Paulo Coelho

Crimă sau ritual de sacrificiu? Străinului îi este indiferent. Oricare ar fi victima, el îşi va respecta promisiunea. Oamenii din mica localitate unde nu se întâmplă nimic sunt puşi în faţa unei opţiuni. Iar în sat nu sunt mai mult de trei inşi care „dorm singuri”: preotul, tânăra domnişoară Prym şi bătrâna Berta. Cine va fi ales?           Istoria unui om este istoria întregii omeniri. Istoria unui sat este istoria oricărui loc de pe pământ. Binele seamănă perfect cu răul şi răul scoate la iveală ce e bun în om. Îngerului păzitor i se întâmplă să adoarmă, spre bucuria diavolului păzitor, în mica aşezare a cărei linişte a fost distrusă de un străin ciudat, barmaniţa hotelului, domnişoara Prym, are multe de rezolvat şi o singură săptămână la dispoziţie.           O, Mărie cea zămislită fără de prihană, roagă-te pentru noi, cei care ne îndreptăm către Tine.           Amin.           Şi l-a întrebat un fruntaş, zicând:           Învăţătorule bun, ce să fac ca să moştenesc viaţa cea de veci?           Iar Isus i-a zis:           Pentru ce mă numeşti bun?           Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu.           LUCA, 18, 18-19           NOTA AUTORULUI.           Prima legendă despre Scindare ia naştere în Persia antică: după ce a creat universul, zeul timpului îşi dă seama de armonia din jurul său, dar simte că-i lipseşte ceva foarte important – un tovarăş cu care să se bucure de toată frumuseţea aceea.           Vreme de o mie de ani se roagă să aibă un fiu. Istoria nu spune cui i se roagă, dat fiind că el însuşi e stăpân atotputernic, unic şi suprem; cu toate acestea se roagă şi, în cele din urmă, rămâne însărcinat.           Văzându-şi dorinţa înfăptuită, zeul timpului e cuprins de căinţă, conştient fiind că echilibrul lucrurilor era cum nu se poate mai fragil. Dar e prea târziu – copilul este pe drum. Tot ce mai poate face cu lamentările sale este ca pruncul pe care-l purta în pântece să se scindeze în doi.           Legenda povesteşte că, aşa cum din rugăciunea zeului se naşte Binele (Ormuzd), din căinţa lui se naşte Răul (Ahriman) – fraţi gemeni.           Îngrijorat, el rânduieşte totul astfel încât Ormuzd să iasă primul din pântecele său, dominându-şi fratele şi evitând ca Ahriman să dea de furcă universului. Cum însă Răul e isteţ şi capabil, el izbuteşte la ceasul naşterii să-l îmbrâncească pe Ormuzd şi apucă să vadă cel dintâi lumina stelelor.           Consternat, zeul timpului se decide să creeze aliaţi pentru Ormuzd: face să ia naştere rasa umană care va lupta împreună cu el pentru a-l domina pe Ahriman şi a evita ca acesta să pună stăpânire pe toate.           În legenda persană, rasa umană se naşte ca aliată a Binelui şi, potrivit tradiţiei, ea va triumfa în cele din urmă. Altă istorie despre Scindare va apărea însă cu multe veacuri mai târziu, de astă dată într-o versiune opusă: omul ca instrument al Răului.           Cred că mai toţi ştiu ce vreau să spun: un bărbat şi o femeie stau în grădina Raiului şi se bucură de toate desfătările imaginabile. Există o singură interdicţie – cuplul nu va putea cunoaşte niciodată ce înseamnă Binele şi Răul. Domnul atotputernic a spus (Fac, 2:17): „iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci”.           Şi într-o bună zi se iveşte şarpele, asigurându-i că această cunoaştere e mai importantă chiar decât raiul şi că trebuiau să intre în posesia ei. Femeia refuză, zicând că Dumnezeu i-a ameninţat cu moartea, dar şarpele garantează că nu se va întâmpla nimic asemănător: dimpotrivă, în ziua când vor şti ce înseamnă Binele şi Răul, vor fi egali cu Dumnezeu.           Convinsă, Eva mănâncă din fructul interzis şi-l împarte şi cu Adam. Din clipa aceea, echilibrul originar al Paradisului se destramă, iar cei doi sunt izgoniţi şi blestemaţi. Există însă o frază enigmatică rostită de Dumnezeu şi care-i dă dreptate şarpelui: „Iată, Adam s-a făcut ca unul dintre noi, cunoscând binele şi răul.”           Nici în acest caz (după cum nici în cel al zeului timpului care se roagă pentru ceva, deşi el e stăpânul absolut), Biblia nu lămureşte cu cine anume stă de vorbă Dumnezeul unic şi – admiţând că este unic – de ce spune „unul dintre noi”.           Oricum ar fi, rasa umană e osândită încă de la început ca în eterna Scindare să evolueze între cele două contrarii. Şi la fel şi noi, pradă aceloraşi îndoieli ca şi strămoşii noştri; cartea de faţă are drept scop să abordeze această temă apelând, în unele momente ale intrigii, la unele legende cu acest subiect şi răspândite pe toată faţa pământului.           Cu Diavolul şi domnişoara Prym am încheiat trilogia Şi în ziua a şaptea…, din care fac parte Pe malul râului Piedra am şezut şi-am plâns (1994) şi Veronika se hotărăşte să moară (1998). Cele trei cărţi vorbesc despre o săptămână din viaţa unor persoane normale care, brusc, se pomenesc confruntate cu dragostea, moartea şi puterea. Am fost totdeauna încredinţat că transformările profunde, atât în fiinţa umană cât şi în societate, au loc într-un interval de timp foarte redus. Când ne aşteptăm mai puţin, viaţa ne confruntă cu o provocare spre a ne pune la încercare curajul şi voinţa de schimbare; în acest moment, nu are rost să pretindem că nu se întâmplă nimic sau să ne scuzăm zicând că nu suntem pregătiţi.           Provocarea nu aşteaptă. Viaţa nu priveşte îndărăt. O săptămână este un interval de timp suficient ca să decidem ne hotărâm dacă ne acceptăm destinul sau nu.           Buenos Aires, august 2000           De vreo cincisprezece ani, bătrâna Berta se aşeza zilnic în faţa porţii sale. Locuitorii din Viscos ştiau că aşa se comportă de obicei oamenii vârstnici: visează la trecut şi la tinereţe, contemplă o lume din care nu mai fac parte, caută subiecte de conversaţie cu vecinii.

PROLOG           „În largul plajei de vest a satului se află o insulă şi pe ea e un templu uriaş, plin de clopote”, spuse o femeie.           Băiatul observă că ea purta veşminte ciudate şi capul îi era acoperit de un văl. Nu o mai văzuse niciodată înainte.           „Ai vizitat templul acela?” întrebă ea. „Du-te acolo şi spune-mi cum ţi se pare.”           Atras de frumuseţea femeii, băiatul merse la locul indicat. Şezu pe nisip şi scrută orizontul cu privirea, dar nu văzu nimic în afara priveliştii obişnuite: cerul albastru şi oceanul.           Decepţionat, se duse într-un sat de pescari din apropiere şi întrebă despre o insulă cu un templu.           „Ah, a fost cu mult timp în urmă, pe vremea când trăiau pe-aici străbunicii mei”, zise un pescar bătrân. „A fost un cutremur mare şi insula s-a scufundat în mare. Dar deşi nu mai putem vedea insula, încă putem auzi clopotele de la templul de pe ea atunci când marea le face să se legene acolo, în adâncurile ei.”           Băiatul se întoarse pe plajă şi încercă să asculte clopotele. Stătu acolo toată după-amiaza, dar nu izbuti să audă altceva decât zgomotul valurilor şi ţipetele pescăruşilor.           Când se lăsă noaptea, părinţii lui veniră să-l caute. A doua zi de dimineaţă, el se întoarse pe plajă; nu-şi putea închipui că o femeie frumoasă ar fi fost în stare să-l mintă. Dacă ea avea să revină într-o bună zi, i-ar fi putut spune că nu văzuse insula, dar auzise clopotele templului pe care le făcea să răsune mişcarea valurilor.           Trecură astfel multe luni; femeia nu se întoarse şi tânărul o dădu uitării; acum era convins că trebuia să descopere bogăţiile şi comorile templului scufundat. Dacă ar auzi clopotele, ar fi în stare să o localizeze şi ar putea recupera comoara ascunsă acolo.           Îşi pierduse orice interes pentru şcoală şi pentru grupul său de prieteni. Se transformase în obiectul preferat al glumelor celorlalţi copii, care obişnuiau să spună: „El nu mai e ca noi. Preferă să se uite ţintă la mare fiindcă îi e frică să nu piardă la jocurile noastre.”           Şi toţi râdeau, uitându-se la băiatul care şedea pe mal.           Deşi nu izbutise să audă vechile clopote ale templului, băiatul învăţa alte lucruri. Începu să-şi dea seama că, de cât asculta zgomotul valurilor, atenţia nu-i mai era abătută de ele. Niţel mai târziu se obişnui şi cu ţipetele pescăruşilor, cu zumzetul albinelor, cu vântul care bătea în frunzele palmierilor.           La şase luni după prima lui conversaţie cu femeia, băiatul era capabil să nu se mai lase distras de nici un zgomot – dar încă nu putea auzi clopotele templului scufundat.           Veneau pescari să stea de vorbă cu el şi stăruiau: „Noi auzim!” ziceau ei.           Băiatul însă nu izbutea.           Ceva mai târziu, pescarii schimbară vorba: „Eşti prea preocupat de zvonul clopotelor din adânc; renunţă la asta şi vino să te joci iar cu prietenii tăi. Poate că numai pescarii izbutesc să le audă.”           După aproape un an, băiatul gândi: „Pesemne oamenii ăştia au dreptate. E mai bine să mă fac mare, să devin pescar şi să revin în fiecare zi pe plaja asta, pentru că a ajuns să-mi placă.” Şi mai gândi: „Poate că totul e o legendă şi – din cauza cutremurului – clopotele se vor fi sfărâmat şi nu vor mai răsuna niciodată.”           În după-amiaza aceea se hotărâ să se întoarcă acasă.           Se apropie de ocean, ca să-şi ia rămas-bun de la el. Mai privi o dată natura şi – cum gândul nu-i stătuse decât la clopote – putu zâmbi iarăşi auzind frumuseţea cântecului pescăruşilor, zgomotul mării, vântul şuierând în frunzele palmierilor. Auzi de departe glasul prietenilor săi care se jucau şi se simţi bucuros dându-şi seama că avea să revină la jocurile copilăriei.           Băiatul era mulţumit şi – aşa cum numai un copil ştie s-o facă – se simţi plin de recunoştinţă că era în viaţă. Era sigur că nu-şi pierduse vremea, deoarece învăţase să contemple şi să venereze Natura.           Atunci, pentru că asculta marea, pescăruşii, vântul, frunzele palmierilor şi vocile prietenilor săi care se jucau, auzi şi primul clopot.           Şi altul.           Şi încă unul, până când, spre bucuria lui, bătură toate clopotele templului scufundat.           Mulţi ani mai târziu – bărbat în toată firea acum – se întoarse în satul şi pe plaja copilăriei sale. Nu mai năzuia să recupereze nici o comoară din fundul mării; totul fusese poate doar rodul imaginaţiei lui şi nu auzise niciodată clopotele sub apă într-o după-amiază pierdută din copilărie. Chiar şi aşa, se hotărâ să se plimbe puţin, ca să audă zgomotul vântului şi cântecul pescăruşilor.           Care nu-i fu mirarea când o văzu, şezând pe nisip, pe femeia ce-i vorbise despre insula aceea cu templul ei.           „Ce faci aici?” o întrebă el.           „Te aşteptam pe tine”, răspunse ea.           El îşi dădu seama că – deşi trecuseră amar de ani – femeia îşi păstrase aceeaşi înfăţişare; vălul care-i ascundea părul nu părea decolorat de trecerea timpului.           Ea îi întinse un caiet albastru, cu filele albe.           „Scrie: un războinic al luminii se uită cu atenţie în ochii unui copil. Pentru că ei ştiu să vadă lumea fără amărăciune. Când vrea să ştie dacă persoana de lângă el e demnă de încredere, încearcă să o privească aşa cum ar vedea-o un copil.” „Ce este un războinic al luminii?” „Ştii bine ce este”, răspunse ea, surâzând. „E cineva capabil să înţeleagă miracolul vieţii, să lupte până la capăt pentru ceva în care crede, auzind totodată şi clopotele pe care marea le face să răsune în adâncul ei.”

O, Mărie cea zămislită fără de prihană, roagă-te pentru noi, cei care ne îndreptăm către Tine.           Amin   Nimeni, aprinzândfăclie, nu o pune în loc ascuns, nici sub obroc, ci în sfeşnic, ca aceia care intră să vadă lumina.           Luca 11, 33             Înainte ca toate aceste mărturii să plece de pe masa mea de lucru şi să urmeze destinul pe care l-am trasat pentru ele, mă gândeam să le transform într-o carte tradiţională în care povestea reală este istorisită după o cercetare exhaustivă. Am început să citesc o serie de biografii care m-ar fi putut ajuta în scrierea acestei cărţi, dar am înţeles un lucru: părerea autorului despre personajul principal ajunge să influenţeze rezultatul cercetărilor. Cum intenţia mea nu era chiar aceea de a spune ce gândesc, ci de a arăta cum a fost văzută povestea Vrăjitoarei din Portobello de principalele personaje, am abandonat ideea unei asemenea cărţi. Mi s-a părut mai potrivit să transcriu pur şi simplu tot ce mi-a fost povestit.           Heron Ryan, 44 de ani, ziarist                 Nimeni nu aprinde o făclie pentru a o ascunde sub obroc: menirea luminii este de a aduce mai multă lumină, de a deschide ochii, de a arăta minunile din jur.           Nimeni nu-şi sacrifică lucrul cel mai de preţ pe care îl are: dragostea.           Nimeni nu-şi încredinţează visurile în mâinile celor care le pot distruge.           Nimeni, cu excepţia Atenei.           La multă vreme după moartea Atenei, fosta ei maestră mi-a cerut să o însoţesc în oraşul Prestopans, în Scoţia. Acolo, profitând de o lege feudală care a fost abolită chiar în luna următoare, oraşul a oferit iertarea oficială unui număr de optzeci şi unu de persoane – şi pisicilor acestora – executate pentru practici vrăjitoreşti între secolele al XVI-lea şi al XVII-lea.           Conform purtătorului de cuvânt oficial al baronilor de Prestoungrange & Dolphinstoun, „cele mai multe au fost condamnate fără nici o probă concretă, doar pe baza mărturiilor acuzatoare care susţineau că simţiseră prezenţa spiritelor rele”.           Nu mai stăm acum să amintim iar toate excesele Inchiziţiei, cu camerele de tortură şi rugurile aprinse, alimentate de ură şi răzbunare. Dar, pe drum, Edda a spus de mai multe ori că era ceva ce ea nu putea accepta în gestul acesta: oraşul şi al paisprezecelea Baron de Prestoungrange & Dolphinstoun „ofereau iertare oficială” oamenilor executaţi cu atâta brutalitate.           — Suntem în plin secol XXI, iar descendenţii acelor adevăraţi criminali, care au ucis oameni nevinovaţi, încă se mai consideră îndreptăţiţi „să ierte”, înţelegi ce vreau să spun, Heron?           Înţelegeam. O nouă vânătoare de vrăjitoare începe să câştige teren. De data asta arma nu este fierul roşu, ci ironia şi represiunea. Oricine îşi descoperă un har – din pură întâmplare – şi îndrăzneşte să vorbească despre el e privit imediat cu neîncredere. Iar soţul, soţia, tatăl, fiul, toţi, în loc să fie mândri, le interzic tuturor să pomenească despre acel lucru, de frică să nu-şi expună familia ridicolului.           Înainte de a o cunoaşte pe Atena, credeam că toate astea nu erau decât o formă necinstită de exploatare a disperării oamenilor. Călătoria mea în Transilvania pentru un documentar despre vampiri era şi ea un fel de a arăta cât de uşor se lasă înşelaţi oamenii; anumite superstiţii rămân în imaginaţia omului, oricât de absurde ar părea, şi ajung să fie folosite de indivizi fără scrupule. Când am vizitat castelul lui Dracula, care fusese reconstruit numai pentru a le crea turiştilor impresia că s-ar afla într-un loc special, am fost căutat de un funcţionar al guvernului care a insinuat că aveam să primesc un cadou destul de „semnificativ” (după propriile lui cuvinte) când filmul va fi transmis la BBC. In mintea acestui funcţionar, eu ajutam la răspândirea legendei, iar lucrul acesta merita o recompensă generoasă. Un ghid mi-a spus că numărul vizitatorilor creştea de la an la an, şi orice referire la acel loc ar fi fost bine-venită, chiar dacă s-ar fi susţinut că respectivul castel era contrafăcut, că Vlad Dracul era un personaj istoric fără nici o legătură cu legenda aceea care nu era decât delirul unui irlandez (n. a.: Bram Stoker) care nu vizitase niciodată regiunea.           În clipa aceea am înţeles că, oricât de riguros aş fi fost cu faptele, eram fără să vreau de partea minciunii; chiar dacă intenţia mea era să demistific totul, '5 ' fiecare putea să creadă ce voia; ghidul avea dreptate, în fond făceam şi mai multă publicitate. Am renunţat imediat la proiect, chiar dacă apucasem să investesc o sumă frumuşică în călătorie şi în cercetări.           Dar călătoria în Transilvania avea să aibă un impact uriaş asupra vieţii mele: am cunoscut-o pe Atena, care îşi căuta mama. Soarta, misterioasa, implacabila soartă ne-a aşezat faţă în faţă într-un neînsemnat hol al unui hotel încă şi mai neînsemnat.           Am fost martor la prima ei conversaţie cu Deidre sau Edda, cum îi place să i se spună. Am asistat, ca un spectator, la lupta inutilă pe care inima mea a purtat-o pentru a nu se lăsa sedusă de o femeie care nu era din lumea mea. Am aplaudat când raţiunea a pierdut bătălia, şi n-am putut decât să mă predau şi să accept că eram îndrăgostit.           Această pasiune m-a făcut să văd ritualuri, fenomene şi transe cum nu mi-am închipuit niciodată că există. Spunându-mi că eram orbit de iubire, m-am îndoit de toate; îndoiala, în loc să mă paralizeze, m-a împins spre oceane a căror existenţă o ignoram. Această forţă mi-a permis, în cele mai grele momente, să înfrunt cinismul celorlalţi prieteni jurnalişti şi să scriu despre Atena şi lucrarea ei. şi cum această iubire încă este vie, deşi Atena este moartă, forţa continuă să existe, dar nu mai vreau decât să uit tot ce am văzut şi învăţat. Puteam naviga în această lume numai cu Atena de mână.

O, Marie, cea zămislită fără de prihană, roagă-te pentru noi, cei care ne îndreptăm către Tine.           Amin.   Şi a zis către ucenicii Săi: De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca. Viaţa este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea. Priviţi la corbi, că nici nu seamănă, nici nu seceră; ei n-au cămară, nici jitniţă, şi Dumnezeu îi hrăneşte. Cu cât mai de preţ sunteţi voi decât păsările?! Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Deci dacă nu puteţi să faceţi nici cel mai mic lucru, de ce vă îngrijiţi de celelalte? Priviţi la crini cum cresc: Nu torc, nici nu ţes. Şi zic vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia.           Luca 12; 22-27             Oricine ai fi tu cel care mă ţii acum în mână, E ceva fără de care totul va fi inutil, Un avertisment cinstit înainte de a continua să mă ispiteşti: Nu sunt ce credeai tu, ci sunt cu totul şi cu totul diferit.           Cui i-ar plăcea să devină un adept al meu?           Cui i-ar plăcea să-şi anunţe candidatura la afecţiunea mea?           Calea e nesigură, rezultatul e incert, distructiv poate.           Va trebui să renunţi la tot, eu îţi cer să mă ai drept standard unic şi exclusiv, Chiar şi aşa iniţierea ta va fi şi ea lungă şi obositoare, Orice teorie din viaţa ta trecută şi orice conformare la vieţile din jur vor trebui abandonate, Lasă-mă aşadar acum înainte de a te tulbura mai mult, ia-ţi mâna de pe umărul meu, Lasă-mă deoparte şi urmează-ţi drumul.           WALT WHITMAN: LEAVES OF GRASS             Pentru N. D. P., care s-a coborât pe pământ pentru a ne arăta calea Luptei celei Drepte             Prefaţă.           Am susţinut adesea în cărţile mele că visurile noastre au un preţ şi e foarte important să-l plătim. Dar în ce măsură pot fi visurile manipulate? De câteva decenii, trăim într-o cultură care privilegiază faima, banii şi puterea. Mulţi au ajuns să creadă că sunt singurele valori ce merită căutate, fără să-şi dea seama că cei care fac cu adevărat jocurile, în spatele cortinei, rămân anonimi, ştiind că cea mai eficientă putere e cea care trece neobservată – până când e prea târziu şi suntem prinşi în capcană. Cartea mea este despre această capcană.           În învingătorul este întotdeauna singur, trei din cele patru personaje principale lasă ca visurile lor să fie manipulate: Igor, un milionar rus, care crede că, atât timp cât motivaţiile sunt bune, crima e permisă, şi omoară oameni pentru a le uşura suferinţa şi pentru a o recâştiga pe femeia iubită.           Hamid, un magnat al modei, care a pornit la drum mânat de intenţii bune şi a sfârşit prin a fi acaparat de însuşi sistemul pe care încerca să-l folosească în favoarea lui.           Gabriela, care, ca mulţi alţii din zilele noastre, e convinsă că faima e un scop în sine, cea mai de seamă răsplată a unei lumi care consideră celebritatea suprema împlinire.           Acesta nu este un thriller, ci un portret necruţător al situaţiei în care ne aflăm.           PAULO COELHO                 3:17 A. M.           Pistolul Beretta Px4 compact e puţin mai mare decât un telefon mobil, cântăreşte aproape 700 de grame şi poate să tragă zece focuri. Mic, uşor, fără să lase urme vizibile în buzunarul care-1 adăposteşte, calibrul mic are un avantaj enorm: în loc să traverseze corpul victimei, glonţul se loveşte de oase şi zdrobeşte tot ce-i iese în cale.           Evident, şansele de supravieţuire după o împuşcătură cu gloanţe de acest calibru sunt şi ele mari; există mii de cazuri în care nu a fost atinsă nici o arteră vitală, iar victima a avut timp să reacţioneze şi să-şi dezarmeze agresorul. Dar, dacă cel care trage are oarecare experienţă în asemenea lucruri, poate alege între o moarte rapidă – ţintind porţiunea dintre ochi sau inima – şi una mai lentă, fixând pistolul într-un unghi anume lângă coaste şi apăsând pe trăgaci. Cel împuşcat nu-şi dă seama imediat că a fost rănit de moarte – încearcă să riposteze, să fugă, să caute ajutor. Marele avantaj este că are timp suficient să vadă cine îl omoară, în timp ce-şi pierde puterile puţin câte puţin, până ce cade din picioare, fără să sângereze mult, fără să înţeleagă prea bine de ce s-au întâmplat toate astea.           E departe de a fi arma ideală pentru experţii în materie: „E mult mai potrivită pentru femei decât pentru spioni”, îi spunea un tip din serviciile secrete engleze lui James Bond, în primul film din serie, în timp ce-i lua vechiul pistol şi-i dădea noul model. Dar asta era valabil pentru profesionişti, desigur, fiindcă pentru ce voia el să facă era numai bun.           Cumpărase pistolul Beretta de pe piaţa neagră, pentru ca arma să nu poată fi identificată. Are cinci gloanţe în încărcător, dar el are de gând să folosească doar unul, în vârful căruia a făcut un „X” cu o pilă de unghii. In felul acesta, când atinge un corp solid, se rupe în patru.           Dar nu va folosi Beretta decât în ultimă instanţă. Există şi alte metode de nimicire a lumii, de distrugere a universului, şi în mod sigur ea o să înţeleagă mesajul imediat ce va fi găsită prima victimă. Va şti că el a acţionat în numele dragostei, că nu are nici un resentiment şi că o va primi înapoi fără să pună vreo întrebare despre viaţa ei din ultimii doi ani.           Speră ca cele şase luni de planuri amănunţite să dea rezultate, dar nu poate fi sigur decât începând de a doua zi dimineaţă. Iată planul lui: să lase ca Furiile, anticele entităţi din mitologia greacă, să coboare cu aripile lor negre peste peisajul acela alb şi albastru, plin de diamante, botox, maşini de curse absolut inutile, concepute pentru doar două persoane. Visuri de putere, de succes, de faimă şi de bani – toate pot fi întrerupte într-o clipă cu micile trucuri pe care le-a luat cu el.

Zilele trecute spuneam ca moştenirea culturala pe care ne-a lăsat-o China este de o importanta fundamentala pentru evoluţia umanităţii. Printre personajele ale căror învăţături au traversat mileniile se afla Confucius (551-479 i. H.), care a reorganizat textele clasice chinezeşti (la fel ca şi popularul I Ching) şi le-a dat o forma definitiva. Pentru a combate corupţia şi mizeria din vremea lui, el a gândit o serie de precepte etice şi morale, cum ar fi cultul pentru străbuni, principiile sincerităţii, reciprocităţii, precum şi ideea ca numai cel care este în stare sa susţină bunăstarea poporului poate sa guverneze. Iată în continuare câteva învăţături ale sale:           Formula familiei.           Ducele Ding l-a întrebat pe Confucius:           — Exista vreo formula care sa garanteze prosperitatea unei familii?           — Nu exista o formula completa, spuse Confucius. Dar exista un aforism: „Este greu sa fii guvernator, şi nu este uşor sa fii guvernat”. Daca toţi capii familiilor şi fiii lor ar înţelege ca amândouă părţile trebuie sa cedeze, ar apărea şi prosperitatea.           Ducele continua:           — Exista vreo formula în stare sa distrugă nucleul familiei?           — Nu exista o formula completa, spuse Confucius. Dar exista un aforism: „Cea mai mare placere a unui rege este sa nu existe nimeni care să-i interzică ceva”.           Daca nu ni se interzice sa facem binele, acesta e un lucru bun. Iar, într-o familie în care mama nu are curajul şi tăria sa răspundă şi sa spună „nu” fiului, relaţiile devin fragile şi ajung sa fie distruse.           Un maestru şi doua răspunsuri. Zilu întrebă: „Când trebuie sa pun în practica lucrurile pe care le-am învăţat?”.           Confucius răspunse: „Dar continui sa te învăţ. De ce aceasta graba de a pune totul în practica? Aşteaptă momentul potrivit”.           Imediat, Gongchi întrebă: „Când trebuie sa pun în practica lucrurile pe care le-am învăţat?”.           „Acum”, răspunse Confucius.           — Maestre, nu eşti drept, se plânse Zilu. Gongchi ştie tot atât cat stiu şi eu, şi lui nu-i interzici sa treacă la fapte.           — Un tata bun îşi cunoaşte fiii, răspunse Confucius.           El il tine în frau pe acela care este prea îndrăzneţ, şi-l împinge înainte pe acela care nu ştie sa se tina pe propriile picioare.           Fiecare lucru la timpul lui. Zilu a vrut sa ştie de la Confucius cum să-l servească mai bine pe Dumnezeu.           — Tu nu ştii să-i serveşti pe oameni, cum o să-l serveşti pe Dumnezeu? Ii răspunse maestrul. Învaţă să-ţi ajuţi aproapele, şi Dumnezeu va fi mulţumit.           — Dar mi-e frica de moarte şi de judecata divina. Inca nu înţeleg prea bine moartea.           — Tu n-ai înţeles inca viaţă, şi vrei sa înţelegi moartea? Spuse Confucius. Învaţă sa te bucuri de zilele tale, şi judecata va fi în favoarea ta.           Cugetări de Confucius. „Pericolul apare când omul se simte sigur pe poziţie.” „Ruina il ameninţă pe oricine încearcă sa menţină o stare de lucruri.” „Confuzia apare atunci când punem totul în ordine”.           „Dar omul superior nu uita pericolul, nici atunci când este în siguranţă.” „Înţeleptul nu uita de fantoma ruinei, nici atunci când are o situaţie stabila.” „Omul inteligent nu uita de confuzii, nici când afacerile ii sunt în buna ordine.”           Numai aşa se poate menţine siguranţa personala şi se poate apăra avutul şi împărăţia.           Joi, 06 Octombrie 2005           Paulo Coelho pentru EVZ.           La un moment dat, în timpul pelerinajului meu, am ajuns la un lan de grau întins şi monoton care mergea pana la orizont. Singurul lucru care rupea plictiseala peisajului era o coloana medievala cu o cruce în vârf, care marca drumul pelerinilor. Când am ajuns lângă ea, Petrus – ghidul meu – arunca rucsacul pe jos şi îngenunche. Mi-a cerut sa fac şi eu acelaşi lucru.           — Sa ne rugam pentru ca – în cazul când veţi reuşi sa va găsiţi spada – s-o ţineţi mereu cu mana sigura.           Petrus spuse ca ii plăcea mult poetul brazilian Vinicius de Moraes şi ca dorea sa spună o rugăciune plecând de la poezia acestuia. şi începu:           — Ai mila de cei care au mila de ei înşişi şi se cred buni şi nedreptăţiţi de viaţă, pentru ca n-au meritat lucrurile care li s-au întâmplat – ai mila, fiindcă aceştia niciodată nu vor reuşi sa lupte în Lupta Dreapta. şi ai mila şi de cei care sunt cruzi cu ei înşişi, şi vad numai rele în propriile fapte, şi se considera vinovaţi de nedreptăţile lumii. Fiindcă aceştia nu cunosc legea Ta care spune: „Pana şi firele de par din capul tau sunt numărate”.           Ai mila de cei care conduc şi de cei care muncesc ore în sir munca grea şi se sacrifica în schimbul unei duminici, când totul este închis şi nu ai unde sa te duci. Dar ai mila şi de cei care-şi sfinţesc opera şi merg dincolo de propria nebunie şi ajung invidiaţi sau crucificaţi de propriii fraţi. Pentru ca aceştia nu au ştiut legea Ta care spune: „Fii prudent ca şarpele şi naiv ca porumbelul”.           Ai mila de cei care mănâncă, beau, se ghiftuiesc, dar sunt nefericiţi şi singuri în ghiftuiala lor. Dar ai mila şi de aceia care postesc, se înfrânează de la tot, îşi interzic orice şi se simt sfinţi şi-ţi vor striga numele în pieţe publice. Pentru ca aceştia nu cunosc legea Ta care spune: „Daca mărturisesc referindu-mă la mine însumi, mărturia mea nu e adevărată”.           Ai mila de cei ce se tem de Moarte şi nu cunosc multele împăraţii prin care au trecut şi multele morţi pe care le-au murit, şi sunt nefericiţi fiindcă se gândesc ca totul se va sfârşi într-o zi. Dar ai şi mai multa mila de cei care au cunoscut deja mai multe morţi şi azi se cred nemuritori, pentru ca nu cunosc legea Ta care spune: „Cine nu s-a născut din nou nu va putea vedea împărăţia lui Dumnezeu”.           Ai mila de cei ce nu cred în nimic, pentru ca aceştia niciodată nu vor auzi muzica sferelor. Dar şi mai multa mila ai de cei care au o credinţă oarba, şi-n laboratoare preschimba mercur în aur, înconjuraţi de terfeloage despre secretele Tarotului şi puterea piramidelor. Pentru ca aceştia nu cunosc legea Ta care spune: „A copiilor e împărăţia cerurilor”.