Paulo Coelho

PROLOG.           La începutul anului 870 î. H., Fenicia – o ţară pe care israeliţii o numeau Liban – sărbătorea aproape trei secole de pace. Fenicienii erau mândri de aceasta. Nefiind o mare putere politică, ei s-au văzut nevoiţi să-şi dezvolte intens capacitatea de a negocia, unicul mod de a-şi asigura supravieţuirea într-o lume ruinată de veşnice războaie, în urma alianţei încheiate în jurul anului 1000 î. H. cu regele Solomon, au trecut la modernizarea flotei comerciale, ceea ce a avut ca rezultat expansiunea comerţului. De atunci, Fenicia a înflorit încontinuu.           Navigatorii ei au ajuns în locuri îndepărtate ca Spania şi Oceanul Atlantic şi există păreri – încă neconfirmate – că s-ar găsi inscripţii feniciene în nord-estul şi sudul Braziliei. Vindeau sticlă, lemn de cedru, arme, fier şi fildeş. Locuitorii marilor oraşe ca Sidon, Tir sau Byblos cunoşteau numerele, citeau în stele, fabricau vin şi foloseau, de aproape două sute de ani, un sistem de scriere numit de greci alfabet.           La începutul anului 870 î. H., într-un oraş îndepărtat, numit Ninive, s-a reunit consiliul de război. Câteva căpetenii asiriene hotărâseră să-şi trimită trupele pentru a cuceri ţările situate de-a lungul coastei mediteraneene. Fenicia era prima ţară care urma să fie invadată.           La începutul anului 870 î. H., ascunşi într-un grajd din Galaad, în Israel, doi bărbaţi îşi aşteptau sfârşitul apropiat.                 PARTEA I           — L-am slujit pe Domnul şi acum iată, mă lasă în mâna vrăjmaşului, spuse Ilie.           — Domnul este Unul, îi răspunse levitul. El nu i-a spus lui Moise că e bun sau rău, i-a spus doar atât: Eu sunt. Deci El se află în tot ce există sub soare, în trăsnetul care distruge casa şi în mâna omului care o ridică la loc.           Stăteau de vorbă pentru a-şi alunga spaima; dintr-o clipă în alta soldaţii puteau intra în grajd şi, des-coperindu-i, pentru ei n-ar mai fi existat decât o alegere: ori se închinau lui Baal, zeul fenician, ori erau executaţi. Răscoleau fiecare casă în căutarea prorocilor, pe care fie îi converteau, fie îi executau.           Poate că levitul s-ar fi convertit pentru a scăpa de moarte, dar el, Ilie, nu avea de ales: totul se petrecuse din vina lui şi Izabela îi vroia capul cu orice preţ.           — Îngerul Domnului mi-a poruncit să merg să vorbesc cu regele Ahab şi să-1 previn că nu va ploua, câtă vreme zeul Baal va fi slăvit în Israel, spuse, cerân-du-şi parcă iertare pentru că ascultase vorbele îngerului. Dar Dumnezeu nu se grăbeşte. Până să vină seceta, Izabela îi va fi ucis pe toţi închinătorii Domnului.           Levitul rămase pe gânduri. Se întreba dacă trebuia să se lase convertit la Baal, sau să moară în numele Domnului.           — Cine este Dumnezeu? se întrebă Ilie. El e acela care ţine sabia soldatului când îi ucide pe cei care nu-şi părăsesc credinţa strămoşească? El e cel ce a aşezat pe tronul ţării o prinţesă străină, aducând neamului nostru toate aceste nenoriciri? Dumnezeu îi omoară pe credincioşi, pe nevinovaţi, pe cei ce trăiesc în legea lui Moise?           Levitul se hotărî: era mai bine să moară. Izbucni în râs, căci ideea morţii nu-1 mai îngrozea. Se întoarse către tânărul proroc şi încercă să-1 liniştească:           — Dacă te îndoieşti, întreabă-L chiar pe Domnul despre poruncile Sale, îi spuse. Eu unul mi-am acceptat destinul.           — Dumnezeu nu poate să vrea să fim omorâţi fără milă, stărui Ilie.           — Dumnezeu poate orice. Dacă n-ar face decât ceea ce noi numim Binele, nu 1-am mai socoti Atotputernic. Ar stăpâni numai o parte din Univers şi altcineva, mai puternic decât El, i-ar controla şi judeca lucrările. Atunci 1-aş slăvi pe acel cineva mai puternic.           — Dacă totul stă în puterea Lui, de ce nu-i apără de suferinţă pe cei care îl iubesc? De ce nu ne salvează, în loc să le dea putere şi glorie duşmanilor Săi?           — Nu ştiu, răspunse levitul. însă există un motiv şi sper să-1 aflu curând.           — Nu cunoşti răspunsul la această întrebare.           — Aşa este.           Tăcură amândoi. Pe Ilie îl trecură fiorii.           — Tu eşti înspăimântat, dar eu m-am împăcat cu soarta, spuse levitul. Voi ieşi afară şi voi pune capăt acestei agonii. De câte ori aud un ţipăt, mă înfior la gândul că-mi va veni şi mie rândul. De când stăm ascunşi aici, am murit de o sută de ori şi nu avem decât o moarte. Dacă e să mi se taie capul, să se întâmple cât mai curând.           Avea dreptate. şi el tresărise la fiecare ţipăt şi suferise peste puterile sale.           — Merg şi eu cu tine. Am ostenit să mă lupt pentru câte va ceasuri de viaţă în plus.           Se ridică şi deschise uşa grajdului, lăsând soarele să pătrundă în ascunzişul lor.           Levitul îl apucă de braţ şi porniră la drum. De n-ar fi fost ţipetele, ar fi putut părea o zi obişnuită şi un oraş ca oricare altul – un soare blând şi adierea care venea de departe dinspre ocean, mângâindu-i faţa, străzile colbuite, casele din chirpici amestecat cu paie.           — Sufletele noastre sunt cuprinse de spaima morţii, într-o zi splendidă ca aceasta, zise levitul… Altădată, când mă simţeam împăcat cu Dumnezeu şi cu oamenii, era o căldură oribilă, iar vântul desertului stârnea nisipul, care îmi intra în ochi, de nu mai vedeam la un pas în faţa mea. Nu întotdeauna voinţa Lui se potriveşte cu ceea ce suntem sau simţim; te asigur însă că există o raţiune în tot ce face El.           — Te admir pentru credinţa ta. Levitul îşi ridică ochii spre cer, meditând o clipă, şi apoi se întoarse spre Ilie:           — Să nu admiri şi să nu crezi totul: e vorba de un pariu pe care 1-am făcut cu mine însumi. Am pariat că Dumnezeu există.

            PREFAŢĂ.           Este important să spunem câteva lucruri despre faptul că Alchimistul este o carte simbolică, diferită de Jurnalul unui magician, care n-a fost o lucrare de ficţiune.           Unsprezece ani de viaţă am dedicat Alchimiei. Simpla idee de a transforma metalele în aur sau de a descoperi Elixirul tinereţii fără bătrâneţe era prea fascinantă ca să treacă neobservată de orice novice în ale magiei. Mărturisesc că Elixirul tinereţii fără bătrâneţe mă seducea cel mai tare: înainte de a înţelege şi simţi prezenţa lui Dumnezeu, ideea că totul se va sfârşi într-o bună zi mă aducea la disperare. Astfel, aflând despre posibilitatea de a obţine un lichid în stare să-mi prelungească pentru mulţi ani existenţa, am hotărât să mă dedic trup şi suflet fabricării lui.           Era o perioadă de mari transformări sociale – începutul anilor '70 – şi încă nu existau publicaţii serioase cu privire la Alchimie. Am început, la fel ca unul dintre personajele cărţii, să cheltui puţinii bani pe care îi aveam pe cumpărarea unor cărţi din străinătate, şi-mi dedicam multe ore din zi studiului simbologiei lor complicate. Am căutat două-trei persoane serioase din Rio de Janeiro care se dedicaseră în mod serios Marii Opere, dar acestea au refuzat să mă primească. I-am cunoscut şi pe alţii care îşi spuneau alchimişti, îşi aveau laboratorul propriu şi promiteau să mă înveţe tainele Artei în schimbul unei adevărate averi; azi înţeleg că aceştia nu ştiau nimic din ceea ce pretindeau să mă înveţe.           Dar cu toată stăruinţa mea, rezultatele au fost zero absolut. Nu se întâmpla nimic din ceea ce manualele de Alchimie afirmau în limbajul lor complicat. Era un şir nesfârşit de simboluri, de dragoni, de lei, sori, luni şi argint viu, iar eu aveam mereu impresia că mergeam pe un drum greşit, pentru că limbajul simbolic permite o cantitate uriaşă de erori. În 1973, disperat de absenţa oricărui progres, am comis un act de o iresponsabilitate supremă. În acel timp eram angajat la Secretariatul pentru Educaţie din Mato Grosso, pentru a ţine cursuri de teatru în acel stat, aşa că am hotărât să-mi folosesc studenţii la nişte ateliere de teatru care aveau ca temă Tabla de Smarald. Aceasta, împreună cu unele incursiuni ale mele în zonele mocirloase ale magiei, au făcut ca în anul următor să pot simţi pe propria piele adevărul proverbului: „După faptă, şi răsplată”. Totul în jurul meu s-a prăbuşit complet.           Mi-am petrecut următorii şase ani din viaţă într-o atitudine destul de sceptică în ceea ce priveşte tot ce era legat de mistică. În acest exil spiritual am învăţat multe lucruri importante: că acceptăm un adevăr numai după ce l-am negat din tot sufletul, că nu trebuie să fugim de propriul nostru destin şi că mâna lui Dumnezeu este infinit de generoasă, în pofida severităţii ei.           În 1981, am făcut cunoştinţă cu RAM, organizaţia ocultă unde mi-am găsit şi un Maestru, care avea să mă readucă pe drumul ce-mi era scris. Şi în timp ce el mă pregătea în învăţătura mea, m-am apucat din nou să studiez Alchimia pe cont propriu, într-o noapte, când stăteam de vorbă după o epuizantă sesiune de telepatie, am întrebat de ce limbajul alchimiştilor era atât de vag şi de complicat.           — Sunt trei tipuri de alchimişti, spuse Maestrul meu. Aceia care sunt imprecişi pentru că nu ştiu ce vorbesc; aceia care sunt imprecişi pentru că ştiu ce vorbesc, dar ştiu şi că limbajul Alchimiei este un limbaj adresat inimii şi nu raţiunii.           — Şi al treilea tip? am întrebat.           — Aceia care nu au auzit niciodată vorbindu-se despre Alchimie, dar care au reuşit, prin experienţa lor, să descopere Piatra Filosofală.           Aşa s-a hotărât Maestrul meu – care aparţinea celui de-al doilea tip – să-mi predea lecţii de Alchimie. Am descoperit că limbajul simbolic, care mă irita şi mă descumpănea atât, era unicul mod de a atinge Sufletul Lumii, sau ceea ce Jung a denumit „inconştientul colectiv”. Am descoperit Legenda personală şi Semnele lui Dumnezeu, adevăruri pe care raţionamentul meu intelectual refuza să le accepte din cauza simplităţii. Am descoperit că a ajunge la Marea Operă nu este misiunea unor aleşi, ci a tuturor fiinţelor omeneşti de pe faţa Pământului. Sigur că nu totdeauna vedem Marea Operă sub forma unui ou sau a unui flacon cu lichid, dar toţi putem – fără umbră de îndoială – să ne cufundăm în Sufletul Lumii.           De aceea Alchimistul este şi un text simbolic. De-a lungul paginilor sale, în afară de faptul că am transmis tot ce am învăţat despre aceasta, am încercat să aduc un omagiu marilor scriitori care au reuşit să ajungă la Limbajul Universal: Hemingway, Blake, Borges (care a folosit şi el istoria persană într-una din povestirile lui), Malba Tahan şi alţii.           Pentru a completa această lungă prefaţă şi a ilustra ceea ce Maestrul meu voia să spună cu al treilea tip de alchimişti, merită să amintim o întâmplare pe care el însuşi mi-a povestit-o în laboratorul lui.           Sfânta Maria, cu pruncul Isus în braţe, s-a hotărât să vină pe Pământ ca să viziteze o mânăstire. Mândri foarte, călugării au făcut un şir lung şi fiecare s-a înfăţişat în faţa Sfintei Fecioare pentru a I se închina. Unul a declamat poeme frumoase, altul I-a arătat miniaturile sale pentru Biblie, al treilea I-a recitat numele tuturor sfinţilor. Şi aşa unul după altul, fiecare călugăr şi-a adus omagiul Maicii Domnului şi Pruncului Isus.           Dar ultimul din şir era cel mai umil călugăr din mânăstire, care niciodată nu învăţase înţeleptele scrieri ale epocii. Părinţii lui fuseseră oameni simpli care lucrau la un vechi circ din împrejurimi şi tot ce-l putuseră învăţa era să arunce mingi în sus şi să facă câteva jonglerii.           Când a venit rândul acestuia, ceilalţi călugări au vrut să pună capăt închinăciunilor, pentru că fostul scamator nu avea nimic important de spus şi putea strica imaginea mânăstirii. Dar călugărul simţea, în adâncul sufletului, o dorinţă arzătoare să dăruiască ceva lui Isus şi Sfintei Fecioare.           Ruşinat, simţind privirea mustrătoare a fraţilor lui, a scos câteva portocale din sutană şi a început să le arunce în sus şi să jongleze cu ele, aşa cum ştia el.           Şi doar în acel moment Pruncul Isus a zâmbit şi a început a bate din palme în braţele Sfintei Marii. Şi Maica Domnului numai lui i-a întins braţele, lăsându-l să-l atingă pe Prunc.           AUTORUL.           Şi pe când mergeau ei, El a intrat într-un sat, iar o femeie, cu numele Marta, L-a primit în casa ei.           Şi ea avea o soră ce se numea Maria, care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui.           Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis:           Doamne! au nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute.           Şi răspunzând, Domnul i-a zis:           Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti.           Dar un lucru trebuie: căci Maria partea cea bună a ales, care nu se va lua de la ca.           LUCA, 10: 38-42           PROLOG.           Alchimistul luă o carte pe care o adusese cineva din caravană. Tomul era fără copertă, dar reuşi să-i identifice autorul: Oscar Wilde. În timp ce-i răsfoia paginile, găsi o povestire despre Narcis.           Alchimistul cunoştea legenda lui Narcis, frumosul băiat care-şi contempla zilnic propria frumuseţe într-un lac. Era atât de fascinat de el însuşi că într-o bună zi a căzut în lac şi a murit înecat. În locul acela, a apărut o floare care s-a numit narcisă.           Dar nu aşa îşi încheia Oscar Wilde povestirea. El spunea că atunci când a murit Narcis, au venit naiadele – zeiţele izvoarelor şi ale pădurii – şi au văzut lacul transformat dintr-unul cu apă dulce, într-un ulcior cu lacrimi sărate.           — De ce plângi? au întrebat naiadele.           — Plâng pentru Narcis, răspunse lacul.           — Ah, nu-i de mirare că plângi pentru Narcis, continuară ele. La urma urmelor, deşi noi am alergat mereu după el prin pădure, tu erai singurul care puteai să-i contempli de aproape frumuseţea.           — Dar Narcis era frumos? întrebă lacul.           — Cine altul poate şti mai bine decât tine? răspunseră, surprinse, naiadele. La urma urmelor, doar pe marginile tale se apleca el în fiecare zi.           Lacul rămase tăcut o vreme. Într-un târziu, zise:           — Îl plâng pe Narcis, dar niciodată n-am ştiut că el era frumos. Îl plâng pe Narcis pentru că de fiecare dată când se apleca deasupra apelor mele, eu puteam să văd reflectată, în fundul ochilor lui, propria-mi frumuseţe.           „Ce povestire frumoasă”, spuse Alchimistul.           Partea întâi.

PROLOG.           Am stat toată noaptea într-o cafenea din Lourdes. Eu, un pelerin al Drumului sfânt al Romei ce trebuia să meargă multe zile pentru a-şi căuta Darul. Ea, Brida O'Fern, deţinea controlul asupra unei părţi din acest drum.           Într-una din nopţile acelea m-am hotărât s-o întreb dacă fusese emoţionată să vadă abaţia ce făcea parte din drumul în formă de stea pe care iniţiaţii îl parcurg în Pirinei.           — N-am ajuns acolo, a răspuns ea.           Am rămas surprins. Totuşi, ea deja avea un Dar.           — Toate drumurile duc la Roma, zise Brida, folosindu-se de un vechi proverb pentru a-mi spune că darurile se pot descoperi în orice loc. Eu am parcurs drumul Romei în Irlanda.           La următoarele întâlniri mi-a spus povestea căutării ei, iar când a terminat de povestit am întrebat-o dacă îmi îngăduie să aştern pe hârtie la un moment dat ceea ce am aflat de la ea.           A fost de acord fără nici o ezitare, deşi, de fiecare dată când ne întâlneam, îmi punea câte o condiţie. Mi-a cerut să schimb numele reale, voia să ştie ce fel de oameni o vor citi şi cum vor reacţiona.           — Nu ştiu, i-am răspuns. Dar nu cred că din cauza asta îţi faci probleme.           — Ai dreptate, mi-a spus. Pentru mine a fost o experienţă deosebită şi nu ştiu dacă oamenii au ceva de învăţat de pe urma ei.           Brida, acesta e un risc pe care ni-l asumăm împreună. Un text anonim al Tradiţiei spune că fiecare om, de-a lungul vieţii, poate să aibă două atitudini: să construiască sau să planteze. Constructorii pot petrece ani întregi lucrând la proiectele lor, însă într-o zi vor termina ceea ce fac. Atunci se opresc şi se simt limitaţi de propriii pereţi. Viaţa îşi pierde sensul atunci când construcţia s-a realizat.           Dar mai sunt şi cei care plantează. Uneori ei au de suferit din cauza furtunilor, a anotimpurilor, şi rareori au odihnă. Spre deosebire de o clădire, grădina creşte necontenit şi însuşi faptul că are nevoie de grija grădinarului face ca, pentru el, viaţa să fie o mare aventură.           Grădinarii se vor recunoaşte între ei, fiindcă ştiu că în povestea fiecărei plante stă creşterea întregii planete Terra.           AUTORUL.           IRLANDA august 1983-martie 1984           VARA ŞI TOAMNA           — Vreau să învăţ magie, spuse fata.           Magul se uită la ea. Blugi prespălaţi, cămaşă şi acea atitudine agresivă pe care orice persoană timidă o are atunci când nu trebuie. „Cred că am dublul vârstei ei”, se gândi el. Şi, în ciuda acestui fapt, ştia că se afla în faţa Celeilalte Părţi a lui.           — Numele meu este Brida, continuă tânăra. Îmi cer scuze că nu m-am prezentat mai devreme. Aştept de mult acest moment şi sunt mai emoţionată decât credeam că aş putea fi.           — De ce vrei să înveţi magie? întrebă el.           — Pentru a găsi răspunsul la întrebările din viaţa mea, pentru a cunoaşte puterile oculte şi, poate, pentru a călători în trecut şi în viitor.           Nu era prima dată când cineva venea să-l caute în pădure ca să-i ceară asta. Fusese cândva un Maestru foarte cunoscut şi respectat al Tradiţiei. Acceptase mai mulţi discipoli şi credea că lumea avea să se schimbe pe măsură ce îi va putea schimba pe cei din jur, însă a făcut o greşeală. Iar maeştrilor Tradiţiei nu le e permis să facă greşeli.           — Nu crezi că eşti prea tânără?           — Am 21 de ani, spuse Brida. Dacă aş vrea să învăţ balet acum, mi s-ar zice că sunt bătrână.           Magul îi făcu semn să-l urmeze. Merseră împreună prin pădure, în linişte. „E frumoasă”, se gândea el în timp ce umbrele copacilor îşi schimbau repede poziţia din cauza soarelui care era deja aproape de orizont. „Dar am dublul vârstei ei.” Asta însemna că era posibil să sufere.           Brida era deranjată de tăcerea bărbatului care mergea alături de ea; ultima frază pe care o rostise nu meritase nici măcar un comentariu din partea lui. Poteca din pădure era umedă şi acoperită de frunze uscate; iar ea observa umbrele care îşi schimbau poziţia şi noaptea care se apropia cu repeziciune. Peste puţin timp urma să se întunece şi nu aveau lanternă la ei.           „Trebuie să am încredere în el”, se încuraja singură. „Dacă am încredere că mă poate învăţa magie, atunci trebuie să am încredere că îmi poate fi ghid printr-o pădure.”           Au continuat să meargă. El părea să meargă la întâmplare, dintr-o parte în alta, schimbând direcţia chiar dacă nu era vreun obstacol să-i întrerupă drumul. Au mers încă o dată în cercuri, trecând de trei sau de patru ori prin acelaşi loc.           „Cine ştie, poate mă testează.” Era hotărâtă să meargă până la capăt cu acea experienţă şi încerca să demonstreze că tot ce se întâmpla, inclusiv mersul în cerc, era perfect normal.           Venise de foarte departe şi aşteptase mult acea întâlnire. Dublinul era la aproape 150 de kilometri distanţă. Autobuzele nu erau confortabile şi circulau la ore absurde. A trebuit să se trezească devreme, să călătorească trei ore, să întrebe de el în orăşel şi să explice ce treabă avea cu un om aşa de ciudat. Într-un târziu, cineva i-a spus unde stătea de obicei în timpul zilei, dar nu înainte de a o preveni că încercase deja să seducă o fată din sat.           „E un bărbat interesant”, se gândi ea.           Drumul urca acum şi începu să simtă dorinţa ca soarele să mai rămână pe cer. Îi era frică să nu alunece pe frunzele umede de pe jos.           — Dar de ce ţii neapărat să înveţi magie?

Crimă sau ritual de sacrificiu? Străinului îi este indiferent. Oricare ar fi victima, el îşi va respecta promisiunea. Oamenii din mica localitate unde nu se întâmplă nimic sunt puşi în faţa unei opţiuni. Iar în sat nu sunt mai mult de trei inşi care „dorm singuri”: preotul, tânăra domnişoară Prym şi bătrâna Berta. Cine va fi ales?           Istoria unui om este istoria întregii omeniri. Istoria unui sat este istoria oricărui loc de pe pământ. Binele seamănă perfect cu răul şi răul scoate la iveală ce e bun în om. Îngerului păzitor i se întâmplă să adoarmă, spre bucuria diavolului păzitor, în mica aşezare a cărei linişte a fost distrusă de un străin ciudat, barmaniţa hotelului, domnişoara Prym, are multe de rezolvat şi o singură săptămână la dispoziţie.           O, Mărie cea zămislită fără de prihană, roagă-te pentru noi, cei care ne îndreptăm către Tine.           Amin.           Şi l-a întrebat un fruntaş, zicând:           Învăţătorule bun, ce să fac ca să moştenesc viaţa cea de veci?           Iar Isus i-a zis:           Pentru ce mă numeşti bun?           Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu.           LUCA, 18, 18-19           NOTA AUTORULUI.           Prima legendă despre Scindare ia naştere în Persia antică: după ce a creat universul, zeul timpului îşi dă seama de armonia din jurul său, dar simte că-i lipseşte ceva foarte important – un tovarăş cu care să se bucure de toată frumuseţea aceea.           Vreme de o mie de ani se roagă să aibă un fiu. Istoria nu spune cui i se roagă, dat fiind că el însuşi e stăpân atotputernic, unic şi suprem; cu toate acestea se roagă şi, în cele din urmă, rămâne însărcinat.           Văzându-şi dorinţa înfăptuită, zeul timpului e cuprins de căinţă, conştient fiind că echilibrul lucrurilor era cum nu se poate mai fragil. Dar e prea târziu – copilul este pe drum. Tot ce mai poate face cu lamentările sale este ca pruncul pe care-l purta în pântece să se scindeze în doi.           Legenda povesteşte că, aşa cum din rugăciunea zeului se naşte Binele (Ormuzd), din căinţa lui se naşte Răul (Ahriman) – fraţi gemeni.           Îngrijorat, el rânduieşte totul astfel încât Ormuzd să iasă primul din pântecele său, dominându-şi fratele şi evitând ca Ahriman să dea de furcă universului. Cum însă Răul e isteţ şi capabil, el izbuteşte la ceasul naşterii să-l îmbrâncească pe Ormuzd şi apucă să vadă cel dintâi lumina stelelor.           Consternat, zeul timpului se decide să creeze aliaţi pentru Ormuzd: face să ia naştere rasa umană care va lupta împreună cu el pentru a-l domina pe Ahriman şi a evita ca acesta să pună stăpânire pe toate.           În legenda persană, rasa umană se naşte ca aliată a Binelui şi, potrivit tradiţiei, ea va triumfa în cele din urmă. Altă istorie despre Scindare va apărea însă cu multe veacuri mai târziu, de astă dată într-o versiune opusă: omul ca instrument al Răului.           Cred că mai toţi ştiu ce vreau să spun: un bărbat şi o femeie stau în grădina Raiului şi se bucură de toate desfătările imaginabile. Există o singură interdicţie – cuplul nu va putea cunoaşte niciodată ce înseamnă Binele şi Răul. Domnul atotputernic a spus (Fac, 2:17): „iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci”.           Şi într-o bună zi se iveşte şarpele, asigurându-i că această cunoaştere e mai importantă chiar decât raiul şi că trebuiau să intre în posesia ei. Femeia refuză, zicând că Dumnezeu i-a ameninţat cu moartea, dar şarpele garantează că nu se va întâmpla nimic asemănător: dimpotrivă, în ziua când vor şti ce înseamnă Binele şi Răul, vor fi egali cu Dumnezeu.           Convinsă, Eva mănâncă din fructul interzis şi-l împarte şi cu Adam. Din clipa aceea, echilibrul originar al Paradisului se destramă, iar cei doi sunt izgoniţi şi blestemaţi. Există însă o frază enigmatică rostită de Dumnezeu şi care-i dă dreptate şarpelui: „Iată, Adam s-a făcut ca unul dintre noi, cunoscând binele şi răul.”           Nici în acest caz (după cum nici în cel al zeului timpului care se roagă pentru ceva, deşi el e stăpânul absolut), Biblia nu lămureşte cu cine anume stă de vorbă Dumnezeul unic şi – admiţând că este unic – de ce spune „unul dintre noi”.           Oricum ar fi, rasa umană e osândită încă de la început ca în eterna Scindare să evolueze între cele două contrarii. Şi la fel şi noi, pradă aceloraşi îndoieli ca şi strămoşii noştri; cartea de faţă are drept scop să abordeze această temă apelând, în unele momente ale intrigii, la unele legende cu acest subiect şi răspândite pe toată faţa pământului.           Cu Diavolul şi domnişoara Prym am încheiat trilogia Şi în ziua a şaptea…, din care fac parte Pe malul râului Piedra am şezut şi-am plâns (1994) şi Veronika se hotărăşte să moară (1998). Cele trei cărţi vorbesc despre o săptămână din viaţa unor persoane normale care, brusc, se pomenesc confruntate cu dragostea, moartea şi puterea. Am fost totdeauna încredinţat că transformările profunde, atât în fiinţa umană cât şi în societate, au loc într-un interval de timp foarte redus. Când ne aşteptăm mai puţin, viaţa ne confruntă cu o provocare spre a ne pune la încercare curajul şi voinţa de schimbare; în acest moment, nu are rost să pretindem că nu se întâmplă nimic sau să ne scuzăm zicând că nu suntem pregătiţi.           Provocarea nu aşteaptă. Viaţa nu priveşte îndărăt. O săptămână este un interval de timp suficient ca să decidem ne hotărâm dacă ne acceptăm destinul sau nu.           Buenos Aires, august 2000           De vreo cincisprezece ani, bătrâna Berta se aşeza zilnic în faţa porţii sale. Locuitorii din Viscos ştiau că aşa se comportă de obicei oamenii vârstnici: visează la trecut şi la tinereţe, contemplă o lume din care nu mai fac parte, caută subiecte de conversaţie cu vecinii.

O, Marie, cea zămislită fără de prihană, roagă-te pentru noi, cei care ne îndreptăm către Tine.           Amin.   Şi a zis către ucenicii Săi: De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca. Viaţa este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea. Priviţi la corbi, că nici nu seamănă, nici nu seceră; ei n-au cămară, nici jitniţă, şi Dumnezeu îi hrăneşte. Cu cât mai de preţ sunteţi voi decât păsările?! Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Deci dacă nu puteţi să faceţi nici cel mai mic lucru, de ce vă îngrijiţi de celelalte? Priviţi la crini cum cresc: Nu torc, nici nu ţes. Şi zic vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia.           Luca 12; 22-27             Oricine ai fi tu cel care mă ţii acum în mână, E ceva fără de care totul va fi inutil, Un avertisment cinstit înainte de a continua să mă ispiteşti: Nu sunt ce credeai tu, ci sunt cu totul şi cu totul diferit.           Cui i-ar plăcea să devină un adept al meu?           Cui i-ar plăcea să-şi anunţe candidatura la afecţiunea mea?           Calea e nesigură, rezultatul e incert, distructiv poate.           Va trebui să renunţi la tot, eu îţi cer să mă ai drept standard unic şi exclusiv, Chiar şi aşa iniţierea ta va fi şi ea lungă şi obositoare, Orice teorie din viaţa ta trecută şi orice conformare la vieţile din jur vor trebui abandonate, Lasă-mă aşadar acum înainte de a te tulbura mai mult, ia-ţi mâna de pe umărul meu, Lasă-mă deoparte şi urmează-ţi drumul.           WALT WHITMAN: LEAVES OF GRASS             Pentru N. D. P., care s-a coborât pe pământ pentru a ne arăta calea Luptei celei Drepte             Prefaţă.           Am susţinut adesea în cărţile mele că visurile noastre au un preţ şi e foarte important să-l plătim. Dar în ce măsură pot fi visurile manipulate? De câteva decenii, trăim într-o cultură care privilegiază faima, banii şi puterea. Mulţi au ajuns să creadă că sunt singurele valori ce merită căutate, fără să-şi dea seama că cei care fac cu adevărat jocurile, în spatele cortinei, rămân anonimi, ştiind că cea mai eficientă putere e cea care trece neobservată – până când e prea târziu şi suntem prinşi în capcană. Cartea mea este despre această capcană.           În învingătorul este întotdeauna singur, trei din cele patru personaje principale lasă ca visurile lor să fie manipulate: Igor, un milionar rus, care crede că, atât timp cât motivaţiile sunt bune, crima e permisă, şi omoară oameni pentru a le uşura suferinţa şi pentru a o recâştiga pe femeia iubită.           Hamid, un magnat al modei, care a pornit la drum mânat de intenţii bune şi a sfârşit prin a fi acaparat de însuşi sistemul pe care încerca să-l folosească în favoarea lui.           Gabriela, care, ca mulţi alţii din zilele noastre, e convinsă că faima e un scop în sine, cea mai de seamă răsplată a unei lumi care consideră celebritatea suprema împlinire.           Acesta nu este un thriller, ci un portret necruţător al situaţiei în care ne aflăm.           PAULO COELHO                 3:17 A. M.           Pistolul Beretta Px4 compact e puţin mai mare decât un telefon mobil, cântăreşte aproape 700 de grame şi poate să tragă zece focuri. Mic, uşor, fără să lase urme vizibile în buzunarul care-1 adăposteşte, calibrul mic are un avantaj enorm: în loc să traverseze corpul victimei, glonţul se loveşte de oase şi zdrobeşte tot ce-i iese în cale.           Evident, şansele de supravieţuire după o împuşcătură cu gloanţe de acest calibru sunt şi ele mari; există mii de cazuri în care nu a fost atinsă nici o arteră vitală, iar victima a avut timp să reacţioneze şi să-şi dezarmeze agresorul. Dar, dacă cel care trage are oarecare experienţă în asemenea lucruri, poate alege între o moarte rapidă – ţintind porţiunea dintre ochi sau inima – şi una mai lentă, fixând pistolul într-un unghi anume lângă coaste şi apăsând pe trăgaci. Cel împuşcat nu-şi dă seama imediat că a fost rănit de moarte – încearcă să riposteze, să fugă, să caute ajutor. Marele avantaj este că are timp suficient să vadă cine îl omoară, în timp ce-şi pierde puterile puţin câte puţin, până ce cade din picioare, fără să sângereze mult, fără să înţeleagă prea bine de ce s-au întâmplat toate astea.           E departe de a fi arma ideală pentru experţii în materie: „E mult mai potrivită pentru femei decât pentru spioni”, îi spunea un tip din serviciile secrete engleze lui James Bond, în primul film din serie, în timp ce-i lua vechiul pistol şi-i dădea noul model. Dar asta era valabil pentru profesionişti, desigur, fiindcă pentru ce voia el să facă era numai bun.           Cumpărase pistolul Beretta de pe piaţa neagră, pentru ca arma să nu poată fi identificată. Are cinci gloanţe în încărcător, dar el are de gând să folosească doar unul, în vârful căruia a făcut un „X” cu o pilă de unghii. In felul acesta, când atinge un corp solid, se rupe în patru.           Dar nu va folosi Beretta decât în ultimă instanţă. Există şi alte metode de nimicire a lumii, de distrugere a universului, şi în mod sigur ea o să înţeleagă mesajul imediat ce va fi găsită prima victimă. Va şti că el a acţionat în numele dragostei, că nu are nici un resentiment şi că o va primi înapoi fără să pună vreo întrebare despre viaţa ei din ultimii doi ani.           Speră ca cele şase luni de planuri amănunţite să dea rezultate, dar nu poate fi sigur decât începând de a doua zi dimineaţă. Iată planul lui: să lase ca Furiile, anticele entităţi din mitologia greacă, să coboare cu aripile lor negre peste peisajul acela alb şi albastru, plin de diamante, botox, maşini de curse absolut inutile, concepute pentru doar două persoane. Visuri de putere, de succes, de faimă şi de bani – toate pot fi întrerupte într-o clipă cu micile trucuri pe care le-a luat cu el.