din temelii piramida stalinismului. Insă, odată „la pensie, a avut, nu onestitatea, ci luciditatea de a analiza procesul de schizofre-nizare a dictatorului – cu atât mai grav, cu cât acesta este un incult-profund, iar la asemenea specimene, complexul de inferioritate se manifestă printr-un agresiv complex de superioritate. Va avea Ceauşescu, odată „pensionat„, curajul de a analiza cei „20 de ani lumină„, de la nivelul pământului? Va avea măcar un strop de luciditate, să recunoaseă măcar a mia parte din „măsuri” citeşte: erori?           Ne îndoim. In această privinţă, într-adevăr, România este „originală” (spunem este, fiindcă anticipăm. Din toată inima): Dictatorul nostru este ceea ce este şi chiar dacă, din luna martie '85 nu va mai exercita puterea reală, acolo, la pensie, va continua să dicteze, fără pauză, fără ruptură.           Cu o deosebire: imaginarii executanţi ai hotărârilor Lui, în imaginaţia Sa, vor nota fiecare silabă, fiecare icnet, fiecare interjecţie, şi, tot în imaginaţia febrilă a detronatului executanţii vor executa orbeşte ceea ce crezuseră ei că au înţeles din ceea ce crezuse El că dictează.           În măsura în care nici el, nici „colaboratorii” săi nu au legătură cu poporul, cu acest „popor vegetal”, să-i clasăm în regnul mineral.           Cât despre noi, „vegetalii”, după ce vom remarca încă o dată marea poezie a celor patru poeme publicate de Ana Blandiana în revista Amfiteatru din decembrie 1984, vom băga de seamă altceva.

PROZICERI           A Cutia Abandorei AbandoNostradamic AbaNostradamustic Boul Abis Abonamens sana în corpore sano Absolume, lumeee… Absolubil (în alcool) Apsolubil (fire§te, în ap') Absorbi et curbi Absorb la morb nu scoate Dochii Abstractele vorbe§te! Abstinen' tu! Asurdo-muto! Absurdila Absurdulescu (de-a) Absurda (ultimul) aBanc al lui aBula Aclamassele largi de… lărgitori Acrobat-o norocul! Acrobate fierarul cât e Wald Adaptam-nisam Adaptalme§-balme§ AdapTalpa carii AdaPostul Pa§telui AdaPost-Mortem (factum, festum) AdemeNihil sine Geo Adopt, cu-a brânziiC. C. AdMireasa, ziua-buna AdmiRaza Soarelui Adormireasa, ziua-buna Adormiroznele Raiului Alandala-portocala Alandalaltaieri Alergo sum AlfabEtica socialistrica AlfaBietul Ioanide Amanti, Giovanni! Amant – ma non troppo Adapost-scriptum bAlte†a!           B Batrânetitudine Benevolens-nolens Bonaparte parte-§i face Bonapartenen†a Bonjur-împrejur Bonjurist-împrejuratic Bonjuric-împrejurast' Bostan Papu§a Bostap-Nadu§a Bostanpapu§oinic Bostanpapu§icica Bostanpapu§oismus Bostanglo-americandri (are pe) Bovino-ncoace Bovinoncoacitate (in) Bovino veritas Bovini, vedi, vici Bravita încal†ata (pâna-n) Brânzele dalbe Brânzei†a (cânta-mi-l pe-Achil Brânzoianu) Brânz (s) exualitate BrânZoe Brânza†ionala! Brânzakuskaia BrânZulnia Buca-l (buca-se) pe pizdii Nu mai abuc eu o buca… Bucoana-mare! Buconi†a! Buculeana neichii, 'eana… (Rica) Bufante de Obör Buhai, bade Buhaios Buhaimana Bulei de buricin Beat-burta D Dadaco-romana Dactilofraga Dalba ca Zapada Dalmat Mater Daltonalitate Daltonala Daltonifianta Damarâta (turturâta) Danturaj Danturneu Danturma§a Deala Matriarhiei Deflora României Deflora pro nobis Dezvirginecolog DezvirginEcologie Divan Turbinca Divan cel Groaznic Divan†ar† Dan†ar† De-a-n fecioarelea De-a-n daratnicea De-a vAlma Ata C Cabala-portocala Caldura lax! (Nunta de la) CapCana Galinaceei Caracterchea-berchea CaracTerra incognita (ce mai) CaricaTura-vura! Joccastitate Cavalerui-Ler Cavalergo sum Cârna†i-o strâmba, ca †i-am cârners-o! Cleptomeron Cleptomerotismus CleptoMeritul Na†ional (Zodia) cRacului O, Craaac Frumooos… Cruciga-l Troaca! Cuget-beget ConTurul panTaloanelor Ma doare-n condur! Ma doare-n 'to-n Cur Castratio benevolensis E Eclipsa la apel Eclipse: cel ce mi †i-o-nflipse Egalfa §i Omega Elevrika! E Lev – au nu-i elev? Electric, au nu-i lectric? Emfata draga; emfata tatii Epava buna trece eprimejdia egrea Epava sau nu e pava? (Daca nu curge tot) epica Epicatura mica – dar esparge epiatra gre Epicur pi cur se scoate Epicur ori e pi §ali? Episcopul scuza (e) mijloacele Episcopus Dei Episcopuscul Episcopusculitarismus Epistoluri-stoluri Erecto-verso Erotic verbal Eschimoa§a-sa peghia†a! Estival ca valul trece Estivaluri-valuri Evreinstein Exalter ego Examens sano în corpore… Ex Amen!           Cucu-†i linguri†a! Singuri†a, domni§oara? Flautamus Te! Floci Ciornâie… FlOcina§ Freaca de la mine paharul acesta… Freaca-mearga Frecto-verso Furie papala I Imagina†i-o frânta, ca †i-am imagi ners-o! Imagina†ionalist Intactica §i Calistrategia Î F Fag-totum Fageto-dacic Faget-beget Ce e al' ca falus trece (§i cu sergentul rece) Într-un val fara fal' Ce trista opera cânta/Fanfaronada melitara FanToma Necredinciosul Fantonim Fantomim Fantomasca Fantomasta! Fiasco lux! (Trece din) Figura-n gura Îmbaiatu' mamii… (Chestie de) Îngust… Uniunea Înscriitorilor J Jelui-te-a§ §i n-am… ce n-am? Pui?           M Aparat Miciurinar Prins cu Mitocaua mica Expunere (pe cale) morala Cele §apte aMuze T Trandafir-a-par Trianglo-saxon N Capra sare caprasa, naiada sare naiasa Critica Nara†iunii Pure Nara†iune: fii da§teapta! Nara†ional¶ta†i conânlocuitoare Du-te la Neao§tire, /pentru cara nori… Nostimata Domni§oara Nostimata Nostimioara Nostimioara Domni§oata Nostimabile! Nonorabile! U Urzica lumea ce-o urzice Ura de terasa V Vecina cea de Taina Varz-o focu'! Vin Verzele! Vaduvioara la gratar? I cu asta – vasta! Valvar-vârtej Valah-Akhbar! Ce mai usturavura? Veloce veeeste miinunaaaataaaa Un Vertical de Mare Voinica fara frica Vorbul gainilor P Pizduca-se pe puzdii! Pizdar din dar se face rai… Pizdactilofraga Pizdaca ramuri bat în geam/? I se cutremur popii… A dat ortul 'opii Portreti' logofat Asta-i Prostitua†iunea…           S Salba ca Napada De la Santana la Gaiafa Vade retro, Santana! Satir (ori: Sictir) latent           5 abajurlet Mai, §i când îi arse un abajurlet de groaza abajurla (a) Daca-i de loc dinAbajUrla†i… (2) A B A N D O N A (l) A B A J U R abajura (a) A fost silit sa abajureze abajurat S-a maritat cu un abajur-major abajuramânt A depus abajuramânt de perfidelitate abajur-fix MadamAglaé are, joia, abajurul foarte-fix abajur-împrejur Madam Sophie o are de jur împrejuruta abajuridic În schimb, se bucura de statut abajuridic abajurisdic†ie Cade în abajurisdic†iunea lui Sache abajuristconsult El fiind abajurist-consultatornicul abajuriu Romancierul Nr.1 m-a convocatara în fa†a unui Abajuriu de Abajonoare abajurnalist La Abajurnalul zilnic – sapt¶mânal abajurnalistica abajurnic Trece abajurnic pe la redactora†iune abajuremie A§a i-a spus doctorul: „Ai abajuremie” abajurgentitate abajuria§ Fa†a de un abajurmic… abajurina Pentru a putea uriniza' 'potriva vântului abajurât E§ti abajurât-ca-porcu, mon§er da s' te pup (Nene Iancule) abajurî (a) Te abajurasc din rarunchii bojocilor!           Abandom Domnule, ce abandomn, domnu'… abandomnie? I a avut o abandomnie fericica abandomni†a? I-a luat §i abandomni†a cu el: sa fie abandomni§oara Singurica, 'mni§orica? Abandomnitor Se vede ca a fost d-al nos tru, dân popor abandom Las-o §i tu mai abandomoala abandonator Generosul nostru abandonator abandona†ie… a mai comis o abandona†iune abandona-†i-a§! Abandona-†i-o! Abandona†i-o! (O abandoiau) abandondanitor Tot eu abandoni†a Apar†inând Rodicai-feticai, cea cu abandonicioara pe la pizdvoriu abandonjon Unde a închis-o tatal ei personal abandonjuan Acolo îl priimea cu bra†a-i generos deschisa în vederea îndonjuanarii abandor Asta-i: de abandorul tau, m-am abando' rau! Dealtfel, mai am un singur abandor (la marginea marii) abandorin†a Abandorin†a mea-i sa: abandornic Totdeauna am fost a§a: 'ornic abandoric Unul dintre stilurile manolescienice (Cutia) Abandorei Sa n-o da§chizi! Ba s-o-nchizi!