Isabel Allende

  PARTEA ÎNTÂI O altă primăvară  Numai dragostea cu înţelepciunea ei face atât de inocenţi. Violeta Parra     Prima zi cu soare evaporă umezeala lunilor de iarnă şi încălzi oasele fragile ale bătrânilor, care ieşiră să se plimbe pe cărările încâlcite ale grădinii. A rămas în pat doar melancolicul, căci era inutil să-l scoţi la aer curat de vreme ce ochii lui nu vedeau decât coşmarurile proprii şi urechile îi erau ferecate în faţa zarvei iscate de păsărele. Josefina Bianchi, actriţa, în rochia lungă de mătase în care în urmă cu o jumătate de secol îl declama pe Cehov şi cu o umbreluţă menită să-i apere tenul de porţelan crăpat, înainta încet printre tufele ce în curând aveau să fie potopite de flori şi bondari. — Bieţii băieţi, surâse octogenara, percepând tremurul uşor al florilor de nu-mă-uita şi ghicind acolo prezenţa adoratorilor ei, cei care o iubeau în secret şi se ascundeau în vegetaţie ca să-i pândească paşii. Colonelul se deplasă cu câţiva centimetri, sprijinit de cadrul de aluminiu care-i suporta picioarele moi ca vata. Pentru a sărbători începutul de primăvară şi a saluta drapelul naţional, ca în fiecare dimineaţă, îşi prinsese la piept medaliile din carton şi tinichea pe care i le făcuse Irene. Când hârâiala plămânilor i-o permitea, răcnea ordine soldaţilor şi le poruncea bătrâneilor tremurători să elibereze Câmpul lui Marte ca să nu fie zdrobiţi de infanteriştii care defilau mândri cu cizmele lor de lac. Drapelul fâlfâia în aer lângă cablul telefonic precum un vultur invizibil şi soldaţii luară poziţia de drepţi, încremeniţi, cu privirea înainte, tobele răsunară şi voci virile intonară imnul sacru pe care doar el îl auzea. A fost întrerupt de o infirmieră în uniformă de luptă, tăcută  şi discretă aşa cum sunt îndeobşte aceste femei, înarmată cu un şervet cu care i-a şters balele care i se scurgeau pe la colţurile gurii şi îi udau cămaşa. A vrut să-i ofere o decoraţie sau s-o înalţe în grad, însă ea s-a întors şi l-a lăsat baltă, cu intenţiile lui cu tot, după ce l-a avertizat că, dacă îşi mai murdăreşte izmenele, o să-i dea trei la fund, că se plictisise să le tot spele rahatul. La cine s-o referi zăpăcita asta, se întrebă colonelul, convins că era vorba de văduva cea mai bogată din regat. Doar ea folosea scutece în toată tabăra din cauza unei răni de glonţ care-i făcuse praf sistemul digestiv şi-o pironise definitiv într-un scaun cu rotile, dar nici măcar pentru asta nu era respectată. La cea mai mică neatenţie îi şterpeleau agrafele şi panglicile, lumea asta e plină de hoţi şi ticăloşi. — Hoţii! Mi-au furat papucii! ţipă văduva. — Mai taci, bunico, că te aud vecinii, răspunse infirmiera în timp ce-o împingea la soare. Invalida a continuat să-şi ţipe acuzaţiile până a rămas fără aer şi-a fost nevoită să tacă dacă nu voia să moară, dar tot i-au mai rămas forţe ca să întindă un deget artritic către satirul care-şi deschidea prohabul pe furiş ca să le arate doamnelor un penis lamentabil. Nu-l lua nimeni în seamă, cu excepţia unei cucoane mărunţele îmbrăcate în doliu, care observa smochina aceea uscată cu oarece tandreţe. Era amorezată de stăpânul ei şi seara lăsa uşa întredeschisă, doar-doar l-o face să se hotărască. — Putoare, mormăi văduva cea bogată, după care zâmbi, căci dintr-odată îşi amintise de vremurile de demult, pe când mai avea un bărbat care plătea cu monede de aur privilegiul de a fi primit între coapsele ei zdravene, lucru care se petrecea destul de des. Ajunsese să aibă un sac plin, atât de greu că un marinar n-ar fi reuşit să-l ridice în spate. — Unde-mi sunt monedele de aur ? — Ce spui acolo, bunico ? întrebă distrată infirmiera din spatele scaunului cu rotile. — Tu mi le-ai furat! O să chem poliţia! — Stai potolită, băbuţo, zise femeia fără să se tulbure.  Pe hemiplegie îl aşezaseră pe o bancă, cu un şal pe picioare, senin şi demn în ciuda obrazului diform, cu mâna inutilă în buzunar şi o pipă goală în cealaltă, cu eleganţa lui britanică dată de haina cu coatele întărite cu petice de piele. Aştepta poşta, de aceea cerea să stea în faţa porţii, ca să vadă când vine Irene şi să afle dintr-o privire dacă îi aducea o scrisoare. Lângă el stătea la soare un bătrân trist cu care nu vorbea, căci erau supăraţi, deşi uitaseră amândoi motivul certei. Din greşeală, uneori îşi adresau câte un cuvânt, dar fără a primi răspuns, mai mult din surzenie decât din ostilitate. La balconul de la etaj, unde buganvilea nu făcuse încă nici frunze şi nici flori, apăru Beatriz Alcântara de Beltrân. Purta nişte pantaloni din piele de căprioară verzui ca mazărea şi o bluză franţuzească de aceeaşi culoare, care se armonizau cu fardul de pe pleoape şi cu inelul de malachit, proaspătă şi liniştită datorită exerciţiilor orientale de relaxare după tensiunea şi visele de peste noapte, ţinând în mână un pahar de suc de fructe pentru digestie şi limpezirea tenului. Respiră adânc, remarcând aerul căldicel şi socotind zilele până la plecarea în concediu. Iarna fusese foarte aspră şi bronzul i se dusese. Aruncă o privire severă spre grădina înfrumuseţată de începutul primăverii, fără să vadă însă lumina pe pietrele zidului şi neluând în seamă mireasma de pământ umed. Iedera perenă supravieţuise ultimului îngheţ, ţiglele mai străluceau de roua nopţii, pavilionul pentru oaspeţi, cu stâlpi şi casetoane din lemn, părea decolorat şi trist. Casa trebuia zugrăvită, hotărî. Ii număra din ochi pe bătrâni şi cerceta cele mai mici detalii, ca să fie sigură că ordinele îi fuseseră respectate întocmai. Nu lipsea nimeni, cu excepţia nefericitului depresiv care rămânea în pat, mai mult mort de tristeţe decât viu. Cercetă de asemenea îngrijitoarele, observând şorţurile curate şi călcate, părul bine strâns şi papucii de cauciuc. Zâmbi mulţumită: totul funcţiona bine, sezonul ploilor cu tot alaiul său de epidemii trecuse fără să-i răpească nici un client. Cu un pic de noroc, avea venitul asigurat pe câteva  luni, căci chiar şi bolnavul acela ţintuit la pat putea trece cu bine vara. Din observatorul ei, Beatriz o zări pe fiică-sa Irene care tocmai intra în grădina azilului „Vrerea Domnului". Constată cu neplăcere că nu folosise poarta de acces lăturalnică, prin care se intra într-un patio privat, de unde ajungeai la scara ce ducea la etaj, unde locuiau. Construise special această intrare separată pentru a nu trece prin azilul de bătrâni atunci când pleca sau se întorcea acasă, pentru că decrepitudinea o deprima şi prefera s-o controleze de la distanţă. Fiică-sa, în schimb, nu scăpa nici o ocazie să-i viziteze pe bătrânii, de parcă s-ar fi simţit bine în compania lor. Părea că descoperise un limbaj special, în stare să învingă surzenia şi lipsa de memorie. Acum se plimba printre ei, împărţind dulciuri moi, din respect pentru protezele lor dentare. O văzu apropiindu-se de hemiplegie, arătându-i o scrisoare, ajutându-l s-o deschidă, căci singur n-o putea face, cu unica mână validă, şi aşezându-se alături de el, apoi şoptindu-i ceva la ureche. Pe urmă fata făcu câţiva paşi alături de celălalt domn în vârstă; deşi mama nu le putea auzi cuvintele din balcon, presupuse că vorbeau de fiul, nora şi nepoţelul său, singurul subiect care-l interesa. Pentru fiecare, Irene avea un surâs, o mângâiere şi câteva minute din timpul ei, în vreme ce sus, în balcon, Beatriz se gândea că niciodată n-avea s-o înţeleagă pe tânăra asta bizară cu care avea atât de puţine în comun. Deodată, moşul pervers se apropie de Irene şi-i puse ambele mâini pe sâni, pipăindu-i mai curând curios decât lasciv. Fata încremeni preţ de câteva clipe interminabile pentru maică-sa, până când o îngrijitoare văzu scena şi sosi în fuga mare să-l oprească. Dar Irene o împiedică cu un gest: — Lasă-l în pace. Nu face rău nimănui, zâmbi ea. Beatriz îşi abandonă postul de observaţie muşcându-şi buzele. Se duse în bucătărie, unde slujnica Rosa toca legumele pentru masa de prânz, pe jumătate absorbită de piesa de la radio. Era brunetă, cu un chip rotund, pieptoasă şi burtoasă, cu nişte coapse enorme. Era atât de grasă, că nu-şi  putea încrucişa picioarele şi nu era în stare să se scarpine pe spate. Cum te ştergi la fund, Rosa ? o întreba Irene când era mititică, minunându-se de matahala plină de bunătate care punea în fiecare an un kilogram în plus pe ea. Ce idei poţi să ai, fetiţă! Ştii doar cum se zice: grasă şi frumoasă, îi răspundea imperturbabil femeia, vorbind ca de obicei în proverbe. — îmi fac griji pentru Irene, spuse patroana, aşezându-se pe un taburet şi sorbind din sucul de fructe. Rosa nu spuse nimic, dar închise aparatul de radio, în semn că o invita să i se confeseze; Beatriz suspină: trebuie să stau de vorbă cu fiică-mea, nu ştiu în ce naiba s-a băgat, habar n-am cine sunt filfizonii ăia cu care umblă. De ce nu s-o duce la Club să joace tenis şi să cunoască tineri de teapa ei ? Zice că are de lucru şi face ce-i tună, jurnalismul mi s-a părut mereu o afacere suspectă, ceva potrivit pentru nişte nimeni în lume; dacă logodnicul ei ar şti ce face Irene n-ar accepta, căci viitoarea soţie a unui ofiţer din armată nu-şi poate permite asemenea lux, de câte ori nu i-am zis ? Şi să nu-mi spună nimeni că nu mai e la modă să-ţi păzeşti reputaţia, se schimbă vremurile, dar nici chiar aşa. Pe de altă parte, Rosa dragă, acum militarii fac parte din societatea cea mai bună, nu mai e ca înainte. M-am săturat de extravaganţele lui Irene, am atâtea pe cap, n-am o viaţă uşoară, doar tu ştii asta mai bine ca oricine. De când Eusebio s-a pierdut în ceaţă lăsându-mă cu conturile bancare blocate şi nişte cheltuieli demne de o ambasadă, trebuie să fac adevărate minuni ca să mă ţin pe linia de plutire; totul e greu, bătrânii ăştia sunt o povară, până la urmă cred că cheltuielile depăşesc beneficiile, e o luptă întreagă să-i faci să plătească, mai ales pe văduva asta afurisită care întârzie mereu cu plata. Afacerea nu s-a dovedit defel strălucită. Şi nici n-am inimă să umblu după fiică-mea s-o bat la cap să-şi dea cu cremă pe faţă şi să se îmbrace ca lumea ca să nu se sperie logodnicul de ea. E la vârsta la care se poate îngriji şi singură, nu crezi ? Uită-te la mine, dacă n-aş fi fost tenace, cum aş arăta oare ? Aş arăta  ca atâtea prietene de-ale mele, cu faţa brăzdată de riduri şi laba-gâştii la ochi, plină de colăcei şi osânză pe peste tot. Dar uite că-mi păstrez talia de la douăzeci de ani şi pielea netedă. Nu, nu se poate spune că duc o viaţă trândavă, dimpotrivă, toate emoţiile astea mă omoară. — Mata umbli cu capul în soare şi cu curul în glod, coniţă. — Ce-ar fi să vorbeşti cu fiică-mea, Rosa ? Cred că pe tine te-ar asculta mai repede decât pe mine. Rosa lăsă cuţitul pe masă şi o privi pe stăpână fără simpatie. Din principiu, nu era niciodată de acord cu ea, mai ales când era vorba de Irene. Nu accepta critici la adresa fetei, dar trebuia să admită că aici mama avea dreptate. I-ar fi plăcut şi ei s-o vadă gătită cu voal de mireasă şi lămâiţă pe cap, ieşind la braţul căpitanului Gustavo Morante pe uşa bisericii, între două rânduri de săbii ridicate, însă cunoaşterea ei despre lume dobândită graţie pieselor de la radio şi telenovelelor îi spunea că viaţa e plină de suferinţă şi că trebuie să suporţi multe până să ajungi la un final fericit. — Mai bine las-o în pace, coniţă. Fiecare pasăre pe limba ei piere. In plus, Irene n-are să trăiască mult, se vede după ochii ei care umblă parcă pe altă lume. — Pentru Dumnezeu, femeie! Ce prostii poţi să spui! Irene dădu buzna în bucătărie într-un vârtej de fuste largi de bumbac şi plete în vânt. Le sărută pe cele două femei pe obraz şi deschise frigiderul, amuşinând înăuntru. Maică-sa era gata să slobozească un discurs improvizat, dar o clipă de luciditate o făcu să înţeleagă că orice vorbă ar fi fost în zadar: tânăra cu urme de degete pe sânul stâng era la fel de departe de ea ca un astronom. — A venit primăvara, Rosa, în curând apare floarea de nu-mă-uita, rosti Irene făcându-i cu ochiul, iar femeia pricepu că se referea la povestea cu nou-născutul venit prin luminator. — Ce mai e nou ? întrebă Beatriz. — Am de făcut un reportaj, mami. Mă duc să fac un interviu cu un fel de sfântă. Cică face minuni. — Ce fel de minuni ?  — Scoate negii, vindecă insomnia şi sughiţul, te scapă de disperare şi aduce ploaia, râse fata. Beatriz suspină fără a da semne că ar aprecia umorul fiică-sii. Rosa se întoarse la morcovii ei şi compătimi din nou cu cei ce sufereau în piesa de la radio, bombănind că sfinţii morţi nu mai fac minuni cât timp există sfinţi vii. Irene plecă să se schimbe şi să-şi ia reportofonul, apoi să-l aştepte pe Francisco Leal, cel care o însoţea mereu şi făcea fotografiile. Digna Ranquileo cerceta câmpul, detectând semnele care vesteau schimbarea de anotimp. — Acuşi intră animalele în călduri şi pleacă Hipólito cu circul, şopti ea între două rugăciuni. Avea mania să vorbească cu Dumnezeu. In ziua aceea, în timp ce pregătea micul dejun, îi dădea zor cu rugăciunile şi confesiunile. Copiii ei îi spuseseră nu o dată că obiceiul acesta evanghelic o transforma în bătaia de joc a tuturor. Nu putea s-o facă în tăcere şi fără să-şi mişte buzele ? Dar ea nu-i lua în seamă. Pe Domnul îl simţea ca pe o prezenţă fizică, mai apropiată şi mai utilă decât bărbatul ei, pe care nu-l vedea decât iarna. încerca să-I ceară puţine, căci constatase că prea multe rugăminţi sfârşesc prin a enerva făpturile cereşti. Se mulţumea să ceară sfat pentru multele sale îndoieli şi iertare pentru păcatele proprii şi ale altora, mulţumind în trecere pentru orice întâmplare bună, oricât de mică: s-a oprit ploaia, lui Jacinto i-a trecut febra, s-au copt roşiile în grădină. Totuşi, de câteva săptămâni încoace îl deranja adesea pe Mântuitor rugându-se pentru Evangelina. — Vindec-o, se ruga dimineaţa în timp ce aţâţa focul în bucătărie şi aşeza cele patru cărămizi pe care stătea frigarea. Vindec-o, Doamne, ca să n-o ducă la balamuc. Niciodată, nici măcar în timpul procesiunii care implora o minune, nu se gândise că crizele fiică-sii erau semne de sfinţenie. Cu atât mai puţin credea că era vorba de nişte diavoli, cum o asigurau cumetrele care tocmai văzuseră în sat un film cu exorcişti în care spuma de la gură şi ochii întorşi  pe dos erau semnele Satanei. Bunul ei simţ, contactul cu natura şi experienţa îndelungată de mamă a mai multor copii îi sugerau că era vorba de o boală fizică şi mintală, fără nimic malefic sau divin. O punea pe seama vaccinurilor din copilărie sau a venirii menstruaţiei. Se opusese mereu Serviciului Sanitar, care mergea din casă în casă şi înşfăca plozii pitiţi printre tufişurile din grădină sau ascunşi sub pat. Deşi aceştia dădeau din picioare, iar ea se jura că făcuseră vaccinul înainte, tot îi prindeau şi îi injectau fără milă. Era convinsă că lichidele acelea se acumulau în sânge şi produceau schimbări în organism. Pe de altă parte, menstruaţia era un eveniment natural în viaţa oricărei femei, dar la unele producea înfierbântarea umorilor şi le vâra în cap idei perverse. Oricare din cele două putea fi cauza răului, însă de ceva era sigură: fata ei avea să tot slăbească, aşa se întâmplă cu bolile mari, şi dacă nu se va face bine destul de repede avea să-şi piardă minţile sau să moară. Alţi copii îi muriseră de mici, răpuşi de epidemii sau în accidente grave. Aşa era în toate familiile. Dacă copilul era mic, nu-l plângeau, căci se ridica direct la cer împreună cu îngerii, unde intervenea pentru cei rămaşi pe pământ. Dar a o pierde pe Evangelina ar fi fost dureros, căci ar fi trebuit să răspundă pentru ea în faţa mamei celei adevărate. Nu dorea să lase impresia că o neglijase, căci lumea ar fi bârfit-o pe la spate.

 l. Rosa cea frumoasă Barrabás a ajuns la noi în familie pe calea mării, a notat fetiţa Clara cu delicata ei caligrafie. Încă de pe atunci avea obiceiul să scrie lucrurile importante şi, mai târziu, când a rămas mută, scria şi lucrurile banale, fără să bănuiască vreodată că, după cincizeci de ani, caietele ei îmi vor servi pentru a salva memoria trecutului şi pentru a supravieţui propriei mele spaime. Ziua în care a ajuns Barrabás era Joia Mare. Închis într-o cuşcă nenorocită, era acoperit de sus până jos de propriile-i excremente şi de urină; avea o privire rătăcită de prizonier amărât şi lipsit de apărare, dar se ghicea de pe atunci din ţinuta imperială a capului şi mărimea scheletului legendarul uriaş ce avea să fie. Ziua aceea era una plicticoasă de toamnă, nu anunţa prin nimic evenimentele pe care fetiţa le-a notat pentru a fi ţinute minte şi care s-au produs în timpul slujbei de la miezul zilei, în parohia San Sebastian, la care a asistat împreună cu toată familia. În semn de doliu, sfinţii erau acoperiţi cu cârpe negre, pe care măicuţele le scuturau de praf o dată pe an, scoţându-le din dulapul sacristiei, iar sub cearşafurile îndoliate toată această curte cerească părea o îngrămădeală de mobilă aşteptând să fie mutată, fără ca lumânările, tămâia sau gemetele orgii să reuşească să anuleze acest efect jalnic. Se înălţau ca nişte ameninţătoare colete întunecate în locul sfinţilor în mărime naturală, ale căror chipuri afişau aceeaşi expresie constipată, cu perucile lor făcute din păr de mort, cu rubinele, perlele şi smaraldele de sticlă vopsită şi veşmintele lor de nobili florentini. Singurul avantajat de doliu era patronul bisericii, Sfântul Sebastian, şi asta pentru că în Săptămâna Mare îi scutea pe credincioşi de spectacolul corpului său răsucit într-o postură indecentă, străpuns de o jumătate de duzină de săgeţi, şiroind de sânge şi de lacrimi, ca un homosexual în suferinţă, şi ale cărui răni, mereu proaspete în mod miraculos, graţie penelului părintelui Restrepo, o făceau pe Clara să se cutremure de greaţă. Era o săptămână lungă de penitenţă şi post, nu se jucau cărţi, nu se făcea muzică menită să îndemne la desfrâu sau la uitare şi, în măsura posibilului, se păstra cât mai multă tristeţe şi castitate, deşi exact în zilele alea împunsătura diavolului ispitea mai abitir slaba carne catolică. Postul consta în plăcinte uşoare cu foi, gustoase mâncăruri cu verdeaţă, tortillas pufoase şi mari roţi de brânză aduse de la ţară, cu care familiile îşi aminteau de patimile Domnului, ferindu-se să pună gura pe vreo bucăţică de carne sau peşte, sub ameninţarea excomunicării, după cum tot repeta părintele Restrepo. Nimeni nu ar fi îndrăznit să nu-l asculte. Preotul era dotat cu un lung deget incriminator pentru a-i ţintui pe păcătoşi în public şi cu o limbă bine antrenată pentru a tulbura sentimentele. — Tu, hoţule, care ai furat banii bisericii! ţipa el din amvon, arătând spre un domn care se prefăcea foarte preocupat de o scamă de pe rever pentru a nu a-l privi în faţă. Tu, neruşinato, care te prostituezi pe chei! şi arăta spre dona Ester Trueba, invalidă din cauza artritei şi făcând parte din ordinul Fecioarei del Carmen, care deschidea ochii mirată, necunoscând sensul acelui cuvânt şi neştiind unde era cheiul. Căiţi-vă, păcătoşilor, hoituri netrebnice, nevrednici de sacrificiul Domnului Nostru! Postiţi! Faceţi penitenţă! Purtat de entuziasmul zelului său vocaţional, preotul trebuia să se stăpânească pentru a nu intra în dezacord deschis cu instrucţiunile superiorilor ecleziastici, care se opuneau supliciului şi flagelării, sub influenţa vântului modernismului. El era adeptul vindecării slăbiciunilor sufleteşti printr-o biciuire sănătoasă a cărnii. Era celebru pentru oratoria sa neînfrânată. Credincioşii devotaţi lui îl urmau din parohie în parohie şi transpirau ascultându-l cum descria chinurile păcătoşilor din iad, cărnurile sfâşiate de aparate de tortură ingenioase, focul veşnic, cârligele care străpungeau membrele virile, reptilele scârboase care intrau în orificiile feminine şi alte numeroase suplicii cu care îşi asezona fiecare predică pentru a semăna frica de Dumnezeu. Chiar şi Satana era descris până în cele mai intime anomalii, cu accentul de Galicia al preotului, a cărui misiune pe lumea asta era să scuture conştiinţa indolenţilor creoli. Severo Del Valle era ateu şi mason, dar avea ambiţii politice şi nu-şi putea permite luxul de a lipsi de la slujba cea mai importantă din fiecare duminică şi din sărbătorile mari, trebuia să fie văzut de toată lumea. Soţia sa Nívea prefera să se înţeleagă cu Dumnezeu fără intermediari, avea o profundă neîncredere în sutane şi o plictiseau descrierile raiului, purgatoriului şi iadului, dar îşi însoţea bărbatul în ambiţiile lui parlamentare, sperând că, dacă el va ocupa un loc în Congres, ea va putea obţine dreptul de vot pentru femei, pentru care lupta de zece ani, fără ca multele sarcini să o fi descurajat. În acea Joie Mare, părintele Restrepo îşi adusese publicul la limitele rezistenţei cu viziunile lui apocaliptice şi Nívea începuse să simtă ameţeli. S-a întrebat dacă nu cumva iar era gravidă. Cu toate spălaturile cu oţet şi bureţii cu gheaţă, născuse cincisprezece copii, din care unsprezece trăiau, şi avea motive să creadă că ajunsese deja la o vârstă, căci fiica cea mică, Clara, avea de-acum zece ani. Părea că fertilitatea ei uimitoare se potolise în sfârşit. A încercat să pună starea de rău pe seama momentului în care părintele Restrepo, în predica lui, o arătase cu degetul pentru a se referi la fariseii care aveau pretenţia să legalizeze bastarzii şi căsătoria civilă, făcând ţăndări familia, patria, proprietatea şi Biserica, dând femeilor acelaşi rol ca al bărbaţilor, într-o sfidare clară a legii lui Dumnezu, care în privinţa asta era foarte exactă. Nívea şi Severo ocupau, împreună cu copiii lor, tot rândul al treilea. Clara stătea lângă maică-sa, care o strângea de mână nerăbdătoare atunci când discursul preotului întârzia prea mult pe păcatele cărnii, pentru că ştia că asta o făcea pe copilă să vizualizeze nişte aberaţii care depăşeau cu mult realitatea, după cum se vădea din întrebările pe care le punea şi la care nimeni nu ştia să-i răspundă. Clara era foarte precoce şi avea imaginaţia debordantă pe care au moştenit-o toate femeile din familie pe cale maternă. Temperatura urcase în biserică şi mirosul pătrunzător al lumânărilor, al tămâiei şi al mulţimii înghesuite o făceau pe Nívea să se simtă şi mai obosită. Îşi dorea ca ceremonia să se termine odată, să se întoarcă în casa ei răcoroasă, să se aşeze în coridorul cu iederă şi să se delecteze cu cana de lapte de migdale pe care Dădaca o prepara în zilele de sărbătoare. Şi-a privit copiii, cei mici dădeau semne de oboseală, ţepeni în hainele de duminică, cei mari începeau să nu mai fie atenţi. Şi-a oprit ochii pe Rosa, cea mai mare dintre fetele rămase în viaţă, şi, ca de fiecare dată, a rămas uimită. Frumuseţea ei stranie avea darul de a o tulbura chiar şi pe maică-sa, părea făcută dintr-un material diferit de cel al rasei umane. Nívea şi-a dat seama că nu ţinea de lumea asta încă dinainte de a o naşte, pentru că a zărit-o în vis, de aceea nu a fost surprinsă de strigătul pe care l-a scos moaşa când a văzut-o. La naştere Rosa era albă, netedă, fără zbârcituri, ca o păpuşă de porţelan, cu părul verde şi ochii galbeni, făptura cea mai frumoasă care se născuse pe pământ din timpurile păcatului originar, cum a spus moaşa închinându-se. De la prima baie, Dădaca i-a spălat părul cu o infuzie de muşeţel, care a avut darul de a potoli culoarea, dându-i o nuanţă de bronz vechi, şi o lăsa goală la soare, ca să i se întărească pielea, transparentă în zonele delicate de la pântece şi axile, unde se ghiceau venele şi textura secretă a muşchilor. Cu toate acestea, trucurile astea de ţigancă nu au fost suficiente şi în curând s-a răspândit vestea că li se născuse un înger. Nívea a sperat ca etapele ingrate ale creşterii să-i aducă fiică-sii niscaiva defecte, dar nu s-a întâmplat nimic, dimpotrivă, la optsprezece ani Rosa nu se îngrăşase şi nu-i ieşiseră coşuri, iar graţia ei marină era şi mai accentuată. Nuanţa pielii, cu suave reflexe albăstrii, şi a părului, lentoarea mişcărilor şi firea ei liniştită evocau o făptură a apei. Avea ceva de peşte şi dac-ar fi avut şi o coadă acoperită cu solzi, ar fi fost sirenă de-a binelea, dar picioarele ei o situau la limita imprecisă între fiinţă omenească şi făptură mitologică. Totuşi, fata avusese o viaţă aproape normală, avea un logodnic cu care urma să se mărite într-o bună zi, şi-atunci răspunderea pentru frumuseţea ei avea să treacă în alte mâini. Rosa şi-a înclinat capul şi o rază de soare s-a filtrat printre vitraliile gotice ale bisericii, învăluindu-i profilul într-un halou de lumină. Câteva persoane s-au întors ca s-o privească şi au şopocăit, cum se întâmpla adesea când o întâlneau, dar Rosa părea că nu-şi dă seama de nimic, era imună la îngâmfare şi în ziua aceea era şi mai absentă ca de obicei, îşi imagina alte animale pe care să le brodeze pe faţa ei de masă, jumătate păsări - jumătate mamifere, acoperite de pene strălucitoare şi prevăzute cu coarne şi copite, atât de grase şi cu aripi atât de scurte, încât sfidau legile biologiei şi ale aerodinamicii. Se gândea arareori la logodnicul ei Esteban Trueba, şi nu pentru că nu l-ar fi iubit, ci din cauza temperamentului ei uituc şi pentru că doi ani de absenţă înseamnă mult. El lucra la minele din nord. Îi scria metodic şi uneori Rosa îi răspundea, trimiţându-i versuri copiate şi flori desenate în tuş pe pergament. Prin intermediul acestei corespondenţe, pe care Nívea o viola în mod regulat, a aflat de spaimele şi necazurile meseriei de miner, ameninţată tot timpul de prăbuşiri, urmărind filoane care dispăreau, cerând credite în baza norocului viitor, încrezător în apariţia unui filon de aur miraculos care să-l facă să se îmbogăţească rapid şi să o ducă pe Rosa de braţ la altar, devenind astfel bărbatul cel mai fericit din univers, cum spunea mereu la sfârşitul scrisorilor. Dar Rosa nu era grăbită să se mărite, aproape că uitase singurul sărut pe care îl schimbaseră la despărţire şi nici măcar nu-şi amintea culoarea ochilor acestui logodnic tenace. Influenţată de lecturile romantice, romanele fiind singura ei lectură, îi plăcea să şi-l imagineze încălţat în cizme cu talpă de piele, cu pielea arsă de vânturile deşertului, scurmând pământul în căutarea unor comori ale piraţilor, dubloni spanioli şi bijuterii incaşe, şi degeaba îi spunea Nívea că bogăţiile minelor erau ascunse în pietre, căci Rosei i se părea imposibil ca Esteban Trueba să adune tone de bolovani în speranţa că, supuse unor nedrepte procese de cremaţie, ar scuipa vreun gram de aur. Între timp, îl aştepta fără a se plictisi, imperturbabilă în gigantica sarcină pe care şi-o impusese: să brodeze cea mai mare faţă de masă din lume. A început cu câini, pisici şi fluturi, dar foarte repede fantezia a pus stăpânire pe munca ei şi aşa a ieşit la iveală un paradis de animale imposibile, pe care acul le zămislea sub privirile neliniştite ale tatălui ei. Severo era de părere că venise vremea ca fiică-sa să se scuture de buimăceala asta şi să coboare cu picioarele pe pământ, să înveţe câteva treburi casnice şi să se pregătească pentru măritiş, dar Nívea nu-i împărtăşea această preocupare. Prefera să nu o chinuie pe fată cu exigenţe atât de terestre, presimţind că Rosa era o făptură celestă, că nu era făcută să dăinuie prea mult în comerţul grosolan al acestei lumi, drept care o lăsa în pace cu firele ei de broderie şi nu obiecta împotriva acelei zoologii coşmareşti. O balenă din corset s-a rupt şi i s-a înfipt în coastă. Nívea a simţit că se sufocă în rochia de catifea albastră, cu gulerul de dantelă prea înalt, mânecile prea strâmte şi talia atât de ajustată pe corp încât, după ce se dezbrăca, burta îi bolborosea jumătate de ceas până ce măruntaiele se reaşezau la locul lor. Discutase subiectul de multe ori cu prietenele ei sufragete şi ajunseseră la concluzia că atât timp cât femeile nu-şi vor scurta fustele şi părul şi nu vor renunţa la corsete, degeaba vor avea dreptul să studieze medicina sau să voteze că tot n-ar fi avut energie s-o facă, dar nici ea nu avea curajul să fie prima care să renunţe la modă. Şi-a dat seama că accentul de Galicia încetase să-i ciocănească creierii. Se găseau într-una din pauzele lungi pe care preotul, bun cunoscător al efectului unei tăceri incomode, le făcea în mod frecvent în predicile sale. Ochii lui arzători foloseau momentul pentru a-i ţintui pe credincioşi unul câte unul. Nívea a lăsat mâna Clarei şi a scos o batistă din mânecă pentru a se şterge de transpiraţia care i se scurgea pe gât. Tăcerea deveni grea, timpul părea că se oprise în biserică, dar nimeni nu îndrăznea să tuşească sau să-şi schimbe poziţia pentru a nu atrage atenţia părintelui Restrepo. Ultimele lui cuvinte încă vibrau printre coloane. În clipa aceea, cum avea să-şi amintească Nívea după mulţi ani, în mijlocul tensiunii şi tăcerii s-a auzit foarte limpede glasul micuţei Clara. — Pst, părinte Restrepo! Dacă povestea cu iadul e vrăjeală curată, mare plictiseală pe noi... Degetul arătător al iezuitului, care era deja în aer pentru a indica noi suplicii, a rămas suspendat ca un paratrăsnet deasupra capului său. Lumea a încetat să respire, iar cei care dormitau s-au trezit brusc. Soţii Del Valle au reacţionat primii, cuprinşi de panică şi văzându-i pe copii că încep să se agite nervoşi. Severo a priceput că trebuia să acţioneze înainte de a se dezlănţui râsul general sau vreun cataclism ceresc. Şi-a luat soţia de braţ şi pe Clara de ceafă şi a plecat cu paşi mari, târându-le după el, urmat de ceilalţi copii, care s-au bulucit spre uşă. Au apucat să iasă înainte ca preotul să poată invoca trăsnetul menit să-i transforme în stane de piatră, dar din prag i-au auzit glasul teribil, de arhanghel revoltat. — Îndrăcită! Înfumurată îndrăcită!