Catalin Hidegcuti scriitor roman proza fantastica SF

Am murit, dar cu toate asta trăiesc.           Greu de crezut. Dar adevărat.           Să începem cu începutul.           Vin dintr-o lume foarte îndepărtată, atât în timp cât şi în spaţiu. Am putea spune că vin dintr-o cu totul altă dimensiune. Rasa mea este foarte asemănătoare cu cea de aici. Mai exact spus, avem aceeaşi formă: două mâini, două picioare, corp şi cap. În rest, pot spune că nu am fost paşnici niciodată. De când am învăţat să ne omorâm unii pe alţii am continuat aşa timp de mii de ani. Istoria ne-a fost modelată de conflicte, şi de cei pe care conflictele i-au propulsat în fruntea naţiunilor.           Dar cu toate acestea, rasa noastră a reuşit să supravieţuiască. Şi să evolueze.           Am reuşit să trecem peste armele simple, peste tehnologia motoarelor cu combustie internă, peste perioada armelor atomice care păreau cele mai îngrozitoare arme din întregul univers. Am ajuns până la a cunoaşte forţele teribile ale antimateriei. Am ajuns să stăpânim aceste forţe.           Ne-am modificat corpurile cu ajutorul transformărilor genetice atingând forme perfecte. Am creat minţi artificiale care puteau gândi singure, formând procese cognitive de-a lungul electronilor reci şi fără sentimente.           Eram în culmea gloriei.           Dar pentru a ajunge în acest punct, ne-am distrus lumea, casa noastră. Nu dintr-o dată, bineânţeles, dar în timp am distrus-o. Nu că ne-ar fi părut rău. În acel moment al dezvoltării noastre, eram într-un punct în care ne plăcea mai mult artificialul decât naturalul.           Puţini au plâns după ea. Planeta însă, s-a răzbunat pe noi. Am avut cutremure, inundaţii, furtuni groaznice. Distrugerile au fost enorme. Atât în costuri materiale cât şi în vieţi nevinovate.           Nu ne-a păsat. Aveam deja colonizate două planete din sistemul solar în care trăiam şi mii de habitaturi artificiale. Sondele şi navele robotice au ajuns la sisteme solare apropiate, dar le-au găsit goale şi pustii. În unul descoperisem o planetă dar nu era deloc primitoare pentru noi. Spaţiul părea neinteresant din punct de vedere economic, baronii corporaţiilor se mulţumeau cu sistemul nostru solar. Pentru a putea părăsi definitiv lumea noastră maternă, cei mai mulţi se gândeau deja la formarea unei noi planete artificiale. Una formată după chipul şi nevoile noastre actuale, li se părea o investiţie mai rentabilă.           În această goană nebună a tehnologiei am mai pierdut un lucru foarte important. Credinţa noastră. Lumea spiritului şi a inimii, a sentimentelor curate, a fost înlocuită de o lume brută a materialului, a rentabilităţii, a calculului. O lume rece şi condusă de bani.           *           În acele timpuri a început sfârşitul.           Cei care studiau ştiinţele obscure au găsit o modalitate de a deschide un portal, un vârtej interdimensional către un alt loc.           O altă lume. Cu toţii am fost extrem de bucuroşi. O modalitate de transport rapidă către ceea ce părea o lume nesecată de resurse. Liderii noştrii s-au aruncat imediat către oportunitatea ce se deschidea în faţa lor.           Din nefericire acea lume avea deja alţi stăpâni.           La început am întâlnit fiinţe paşnice cu mai multe tentacule, ce păreau a practica agricultura pe scară largă cu o tehnologie destul de primitivă. Dar după un timp ne-am dat seama că de fapt nu erau ceea ce păreau a fi -locuitorii şi stăpânii acestei lumi, ci doar nişte servitori. Stăpânii lor erau creaturi ciudate cu puteri şi mai stranii decât ei. Fără forme fixe, compuse din ceea ce numeam, pentru că nu aveam alt termen – ectoplasmă, şi extrem de inteligente.           La început ne-au tratat ca pe nişte prieteni, dar în foarte scurt timp au trecut la ofensivă. Să nu credeţi însă, că numai ei plănuiau să atace.           Şi armatele noastre aşteptau doar un ordin. Dar atunci când ordinul a fost dat, militarii n-au putut să-l asculte. Cu ajutorul tehnologiilor obscure pe care le aveau la îndemână adversarii noştrii ne-au atacat trupurile dar şi minţile. Am constatat, cu groază că voinţa şi discernământul militarilor noştri au trecut sub controlul adversarilor. Puterile lor au corupt şi inteligenţele artificiale. Ca un virus comenzile s-au transmis şi celor de dincoace de portal declanşând ravagii în propriul nostru sistem solar.           Şi aşa a început războiul.           Armatele noastre au luptat cu ferocitate. Atât pe teritoriul lumii străine cât şi în propriul nostru sistem solar. Acasă luptam cu propriile noastre maşini încercând să le aducem la programarea iniţială, dar în zadar. Din fericire cea mai mare parte a computerelor afectate nu îşi desfăşurau activitatea în domenii militare, iar maşinile civile nu se dovedeau adversari demni de forţele armate.           Pe planeta străină situaţia stătea altcumva. În război, am folosit toate armele pe care le aveam la îndemână, inclusiv armele atomice. Lumea disputată a fost pârjolită de flăcările războiului atomic, fiind redusă la o suprafaţă pe care nu putea supravieţui nimic. Dar inamicilor noştri nu le-a păsat. Aflasem că mai aveau şi alte lumi sub stăpânirea lor, aşa că puteau să o sacrifice fără probleme pe aceasta.           Flăcările atomice au pârjolit şi armatele noastre. Scuturile verzui de protecţie au cedat şi mii, zeci de mii de soldaţi au fost carbonizaţi. Giganticele fortăreţe aeriene şi spaţiale ale adversarilor au măturat din cer, şi spaţiu, roiurile de bondari furioşi care erau avioanele şi vânătorii noştrii spaţiali. Hoarde de creaturi modificate, mai bine zis construite genetic pentru război, ne-au acoperit poziţiile ca un val fără de sfârşit.           A fost cea mai importantă parte a războiului de până atunci (în timp se va dovedi că a fost şi cea mai importantă parte a întregului război). A durat zile întregi. Toate rezervele noastre pe care le-am putut transporta prin vârtej au intrat în luptă echilibrând balanţa.

Oricine care ar dori sa scrie povestiri fantasy ar trebui sa aibă cel putin un bagaj minim de cunostiinte în privinţa existentei magiei în lumea noastră. şi nu numai despre magie în special ci şi despre credinţele şi superstiţiile oamenilor în general, inclusiv animismul, totemismul şi prevestirile.           Ţinând seama de spaţiul redus al articolului, de mărimea şi complexitatea subiectului nu voi prezenta decât nişte considerente principale ale magiei. La sfârşitul articolului este o scurta bibliografie cu cărţi care ar trebui sa fie un „must” pentru scriitori şi care le dau posibilitatea celor care le citesc sa aibă o baza solida în complexitatea fenomenelor magice. Vi le recomand deoarece eu le-am citit şi mi-au deschis noi perspective asupra fenomenului magic.           Dar sa revenim la subiectul nostru. In dicţionarul Oxford cea mai simpla definiţie a magiei este „puterea de a aparent folosi forte misterioase pentru a schimba lucrurile sau a influenta evenimentele”.           Teoriile asupra existentei magiei sunt extrem de complexe şi variate având în vedere ca fenomenul magic este şi el foarte complex şi variază de la o populaţie la alta în jurul lumii.           În primul rând trebuie făcută deosebirea dintre religie şi magie. In timp ce magia încearcă sa supună forţele supranaturale voinţei omului în religia semnifica supunerea şi cultul fata de puterea divina la care omul se duce cu jalba. După părerea altor autori magia este „un fel de religia făcută pentru nevoile inferioare ale vieţii domestice”.           În cartea lor „Teoria generala a magiei” Marcel Mauss şi Henri Hubert spun ca, este magic orice rit care nu face parte din un cult organizat.           Ciudat ca magia nu a avut cea mai mare influenta în societăţile primitive ci mult mai târziu când au apărut oamenii bogaţi care ar fi apelat la orice pentru a-şi pastra bogăţiile şi care de obicei, chiar şi în zilele noastre, sunt foarte superstiţioşi.           În abordarea fenomenului magic au existat doua curente mai importante. Unul care i-a magia ca un fenomen social şi nu crede de loc în realitataea fenomenului magic şi altul în care este luat în considerare şi credinţelor magice ale populaţiei. Dar majritatea celor care au cercetat fenomenul au încercat sa îmbine ambele curente de cercetare. Magia este considerata mai mult ştiinţa decât cult deoarece actele magice urmează propriile legi bine definite şi cu conseciinte clare.           Fundamental în magie este existenta unor forte invizibile şi intangibile xare pot opera la distanta. De aceea în magie misterul joaca un rol foarte important, cu cit este mai misterioasa magia cu atât este mai puternica. De aceea magia veche este mai puternica decât cea noua şi vrăjile murmurate sunt mai puternice decât cele rostite cu voce tare.           Magia cuprinde: agenţi, acte şi reprezentări           — Agentul este de obicei magcianul, cel care înfăptuieşte actele magice. In unele culturi magicianul este cunoscut de când se naşte prin anumite semne particulare fizice (căutături piezişe, semne pe fata, etc). A fi magician implica deţinerea unor puteri misterioase datorate comuniunii cu invizibilul sau cu spiritele. Autoritatea sa este proporţională cu modul în care satisface aşteptările clienţilor sai. Una dintre caracteristicile principale ale unui magician este carisma.           — Actele magice sunt riturile magice şi care se fac în mod cit mai misterios cu putinţă. Riturile magice sunt actele de invocare a puterii magice           — Reprezentările: ele sunt ideile şi credinţele corespunzătoare actelor magice.           În acelaşi timp pentru societăţile în care a existat magia, ea a exercitat un rol social bine definit. Ea a dat putere celor care o practicau, un anumit statut social care poate fi găsit şi astăzi im multe societăţi primitive. In aceasta ipostaza magia reprezintă explicaţia minţilor primitive a fenomenelor naturale. In alta ipostaza magia se prezintă ca o masa vie, informa a carei parti componente nu nici un loc şi nici funcţii fixe. Magia ca şi superstiţiile oamenilor este extraordinar de variata şi poate lua forme din cele mai cidate depinzând de populaţia din care provin credinţele magice.           După cum am spus la început cred ca oricine care încerca sa înţeleagă mai bine fenomenul magiei ar trebui sa citească următoarele cărţi:           — Man And His Superstitions” de Carveath Read; Editura Senate; 1995           — The Mythology of all races” de J. A. MacCuloch; Boston; 1932           — Mythologies of Ancient World” de S. N. Kramer; 1961           — Teoria Generala a Magiei” de Marcel Mauss, Henri Hubert; Editura Polirom; Iaşi; 1996           — Eros şi Magie în Renaştere. 1484” de Ioan Petru Culianu; Editura Nemira; 1994           — Ştiinţa şi Magie” de Serena Roney-Dougall; Editura Elit Comentator           — Zei şi Demoni” (Lexicon) de Manfred Lurker; Editura Enciclopedica           — Miturile Esenţiale” de Victor Kernbach; Editura Ştiinţifică şi Enciclopedica; 1978           — The Magic Art” de J. G. Frazer           — Popol Vuh: Cartea maya a zorilor vieţii” Editura Humanitas; 2000           — Religia în Istoria Popoarelor Lumii” Editura Politica; 1976  

            Iahtul luneca rapid, împins de motoarele repulsoare, deasupra câmpului de luptă.           Dedesubt, armatele reunite ale haosului se aruncau asupra redutelor imense de piatră şi metal, ziduri înalte de sute de metri de alte zeci de metri lăţime ridicate de namacuşi.           — Aşează-l pe coama aceea; îi spuse Arrianus navigatorului indicând o serie de coline care străjuiau flancul stâng al namacuşilor, cu mult în afara câmpului de luptă propriu-zis.           Cyborgul, prins ombilical de comenzile vasului, se conformă. Uşor ca o pană, iahtul coborî la câţiva cm de sol, două perechi de picioare metalice se înfipseră adânc în sol stabilizându-l.           Din iaht ieşiră, printr-o rampă ce coborâse imediat ce atinseseră solul, un set de personaje care, prin diversitatea lor, formau un grup ciudat oriunde printre Planuri sau Domenii.           De pe vârful colinei vedeau o parte a câmpului de bătălie, cadavrele se ridicau deja într-un strat gros pe care puteai călca cu uşurinţă fără să atingi pământul. Milioane muriseră de ambele părţi şi continuau să moară, haosul aruncând val după val de creaturi în zidurile înalte de pe vârful cărora salve de energie continuau să curgă.           — Câtă vreme crezi că vor rezista ai tăi, Valliar? Întrebă înaltul dorian ducându-şi mâna la mânerul sabiei magice puţin curbe ce-o purta la brâu.           Sufletul ocupând armura de asalt goală înaintă un pas lângă Arrianus. Vederea normală şi-o pierduse odată cu transformarea pe care o suferise dar noua sa viziune îi permitea să vadă câmpurile şi aurele de energie. Iar artefactele pe care dorianul le purta îl transformau într-o figură luminoasă pentru Valliar.           — Ai mei vor rezista până la ultimul comandante. Avem aliaţi, încă, care nu ne-au abandonat. Împreună îi vor împinge pe demoni din lumea noastră.           — Nu ştiu de ce, dar cred că nu va fi atât de uşor armură imensă; bombăni Skalerii, femeia şarpe de la brâu în jos a cărei patru braţe arătau undeva în stânga lor.           O hoardă de creaturi modificate genetic pentru luptă se revărsa pe o vale strâmtă, împinşi din spate de creaturi de trei metri înălţime, creaturi a căror puteri psionice se simţeau şi de la marea distanţă care îi despărţea de aventurieri.           — Dacă trec de coame vor înconjura zidurile şi liniile de buncăre le cad pe flanc armurilor. Nici măcar nu-şi vor da seama ce-i va lovi. Dinţii creaturilor taie cu uşurinşă prin armurile normale iar cozile-vârf au venin puternic; zise Skalerii care cercetase cu grijă forţele pe care urmau să le întâlnească           — Îi oprim noi; zise Păianjen.           Arrianus îşi privi prietenul, insectoidul uriaş semănând cu un păianjen era extrem de inteligent dar tindea să-şi supraestimeze puterile.           — Da, aşa ne mai dezmorţim şi noi; surâse Daknar, magician înăscut al akadienilor.           Studie hoarda, mâiniile formând vraja care urma să transforme valea într-un infern.           Magia însă refuza să se formeze, realitatea rămânând neschimbată.           — Fără magie; îi reaminti Skalerii; aici avem destulă doar pentru trucuri de începători.           — Da, am uitat,. Valliar, lumea ta pare să ne refuze; mormăi Daknar           — De aceea poporul meu nu are vrăjitori. Doar psioni. Ne ajung şi ăştia.           — Dar nouă nu; orinianul, fiinţă delicată care se proteja în afara atmosferei sterile din habitaturile lor cu un câmp de forţă emanând dintr-un harnaşament complicat care îi acoperea corpul, arătă hoarda care se apropiase simţitor.           Pilotul cyborg apăru, în formă holografică, lângă ei.           — Îi curăţ Arrianus?           — Tu ocupă-te de trupele grele, ne ocupăm noi de ăştia mici; îi răspunse dorianul luând de la brâu un obiect semănând cu două conuri puse bază în bază.           Vârful unuia, un pic deosebit, avea forma unui mâner ce putea fi prins în mână. Apăsă uşor un comutator şi aruncă cu lejereţe proiectilul spre hoardă. Odată în aer proiectilul îşi activă propria inteligenţă de bord, găsi ţinta, energii verzui îl înconjurară şi porni micul motor grav, acesta dădea putere doar pentru scurte perioade de timp, nici nu avea nevoie de mai mult. În câteva bătăi de inimă ajunse şi explodă în hoardă.           Unda exploziei scutură şi grupul de aventurieri dar aceştia find apăraţi de scutul ridicat de Skalerii nu-i resimţiră forţa adevărată, era o bombă nucleară curată de mici dimensiuni cu efecte colaterale minime fiind perfect construită pentru a dezlănţuii energii distrugătoare pe suprafeţe mici.           Din păcate hoarda era prea mare şi prea bine motivată, împinsă de la spate cu ajutorul puterilor psihice. Ca un tsunami nimicitor venea în continuare. Dar fuseseră bine scuturaţi şi împuţinaţi.           — Opriţii! Ordonă Arrianus.           Păianjen acţionă primul, se proţăpi pe coamă şi lansă urletul său psihic mortal. Primele rânduri căzură, creierele fripte. Frica împinse alte creaturi în spate, dar fură călcaţi în picioare de rândurile ce continuau să vină. Orianul împroşcă hoarda cu proiectile energetice din puşca de asalt. Skalerii trimise un baraj de foc care se mişcă ca un zid solid de foc curăţind terenul.           Scuturile iahtului străluciră sub răspunsul haosului venit în forma unor bombe ovoide tehno-organice de mare putere explozivă. Cyborgul replică, iahtul fusese modificat înainte de misiune, înarmat cu arme grele şi barajul de proiectile de plasmă pulveriză armele grele ce lansaseră proiectilele în timp ce las-tunurile schiffului maturară hoarda. La puterea lor transformau creaturile în grămăjoare de praf.

I.           Scara cobora în întuneric, mai bine zis tunelul pe marginea căruia scara spirala dispărea în hăul întunecos de dedesubt.           Pereţii erau acoperiţi cu iederă veştejită şi plină de resturi din pânze de păianjen. Părea că nimeni nu o mai folosise de foarte mult timp. Fiecare treaptă tăiată de către cineva neîndemânatic în stâncă, era plină de asperităţi şi neregularităţi.           Trebuia să fiu atent la fiecare pas ca să nu alunec. Singura lumină provine de la globul sclipitor care pluteşte în faţa mea ghidându-mă în călătoria fantastică pe care o fac aproape fără voia mea.           La un moment dat, după ce tunelul a ajuns la orizontală, el se întrepătrunde cu altele, formând, din câte pot să-mi dau seama, un adevărat labirint subteran.           Pereţii s-au transformat, schimbat. Din piatră au devenit cenuşii, dintr-un material necunoscută care pare la fel de mult energie ca şi materie solidă. În mod inconştient, ştiam că dacă mă abat de la calea mea nu voi reuşi niciodată să mă întorc înapoi acasă. Tunelurile sunt doar o reprezentare pe care mintea mea umană o poate accepta, dacă ar vedea căile în adevărata lor splendoare ar fi distrusă, iar în situaţia mea nu îţi puteai permite să te rătăceşti printre Domenii. Nu îmi amintesc destul de multe.           De fapt nici nu ştiu prea bine de ce mă aflu în această situaţie, ciudată fiind puţin spus, îmi aduc aminte doar de cuvintele „sângele regilor”. Dar expresia declanşează ceva în mine, ceva care mă împinge de la spate, ceva foarte puternic căruia nu pot să mă împotrivesc.           Globul începe să strălucească mai puternic, ori nu mă mişc eu destul de repede pentru el ori am ajuns aproape de capătul călătoriei. Cred că a doua ipoteză este mai plauzibilă, în faţă se zăreşte o lumină palidă care concurează deja cu cea emisă de glob.           În câteva minute drumul meu prin tunel se termină, globul se opreşte la limita ieşirii şi-şi reduce lumina. La rândul meu stau nehotărât câteva momente la ieşire.           Văd clar unde se întrepătrund cele două realităţi. Datoria, şi curiozitatea, îmi cer să merg mai departe.           Îmi iau sufletul în dinţi şi păşesc peste prag şi într-o nouă lume.           Sincer să fiu m-am aşteptat la altceva. Stau într-un oraş de ruine.           Trei ore m-am învârtit în jur fără să găsesc nimic altceva decât clădiri dărăpănate cu pereţi distruşi şi acoperişuri smulse. Nici măcar nu recunosc arhitectura şi sincer să fiu cred că ştiu toate stilurile de construcţii din lumea mea.           Aici, casele nu par a avea mai mult de 15 metri înălţime dar aproape toate sunt lungi, cu forme în mod vag cilindrice. Pe străzi zăceau vehicole abandonate, arată ca nişte gondole dar cu fundul aproape plat şi par să fi avut ceva suspensii pentru plutire. Mă uit mai bine la ele dar nu găsesc nici un panou de control.           După ore de cercetare nu am găsit nimic care să-mi spună ceva cât de puţin despre natura locuitorilor oraşului. Nici o poză, un desen, sau altă formă de identificare vizuală. Am intrat în câteva case dar nici măcar o reprezentare nu am găsit. Ceva părea să fi distrus sistematic toate urmele de civilizaţie.           O amintire sinistră îmi bântuie mintea, văzusem aşa ceva înainte, cu mult în urmă. Atunci fuseseră folosite un fel de fiinţe asemănătoare termitelor în roiuri de sute de mii, doar zburătoare, care consumau aproape orice. Inclusiv fiinţele vii.           Un lucru care mă pune şi mai mult în gardă este faptul că toate vehicolele au bucăţi smulse şi împrăştiate în jur de parcă cineva ar fi muşcat din ele. Şi după forma şi tipul muşcăturii nu par să fie creaturi pe care aş vrea să le întâlnesc.           Oare ce se întâmplase aici?           Îmi continui explorarea de-a lungul străzilor pustii. Poate alţii ar fi fost speriaţi dar nu eu. Nu ştiu de ce. Sigur, sunt neliniştit şi precaut dar curiozitatea pentru nou este mai puternică decât frica. Iar singurătatea nu mă afectează.           Deasupra mea, cerul este acoperit de o pătură groasă de nori cenuşii care filtrează lumina soarelui lăsând lumea într-o penumbră continuă.           Nici un sunet nu sparge tăcerea, nici o adiere cât de mică nu se simte. Totul pare încremenit în timp şi spaţiu.           Ce loc deprimant!           Pe cât posibil mă ţin în umbra clădirilor, chiar dacă cele mai multe sunt ruine îmi vor oferi protecţie de ochi nebineveniţi. Dacă mai există ceva viu pe aici. Ceea ce mă surprinde este că nu văd nici un cadavru, ar trebui să fie măcar ceva oase sau rămăşiţe pe undeva. Sau vre-o urmă de viaţă. Nici măcar şobolani, sau mă rog, ce trece drept mâncători de cadavre pe lumea asta. Sau păsări. Singurele creaturi care par să trăiască sunt nişte insecte ciudate, de feluri diferite, de la cele mici cât un deget până la unele mari cât braţul, părând destul de ameninţătoare, mai ales când îşi desfăceau ciocurile.           Aşa că, prudent din fire, le evitam. Bine că erau puţine. Sunt tot mai sigur că micii devoratori din amintiri au fost folosiţi pentru a steriliza la un moment dat această lume.           În timp ce coboram de pe un morman de moloz, într-una din gondolele distruse văd ceea ce pare a fi o urmă de energie.           Curios, mă apropii. Degetele mele sunt destul de lungi, scotocesc între resturile cutiei metalice de la prova gondolei. Nu e nimic, doar nişte lame de metal mai lungi cu striaţii strălucitoare emiţând o energie statică destul de slabă. Chiar dacă au o lucrătură fină nu îmi spun nimic despre soarta locuitorilor acestei lumi.           Le arunc dezgustat înapoi în gondolă.           Un sunet ciudat se aude din spate, ca o respiraţie. Mă întorc încet cu ambele mâini ridicate ca şi cum aş vrea să boxez. Surprins, văd o creatură de mărimea unui dog danez.

Unii aventuieri lupta pentru faima, alţii pentru bani. Dar unii lupta pentru onoare chiar daca aceasta lupta ii duce la moarte sigura.           BANDA LUI DARIEN KA şi ASEDIUL AUDEI.           I           „ Este timpul să plecaţi. Nu ştiu cât va mai rămâne poarta deschisă.” „ Îmi pare rău dar noi nu avem de gând să plecăm.”           Elful era uimit. Omul din faţa lui era nebun. Nebun de legat. Zâmbea liniştit ca şi cum moartea nu s-ar fi aflat la doar câteva mile depărtare. Pentru elfi era diferit, ei trăiau mii de ani şi aveau ceva personal în lupta care urma. Dar aceşti aventurieri aveau numai de pierdut, nu-i lega nimic de elfii din Audă.           „ Trebuie să plecaţi. Altfel veţi rămâne prinşi aici împreună cu noi.” insistă el „Ascultă amice, amândoi ştim că poarta va fi deschisă doar pentru scurt timp. Este atât de puţin timp încât nu cred că veţi reuşi să treceţi toţi non-combatanţii prin ea. Aşa că nu te mai obosi. Am avut o discuţie cu tovarăşii mei şi ne-am hotărât să rămânem. Nu putem să o abandonăm pe Ysera după atâtea aventuri împreună. Aşa că să nu mai discutăm, sunt sigur că ai multe lucruri mai importante de făcut.”           Elful îşi clătină capul dar îl lăsă în pace. Avea multe pregătiri de făcut iar timpul ce mai rămăsese era scurt.           Darien Ka, rămas singur, încercă să se concentreze asupra viitorului. Trebuia să găsească o cale de a scăpa cu viaţă din situaţia în care Soarta îi aruncase din nou cu atâta uşurinţă.           Trupa de aventurieri tocmai se întorcea din Nordul Îndepărtat, unde vânaseră un demon foarte periculos pentru un bogătan din Saderril, când se întâlniseră cu un grup de elfi care se retrăgeau spre sud. Fugeau din împrejurimile oraşului Audă, cel mai nordic avanpost al elfilor. Ei le-au spus că oraşul era în mod constant sub atacul unor oşti de orci şi goblini. La rugămintea lui Ysera aventurierii se îndreptară spre Audă.           Drumul nu a fost uşor. Nu de puţine ori au trebuit să evite întâlniri cu cete de orci pornite după pradă. Dar într-o seară ajunseră la marginea pădurii sălbatice care ascundea oraşul elfilor. Audă era bine păzită de o încâlceală de ramuri groase, liane, iluzii şi vrăjitorii prin care nimeni nu trecea fără permisiunea elfilor.           Aventurierii au fost şi ei opriţi de străjile elfilor, copaci vii care îşi ridicară crengile verzi în faţa lor. Alţi copaci vii ieşiră din pădure pe picioare noduroase din lemn puternic şi îi înconjurară. Cunoscând puterea lor, puteau sparge şi stâncile cu pumnii lor tari, aventurierii nu se împotriviră. Ysera le vorbi în limba lor şi numai după ce îi convinse că nu vroiau rău elfilor îi lăsară străjerii de lemn să treacă.           Mai mult o fortăreaţă decât un oraş, Audă fusese construită cu multă vreme în urmă când armiile de goblini au fost împinse în gheţurile nordice de către, atunci în plină putere, Ligă Elfă. Audă trebuia să vegheze la graniţă.           Nu singură, şi alte fortăreţe au fost construite dar, rând pe rând, au căzut sub raidurile duşmanilor sau au decăzut de la sine. Audă rămăsese stingheră la marginea ţinuturilor de tundră îngheţată.           La un moment dat în faţa lor se ridică un zid de lemn. Un om care nu-i cunoştea pe elfi ar fi putut crede că este o alegere ciudată pentru sprijin în luptă. Dar Darien Ka ştia cât de rezistent era acest tip particular de lemn pe care elfii îl creşteau special pentru a-şi modela scuturi şi ziduri din el. Că doar nu degeaba i se spunea lemn de fier. Şi mai ştia că elfii îşi protejau cu magie zidurile, ai fi avut nevoie de o armată serioasă ca să te gândeşti măcar să iei cu asalt un loc ca Audă.           Poarta scluptată cu grijă în sute de basoreliefuri şi rune de protecţie se deschise de la sine şi aventurierii intrară într-o lume a minunăţiilor.           Copaci a căror vârfuri se pierdeau în nori, groşi cât douăzeci de bărbaţi la un loc formau cu crengile lor adevărate labirinturi la zeci de metri deasupra solului. Tuneluri vegetale de câţiva metri în diametru, mai stabile decât multe din castelele oamenilor şi în mod sigur mai rezistente decât conacele orcilor şi a goblinilor formau legături între locuinţele verzi pline de miresme proaspete. Florile, muşchii de sute de feluri şi iedera acopereau fiecare spaţiu disponibil formând un întreg pulsând de viaţă.           Majoritatea locuinţelor elfilor erau acolo. Sus. La sol rămâneau doar spaţii libere, parcuri şi spaţiile de depozitare. Cu toate astea şi la sol se formau străzi, ei bine pentru elfi, ceilalţi deosebeau cu greu trecerile de restul vegetaţiei din jur.           Trăind printre duşmani oraşul se transformase, devenise defensiv. Spirade creşteau peste tot gata oricând să lovească în duşmani cu prelungirile lor ca nişte bice acoperite cu ţepi, alături întrezărindu-se plante de mama-hodi a căror parfum dădea ameţeli.           Un căpitan elf îi întâmpină la poartă şi îi întrebă despre scopul venirii lor. Căci elfii se ţin departe de celelalte rase pe cât pot. Şi nu neapărat dintr-un sentiment de rasism, doar le place să fie printre cei care îi înţeleg şi le împărtăşesc pasiunile. Mai ales cea pentru natură. Din pricina comportamentului lor distant mulţi îi privesc pe elfi cu răutate şi invidie, mai ales printre oameni, orci sau dwarfi.           Nici nu se închiseseră bine uşile masive ale porţii în spatele lor când lovi dezastrul.           Magie puternică lovi pădurea cu forţa unui taifun. Vârtejuri de foc coborâră din ceruri şi rupseră zidurile de vrăjitorie care protejau atât pădurea cât şi oraşul. Druizii elfi încercară să-şi apere mult iubita lor pădure dar trebuiau să apere şi oraşul în acelaşi timp, oraş care devenise ţinta unor forţe magice furibunde. Puterea din spatele atacurilor părea enormă deoarece la un moment dat tot ce se afla în afara oraşului luă foc. Scutul magic protejă oraşul dar cine ştie câţi elfi muriră fiind plecaţi în pădure.

Îmi ridic puşca cu grijă şi studiez ţinta.           Pantera de munte, o frumuseţe de felină cu colţi ca nişte pumnale, ochi şi blană de abanos, îşi întoarce capul şi se uită în jur încercând să-şi zărească hăitaşii a căror miros şi zgomote se simţeau de peste tot. O detunătură sparge liniştea pădurii în mii de bucăţele şi pantera cade la pământ cu un glonţ în piept. Un firicel de sânge care se îngroaşă rapid i se prelinge pe blana-i întunecată.           Dar o panteră de munte este un luptător prin excelenţă şi încearcă să se ridice. Un al doilea glonţ îi străpunge omoplaţii şi o împinge înapoi la sol.           Presimt că nu se va mai ridica. Încet, îmi cobor arma şi o prind pe umăr. Armele ce le vând eu sunt bune, nu ca vechiturile pe care le au localnicii. Cu puştile lor este aproape imposibil să atingi ţinta de la mai mult de cincizeci de paşi. La puştile mele nu este nevoie de mai mult de un glonţ ca să-ţi omori prada.           Alte strigăte se aud de peste tot din jur şi hăitaşii încep să-şi facă apariţia din desişuri. Kurol, şeful vânătorilor se apropie cu arma cumpărată de la mine în mână.           — O lovitură bună neguţătorule.           — La fel şi a ta şefule. Acum poţi să vezi cu ochii tăi că nu am minţit când am spus că am marfă de cea mai bună calitate.           — Da – răspunse el apreciativ mângâind arma – e marfă bună. De unde zici că le-ai luat?           — N-am zis şefule. Un negustor ca mine trebuie să fie atent la ce vorbeşte sau rămâne fară negoţ.           Şeful râse şi mă bătu pe spate. Om dintr-o bucată, nu ştia multe, dar îşi conducea tribul de zece ani, continuând şi aplicând calea bătrânilor, acceptând lucruri noi doar atunci când se dovedeau absolut necesare.           După ce pantera a fost legată de par şi pusă pe spatele a doi vânători vânjoşi, am plecat înapoi către sat. Drumul nu a fost deloc lung, chiar destul de uşor după ce ieşi din desişuri. Doar câmpie întinsă cu arbuşti şi iarbă scurtă.           Vă rog să mă iertaţi dacă nu m-am prezentat.           Numele meu este Ocellalas Daryd, mai exact Daryd. Ocellalas este numele care mi-a fost dat de către creierele ascunse la naştere şi este o mărturie a epocilor de mult trecute ale istoriei noastre. Şi de-abia aştept să ajung înapoi în sat, să mă odihnesc, căci mâine va trebui să pornesc mai departe. Am înregistrat întreaga vânătoare şi sunt sigur că va fi foarte apreciată acasă.           Cum nu aveam nimic de spus şi vroiam să fiu singur cu gândurile mele am rămas în urma cetei de vânători. Din faţă se auzeau vocile voioase ale tinerilor vânători. Armele pe care le-am adus în sat le provocaseră voioşia. Erau cele mai bune arme de foc pe care le văzuseră în ultimii ani. Nu era mare mirare, oraşul cel mai apropiat care producea praf de puşcă şi arme era departe, peste munţi. Produsele de acolo se aduceau cu mult efort în caravane, parcurgând-se sute de kilometri prin teritoriu necunoscut.           Cufundat în gânduri, nu am observat, la început, pădurea devenind tăcută în jur. Nici măcar sunetele păsărilor nu se mai auzeau. Vânătorii, încântaţi peste măsură nu păreau a lua de seamă ce se întâmplă în jur.           Un val de săgeţi ne izbi ca un torent din desişuri. Ceata cu care plecasem din sat se compunea din nouă vânători. Doar de atâţia fusese nevoie pentru a testa armele de foc pe care le-am adus. Acum trei dintre ei se prăbuşiră sub vârfurile ucigaşe. Unul cu o săgeată în gât şi doi pătrunşi în piept. Alţi doi au fost răniţi uşor.           Cel puţin o duzină de atacatori au urmat săgeţile, ţâşnind din ascunzişuri şi tăbărând peste noi. Am ripostat cum am putut cu toate armele pe care le aveam. Şi bandiţii aveau arme de foc, chiar dacă mai puţine şi probabil mai proaste. Unul dintre vânătorii noştri a căzut răpus de un glonţ de calibru mare care-i împrăştie creierii prin aer.           Am dus arma la ochi, l-am ţintit pe trăgător în inimă şi am apăsat pe trăgaci. A murit instantaneu. Pumnalul scurt şi sclipitor a altui bandit a străpuns stomacul tânărului din dreapta mea.           Aici nu mai puteam face nimic. Patru bandiţi au apărut din tufişuri cu săbii şi măciuci. Aveau numărul de partea lor, aşa că am luat-o la picior. Trupul meu este într-o formă excelentă şi repede mi-am lăsat urmăritorii la distanţă.           După ce am trecut de o albie secată şi m-am urcat pe malul crăpat plin de lichieni, m-am trântit în spatele unor rădăcini de copac ieşite în afară cu arma la ochi. Era încărcată şi eu gata de omor. Aveam să-mi vând scump pielea.           Am aşteptat aşa cam o jumătate de oră dar nu apărut nici un urmăritor. Poate îi lăsasem mai în spate decât credeam sau poate că prădatul cadavrelor era mai profitabil decât urmăritul prin pădure. Dar nu voiam să mă autoamăgesc, ştiam că vor veni cu siguranţă.           M-am ridicat din nou şi dispar în desişuri. După încă vre-o zece kilometri de trap uşor, m-am oprit fără suflare. Caut o poieniţă şi apăs un buton ascuns în brăţara pe care o port tot timpul pe mâna dreaptă. Butonul este codat doar pentru genele mele, oricine altcineva care ar găsi brăţara nu ar putea să o folosească, iar dacă cineva încearcă să o deschidă prin alte metode, se autodistruge imediat prin dizolvare totală. Accesată corect trimite semnalul pentru „purtătorul” meu, dându-i comanda să vină să mă ia.           Globul argintiu nu întârzie să apară.           Sfera de zece metri în diametru se poziţionă deasupra mea, un iris se deschide şi o rază de tracţiune mă trage înăuntru. Interiorul purtătorului nu este luxos. De fapt se compune doar din două încăperi, una dedesupt, cea în care am fost tras şi care servea drept spaţiu de depozitare. Cealaltă deasupra, unde se afla fotoliul veriform şi echipamentele de navigaţie, era camera de comandă. Nu că ar fi nevoie de prea multe echipamente, de obicei comenzile sferei sunt date printr-o interfaţă neurală şi comenzi de câmp. Personal nu îmi face plăcere să folosesc interfaţa neurală, am tot timpul impresia că cineva este în capul meu şi mă spionează, prefer comenzile de câmp.

Lumea Visurilor este o lume ciudata, fara nici un sens. Este o lume a realităţilor schimbătoare şi a posibilităţilor. O lume perfecta pentru duelurile dintre vrăjitori. In acest moment, în acea lume doi vrăjitori se înfruntă.           Unul dintre ei era Styros, bătrân lord al magiei a cărui vârstă se măsura în secole, în timp ce celalalt era Darios doar de treizeci şi cinci de ani, un student al magiei care avusese curajul să-şi provoace maestrul la duel. Binenteles fiind în lumea visurilor amândoi arătau mult mai tineri.           — Nu înţeleg de ce ai vrut sa ma provoci Darios. Ştii ca nu ai destula putere pentru a-mi rezista – spuse bătrânul.           Tânărul rise şi forma un simbol cu mina în aer.           — Sa luptam, învăţătorule           — Foarte bine, vad ca nu te pot convinge sa renunţi. Sa luptam.           Odată lupta declarata amândoi magicienii îşi aduseră în jur terenul lor favorit. Bătrânul aduse marea, apele adânci cărora nimeni nu le cunoaşte fundul şi a carei tulburări pot aduce dezastrul pentru oameni. Tânărul nu se lasă mai prejos şi aduse munţii înzăpeziţi cu păduri bătrâne care ascundeau creaturi ciudate şi puternice în adâncurile lor.           Styros chema primul o creatura la atac.           — Gorila de Lupta distruge-l pe tinerel.           Creatura sa, o enorma gorila cu spatele alb care stătea pe verticala şi avea o măciucă enorma în mina îşi ridica braţele în sus şi scoase o provocare înainte de a ataca.           Darios nu se lasă mai prejos, chema şi el o fiinţă în ajutorul sau.           — Lăncier al Traznetului opreşte cimpanzeul ala nebun.           Lăncierul Traznetului era un umanoid în zale cu un coif care lasa sa i se vadă doar ochii şi cu o lance a cărui vârf era un traznet stilizat. Când auzi comanda ridica lancea şi ţinti în gorila de trei metri înălţime care venea în fuga să-l zdrobească. Din vârful lăncii ţâşni un traznet care transforma gorilla în carne prăjită.           — O victorie pentru mine; striga Darios bucuros.           Bătrânul mag era destul de uimit, Lăncierul Traznetului era o creatura puternica şi un ucenic cum era Darios nu ar fi putut sa o materializeze atât de repede de la începerea duelului. Cel mai bine era să-i plătească cu aceeaşi moneda.           — Element al Apei distruge Lăncierul.           Din adâncurile oceanului ţâşni Elementul Apei, de fapt un munte de apa care il învălui pe Lăncier. Acesta se apăra fulgerând cu lancea în jur dar traznetele sale erau lăsate sa treacă de apa care se trăgea din fata lor. Dar forţa îmbrăţişării apei era forţa oceanului. Lăncierul a fost pur şi simplu zdrobit de forţă colosala a Elementului dezlănţuit.           — Acum atacă-l pe el; ii comanda Bătrânul mag luptătorului său.           Darios insa se aşteptase la Elementul apei, era unul dintre preferaţii lui Styros pe care tânărul il studiase cu atenţie în ultimele dueluri. aşa ca era pregătit, în minte avea o vraja pe care o declanşa acum. Vintul deveni turbat şi începu sa sufle cu forţa unui uragan, elemental încerca sa se strecoare împingând în un singur loc, dar rafalele erau atât de puternice incit il împrăştiară înapoi în mare.           Bătrânul magician îşi folosi magia pentru a pregăti un alt monstru, iar acum avea şi forţa de la elementul apei. Era ca şi cum stocai energie magica în o creatura, ca şi într-o baterie, apoi o foloseai când aveai nevoie. Chema o creatura mult ai puternica.           Un grifon regal se repezi în ceruri asupra lui Darios. Neavând timp sa răspundă chemând un monstru la rândul sau, acesta se feri şi răspunse cu un bombardament de proiectile magice. Grifonul scoase un strigat ascuţit când doi bolti ii loviră aripile şi se retrase în sus rotindu-se în aer, căutând o deschidere pentru a ataca din nou.           Darios îşi ridica palmele spre grifon şi o plasa din fire translucente il prinse pe acesta trăgându-l la pământ. Dar nu degeaba era grifonul regal numit regele zburătoarelor, ghearele sale rupseră plasa în câteva minute.           Timp care a fost mai mult decât suficient pentru ceea ce vroia sa facă Darios. Doua creature mici, ca nişte copii dar cu gheare foarte ascuţite şi nişte dinţi ieşiţi în afara apărură chiar lângă grifon şi ii săriră în spate. Animalul se scutura încercând sa scape de ei dar amândoi se ţinură bine şi erau atât de rapizi incit se fereau cu uşurinţă de ciocul ascuţit al fiarei. Ghearele lor smulseră pielea de pe spatele lui. Ca ultim resort grifonul se înalţa în ceruri ca sa scape de ei acolo.           Bătrânul vru să-şi elibereze grifonul dar ii era frica sa folosească vrăjile directe, ar fi putut să-l distrugă şi pe grifon. Încerca să-i elibereze energia şi sa o folosească pentru el dar creaturile lui Darios il împiedecau. Binenteles ar fi putut sa renunţe la grifon de tot, dar atunci ar fi pierdut toată energia investita în el. Gândurile sale fura întrerupte de o străfulgerare albastra care venea din mâinile tânărului ucenic.           Scutul absorbi energia loviturii dar Darios avea din nou iniţiative şi continua sa trimită lovituri. Styros trase un cerc de forţă în jurul sau, un cilindru de energie pura, roşiatică se ridica din cerc blocând toate atacurile.           Văzând ca atacurile sale sunt blocate Darios trecu din nou la chemare.           — Executor al Morţii ridică-te şi vino în ajutorul meu.           Un vârtej negru se forma deasupra sa şi din el îşi făcu apariţia o noua creatura. Un demon cu nişte lame lungi care i se alungeau de pe spatele mâinilor, ochii sai păreau doi cărbuni încinşi iar pielea cenuşie ii era brăzdată de dungi roşii. Nu pierdu vremea, cu un urlet se încordă şi lamele parura să-i ia foc. Din o mişcare ajunse lângă bătrân şi izbi scutul.           Styros ştia ca cilindrul lui nu va rezista mult lamelor demonice, îşi concentra puterea prin braţe şi un şuvoi de foc se scurse peste demon. La peste o mie de grade Celsius ar fi topit orice armura dar nu păru să-l afecteze în nici un fel pe demon care trecu prin el fara probleme.           — Te-am prins; rânji fericit Darios în timp ce demonul izbea cu tot mai multa forţă în scutul adversarului, la fiecare lovitura scântei săreau în toate direcţiile şi strălucirea cilindrului se reducea; A fost născut în focurile Infernului. Focul tau nu-l poate atinge.           Bătrânul il înjura în minte, din nou ucenicul sau il luase prin surprindere. Ştia exact ce monştri sa cheme împotrivă sa. Mai revărsă un torent de foc peste demon fara nici un rezultat. Daca nu făcea ceva repede cimpul sau protector avea sa cedeze. Timpul trecea şi optiunie sale odată cu el. Dar inca era un professor al magiei. Dădu o alta forma puterilor sale.           — Val nimicitor, curata acest pui al Infernului din fata mea!           Din spatele lui marea se învolbura, un val uriaş se ridica din ea la douăzeci de metri înălţime, apoi la patruzeci de metri înălţime, apoi la optzeci de metri înălţime, apoi se prăvăli peste demon. Forţă il şterse pe demon din lumea visurilor. Dar îşi continua drumul şi pulveriza totul din fata pina se lovi lanţul muntos. Cele doua forte înflăcărară planul astral şi munţii ieşiră învingători. Valul nimicitor se retrase în marea din care se născuse.           — Bine jucat tinere, dar chiar crezi ca poţi să-mi faci fata.           — Eu cred ca m-am descurcat destul de bine.           — Pina acum tinere ucenic, pina acum.           O serie de fulgere invadară întreg spaţial astral cu o singura tinta. Darios. Lumina rezultata din cicnirea fulgerelor de aura sa defensive ar fi putut orbi cu uşurinţă. Puterea fulgerelor era atât de mare incit scutul sau se sparse în mii de bucatele, ca şi când ai lovi o oglinda cu un ciocan. Dar îşi făcuse treaba, il apărase de fulgere.           Bătrânul râdea, o mina de piatra cu nişte ţepi impresionanţi cobori să-l zdrobească de tot pe Darios.           Tânărul magician nu-şi aştepta soarta liniştit. Cu o iuţeală neobişnuită, la un magician se feri din calea pumnului de piatra după care se rostogoli cit mai departe de el. In lumea astrala era foarte greu sa scapi cu adevărat de cineva. Darios avea nevoie de timp pentru a ridica o apărare solida. Din instinct materializa un zid de piatra în urma sa. Pumnul lovi zidul cu putere dar acesta rezista. Prima oara. A doua lovitura il demola complet.           „Pe naiba” se înciuda Darios ridicând un oval de titaniu în fata pumunului ca un scut. şi de data asta titaniul se dovedi mai puternic decât piatra, pumnul se izbea neputincios de el nereuşind sa treacă. Încerca să-l ocolească dar ovalul se interpunea mereu intre el şi Darios.           O idee ii veni în minte şi rapid formula o noua vraja. Când o termina dematerialize ovalul de metal lăsând drum liber pumnului. Dar când acesta se năpusti la atac il întâmpină cu un spray de acid care în câteva bătăi de inima „mânca” pumnul reducându-l la o masa topita de protoplasma. Ştiind ca bătrânul inca era mai puternic decât el rosti doua cuvinte care prinseră forma în o avalanşă de bolovani care căzu peste Styros.           Valuri seridicara din mare şi cele doua forte se anulara una pe alta într-o cicnire spectaculoasa. Din spatele bolovanilor navali un fel de triceratop cu un singur corn care gonea cu toată viteza pe care o putea dezvolta corpul sau voluminous. Puterea loviturii sale era considerabila iar coarnele sale de os puteau sparge şi un zid de piatra.           Mai multe tentacole se răsuciră în jurul creaturii. Din mare un kraken gigant se ridica deasupra valurilor. Pentru putin timp păru ca krakenul va putea să-l retina, dar triceratopul se smulse din strimsoare şi îşi repezi coarnele în trupul gelatinos al caracatiţei. Nici un organ vital nu fu atins de zbuciumările triceratopului, tentacolele krakenului aveau nişte gheare ascuţite la capăt cu care sfâşiară spatele monstrului de uscat. Daca vre-un vârf ar fi reuşit sa traca de armura naturala a dinozaurului atunci un puternic venin paralizant ar fi fost inject şi victoria caracatiţei asigurata.           Un stol de păsări micuţe dar cu ciocuri din bronz foarte ascuţite apărură şi se repeziră la creatura marii. Fiecare impunsaura de cioc ar fi reprezentat doar o pişcătură, dar sute de împunsături erau dureroase. Păsările nu atacau la nimereala, căutau ochii krakenului, pe care acesta ii avea deasupra apei. Forţat de păsări creatura se retrase în adâncul marii lăsându-şi victima în pace.           Atât aşteptase Darios, îşi retrase triceratopul şi stolul de păsări, folosind energia lor şi a lui pentru a chema în ajutorul sau o creatura mult mai puternica.           — Sarpe-dragon a lui Xin, arată-te!           Un sarpe-dragon de treizeci metri lungime, mai exact un dragon cu trup de şarpe şi picioare scurte cu gheare se înălţa din spatele munţilor şi se repezi spre bătrân. Chiar daca corpul lui era ca de şarpe avea pielea groasa de dragon, solzi mai buni decât orice armura din lume şi gheare care puteau tăia metalul. Coada sa se termina într-un vârf de sulita. Parca era luat din vechile legende.           Cu furie se arunca asupra krakenului. Nici nu intra în raza de acţiune a tentacolelor, lansa din gura un şuvoi de traznete acre se împrăştie prin apa prăjind caracatiţă.           Bătrânul rinejea liniştit, din nori reveni grifonul, care intre timp scăpase de pasagerii lui nedoriţi. Ghearele lui se împlântară în spatele sarpelui-dragon. Durere il făcu sa urle şi sa coboare din înălţimi spre munţi, de care se lovi cu toată forţa intrând în ei.           Grifonul zbura de pe spatele creaturii în momentul în care atinseră muntele şi fu ameţit de izbitura, sarpele-dragon în schimb ieşi nevătămat prin cealaltă parte a muntelui. Puterea sa il protejase dezintegrând pământul şi stânca prin care trecuse. Cu o lovitura de coada il proiecta pe grifon cit colo în cer. Nu se lăsa şi il urmări incinerându-l cu o singura răsuflare de foc.           Din partea bătrânului un demon cu aripi se ridica să-l întâmpine, cu gheare lungi şi colţi ascuţiţi părea gata să-l sfârtece pe sarpele-dragon. Acesta insa nu dorea sa intre într-o lupta corp la corp, îşi deschise gura din nou trimiţând un torent de energie distructiva în pieptului demonului zburător.           Bătrânul îşi văzu şi ultima speranţă distrusa. Putea sa mai aducă şi alte creaturi dar acestea nu ar fi făcut fata sarpelui-dragon. Singura lui şansă era magia directa, dar nu proiectile energetice pe care creatura le-ar fi absorbit cu uşurinţă. Pe partea cealaltă Darios era sigur de victorie, sarpele-dragon a lui Xin nu il dezamăgise niciodată. Întotdeauna când il chemase câştigase bătălia.           Sarpele-dragon se încolăci de câteva ori prin aer după care se propulsa pe bătrân cu o viteza infiioratoare.           Mâinile bătrânului trasară un cerc în aer. Chiar când sarpele-dragon ajunse la câţiva metri de el un vârtej intuecat, ca o gaura neagra se învârti intre ei. Cu viteza cu care se deplasa monstrul ii fu imposibil sa se mai ferească, intra direct în ochiul vârtejului dispărând odată cu el.           — Asta ar trebui să-ţi fie o lecţie tinere. Niciodată sa nu crezi ca o lupta se termina pina nu se termina.           Tânărul era obosit, energia pentru a aduce sarpele-dragon a lui Xin ii luase tot ce mai avea. Ridica un scut slab care bara doi bolti din partea lui Styros. Bariera translucenta nu putea insa rezista mult. Cu un ultim efort întinse palma aruncând o unda de soc focalizata spre adversar.           Styros bara acest ultim efort cu propriul sau scut. Era insa şi el obosit, deschiderea gaurii negre il obosise peste măsură cerând o grămadă de energie. Acum el spera ca tânărul sau ucenic sa fie mai obosit decât el. Il lovi cu o vraja hotărâtoare. Paralizie totala.           Darios simţi cum îşi pierde puterile, fierul îngheţat il cuprinse din talpi pina la creştet. Vru sa rostească descântecul care ar fi anulat efectul vrăjii dar îşi dădu seama ca nu mai poate vorbi. Fiind atât de obosit vraja acţionase mult mai repede şi corpul sau era deja aproape îngheţat. Nici o alta vraja nu ii mai era disponibila, singurul lucru pe care il putea face era sa gândească pozitiv pina când vraja ii va paraliza şi gândurile.           Duelul il pierduse.  

Fata era mulţumită. La petrecerea, din o discoteca la moda de la marginea oraşului, se distrase bine iar băiatul de care se ţinea era superdragut chiar daca nu prea deştept. Se trase mai aproape de el. Senzaţia de securitate pe care i-o dădea apropierea era plăcută.           Băiatul avea şi el motive sa se simtă bine. O fata frumoasa la braţul sau şi în mod sigur ca era doar începutul.           Fara ca cei doi sa ştie erau urmăriţi. Creatura era de mărime unui dog german şi o fata care ar fi putut aduce a o încrucişare dintre un câine şi un porc sălbatic. Dar aici se termina asemănarea, avea un corp acoperit de o platoşă plina de ţepi iar muşchii aproape plesneau prin ea. Ritul i se mişca în timp ce mirosul sau ultrafin analiza mediul din jur şi prada. Un firicel de saliva i se scurgea printre colţi. Cu o singura sforţare a muşchilor supradimensionaţi străbătu distanta dintre acoperişurile a doua clădiri, se opri pentru a mirosi din nou prada apoi sari din nou. Acum se aflau în raza sa de vedere, aştepta doar semnalul pentru a ataca. Nu avu mult de aşteptat.           Tinerii ajunseră într-un loc unde strada era mai prost luminata, umbrele devenind din ce în ce mai lungi şi mai persistente. Băiatul strânse fata mai aproape sperând la un sărut. Dar timpul lor se terminase. Umbra trecu prin aer şi ii dărâmă la pământ. Înainte sa se poată dezmetici creatura musca din capul băiatului, sânge şi creieri explodară în toate direcţiile. Trupul se mai scutura în câteva spasme scurte dar era deja mort. Fiara continua sa muşte din cap în timp ce fata tremurând cu mina la gura de-abia găsi puterea de a se tiri cit mai departe de masacru. Bestia îşi ridica capul masiv când o simţi ca se îndepărtează prea mult şi emise un sunet înfundat din git arătându-şi colţii.           — Tsk, tsk, ce mizerie.           Una dintre umbre prinse substanţă şi deveni un bărbat bine îmbrăcat într-un costum de culoare cenuşie la ultima moda. Mângâie bestia pe cap, care scoase un sunet asemănător cu cel a unei pisici când toarce, apoi se apropie de fata. Aceasta ar fi vrut sa fuga dar propriul corp nu o mai asculta de parca devenise de piatra.           Bărbatul în mingie fata, mina coborându-I pina ajunse deasupra inimii.           — Suflet tânăr, energie pura, va fi un adevărat festin. Bruto ai grija de prietena noastră.           Bestia îşi arata colţii şi începu sa mârâie. Se pregăti de salt. Toţi muşchii din corp i se încordară şi sari. Ochii fetei se măriră de groaza în timp ce strigatul ei de groaza pieri în întuneric. Dar bestia nu ajunse niciodată la ea, în mijlocul saltului fu interceptata de alta umbra care o proiecta într-un zid.           — Ajunge.           Noua umbra se dovedi a fi un om îmbrăcat simplu în haine largi cu o pelerina pe spate. Jumătate din fata ii era ascunsa sub gluga iar cealaltă sub o masca de obraz. Mâinile ii erau protejate de o pereche de mânuşi de piele fara degete.           — Nu te saturi Malaras de atâta moarte?           Bărbatul în costum privi spre creatura lui care începea sa se mişte din nou revenindu-şi de pe urma ciocnirii cu cărămizile din care era făcut zidul, apoi îşi transfera întreaga atenţie spre noul-venit.           — De ce te bagi unde nu te priveşte Călătorule. Nu este lumea ta. Ce-ţi pasa ce se întâmplă cu creaturile astea primitive? Pleacă şi găseşte-ţi alt colt liniştit unde să-ţi spui poveştile.           — Nu te pot lăsa sa continui. şi în plus este o dimensiune artificiala, nu ştii cine a creat-o.           — Nu contează. E destula substanţa pentru ce am eu nevoie, oricun oamenii sunt condamnaţi. Ii interesează doar banii şi sexul, îşi pierd interesul fata de restul lucrurilor. Aproape în fiecare zi iau numele Lui în derâdere. In curând lucrul cel mai important pe care il au, imaginaţia, va fi pierduta, vor deveni nişte automate. Ura şi invidia care ii macina va face restul. Deja sunt pierduţi.           — Poate, demonule. Poate ai dreptate, poate sunt pierduţi. Dar speranţa inca exista printre ei sunt cei care vad în lumea sufletului, cei care nu şi-au pierdut legătura cu El, cei care pot sa se bucure de adierea vintului, de zborul vulturilor prin văzduh şi de bucuriile celor din jur. Cit timp ei vor exista tu însuţi eşti în pericol de a fi aruncat înapoi de unde ai venit. Ţi-e frica demonule.           Demonul începu sa rida, un ris care il făcea sa tremure în întregime iar acel ris il schimba. Mâinile începură sa crească, gheare ţâşniră acolo unde înainte erau degete, costumul exploda din interior, muşchi acoperiţi de piele verde îşi făcură loc printre rămăşiţe. Încetul cu încetul tot corpul I se schimba pina ajunse la forma lui originala. Adică o creatura de trei metri înălţime cu nişte picioare ca trunchiul de copac şi braţe care puteau tăia otelul iar pe spate aripi de liliac care puteau sa il poarte oriunde în lume în câteva minute.           Sirene de politie se făcură auzite în apropiere, multe, foarte multe.           — Mi-am luat libertatea de a chema politia sa vadă ce e cu tine – rânji Călătorul           — Prostule. Am eu grija de tine, iar ei – arata cu mina spre umbre – vor avea grija de prietenii tai.           Un gabarezu (un demon de trei metri înălţime cu aripi imense de liliac şi cu mai multe coarne pe cap) şi un corungan (o creatura de doi metri înălţime cu un cap ce semăna cu cel a unui taur şi pe umeri avea doua membre lungi de treizeci de centimetri care se terminau cu nişte guri fara dinţi) păşiră înainte din umbre şi se îndreptară spre maşinile de politie care se opriseră la marginea aleei. Poliţiştii rămaseră cruciţi când văzură creaturile parca ieşite din cele mai negre coşmaruri a lor dar erau numeroşi şi se îmbărbătară unii pe alţii sa înainteze.           Primele focuri au fost trase în aer dar monştrii nu se opriră. Corunganul îşi ridica gurile de pe umeri şi trimise un torent de foc peste o maşină de politie. In doar câteva secunde aceasta se transforma într-un morman de fiare fumegânde. Ce mai rămaseră din poliţişti deschiseră focul din plin, cei doi demoni fiind umpluţi cu gloanţe. Ceea ce nu ştiau poliţiştii era ca pielea lor era mult mai rezistenta decât orice armura şi ii apara nelăsând nici un glonţ să-i rănească grav. Gabarezul îşi folosi şi el puterile psihice, poliţiştii apucaţi de o groaza subita o luară la fuga în toate direcţiile, doar câţiva mai viteji sau mai nebuni rămaseră sa lupte. Sau cei mai prosti după cum demonstra corunganul revărsându-şi asupra lor şuvoaiele de foc în timp ce gabarezu ii sfârteca cu ghearele sale extrem de ascuţite.           — Ii vezi, fug ca nişte animale speriate – rise demonul – şi tu vrei sa ii salvezi. M-am saturat de tine. Omorâţi-l; le comanda celor doi servitori a sai.           — Credeam ca vrei sa ai grija personal de mine.           — Sunt satul de tine. Omorâţi-l odată, eu am grija de fata.           Cei doi se apropiară de Călător pregătindu-se de atac. Acesta nu se mişca de pe loc, îşi duse braţele lângă corp în forma în X apoi cu o mişcare brusca le depărtă în fata deschizând pumnii şi rosti o porunca. Aerul din alee se trase în jurul demonilor, se auzi un sunet ca o pocnitura şi cei doi demoni dispărură fara urma.           — Drăguţ truc, ma bucur ca l-am învăţat – mormăi Călătorul.           Demonul ajunsese lângă fata când îşi dădu seama de dispariţia celor doi subalterni. Enervat se întoarse către Călător.           — Începi sa ma plictiseşti. Ma voi ocupa de tine chiar acum.           Călătorul nu-l baga în seama. Degetele sale trasară rapid un simbol în aer. Zeci de funii de lumina albastra apărură în jurul demonului legându-l fedeleş. Dar funiile nu erau destul de puternice pentru a-l retine mult timp. Cu un urlet de furie acesta se încordă şi funiile explodară diparind.           — Tâmpitule, crezi ca vei reuşi sa ma opreşti? Eu sunt Malaras. Unul dintre cei Înalţi, te voi face fărâme!           Cu o viteza nebuna demonul sari la atac ridicând ghearele pentru o prima lovitura. Nimic de pe aceasta lume nu putea rezista acelor gheare care ar fi trecut prin cel mai rezistent otel ca prin brânză.           Călătorul se dădu în spate şi rosti o Porunca trasând un nou simbol în aer. O lumina strălucitoare il înconjura pe demon paralizându-l. Ştia ca vraja nu va rezista puterii demonului pentru mai mult decât câteva secunde, dar cele câteva secunde ii ajunseră, o lama scurta ii apăru în mina şi-o împlânta în pieptul demonului.           Pe o raza de un cartier în jur se auzi urletul de durere a demonului. Oamenii se ascundeau sub paturi, dulapuri, în subsoluri, oriunde credeau ca pot scăpa de urletul care pusese frica pura în adâncul sufletelor lor. In aleee demonul se zbătea, urla, lovea în jur cuprins de durere. Nici nu putea sa scoată pumnalul din piept. De fiecare data când încerca o lumina alba il ardea pe tot corpul. Călătorul trecu pe lângă demon şi se apropie de fata. Bruto încerca sa intervină dar un alt set de funii apăru şi il lega bine. Se zvârcoli el încercând sa le rupă dar Călătorul se saturase şi arunca în creatura un bolt de foc care il transforma în cenuşă pe loc.           — Idiotul, remarca el în timp ce îşi trecea mina peste fata fetei. Aceasta intra automat într-un somn adânc – Dormi, când te vei trezi nu îţi vei mai aduce aminte de nimic.           Propriile sale puteri începeau sa slăbească. Trimiterea demonilor înapoi de unde veniseră şi paralizarea lui Malaras ii luaseră mai multa energie decât crezuse. Intre timp demonul reuşi să-şi scoată lama din piept şi o aruncase pe jos. Acum se sprijinea de un perete încercând să-şi revină.           — Buna lama, nu-I asa? Călătorul ridica mina şi lama ii reveni cuminte, ca la ordin în palma – E sanctificata de către preoţii din ceruri, făcută special pentru lupta împotriva rasei tale.           Demonul scoase un sunet înfundat din git şi se ridica în picioare.           — Te voi rupe în bucăţi, ne-am jucat destul.           În mâini ii apăru o sfera de foc negru pe care o arunca în Călător.           O aura albastra-alb il înconjura pe Călător şi mingea de foc se împrăştie într-o ploaie de scântei când o atinse. In rest nici un efect poate doar o diminuare a aurei. Călătorul nu mai aştepta. Daca lupta mai continua mult demonul avea sa câştige, avea mult mai multa putere la dispoziţie. aşa ca porni la atac. O noua sfera il lovi pe la mijlocul distantei dintre ei dar armura de forţă il proteja în continuare. Demonul încerca atunci o lovitura de sus în jos cu ghiarele dar pe braţul Călătorului se materializa un scut şi-l ajuta sa deflecteze lovitura în timp ce împlânta cuţitul în pieptul demonului, o data, de doua ori.           La fiecare lovitura se adauga şi puterea sa proprie. Energie albastra care il şocă pe demon şi-l făcea să-şi piardă forţele. Lama intra în bărbia demonului aruncându-I capul pe spate apoi cu o mişcare rapida ii taie un brat care inca încerca să-l rănească. Dar şi puterea Călătorului se dipersa cu fiecare împunsătura. Adunându-şi forţele împlânta adânc lama exact în centrul demonului după care rosti cuvintele care aveau sa trimită demonul inpoi în planul realităţii din care venise fara putinţă de a se mai întoarce. Asta daca era destul de extenuat incit sa nu se poată împotrivi. Demonul ştia asta şi se zvârcolea sa scape, fiecare cuvânt insa il lovea psihic cu puterea unei avalanşe forţându-l sa stea pe loc. O lumina albastra il înconjura pe demon de parca sute de tentacole traznet se ridicau din sol să-l traga în jos, unde sub el apăruse un vârtej întunecat.           — Ma voi răzbuna Călătorule – mai apuca sa spună înainte ca sa fie înghiţit de vârtej.           Aleea redeveni întunecată. Călătorul stătea şi privea în jur. Nimic nu mai rămăsese în urma demonilor, doar cenuşa ce fusese cu câteva minute înainte Bruto şi care era împrăştiată de vint. Cadavrul băiatului inca zăcea pe caldarâm, pentru o secunda se gândi ce va crede politia dar gândul trecu repede, îşi îndreptă atenţia spre fata. Aceasta dormea liniştită şi când avea sa se trezească nu avea să-şi aducă aminte de nimic.           „S-a terminat” mai gândi el. In depărtare se auzeau din nou sirenele poliţiştilor care îşi făceau curaj sa vina înapoi. „In timp va deveni doar o legenda”. Se apleca şi puse în mâinile fetei un inel. „Poate o va ajuta sa vadă mai bine. Poate va aduce şi alţii în lumina.” Timpul bătăliei se apropia pentru ei, astfel le dădea o şansă pentru cei câţiva care vor şti să-şi găsească salvarea.           „M-ai întrebat de ce ii ajut demone, o fac deoarece ii ei zace posibilitatea unor lucruri nemaivăzute şi nemaiauzite în aceasta lume, dar din păcate mai întâi vor trebui să-şi deschidă inima.” filosofa Călătorul în timp ce completa o noua vraja. Un portal apăru lângă el deschizând calea spre Nexus. Pasi în portal cu sufletul împăcat. Îşi făcuse datoria.

— Coridorul sigur. Echipa doi să înainteze!           Cinci siluete îmbrăcate în armuri de luptă, cu puşti de asalt şi lansator de grenade sub ţeavă se mişcară rapid de-a lungul coridorului tăiat în stâncă şi reânforţat cu bare de carbon. Au pătruns într-o sală largă, plină de echipamente sofisticate de cercetare, dar cu nici un apărător uman.           Cum au pus piciorul în încăpere se auzi un piuit şi arme automate se activară din toţi pereţii umplând sala cu gaze otrăvitoare în timp ce altele o umpleau cu proiectile ucigaşe. Dar soldaţii din Forţa de Combatere Planetară erau cu toţii veterani hârşiţi în zeci de bătălii. În câteva minute armele au fost localizate şi scoase din funcţiune cu eficienţă. Doar erau cei mai buni!           Erau FCP.           Adrin Stenval, în centrul de control al fortăreţei aeriene, stătea încordat în faţa panourilor cu monitoare, aparate de localizare şi control prelucrând datele transmise de soldaţii aflaţi în misiune. Enorma fortăreaţă militară plana în apropierea muntelui care, după părerea eşaloanelor de comandă, era refugiul Inamicului Planetar Numărul Unu.           Totul începuse la sfârşitul anului 2009. Timp de doi ani nimic important nu se mai întâmplase în lume. Războiul împotriva terorismului se sfârşise la mijlocul anului 2007 când şeful teroriştilor a fost ucis în timpul unei acţiuni în munţii Pakistanului. Chiar dacă moartea sa îl transformase într-un martir două atentate nereuşite în numele său, scăzuseră apetitul teroriştilor. Tot atunci americanii intraseră şi distruseseră ultimele bastioane care adăposteau terorişti, sau le cumpăraseră alianţele. Cei care continuau să se opună SUA nu mai aveau putere reală în termeni militari şi economici şi astfel 2007 şi 2008 au fost doi ani de pace. Mai existau bineânţeles conflicte sau dezastre locale dar acestea erau uşor de controlat.           Dar în acel sfârşit de 2009 toate s-au schimbat.           Primul semnal a fost folosirea de către lorzii drogurilor a unor noi tehnologii de tip stealth care le permitea să-şi treacă avioanele nevăzuţi chiar sub nasul radarele oficiale. Şi aduceau cu ei noi tipuri de droguri. Degradarea societăţii umane a atins un nou apogeu. În acelaşi timp mai multe ţări mici au început să folosească motoare mult mai performante şi tehnologii de ascundere electronice nemaiântâlnite.           Riposta americanilor a fost rapidă, ei încercând să intre cu trupe speciale în ţările în cauză. Dar se treziră în faţa unei opoziţii puternice din partea ţărilor care nu agreau dominaţia americană, în special China şi Rusia.           Un val de uimire a trecut prin lume deoarece politica Rusiei părea să fie una de apropiere faţă de Statele Unite ale Americii.           Apoi ruşii au împins spre piaţa mondială o grămadă de energie ieftină şi materiale mai bune şi mai rezistente decât cele prezente până atunci. Nu după mult timp la fel a făcut şi China. Piaţa economică s-a schimbat brusc, cunoscând suişuri şi coborâşuri senzaţionale într-un timp foarte scurt, China şi Rusia sărind pe primele locuri ca puteri economice ale lumii.           Următorii trei ani au văzut reinstaurarea războiului rece mai ales după ce spionii americani au fost prinşi încercând să fure tehnologiile secrete ale celorlalţi. Nereuşind şi-au scos propriile produse din seifuri. Tehnologii închise acolo cu ani în urmă considerate nefiind necesare la vremea respectivă.           Organizaţiile teroriste au reapărut folosind şi ele tehnologii avansate, ba chiar foarte avansate: bombe cu radiaţie, explozibili complet indetectabili, rachete de atac de umăr sol-aer cu autonomie de 300 km. Arme cu care s-au impus ca o forţă de luat în seamă în noua lume care se forma. Startul noului război rece fusese dat.           Următorii cincisprezece ani au fost ani de teroare pentru civilizaţia umană. Supraputerile încercau să împartă din nou lumea. Dar de data asta era mult mai greu, deoarece aproape orice stat avea accces la tehnologii care ar fi putut declanşa un holocaust nuclear.           Tehnologia a cunoscut progrese rapide împingând rasa umană, cu, sau fără acordul ei, într-o nouă eră. În cei cincisprezece ani au fost instalate baze pe Lună, în adâncul oceanelor, chiar şi îndepărtatul Marte a fost colonizat de o mică expediţie.           Staţiile spaţiale mici cu puţini oameni la bord care gravitau în jurul Pământului au fost înlocuite cu habitaturi – adevărate oraşe spaţiale. Rusia şi Uniunea Europeană – chiar dacă trunchiată – au devenit o alianţă economică. Evoluţia tehnologică continua într-un ritm uimitor, mai ales din cauză că majoritatea superputerilor pompaseră din nou sute de miliarde de euro/dolari în cercetările secrete.           Numai era vorba de un conflict ce cuprindea doar teritoriul terestru ci de o luptă pentru dominaţia Sistemului Solar.           După cincisprezece ani a apărut o serie de informaţii şi analize extrem de interesante de la cercetători străini şi date de la unele organizaţii teroriste. Toate indicau un fel de sursă comună a inovaţiilor tehnologice vândute ruşilor, chinezilor şi teroriştilor încă din primul deceniu a mileniului trei. Banii şi datele, au fost urmăriţi pe cât se mai putea. Cercetările au scos la iveală posibilitatea ca o singură organizaţie să fie în spatele tuturor mişcărilor.           Le-a trebuit agenţiilor secrete aproape trei ani ca să descopere cine era în spatele tehnologiei. Tot în acest timp a fost constituită – la început cu oarecare reclutanţă din partea participanţilor – şi Forţa de Combatere Planetară. Aceasta a primit însărcinarea să descopere acest nou inamic necunoscut, care activa pe toate planurile: politic, economic, tehnologic şi financiar. Şi care folosea toate mijloacele posibile pentru destabilizare: droguri, violenţă, terorism, acţionând pe întreaga suprafaţă a globului pământesc.

Lumea era moartă de secole.           Cu mult timp înainte viaţa îşi revărsase miracolul peste aceste locuri. Vegetaţie bogată, plante cu frunze gigantice, arbori înalţi, liane mişcându-se în bătaia vântului asemenea unor şerpi jucăuşi în bătaia soarelui. Animale, păsări şi insecte trăiseră în pace şi armonie.           Mai târziu oamenii îşi făcuseră apariţia. Înarmaţi cu cea mai redutabilă unealtă dintre toate. Creierul. Transformaseră locul, aducând zgârie nori de beton, plastic şi sticlă în locul naturii. Dar viaţa continuase să existe, şi să se dezvolte, croiindu-şi drum prin orice nişă disponibilă, oricât de mică ar fi fost ea. Însă nici măcar viaţa nu putuse rezista sutelor de ani de distrugere şi poluare aduse de oameni. Ţinutul sterp care se întindea cât vedeai cu ochii stătea drept mărturie.           O singură licărire de viaţă strălucea pe întinsul nesfârşit al pustiului.           Fiinţa aştepta liniştită.           Nu că i-ar fi făcut o plăcere deosebită să aştepte într-un asemenea deşert. Prefera un pic mai multă viaţă în jurul său. Paradoxal având în vedere interesul special pe care îl avea pentru lucruri antice, şi pentru pustiul care se întindea cât vedeai cu ochii.           Se aplecă, şi, aproape cu religiozitate luă un pumn de pământ şi praf de pe jos. Câmpul de forţă ambiental acoperise terenul pe câţiva metri pătraţi în jur deci nu era nici un fel de pericol. Privi pământul strămoşilor săi, pământul care dăduse viaţă rasei sale şi oftă lăsându-l să se scurgă din palmă.           Atinse uşor comenzile pictografice ce pluteau la milimetri deasupra manşetei de pe braţul stâng. Câmpul percepu imediat comanda şi alte echipamente din nava aflată deasupra sa intrară în joc. Valurile timpului intrară sub controlul său. Vedea trecutul la fel de uşor şi de real precum prezentul.           Stătea în mijlocul unei mulţimi tăcute care se îndrepta târâş pieptiş către nava de doi kilometri lungime ce se zărea la orizont, puţin obscurată de instalaţiile titanice ale cosmoportului. Primele valuri de colonişti care părăseau Pământul în urma dezastrelor naturale de la sfârşitul secolului XXI. Printre ei se aflau şi persoane de care conducătorii lumii doreau să scape, indivizi independenţi care vorbeau prea mult despre libertate şi drepturile omului, sau puneau întrebări incomode.           Formă o altă pictogramă, liniile de timp se zvârcoliră şi imaginea se schimbă.           Începuse Războiul Ascuns, sute de viruşi şi boli răspândindu-se în întreaga lume. Boli teribile care au suferit mutaţii odată eliberate devenind şi mai distructive. Însuşi vegetaţia a fost atacată de viruşi, pădurile uscându-se în timp de zile, recoltele transformându-se în praf pe câmpuri. Lor li se alăturaseră viruşii electronici implantaţi în terminalele băncilor, burselor dar şi în cele a spitalelor şi sistemelor de armament. Reţeaua planetară de informaţii a fost făcută praf.           Exodus începu, rasa umană părăsind planeta pentru habitatele din spaţiu unde măsurile de siguranţă erau mai bune, dovedindu-se cu mult mai greu de penetrat de către agenţii biologici. Singurele centre umane de pe Pământ rămâneau puţinele enclave fortificate ale militarilor şi câteva bio-domuri ale celor destul de nebuni încât să trăiască în atmosfera devenită ucigătoare.           Trasă o nouă pictogramă. Punctul de vedere ridicându-se la sute de metri deasupra solului, dezvelind grădini sălbatice de o frumuseţe incredibilă, mii de flori de toate tipurile, copaci de 50 de metri înălţime, de crengile lor agăţându-se liane şi plante căţărătoare care se uneau, încolăceau formând pânze de păianjen înverzite în aer. Izvoare aleargă de-a lungul stâncilor iar apa lor limpede şi cristalină avea un gust mai bun decât cea mai de calitate kaga.           Este timpul refacerii. Pământul, lumea de baştină a omenirii este readusă la viaţă printr-un efort suprem al întregii rase. Pământul devine din nou o grădină a vieţii.           O altă pictogramă şi anii trec cu viteză prin faţa observatorului.           Începe Războiul Etern, lupta umanităţii împotriva kaselii. Devastarea şi distrugerea cunoscând noi nivele. Planete întregi lăsate sterpe, fără viaţă. Miliarde atinse de agenţi biologici, transformaţi de terorismul psihologic. Pământul a fost printre primele ţinte, totul ras de pe suprafaţă ca urmare a bombardamentului atomic. După terminarea războiului rasa umană nu se mai găsea în postura de a începe reconstrucţia Pământului aşa că l-au lăsat în pace, apărat doar de sateliţi. O lume moartă.           Şi de atunci aşa rămăsese.           Figura singuratică ridică capul, o străfulgerare în dreapta îl aduse din visare şi cu o pictogramă dizolvă câmpul temporal. O sferă personală de transport ieşise din deformarea QUAST (quanto spaţio-temporală). La doar câteva secunde după, o a doua sferă personală i se alătură. Ambele sfere coborâră la zece metri deasupra solului.           Observatorul le văzu însemnele şi se lumină la faţă. Îi aştepta. Trasă o pictogramă reprezentând nerăbdarea în mediul informaţional.           Drept răspuns proiectorul holografic al uneia dintre sfere se lumină şi imaginea tridimensională a unui bărbat se materializă lângă observator.           — Salutări prietene! Se formă în infomed A doua sferă plană uşor deasupra solului până ce aproape îl atinse. Un iris se deschise lăsând să iasă o figură umanoidă în plină atmosferă otrăvitoare. Păru să fie nesigură la primii paşi dar se redresă şi aura care o înconjura deveni şi mai strălucitoare.           Observatorul trasă simboluri şi câmpurile de forţă lărgiră bula ambientală.           — Nu este necesar să mă ajuţi; mormăi figura strălucitoare Observatorul nu-l băgă în seamă mutându-şi atenţia pe apariţia holografică           — Cum a decurs Adunarea?           — Mult zgomot, ca de obicei. Dar a fost un adevărat război Hyllos. Ne-ar fi folosit prezenţa ta acolo.