Raymond Chandler

1.     În faţa uşii era parcată o limuzină nou-nouţă, un De Soto gri de nuanţa aluminiului. Am trecut pe lângă ea, am urcat trei trepte, am intrat printr‑o uşă cu vitraliu deasupra şi am mai urcat trei trepte mochetate. Am apăsat soneria de pe perete. Instantaneu, o duzină de voci canine începură să zguduie acoperişul. În timp ce câinii lătrau, urlau şi chelălăiau, mă uitam la nişa în care se găsea un mic birou cu rulou, şi la camera de aşteptare cu fotolii de piele. Mai erau trei diplome atârnate pe un perete şi o masă pe care se aflau răsfirate câteva numere din Gazeta câinilor de rasă. Cineva linişti câinii, undeva în spate, apoi se deschise o uşă şi un bărbat mărunţel, cu o faţă plăcută, îmbrăcat într‑un halat gros, cafeniu şi şlapi cu tălpi de cauciuc, apăru cu un zâmbet plin de solicitudine pe o mustăcioară tip creion. Se uită la mine, în jurul meu, apoi chiar pe sub mine, dar fără să găsească vreun câine. Zâmbetul îşi mai reduse din amploare. Îmi spuse:  — Aş vrea să‑i dezvăţ de obiceiul ăsta, dar nu pot. De fiecare dată când se aude soneria, se pun pe lătrat. Se plictisesc şi ştiu că sunetul soneriei înseamnă vizitatori. — Da, am mormăit eu şi i‑am întins o carte de vizită. A citit ce scria pe ea, a întors‑o şi a privit‑o pe spate, apoi a întors‑o la loc şi a citit‑o din nou. — Detectiv particular, spuse el gânditor, lingându‑şi buzele umede. Ei bine, eu sunt doctorul Sharp. Ce pot face pentru dumneata? — Caut un câine furat. Ochii lui mă fulgerară; gura lui mică se strânse şi încet‑încet faţa i se înroşi. Am spus: — Nu vreau să zic că dumneata ai furat câinele, doctore. Aproape oricine ar putea plasa un câine într‑un loc ca ăsta, iar dumneata n‑ai cum să ştii cu siguranţă dacă îi aparţine sau nu, corect? — S-ar putea ca unora să nu le placă ideea, zise el înecat. Ce fel de câine? — Un câine poliţist. Trase o dungă cu vârful şlapului pe mocheta subţire, apoi privi într‑un colţ al tavanului. Roşeaţa îi dispăruse de pe faţă, lăsând loc unei palori stinse. După un timp, spuse: — Nu am decât un singur câine poliţist aici, şi îi cunosc stăpânii. Aşa că, mă tem că… — Deci n‑o să fie nici o problemă dacă mă uit puţin la el, i‑am tăiat‑o eu, pornind spre uşa pe care intrase el. Doctorul Sharp nu se mişca. Zgâria în continuare mocheta. — Nu ştiu dacă e bine, spuse el gânditor. Poate ceva mai târziu, în cursul zilei. — Acum ar fi cel mai potrivit pentru mine, am spus, şi am pus mâna pe clanţa uşii. Traversă rapid camera spre micul birou şi întinse mâna spre telefon. — O să… o să chem poliţia, dacă îndrăzneşti, spuse el repede. — Minunat, am zis. Cere‑l pe şefu' ăl mare, pe Fulwider. Spune‑i că aici e Carmady. Vin chiar de la el din birou. Doctorul Sharp îşi luă mâna de pe telefon. I‑am rânjit şi am frecat o ţigară între degete. — Haide, doctore, i-am zis. Alungă-ţi gândurile negre şi hai să mergem. Fii drăguţ şi poate o să‑ţi spun o poveste. Îşi ţuguie buzele, se uită o vreme la sugativa de pe birou, se jucă puţin cu un colţ al ei, îndoindu‑l, apoi netezindu‑l, se îndreptă, traversă camera în pantalonii săi albi, deschise uşa de lângă mine şi trecurăm într‑un hol cenuşiu, foarte strâmt. Printr‑o uşă deschisă se vedea o masă de operaţii. Trecurăm pe lângă ea şi intrarăm într‑o cameră cu ciment pe jos, cu un încălzitor cu gaz într‑un colţ, având deasupra o oală cu apă, iar de‑a lungul unui întreg perete, două rânduri de cuşti cu uşile făcute dintr‑o plasă solidă de sârmă. Câini şi pisici ne priveau în tăcere, plini de speranţe, din spatele gratiilor. Un Chihuahua minuscul pufnea înghesuit într‑o pisică persană roşcată uriaşă, cu un fular alb în jurul gâtului. Un Scottie cu o figură tristă, o potaie cu pielea julită pe un picior, o Angora cenuşie şi mătăsoasă, un Sealyham, alte două potăi, un foxterier cu botul lung şi negru ca o ţeavă de revolver. Acesta din urmă avea o figură total dezamăgită. Toţi aveau boturile umede, ochii strălucitori şi păreau foarte curioşi să afle al cui vizitator eram. Astea‑s jucării, doctore, am mârâit eu după ce i‑am trecut scurt în revistă. Eu vorbesc de un câine poliţist. Cenuşiu cu negru, nu cafeniu. Sex bărbătesc, nouă ani. Caracteristici excelente, mai puţin talia, care e ceva mai mică decât normal. Te plictisesc? Se holbă la mine şi făcu un gest de om nenorocit. — Da, dar… murmură el. Pe aici. Am ieşit din încăpere. Animalele arătau foarte dezamăgite din cauza asta, mai ales Chihuahua, care se căţărase pe plasa de sârmă aproape până sus. Am ieşit din clădire pe uşa din spate, într-o curte betonată, cu două garaje în faţă. Unul era gol. Celălalt avea uşa puţin crăpată. Era o boxă destul de întunecoasă, în fundul căreia un câine mare şi‑a zornăit lanţul în timp ce îşi aşeza botul pe salteaua veche care îi servea de culcuş. — Ai grijă, spuse Sharp. Câteodată e foarte rău. L‑am ţinut înăuntru, dar îi speria pe ceilalţi. Am intrat în garaj. Câinele a mârâit: Am mers spre el şi s‑a smucit, până ce lanţul s‑a întins, cu un zgomot metalic. Am vorbit cu el: — Salut, Voss. Dă noroc eu mine. Şi‑a lăsat din nou botul pe saltea. Urechile i se ridicaseră pe jumătate, dar nu se mişca. Avea ochii de, lup, cu pleoape negre. Şi‑a întins spinarea curbată şi puţin prea scurtă şi a început să se dea jos de pe saltea. I‑am zis: — Hai, băiete, dă laba. I‑am întins‑o pe a mea. Din uşă, veterinarul îmi spunea să am grijă. Câinele se ridică încet pe labele lui mari şi păroase, îşi ciuli urechile până pe spate, apoi îşi ridică laba stângă din faţă. I‑am luat‑o în mâna şi am scuturat‑o. Medicul veterinar începu să se vaiate: — Vai de mine, domnule, e o surpriză pentru mine, domnule… domnule… — Carmady, i‑am spus. Mda, probabil. Am mângâiat câinele pe cap şi am ieşit din garaj. Am intrat în casă şi ne‑am dus în sala de aşteptare. Am dat la o parte câteva reviste şi m‑am aşezat pe un colţ al mesei. — O.K, i‑am zis. Cum îi cheamă pe tipi şi unde stau? După un timp de gândire, spuse posomorât: — Se numesc Voss. S‑au mutat în est şi urmează să trimită după câine după ce se stabilesc acolo. — Ce drăguţ. Câinele a fost botezat Voss după un aviator neamţ din timpul războiului. Iar tipii, şi‑au luat numele după câine. — Crezi că te mint, izbucni agitat omuleţul. — Î-hî. Te sperii cam prea repede pentru a fi escroc. Părerea, mea e că cineva a vrut să scape de câine. Uite cum sună povestea mea: o fată pe nume Isobel Snare a dispărut de acasă din San Angelo acum vreo două săptămâni. Locuia cu mătuşa ei, o bătrână, doamnă drăgălaşă îmbrăcată în mătase gri, o mătuşică pe care n‑o prosteşte nimeni. În ultima vreme, fata ieşea într‑o companie destul de dubioasă prin tot felul de baruri de noapte şi cazinouri. Bătrâna doamnă a mirosit scandalul, dar n‑a vrut să apeleze la poliţie. Fata nu s‑a mai întors acasă într‑o seară, iar bătrânica n‑a făcut nimic, până ce o prietenă de‑a fetei s‑a nimerit să îi vadă câinele aici. I‑a spus bătrânei şi ea m‑a angajat pe mine – asta pentru că atunci când nepoata a plecat ultima oară de acasă, avea câinele cu ea. Am strivit restul de ţigară cu călcâiul şi mi‑am aprins alta. Faţa mică a doctorului se făcuse albă ca aluatul. Broboanele de transpiraţie îi sclipeau în mustaţa lui mică şi drăgălaşă. Am continuat cu voce blândă: — Încă nu e treaba poliţiei, şi am glumit când am zis de şeful Fulwider. Ce‑ai spune să mai păstrăm treaba asta doar între noi, o perioadă? — Ce… ce vrei să fac? se bâlbâi omuleţul. — Poate îmi mai spui câte ceva despre câine? — Da, spuse el grăbit. Omul părea să ţină foarte mult la câine. Un tip care iubeşte sincer câinii. Şi câinele era foarte ataşat de el. — Atunci o să mai auzi de el, am zis. Şi o să mă anunţi şi pe mine. Cum arăta tipul? — Era un bărbat, înalt, zvelt, cu nişte ochi negri foarte pătrunzători. Soţia lui era şi ea înalţă şi subţire. Erau îmbrăcaţi bine şi păreau foarte siguri de ei. — Fata, Snare, e mai degrabă scundă, am zis. Care‑o fi şmecheria? Îşi lăsă privirea în jos şi nu spuse nimic. — O.K., am zis. Joacă pe partea mea şi n‑o să te vorbesc de rău. Batem palma? I‑am întins mâna. — Bine, sunt cu dumneata, a zis încet, şi mi‑a pus în palmă o lăbuţă umedă şi rece ca o plătică. I‑am scuturat‑o cu grijă, să nu i‑o fracturez. I‑am dat adresa, am coborât în strada însorită şi am luat‑o pe trotuar spre locul unde îmi lăsasem Chryslerul, cam la un bloc distanţă. Am urcat în maşină şi am, tras-o după primul colţ, în aşa fel încât să pot supraveghea limuzina De Soto şi intrarea la Sharp. Am aşteptat cam o jumătate de oră. Domnul Sharp şi‑a făcut apariţia îmbrăcat în haine de oraş şi a urcat în maşină. A dat colţul şi a intrat pe aleea care trecea prin spatele casei lui. Am pornit Chryslerul şi am înconjurat clădirea, plantându‑mă la celălalt capăt al aleii. Mârâiturile, lătrăturile şi chelălăielile se auzeau de la cincizeci de metri. După o perioadă, au încetat. Apoi maşina De Soto a ieşit din curtea betonată şi s‑a îndreptat spre mine, aşa că am plecat de unde eram şi am parcat după primul colţ. De Soto a luat‑o spre Arguello Boulevard, apoi pe el, spre est. În spatele maşinii se vedea clar un câine mare poliţist, legat şi cu botniţă. Se vedea cum smuceşte din cap, încercând să scape de lanţ. M‑am luat după De Soto.

Era pe la unsprezece dimineaţa, la mijlocul lui octombrie, soarele nu strălucea, iar în aerul limpede de pe dealuri plutea ameninţarea unei ploi torenţiale. Purtam un costum albastru-deschis, cămaşă, cravată şi batistă la buzunarul de la piept toate de culoare închisă, pantofi negri, şosete negre de lână cu baghete albastru-închis. Eram pus la punct, curat, bărbierit şi necherchelit şi nu-mi păsa dacă cineva îşi dădea seama. Eram imaginea ideală a unui detec­tiv particular bine îmbrăcat. Făceam o vizită unei averi de patru milioane de dolari. Holul principal al casei Sternwood era înalt de două etaje. Deasupra uşilor de la intrare, destul de încăpătoare ca să îngăduie trecerea unei turme de elefanţi indieni, pe un vitraliu larg, un cavaler în armură neagră salva o doamnă legată de un pom, goală puşcă, dar acoperită decent de un păr foarte lung. Cavalerul ridicase vizorul căştii ca să fie politicos şi moşmonea, fără succes însă, la nodurile frânghiei cu care era legată doamna de pom. Am rămas locului şi mi-am spus că dac-aş fi locuit în acea casă, mai devreme sau mai târziu, aveam să mă caţăr acolo să-i dau o mână de ajutor. Nu părea să depună un real efort. La capătul holului se găsea un glasvand, iar în dosul lui o pajişte vastă, cu iarbă verde ca smaraldul, ajungea până la un garaj alb, în faţa căruia un şofer tânăr, subţirel şi brunet, încălţat cu cizme negre şi lucioase, ştergea un automobil Packard maron, decapotabil. În dosul garajului se vedeau mai mulţi ar­buşti, tunşi cu grijă ca nişte pudeli. În dosul arbuşti­lor – o seră cu acoperişul boltit. Apoi alţi arbuşti, iar în fund de tot, conturul ferm, inegal şi plăcut al dealurilor. În dreapta holului, o scară fără rampă şi cu trepte din dale urca spre o galerie cu grilaj de fier forjat şi spre un alt vitraliu cu legendă. Scaune încăpătoare şi necapitonate, cu perne rotunde din plus roşu, ocupau nişele de pe întreg peretele. Nu părea să fi stat vreodată cineva pe ele. În mijlo­cul peretelui din stânga, se afla un imens cămin gol, cu un paravan de aramă în faţă, compus din patru plăci mobile, iar deasupra căminului o consolă de marmură cu amoraşi la colţuri. Deasupra consolei atârna un portret în ulei, iar deasupra portretului, dispuse cruciş şi încadrate sub geam, două fanioane de cavalerie, zdrenţuite de gloanţe şi mâncate de molii. Portretul reprezenta un ofiţer în mare ţinută, pozând ţeapăn în uniforma de pe vremea Războiului Mexi­can. Ofiţerul avea barbişon negru, tuns cu grijă, mustăţi negre arcuite, ochi fierbinţi, aspri şi negri ca smoala şi aspectul general al unui om cu care e pre­ferabil să fii în relaţii bune. Mi-am zis că putea fi bunicul generalului Sternwood. Greu de crezut să fi fost chiar generalul, deşi auzisem că era mult prea bătrân ca să aibă două fete, ambele la vârsta primejdioasă din jurul a douăzeci de ani. Priveam acei ochi negri şi fierbinţi când, undeva în spatele scărilor, se deschise o uşă. Nu se întorcea majordomul. Era o fată. Avea douăzeci de ani, un trup mic şi delicat, deşi părea voinică. Purta pantaloni albastru-deschis şi o prindeau. Când păşea, părea că pluteşte. Părul casta­niu şi fin era tăiat mult mai scurt decât cerea moda zilei, a buclelor de paj, ondulate înăuntru. Când m-a privit, i-am remarcat ochii cenuşii ca gresia şi aproape inexpresivi. S-a apropiat, mi-a zâmbit cu buzele şi i-am văzut dinţii mici, ascuţiţi, ca ai veveriţelor, albi cum e pieliţa proaspătă de portocală şi strălucitori ca porţelanul. Sclipeau între buzele subţiri şi prea întinse. Faţa ei pală nu arăta prea sănătoasă. — Eşti înalt, nu? zise ea. — Nu cu intenţie. Ochii i se rotunjiră. Era nedumerită. Reflecta. Îmi puteam da seama, deşi ne cunoşteam doar de câteva clipe, că reflectatul va constitui întotdeauna o poveste pentru ea. — Eşti arătos. Sunt sigură că ştii. Am bombănit. — Cum te cheamă? — Reilly, i-am răspuns. Doghouse Reilly. — Ce nume caraghios! Îşi muşcă buza, îşi înclină niţel capul într-o parte şi-mi aruncă o privire lungă. Îşi coborî pleoapele până ce genele îi atinseră obrajii, apoi le ridică iar, ca pe o cortină la teatru. Cunoşteam prea bine trucul ăsta. Se aştepta să mă întind pe spate, cu toate patru labele în sus. — Eşti cumva boxer? mă întrebă, văzând că nu mă las pe spate. — Nu chiar. Sunt detectiv. — De... De... Clătină furioasă din cap, iar cu­loarea vie a părului străluci în lumina cam anemică din holul imens – îţi baţi joc de mine. — Hm. — Ce-ai zis? — Hai, las-o. M-ai auzit. — N-ai zis nimic. Mă agasezi groaznic. Îşi ridică degetul mare şi-l muşcă. Era un deget cu o formă ciudată, subţire şi ascuţit, ca un deget suplimentar şi fără îndoială la prima falangă. Îl muşcă şi-l supse încet, învârtindu-l în gură, ca un sugaci cu un biberon. — Eşti grozav de înalt, spuse ea. Apoi chicoti, cuprinsă de o veselie secretă. Pe urmă îşi întoarse corpul încet, cu o mişcare felină, fără să-şi ridice tălpile. Mâinile îi căzură moi de-a lungul trupului. Se aplecă spre mine pe vârful picioarelor. Mi-a căzut drept în braţe. A trebuit s-o prind, căci altminteri şi-ar fi spart capul pe dalele de marmură. Am prins-o de subsuori şi picioarele îi cedară imediat. A trebuit s-o ţin strâns ca s-o ţin drept. Îşi lipi capul de pieptul meu, începu să şi-l frece şi chicoti. — Şmechere, chicoti ea. Dar şi eu sunt şmecheră. Nu i-am răspuns. Majordomul alese exact acel moment ca să se întoarcă prin glasvand şi să mă vadă cu ea în braţe. N-a părut jenat. Era un tip înalt, slab, cu păr argintiu, de vreo şaizeci de ani sau puţin mai mult. Ochii lui albaştri te priveau extrem de distant. Avea pielea netedă, lucioasă şi se mişca asemenea unui om cu muşchi foarte solizi. Înaintă încet spre noi, iar fata se smulse din braţele mele. Străbătu ca un fulger odaia, ajunse la piciorul scărilor şi le sui ca o căprioară. Dispăru mai înainte ca eu să fi apucat să respir odată ca lumea. Majordomul rosti cu o voce neutră: — Vă aşteaptă generalul, domnule Marlowe. Mi-am ridicat bărbia din piept şi-am dat din cap. — Cine-i fata? — Domnişoara Carmen Sternwood, domnule. — Ar trebui s-o înţărcaţi. Pare destul de mare. M-a privit cu o politeţe gravă şi-a repetat cele spuse.

CAPITOLUL 1   C ând l-am întâlnit întâia oară pe Terry Lennox era beat mort într-un Rolls-Royce Silver Wraith aflat în faţa barului The Dancers. Paznicul îi scosese maşina din parcaj şi era silit să ţină portiera deschisă fiindcă picio­rul stâng al lui Terry Lennox se bălăbănea pe afară ca şi când tipul ar fi uitat că mai are şi aşa ceva. Părea tinerel, atâta doar că părul îi era albicios cum sunt oasele bine uscate. Se vedea după ochi că e beat turtă. Altfel însă nu arăta rău, îmbrăcat în smoching şi semănând aidoma cu toţi papiţoii ce-şi cheltuiesc banii într-o bombă care doar pentru asta există. Lângă el era o tipă. Avea un păr de o frumoasă nuanţă roşcată, un zâmbet distant şi un vizon albăstrui pe umeri care aproape că făcea ca Rolls-Royce-ul să nu se deosebească de altă maşină. Fără să reuşească însă. Nici o maşină nu poate să se asemene cu un Rolls. Tipul de la parcare, cum se întâmplă de obicei, era cam golănos, cu o hăinuţă albă şi cu numele restaurantului brodat pe piepţi cu aţă roşie. Tocmai începea să se cam sature. — Alo, domnu', îi spunea el cam enervat lui Terry, n-aţi vrea să băgaţi picioruşu' ăla în maşină ca să închid şi eu uşa? Că altfel o las deschisă şi picaţi afară de tot! Privirea pe care i-o aruncă fata putea să-l străpungă şi să iasă afară de un cot prin partea cealaltă. Şi totuşi nu-l băgă în sperieţi. La The Dancers au destui clienţi care să-i trezească la realitate pe cei legănaţi de iluzii despre influenţa grămezilor de bani asupra personali­tăţii omului. Tocmai atunci intra în parcaj o maşină sport decapo­tabilă – o marcă străină – şi din ea ieşi un tip care-şi aprinse cu bricheta de bord o ţigară interminabilă. Purta o cămăşuţă ecosez, pantaloni galbeni şi cizme de călărie. Se îndreptă către intrarea barului împrăştiind nori de smirnă parfumată, fără să se deranjeze măcar să arunce o privire Rolls-Royce-ului. Îl ignoră ca şi când ar fi fost o vechitură. Se opri în capul scărilor care duceau pe terasă şi-şi înfundă un monoclu în ochi. Fetei îi străfulgera deodată un gând. — Mi-a venit o idee grozavă, dragă. De ce nu mergem cu taxiul până la tine să scoatem decapotabilul din garaj? E o seară aşa de mişto pentru o plimbare de-a lungul coastei până la Montecito. Ştiu eu acolo nişte tipi care dau petreceri afară, lângă piscină. Băiatul cu părul ca oasele bine uscate răspunse poli­ticos: — Îmi pare nespus de rău, dar nu mai am automobilul. A trebuit să-l vând. După cum vorbea n-ai fi zis că a băut altceva decât suc de portocale. — L-ai vândut, iubiţel? Cum adică? Se îndepărtă de el către marginea maşinii, dar asta nu era nimic faţă de cât i se depărtase vocea. — Vreau să spun că am fost silit să-l vând, spuse el. Pentru a avea ce mânca. — Aa, da. De data asta parcă nici îngheţata nu s-ar mai fi topit în guriţa ei. Paznicul îl situa acum pe papiţoiul albicios într-o categorie mai accesibilă lui: săracă. — Uite ce e, neamule, eu am treabă la altă maşină, îi zise el. Ne vedem noi altă dată, eventual. Şi lăsă portiera să se deschidă larg. Beţivanul se ros­togoli şi ateriză direct pe asfalt, taman pe fundul panta­lonilor. Aşa că m-am apropiat şi m-am băgat pe fir. Ştiu prea bine că-i o greşeală să te amesteci în treburile unui beţiv. Chiar dacă te place şi te ştie, când se trezeşte mai întotdeauna îţi trage un picior. L-am apucat de subsuori şi l-am ridicat în picioare. — Vă mulţumesc din tot sufletul, spuse el politicos. Între timp fata trecuse la volan. — Când se-mbată devine îngrozitor de britanic! spuse ea cu o voce în care răsună cel mai pur oţel inoxidabil. Vă mulţumesc că l-aţi prins. — O să v-ajut să-l aşezăm pe bancheta din spate, i-am zis. — Îmi pare rău, dar am întârziat la o întâlnire impor­tantă. Ambreie şi Rolls-ul începu să demareze. — Un câine de pripas, nimic mai mult, adăugă ea cu un zâmbet glacial. Poate-i găsiţi dumneavoastră un cămin. A rămas fără casă. Şi Rolls-ul porni pe alee, ieşi în bulevardul Sunset, coti la dreapta şi dispăru. Când s-a înapoiat paznicul, eu încă mă mai uitam după fată şi-l ţineam în braţe pe beţivul care acum dormea dus. — Mă rog, unii aşa înţeleg să se poarte, m-am adresat eu hăinuţei albe. — Cred şi eu, zise el cinic. De ce să le iroseşti pe un matol? Vreau să zic, toate rotunjimile alea. — Îl ştii? — Am auzit-o pe damă zicându-i Terry. Altfel, să mă ia dracu dacă-l ştiu. Însă n-am mai mult de două săptămâni de când sunt aici. — Adu-mi, te rog, maşina, i-am zis dându-i bonul. Până să-mi aducă bătrânul meu Oldsmobile mi s-a părut că ţin în braţe un sac cu plumb. Hăinuţa albă mă ajută să-l urc pe perna din faţă. Sacul de plumb deschi­sese un ochi, ne mulţumi şi adormi la loc. — E cel mai politicos beţiv pe care l-am cunoscut vreodată. — Pe aici vin de tot soiul, de toate mărimile şi culo­rile, răspunse hăinuţa albă. Nici unul nu face măcar două parale. Asta parcă a avut o operaţie estetică, sau cam aşa ceva. — Mda. I-am dat un dolar şi mi-a mulţumit. Avea dreptate în privinţa operaţiei estetice. Obrazul drept al noului meu prieten era ţeapăn, albicios şi brăzdat de cicatrici sub­ţirele, abia vizibile. De-a lungul lor pielea părea sticloasă. Chirurgie reparatorie, şi încă o operaţie destul de serioasă. — Şi ce ai de gând să faci cu el? — Îl iau la mine să-l trezesc – măcar atât cât să-mi spună unde stă. Hăinuţa aibă zâmbi larg. — N-ai decât, dacă vrei să fii fleţ. Eu l-aş arunca în primul şanţ şi aş roi-o. Sugativele astea nu-ţi dau decât bătaie de cap şi nici o bucurie. Eu am părerile mele despre chestiile astea. Cu concurenţa asta aşa tăioasă omu' trebe să-şi cruţe puterile ca să se apere la o adică. — Ceea ce se cheamă c-ai izbutit, văd! Rămase cam nedumerit şi numai după aceea înţelese destul ca să se înfurie, dar între timp eu mă urcasem în maşină şi pornisem. Avusese dreptate însă, cel puţin în parte. Terry Lennox mi-a adus probleme cu duiumul. Dar, la urma urmelor, de asta mă şi ocup.   În anul acela locuiam pe bulevardul Yucca, înspre Laurel Canyon. Casa era mititică, într-o fundătură de pe o colină. Avea o scară lungă de lemn de segvoia până la uşa de intrare şi un pâlc de eucalipţi chiar vizavi. Cucoana care mi-o închinase mobilată plecase în Idaho ca să stea un timp la fiica ei rămasă văduvă. Chiria nu era mare, fie din cauză că proprietăreasa voia să se poată întoarce când avea chef, fie din cauza scărilor. Îmbătrânise şi nu prea mai era în stare să le ia în piept ori de câte ori venea acasă. Greu, dar până la urmă l-am cărat pe beţivan în sus pe scări. Îşi dădea toată silinţa să mă ajute dar picioarele îi erau ca de cauciuc şi adormea mereu în mijlocul câte unei propoziţii politicoase, de scuze. Am descuiat, l-am târât înăuntru, l-am trântit pe o canapea lungă, am aruncat o pătură peste el şi l-am lăsat să doarmă. Timp de un ceas mi-a sforăit ca un caşalot. Apoi s-a sculat brusc şi s-a năpustit în baie. Când a ieşit, mi-a aruncat o privire scrutătoare, cam crucişă, şi s-a întrebat cu glas tare unde dracu' se află. I-am explicat. Mi-a spus că-l cheamă Terry Lennox, că locuieşte într-o garsonieră mobilată în Westwood şi că nu-l aşteaptă nimeni. Vorbea clar, fără să i se împleticească limba. Îmi spuse că nu i-ar strica nişte cafea tare. I-am adus-o şi a sorbit-o cu grijă, ţinând bine farfurioara sub ceaşcă. — Cum de-am ajuns aici? mă întrebă privind în jur. — Ai căzut dintr-un Rolls la barul The Dancers. Iubita ţi-a plecat. — După cum se vede. Fără îndoială, avea toate moti­vele s-o facă. — Eşti englez? — Am stat o vreme pe la ei. Dar nu m-am născut acolo. Dacă-mi permiţi, aş vrea să chem un taxi şi să plec. — Te aşteaptă unul jos. Coborî scările fără ajutor. Până la Westwood nu spuse mare lucru decât că sunt foarte amabil şi că îi pare rău că s-a dat în spectacol şi că mi-a căzut pe cap. O spusese probabil atât de des şi la atâţia oameni, încât devenise aproape un automatism. Garsoniera lui era mică, impersonală şi plină de mobilă, de parcă abia în după-amiaza aceea s-ar fi mutat în ea. Pe o mescioară din faţa unei canapele cu o tapiţerie de un verde crud era o sticlă de whisky pe jumătate goală, gheaţă topită într-un castron, trei sticle goale de apă gazoasă, două pahare şi o scrumieră de sticlă plină de mucuri mânjite şi nemânjite de ruj. Prin garsonieră nu era nici o fotografie şi nici un lucru cât de cât personal. Ca şi când ar fi fost o odaie de hotel închiriată pentru o întâlnire sau pentru un rămas bun, pentru un pahar de băutură şi o conversaţie, sau pentru a-ţi aduce o damă. Nu arăta deloc ca locuinţa cuiva. Mi-a oferit ceva de băut, dar am zis nu, mulţumesc. Nu m-am aşezat. La plecare, mi-a mai mulţumit o dată – dar în aşa fel încât parcă nici nu l-aş fi cărat până în vârful unui munte, dar nici că ar fi fost un fleac. Era încă destul de nesigur şi cam jenat, dar al dracului de politicos. A stat în prag până a venit liftul şi m-a văzut intrând în el. Orice se putea spune despre el, dar nu că e prost-crescut. Nu mai pomenise de fată. Şi nici că n-are slujbă sau vreo perspectivă şi că din ultimii sau penultimii dolari plătise nota la bar pentru o damă de lux care nici măcar nu-şi pierduse vremea aşteptând să vadă că nu-i azvârlit la puşcărie de vreo patrulă de poliţişti sau bătut măr de vreun taximetrist parşiv şi aruncat pe un loc viran. Coborând cu liftul, mi-a venit ideea să mă întorc şi să-i iau sticla cu whisky. Dar nu era treaba mea şi oricum, n-avea nici o valoare. Dacă au ei chef, tot îşi fac rost de băutură. M-am întors acasă muşcându-mi buzele. În meseria mea se cuvine să fii dur, dar individul avea ceva care mă înduioşa. Nu ştiu anume ce – doar dacă nu era cumva părul alb sau obrazul plin de cicatrici, vocea limpede sau politeţea. Poate că asta era destul. Oricum, nu aveam prea multe şanse de a-l mai întâlni. Cum spusese şi fata, nu era decât un câine de pripas.

CAPITOLUL 1   Glasul de la telefon pare tăios şi imposibil de contrazis, dar nu înţeleg prea bine ce spune – mai întâi fiindcă ţin receptorul invers. Îl pun cu o mişcare nu prea dibace în poziţia normală. — Mă auziţi ? Aici e Clyde Umney, avocatul ! — Clyde Umney, avocatul ? — Dumneata eşti Marlowe ? — Da, cred că da. Mă uit la ceasul de la mână. E ora şase jumătate dimineaţa, dar parcă n-am dormit deloc. — Încearcă să fii politicos, tinere ! — Iertaţi-mă, domnule Umney, nu mai sunt tânăr. Sunt bătrân, obosit, şi n-am în mine nici un strop de cafea. Cu ce vă pot fi de folos ? — Doresc să te duci la gară la ora opt, când soseşte expresul Super Chief. Printre călătoare se află o tânără pe care vreau s-o urmăreşti până se va stabili undeva. După asta, mă anunţi imediat. Clar ? — Nu. — De ce ? ! se înfurie el. — Nu-s prea sigur că pot să îndeplinesc o astfel de misiune. — Aici e Clyde Um... Nu-l las să-şi termine fraza. — Opriţi-vă sau încep să fac urât. Spuneţi-mi mai bine despre ce e vorba. Poate că ar fi bine să vă adresaţi altcuiva. N-am lucrat niciodată pentru F.B.I. — Ei... secretara mea, domnişoara Vermilyea, te va căuta peste o jumătate de oră la biroul dumitale. O să-ţi dea toate informaţiile de care ai nevoie. E o persoană foarte pricepută. Vreau să cred că pot să spun şi despre dumneata acelaşi lucru. — Sunt mult mai competent după ce-mi iau micul dejun. Aşa că mai bine spuneţi-i să vină aici. Îi dau adresa mea din Yucca Avenue şi îi explic cum se ajunge. — Unde anume ? — Foarte bine, zice el cu inima îndoită, dar să nu uiţi niciodată că femeia respectivă nu trebuie să-şi dea seama că o urmăreşti. E absolut esenţial. Afacerea asta mi-a fost încredinţată de un important birou de avocaţi din Washington. Domnişoara Vermilyea are să-ţi dea un avans pentru cheltuielile pe care o să le ai şi un aconto. Mă bazez pe dumneata. Şi hai să nu mai pierdem timpul cu discuţii inutile. — O să fac tot ce pot, domnule Umney. Pun receptorul în furcă. Reuşesc cu chiu, cu vai să mă extrag din pat şi fac un duş şi mă rad. Tocmai sunt cu nasul în a treia ceaşcă de cafea, când se aude soneria. — Sunt domnişoara Vermilyea, secretara domnului Umney, vesteşte o voce mai curând acră. — Fiţi bună şi intraţi ? Pe legea mea că e o bucăţică faină ! E îmbrăcată într-un impermeabil alb, nu poartă pălărie, are părul blond platinat, cizmuliţe asortate cu impermeabilul, umbrelă telescopică din material plastic şi doi ochi albaştri-cenuşiu, care mă sfredelesc de parcă aş fi rostit vreo vorbă nepotrivită. O ajut să-şi scoată impermeabilul. Miroase frumos a parfum bun. Picioarele – în măsura în care-mi pot da seama – oferă o privelişte plăcută de admirat. Are nişte ciorapi ţesuţi parcă din pânză de păianjen. Îi privesc picioarele cu destul interes, chiar şi când le încrucişează, stând cu ţigara în mână şi aşteptând să-i dau un foc. — Christian Dior, zice ea citind în mine ca într-o carte. Nu suport niciodată altceva. Vă rog însă să-mi daţi un foc. — Mai purtaţi însă o grămadă de lucruri astăzi, îi răspund eu şi îi aprind ţigara. — Nu-mi place să mi se facă niciodată curte de dimineaţă. — Şi care e ora care vă convine, domnişoară Vermilyea ? Mi se acordă cinstea unui surâs mai curând amuzat, pe urmă scotoceşte în poşetă şi îmi aruncă un plic galben. — Înăuntru se află tot ce vă trebuie. — Ei... chiar tot ce-mi trebuie ? — Ajunge, şmechere ! Ştiu la ce mă pot aştepta de la unul ca tine. Îţi închipui poate că domnul Umney te-a ales ? Câtuşi de puţin ; eu sunt aceea. Şi încetează să te benoclezi la picioarele mele. Deschid plicul. Înăuntru se află un altul închis şi două cecuri pe numele meu. Pe primul dintre ele, de două sute cincizeci de dolari stă scris : „Aconto la onorariul pentru servicii profesionale”; celălalt e de 200 de dolari : „Avans pentru cheltuielile lui Philip Marlowe”. — Trebuie să-mi justifici fiecare gologan, mă pune în gardă domnişoara Vermilyea. Băuturile nu se decontează. Nu deschid încă plicul celălalt. — Ce-l face să creadă pe Umney că voi accepta o misiune despre care nu ştiu nimic ? — O s-o accepţi. Nu are de ce să-ţi fie frică. Îţi dau cuvântul meu de onoare. — Şi mai ce ? — Mai vorbim noi odată la un pahar într-o seară ploioasă, dacă n-am altceva mai bun de făcut. — Fie. Deschid celălalt plic. Înăuntru e fotografia unei femei tinere. Are o nonşalanţă naturală sau o mare obişnuinţă de a poza. Părul e mai curând întunecat, poate roşcovan, frunte înaltă şi bombată, ochi cu privire gravă, umerii obrazului înalţi, gură mică. Un chip cu trăsături fine, un pic crispate : în orice caz, nu un chip de femeie fericită. — Întoarce-o, îmi zice domnişoara Vermilyea. Pe spatele fotografiei sunt dactilografiate impecabil următoarele informaţii: „Nume : Eleanor King. Înălţimea : 1 m. 65. Vârsta : în jur de 29 ani. Părul: brun-roşcat întunecat, ondulat natural. Are ţinută dreaptă, vorbeşte cu o voce egală, pronunţă bine fiecare cuvânt. Este elegantă fără ostentaţie. Machiaj discret. N-are cicatrici vizibile. Ticuri: clipeşte din ochi; îşi scarpină palma de la mâna dreaptă când se enervează. Stângace, dar ascunde asta cu abilitate. Joacă bine tenis, înoată şi plonjează la perfecţie, rezistă la alcool. Fără cazier, dar are dosar”. — A fost la închisoare, zic eu ridicând ochii spre domnişoara Vermilyea. — Nu ştiu nimic în plus faţă de ce e scris acolo. Dumneata nu trebuie decât să ţii cont de instrucţiuni. — Nu ţine, domnişoară. La 29 de ani, o fată frumoasă ca asta ar trebui să fie măritată. Or, nu văd la mâna ei nici un inel sau alt soi de bijuterii. Asta mă pune pe gânduri. Aruncă o privire la ceas. — Mai bine ţi-ai bate capul cu aşa ceva în drum spre Union Station. Nu mai e prea mult până la venirea trenului. Se ridică. O ajut să-şi pună impermeabilul alb şi-i deschid uşa. — Ai maşină ? — Da. (În prag se întoarce). E ceva care-mi place la dumneata – nu te dai la femei. Şi apoi, eşti bine crescut... când vrei. — Mi se pare jalnic să te dai la femei. — Dar în acelaşi timp îmi şi displace ceva la dumneata. Ghiceşti ? — Îmi pare rău, n-am cea mai mică idee. Sunt unii care-mi reproşează al dracului simplul fapt de a mă fi născut. — Nu asta am vrut să spun. Cobor scara în spatele ei şi îi deschid portiera maşinii. Un nenorocit de Cadillac Fleetwood. Îmi face un scurt semn cu capul şi o clipă mai târziu o ia din loc. Urc din nou la mine şi azvârl câteva boarfe într-o geantă de voiaj. Nu se ştie niciodată când ai nevoie de ele...    

1         Treloar Building era, sau este pe Olive Street, aproape de Strada 6, în partea de apus a oraşului. Trotuarul din faţa clădirii fusese din dale de asfalt alb şi negru. Muncitorii le scoteau pentru a le da guvernului[1], iar un tip palid şi fără pălărie, cu mutră de intendent de bloc, privea operaţia cu aerul că-l doare inima. Am trecut de el, apoi printr-un pasaj cu magazine specializate am intrat într-un hol vast, decorat în negru şi auriu. Compania Gillerlain se afla la etajul şapte, în partea dinspre stradă, în dosul unor uşi duble de sticlă cu margini de culoarea platinei. Biroul de primire avea pe jos covoare chinezeşti, pereţi zugrăviţi într-un argintiu tern, un mobilier complicat şi plin de unghiuri, pe piedestale, mici sculpturi abstracte, lucioase şi ascuţite iar într-un colţ o groază de fleacuri într-o vitrină triunghiulară. Pe rafturi, pe suporturi, în insule şi promontorii de oglindă strălucitoare, vitrina părea să conţină toate felurile de flacoane şi de cutii fanteziste făcute vreodată. Se vedeau creme, pudre, săpunuri şi colonie pentru orice anotimp şi orice ocazie. Parfum în sticluţe înalte şi subţiri, ce păreau gata să cadă la o adiere, parfum în fiole minuscule de culoare pastel, legate la gât cu panglici elegante de mătase, ca fetiţele la lecţia de dans. Obiectul cel mai de preţ părea ceva foarte mic şi simplu, o sticlă turtită, de culoarea chihlimbarului. Se afla la exact înălţimea privirii şi avea mult loc în jur. Eticheta te informa că era „Gillerlain Regal, Şampania parfumurilor”. Hotărât, merita s-o cumperi. Puneai o picătură în gropiţa gâtlejului şi perlele roz purtate de doamne începeau să cadă pe lângă tine ca ploaia de vară. O blondă micuţă şi nostimă şedea într-un colţ îndepărtat, la un panou telefonic, în dosul unui grilaj şi la adăpost de orice primejdie. La un birou plat, pe aceeaşi direcţie cu uşa, şedea o damicelă bine, înaltă, brunetă şi subţirică, al cărei nume, judecând după placa gravată solemn pe birou, era domnişoara Adrienne Fromsett. Era îmbrăcată într-un taior gri-deschis, de lucru, cu o bluză albastru-închis, la care purta o cravată bărbătească tot albastră, dar într-o nuanţă mai pală. Marginile batistei împăturite ce-i ieşeau din buzunarul de la piept al taiorului erau atât de ascuţite încât puteai tăia pâine cu ele. La încheietura mâinii avea o brăţară, asta fiind singura ei bijuterie. Părul negru pieptănat cu cărare i se revărsa uşor în bucle frumos aranjate. Avea un ten curat ca de ivoriu, sprâncene destul de severe iar ochii mari şi negri, lăsau impresia că s-ar fi putut anima la momentul potrivit. Mi-am pus pe biroul ei cartea de vizită – nu cea cu o mitralieră în colţ – şi i-am spus că voiam să-l văd pe domnul Derace Kingsley. A aruncat o privire pe cartea de vizită şi m-a întrebat: — Ai întâlnire cu patronul? — Nu. — E foarte greu să-l vezi pe domnul Kingsley dacă n-ai aranjat acest lucru dinainte. N-aveam cum s-o contrazic. — Care e obiectul vizitei, domnule Marlowe? — E personal. — Aha. Domnul Kingsley te cunoaşte cumva, domnule Marlowe? — Nu cred. S-ar putea să fi auzit de mine. Ai putea să-i spui că vin din partea locotenentului de poliţie M'Gee. — Domnul Kingsley îl cunoaşte pe locotenentul de poliţie M'Gee? Îmi puse cartea de vizită alături de un teanc de scrisori proaspăt bătute la maşină şi cu antetul întreprinderii pe ele. Apoi se lăsă pe spate, îşi puse un braţ pe birou şi începu să răpăie discret cu un stilou mic de aur. I-am rânjit. Telefonista blondă îşi ascuţi urechile şi zâmbi uşor şi nesigur. Părea glumeaţă şi gata de acţiune, deşi nesigură de ea, ca o pisicuţă într-o casă nouă unde locatarii urăsc pisicile. — Sper că da, i-am răspuns. Dar poate că-i mai bine să te duci şi să-l întrebi. Îşi puse rapid iniţialele pe trei scrisori ca să nu arunce cu stiloul în mine. Apoi vorbi fără să mă privească: — Domnul Kingsley e într-o conferinţă. Am să-i trimit cartea dumitale de vizită când am să am ocazia. I-am mulţumit şi m-am dus să mă aşez într-un fotoliu de crom şi piele, mult mai confortabil decât părea la prima vedere. Timpul trecea şi se aşternu tăcerea. Nimeni nu veni şi nu plecă. Mâna elegantă a domnişoarei Fromsett alunecă peste hârtii şi clinchetul surd produs de pisicuţa-telefonistă rupea tăcerea de câte ori opera tabloul telefonic. Mi-am aprins o ţigară şi-am tras alături o măsuţă cu scrumieră pe ea. Minutele păşeau pe vârful picioarelor, cu degetul la gură. Am cercetat încăperea. Greu să-ţi faci o părere despre o astfel de întreprindere. S-ar fi putut să câştige milioane sau să aibă poliţia în camera din dos, gata să le sigileze seiful ca urmare a falimentului. După o jumătate de oră şi trei sau patru ţigări, uşa din spatele biroului domnişoarei Fromsett se deschise şi doi bărbaţi ieşiră dinăuntru, mergând de-a-ndoaselea şi râzând. Un al treilea ţinea uşa deschisă şi îi îndemna să râdă. Şi-au dat mâna încântaţi şi primii doi au traversat biroul şi au plecat. Cel de-al treilea îşi abandonă zâmbetul acru de pe faţă părând a nu fi zâmbit niciodată. Era un tip înalt, îmbrăcat într-un costum gri şi nu părea să aibă chef de glumă. — A telefonat cineva? întrebă el cu o voce aspră şi arogantă. Domnişoara Fromsett răspunse încet: — Un domn Marlowe vrea să vă vadă. Din partea locotenentului M'Gee. Într-o chestiune personală. — Nu-l cunosc, se răsti bărbatul înalt. Îmi luă cartea de vizită, fără ca măcar să se uite la mine şi intră înapoi în birou. Uşa se închise de la sine cu un pocnet dispreţuitor. Domnişoara Fromsett îmi aruncă un zâmbet trist şi dulceag, iar eu i-am răspuns cu o uitătură obscenă. Am mai fumat o ţigară şi timpul trecu din nou împleticindu-se. Compania Gillerlain îmi devenise dragă la inimă. Peste zece minute aceeaşi uşă se deschise din nou şi ştabul ieşi din birou cu pălăria pe cap, mârâind ceva în legătură cu o vizită la frizer ca să se tundă. O porni pe covorul chinezesc cu un pas atletic şi vioi, parcurse cam jumătate distanţă până la uşă, apoi făcu stânga împrejur brusc şi se apropie de fotoliul meu. — Vrei să mă vezi? se răsti el. Măsura peste doi metri şi n-avea nimic molatec în persoana lui. Avea ochii de culoarea gresiei cu scântei de lumină rece. Trupul lui masiv umplea un costum gri, de flanel moale, cu dungi albe discrete, pe care îl purta cu eleganţă. Aerul lui îţi sugera că aveai de-a face cu o persoană dificilă. M-am sculat de pe fotoliu. — Dacă sunteţi domnul Derace Kingsley, da.   [1]Acţiunea romanului se petrece în timpul celui de-al doilea război mondial (n. tr.).