Publius Vergilius Maro

            Introducere.           Despre Cornelius Tacitus, cel mai mare istoric al Imperiului Roman, avem puţine informaţii certe. Istoria vieţii şi activităţii lui se reconstituie doar din unele date culese din operele lui sau din ce ne spune prietenul mai tânăr şi admiratorul lui constant, Pliniu cel Tânăr, în Scrisorile pe care i le adresează (sau în care vorbeşte altcuiva despre el, interesante, dar puţine (11 la număr), şi din alte amănunte răzleţe din scrieri contemporane sau ulterioare. De aici, un câmp larg de conjecturi şi ipoteze, materie nesfârşită de probabilităţi şi teze, ingenios combinate ce priveşte viaţa lui Tacitus, nu cunoaştem sigur nici anul naşterii, nici locul, nici părinţii din care s-a născut şi poziţia slor socială, nici anul morţii sale; nu-i ştim cu siguranţă prenumele: într-unul din primele codice el este Publius, într-altele de mai târziu Caius şi, de multe ori, este omis; autorul este numit doar Cornelius Tacitus sau, simplu, Tacitus. Locul naşterii _s-a_crezut mai demult că ar fi fost oraşul Interamna (Interamnium), azi Terni, din Umbria. Flavius Vopiscus, unul dintre autorii compilaţiei de vieţi ale împăraţilor romani din secolele al II-lea-al ffl-lea, cunoscută sub numele Scriptores Historiae Augustae (Scriitorii istoriei imperiale), vorbind despre împăratul cu domnie scurtă (275-276 p. Chr.) Tacjţuş. >ne informează că, „deoarece el ar fi zis că este rudă cu istoricul Cornelius Tacitus, a poruncit să i se facă acestuia un bust, care să fie aşezat în toate bibliotecile şi, pentru ca opera lui să nu piară din nepăsarea cititorilor, ea să fie copiată în fiecare an în zece exemplare şi să fie la dispoziţia tuturor în toate arhivele şi bibliotecile”. Cum Tacitus, împăratul, se născuse la Interamna, s-a crezut că istoricul nostru s-ar fi născut aici. Informaţia a fost de mult abandonată. Părerea cea mai acreditată este că el s-a născut în Galia Narboneză (aproximativ Provence de azi): numele era frecvent în acea provincie. Galia Narboneză, supusă de romani în anul 121 a. Chr. Şi devenită în scurt timp provincie romană, asigura comunicaţiile cu Spania, cucerită după al treilea război punic; procesul de romanizare a decurs foarte repede, înainte ca Galia întreagă (Franţa de azi) să fi fost cucerită de Caius Iulius Caesar (50 a. Chr.). Din prima operă a lui Tacitus, Dialogus de oratoribus (Dialogul despre oratori sau, mai bine zis, Dialogul despre elocvenţă), vedem că doi mari maeştri ai oratoriei pe lângă care Tacitus s-a format, Marcus Aper şi Iulius Secundus, erau la origine gali romanizaţi. Despre ei, Tacitus spune: „Erau cele mai ilustre talente ale forului nostru pe atunci; pe amândoi aceştia eu nu numai că-i ascultam cu ardoare la procese, dar îi însoţeam mereu acasă şi în public, dintr-o dorinţă extraordinară de a mă instrui şi cu un fel de pasiune juvenilă”1.           De altminteri, în acest prim secol al erei noastre, unii din cei mai de seamă scriitori din a doua jumătate a lui provin din Spania, nordul Italiei şi Galia, ceea ce arată cât de rapid şi adânc a fost procesul de romanizare. Provinciile occidentale romane dau Romei scriitori, oratori, comandanţi de oşti, senatori şi înalţi demnitari etc; câteva nume mari care au rămas în istoria culturii o dovedesc: Seneca (filosoful) şi nepotul acestuia, poetul Lucan, sânt spanioli, tot aşa poetul Marţial şi marele profesor de elocvenţă Quintilian; Pliniu cel Tânăr vine din Galia Transpadană ş.a.m.d.           |n_cje_priveşte. familia Tacitus nu ne aminteşte de părinţii săi. Pliniu cel Bătrân aminteşte în Nat. Hist. (VII, 76) despre un Cornelius Tacitus, cavaler roman, procurator imperial în Galia Belgică; este probabil ca acesta să fi fost tatăl istoricului nostru. Un jjrocurator era un însărcinat al împăratului într-o provincie de sub directa lui conducere şi el se ocupa cu strângerea dărilor datorate tezaurului împăratului şi cu administrarea bunurilor imperiale în acea provincie; procuratorii se recrutau din clasa cavalerilor, erau oameni de afaceri, de obicei cu o buna stare materială, adesea îmbogăţiţi prin funcţia lor importantă.           Anul naşterii lui Tacitus, istoricul, se stabileşte de cei mai mulţi, prin diferite comparaţii, între 54 şi 56 p. Chr., deci în primii ani ai principatului (domniei) lui Nero.           Târziu, într-una din scrisorile lui Pliniu cel Tânăr către Tacitus, din care reiese că îşi trimiteau unul altuia lucrările şi notau ce trebuie să fie schimbat sau înlăturat, Pliniu cel Tânăr continuă: „Cât de mult mă încânta ideea că, dacă posteritatea se va interesa de noi, se va vorbi peste tot locul în ce armonie, sinceritate şi bună-credinţă am trăit noi! Va fi un lucru rar şi deosebit ca doi oameni, aproape egali ca vârstă şi rang, care au însemnat ceva în literatura noastră – sunt silit să mă exprim despre tine mai moderat, fiindcă vorbesc totodată şi despre mine – şi-au fost de ajutor unul altuia în lucrările lor. Eram un băieţandru când tu erai în floarea succesului şi a gloriei, dar doream din inimă să-ţi calc pe urme, să fiu şi să fiu considerat la 'mare distanţă de tine, desigur, dar primul după tine”2. Cartea a VII-a, din care face parte scrisoarea, a fost publicată prin anul 107 p. Chr.3 Pliniu cel Tânăr este născut în anul 61 sau 62 p. Chr.; avea atunci 45-46 de ani, iar Tacitus aproximativ 51-52. Tacitus însuşi ne spune în lucrarea Agricola, publicată în anul 97 p. Chr.: „Agricola fiind consul (lucrul se petrecea în anul 77 p. Chr. – n. /î.), mi-a promis că mi-o dă în căsătorie – eram tânăr pe atunci – pe fiica lui, care dădea deja cele mai frumoase speranţe, şi după consulat mi-a dat-o de soţie, iar el a fost pus imediat la conducerea Britanniei”4. Fata lui Agricola, singurul lui copil rămas în viaţă, se născuse în anul 65, avea la căsătorie 13-14 ani, iar Tacitus 22-23. Această căsătorie a avut mare influenţă asupra carierei lui politice; dacă despre părinţii lui nu pomeneşte nimic nicăieri, socrul său i-a fost, cum vom vedea, un adevărat părinte spiritual, iubit şi admirat. §î-a făcut studiile la Roma şi a avut parte de o educaţie foarte îngrijită, ferită de influenţe dăunătoare. Nu-i de mirare că în prima sa lucrare, Dialogus, în care este vorba şi de educaţia copiilor din familiile sus-puse; el critică cu asprime nepăsarea părinţilor faţă de copiii lor, prin gura unei persoane, părtaşă la discuţie: „Dar acum, copilul abia născut este dat pe mâna unei servitoare, o grecoaică oarecare, căreia i se adaugă unul sau doi sclavi. Minţile lor, fragede şi neştiutoare, sunt pe dată împuiate cu poveştile şi cu prostiile lor şi nimeni în toată casa nu se gândeşte la ce spune sau face în faţa micului stăpân. Ba chiar nici părinţii nu-i obişnuiesc pe micuţi cu cinstea şi cu modestia, ci cu nazurile şi cu luarea în râs a celorlalţi, prin care puţin câte puţin li se strecoară în suflet neruşinarea şi dispreţul de sine şi de alţii. Mie mi se pare că astăzi viciile proprii şi caracteristice acestui oraş, gustul pentru comicării la teatru şi pasiunea pentru luptele de gladiatori şi cursele de care li se sădesc aproape în pântecele mamei. Mintea lor, invadată şi stăpânita de asemenea preocupări, cit locşor mai poate lăsa pentru studiile nobile? La câţi tineri poţi găsi unul care să vorbească acasă despre altceva? Ce fel de conversaţii auzim noi, dacă intrăm cumva în sălile de clasă? Nici profesorii n-au alte convorbiri mai dese cu auditorii lor decjt acestea. Ei îşi atrag şcolarii nu prin seriozitatea învăţăturii, nici prin probarea iscusinţei minţii lor, ci prin curtea pe care le-o fac şi prin momelile flatării”5.           Pe toate treptele” de învăţărnânt, profesorii erau plătiţi de părinţii şcolarilor. Un băiat, după ce învăţa scrisul şi socotitul cu un învăţător (litterator), era dat de părinţi la şcoala, mai lungă şi mai grea, a unui grămătic (grammaticus), care preda cunoştinţe enciclopedice pe baza explicării textelor autorilor mari şi, o dată cu aceasta, cunoştinţe gramaticale, de compoziţie literară, de prozodie, cunoştinţe de istorie, geografie, mitologie, studiul ştiinţelor etc. Cursul era plictisitor pentru copiii rău nărăviţi şi prost plătit, cum ne-o arată Iuvenal într-o satiră a sa6. Cei ai căror părinţi aspirau pentru copiii lor la cariere mai înalte, politice sau militare îşi trimiteau tinerii la cursurile de retorică, pe care le predau profesorii numiţi retori (rhetores). Despre acest sistem de învăţănânt pentru formarea oratorului pe vremea sa, vorbeşte Tacitus în opusul amintit7 şi îl condamnă.

Portretul executat după mozaicul găsit la Sussa           DESPRE VIRGILIU           O actriţă cunoscută, Cytheris, încâlcind obiceiurile artistice ale vremii, recita în teatrul înţesat de lume o poezie pastorală. Autorul poeziei povestea, în hexametri melodioşi, cum doi tineri păstori l-au surprins pe bătrânul Silene – învăţătorul şi tovarăşul nedespărţit al lui Bacchus – dormind dus într-o peşteră, după o beţie straşnică. Bătrânul, meşter mare în arta cântecului, le făgăduise cândva că o să le cânte, dar nu se ţinuse de jăgăduială. De aceea, acum, tinerii, ajutaţi de Aegle, „cea mai sprinteoară şi frumoasă-ntre naiade”, îl leagă zdravăn chiar cu propria-i cunună „din vârtoase mlăji de iederi” şi-l silesc să se ţină de cuvânt. Şi poetul, prin gura bătrânului, începe să cânte despre naşterea lumii cunoscute, arătând că „obârşiile a toate” au o cauză materială, cam aşa cum o făcuse Lucreţiu în poemul Despre natură.           Apoi, trece la populare legende mitologice, ca până la urmă să ajungă în vremea sa, la Cornelius Gallus, om politic şi militar de seamă, dar şi poet simţitor, autor de stihuri elegiace, închinate chiar actriţei Cylheris, recitatoarea de acum. Cântecul lui Silene ia sfârşit, pentru că luceafărul de seară „răsare în Olimpul încântat, acuma trist”. Puternicul, prelungitul ropot de aplauze care a izbucnit desigur că răsplătea, ca de obicei, căldura şi iscusinţa, arta personală a actriţei. Dar, de data aceasta, mai răsplătea cu mare entuziasm graţia şi sprinteneala, armonia şi profunzimea, noutatea impresionantă a stihurilor recitate. Dovadă e faptul că publicul şi-a întors privirile către un bărbat pierdut în mulţime, înalt şi firav, cu obrazul oacheş, parcă pârlit de soare, cu părul tuns ţărăneşte – cum îl va descrie Horaţiu * – cu toga căzând de pe dânsul, cu încălţările largi şi prost încheiate. In acest bărbat, în vârstă de treizeci de ani, dar sfielnic ca o fecioară, publicul recunoştea pe autorul bucolicei care – după relatarea lui Tacitus2 – se afla din înlâmplare la spectacol. Şi întreg poporul – spune mai departe istoricul roman – s-a ridicat în picioare şi l-a aclamat pe poet ca pe însuţi Augustus împăratul. Fără îndoială că poetul a căutat să scape de gălăgioasa manifestaţie populară şi să se strecoare nevăzut, căci – ne-o spun comentatorii Suetonius-Donatus1 – de câte ori se afla la Roma, unde venea foarte rar, iar mulţimea, recunoscându-l pe stradă, îi făcea demonstraţii de simpatie, el se ascundea în cea mai apropiată casă.           Sfielnicul poet nu era altul decât Publius Ver-gilius Maro, iar spectacolul s-a desfăşurat la Roma, în anul 40 î.e.n. Înfăţişarea lui ţărănească, timiditatea excesivă, stinghereala de-a purta toga nu erau lipsite de explicaţie: Virgiliu provenea de la tară. Iubea nespus peisajul natal şi îndeletnicirile rustice şi nimeni şi nimic, în tot cursul vieţii sale, nu i-au clintit puternica, adânca afecţiune care-l lega de întinderile câmpeneşti, de apele vijelioase ale munţilor sau de cele molcome ale şesului, de pădurile dese şi sălbatice, de oamenii pământului. Nu o dată spune el însuşi: „O, fie să-mi duc viaţa fără slavă, dar îndrăgostit de-a pururi şi de ape, şi de codri!”           S-a născut în Gallia Cisalpină, la Andes (cam unde se afla azi Pietole), nici la patru kilometri depărtare de Mantua, în ziua de 15 octombrie a „Vergilii vita' (Viaţa lui Virgiliu), 10.           Anului 70 î.e.n. Obârşiu lui era umilă, dar starea părinţilor nu chiar săracă. Fie că taică-său – după unele date – a fost meseriaş de ţară (olar), fie că a fost muncitor agricol sau – ceea ce pare mai sigur – logofăt pe moşia unui viator, un fel de lictor, pre nume Magius, care, preţuindu-i puterea de muncă şi îndemânarea, i-a dat de nevastă pe fiica sa, Magia Polla; fie că a fost toate acestea pe rând – neîndoielnic rămâne faptul că bă-trânul a izbutit să dobândească destul pământ pentru semănături şi păşunat, cum şi locuri ferite pentru prisăci. Agonisita aceasta i-a înlesnit bătrânului – om mintos, care şi-a dat seama din vreme de calităţile deosebite ale odraslei sale – să-fi întreţină feciorul la învăţătură mai întâi la Cremona, apoi In Mediolanum (Milano), în sfârşit la Roma. Intr-atâl. A ştiut tatăl să aprecieze maturitatea pretimpurie a băiatului, încât l-a pus să îmbrace toga virilă la 15 ani, cu doi ani înainte de sorocul legiuit. Chiar în ziua de 15 martie 55 x.e.n. – ţin să precizeze Suetonius-Donatus – când murea poetul Lucreţiu. Această precizare vrea să însemne, simbolic, că Lucreţiu, murind, preda marea lui moştenire poetică, întreaga poezie latină în mâinile adolescentului Virgiliu. Simbolul nu-i lipsit de măreţie, dar faptul e îndoielnic.           Pe vremea aceea, temeiul învăţăturii îl alcătuia retorica, iar la capătul ei, tânărul ajungea, de obicei, un exersat advocatus, pledant în Forum. Asemenea meserie nu se potrivea de loc cu timiditatea poetului şi mai ales cu spiritul lui laborios, neîn-stare de improvizaţii. A încercat o singură dată; n-a izbutit; a renunţat. Totuşi, anii de învăţătură nu i-a prăpădit în zadar. De o mare curiozitate ştiinţifică, el nu s-a mărginit a studia literatura, istoria, filosofia, ci a căutat să-şi aproprie şi mate-maticile, fizica, medicina. În asemenea măsură, în-cât filologul Macrobius putea să afirme mereu şi în fel şi chip: „Maro cu pregătirea lui multilaterală… deopotrivă ilustru prin erudiţia şi evlavia sa… atât de profund ca ştiinţă, pe cât de plăcut ca talent.” * Intre alţii i-a fost dascăl filosoful epicureu Siron (despre care Cicero are cuvinte de laudă), ale cărui lecţii vor lăsa urme adinei în conştiinţa lui, ca şi poezia lucreţiană.           După încercarea oratorica neizbutită, Virgiliu se întoarce acasă, la Andes, pe malurile râului Mincio, pe moşia părintească, printre muncitorii ogoarelor. El însuşi se ocupă cu muncile agricole şi scrie mai departe stihuri păstoreşti.           Tabloul, până aici, pare mulcomit şi paşnic. Dar nu era de loc aşa. Vremile nu numai că nu erau patriarhale, ci cu totul vijelioase.           De mai bine de jumătate de veac, republica aristocratică senatorială este adânc zguduită şi dă semne vădite ale apropiatei sale prăbuşiri. Acum, istoria Romei e istoria unui lung şir de războaie civile, a dictaturii militare a lui Caesar şi apoi a principatului lui Augustus. Acele războaie, deşi par provocate de ambiţiile personale ale unui Sulla sau Marius, Pompei sau Caesar, Anton'iu sau Octavian, au cauze mai adinei. Forma de stat a republicii aristocratice, corespunzătoare perioadei când Roma era un oraş-stat, cârmuind popoarele italice, nu mai corespundea realităţilor noi ale întinsului imperiu, deşi nu este încă vorba de schimbări structurale.  

Notă asupra ediţiei.           Prima ediţie a fost publicată în 1992 la Editura Enciclopedică graţie lui Marcel Popa, directorul editurii, şi lui Horia Matei, la acea dată redactor la aceeaşi editură. Pentru ediţia actuală am revizuit textul traducerii şi am adăugat fragmentele citate de alţi autori latini. Studiul introductiv a fost amplificat cu pagini consacrate problemei izvoarelor istoricului roman, a acţiunii zvonurilor şi a unui mult discutat fragment din monografia Germania.           Mulţumesc şi pe această cale Irinei Ilie, pentru atenţia şi competenţa cu care a îngrijit textul.  mmnm rtwj aiâJirai'in KlPijiaiij" c           V^uvânt înainte           Această carte, cu excepţia indicelui prozopografic şi a bibliografiei, a fost scrisă înainte de evenimentele de la sfârşitul lui decembrie 1989. N-am socotit că trebuie să mai aduc vreo modificare textului sau comentariilor. Cititorul se va putea convinge singur cât de puţin s-a schimbat natura umană, în ciuda imensului progres tehnologic făcut de omenire, şi cum fapte similare generează întotdeauna efecte similare.           Pentru a putea redacta Studiul introductiv şi comentariile la nivelul ştiinţific adecvat, am beneficiat de o bursă de cercetare de două luni din partea Fundaţiei Thyssen, din Germania. Mulţumim şi pe această cale Fundaţiei Thyssen pentru sprijinul acordat. De altminteri, instituţiile ştiinţifice şi de cultură germane ne-au ajutat foarte mult în lunga perioadă anticulturală prin care am trecut (grande mortalis aevi spatium, ar fi spus Tacit), căci, întreţinând cu mari eforturi relaţii cu oamenii de cultură români, s-au opus încercărilor deliberate ale autorităţilor noastre de a ne izola de lumea civilizată; în acest fel s-a menţinut, în ciuda unor obstacole care uneori păreau insurmontabile, o legătură a României cu Europa.           Cronicile săpate în piatră sau scrijelite în tăbliţele de lut ale monarhiilor orientale redau fapte săvârşite de regi atotputernici graţie divinităţii într-o monotonă succesiune, punctată numai de intervenţia zeilor. Omul este doar instrumentul divinităţii, iar cronicile, glorificarea acţiunilor monarhilor, ei înşişi zei. Înşiruirea de fapte fără nicio preocupare pentru exactitate şi pentru determinarea unui fir logic nu poate fi considerată o istorie în adevăratul sens al cuvântului.           Ca atâtea domenii ale spiritului, istoria este în fapt inventată de greci, ea este o creaţie a ionienilor care se naşte în acel extraordinar secol al Vl-lea î. Hr., când pe coasta apuseană a Asiei Mici, cum se exprimă Husserl, „izbucneşte o nouă viziune asupra lumii”, şi anume spiritul filosofic prin care grecii au încercat să subordoneze totalitatea fenomenelor în baza unui principiu raţional. Antropomorfismul homeric însemnase el însuşi o revoluţie faţă de teocratismul oriental. Mişcarea spirituală ioniană, prin mentalitatea pe care a determinat-o, constituie „actul de naştere al Europei spirituale”1. În contextul acestei mişcări apare istoriografia, adică ştiinţa prin care se încearcă explicarea succesiunii faptelor. După câte ştim, Hecateu din Milet este primul autor care enunţă necesitatea spiritului critic pentru reconstituirea istorică: „voi scrie aici ceea ce mi se pare mie a fi adevărul. Căci povestirile grecilor sunt, după opinia mea, prea deosebite între ele şi prea puţin serioase” (fr. 1). Ceva mai târziu, Herodot, „părintele istoriei”, va proiecta în plan universal războaiele greco-persane, pe care le consideră a fi punctul culminant al conflictului care de generaţii îi opunea pe greci perşilor, barbarii prin excelenţă, sau, în termeni geografici, Europa Asiei. Călător neobosit, colecţionar pasionat de tradiţii, înzestrat cu dorinţa cunoaşterii atât de caracteristică grecilor, Herodot desfăşoară în faţa cititorilor panorama creşterii şi descreşterii popoarelor. Chiar dacă spiritul critic în determinarea adevărului, pe care-1 consideră, în descendenţa lui Hecateu, drept condiţia sine qua non a demersului istoric, nu stăpâneşte întreaga operă, căci autorul se lasă prea adesea furat de pitoresc în nenumărate digresiuni, cu Herodot istoria este un gen constituit definitiv. Generaţia următoare avea să producă „un bun pentru eternitate”, capodopera genului istoric grec, şi anume istoria războiului peioponeziac a lui Tucidide. Capacitatea lui de a surprinde resorturile ascunse ale faptelor îl determină să intuiască, încă de la izbucnirea războiului peioponeziac, importanţa acestui conflict care opunea două imperialisme concurente, al Atenei şi al Spartei. Mai întâi actor, apoi spectator, Tucidide scrutează, pentru a determina cauzele evenimentelor, resorturile economice, politice, ideologice şi psihologice care au stat la baza războiului şi a evoluţiei sale. Conflictul dintre Atena şi Sparta este aşezat în centrul atenţiei, iar faptele de istorie universală sunt subordonate strict subiectului, istoricul renunţând la amplele digresiuni ale lui Herodot în favoarea stringenţei demonstraţiei. Dacă Herodot se lăsase furat de latura spectaculoasă a tradiţiilor, Tucidide se concentrează asupra realului şi împinge rigoarea atât de departe, încât reproduce, cu exactitatea unui cercetător modern, documente ale epocii (faptul a putut fi verificat2). Forţa gândirii sale

Publius Vergilius Maro şi-a asigurat perenitatea printr-o capacitate uluitoare de a unifica, de a concentra într-o operă poetică nu prea întinsă cunoştinţele, eforturile, idealurile con'-temporanilor şi înaintaşilor. Într-o sinteză, iscusit orchestrată, au fost condensate armonios cuceririle ştiinţei, filosofiei, moralei şi mai ales ale artei poetice. Însă toate acestea au fost învestite cu o veritabilă capacitate de-a emoţiona, au căpătat posibilitatea de-a cuceri inimile cititorilor, după ce oamenii au atins un nivel de civilizaţie şi cultură mult superior, tocmai pentru că poetul a ştiut să le confere o viaţă intensă în care pulsează aspiraţiile arzătpare ale semenilor săi.           Opera lui Vergili'j a apărut într-un moment crucial din istoria statului sclavagist roman. În secolul I î.e.n. Dezvoltarea acestuia atinsese un nivel foarte înalt. Italia ajunsese centrul economic, social şi politic al unui uriaş imperiu care îngloba toate teritoriile de pe ţărmul Mediteranei, „marea noastră” (mare nostrum), cum o numeau romanii. Avuţii uriaşe se concentrau la Roma. Senatorii romani care comandau armatele şi guvernau întinsele teritorii extra-italice, provinciile, concesionarii de impozite (publicanii), cămătarii, agenţii „companiilor” comerciale şi financiare, strângeau averi uriaşe din exploatarea sclavilor şi a popoarelor subjugate Romei. Prin diverse ajutoare, distribuţii alimentare şi altfel de înlesniri, ei cointeresau într-un fel şi sărăcimea liberă romană. Concomitent însă, situaţia acesteia în producţie se înrăutăţeşte ireversibil. Bogătaşii transportau în Italia mase uriaşe de sclavi (după anumite evaluări până la o treime din populaţie), care concurau şi ruinau pe micii producătorii liberi în oraşe şi mai ales la ţară. Micii proprietari de pământ dispăruseră aproape în sudul şi centrul peninsulei şi se menţineau cu dificultate în nordul ei. Predominau marile proprietăţi funciare, aşa-numitele latifundia, lucrate de sclavi foarte numeroşi. Dar, deşi aceste mase de sclavi îmbogăţiseră pe proprietarii latifundiilor, productivitatea muncii lor rămânea scăzută. A luat astfel naştere în ultimele patru decenii ale secolului o tendinţă spre stimularea proprietăţii mici şi mijlocii din Italia, considerată mai rentabilă. Totuşi, latifundiile au continuat să deţină o pondere decisivă în agricultura ţării.           Rezultatul frământărilor politice interne ale Italiei secolului I î.e.n. A fost regimul de dictatură militară a lui Octavian August, care afirma că el restaurează republica tradiţională şi afişa ostentativ respectul faţă de senat. În realitate, August a cumulat toate atribuţiile care să facă din el stăpânul absolut al statului. Sub masca dualităţii puterii – a împăratului şi a senatului – se disimula stângaci monarhia. Întrucât a pus capăt războaielor civile, a consolidat ordinea socială sclavagistă şi a favorizat un anumit reviriment al vieţii economice, regimul augustcic a reuşit să obţină un sprijin larg printre categoriile cele mai diverse ale proprietarilor de sclavi, să'-şi creeze o bază socială i-elativ largă. Chiar opoziţia aristocraţilor, fideli tradiţiilor şi idealurilor republicane, era foarte slabă. De altfel regimul augusteic preconiza restabilirea moravurilor şi credinţelor străvechi, atunci depreciate. August a iniţiat o vastă activitate propagandistică, în care erau antrenaţi şi poeţii epocii.           Abolirea în praccică a libertăţilor civice a determinat o relativă stagnare a prozei. In schimb poezia a cunoscut o înflorire fără precedent în perioada 40-15 î.e.n., perioadă al cărui conţinut a ilustrat tranziţia lentă a contemporanilor de la deznădejdea, generată de războaiele civile şi de impasul economico-social, la speranţă, a reliefat itinerariul spiritual complex al romanilor din acea vreme. Poezia epocii augustcice dispunea de precedente strălucite: Lucrcţiu şi aşa-numiţii poetae novi sau neotcroi (în limba greacă), adică poeţii noi, poeţii moderni. Viziunea grandioasă a lui Lucreţiu, arta sa viguroasă, concepţia materialistă avansată au influenţat salutar poeţii celei de-a două jumătăţi a secolului. Poetae novi imprimaseră o direcţie originală evoluţiei literelor latine. Cunoscători şi ei ai filosofiei materialiste epicureice, abandonaseră eposul de tip homeric. Ei preferaseră poezia de dimensiuni reduse, concentrarea exprimării poetice şi cultivaseră în special lirica erotică. Mulţi poeţi ai epocii lui August au debutat în cenaclurile neoterice. Cei mai importanţi dintre ei, Vergiliu, Horaţiu, Pro-perţiu, Varius, Tucca etc. Au militat însă pentru o nouă orientare a poeziei, orientare ale cărei principii au fost codificate de Horaţiu în a sa Artă poetică. Ei au utilizat experienţa neotericilor în domeniul perfecţionării formelor, tehnicii metrice rafinate, deşi n-au dispreţuit contribuţia marilor poeţi arhaici, dar au lărgit considerabil tematica şi au abordat noi şi diverse modalităţi poetice. Ei au depăşit problematica inti*-mistă a neotericilor şi au creat o poezie patriotică profund romană, în care au proslăvit gloria imperiului latin şi tradiţiile italice consacrate. Poeţii epocii lui August au conceput reînnoirea ca un clasicism latin. De aci cultul armoniei, echilibrului raţional şi ambiţia de a rivaliza nu atât cu poeţii elenistici cât mai ales cu titanii poeziei greceşti clasice. Cei mai mulţi dintre promotorii noului clasicism s-au dezvoltat în cenaclurile literare ale timpului, în special în cenaclul lui Mecena. Consilier şi prieten al lui August, Mecena a sprijinit materialiceşte pe poeţi, din care a încercat să facă în mod abil şi cu prudenţă instrumente ale propagandei imperiale.