Paulo Coelho

PROLOG           „În largul plajei de vest a satului se află o insulă şi pe ea e un templu uriaş, plin de clopote”, spuse o femeie.           Băiatul observă că ea purta veşminte ciudate şi capul îi era acoperit de un văl. Nu o mai văzuse niciodată înainte.           „Ai vizitat templul acela?” întrebă ea. „Du-te acolo şi spune-mi cum ţi se pare.”           Atras de frumuseţea femeii, băiatul merse la locul indicat. Şezu pe nisip şi scrută orizontul cu privirea, dar nu văzu nimic în afara priveliştii obişnuite: cerul albastru şi oceanul.           Decepţionat, se duse într-un sat de pescari din apropiere şi întrebă despre o insulă cu un templu.           „Ah, a fost cu mult timp în urmă, pe vremea când trăiau pe-aici străbunicii mei”, zise un pescar bătrân. „A fost un cutremur mare şi insula s-a scufundat în mare. Dar deşi nu mai putem vedea insula, încă putem auzi clopotele de la templul de pe ea atunci când marea le face să se legene acolo, în adâncurile ei.”           Băiatul se întoarse pe plajă şi încercă să asculte clopotele. Stătu acolo toată după-amiaza, dar nu izbuti să audă altceva decât zgomotul valurilor şi ţipetele pescăruşilor.           Când se lăsă noaptea, părinţii lui veniră să-l caute. A doua zi de dimineaţă, el se întoarse pe plajă; nu-şi putea închipui că o femeie frumoasă ar fi fost în stare să-l mintă. Dacă ea avea să revină într-o bună zi, i-ar fi putut spune că nu văzuse insula, dar auzise clopotele templului pe care le făcea să răsune mişcarea valurilor.           Trecură astfel multe luni; femeia nu se întoarse şi tânărul o dădu uitării; acum era convins că trebuia să descopere bogăţiile şi comorile templului scufundat. Dacă ar auzi clopotele, ar fi în stare să o localizeze şi ar putea recupera comoara ascunsă acolo.           Îşi pierduse orice interes pentru şcoală şi pentru grupul său de prieteni. Se transformase în obiectul preferat al glumelor celorlalţi copii, care obişnuiau să spună: „El nu mai e ca noi. Preferă să se uite ţintă la mare fiindcă îi e frică să nu piardă la jocurile noastre.”           Şi toţi râdeau, uitându-se la băiatul care şedea pe mal.           Deşi nu izbutise să audă vechile clopote ale templului, băiatul învăţa alte lucruri. Începu să-şi dea seama că, de cât asculta zgomotul valurilor, atenţia nu-i mai era abătută de ele. Niţel mai târziu se obişnui şi cu ţipetele pescăruşilor, cu zumzetul albinelor, cu vântul care bătea în frunzele palmierilor.           La şase luni după prima lui conversaţie cu femeia, băiatul era capabil să nu se mai lase distras de nici un zgomot – dar încă nu putea auzi clopotele templului scufundat.           Veneau pescari să stea de vorbă cu el şi stăruiau: „Noi auzim!” ziceau ei.           Băiatul însă nu izbutea.           Ceva mai târziu, pescarii schimbară vorba: „Eşti prea preocupat de zvonul clopotelor din adânc; renunţă la asta şi vino să te joci iar cu prietenii tăi. Poate că numai pescarii izbutesc să le audă.”           După aproape un an, băiatul gândi: „Pesemne oamenii ăştia au dreptate. E mai bine să mă fac mare, să devin pescar şi să revin în fiecare zi pe plaja asta, pentru că a ajuns să-mi placă.” Şi mai gândi: „Poate că totul e o legendă şi – din cauza cutremurului – clopotele se vor fi sfărâmat şi nu vor mai răsuna niciodată.”           În după-amiaza aceea se hotărâ să se întoarcă acasă.           Se apropie de ocean, ca să-şi ia rămas-bun de la el. Mai privi o dată natura şi – cum gândul nu-i stătuse decât la clopote – putu zâmbi iarăşi auzind frumuseţea cântecului pescăruşilor, zgomotul mării, vântul şuierând în frunzele palmierilor. Auzi de departe glasul prietenilor săi care se jucau şi se simţi bucuros dându-şi seama că avea să revină la jocurile copilăriei.           Băiatul era mulţumit şi – aşa cum numai un copil ştie s-o facă – se simţi plin de recunoştinţă că era în viaţă. Era sigur că nu-şi pierduse vremea, deoarece învăţase să contemple şi să venereze Natura.           Atunci, pentru că asculta marea, pescăruşii, vântul, frunzele palmierilor şi vocile prietenilor săi care se jucau, auzi şi primul clopot.           Şi altul.           Şi încă unul, până când, spre bucuria lui, bătură toate clopotele templului scufundat.           Mulţi ani mai târziu – bărbat în toată firea acum – se întoarse în satul şi pe plaja copilăriei sale. Nu mai năzuia să recupereze nici o comoară din fundul mării; totul fusese poate doar rodul imaginaţiei lui şi nu auzise niciodată clopotele sub apă într-o după-amiază pierdută din copilărie. Chiar şi aşa, se hotărâ să se plimbe puţin, ca să audă zgomotul vântului şi cântecul pescăruşilor.           Care nu-i fu mirarea când o văzu, şezând pe nisip, pe femeia ce-i vorbise despre insula aceea cu templul ei.           „Ce faci aici?” o întrebă el.           „Te aşteptam pe tine”, răspunse ea.           El îşi dădu seama că – deşi trecuseră amar de ani – femeia îşi păstrase aceeaşi înfăţişare; vălul care-i ascundea părul nu părea decolorat de trecerea timpului.           Ea îi întinse un caiet albastru, cu filele albe.           „Scrie: un războinic al luminii se uită cu atenţie în ochii unui copil. Pentru că ei ştiu să vadă lumea fără amărăciune. Când vrea să ştie dacă persoana de lângă el e demnă de încredere, încearcă să o privească aşa cum ar vedea-o un copil.” „Ce este un războinic al luminii?” „Ştii bine ce este”, răspunse ea, surâzând. „E cineva capabil să înţeleagă miracolul vieţii, să lupte până la capăt pentru ceva în care crede, auzind totodată şi clopotele pe care marea le face să răsune în adâncul ei.”

O, Marie cea zămislită fără de prihană, roagă-te pentru noi, cei care ne îndreptăm către Tine. Amin.           Dar înţelepciunea a fost găsită dreaptă de către toţi fiii ei.           Luca, 7: 35           Pentru I. C. şi S. B., a căror comuniune iubitoare m-a făcut să văd chipul feminin al lui Dumnezeu;           Monica Antunes, tovarăşa mea din primul ceas, care cu dragostea şi entuziasmul ei, incendiază lumea întreagă;           Paulo Rocca, pentru bucuria bătăliilor pe care le-am dat împreună şi pentru demnitatea luptelor pe care le-am purtat între noi;           Matthew Lore, pentru că nu a uitat un citat înţelept din I Ching: „Perseverenţa e favorabilă.”           NOTA AUTORULUI.           Pe când vizita o insulă, un misionar spaniol se întâlni cu trei preoţi azteci.           — Cum vă rugaţi? – întrebă părintele.           — Avem o singură rugăciune – răspunse unul dintre azteci –. Zicem: „Doamne, Tu eşti trei, noi suntem trei. Miluieşte-ne pe noi.”           — Frumoasă rugăciune – zise misionarul –. Dar ea nu este chiar ruga pe care o ascultă Dumnezeu. Am să vă învăţ una mult mai bună.           Părintele îi învăţă o rugăciune catolică şi-şi văzu mai departe de drumul său de evanghelizare. După ani, aflat pe corabia care se întorcea în Spania, îi fu dat să treacă din nou prin insula aceea. De pe punte, îi zări pe cei trei preoţi pe mal şi le făcu semn cu mâna.           În aceeaşi clipă, cei trei începură să meargă pe apă către el.           — Părinte! Părinte! – strigă unul din ei, apropiindu-se de corabie –. Mai învaţă-ne o dată rugăciunea pe care o ascultă Dumnezeu, fiindcă nu ne-o mai putem aduce aminte!           — Nu contează – zise misionarul, văzând minunea. Şi-i ceru iertare lui Dumnezeu pentru că nu reuşise să priceapă mai devreme că El vorbea toate limbile.           Istoria asta ilustrează foarte bine ceea ce încerc să povestesc în La râul Piedra am şezut şi-am plâns.           Rareori ne dăm seama că suntem împresuraţi de Extraordinar. Miracolele se întâmplă în jurul nostru, semnele lui Dumnezeu ne arată drumul, îngerii insistă să fie auziţi, dar noi, fiindcă suntem învăţaţi că există formule şi reguli pentru a ajunge până la Dumnezeu, nu luăm seama la nimic din toate acestea. Nu pricepem că El se află oriunde îl lăsăm să intre.           Practicile religioase tradiţionale sunt importante: ele ne fac să împărtăşim cu ceilalţi experienţa comunitară de proslăvire şi rugăciune. Dar să nu uităm niciodată că experienţa spirituală e în primul rând o experienţă practică a Iubirii. Şi în Iubire nu există reguli. Putem încerca să ne ţinem de manuale, să ne controlăm inima, să avem o strategie de comportament – dar toate acestea sunt fleacuri. Inima este cea care hotărăşte şi doar ce hotărăşte ea este important.           Noi toţi am avut parte de o asemenea experienţă în viaţă. Noi toţi, la un moment dat, ne-am spus printre lacrimi: „Sufăr din cauza unei iubiri care nu merită.” Suferim deoarece ne imaginăm că dăm mai mult decât primim. Suferim deoarece dragostea noastră nu este recunoscută. Suferim pentru că nu ne putem impune propriile noastre reguli.           Suferim fără rost: pentru că în dragoste se află sămânţa creşterii noastre. Cu cât iubim mai mult, cu atât suntem mai aproape de experienţa spirituală. Adevăraţii iluminaţi, cu sufletele lor incendiate de Iubire, învingeau toate prejudecăţile vremii. Cântau, râdeau, se rugau cu voce tare, dansau, participau la ceea ce Sfântul Pavel numea „nebunia sfântă”. Erau veseli – pentru că cine iubeşte învinge lumea, nu-i e teamă că pierde ceva. Adevărata iubire este un act de total abandon.           La nul Piedra am şezut şi-am plâns e o carte despre însemnătatea acestui abandon. Pilar şi tovarăşul ei sunt personaje fictive, dar ei simbolizează numeroasele conflicte ce ne însoţesc în căutarea noastră a unui Dincolo. Mai devreme sau mai târ-ziu, trebuie să ne învingem temerile, de vreme ce drumul spiritual se parcurge prin experienţa zilnică a iubirii.           Călugărul Thomas Merton spunea: „Viaţa spirituală se reduce la dragoste. Nu iubeşti pentru că vrei să faci binele sau să ajuţi şi să aperi pe cineva. Dacă acţionăm aşa, îl vedem pe aproapele ca pe un simplu obiect, iar pe noi ne vedem ca pe nişte persoane generoase şi înţelepte. Asta nu are nimic de a face cu iubirea. A iubi înseamnă a fi în comuniune cu celălalt şi a descoperi în el scânteia lui Dumnezeu.”           Fie ca plânsul lui Pilar la râul Piedra să ne călăuzească pe drumul acestei comuniuni. Legenda povesteşte că tot ce cade în apele acestui râu – frunzele, insectele, penele păsărilor – se preschimbă în pietrele din albia lui. Ah, ce n-aş da să-mi pot smulge inima din piept şi să dau cu ea de-a azvârlita pe firul apei, şi atunci nu m-ar mai încerca nici durere, nici dor, nici amintiri.           La râul Piedra am şezut şi-am plâns. Gerul iernii mă face să-mi simt lacrimile pe obraji, şi ele cad, amestecându-se cu apele îngheţate ce curg prin faţa mea. Undeva râul acesta se împreună cu altul, apoi cu altul, până când – departe de ochii şi de inima mea – toate apele astea dispar în mare.           Fie ca lacrimile să-mi curgă atât de mult, încât iubitul meu să nu ştie niciodată că într-o zi am plâns de dorul lui. Fie ca lacrimile să-mi curgă atât de mult, încât să pot da uitării râul Piedra, mânăstirea, biserica din Pirinei, ceaţa, potecile pe care le-am bătut împreună.           Voi uita drumurile, munţii şi câmpiile din visele mele – visele care-mi aparţineau şi pe care totuşi nu le cunoşteam.

Iar ei au zis: Doamne, iată aici două săbii. Zis-a lor: Sunt de ajuns.           (Luca XXII, 38)           CUPRINS:           Prolog …           Sosirea …           Saint-Jean-Pied-de-Port …           Exerciţiul Seminţei …           Creatorul şi creatura …           Exerciţiul Vitezei …           Cruzimea …           Exerciţiul Cruzimii…           Mesagerul …           Ritualul Mesagerului.…           Iubirea …           Trezirea Intuiţiei (exerciţiul Apei) …           Căsătoria …           Entuziasmul …           Ritualul Globului albastru …           Moartea …           Exerciţiul Îngropatului de viu …           Viciile personale …           Cucerirea …           Respiraţia RAM …           Nebunia …           Exerciţiul Umbrelor…           Ordinul şi ascultarea …           Exerciţiul Audiţiei  …           Tradiţia …           Exerciţiul Dansului…           Cebrero …           Epilog: Sfântul Iacob de la Compostella …                 PROLOG           „Şi fie ca, înaintea Feţei secrete a lui RAM, să atingi cu mâinile tale Cuvântul vieţii, şi să primeşti o asemenea forţă, încât să devii mărturisitorul lui până la sfârşitul Pământului.”           Maestrul a ridicat noua mea sabie, fără s-o scoată din teacă. Flăcările au tremurat în foc, semn favorabil care arăta că ritualul trebuie să continue. Atunci, m-am aplecat, şi cu mâinile goale am început să sap pământul din faţa mea.           Era noaptea de 2 ianuarie 1986, şi ne aflam pe vârful unui munte din Serra de Mar, aproape de formaţiunea numită Acele Negre. În afară de Maestrul meu şi de mine, se mai aflau acolo soţia mea, unul dintre discipolii mei, un ghid local şi un reprezentant al marii confrerii care reuneşte toate ordinele ezoterice din lumea întreagă, cunoscută sub numele de Tradiţie. Toţi cinci – inclusiv ghidul, care fusese prevenit în legătură cu ce avea să se întâmple, participau la consacrarea mea ca Maestru al ordinului RAM, o veche confrerie creştină fondată în 1492.           Săpasem în pământ o groapă nu prea adâncă, dar mare. Cu multă solemnitate, am lovit pământul pronunţând cuvintele rituale. Atunci, soţia mea s-a apropiat. Mi-a dat sabia de care mă servisem timp de mai bine de 10 ani şi care fusese sprijinul meu în tot acest timp. Am depus sabia în groapă, am acoperit-o apoi cu pământ şi am nivelat solul. În timp ce eu realizam aceste gesturi, retrăiam amintirea încercărilor pe care le trecusem, lucrurilor pe care le învăţasem, şi fenomenelor pe care eram în stare să le provoc, prin simplul fapt că purtam cu mine această sabie atât de veche, marea mea prietenă. Acum, pământul avea să o devoreze, metalul lamei sale şi lemnul mânerului aveau să hrănească din nou locul din care-şi trăsese atâta putere.           Maestrul se apropie şi puse noua mea sabie în faţa mea, chiar pe locul unde o îngropasem pe cea veche. Apoi, toţi şi-au depărtat braţele şi Maestrul a făcut ca în jurul nostru să se formeze o lumină ciudată, care nu lumina, dar care era vizibilă şi dădea siluetelor o culoare diferită de galbenul pe care-l proiecta focul. Trăgându-şi din teacă propria sa sabie, el mi-a atins umerii şi capul, spunând: „Prin puterea şi dragostea ordinului RAM, te numesc Maestru şi cavaler al Ordinului, astăzi şi pentru toate zilele care-ţi rămân de trăit. R de la Rigoare, A de la dragoste, M de la compasiune; R de la Regnum, A de la Agnus, M de la Mundi. Când vei avea sabia ta, fă în aşa fel ca ea să nu rămână prea multă vreme în teacă, pentru că ar putea rugini. Dar când va ieşi din teacă, fă ca ea să nu se întoarcă niciodată în ea fără să fi împlinit ceva bun, sau să fi deschis o cale”.           Cu vârful sabiei sale, m-a înţepat uşor pe cap. Nu mai trebuia să tac. Nu mai era necesar să ascund lucrurile de care eram capabil, nici să ascund miracolele pe care învăţasem să le realizez pe calea Tradiţiei. Începând din acel moment, eram unul dintre fraţi.           Am întins mâna să-mi apuc noua sabie, făcută din oţel nealterabil şi dintr-un lemn care nu putrezeşte, cu mânerul negru şi roşu şi cu teaca neagră. Dar în momentul în care mâinile mele au atins teaca şi mă pregăteam să trag sabia spre mine, Maestrul a făcut un pas înainte şi m-a călcat pe degete cu o asemenea violenţă încât am urlat de durere şi am lăsat din mâini sabia.           L-am privit fără să înţeleg. Lumina stranie dispăruse şi flăcările dădeau feţei sale un aspect fantasmagoric.           M-a privit cu răceală, a chemat-o pe soţia mea şi i-a dat sabia cea nouă. Apoi s-a întors spre mine, pronunţând aceste cuvinte: „Îndepărtează-ţi mâna care-şi bate joc de tine! Pentru că această cale a tradiţiei nu este drumul câtorva aleşi, ci drumul tuturor oamenilor! Şi puterea pe care crezi că o ai nu are nici o valoare, pentru că nu este o putere care să se împartă cu ceilalţi oameni! Ar fi trebuit să refuzi sabia. Atunci, ea ţi-ar fi fost dată pentru că inima ta era curată. Dar, aşa cum mă temeam, în momentul sublim, ai alunecat şi ai căzut. Din cauza avidităţii tale, trebuie să porneşti din nou în căutarea sabiei tale. Din cauza semeţiei tale, va trebui să o cauţi printre oamenii simpli. Şi din cauza fascinaţiei pe care o simţi pentru miracole, va trebui să lupţi mult pentru a regăsi ceea ce era pe cale să-ţi fie acordat cu atâta generozitate.”           A fost ca şi cum lumea s-ar fi evaporat de sub picioarele mele. Rămăsei în genunchi, fără voce, cu mintea golită. Acum că-mi îngropasem vechea sabie, n-o mai puteam lua înapoi. Şi fiindcă cea nouă nu-mi fusese încredinţată, mă aflam din nou în situaţia unui începător, fără putere şi fără apărare. În ziua supremei mele consacrări celeste, violenţa Maestrului meu, strivindu-mi degetele, mă arunca înapoi în lumea Urii şi a Pământului.           Călăuza a stins focul şi soţia mea, venind spre mine, m-a ajutat să mă ridic. Ea era acum păstrătoarea sabiei mele; eu, potrivit regulilor Tradiţiei, nu o puteam atinge niciodată fără permisiunea Maestrului meu. Am coborât prin pădure în tăcere, urmând lanterna călăuzei, şi am ajuns în cele din urmă la un mic drum de ţară unde erau parcate maşinile.           Nimeni nu şi-a luat rămas bun de la mine. Soţia mea a pus sabia în portbagajul maşinii şi a pornit motorul. Am rămas tăcuţi un moment prelung, în timp ce ea conducea încet pentru a evita gropile şi denivelările de pe drum.           „Nu-ţi face griji, a spus ea pentru a-mi reda puţin curaj. Sunt sigură că o vei regăsi.”           Am întrebat-o ce i-a explicat Maestrul.           „Trei lucruri. În primul rând, că ar fi trebuit să aducă un veşmânt mai călduros, fiindcă acolo sus era mult mai frig decât s-ar fi gândit. În al doilea rând, că nimic din toate acestea nu l-a surprins, şi că asta li se întâmplase deja adesea multora care au ajuns acolo unde eşti tu. Şi în al treilea rând, că sabia ta te va aştepta într-un punct al drumului pe care va trebui să-l parcurgi. Nu ştiu nici data nici ora. El mi-a vorbit doar de locul unde trebuie să o ascund pentru ca tu să o găseşti.           — Şi care este acest drum? am întrebat nervos.           — A, asta nu mi-a explicat prea bine. A spus doar că trebuie să cauţi pe harta Spaniei, un vechi drum medieval cunoscut sub numele de straniul drum al Sfântului Iacob.”           Vameşul a privit îndelung sabia pe care soţia mea o purta cu ea şi ne-a întrebat ce aveam de gând să facem cu ea. I-am răspuns că va fi expertizată de unul din prietenii noştri înainte de a o pune în vânzare. Minciuna a avut succes; vameşul ne-a dat un atestat care arăta că am intrat cu sabia prin aeroportul din Bajadas, şi ne-a spus că, dacă vor apare probleme la scoaterea ei din ţară, va fi suficient să prezentăm acest document la vamă.           Ne-am prezentat apoi la ghişeul de închirieri pentru a confirma rezervarea a două maşini. Ne-am luat chitanţele şi ne-am dus să mâncăm ceva la restaurantul aeroportului, înainte de a ne despărţi.

O, Marie, cea zămislită fără de prihană, roagă-te pentru noi, cei care ne îndreptăm către Tine.           Amin.   Şi a zis către ucenicii Săi: De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca. Viaţa este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea. Priviţi la corbi, că nici nu seamănă, nici nu seceră; ei n-au cămară, nici jitniţă, şi Dumnezeu îi hrăneşte. Cu cât mai de preţ sunteţi voi decât păsările?! Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Deci dacă nu puteţi să faceţi nici cel mai mic lucru, de ce vă îngrijiţi de celelalte? Priviţi la crini cum cresc: Nu torc, nici nu ţes. Şi zic vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia.           Luca 12; 22-27             Oricine ai fi tu cel care mă ţii acum în mână, E ceva fără de care totul va fi inutil, Un avertisment cinstit înainte de a continua să mă ispiteşti: Nu sunt ce credeai tu, ci sunt cu totul şi cu totul diferit.           Cui i-ar plăcea să devină un adept al meu?           Cui i-ar plăcea să-şi anunţe candidatura la afecţiunea mea?           Calea e nesigură, rezultatul e incert, distructiv poate.           Va trebui să renunţi la tot, eu îţi cer să mă ai drept standard unic şi exclusiv, Chiar şi aşa iniţierea ta va fi şi ea lungă şi obositoare, Orice teorie din viaţa ta trecută şi orice conformare la vieţile din jur vor trebui abandonate, Lasă-mă aşadar acum înainte de a te tulbura mai mult, ia-ţi mâna de pe umărul meu, Lasă-mă deoparte şi urmează-ţi drumul.           WALT WHITMAN: LEAVES OF GRASS             Pentru N. D. P., care s-a coborât pe pământ pentru a ne arăta calea Luptei celei Drepte             Prefaţă.           Am susţinut adesea în cărţile mele că visurile noastre au un preţ şi e foarte important să-l plătim. Dar în ce măsură pot fi visurile manipulate? De câteva decenii, trăim într-o cultură care privilegiază faima, banii şi puterea. Mulţi au ajuns să creadă că sunt singurele valori ce merită căutate, fără să-şi dea seama că cei care fac cu adevărat jocurile, în spatele cortinei, rămân anonimi, ştiind că cea mai eficientă putere e cea care trece neobservată – până când e prea târziu şi suntem prinşi în capcană. Cartea mea este despre această capcană.           În învingătorul este întotdeauna singur, trei din cele patru personaje principale lasă ca visurile lor să fie manipulate: Igor, un milionar rus, care crede că, atât timp cât motivaţiile sunt bune, crima e permisă, şi omoară oameni pentru a le uşura suferinţa şi pentru a o recâştiga pe femeia iubită.           Hamid, un magnat al modei, care a pornit la drum mânat de intenţii bune şi a sfârşit prin a fi acaparat de însuşi sistemul pe care încerca să-l folosească în favoarea lui.           Gabriela, care, ca mulţi alţii din zilele noastre, e convinsă că faima e un scop în sine, cea mai de seamă răsplată a unei lumi care consideră celebritatea suprema împlinire.           Acesta nu este un thriller, ci un portret necruţător al situaţiei în care ne aflăm.           PAULO COELHO                 3:17 A. M.           Pistolul Beretta Px4 compact e puţin mai mare decât un telefon mobil, cântăreşte aproape 700 de grame şi poate să tragă zece focuri. Mic, uşor, fără să lase urme vizibile în buzunarul care-1 adăposteşte, calibrul mic are un avantaj enorm: în loc să traverseze corpul victimei, glonţul se loveşte de oase şi zdrobeşte tot ce-i iese în cale.           Evident, şansele de supravieţuire după o împuşcătură cu gloanţe de acest calibru sunt şi ele mari; există mii de cazuri în care nu a fost atinsă nici o arteră vitală, iar victima a avut timp să reacţioneze şi să-şi dezarmeze agresorul. Dar, dacă cel care trage are oarecare experienţă în asemenea lucruri, poate alege între o moarte rapidă – ţintind porţiunea dintre ochi sau inima – şi una mai lentă, fixând pistolul într-un unghi anume lângă coaste şi apăsând pe trăgaci. Cel împuşcat nu-şi dă seama imediat că a fost rănit de moarte – încearcă să riposteze, să fugă, să caute ajutor. Marele avantaj este că are timp suficient să vadă cine îl omoară, în timp ce-şi pierde puterile puţin câte puţin, până ce cade din picioare, fără să sângereze mult, fără să înţeleagă prea bine de ce s-au întâmplat toate astea.           E departe de a fi arma ideală pentru experţii în materie: „E mult mai potrivită pentru femei decât pentru spioni”, îi spunea un tip din serviciile secrete engleze lui James Bond, în primul film din serie, în timp ce-i lua vechiul pistol şi-i dădea noul model. Dar asta era valabil pentru profesionişti, desigur, fiindcă pentru ce voia el să facă era numai bun.           Cumpărase pistolul Beretta de pe piaţa neagră, pentru ca arma să nu poată fi identificată. Are cinci gloanţe în încărcător, dar el are de gând să folosească doar unul, în vârful căruia a făcut un „X” cu o pilă de unghii. In felul acesta, când atinge un corp solid, se rupe în patru.           Dar nu va folosi Beretta decât în ultimă instanţă. Există şi alte metode de nimicire a lumii, de distrugere a universului, şi în mod sigur ea o să înţeleagă mesajul imediat ce va fi găsită prima victimă. Va şti că el a acţionat în numele dragostei, că nu are nici un resentiment şi că o va primi înapoi fără să pună vreo întrebare despre viaţa ei din ultimii doi ani.           Speră ca cele şase luni de planuri amănunţite să dea rezultate, dar nu poate fi sigur decât începând de a doua zi dimineaţă. Iată planul lui: să lase ca Furiile, anticele entităţi din mitologia greacă, să coboare cu aripile lor negre peste peisajul acela alb şi albastru, plin de diamante, botox, maşini de curse absolut inutile, concepute pentru doar două persoane. Visuri de putere, de succes, de faimă şi de bani – toate pot fi întrerupte într-o clipă cu micile trucuri pe care le-a luat cu el.

Crimă sau ritual de sacrificiu? Străinului îi este indiferent. Oricare ar fi victima, el îşi va respecta promisiunea. Oamenii din mica localitate unde nu se întâmplă nimic sunt puşi în faţa unei opţiuni. Iar în sat nu sunt mai mult de trei inşi care „dorm singuri”: preotul, tânăra domnişoară Prym şi bătrâna Berta. Cine va fi ales?           Istoria unui om este istoria întregii omeniri. Istoria unui sat este istoria oricărui loc de pe pământ. Binele seamănă perfect cu răul şi răul scoate la iveală ce e bun în om. Îngerului păzitor i se întâmplă să adoarmă, spre bucuria diavolului păzitor, în mica aşezare a cărei linişte a fost distrusă de un străin ciudat, barmaniţa hotelului, domnişoara Prym, are multe de rezolvat şi o singură săptămână la dispoziţie.           O, Mărie cea zămislită fără de prihană, roagă-te pentru noi, cei care ne îndreptăm către Tine.           Amin.           Şi l-a întrebat un fruntaş, zicând:           Învăţătorule bun, ce să fac ca să moştenesc viaţa cea de veci?           Iar Isus i-a zis:           Pentru ce mă numeşti bun?           Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu.           LUCA, 18, 18-19           NOTA AUTORULUI.           Prima legendă despre Scindare ia naştere în Persia antică: după ce a creat universul, zeul timpului îşi dă seama de armonia din jurul său, dar simte că-i lipseşte ceva foarte important – un tovarăş cu care să se bucure de toată frumuseţea aceea.           Vreme de o mie de ani se roagă să aibă un fiu. Istoria nu spune cui i se roagă, dat fiind că el însuşi e stăpân atotputernic, unic şi suprem; cu toate acestea se roagă şi, în cele din urmă, rămâne însărcinat.           Văzându-şi dorinţa înfăptuită, zeul timpului e cuprins de căinţă, conştient fiind că echilibrul lucrurilor era cum nu se poate mai fragil. Dar e prea târziu – copilul este pe drum. Tot ce mai poate face cu lamentările sale este ca pruncul pe care-l purta în pântece să se scindeze în doi.           Legenda povesteşte că, aşa cum din rugăciunea zeului se naşte Binele (Ormuzd), din căinţa lui se naşte Răul (Ahriman) – fraţi gemeni.           Îngrijorat, el rânduieşte totul astfel încât Ormuzd să iasă primul din pântecele său, dominându-şi fratele şi evitând ca Ahriman să dea de furcă universului. Cum însă Răul e isteţ şi capabil, el izbuteşte la ceasul naşterii să-l îmbrâncească pe Ormuzd şi apucă să vadă cel dintâi lumina stelelor.           Consternat, zeul timpului se decide să creeze aliaţi pentru Ormuzd: face să ia naştere rasa umană care va lupta împreună cu el pentru a-l domina pe Ahriman şi a evita ca acesta să pună stăpânire pe toate.           În legenda persană, rasa umană se naşte ca aliată a Binelui şi, potrivit tradiţiei, ea va triumfa în cele din urmă. Altă istorie despre Scindare va apărea însă cu multe veacuri mai târziu, de astă dată într-o versiune opusă: omul ca instrument al Răului.           Cred că mai toţi ştiu ce vreau să spun: un bărbat şi o femeie stau în grădina Raiului şi se bucură de toate desfătările imaginabile. Există o singură interdicţie – cuplul nu va putea cunoaşte niciodată ce înseamnă Binele şi Răul. Domnul atotputernic a spus (Fac, 2:17): „iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci”.           Şi într-o bună zi se iveşte şarpele, asigurându-i că această cunoaştere e mai importantă chiar decât raiul şi că trebuiau să intre în posesia ei. Femeia refuză, zicând că Dumnezeu i-a ameninţat cu moartea, dar şarpele garantează că nu se va întâmpla nimic asemănător: dimpotrivă, în ziua când vor şti ce înseamnă Binele şi Răul, vor fi egali cu Dumnezeu.           Convinsă, Eva mănâncă din fructul interzis şi-l împarte şi cu Adam. Din clipa aceea, echilibrul originar al Paradisului se destramă, iar cei doi sunt izgoniţi şi blestemaţi. Există însă o frază enigmatică rostită de Dumnezeu şi care-i dă dreptate şarpelui: „Iată, Adam s-a făcut ca unul dintre noi, cunoscând binele şi răul.”           Nici în acest caz (după cum nici în cel al zeului timpului care se roagă pentru ceva, deşi el e stăpânul absolut), Biblia nu lămureşte cu cine anume stă de vorbă Dumnezeul unic şi – admiţând că este unic – de ce spune „unul dintre noi”.           Oricum ar fi, rasa umană e osândită încă de la început ca în eterna Scindare să evolueze între cele două contrarii. Şi la fel şi noi, pradă aceloraşi îndoieli ca şi strămoşii noştri; cartea de faţă are drept scop să abordeze această temă apelând, în unele momente ale intrigii, la unele legende cu acest subiect şi răspândite pe toată faţa pământului.           Cu Diavolul şi domnişoara Prym am încheiat trilogia Şi în ziua a şaptea…, din care fac parte Pe malul râului Piedra am şezut şi-am plâns (1994) şi Veronika se hotărăşte să moară (1998). Cele trei cărţi vorbesc despre o săptămână din viaţa unor persoane normale care, brusc, se pomenesc confruntate cu dragostea, moartea şi puterea. Am fost totdeauna încredinţat că transformările profunde, atât în fiinţa umană cât şi în societate, au loc într-un interval de timp foarte redus. Când ne aşteptăm mai puţin, viaţa ne confruntă cu o provocare spre a ne pune la încercare curajul şi voinţa de schimbare; în acest moment, nu are rost să pretindem că nu se întâmplă nimic sau să ne scuzăm zicând că nu suntem pregătiţi.           Provocarea nu aşteaptă. Viaţa nu priveşte îndărăt. O săptămână este un interval de timp suficient ca să decidem ne hotărâm dacă ne acceptăm destinul sau nu.           Buenos Aires, august 2000           De vreo cincisprezece ani, bătrâna Berta se aşeza zilnic în faţa porţii sale. Locuitorii din Viscos ştiau că aşa se comportă de obicei oamenii vârstnici: visează la trecut şi la tinereţe, contemplă o lume din care nu mai fac parte, caută subiecte de conversaţie cu vecinii.