CUM A FOST DESCOPERITĂ ATLANTIDA.
I. ...
Recent Posts
I. MELEAGURI BLESTEMATE
„Meleaguri bl...
I. ÎNTÂLNIREA CU BĂRBOSUL
Niciod...
PARTEA ÎNTÂIA.
I. UN NAPOLEON ÎN SPE
...
I. O DEZVĂLUIRE TULBURĂTOARE.
Într-o ...
Partea Întâi „DIAVOLUL MĂRII”
Peste &...
Sau Invenţiile miraculoase ale profesorului Wagner...
PRIMA ÎNTÂLNIRE
— Ia loc, te rog.
...
Posts
Partea Întâi „DIAVOLUL MĂRII”
Peste întreaga fire s-a aşternut înăbuşitoare o noapte de ianuarie a verii argentiniene. Cerul întunecos s-a acoperit cu stele. „Meduza” ancorată se contura imobilă în întuneric. Liniştea nopţii nu era tulburată nici de clipocitul undelor, nici de scârţâitul greementului. Părea că oceanul doarme adânc…
Pescuitorii de perle, aproape goi, zăceau întinşi pe puntea goeletei. Oamenii erau istoviţi de munca grea şi de arşiţă. În somnul lor zbuciumat gemeau, strigau şi se zvârcoleau; mişcau convulsiv braţele şi picioarele – poate se luptau cu duşmanul lor temut şi veşnic la pândă, rechinul. În aceste zile toride când nici o adiere nu mişca aerul cu boarea răcoroasă, oamenii oboseau atât de rău, încât, după terminarea lucrului nu mai aveau putere nici să urce bărcile pe bord. De altfel, nu prea era nevoie: nimic nu prevestea schimbarea timpului, şi bărcile rămâneau peste noapte în apă, priponite de lanţul ancorei. Vergile stăteau strâmbe, greementul era slăbit, focul nestrâns tresărea uşor ori de câte ori era mângâiat de o boare lină. Pe punte, de la teugă până la dunetă se învălmăşeau grămezi de scoici de mărgăritar, bucăţi de calcar coraligen, odgoane care serveau la coborârea pescuitorilor pe fundul apei, saci de pânză în care se adună scoicile găsite, butoiaşe goale…
Lângă arborele artimon stătea un butoi mare cu apă de băut, de care era prinsă cu un lănţişor o cană de tablă. În jurul butoiului, apa vărsată se întindea pe punte ca o pată întunecată.
Când şi când câte un pescuitor se ridica, buimac de somn, şi pornea împleticindu-se spre butoiul cu apă, călcând peste trupurile camarazilor săi care dormeau. Dădea de duşcă, fără să deschidă ochii, o cană plină şi cădea moale unde se nimerea, ca şi cum ar fi băut spirt curat, nu apă. Oamenii erau chinuiţi de sete: dimineaţa, înainte de a începe lucrul, era primejdios să mănânci – prea era mare presiunea pe care trebuia s-o suporte omul în apă – şi de aceea munceau toată ziua, pe nemâncate, până se întuneca în apele oceanului. Abia înainte de culcare înfulecau şi ei ceva, şi nu li se dădea decât carne sărată.
În timpul nopţii, stătea de veghe indianul Baltazar, mâna dreaptă a căpitanului Pedro Zurita, proprietarul goeletei „Meduza”.
În tinereţe, Baltazar fusese un vestit pescuitor de perle: putea să rămână sub apă nouăzeci şi chiar o sută de secunde – de două ori mai mult decât un pescuitor obişnuit.
„De ce?” mă întrebaţi. Pentru că pe vremea mea altfel se învăţa meseria. Ucenicia o făceai de mic copil, povestea Baltazar tinerilor pescuitori de perle. Să tot fi avut zece ani, când taică-meu m-a băgat ucenic la José, stăpânul unui tender, să învăţ meseria. Eram cu toţii doisprezece ucenici. Şi uite cum ne învăţa el: zvârlea în apă o piatră albă sau o scoică, şi poruncea: „Aruncă-te şi scoate!”. Şi de fiece dată – tot mai adânc. De n-o aduceai, te bătea cu funia sau cu gârbaciul şi te zvârlea în apă ca pe un căţel. „Mai aruncă-te o dată!” Aşa ne-a învăţat să plonjăm. Apoi ne-a deprins să rămânem cât mai mult sub apă, şi iată cum: un pescuitor bătrân, încercat, cobora pe fund şi lega de ancoră un coş sau un năvod, iar noi ne aruncăm în apă ca să le dezlegăm. Şi era vai de pielea noastră dacă ieşeam la suprafaţă fără să fi dus treaba asta la capăt – ne aştepta funia ori gârbaciul.
Eram snopiţi în bătăi. Puţini am rezistat. Eu, însă, am devenit cel mai bun pescuitor de prin partea locului. Câştigam bine.”
Când Baltazar îmbătrâni, se lăsă de primejdioasă meserie de pescuitor de perle. Rămăsese cu piciorul stâng schilodit de dinţii unui rechin, iar pielea de pe coaste era toată numai o cicatrice: urmele unui lanţ de ancoră. Avea o mică dugheană la Buenos-Aires unde făcea negoţ cu perle, corali, scoici şi cu tot felul de rarităţi marine. Dar viaţa pe uscat îl plictisea. De aceea de multe ori îşi părăsea bucuros dugheana şi însoţea câte o corabie care ieşea la pescuit. Negustorii de perle îl preţuiau mult. Nimeni nu cunoştea ca dânsul golful La Plata, ţărmurile lui şi locurile unde se găseau scoici cu perle. Pescuitorii îl stimau. Se purta în aşa fel, încât era pe placul tuturor – şi al pescuitorilor de perle şi al stăpânilor.
Tinerilor pescuitori le împărtăşea toate secretele meseriei: cum să-şi regleze respiraţia, cum să se apere de atacurile rechinilor, şi când era în toane bune îi învăţa chiar cum să ascundă perlele rare de ochii stăpânului.
Proprietarii goeletelor, care se îndeletniceau cu pescuitul perlelor, îl cunoşteau şi îl apreciau pentru că, dintr-o privire, ştia să preţuiască fără greş valoarea perlelor şi se pricepea să aleagă repede cele mai bune pentru patron.
De aceea, îl luau ei bucuros să le fie ajutor şi povăţuitor la pescuitul perlelor.
Baltazar şedea pe un butoiaş şi trăgea alene dintr-o ţigară groasă de foi. Felinarul, prins de catarg, îi lumina chipul. Avea faţa prelungă, obrajii teşiţi, nasul drept, ochii mari, frumoşi: faţă de araucan1; pleoapele se lăsau grele şi se ridicau alene: moţăia; dar în timp ce ochii lui dormeau, auzul îi era în permanenţă treaz şi lui Baltazar nu-i scăpa cel mai mic zgomot vestitor de primejdie, nici în somnul cel mai adânc. Acum, însă, nu auzea decât suspinele şi bolboroseala oamenilor care dormeau pe punte. Dinspre ţărm răzbea până la el duhoarea scoicilor lăsate acolo să putrezească, pentru a le putea scoate mai lesne perlele: nu e uşor să le desfaci când molusca e încă vie. Unui om nedeprins cu mirosul acesta i-ar fi venit greaţă. Baltazar însă îl adulmeca cu nesaţ, căci trezea în mintea acestui pribeag, căutător de perle, bucuriile vieţii lui libere de pescuitor şi primejdiile tulburătoare ale mărilor.
După scoaterea perlelor, scoicile cele mai mari erau aduse pe vas. Zurita era bun gospodar: vindea scoicile la fabrică, unde se făceau din ele nasturi şi butoni de manşetă.
Baltazar dormea: ţigara îi scăpase dintre degetele desfăcute; capul îi căzuse pe piept…
Sau Invenţiile miraculoase ale profesorului Wagner
(din volumul „Insula corăbiilor pierdute”)
UN ARTIST NEOBIŞNUIT.
URIAŞUL circ berlinez Busch era tixit de lume. Prin galeriile largi, chelnerii, aducând bere, alunecau fară zgomot ca nişte uriaşe păsări de noapte. Cănile cu capacele ridicate, pe care le întindeau însetaţii, erau înlocuite cu altele pline, puse de-a dreptul pe jos, în graba de a răspunde la chemarea altor spectatori tot atât de nerăbdători. Matroane corpolente, însoţite de fete de măritat, desfăceau pachete învelite în hârtie lucioasă, scoteau tartinele şi, în grabă, fără a-şi lua ochii de pe arenă, devorau cârnaţi în sânge şi crenvurşti.
Spre onoarea spectatorilor, trebuie să spunem totuşi că nici fachirul ce-şi chinuia trupul şi nici înghiţitorul de broaşte nu erau cauza acestui uriaş aflux de spectatori. Toată lumea aştepta nerăbdătoare sfârşitul primei părţi a programului şi antractul, după care urma numărul lui Hoiti-Toiti. Despre el se spuneau adevărate minuni, se scriau articole, iar oamenii de ştiinţă arătau cel mai neaşteptat interes. Era în acelaşi timp o enigmă, favoritul tuturora şi atracţia serii. De când apăruse la circ, lângă casa de bilete se atârna în fiecare zi anunţul: „Nu mai sunt bilete!”. De altfel, el reuşise să atragă la circ oameni care până atunci nu mai fuseseră niciodată pe acolo. E adevărat că galeria şi amfiteatrul erau ocupate de spectatorii obişnuiţi ai circului: funcţionari şi muncitori cu neveste şi copii, negustori şi vânzători din magazine, în loji, însă, şi în primele rânduri de la parter puteau fi văzuţi bătrâni cu părul cărunt, cu figuri serioase, ba chiar încruntate, îmbrăcaţi în paltoane şi pardesie întrucâtva demodate. Printre spectatorii din primele rânduri se aflau şi tineri, dar şi aceştia erau la fel de serioşi şi tăcuţi. Ei nu mestecau tartine şi nici nu beau bere, ci, izolaţi ca o castă de brahmani, stăteau nemişcaţi, aşteptând partea a doua a programului şi apariţia lui Hoiti-Toiti, pentru care veniseră aici.
În antract toată lumea nu a vorbit decât despre Hoiti-Toiti, care urma să apară imediat după pauză. Oamenii de ştiinţă din primele rânduri începură să se învioreze. În sfârşit, sosi şi momentul atât de mult aşteptat. Fanfara răsună, toţi oamenii circului, îmbrăcaţi în livrele roşii, brodate cu aur, se înşiruiră pe un singur rând, cortina de la intrare se dădu larg la o parte şi, în aplauzele publicului, îşi făcu apariţia Hoiti-Toiti. Era un elefant uriaş, pe cap cu o beretă brodată cu fir de aur, cu şnururi şi ciucuri. Însoţit de dresor, un omuleţ în frac, Hoiti-Toiti făcu înconjurul arenei, salutând în dreapta şi în stânga. După aceea trecu în mijlocul arenei şi se opri.
— E un elefant african, şopti un profesor cu părul cărunt colegului său.
— Elefanţii indieni îmi plac mai mult. Au trupurile mai rotunjite şi par mai civilizaţi, dacă mă pot exprima astfel. Elefanţii africani au formele mai grosolane, mai colţuroase. Când un asemenea elefant întinde trompa, seamănă cu o pasăre de pradă.
Omuleţul în frac de lângă elefant tuşi de câteva ori pentru a-şi drege glasul şi începu să vorbească:
— Stimate doamne şi stimaţi domni! Am onoarea să vă prezint pe celebrul elefant Hoiti-Toiti. Are corpul lung de 4 metri şi jumătate, iar înălţimea lui este de 3 metri şi jumătate. De la capătul trompei până la capătul cozii măsoară 9 metri…
Hoiti-Toiti ridică brusc trompa şi începu să o agite în faţa omului în frac.
— Pardon, am greşit, spuse dresorul. Trompa este lungă de 2 m, iar coada de aproape 1 metru şi jumătate. Prin urmare, de la vârful trompei până la capătul cozii el măsoară 7 m şi 90 cm. Mănâncă în fiecare zi 375 kg de legume şi bea 16 găleţi de apă.
— Elefantul socoteşte mai bine decât omul! Se auzi o voce din sală.
— Ai văzut? Elefantul l-a îndreptat pe dresor când acesta a greşit la socoteală! Spuse profesorul de zoologie colegului său.
— O simplă coincidenţă, răspunse acesta.
— Hoiti-Toiti, continuă dresorul, este cel mai genial dintre toate animalele. El înţelege limba germană… Nu e aşa că înţelegi, Hoiti? Se întoarse el către elefant.
Elefantul dădu din cap cu multă importanţă, în semn de aprobare. Publicul izbucni în aplauze.
— Trucuri! Spuse profesorul Schmidt.
— Veţi vedea ce urmează, replică Stolz.
— Hoiti-Toiti ştie să socotească şi să distingă cifrele…
— Destul cu explicaţiile! Treceţi la fapte! Strigă cineva de la galerie.
— Pentru a preveni orice neînţelegeri, continuă impasibil omul în frac, rog să coboare în arenă câţiva martori, care să poată atesta că nu folosim nici un fel de trucuri.
Schmidt şi Stolz se priviră unul pe altul şi coborâră în arenă.
Şi iată că Hoiti-Toiti începu să-şi arate uluitoarele sale aptitudini. În faţa lui s-au adus bucăţi mari pătrate de carton pe care fuseseră desenate cifre, iar el aduna, înmulţea şi împărţea, scoţând din mormanul de cartoane cifrele ce indicau rezultatul calculelor sale. De la numere cu o cifră se trecu la numere cu două cifre şi, în sfârşit, cu trei cifre. Elefantul rezolva problemele fără greşeală.
— Ei, ce spuneţi de asta? Întreba Stolz. Aş vrea să văd ce înţelege el din cifre, nu se lăsa Schmidt.
Scoţând ceasul din buzunar, el îl ridică în sus şi îl întrebă pe elefant:
— N-ai putea să ne spui, Hoiti-Toiti, cât e ceasul acum?
Cu o mişcare bruscă a trompei, elefantul smulse ceasul din mâna lui Schmidt şi-l duse la ochi, după care îl înapoie proprietarului fâstâcit, şi întocmi din bucăţile de carton următorul răspuns: „Zece şi douăzeci şi cinci”
Schmidt se uită la ceas şi ridică din umeri perplex: elefantul indicase exact ora.
Numărul următor îl constituiau exerciţiile de cifre. Dresorul aşezase în faţa elefantului tablouri mari pe care se puteau vedea diferite animale sălbatice. Pe alte bucăţi de carton erau scrise numele lor: „elefant”, „maimuţă”, „leu”.
PRIMA ÎNTÂLNIRE
— Ia loc, te rog.
Marie Laurent se aşează în fotoliul adânc de piele.
În timp ce profesorul Kern, desfăcând plicul, se apucă să citească scrisoarea, ea aruncă o privire fugitivă în jur.
Ce cameră sumbră! În schimb aici poţi lucra în linişte: nimic nu-ţi distrage atenţia. Lampa cu abajur luminează doar masa de scris, doldora de cărţi, manuscrise şi corecturi. Mobila grea din lemn de mahon abea se desluşeşte în umbră. Tapetele de culoare închisă par nişte draperii negre. În semiobscuritate licăresc doar titlurile aurii ale cărţilor din dulapurile masive. Pendulul lung al ceasornicului străvechi din perete se leagănă regulat şi lin.
Laurent se uită la Kern şi zâmbi fără voie: profesorul se potrivea de minune cu stilul cabinetului. Greoi şi ursuz, sculptat parcă şi el din mahon, părea un detaliu din mobilă. Ochelarii mari în ramă de baga semănau cu două cadrane, iar ochii de culoarea oţelului se mişcau ca nişte penduluri trecând de la un rând la altul al scrisorii. Nasul dreptunghiular, tăietura dreaptă a ochilor şi a gurii şi bărbia pătrată proeminentă dădeau feţei expresia unei măşti decorative stilizate, creată de mâna unui sculptor cubist.
„Asemenea mască s-ar potrivi pe un cămin”, se gândi Laurent.
— Colegul Sabatier mi-a vorbit de dumneata. Da, am într-adevăr nevoie de un asistent. Eşti medic? Perfect. Patruzeci de franci pe zi. Salariul o dată pe săptămână. Dejun, prânz. Dar cu o singură condiţie…
Profesorul ciocăni uşor cu degetu-i osos în masă şi întrebă pe neaşteptate:
— Dumneata ştii să-ţi ţii gura? Toate femeile sunt vorbăreţe. Dumneata eşti femeie, ceea ce deja e rău. Eşti frumoasă, iar asta e şi mai rău.
— Dar ce legătură…?
— Cea mai directă. O femeie frumoasă e de două ori femeie. Deci are de două ori mai multe cusururi pur feminine. Poţi avea un soţ, un prieten sau logodnic. Şi atunci toate tainele se duc dracului.
— Dar…
— Nici un „dar”! De la dumneata se cere să taci ca peştele. Trebuie să ţii sub tăcere tot ce vei vedea şi auzi aici. Accepţi condiţia asta? Ţin să te previn: nerespectarea ei va avea consecinţe foarte neplăcute pentru dumneata. Foarte neplăcute.
Laurent fu surprinsă şi intrigată în acelaşi timp…
— Accept, dacă toate acestea nu presupun…
— O crimă, vrei să spui? Poţi fi absolut liniştită. Nu te ameninţă nici un fel de răspundere… Cum stai cu nervii?
— Sunt sănătoasă…
Profesorul Kern dădu din cap.
— În familie n-aţi avut alcoolici, neurastenici, epileptici sau alienaţi?
— Nu.
Kern mai dădu o dată din cap.
Degetul său uscăţiv şi subţire apăsă butonul soneriei electrice.
Uşa se deschise fără zgomot.
În semiobscuritatea camerei apăru, ca pe un clişeu fotografic pus la developat, mai întâi albuşul ochilor, apoi faţa lucioasă a unui negru. Părul corbiu şi costumul se contopeau cu draperia neagră a uşii.
— John! Arată-i domnişoarei Laurent laboratorul.
Negrul înclină capul, poftind-o astfel să-l urmeze, şi deschise uşa următoare.
Laurent păşi într-o cameră cufundată în beznă.
Întrerupătorul pocni şi lumina puternică a patru globuri mari mate inundă odaia. Laurent închise ochii fără voie. După semiobscuritatea din cabinet, albeaţa pereţilor o orbea… Licăreau geamurile dulapurilor cu o mulţime de instrumente chirurgicale sclipitoare. Aparate de oţel şi aluminiu de care Laurent nu mai văzuse se distingeau prin strălucirea lor rece. Reflexe gălbui de lumină jucau pe detaliile de aramă lustruită. Tuburi, spirale, retorte, cilindre de sticlă… Sticlă, cauciuc, metal…
În mijlocul camerei era instalată o masă mare de disecţie. Alături de masă – o lădiţă de sticlă; în ea pulsa o inimă omenească. Inima era legată prin tuburi de nişte baloane.
Laurent întoarse capul şi pe neaşteptate zări ceva ce o făcu să se cutremure ca după un şoc electric.
La ea se uita ţintă un cap de om – un cap fără corp.
Capul era fixat pe o placă pătrată de sticlă, susţinută de patru picioruşe înalte şi lucitoare de metal. De la arterele şi vinele retezate porneau tuburi care, trecând prin găurile făcute în sticlă, se uneau câte două şi duceau la baloane. Un tub ceva mai gros ieşea din gât şi comunica cu un cilindru enorm. Cilindrul şi baloanele erau prevăzute cu robinete, manometre şi o mulţime de alte aparate, de care Laurent nu mai văzuse încă.
Capul privea la Laurent atent şi mâhnit, clipind din pleoape. Nu încăpea nici o îndoială: capul despărţit de trup trăia o viaţă independentă şi conştientă.
Deşi zguduită la culme, Laurent observă totuşi că acest cap seamănă uimitor cu capul unui savant chirurg ilustru, mort de curând, cu capul profesorului Dowell, vestit prin experienţele sale de readucere la viaţă a unor organe extirpate de la cadavre proaspete. Laurent asistase nu o dată la strălucitele lui conferinţe publice şi îşi amintea perfect fruntea aceasta înaltă, profilul caracteristic, părul des şi buclat, de culoarea paiului copt, argintat de bruma anilor, ochii albaştri… Da, era capul profesorului Dowell. Numai buzele şi nasul i se subţiaseră, tâmplele şi obrajii i se supseseră, ochii i se înfundaseră mai mult în orbite, iar pielea căpătase o nuanţă galbenă-cafenie de mumie. Însă căutătura îi era vie, gânditoare.
Laurent ca fascinată nu-şi putea rupe privirea de la ochii aceştia albaştri.
Capul îşi mişcă buzele, dar nu se auzi nici un sunet.
Asta însemna deja prea mult pentru nervii fetei. Laurent era cât pe ce să leşine. Negrul îi întinse mâna şi o scoase din laborator.
— Înfiorător, înfiorător… Murmură Laurent, căzând într-un fotoliu.
Profesorul Kern răpăi tăcut cu degetele în masă.
— Spuneţi-mi, acesta nu e cumva capul…
— Profesorului Dowell? Da, e capul lui. Capul lui Dowell, mult stimatului meu confrate mort, pe care eu l-am readus la viaţă. Din păcate, am putut reînvia numai capul. Nu poţi face totul dintr-o dată. Sărmanul Dowell suferea de o boală incurabilă deocamdată. Înainte de moarte el şi-a exprimat dorinţa ca după deces cadavrul său să fie supus experienţelor ştiinţifice, pe care le elaborasem împreună. „Toată viaţa mi-am închinat-o ştiinţei. Vreau ca şi moartea mea să-i slujească ei. Prefer ca în cadavrul meu să scormonească nu viermii, ci un prieten savant”. Iată testamentul ce şi l-a făcut profesorul Dowell.