Zecharia Sitchin profesor evreu (1920 - 2010)

ÎN CĂUTAREA PARADISULUI   A existat o vreme, spun scripturile, când nemurirea era la îndemâna tuturor oamenilor. Era Vârsta de Aur a omenirii, când Omul trăia alături de Creatorul său în Grădina Edenului - omul îngrijind-o, Dumnezeu plimbându-se în răcoarea serii. Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului. Şi din Eden ieşea un râu care uda raiul, iar de acolo se împărţea în patru braţe. Numele unuia este Fison. Numele râului al doilea este Gihon... Numele râului al treilea este Tigru... iar râul al patrulea este Eufratul. Adam şi Eva aveau voie să mănânce din orice fruct - cu excepţia celui al pomului cunoaşterii. Dar, o dată ce au fâcut-o, ispitiţi de şarpe, Dumnezeu a început să fie preocupat de nemurirea lor: Şi a zis Domnul Dumnezeu: „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!... ” De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din Grădina Edenului. Aşa a fost omul alungat din locul unde nemurirea se afla la îndemâna sa. Deşi împiedicat să ajungă la ea, niciodată nu a încetat să şi-o amintească, să tânjească după ea şi să încerce s-o atingă. De la alungarea din Paradis, eroii au mers pană la capătul pământului în căutarea nemuririi; câtorva aleşi le-a fost permisă, iar oamenii simpli cred că au şansa s-o atingă. De-a lungul veacurilor, această căutare a fost privilegiul indivizilor, dar pe la începutul mileniului ea devenise o întreprindere a regatelor puternice. Lumea Nouă a fost descoperită - aşa suntem împinşi să credem - când exploratorii au pornit în căutarea unei noi rute maritime către India şi bogăţiile sale. Adevărat, însă nu pe de-a-ntregul; fiindcă ceea ce voiau cel mai mult Isabela şi Ferdinand, regina şi regele Spaniei, era descoperirea izvorului tinereţii veşnice, un izvor magic, ale cărui ape întinereau pe bătrâni şi îi făceau tineri pe vecie, fiindcă pornea chiar din Paradis. Imediat ce Columb şi oamenii săi au pus piciorul pe ceea ce credeau a fi insulele Indiei (Indiile de Vest), au şi început, pe lângă explorarea noului ţinut, căutarea legendarului izvor ale cărui ape „făceau din om bătrân tânăr din nou”. „Indienii” capturaţi erau interogaţi şi chiar torturaţi de către spanioli pentru a dezvălui locul în care se afla izvorul. Unul dintre cei care au dovedit mare zel în această căutare a fost Ponce de Leon, mercenar şi aventurier, care a ajuns guvernator al unei părţi din insula Hispanola numită astăzi Haiti şi al oraşului Puerto Rico. În 1511, el a luat parte la interogatoriile unor indieni. Descriindu-şi insula, ei vorbeau despre perle şi alte bogăţii. De asemenea, lăudau virtuţile apelor sale. Există un izvor, spuneau ei, din care un om ,,cocârjat de povara anilor” băuse. După asta, ,,i s-a întors bărbăţia şi putea să facă tot ce făcea un bărbat tânăr, s-a însurat şi a făcut şi copii”. Ascultând cu interes din ce în ce mai mare, Ponce de Leon - el însuşi un bărbat în vârstă - a fost imediat convins că indienii descriau izvorul tinereţii. Postscriptul lor, că bătrânului i se „întorsese bărbăţia”, s-a însurat şi a făcut copii, a fost cel mai convingător. Căci la curtea spaniolă, ca de altfel în întreaga Europă, se aflau numeroase picturi ale celor mai mari pictori şi, ori de câte ori era vorba de alegorii sexuale, ele cuprindeau un peisaj cu o fântână sau un izvor. Poate cea mai celebră dintre ele este Amorul sacru şi amorul profan a lui Tizian, care a fost pictată cam în perioada aceea. Raportul lui Ponce de Leon către regele Ferdinand este reflectat în însemnările ţinute de istoricul oficial al curţii, Peter Martyr de Angleria. Aşa cum arată el în Decade de orbe novo (Deceniile Lumii Noi), indienii care proveneau din insulele Lucayos ori Bahamas au povestit că „există o insulă... În care se află un izvor etern, ale cărui puteri magice constau în faptul că, dacă cineva bea din el, probabil şi însoţit de o anumită dietă, devine tânăr din nou”. Mulţi cercetători, ca de pildă Leonard Olschki, (Ponce de Leon’s Fountain of Youth: History of a Geographical Myth), au arătat că „izvorul tinereţii este cea mai populară expresie a emoţiilor şi speranţelor care i-au însufleţit pe cuceritorii Lumii Noi.” Indiscutabil, Ferdinand, regele Spaniei, era foarte însufleţit şi nerăbdător să afle noutăţi. Aşa că, atunci când a sosit scrisoarea de la Ponce de Leon, Ferdinand nu a pierdut timpul. I-a acordat acestuia un Patent de Descoperire (datat 23 februarie 1512), autorizând o expediţie de pe insula Hispanola spre nord. I s-a ordonat amiralităţii să-i pună la dispoziţie cele mai bune vase şi marinari, astfel ca Ponce de Leon să descopere neîntârziat insula „Beininy” (Bimini). Regele a pus o condiţie explicită: ,,După ce vei descoperi insula şi vei afla ce se găseşte în ea, să-mi trimiţi imediat un raport”. În martie 1513, Ponce de Leon a pornit spre nord în căutarea insulei Bimini. Pretextul expediţiei a fost căutarea de „aur şi alte metale”; adevăratul scop al expediţiei era descoperirea izvorului tinereţii veşnice. Acest lucru l-au aflat marinarii după ce au descoperit, nu una, ci sute de insule în Bahamas. Debarcând pe insulă după insulă, echipele erau instruite să caute, nu aur, ci un izvor sau o fântână neobişnuită. Apele fiecărui pârâu erau verificate şi băute - fără vreun efect evident. În Duminica Paştelui - Pasca de Flores în varianta spaniolă - a fost descoperită o coastă. Ponce de Leon a numit „insula” Florida. Navigând de-a lungul coastei, Ponce de Leon îşi trimitea oamenii în adâncul pădurilor pentru a bea apa nenumăratelor pârâuri. Nici unul însă nu se dovedea cel căutat. Eşecul misiunii nu a făcut decât să întărească credinţa că izvorul se afla acolo, trebuia doar să fie descoperit. Au fost interogaţi alţi indieni. Unii păreau incredibil de tineri pentru vârsta pe care pretindeau că o aveau. Alţii povesteau legende care confirmau existenţa izvorului. O astfel de legendă (aşa cum este redată în Creation Myths of Primitive America, de J. Curtin) spune că atunci când Olelbis, „Cel care stă deasupra”, a făcut omenirea, a trimis doi emisari pe Pământ pentru a construi o scară care să lege Cerul de Pământ. La jumătatea scării ei vor construi un loc de odihnă, cu un bazin cu apă pură. Acolo trebuia să facă două izvoare. Unul cu apă pentru băut, celălalt cu apă pentru îmbăiat. Când un om îmbătrâneşte, a spus Olelbis, să fie lăsat să urce pe scară. Ajuns la izvor să bea şi să se îmbăieze şi tinereţea i se va întoarce. Convingerea că izvorul există pe undeva era atât de mare, încât în 1514 - un an după misiunea nereuşită a lui Ponce de Leon -, Peter Martyr îl informa pe Papa Leo X următoarele: La 325 de leghe de Hispanola, se spune, există o insulă pe nume Boyucas, sau Ananeo, pe care, după spusele celor care au explorat-o, există o fântână care are proprietatea de a-i întineri pe cei care beau din ea. Să nu creadă Sfinţia Voastră că sunt doar vorbe aruncate într-o doară; pentru că vestea despre toate acestea circulă printre cei de la curte, care le acceptă ca adevărate, nu puţini dintre ei fiind oameni a căror bogăţie şi înţelepciune îi desparte de oamenii de rând. Ponce de Leon, neabătut, a ajuns la concluzia că ceea ce căuta el era un pârâu aflat în conjuncţie cu un râu, posibil legate între ele printr-un tunel subteran. Dacă fantâna se afla pe o insulă, nu cumva izvorul care o alimenta îşi avea originea în Florida? În 1521, Coroana spaniolă l-a trimis din nou pe Ponce de Leon într-o expediţie, de data aceasta concentrată pe Florida. Nu există nici un dubiu asupra scopurilor acestei misiuni: câteva decenii mai târziu, referindu-se la aceasta, istoricul Antonio de Herrera y Tordesillas a spus în Historia general de las Indias că „el (Ponce de Leon) a plecat în căutarea Sfintei Fântâni, atât de renumită printre indieni şi a râului ale cărui ape îi întinerea pe cei bătrâni”. El spera să găsească în Florida izvorul şi râul despre care indienii din Cuba şi Hispanola spuneau că „bătrânii care se îmbăiază în ele redevin tineri”. În locul tinereţii veşnice, Ponce de Leon a găsit moartea, din cauza unei săgeţi indiene. Deşi căutarea individuală a unei poţiuni sau loţiuni care să asigure viaţa veşnică nu va înceta niciodată, căutarea organizată, pe bază de decret regal, a încetat pentru totdeauna. Să fi fost această căutare inutilă de la bun început? Erau Ferdinand, Isabela, Ponce de Leon şi ceilalţi care au murit în căutarea tinereţii veşnice nişte nebuni dând crezare unor basme pentru copii? Ei nu vedeau aşa lucrurile. Sfintele Scripturi, credinţele păgâne şi istoriile marilor călătorii, toate afirmă că există într-adevăr un loc ale cărui ape (sau sucuri ale fructelor) pot aduce nemurirea şi tinereţea veşnică. Există încă numeroase povestiri vechi - de pe vremea când celţii erau în peninsulă - despre un loc secret, o fântână secretă, un fruct secret sau o iarbă care pot aduce găsitorului nemurirea. Se povesteşte despre o zeiţă pe nume Idunn care păzea nişte mere magice. Când zeii îmbătrâneau, veneau la ea şi mâncau mere şi redeveneau tineri. Într-adevăr, „Idunn” însemna „din nou tânăr”, iar merele păzite de ea erau numite „elixirul zeilor”. Să fi fost asta un ecou al legendei lui Heracle (Hercule) şi a celor douăsprezece munci ale sale? O preoteasă a zeului Apollo i-a prezis că „atunci când toate acestea se vor încheia, tu vei deveni unul dintre nemuritori”. Pentru a ajunge aici, penultima sa muncă a fost să aducă din grădina Hesperidelor merele de aur. Hesperidele - „fiicele tărâmului soarelui-apune” - locuiau Ia capătul pământului. Nu au lăsat grecii şi romanii numeroase legende despre muritori deveniţi nemuritori? Zeul Apollo a uns trupul lui Sarpedon, aşa încât acesta să trăiască mai multe generaţii. Zeiţa Afrodita i-a oferit lui Phaon o poţiune magică: ungându-se cu ea, el s-a transformat într-un tânăr „care a aprins inimile tuturor femeilor din Lesbos”. Iar Demophon, uns cu ambrozie de Demetra, ar fi devenit cu siguranţă nemuritor, dacă mama sa - necunoscând identitatea zeiţei - n-ar fi întrerupt procedura. Apoi este legenda lui Tantalus, care a devenit nemuritor mâncând la masa zeilor şi furându-le nectarul şi ambrozia. Omorându-şi fiul pentru a-i servi carnea drept masă zeilor, el a fost osândit într-un loc cu fructe şi ape minunate, dar pe care nu le putea atinge vreodată. (Zeul Hermes l-a readus la viaţă pe fiul măcelărit.) Pe de altă parte, Ulise a refuzat nemurirea oferită de nimfa Calypso pentru a rămâne alături de ea, preferând să se întoarcă acasă la soţia Iui. Mai este apoi legenda lui Glaukos, un muritor, un pescar simplu, care a devenit zeu al mării. Într-o zi el a observat cum un peşte prins de el atingând o anumită iarbă a revenit la viaţă şi s-a întors în mare. Luând iarba în gură, Glaukos a sărit în apă exact în acelaşi loc. Zeii mării, Okeanos şi Tethys l-au admis alături de ei şi l-au făcut zeu. Anul 1492, în care Columb a plecat din Spania către ,,India”, a fost şi anul în care ocupaţia musulmană în peninsula Iberică s-a încheiat prin capitularea maurilor la Granada. De-a lungul celor aproape opt secole de dominare musulmană şi creştină a peninsulei, interacţiunea dintre cele două culturi a fost imensă. Iar povestea din Coran (cartea sfântă a musulmanilor) despre peşte şi fântâna vieţii era cunoscută şi de-o parte şi de cealaltă. Faptul că era aproape identică cu legenda greacă a pescarului Glaukos a fost considerat o dovadă a autenticităţii ei. A fost unul din motivele căutării legendarei fântâni în India - ţara pe care o căuta Columb şi pe care a crezut c-a găsit-o. Segmentul din Coran care conţine legenda este sura a optsprezecea. Ea relatează despre câteva întâmplări din viaţa lui Moise, eroul biblic al exodului israeliţilor din Egipt. După ce a fost ales în noua sa calitate de „mesager al Domnului”, el a fost instruit de către un „servitor al Domnului”. Însoţit de un ajutor, trebuia să-şi întâlnească enigmaticul profesor după numai un indiciu: trebuia să ia cu el un peşte uscat, iar locul în care peştele va sări şi va dispărea va fi locul în care îşi va întâlni profesorul. După multă căutare în zadar, însoţitorul lui Moise i-a sugerat să renunţe. Dar Moise a insistat să continue, fiindcă nu va renunţa până nu va ajunge la „întretăierea dintre două râuri”. Fără ca ei să observe, miracolul se produsese deja: Dar când au ajuns la confluenţa râurilor uitaseră de peşte, care sărise şi o luase pe rău în jos ca printr-un tunel. După ce au mers mai departe, Moise i-a spus însoţitorului: „Adu mâncarea.” Dar acesta i-a spus că peştele dispăruse: „ Când ne-am aşezat pe piatră, n-ai văzut ce s-a întâmplat? Uitai de peşte cu adevărat - Satan m-a făcut să uit să-ţi spun: Şi-a făcut drum prin rău în jos, minune mare s-a-ntămplat. Şi Moise a spus: „ Atunci aici e locul pe care atât l-am căutat. „ Povestea din Coran (Fig. 1) a peştelui uscat care a fost readus la viaţă şi a revenit în mare printr-un tunel trece dincolo de paralela cu legenda lui Glaukos, referindu-se nu la un simplu pescar, ci la însuşi Moise.  

  AVERTISMENT     Cu mult timp înainte ca omul să se fi războit cu omul, zeii s-au luptat între ei. Ba chiar, Războaiele Oamenilor au început ca Războaie ale Zeilor. Iar Războaiele Zeilor, pentru stăpânirea acestui Pământ, începuseră pe propria lor planetă. Astfel, prima civilizaţie omenească a căzut victimă unui holocaust nuclear. Aceasta nu e o ficţiune, ci pura realitate: totul a fost scris demult - în Cronicile Pământului.       1 . RĂZBOAIELE OAMENILOR     În primăvara anului 1947, un ciobănaş care-şi căuta o oaie pierdută pe colinele sterpe de lângă Marea Moartă a descoperit o grotă care conţinea suluri ebraice ascunse în ulcioare de lut. Acestea, împreună cu alte scrieri găsite în zonă în anii următori - denumite generic Manuscrisele de la Marea Moartă - stătuseră neatinse timp de aproape două mii de ani, fiind împachetate şi ascunse cu grijă în anii tulburi când Iudeea sfidase puterea Imperiului Roman. Oare făceau parte din biblioteca oficială a Ierusalimului, pusă la adăpost înainte ca oraşul şi templul să cadă, în A.D. 70, sau  aşa cum presupun majoritatea cercetătorilor aparţineau unei biblioteci a Esenienilor, o sectă de eremiţi cu preocupări mesianice? Opiniile sunt împărţite, căci în bibliotecă se găseau atât texte biblice tradiţionale, cât şi scrieri tratând despre datinile, organizarea şi credinţele sectei. Unul dintre cele mai lungi şi mai complete manuscrise, şi poate cel mai dramatic, descrie un război viitor, un fel de Război Final. Intitulat de savanţi „Războiul Fiilor Luminii contra Fiilor întunericului", manuscrisul imaginează răspândirea beligerantei lupte locale care aveau să-i implice iniţial pe vecinii Iudeei, crescând în ferocitate şi anvergură până când cuprindeau întreaga lume antică: „Prima ciocnire a Fiilor Luminii cu Fiii întunericului, altfel spus cu armata lui Belial, va fi un atac asupra trupelor lui Edom, Moab, ale ammoniţilor şi din regiunea filistinilor; apoi, asupra celor ale kittienilor din Asiria; şi asupra celor ce-au încălcat înţelegerea care le dădea ajutor (...)." Iar după aceste bătălii, „vor înainta asupra kittienilor din Egipt", şi „la tirnpul cuvenit (...) împotriva regilor de la miazănoapte". În acest Război al Oamenilor, profeţea manuscrisul, Dumnezeul lui Israel avea să preia un rol activ:      În ziua când kittienii vor fi căzut, va avea loc mare război şi măcel, în prezenţa Dumnezeului lui Israel.    Căci aceea este ziua pe care El a hotărât-o din vechime pentru lupta finală împotriva Fiilor întunericului.   Profetul Ezechil prezisese deja Ultima Bătălie „în zilele de apoi", între Gog şi Magog, în care Domnul însuşi avea „să sfărâme arcul din mâna-ţi stângă şi să facă săgeţile-ţi să cadă din mâna-ţi dreaptă". Dar manuscrisul de la Marea Moartă mergea mai departe, preconizând participarea efectivă la luptă a multor zei, angajaţi în bătălie cot la cot cu muritorii:      În ziua aceea, Tovărăşia Divină şi Adunarea Muritorilor se vor însoţi în luptă şi măcel. Fiii Luminii se vor război cu Fiii întunericului, într-o arătare de puteri zeieşti, printre vuietele tunătoare şi strigătele războinice ale zeilor şi ale oamenilor.   Deşi cruciaţii, sarazinii şi nenumăraţi alţii, de-a lungul istoriei, au pornit războaie „în numele lui Dumnezeu", credinţa că într-un război viitor Domnul însuşi va fi prezent pe câmpul de luptă şi că oamenii şi zeii vor lupta unii lângă alţii pare o fantezie, pe care o putem trata în cel mai bun caz la nivel alegoric. Şi totuşi, nu e o idee atât de extraordinară pe cât ar putea să pară, căci în cele mai vechi timpuri se credea într-adevăr că Războaiele Oamenilor nu erau numai decretate de zei, ci şi purtate cu participarea activă a zeilor. Unul dintre cele mai romanţate războaie, când „dragostea avântase o mie de corăbii", a fost Războiul Troiei, între grecii ahei şi troieni. Ştim că l-au declanşat grecii, pentru a-i sili pe troieni s-o înapoieze pe frumoasa Elena soţului ei legiuit. Totuşi, o poveste greacă, „Kypria", a reprezentat războiul ca fiind premeditat de marele Zeus:      A fost o vreme când mii şi mii de oameni se înghesuiau la sânul larg al Pământului. Şi făcându-i-se milă de ei, Zeus, în marea lui înţelepciune, s-a hotărât să uşureze povara Pământului. Prin urmare, a pricinuit bătălia de la Ilion (Troia) în acest scop, ca prin moarte să poată face un gol în neamul omenesc.   Homer, povestitorul grec care a relatat evenimentele acestui război în „Iliada", a învinuit toanele zeilor de a fi provocat conflictul, înrâurindu-l şi îndreptându-l spre uriaşele sale proporţii din final. Acţionând direct şi indirect, uneori văzuţi, alteori nevăzuţi, diverşi zei i-au înghiontit pe actorii principali ai acestei drame omeneşti spre soarta lor. Iar deasupra tuturor stătea Jov (Jupiter/Zeus): „în vreme ce alţi zei şi luptătorii înarmaţi de pe câmpie dormeau adânc, Jov veghea, căci se gândea cum să-l cinstească pe Ahile şi să distrugă mulţi oameni la corăbiile aheilor." Chiar înainte de a intra în luptă, zeul Apollo a început ostilităţile: „S-a aşezat dincolo de corăbii, cu un chip negru ca noaptea, iar arcul său de argint a sunat a moarte când şi-a azvârlit săgeata în mijlocul lor [al aheilor] (...). Preţ de nouă zile încheiate, a tras cu săgeţi în oameni (...). Şi cât era ziua de lungă, rugurile morţilor ardeau." Când părţile beligerante au convenit să amâne ostilităţile pentru ca problema să fie rezolvată printr-o luptă corp la corp între conducători, zeii, nemulţumiţi, au instruit-o pe zeiţa Minerva: „Du-te de îndată în oştirile troiană şi ahee şi ticluieşte ca troienii să-şi calce cei dintâi legământul şi să-i atace pe anei." Dornică să-şi îndeplinească misiunea, Minerva „s-a repezit pe cer ca un meteor strălucitor (...) cu o aprigă dâră de lumină în urma ei." Mai târziu, pentru ca luptele pustiitoare să nu înceteze pe timpul nopţii, Minerva a prefăcut noaptea în zi, luminând câmpul de luptă: a „ridicat vălul gros al întunericului de pe ochii lor şi multă lumină căzut-a asupră-le, atât de partea corăbiilor, cât şi acolo unde lupta făcea prăpăd iar aheii l-au văzut pe Hector cu toţi oamenii săi." În timp ce bătăliile continuau, uneori aducând faţă în faţă erou cu erou, zeii priveau cu ochi atenţi spre războinicii individuali, aplecându-se să înhaţe câte un erou încolţit sau să îndrepte un car rămas fară vizitiu. Când însă zeii şi zeiţele, găsindu-se în tabere adverse, au început să se lovească între ei, Zeus i-a oprit, ordonându-le să nu se amestece în luptele dintre muritori. Pauza nu a durat mult, căci un mare număr dintre combatanţii de frunte erau fii de zei şi de zeiţe (cu parteneri umani). Cel mai furios a fost Marte, când fiul său, Ascalaphus, a fost străpuns mortal cu lancea de un aheu. „Să nu-mi găsiţi vreo vină, voi zei ce-n cer sălăşluiţi, dacă mă duc la corăbiile aheilor să-mi răzbun fiul," i-a anunţat Marte pe ceilalţi nemuritori, „chiar dacă în cele din urmă voi fi lovit de fulgerul lui Jov şi voi zăcea în praf şi sânge printre leşuri." „Atâta vreme cât zeii s-au ţinut departe de războinicii de neam omenesc," a scris Homer, „aheii au triumfat, căci Ahile, care mult timp refuzase să lupte, era acum cu dânşii." Dar, având în vedere furia crescândă a zeilor şi ajutorul pe care îl primeau acum aheii de la semizeul Ahile, Jov s-a răzgândit:   „Din partea mea, voi sta aici, pe Muntele Olimp, privind în pace. Dar voi, ceilalţi, printre troieni şi ahei vă duceţi şi ajutaţi fiece tabără cum v-o fi voia. " Astfel grăit-a Jov, poruncă dând de luptă; La care zeii şi-au luat oştirile şi au plecat la bătălie.   Războiul Troian, ba chiar însăşi Troia au fost considerate multă vreme ca nefiind altceva decât elemente ale fascinantelor, dar neverosimilelor legende greceşti, pe care savanţii le-au numit în mod tolerant „mitologie". Troia şi evenimentele legate de ea continuau să fie socotite strict mitologice în 1822, când Charles McLaren a sugerat că un anumit munte din estul Turciei, numit Hissarlik, ar fi locul Troiei homerice. Abia în 1870, când un om de afaceri pe nume Heinrich Schliemann, riscându-şi propriii bani, a făcut o descoperire spectaculoasă, săpând în munte, oamenii de ştiinţă au început să recunoască existenţa Troiei. În prezent, se acceptă că Războiul Troian a avut loc cu adevărat, în secolul al treisprezecelea înainte de Christos. În acea perioadă, conform surselor greceşti, zeii şi oamenii luptau alături; iar grecii nu erau singurii cu asemenea convingeri. În vremurile acelea, deşi capătul Asiei Mici din dreptul Europei şi Marea Egee erau presărate cu aşezări în esenţă greceşti, Asia Mică propriu-zisă era dominată de hittiţi. Cunoscuţi iniţial de cercetătorii moderni numai din referirile biblice, apoi din inscripţiile egiptene, hittiţii şi regatul lor - Hatti - s-au redeşteptat la viaţă de asemenea în momentul când arheologii cu început să le dezgroape oraşele antice. Descifrarea scrierii hittite şi a limbii indo-europene pe care o vorbeau a făcut posibilă localizarea originii lor în mileniul al doilea î.Ch., când triburile ariene au început să migreze din regiunea caucaziană - unele spre sud-est, în India, altele spre sud-vest, în Asia Mică. Regatul hittit a înflorit în jurul anului 1750 î.Ch., intrând în declin peste cinci sute de ani. Atunci, hittiţii erau hărţuiţi de incursiunile întreprinse de pe celălalt mal al Mării Egee. Hittiţii îi numeau pe năvălitori „oamenii din Achiyawa"; mulţi cercetători presupun că erau aceiaşi pe care Homer îi numeşte Achioi - aheii, al căror atac asupra capătului apusean al Asiei Mici este imortalizat în „Iliada". Cu secole înainte de Războiul Troian, hittiţii şi-au extins regatul până la proporţii imperiale, susţinând că o făceau la porunca zeului lor suprem, TESHUB („Furtunosul"). Titlul său mai vechi era: „Zeul Furtună A Cărui Putere Aduce Moartea", iar regii hittiţi susţineau uneori că zeul chiar pusese umărul în luptă: „Măreţul Zeu furtună, Doamne" [a scris regele Murshilis], „şi-a arătat puterea divină şi a aruncat un trăsnet" spre duşman, ajutând să-l învingă. De asemenea, pe hittiţi i-a mai ajutat în luptă şi zeiţa ISHTAR, al cărei epitet era „Doamna câmpului de bătălie". Multe victorii se atribuie „Puterii Divine" a lui Ishtar, care „s-a pogorât [din cer] ca să lovească ţările ostile." Influenţa hittită, după cum indică multe referiri din Vechiul Testament, se extindea până în sud, în Cannan; acolo, însă, veniseră în chip de colonişti, nu de cuceritori. Dar, în vreme ce hittiţii tratau Canaanul ca pe o zonă neutră, fără a emite nici o pretenţie asupra sa, nu aceeaşi era şi atitudinea egiptenilor. În repetate rânduri, faraonii au încercat să-şi întindă domnia spre nord, până în Canaan şi Ţara Cedrilor (Liban); au reuşit s-o facă în jurul anului 1470 î.Ch., când au învins o coaliţie a regilor canaanieni, la Megiddo. Vechiul Testament şi inscripţiile lăsate de duşmanii hittiţilor îi prezintă pe aceştia ca pe nişte maeştri ai războiului, care au perfecţionat folosirea carului în Orientul Apropiat antic. Dar inscripţiile hittite sugerează că ei plecau la război numai când le dădeau poruncă zeii, că inamicului i se oferea o şansă de a capitula paşnic, înainte de începerea ostilităţilor, şi că, o dată ce războiul era câştigat, hittiţii se mulţumeau cu tribut şi prizonieri; oraşele nu erau prădate; populaţia nu era masacrată.

Introducere: Şi s-a întâmplat Alexandru în căutarea nemuririi In zilele dinaintea Potopului   In căutarea lui Noe Sumer: acolo unde a început civilizaţia Când domnia a fost coborâtă pe Pământ O planetă numită Nibiru Despre Anunnaki şi Igigi Un slujitor făcut să i se poruncească Zei şi alţi strămoşi Despre patriarhi şi semizei Au existat uriaşi pe Pământ Nemurirea: Marea iluzie Zorii zeiţei   Gloria imperiului, Vânturile ruinei   înmormântat cu grandoare Zeiţa care n-a plecat niciodată Post-scriptum: Originile extraterestre ale Omului—Dovada   Introducere: Şi s-a întâmplat Şi s-a întâmplat, Când oamenii au început să se înmulţească pe faţa Pământului Şi fiice lor li s-au născut, Că fiii Zeului le-au văzut pe fiicele oamenilor Că sunt bune, şi le-au luat de soţii Fiecare pe care şi-a ales-o. Au existat uriaşi pe Pământ /V In acele zile şi chiar şi după aceea, Când fiii Zeului Au intrat la fiicele oamenilor Şi ele le-au născut lor copii— aceiaşi Oameni de Seamă din vechime, Oameni de Renume. Cititorul, dacă e familiarizat cu versiunea Regelui James a Bibliei, va recunoaşte aceste versete din Capitolul 6 al Genezei ca preambul la povestea Potopului, Marele Potop în care Noe, înghesuit într-o arcă, a fost salvat ca să repopuleze Pământul. Cititorul, dacă e familiarizat cu scrierile mele, va recunoaşte aceste versete şi ca motivul pentru care, cu multe decenii în urmă, un şcolar a avut impulsul de a-şi întreba profesorul de ce este cuvântul „uriaşi“ subiectul acestor versete, când cuvântul din textul ebraic original este Nefilim—care, provenind din verbul ebraic NaFoL, înseamnă a cădea, a fi doborât, a veni jos—şi în niciun caz „uriaşi“. Şcolarul eram eu. în loc să fiu felicitat pentru discernământul meu lingvistic, am fost cu asprime mustrat. „Sitchin, stai jos!“ a şuierat profesorul cu o furie reprimată; „nu vei pune la îndoială Biblia!“ Am fost adânc rănit în acea zi, căci eu nu puneam Biblia la îndoială—dimpotrivă, subliniam nevoia de a o înţelege exact. Şi asta a fost ceea ce a schimbat direcţia vieţii mele către studiul despre Nefilim. Cine au fost ei şi cine au fost „Oamenii de Seamă“ descendenţi ai lor? Căutarea răspunsurilor a început cu problemele lingvistice. Textul ebraic nu vorbeşte despre „Oameni“ că au început să se înmulţească, ci despre Ha ’Adam— „Adam“, un termen generic, o specie umană. El nu vorbeşte despre fiii „Zeului“,   ci foloseşte termenul Bnei Ha-Elohim—-fiii (la plural) ai Elohim, tot un termen la plural considerat că înseamnă „zeii“, dar literalmente însemnând „Cei Mândri“. „Fiicele lui Adam“ nu erau „bune“, ci Tovoth—potrivite, compatibile...Şi inevitabil, ne pomenim confruntându-ne cu problemele despre origine. Cum a ajuns Omenirea să existe pe această planetă şi al cui cod genetic îl purtăm noi? A In doar trei versete şi câteva cuvinte—49 de cuvinte în versiunea ebraică originală a Genezei—Biblia descrie crearea Cerului şi a Pământului, apoi înregistrează un timp real, preistoric al Omenirii timpurii şi o serie de evenimente uluitoare, inclusiv un Potop global, prezenţa pe Pământ a zeilor şi a fiilor lor, intermariaje între specii şi progenituri semidivine... Şi astfel, începând cu un cuvânt (Nefilim), am spus eu povestea Anunnaki- lor, „Cei Care din Cer pe Pământ au Venit“—călători spaţiali şi colonişti interplanetari care au venit de pe planeta lor—aflată în dificultate—pe Pământ în căutare de aur, şi au sfârşit prin a-1 modela pe Adam în imaginea lor. Făcând asta, eu i-am readus la viată—recunoscându-i individual, dezvăluind relaţiile lor încâlcite, descriind misiunile, iubirile, ambiţiile şi războaiele lor—şi identificând progeniturile lor interspecii, „semizeii“. Am fost întrebat de câteva ori încotro m-ar fi dus interesul dacă profesorul meu m-ar fi lăudat în loc să mă mustre. în realitate, eu mi-am pus mie însumi o întrebare diferită: Dar dacă chiar „au existat uriaşi pe Pământ, în acele zile şi chiar şi după aceea11 Implicaţiile culturale, ştiinţifice şi religioase sunt uluitoare; ele conduc la următoarea întrebare inevitabilă: De ce autorii care au compilat Biblia ebraică, care e totalmente devotată monoteismului, includ versetele-bombă din înregistrarea preistoriei—şi care au fost sursele lor? Eu cred că am găsit răspunsul. Descifrând enigma semizeilor (faimosul Gilgamesh printre ei), eu am concluzionat în această carte—opera mea de căpătâi—că dovada convingătoare, fizică, a prezenţei în trecut a extratereştrilor pe Pământ a fost îngropată într-un mormânt antic. Este o poveste care a avut implicaţii imense pentru originile noastre genetice—o cheie pentru a descuia secretele sănătăţii, longevităţii, ale vieţii şi ale morţii; este un mister a cărui dezvăluire îl va purta pe cititor într-o aventură unică şi în final va arăta ce i-a fost ascuns lui Adam în Grădina Edenului. ZECHARIA SITCHIN  

Prefaţă     În analele Europei descoperirea Lumii Noi poartă marca El Dorado şi a neîncetatei goane după aur. Dar conchistadorii nu şi-au dat seama că reluau o căutare ce avusese loc cu multe milenii înainte în aceste ţinuturi noi Cronicile şi legendele vorbesc despre zgârcenie, jaf şi distrugere din capriciu şi conţin mărturii ale uimirii care i-a încercat pe europeni atunci când au găsit aici civilizaţii atât de asemănătoare cu cele din lumea veche: regate şi curţi regale, oraşe şi incinte sacre, arta şi poezie, temple înalţe până la cer, preoţi şi simbolul crucii, credinţa într-un Atoatecreator. Şi mai erau şi legendele despre zeii albi cu barbă care plecaseră, dar care promiseseră că se vor întoarce Enigmaticii mayaşi, azteci şi incaşi şi misterioşii lor strămoşi i-au uimit pe conchistadori şi îi mai uimesc încă pe specialişti şi pe profani 5 secole mai târziu. Cum când şi unde au apărut astfel de civilizaţii în Lumea Noua? Să fie doar o coincidenţă faptul că pe măsură ce aflăm mai mult despre aceste civilizaţii, ele par să fi fost modelate după cele din orientul apropiat. Opinia noastră este că nu vom găsi răspuns la această întrebare decât dacă acceptăm ca pe un fapt, nu ca un mit, prezenta pe pământ a zeilor Anunnaki, „Cei care s-au pogorât din cer pe pământ” Această carte prezintă dovezile:   1 El Dorado   În zilele noastre Toledo este un oraş liniştit de provincie, situat cam la o oră de mers cu maşina la sud de Madrid; cu toate acestea, rar se întâmplă ca turiştii ce vin în Spania să-l rateze, deoarece înăuntrul zidurilor sale s-au păstrat monumente ale unor diverse culturi şi lecţii de istorie. Conform legendelor locale, istoria sa începe cu două milenii înainte de Christos, iar întemeierea sa este atribuită descendenţilor biblici ai lui Noe. Mulţi sunt de părere că numele său vine din cuvântul ebraic toledoth ("istoriile generaţiilor"); vechile sale case şi magnificele temple sunt mărturii ale creştinizării Spaniei - ascensiunea şi căderea maurilor, stăpânirea lor musulmană şi nimicirea splendidei moşteniri evreieşti. Pentru Toledo, ca şi pentru Spania şi toate celelalte teritorii, 1492 a fost un an crucial, deoarece atunci au avut loc trei evenimente istorice, şi toate trei în Spania, Denumirea geografică a a-cestui pământ era "iberia" - iar singura explicaţie posibilă a acestui termen se găseşte în cuvântul ibri (ebraic), sub care erau cunoscuţi primii colonişti. Regatele măcinate de războaie au pierdut marea majoritate a teritoriului Peninsulei Iberice în favoarea musulmanilor, şi au fost unite pentru prima oară cu adevărat atunci când Ferdinand de Aragon şi Izabela de Castilia s-au căsătorit în 1469. La zece ani de la căsătorie au lansat o campanie militară pentru alungarea maurilor şi instaurarea catolicismului în Spania, În ianuarie 1492 maurii au fost definitiv învinşi, o dată cu căderea Granadei, iar Spania a devenit pământ creştin. În lună martie a aceluiaşi an regele şi regina au semnat un edict pentru expulzarea din Spania, până la 31 iulie în acelaşi an, a tuturor evreilor care nu se vor fi convertit la creştinism până la acea dată. Iar în luna august din acelaşi an, Cristofor Columb - Cristobal Colon pentru spanioli - a pornit pe mări sub pavilion spaniol pentru a găsi o cale spre India pe la vest. A zărit pământ în ziua de 12 octombrie 1492. S-a întors în Spania în ianuarie 1493. Ca dovadă a reuşitei sale a adus patru "indieni"; pentru a demonstra că solicitarea lui, de a se organiza o a doua expediţie, mai importantă, sub comanda sa, era justificată, a adus cu el nenumărate fleacuri de aur luate de la localnici şi o sumedenie de poveşti despre un oraş, un oraş aurit, unde oamenii purtau brăţări de aur la mâini şi la picioare şi îşi împodobeau gâtul, urechile şi nasurile tot cu aur, tot acest aur provenind dintr-o mină fabuloasă de lângă oraş. Din primele cantităţi de aur aduse din lumea nouă, Izabela -care era atât de pioasă, încât i se spunea "cea catolică" a poruncit să se construiască o CUSTODY sofisticată şi a donat-o Catedralei din Toledo, sediul tradiţional al clericilor Spaniei catolice. Aşa se face că astăzi oamenii care vizitează Trezoreria catedralei - o sală înconjurată de un grilaj masiv şi plină cu obiecte preţioase donate Bisericii de-a lungul secolelor - pot să vadă, dar nu să şi atingă, primul aur pe care Columb l-a adus din America. În zilele noastre se recunoaşte că expediţia avea şi alte sco-puri, pe lângă aflarea unui nou drum spre India. Conform unor dovezi convingătoare, Columb ar fi fost un evreu forţat să se convertească; e posibil ca susţinătorii săi financiari, la rândul lor convertiţi, să fi văzut în expediţie o modalitate de a evada către pământuri mai libere. Ferdinand şi Izabela visau să descopere râurile Paradisului şi tinereţea veşnică, Columb însuşi avea ambiţii secrete pe care nu le-a divulgat decât în parte în jurnalele sale personale. Se considera omul care va adeveri vechile profeţii cu privire la o nouă eră care va începe cu descoperirea unor pământuri noi la marginea lumii". . Era totuşi suficient de realist pentru a recunoaşte că, dintre toate informaţiile pe care le adusese în urma primei călătorii, cele rereruoare ia aur se oucurau ae cea mai mare atenţie, A spus că "Domnul îi va arăta" locul misterios "unde s a născut aurul", şi, astfel, a reuşit să-i convingă pe Ferdinand şi pe Izabela să-i ofere o flotă mult mai mare pentru a doua expediţie, apoi pentru a treia. Cu toate acestea, cei doi monarhi trimiseseră deja tot felul de funcţionari şi oameni mai puţin vizionari, dar mai înclinaţi către acţiune, care supravegheau mersul lucrurilor şi se amestecau în operaţiunile şi deciziile amiralului. Conflictele inevitabile au culminat cu aducerea lui Columb în Spania în lanţuri, sub pretextul că nu se purtase bine cu oamenii lui. Deşi regele şi regina l-au eliberat imediat şi i-au despăgubit cu bani, ei împărtăşeau punctul de vedere potrivit căruia Columb era un bun amiral, dar un guvernator ineficient, care nu putea smulge de la indieni informaţiile privind locul unde se afla de fapt Oraşul de Aur. Columb a luptat împotriva acestor obstacole tot cu ajutorul vechilor profeţii şi al citatelor biblice. A strâns toate textele într-o carte, Cartea Profeţiilor, pe care a prezentat-o regelui şi reginei. Dorea să-i convingă că menirea Spaniei era aceea de a domni peste Ierusalim, şi că el, Columb, e cel ales pentru a duce destinul la îndeplinire, prin aflarea locului unde s-a născut aurul. Ferdinand şi Izabela credeau cu tărie în Sfânta Scriptură, aşa că au fost de acord să-l lase pe Columb să pornească încă o dată pe mare, convinşi mai ales de argumentul lui că gura fluviului pe care îl descoperise (fluviul Orinoco în zilele noastre) era a unuia dintre cele patru râuri ale Paradisului, şi, după cum spuneau Scripturile, unul dintre acele râuri înconjura pământul Havila, "de unde venea aurul, " Această ultimă călătorie a fost presărată cu mai multe greutăţi şi dezamăgiri decât oricare dintre celelalte trei. Chinuit de artrită, o umbră a omului care fusese odimoară, Columb s-a întors în Spania în ziua de 7 noiembrie 1504. Înainte de sfârşitul acelei luni, regina Izabela a murit, şi, cu toate că regele Ferdinand avea o slăbiciune pentru Columb, a luat hotărârea ca alţii să treacă la acţiune pe baza ultimului raport întocmit de el, în care fuseseră adunate toate dovezile referitoare la prezenţa unei surse importante de aur în lumea nouă. "Hispaniola va dărui majestăţilor voastre atotputernice tot aurul de care au nevoie” îi asigurase colum pe sponsorii săi regali în privinţa insulei pe care şi-o împart astăzi Haiti şi Republica Dominicană. Într-adevăr, coloniştii spanioli i-au folosit pe indienii băştinaşi ca muncitori sclavi şi au reuşit să extragă aur în cantităţi fabuloase: în mai puţin de două decenii, trezoreria Spaniei a primit din Hispaniola aur în valoare de 500,000 de ducaţi. Se pare că experienţa Spaniei în Hispaniola avea să se repete la nesfârşit pe teritoriul unui continent imens. În decursul acelor două decenii, pe măsură ce băştinaşii mureau sau fugeau şi minele de aur se epuizau, euforia spaniolilor s-a transformat în dezamăgire şi disperare, şi au ancorat cu şi mai multă îndrăzneală pe coaste din ce în ce mai puţin cunoscute, în căutare de bogăţii. Una dintre destinaţiile timpurii era peninsula Yucatân. Primii spanioli care au ajuns acolo în 1511 erau supravieţuitorii unui naufragiu; dar în 1517 un convoi special format din trei vapoare sub conducerea lui Francisco Hernandez de Cordoba a pornit din Cuba spre Yucatân cu scopul de a face rost de sclavi. Spre uimirea lor, au găsit clădiri din piatră, temple şl statui de zeiţe; spre nenorocul localnicilor (care din câte au înţeles spaniolii îşi spuneau "maya') spaniolii "au găsit şi u-nele obiecte de aur pe care le-au luat" Informaţiile referitoare la venirea spaniolilor şi cucerirea Yucatân-ului se bazează în principal pe raportul intitulat Relacion de las cosaş de Yucatân; întocmit de călugărul Diego de Landa în anul 1566 (traducerea în limba engleză îi aparţine lui William Gates şi poartă titlul Yucatân înainte şi după cucerire). Din câte spune Diego de Landa, Hernandez şi oamenii lui au văzut în decursul acestei expediţii o piramidă în trepte impozantă, idoli şi stătui de animale şi un mare oraş în interior. Cu toate acestea, indienii pe care au încercat să-i captureze au opus o rezistenţă îndârjită şi nu au fost înspăimântaţi nici de tunurile de pe vapoare. Spaniolii au suferit pierderi grele - Hernandez însuşi a fost rănit - şi au fost nevoiţi să se retragă. Şi totuşi, pe drumul de întoarcere spre Cuba, Hernandez a recomandat organizarea altor expediţii, deoarece "acel pământ e bun şi bogat, având aur." Un an mai târziu o altă expediţie a pornit din Cuba spre Yucatân. Au debarcat pe insula lui Cozumel şi au descoperit Noua Şpanie, Panuco şi provincia Tabasco (aşa au fost denumite noile Dământurh. Înarmaţi cu diverse mărfuri Dentru a face schimb şi nu doar cu arme, spaniolii au întâlnit de această dată atât indieni ostili, cât şi prietenoşi. Au văzut mai multe edificii şi monumente de piatră, au simţit săgeţile şi suliţele cu vârfuri ascuţite din piatră obsidi-ană şi au privit obiecte realizate cu măiestrie, multe din piatre, obişnuite sau semipreţioase; altele străluceau ca aurul, dar la o examinare mai atentă s-au dovedit a fi din alamă.

“Când am fost întrebat cum m-aş caracteriza... Sunt un expert în ebraică? Da! ... Sunt un expert în Biblie? Da! ... Sunt arheolog? Da! ... Nu fac săpături, dar folosesc dovezi arheologice... am răspuns că sunt o sumă a tuturor acestora, dar eu mă consider reporter. Pentru că eu cred că sarcina pe care mi-am asumat-o este să dezvălui oamenilor de astăzi ce ştiau oamenii din antichitate, mărturisirile acestora, păstrate pentru posteritate. Deci sunt un reporter! La un moment dat, mi-am dat seama că ceea ce faceam eu folosindu-mă de aceste tăbliţe, etc., era să spun povestea strămoşilor noştri, a omenirii, a oamenilor, aşa cum au înţeles-o ei, aşa cum o ştiau, aşa cum au învăţat-o de la anunnaki (zei, în limba sumeriană; A.NU.NA.KI = Cei care au coborât din CER pe PĂMÂNT). Apoi m-am întrebat ce-ar spune aşa-numiţii zei? ... Ce-ar gândi ei? ... Iată povestea: fiinţe de pe o altă planetă, planeta lor natală, Nibiru, călătoresc pe o altă planetă, din motive pe care le cunoaşteţi de acum, ... ei vin pe această planetă, îşi construiesc aşezări, se apucă de minerit, sfârşesc prin a creea fiinţe inteligente, civilizând acei hominizi care au evoluat pe Pământ, le dau cunoştinţe şi la un moment dat trag o linie de separaţie spunând: Noi suntem zei, iar voi trebuie să ne veneraţi! ... Deci care este versiunea lor? ... Dacă i-aş putea întreba pe anunnaki, dacă l-aş putea întreba pe Enki (în sumeriană EN.KI = Stăpânul Pământului), dacă l-aş putea întreba pe Enlil (în sumeriană EN.LIL = Stăpânul Comandamentului): Spune-mi! Nu-mi spune să mă uit pe tăbliţele sumeriene... Tu să-mi spui mie povestea! Care este povestea aşa cum o vezi tu? ... şi am aflat că răspunsul a fost dat, pentru că cel puţin unul dintre ei, Enki, a scris o autobiografie, care povesteşte cum el şi un grup de 50 de anunnaki au venit pe Pământ, cum au separat apele, cum le-a spus locotenenţilor lui: Tu construieşte adăpostultu găseşte mâncarea, tu faci asta, tu faci asta, etc. ... Dar, din nefericire, tăbliţele, sau câteva dintre ele, pentru că altele, 7 la număr, cu texte lungi, dar nu aşezate în ordine, s-au păstrat ... din nefericire, restul acestei autobiografii nu a fost descoperit!... şi m-am gândit că sunt suficiente surse, suficiente referinţe, reflecţii, o piesă aici, una dincolo, pe care am reuşit să le folosesc ... Vă pot spune ... cam 800 de surse am folosit pentru a reconstitui autobiografia lui Enki, care este transcrisă în cartea intitulată The Lost Book of Enki (Cartea pierdută a lui Enki), ” Fig 1-2. Tăbliţe sumeriene MS WS     ATESTARE Vorbele lui Endubsar, meşter scrib, fiu al cetăţii Eridu, slujitor al stăpânului Enki, mare Zeu. în al şaptelea an după Marea Calamitate, în a doua lună, în a şaptesprezecea zi, am fost chemat de /V                            stăpânul şi învăţătorul meu Enki, mare zeu, îngăduitorul creator al Omenirii, omnipotent şi milostiv. Eram printre supravieţuitorii din Eridu, care s-au salvat în stepa aridă chiar când Vântul Rău se apropia de oraş. Şi rătăceam prin sălbăticie să caut rămurele ofilite pentru foc. Şi am privit în sus şi la un moment dat un Vârtej de Vânt venea dinspre sud. Era o strălucire roşiatică peste el şi nu făcea nici un zgomot. Şi pe când atinse pământul, patru picioare drepte ţâşniră din burta lui şi strălucirea dispăru. Iar eu m-am aruncat cu faţa la pământ, căci am ştiut că era o viziune divină. Şi când mi-am ridicat ochii, doi trimişi ai zeilor stăteau lângă mine şi aveau ei feţe de oameni, iar veşmintele lor străluceau ca alămurile lustruite. Şi ei mă strigară pe nume şi-mi vorbiră, spunând: Tu eşti chemat de marele zeu, Stăpânul Enki. Teamă nu-ţi fie, căci eşti binecuvântat. Iar noi ne aflăm aici să te ridicăm şi să te ducem până la reşedinţa lui din Ţinutul Magan, pe insula din mijlocul Râului Magan, unde stăvilarele se află. Şi cum au vorbit, Vârtejul de Vânt s-a ridicat singur ca un car de foc şi dus a fost. Şi ei m-au luat de mâini, fiecare apucându-mă de câte o mână. Şi ei m-au ridicat şi m-au purtat iute între Pământ şi ceruri, cum s-ar înălţa un vultur. Şi am putut să văd pământul şi apele şi câmpiile şi munţii. Şi m-au lăsat ei jos pe insulă la poarta reşedinţei marelui Zeu. Iar în clipa când ei mi-au dat drumul mâinilor, o strălucire cum nu mai văzusem niciodată m-a acoperit şi m-a copleşit, iar eu m-am prăbuşit pe pământ ca secat de spiritul vieţii. Mi-am revenit în simţiri, ca şi cum m-aş fi trezit din cel mai adânc somn, la auzul cuiva care mă striga pe nume. Eram într-un fel de împrejmuire. Era întuneric, dar era acolo şi o aură, o strălucire. Apoi numele meu fu rostit din nou, de cea mai gravă voce cu putinţă. Şi deşi puteam s-o aud, nu puteam spune nici de unde vine vocea, nici să văd cine era cel care vorbea. Şi am spus, sunt aici! Atunci vocea mi-a spus: Endubsar, vlăstar al lui Adapa, te-am ales pe tine să-mi fii scrib, să scrii cuvintele mele pe tăbliţe. Şi dintr-o dată apăru o strălucire într-una din părţile împrejmuirii. Şi am văzut un loc aranjat ca un loc de muncă al unui scrib: o masă de scrib şi un scăunel de scrib, şi erau acolo pietre frumos şlefuite pe masă. Dar n-am văzut nici tăbliţe de lut, nici vase cu lut ud. Şi pe masă era doar un Stylus, şi sclipea el cu o incandescenţă cum nici un Stylus din trestie n-ar putea-o face. Şi vocea vorbi din nou, rostind: Endubsar, fiu al cetăţii Eridu, slujitorul meu credincios! Eu sunt stăpânul tău Enki, te-am chemat ca să scrii vorbele mele, căci mult sunt răvăşit de ceea ce a căzut asupra omenirii o dată cu Marea Calamitate. Este dorinţa mea să înregistrez adevăratul curs al evenimentelor, să afle Zeii şi oamenii deopotrivă că mâinile mele sunt curate. De la Marele Potop o astfel de calamitate nu s-a mai abătut asupra Pământului şi asupra Zeilor şi a pământenilor. Dar Marele Potop a fost destinat să se întâmple, nu şi Marea Calamitate. Aceasta, şapte ani acum trecuţi, n-ar fi trebuit să se întâmple. Putea fi prevenită, iar eu, Enki, am făcut totul pentru a o preveni, dar, vai, am eşuat!... Şi a fost soarta sau destinul? Viitorul va judeca asta, pentru că la sfârşitul zilelor, o zi a judecăţii va trebui să fie. în acea zi Pământul se va cutremura şi râurile îşi vor schimba cursul, şi va fi întuneric la amiază şi un foc în ceruri în noapte, ziua reîntoarcerii zeului ceresc va fi. Şi cine va supravieţui şi cine va pieri, cine va fi răsplătit şi cine va fi pedepsit, zei şi oameni deopotrivă, în acea zi se va afla; ceea ce urmează să se întâmple va fi determinat de ceea ce s-a întâmplat; şi ceea ce a fost destinat, într-un ciclu se va repeta, iar ceea ce a fost sortit şi doar după voia inimii întâmplat, benefic sau potrivnic, la judecată va ajunge. Vocea tăcu; apoi marele stăpân vorbi din nou, spunând: pentru aceste motive eu voi spune povestea adevărată a începuturilor şi a Timpurilor Primordiale şi a Timpurilor Vechi, pentru că în Trecut Viitorul zace ascuns. Timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi eu voi vorbi şi tu vei scrie; patruzeci va fi numărul zilelor şi nopţilor sarcinii tale aici, căci patruzeci este numărul meu sacru printre zei. Timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi tu nici nu vei mânca nici nu vei bea; doar din această bucată de pâine şi din această apă vei gusta, şi-ţi va ajunge pe durata misiunii tale. Şi vocea făcu o pauză şi deodată apăru o strălucire în altă parte a împrejmuirii. Şi am văzut o masă iar pe ea un taler şi o cupă. Şi m-am îndreptat într-acolo şi era pâine pe taler şi apă în cupă. Şi vocea marelui stăpân Enki vorbi din nou, spunând: Endubsar, mănâncă pâinea vieţii şi bea apa vieţii şi fii sătul pentru patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. Şi eu am făcut cum a poruncit. Apoi vocea mă îndreptă să mă aşez la masa scribului, iar strălucirea incandescentă era la fel de mare ca a soarelui la amiază. Şi vocea spuse: Endubsar, scribule, ce vezi? Şi eu m-am uitat şi am văzut strălucirea căzând peste masă şi peste pietre şi peste Stylus şi am zis: văd tăbliţe de piatră şi culoarea lor e un albastru la fel de pur ca al cerului. Şi văd un Stylus cum n-am mai văzut vreodată, coada lui nu seamănă cu nici o trestie iar vârful e ascuţit ca gheara vulturului. Şi vocea spuse: acestea sunt tăbliţele pe care vei înscrie cuvintele mele. La dorinţa mea, au fost tăiate din cel mai fin “lapis lazuli”, fiecare are două feţe şlefuite. Iar stylusul pe care-1 vezi este opera unui Zeu, e făcut de mână, din electrum, iar vârful din cristal divin. Se va potrivi perfect în mâna ta şi ceea ce vei grava cu el va fi la fel de uşor ca şi cum ai grava pe lut ud. în două coloane vei scrie partea de deasupra, în două coloane vei scrie şi spatele fiecărei tăbliţe de piatră. Să nu te abaţi de la vorbele şi indicaţiile mele! Şi apoi urmă o pauză, şi eu am atins una din pietre, iar suprafaţa ei se simţea ca o piele fină, moale la atingere. Şi am apucat stylusul divin, şi l-am simţit ca o pană în mâna mea.