Paulo Coelho

O, Marie, cea zămislită fără de prihană, roagă-te pentru noi, cei care ne îndreptăm către Tine.           Amin    „Dacă unul dintre voi are o sută de oi şi pierde una, îşi va lăsa cele nouăzeci şi nouă de oi pe câmp pentru a se duce după aceea care s-a pierdut, şi nu se va întoarce până ce n-o va găsi?”           Luca, l5,4             DEDICAŢIE.           Nu pierde Itaca din vedere, căci ţinta ta e să ajungi acolo.           Dar nu-ţi grăbi paşii; e mai bine călătoria-ţi să dureze ani, iar corabia-ţi să ancoreze pe insulă când te vei fi-mbogăţit deja cu tot ce ai cunoscut pe drum.           Nu aştepta ca Itaca să-ţi dea alte bogăţii.           Itaca fi-a dăruit deja o călătorie minunată; fără Itaca, niciodată nu ai fi plecat.           Ţi-a dăruit deja totul şi nimic nu mai are de dat.           Şi dacă la sfârşit vei crede că Itaca e săracă, să nu gândeşti că te-a înşelat.           Pentru că vei fi devenit un înţelept, vei fi trăit o viaţă plină, şi acesta este înţelesul Itacăi.           Konstantinos Kavafis (l863-l933)                 În maşină, am spus că pusesem punct primei versiuni a cărţii mele. Când am început să suim amândoi una dintre crestele Pirineilor, pe care o consideram sacră şi unde trăisem deja clipe extraordinare, am întrebat-o dacă nu voia să ştie care era tema centrală sau titlul; ea mi-a răspuns că i-ar fi plăcut mult să întrebe, dar că din respect pentru munca mea nu spusese nimic, fusese doar mulţumită, foarte mulţumită.           Eu i-am spus atunci titlul şi tema centrală. Ne-am continuat drumul în tăcere şi, la întoarcere, am auzit un foşnet; era vântul care se apropia, trecând peste vârfurile copacilor desfrunziţi, coborând până la noi, făcând ca muntele să-şi arate din nou puterea şi magia.           Imediat a venit şi zăpada. M-am oprit şi am rămas contemplând clipa: fulgii căzători, cerul plumburiu, pădurea, ea alături de mine. Ea, care mi-a fost totdeauna alături, totdeauna.           Mi-a venit să spun în acel moment, dar am amânat, ca să afle numai când va răsfoi pentru prima oară aceste pagini: această carte îţi este dedicată ţie, Christina, soţia mea.           Autorul             Conform scriitorului Jorge Luis Borges, ideea de Zahir vine din tradiţia islamică şi se apreciază că a apărut prin secolul al XVIII-lea. Zahir, în arabă, înseamnă vizibil, prezent, imposibil de a trece neobservat. Ceva sau cineva cu care, odată ce am intrat în contact, ajunge să ne cotropească toate gândurile, până ce nu mai reuşim să ne concentrăm asupra altui lucru. Aceasta poate fi considerată sfinţenie, sau nebunie.           FAUBOURG SAINT-PFERES, Enciclopedia fantasticului, l953                 Sunt un om liber.           Ea, Esther, corespondent de război, sosită de curând din Irak pentru că invazia acestei ţări trebuie să înceapă dintr-o clipă în alta, 30 de ani, căsătorită, fără copii. El, un bărbat neidentificat, de vreo 23 sau 25 de ani, brunet, trăsături mongoloide. Amândoi au fost văzuţi ultima oară într-o cafenea din Faubourg Saint-Honore. Poliţia a fost informată că se întâlniseră şi mai înainte, dar nu se ştie de câte ori: Esther spunea mereu că bărbatul – a cărui identitate o ascundea sub numele de Mihail – era cineva foarte important, însă niciodată nu explicase daci era important din punctul de vedere al profesiei de ziarist sau pentru ea, ca femeie.           Poliţia a început o anchetă oficială. Au fost avansate ipoteze de sechestrare, şantaj, de sechestrare urmată de omor – ceea ce nu era deloc neobişnuit, întrucât munca ei o obliga mereu să intre în contact cu indivizi care aveau legături cu celule teroriste, era permanent în căutare de informaţii. Au descoperit că din contul ei bancar fuseseră scoase regulat sume de bani în săptămânile anterioare dispariţiei: poliţia a considerat că asta putea să aibă legătură cu plata informatorilor. Nu-şi luase cu ea nici un fel de haine, dar, ciudat, paşaportul a fost de negăsit.           El, un necunoscut, foarte tânăr, fără cazier, nici o pistă care să poată duce la identificarea lui. Ea, Esther, două premii internaţionale de jurnalism, 30 de ani, căsătorită. Soţia mea.           Sunt pus imediat pe lista suspecţilor şi sunt reţinut – pentru că refuzam să spun unde fusesem în ziua dispariţiei. Dar, iată, gardianul îmi deschide uşa şi-mi spune că sunt un om liber.           Cum de sunt un om liber? Pentru că în zilele noastre se poate afla orice despre oricine, este de ajuns să doreşti o informaţie şi o găseşti îndată: unde am utilizat cardul de credit, care sunt locurile pe care le frecventăm, cu cine ne-am culcat. În cazul meu, a fost mai uşor: o femeie, ziaristă şi ea, prietena soţiei mele, dar divorţată – şi deci fără probleme în a spune că se culcase cu mine – s-a oferit să depună mărturie în favoarea mea când a aflat că fusesem arestat. A adus dovezi concrete despre faptul că fusesem cu ea în ziua şi în noaptea dispariţiei lui Esther.

O, Mărie cea zămislită fără de prihană, roagă-te pentru noi, cei care ne îndreptăm către Tine.           Amin   Nimeni, aprinzândfăclie, nu o pune în loc ascuns, nici sub obroc, ci în sfeşnic, ca aceia care intră să vadă lumina.           Luca 11, 33             Înainte ca toate aceste mărturii să plece de pe masa mea de lucru şi să urmeze destinul pe care l-am trasat pentru ele, mă gândeam să le transform într-o carte tradiţională în care povestea reală este istorisită după o cercetare exhaustivă. Am început să citesc o serie de biografii care m-ar fi putut ajuta în scrierea acestei cărţi, dar am înţeles un lucru: părerea autorului despre personajul principal ajunge să influenţeze rezultatul cercetărilor. Cum intenţia mea nu era chiar aceea de a spune ce gândesc, ci de a arăta cum a fost văzută povestea Vrăjitoarei din Portobello de principalele personaje, am abandonat ideea unei asemenea cărţi. Mi s-a părut mai potrivit să transcriu pur şi simplu tot ce mi-a fost povestit.           Heron Ryan, 44 de ani, ziarist                 Nimeni nu aprinde o făclie pentru a o ascunde sub obroc: menirea luminii este de a aduce mai multă lumină, de a deschide ochii, de a arăta minunile din jur.           Nimeni nu-şi sacrifică lucrul cel mai de preţ pe care îl are: dragostea.           Nimeni nu-şi încredinţează visurile în mâinile celor care le pot distruge.           Nimeni, cu excepţia Atenei.           La multă vreme după moartea Atenei, fosta ei maestră mi-a cerut să o însoţesc în oraşul Prestopans, în Scoţia. Acolo, profitând de o lege feudală care a fost abolită chiar în luna următoare, oraşul a oferit iertarea oficială unui număr de optzeci şi unu de persoane – şi pisicilor acestora – executate pentru practici vrăjitoreşti între secolele al XVI-lea şi al XVII-lea.           Conform purtătorului de cuvânt oficial al baronilor de Prestoungrange & Dolphinstoun, „cele mai multe au fost condamnate fără nici o probă concretă, doar pe baza mărturiilor acuzatoare care susţineau că simţiseră prezenţa spiritelor rele”.           Nu mai stăm acum să amintim iar toate excesele Inchiziţiei, cu camerele de tortură şi rugurile aprinse, alimentate de ură şi răzbunare. Dar, pe drum, Edda a spus de mai multe ori că era ceva ce ea nu putea accepta în gestul acesta: oraşul şi al paisprezecelea Baron de Prestoungrange & Dolphinstoun „ofereau iertare oficială” oamenilor executaţi cu atâta brutalitate.           — Suntem în plin secol XXI, iar descendenţii acelor adevăraţi criminali, care au ucis oameni nevinovaţi, încă se mai consideră îndreptăţiţi „să ierte”, înţelegi ce vreau să spun, Heron?           Înţelegeam. O nouă vânătoare de vrăjitoare începe să câştige teren. De data asta arma nu este fierul roşu, ci ironia şi represiunea. Oricine îşi descoperă un har – din pură întâmplare – şi îndrăzneşte să vorbească despre el e privit imediat cu neîncredere. Iar soţul, soţia, tatăl, fiul, toţi, în loc să fie mândri, le interzic tuturor să pomenească despre acel lucru, de frică să nu-şi expună familia ridicolului.           Înainte de a o cunoaşte pe Atena, credeam că toate astea nu erau decât o formă necinstită de exploatare a disperării oamenilor. Călătoria mea în Transilvania pentru un documentar despre vampiri era şi ea un fel de a arăta cât de uşor se lasă înşelaţi oamenii; anumite superstiţii rămân în imaginaţia omului, oricât de absurde ar părea, şi ajung să fie folosite de indivizi fără scrupule. Când am vizitat castelul lui Dracula, care fusese reconstruit numai pentru a le crea turiştilor impresia că s-ar afla într-un loc special, am fost căutat de un funcţionar al guvernului care a insinuat că aveam să primesc un cadou destul de „semnificativ” (după propriile lui cuvinte) când filmul va fi transmis la BBC. In mintea acestui funcţionar, eu ajutam la răspândirea legendei, iar lucrul acesta merita o recompensă generoasă. Un ghid mi-a spus că numărul vizitatorilor creştea de la an la an, şi orice referire la acel loc ar fi fost bine-venită, chiar dacă s-ar fi susţinut că respectivul castel era contrafăcut, că Vlad Dracul era un personaj istoric fără nici o legătură cu legenda aceea care nu era decât delirul unui irlandez (n. a.: Bram Stoker) care nu vizitase niciodată regiunea.           În clipa aceea am înţeles că, oricât de riguros aş fi fost cu faptele, eram fără să vreau de partea minciunii; chiar dacă intenţia mea era să demistific totul, '5 ' fiecare putea să creadă ce voia; ghidul avea dreptate, în fond făceam şi mai multă publicitate. Am renunţat imediat la proiect, chiar dacă apucasem să investesc o sumă frumuşică în călătorie şi în cercetări.           Dar călătoria în Transilvania avea să aibă un impact uriaş asupra vieţii mele: am cunoscut-o pe Atena, care îşi căuta mama. Soarta, misterioasa, implacabila soartă ne-a aşezat faţă în faţă într-un neînsemnat hol al unui hotel încă şi mai neînsemnat.           Am fost martor la prima ei conversaţie cu Deidre sau Edda, cum îi place să i se spună. Am asistat, ca un spectator, la lupta inutilă pe care inima mea a purtat-o pentru a nu se lăsa sedusă de o femeie care nu era din lumea mea. Am aplaudat când raţiunea a pierdut bătălia, şi n-am putut decât să mă predau şi să accept că eram îndrăgostit.           Această pasiune m-a făcut să văd ritualuri, fenomene şi transe cum nu mi-am închipuit niciodată că există. Spunându-mi că eram orbit de iubire, m-am îndoit de toate; îndoiala, în loc să mă paralizeze, m-a împins spre oceane a căror existenţă o ignoram. Această forţă mi-a permis, în cele mai grele momente, să înfrunt cinismul celorlalţi prieteni jurnalişti şi să scriu despre Atena şi lucrarea ei. şi cum această iubire încă este vie, deşi Atena este moartă, forţa continuă să existe, dar nu mai vreau decât să uit tot ce am văzut şi învăţat. Puteam naviga în această lume numai cu Atena de mână.

O cheamă Veronika. O vei vedea, cititorule, în cele mai ciudate momente ale vieţii ei: când alege subiectul scrisorii de sinucigaş, când zâmbeşte de la fereastră, unui necunoscut, când vorbeşte cu o femeie nebună, când stă goală în faţa unui bărbat îmbrăcat, când cântă la pian, când stă lângă un om când i se fac şocuri electrice. E grav să fii diferit? E bine să vrei să fii ca toţi ceilalţi? E cumva lumea în care trăim un mare ospiciu? O tânără căreia i-a reuşit aproape totul în viaţă se hotărăşte să moară. Iubeşte viaţa, dar nu o ştie. Este iubită, dar nu i spune. La o cină, într-un ospiciu din Ljubljana, lipsesc patru persoane. Printre ele, şi Veronika. A aflat oare ce trebuia să afle?           PAULO COELHO   „Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi… şi nimic nu vă va vătăma.”           LUCA, 10:19                 În ziua de 11 noiembrie 1997, Veronika hotărî că sosise, în fine!, momentul să se sinucidă. Îşi făcu meticulos curăţenie în camera pe care o închiriase într-o mânăstire de călugăriţe, opri încălzirea, se spălă pe dinţi şi se culcă.           Luă de pe noptieră cele două flacoane cu pastile de dormit. În loc să le sfărâme şi să le amestece cu apă, se hotărî să le ia una câte una, căci întotdeauna e o mare distanţă între intenţie şi faptă, or, ea voia să aibă libertatea de a se răzgândi la jumătatea drumului. La fiecare comprimat pe care-l înghiţea, se simţea şi mai convinsă: după cinci minute, flacoanele erau goale.           Deoarece nu ştia cu exactitate cât timp o să mai treacă până când avea să-şi piardă cunoştinţa, îşi pusese pe pat o revistă franţuzească, Homme, numărul din luna aceea, de curând sosită la biblioteca unde lucra. Cu toate că nu manifesta nici un interes deosebit pentru informatică, răsfoind revista dădu peste un articol despre un joc pe calculator (un CD-Rom, cum se spunea), creat de Paulo Coelho, un scriitor brazilian pe care avusese prilejul să-l cunoască cu prilejul unei conferinţe la cafeneaua hotelului Grand Union. Schimbaseră amândoi câte va cuvinte şi în cele din urmă fu invitată la cină de către editorul lui. Grupul era însă numeros şi nu avuseseră posibilitatea să aprofundeze nici un subiect.           Faptul că-l cunoscuse pe autor o făcuse totuşi să creadă că el făcea parte din lumea ei şi că lectura unui articol despre opera lui o putea ajuta să-şi treacă timpul. În vreme ce-şi aştepta moartea, Veronika începu să citească despre informatică, subiect care nu-i trezise nici cel mai mic interes, şi asta se potrivea cu ceea ce făcuse toată viaţa, căutând mereu tot ce era mai lesnicios sau mai la îndemână. Ca revista aceea bunăoară.           Dar, spre surprinderea ei, primul rând al textului o smulse din pasivitatea-i naturală (calmantele nu i se dizolvaseră încă în stomac, dar Veronika era pasivă din fire) şi o făcu, pentru prima oară în viaţă, să aprecieze adevărul unei fraze foarte la modă printre prietenii ei: „Nimic din lumea asta nu e rodul întâmplării.”           De ce oare acel prim rând tocmai în clipa când începuse să moară? Ce mesaj ascuns îi apăruse în faţa ochilor, admiţând că există mesaje ascunse, iar nu coincidenţe?           Sub o ilustraţie cu acel joc pe calculator, jurnalistul îşi începea articolul întrebând: „Unde este Slovenia?” „Nimeni nu ştie unde este Slovenia”, gândi ea. „Nici vorbă.”           Slovenia însă exista, şi se întindea colo afară, înăuntru, în munţii din juru-i şi în piaţa de sub ochii ei: Slovenia era ţara ei.           Puse revista alături, n-avea nici un rost acum să se indigneze că o lume întreagă ignora cu desăvârşire existenţa slovenilor: onoarea naţiunii ei nu o mai privea. Era timpul să se simtă mândră de ea însăşi, să se încredinţeze că fusese în stare de ceea ce făcuse, că dăduse în cele din urmă dovadă de curaj şi că părăsea viaţa asta: ce bucurie! Şi o făcea într-un mod la care visase întotdeauna, cu ajutorul unor pastile, care nu lasă urme.           Veronika se zbătuse să-şi procure pastilele timp de aproape şase luni. Socotind că n-o să le strângă niciodată, ajunsese să se gândească şi la posibilitatea de a-şi tăia venele de la mâini. Chiar dacă ştia că avea să umple camera de sânge, lăsându-le pe călugăriţe dezorientate şi pline de griji, o sinucidere pretinde ca oamenii să se gândească mai întâi la ei înşişi, şi abia pe urmă la ceilalţi. Era gata să facă tot posibilul pentru ca moartea ei să nu pricinuiască mult deranj, dar dacă tăiatul venelor ar fi fost unica posibilitate, atunci n-ar mai fi avut ce face, şi călugăriţele ar fi fost nevoite să cureţe camera şi să dea numaidecât uitării toată povestea, altminteri te-ar fi fost greu s-o închirieze din nou. În definitiv, chiar şi la sfârşitul secolului al XX-lea, oamenii tot mai credeau în fantome.           Evident, şi-ar fi putut alege şi una din puţinele clădiri înalte din Ljubljana, dar ce să mai spunem de suferinţa şi mai mare pe care un atare act le-ar fi pricinuit-o părinţilor săi? Pe lângă şocul de-a afla că fiica lor murise, ar fi fost obligaţi să mai şi identifice un cadavru desfigurat: nu, era o soluţie şi mai rea decât să sângereze: până la moarte, deoarece le-ar fi marcat pentru totdeauna tocmai pe cele două fiinţe care nu-i doreau decât binele.           „Cu moartea fiicei lor s-ar fi obişnuit până la urmă. Dar un craniu făcut zob e pesemne cu neputinţă de uitat.”           Împuşcături, prăbuşiri de pe o clădire înaltă, nimic din toate astea nu se potrivea cu natura ei feminină. Femeile, când se omoară, îşi aleg mijloace mult mai romantice, cum ar fi să-şi taie venele sau să ia o supradoză de somnifere. Prinţesele părăsite şi actriţele de la Hollywood furnizau diverse exemple în acest sens.

O, Marie cea zămislită fără de prihană, roagă-te pentru noi, cei care ne îndreptăm către Tine.           Amin                 DEDICAŢIE.           În ziua de 29 mai 2002, cu puţin timp înainte de a pune punct acestei cărţi, am fost la Peştera de la Lourdes, în Franţa, ca să umplu câteva sticle cu apa miraculoasă de la izvorul aflat acolo. De îndată ce am intrat în terenul de incintă al catedralei, un domn de vreo şaptezeci de ani mi-a spus: „Ştiţi că semănaţi cu Paulo Coelho?” I-am răspuns că eram chiar eu. Bărbatul m-a îmbrăţişat, mi le-a prezentat pe soţia şi pe nepoata sa. Mi-a vorbit despre însemnătatea cărţilor mele în viaţa lui, spunându-mi în încheiere: „Ele mă fac să visez.”           Am mai auzit în repetate rânduri propoziţia asta şi ea mă umple totdeauna de mulţumire. Atunci însă m-am alarmat – pentru că ştiam că Unsprezece minute trata un subiect delicat, izbitor, şocant. M-am dus la izvor, am umplut sticlele, m-am întors, l-am întrebat unde locuia (în nordul Franţei, aproape de Belgia) şi mi-am notat numele lui.           Cartea aceasta vă este dedicată, Maurice Gravelines. Am o obligaţie faţă de dumneavoastră, faţă de soţia şi nepoata dumneavoastră şi faţă de mine însumi: să vorbesc despre ceea ce mă preocupă, nu despre ceea ce le-ar plăcea tuturora să asculte. Unele cărţi ne fac să visăm, altele ne aduc la realitate, dar niciuna nu poate fugi de lucrul cel mai important pentru autor: onestitatea cu care scrie.           Pentru că eu sunt cea dintâi şi cea de pe urmă.           Eu sunt cea venerată şi cea dispreţuită.           Eu sunt prostituata şi sfântă.           Eu sunt soţia şi fecioara.           Eu sunt mama şi fiica.           Eu sunt braţele mamei mele.           Eu sunt cea stearpă şi numeroşi sunt copiii mei.           Eu sunt cea căsătorită şi fata bătrână.           Eu sunt cea care aduce pe lume şi cea care nicicând n-a zămislit.           Eu sunt alinarea durerilor naşterii.           Eu sunt soţia şi soţul.           Eu am fost bărbatul care m-a crescut.           Eu sunt mama tatălui meu.           Sunt sora soţului meu.           Şi el e copilul meu respins.           Poartă-mi totdeauna respect.           Pentru că eu sunt cea scandaloasă şi cea magnifică.           Imn către Isis, sec. al III-lea sau al IV-lea (?), descoperit la Nag Hammadi.           Şi iată era în cetate o femeie păcătoasă şi, aflând că Isus ia masa în casa fariseului, luă cu ea un vas de alabastru cu parfum şi, stând plângând îndărăt, la picioarele lui, cu lacrimi începu să-i ude picioarele şi le ştergea cu părul capului său, sărutându-i picioarele mereu şi ungându-le cu parfum. Când văzu fariseul care-l invitase, îşi zise în sinea lui: „Dacă acesta ar fi un profet, ar şti cine şi ce fel de femeie este aceea care-l atinge: o păcătoasă.”           Atunci Isus luă cuvântul şi-i zise: „Simon, am să-ţi spun ceva.” „Spune, Învăţătorule”, zise el.           „ Un creditor avea doi datornici. Unul îi datora cinci sute de dinari, celălalt cincizeci. Cum nu aveau de unde plăti, el îi iertă pe amândoi. Care din doi îl va iubi mai mult?”           Simon răspunse: „Presupun că acela căruia i-a iertat mai mult.” „Bine ai judecat”, îi zise el.           Întorcându-se apoi către femeie, îi zise lui Simon: „Vezi această femeie? Am intrat în casa ta; tu nu mi-ai turnat apă pe picioare, pe când ea cu lacrimile sale mi-a udat picioarele, iar cu părul său mi le-a şters. Tu nu m-ai sărutat; ea însă de când am intrat nu a încetat să-mi sărute picioarele. Tu nu mi-ai turnat untdelemn pe cap, pe când ea picioarele mi le-a uns cu parfum. De aceea îţi spun că i se iartă păcatele ei cele multe, pentru că mult a iubit. Acela însă căruia puţin i se iartă, puţin iubeşte.”           Luca, 7, 37-47           A fost odată ca niciodată o prostituată pe nume Maria.           Un moment. „A fost odată” este cel mai nimerit mod de a începe o poveste pentru copii, pe când „prostituata” e un subiect pentru adulţi. Cum pot scrie oare o carte cu această aparentă contradicţie iniţială? Dar, în fine, cum în fiecare clipă din viaţă suntem cu un picior în basm şi celălalt în abis, să păstrăm această formulă introductivă:           A fost odată o prostituată pe nume Maria.           Ca toate prostituatele, se născuse fecioară şi nevinovată, iar în adolescenţă visase să-l întâlnească pe bărbatul vieţii sale (bogat, frumos, inteligent), să se mărite (îmbrăcată în mireasă), să aibă doi copii (care să fie celebri după ce aveau să se facă mari), să locuiască într-o casă minunată (cu vedere la mare). Tatăl ei muncea ca negustor ambulant, mama ei era croitoreasă, oraşul ei din interiorul Braziliei avea un singur cinematograf, un centru comercial, o agenţie bancară şi de aceea Maria nu înceta să aştepte ziua când Făt-Frumosul ei avea să sosească pe neaşteptate, să-i răpească inima şi să plece cu ea spre a cuceri lumea.           Cum însă Făt-Frumos nu apărea, nu-i rămânea decât să viseze. S-a îndrăgostit prima oară la unsprezece ani, în timp ce mergea pe jos de acasă la şcoala primară din localitate. În prima zi de clasă, îşi dădu seama că nu era singură pe drum: împreună cu ea mergea un ştrengar ce locuia prin vecini şi urma şcoala după acelaşi orar. Cei doi nu schimbaseră nici o vorbă, dar Maria începu să observe că cea mai plăcută parte a zilei erau pentru ea tocmai clipele de pe strada plină de praf, oboseală, cu soarele la zenit, când băiatul păşea grăbit, iar ea abia îşi mai trăgea sufletul în efortul de a se ţine după el.           Scena s-a repetat mai multe luni de-a rândul. Maria, care detesta să înveţe şi n-avea altă distracţie în viaţă în afara televiziunii, nu-şi mai dorea decât ca ziua să treacă repede, aşteptând cu nerăbdare fiecare drum la şcoală şi, spre deosebire de celelalte fete de vârsta ei, găsea că sfârşiturile de săptămână erau cum nu se poate mai plicticoase. Cum pentru un copil orele trec mult mai greu decât pentru un adult, ea suferea din plin, zilele i se păreau prea lungi, pentru că nu-i dăruiau decât zece minute cu iubirea vieţii sale şi nenumărate ceasuri pe care şi le petrecea cu gândul la ea, imaginându-şi ce bine ar fi fost dacă ar fi putut sta de vorbă cu el.

Zilele trecute spuneam ca moştenirea culturala pe care ne-a lăsat-o China este de o importanta fundamentala pentru evoluţia umanităţii. Printre personajele ale căror învăţături au traversat mileniile se afla Confucius (551-479 i. H.), care a reorganizat textele clasice chinezeşti (la fel ca şi popularul I Ching) şi le-a dat o forma definitiva. Pentru a combate corupţia şi mizeria din vremea lui, el a gândit o serie de precepte etice şi morale, cum ar fi cultul pentru străbuni, principiile sincerităţii, reciprocităţii, precum şi ideea ca numai cel care este în stare sa susţină bunăstarea poporului poate sa guverneze. Iată în continuare câteva învăţături ale sale:           Formula familiei.           Ducele Ding l-a întrebat pe Confucius:           — Exista vreo formula care sa garanteze prosperitatea unei familii?           — Nu exista o formula completa, spuse Confucius. Dar exista un aforism: „Este greu sa fii guvernator, şi nu este uşor sa fii guvernat”. Daca toţi capii familiilor şi fiii lor ar înţelege ca amândouă părţile trebuie sa cedeze, ar apărea şi prosperitatea.           Ducele continua:           — Exista vreo formula în stare sa distrugă nucleul familiei?           — Nu exista o formula completa, spuse Confucius. Dar exista un aforism: „Cea mai mare placere a unui rege este sa nu existe nimeni care să-i interzică ceva”.           Daca nu ni se interzice sa facem binele, acesta e un lucru bun. Iar, într-o familie în care mama nu are curajul şi tăria sa răspundă şi sa spună „nu” fiului, relaţiile devin fragile şi ajung sa fie distruse.           Un maestru şi doua răspunsuri. Zilu întrebă: „Când trebuie sa pun în practica lucrurile pe care le-am învăţat?”.           Confucius răspunse: „Dar continui sa te învăţ. De ce aceasta graba de a pune totul în practica? Aşteaptă momentul potrivit”.           Imediat, Gongchi întrebă: „Când trebuie sa pun în practica lucrurile pe care le-am învăţat?”.           „Acum”, răspunse Confucius.           — Maestre, nu eşti drept, se plânse Zilu. Gongchi ştie tot atât cat stiu şi eu, şi lui nu-i interzici sa treacă la fapte.           — Un tata bun îşi cunoaşte fiii, răspunse Confucius.           El il tine în frau pe acela care este prea îndrăzneţ, şi-l împinge înainte pe acela care nu ştie sa se tina pe propriile picioare.           Fiecare lucru la timpul lui. Zilu a vrut sa ştie de la Confucius cum să-l servească mai bine pe Dumnezeu.           — Tu nu ştii să-i serveşti pe oameni, cum o să-l serveşti pe Dumnezeu? Ii răspunse maestrul. Învaţă să-ţi ajuţi aproapele, şi Dumnezeu va fi mulţumit.           — Dar mi-e frica de moarte şi de judecata divina. Inca nu înţeleg prea bine moartea.           — Tu n-ai înţeles inca viaţă, şi vrei sa înţelegi moartea? Spuse Confucius. Învaţă sa te bucuri de zilele tale, şi judecata va fi în favoarea ta.           Cugetări de Confucius. „Pericolul apare când omul se simte sigur pe poziţie.” „Ruina il ameninţă pe oricine încearcă sa menţină o stare de lucruri.” „Confuzia apare atunci când punem totul în ordine”.           „Dar omul superior nu uita pericolul, nici atunci când este în siguranţă.” „Înţeleptul nu uita de fantoma ruinei, nici atunci când are o situaţie stabila.” „Omul inteligent nu uita de confuzii, nici când afacerile ii sunt în buna ordine.”           Numai aşa se poate menţine siguranţa personala şi se poate apăra avutul şi împărăţia.           Joi, 06 Octombrie 2005           Paulo Coelho pentru EVZ.           La un moment dat, în timpul pelerinajului meu, am ajuns la un lan de grau întins şi monoton care mergea pana la orizont. Singurul lucru care rupea plictiseala peisajului era o coloana medievala cu o cruce în vârf, care marca drumul pelerinilor. Când am ajuns lângă ea, Petrus – ghidul meu – arunca rucsacul pe jos şi îngenunche. Mi-a cerut sa fac şi eu acelaşi lucru.           — Sa ne rugam pentru ca – în cazul când veţi reuşi sa va găsiţi spada – s-o ţineţi mereu cu mana sigura.           Petrus spuse ca ii plăcea mult poetul brazilian Vinicius de Moraes şi ca dorea sa spună o rugăciune plecând de la poezia acestuia. şi începu:           — Ai mila de cei care au mila de ei înşişi şi se cred buni şi nedreptăţiţi de viaţă, pentru ca n-au meritat lucrurile care li s-au întâmplat – ai mila, fiindcă aceştia niciodată nu vor reuşi sa lupte în Lupta Dreapta. şi ai mila şi de cei care sunt cruzi cu ei înşişi, şi vad numai rele în propriile fapte, şi se considera vinovaţi de nedreptăţile lumii. Fiindcă aceştia nu cunosc legea Ta care spune: „Pana şi firele de par din capul tau sunt numărate”.           Ai mila de cei care conduc şi de cei care muncesc ore în sir munca grea şi se sacrifica în schimbul unei duminici, când totul este închis şi nu ai unde sa te duci. Dar ai mila şi de cei care-şi sfinţesc opera şi merg dincolo de propria nebunie şi ajung invidiaţi sau crucificaţi de propriii fraţi. Pentru ca aceştia nu au ştiut legea Ta care spune: „Fii prudent ca şarpele şi naiv ca porumbelul”.           Ai mila de cei care mănâncă, beau, se ghiftuiesc, dar sunt nefericiţi şi singuri în ghiftuiala lor. Dar ai mila şi de aceia care postesc, se înfrânează de la tot, îşi interzic orice şi se simt sfinţi şi-ţi vor striga numele în pieţe publice. Pentru ca aceştia nu cunosc legea Ta care spune: „Daca mărturisesc referindu-mă la mine însumi, mărturia mea nu e adevărată”.           Ai mila de cei ce se tem de Moarte şi nu cunosc multele împăraţii prin care au trecut şi multele morţi pe care le-au murit, şi sunt nefericiţi fiindcă se gândesc ca totul se va sfârşi într-o zi. Dar ai şi mai multa mila de cei care au cunoscut deja mai multe morţi şi azi se cred nemuritori, pentru ca nu cunosc legea Ta care spune: „Cine nu s-a născut din nou nu va putea vedea împărăţia lui Dumnezeu”.           Ai mila de cei ce nu cred în nimic, pentru ca aceştia niciodată nu vor auzi muzica sferelor. Dar şi mai multa mila ai de cei care au o credinţă oarba, şi-n laboratoare preschimba mercur în aur, înconjuraţi de terfeloage despre secretele Tarotului şi puterea piramidelor. Pentru ca aceştia nu cunosc legea Ta care spune: „A copiilor e împărăţia cerurilor”.