Zecharia Sitchin profesor evreu (1920 - 2010)

Introducere: Şi s-a întâmplat Alexandru în căutarea nemuririi In zilele dinaintea Potopului   In căutarea lui Noe Sumer: acolo unde a început civilizaţia Când domnia a fost coborâtă pe Pământ O planetă numită Nibiru Despre Anunnaki şi Igigi Un slujitor făcut să i se poruncească Zei şi alţi strămoşi Despre patriarhi şi semizei Au existat uriaşi pe Pământ Nemurirea: Marea iluzie Zorii zeiţei   Gloria imperiului, Vânturile ruinei   înmormântat cu grandoare Zeiţa care n-a plecat niciodată Post-scriptum: Originile extraterestre ale Omului—Dovada   Introducere: Şi s-a întâmplat Şi s-a întâmplat, Când oamenii au început să se înmulţească pe faţa Pământului Şi fiice lor li s-au născut, Că fiii Zeului le-au văzut pe fiicele oamenilor Că sunt bune, şi le-au luat de soţii Fiecare pe care şi-a ales-o. Au existat uriaşi pe Pământ /V In acele zile şi chiar şi după aceea, Când fiii Zeului Au intrat la fiicele oamenilor Şi ele le-au născut lor copii— aceiaşi Oameni de Seamă din vechime, Oameni de Renume. Cititorul, dacă e familiarizat cu versiunea Regelui James a Bibliei, va recunoaşte aceste versete din Capitolul 6 al Genezei ca preambul la povestea Potopului, Marele Potop în care Noe, înghesuit într-o arcă, a fost salvat ca să repopuleze Pământul. Cititorul, dacă e familiarizat cu scrierile mele, va recunoaşte aceste versete şi ca motivul pentru care, cu multe decenii în urmă, un şcolar a avut impulsul de a-şi întreba profesorul de ce este cuvântul „uriaşi“ subiectul acestor versete, când cuvântul din textul ebraic original este Nefilim—care, provenind din verbul ebraic NaFoL, înseamnă a cădea, a fi doborât, a veni jos—şi în niciun caz „uriaşi“. Şcolarul eram eu. în loc să fiu felicitat pentru discernământul meu lingvistic, am fost cu asprime mustrat. „Sitchin, stai jos!“ a şuierat profesorul cu o furie reprimată; „nu vei pune la îndoială Biblia!“ Am fost adânc rănit în acea zi, căci eu nu puneam Biblia la îndoială—dimpotrivă, subliniam nevoia de a o înţelege exact. Şi asta a fost ceea ce a schimbat direcţia vieţii mele către studiul despre Nefilim. Cine au fost ei şi cine au fost „Oamenii de Seamă“ descendenţi ai lor? Căutarea răspunsurilor a început cu problemele lingvistice. Textul ebraic nu vorbeşte despre „Oameni“ că au început să se înmulţească, ci despre Ha ’Adam— „Adam“, un termen generic, o specie umană. El nu vorbeşte despre fiii „Zeului“,   ci foloseşte termenul Bnei Ha-Elohim—-fiii (la plural) ai Elohim, tot un termen la plural considerat că înseamnă „zeii“, dar literalmente însemnând „Cei Mândri“. „Fiicele lui Adam“ nu erau „bune“, ci Tovoth—potrivite, compatibile...Şi inevitabil, ne pomenim confruntându-ne cu problemele despre origine. Cum a ajuns Omenirea să existe pe această planetă şi al cui cod genetic îl purtăm noi? A In doar trei versete şi câteva cuvinte—49 de cuvinte în versiunea ebraică originală a Genezei—Biblia descrie crearea Cerului şi a Pământului, apoi înregistrează un timp real, preistoric al Omenirii timpurii şi o serie de evenimente uluitoare, inclusiv un Potop global, prezenţa pe Pământ a zeilor şi a fiilor lor, intermariaje între specii şi progenituri semidivine... Şi astfel, începând cu un cuvânt (Nefilim), am spus eu povestea Anunnaki- lor, „Cei Care din Cer pe Pământ au Venit“—călători spaţiali şi colonişti interplanetari care au venit de pe planeta lor—aflată în dificultate—pe Pământ în căutare de aur, şi au sfârşit prin a-1 modela pe Adam în imaginea lor. Făcând asta, eu i-am readus la viată—recunoscându-i individual, dezvăluind relaţiile lor încâlcite, descriind misiunile, iubirile, ambiţiile şi războaiele lor—şi identificând progeniturile lor interspecii, „semizeii“. Am fost întrebat de câteva ori încotro m-ar fi dus interesul dacă profesorul meu m-ar fi lăudat în loc să mă mustre. în realitate, eu mi-am pus mie însumi o întrebare diferită: Dar dacă chiar „au existat uriaşi pe Pământ, în acele zile şi chiar şi după aceea11 Implicaţiile culturale, ştiinţifice şi religioase sunt uluitoare; ele conduc la următoarea întrebare inevitabilă: De ce autorii care au compilat Biblia ebraică, care e totalmente devotată monoteismului, includ versetele-bombă din înregistrarea preistoriei—şi care au fost sursele lor? Eu cred că am găsit răspunsul. Descifrând enigma semizeilor (faimosul Gilgamesh printre ei), eu am concluzionat în această carte—opera mea de căpătâi—că dovada convingătoare, fizică, a prezenţei în trecut a extratereştrilor pe Pământ a fost îngropată într-un mormânt antic. Este o poveste care a avut implicaţii imense pentru originile noastre genetice—o cheie pentru a descuia secretele sănătăţii, longevităţii, ale vieţii şi ale morţii; este un mister a cărui dezvăluire îl va purta pe cititor într-o aventură unică şi în final va arăta ce i-a fost ascuns lui Adam în Grădina Edenului. ZECHARIA SITCHIN  

Prefaţă     În analele Europei descoperirea Lumii Noi poartă marca El Dorado şi a neîncetatei goane după aur. Dar conchistadorii nu şi-au dat seama că reluau o căutare ce avusese loc cu multe milenii înainte în aceste ţinuturi noi Cronicile şi legendele vorbesc despre zgârcenie, jaf şi distrugere din capriciu şi conţin mărturii ale uimirii care i-a încercat pe europeni atunci când au găsit aici civilizaţii atât de asemănătoare cu cele din lumea veche: regate şi curţi regale, oraşe şi incinte sacre, arta şi poezie, temple înalţe până la cer, preoţi şi simbolul crucii, credinţa într-un Atoatecreator. Şi mai erau şi legendele despre zeii albi cu barbă care plecaseră, dar care promiseseră că se vor întoarce Enigmaticii mayaşi, azteci şi incaşi şi misterioşii lor strămoşi i-au uimit pe conchistadori şi îi mai uimesc încă pe specialişti şi pe profani 5 secole mai târziu. Cum când şi unde au apărut astfel de civilizaţii în Lumea Noua? Să fie doar o coincidenţă faptul că pe măsură ce aflăm mai mult despre aceste civilizaţii, ele par să fi fost modelate după cele din orientul apropiat. Opinia noastră este că nu vom găsi răspuns la această întrebare decât dacă acceptăm ca pe un fapt, nu ca un mit, prezenta pe pământ a zeilor Anunnaki, „Cei care s-au pogorât din cer pe pământ” Această carte prezintă dovezile:   1 El Dorado   În zilele noastre Toledo este un oraş liniştit de provincie, situat cam la o oră de mers cu maşina la sud de Madrid; cu toate acestea, rar se întâmplă ca turiştii ce vin în Spania să-l rateze, deoarece înăuntrul zidurilor sale s-au păstrat monumente ale unor diverse culturi şi lecţii de istorie. Conform legendelor locale, istoria sa începe cu două milenii înainte de Christos, iar întemeierea sa este atribuită descendenţilor biblici ai lui Noe. Mulţi sunt de părere că numele său vine din cuvântul ebraic toledoth ("istoriile generaţiilor"); vechile sale case şi magnificele temple sunt mărturii ale creştinizării Spaniei - ascensiunea şi căderea maurilor, stăpânirea lor musulmană şi nimicirea splendidei moşteniri evreieşti. Pentru Toledo, ca şi pentru Spania şi toate celelalte teritorii, 1492 a fost un an crucial, deoarece atunci au avut loc trei evenimente istorice, şi toate trei în Spania, Denumirea geografică a a-cestui pământ era "iberia" - iar singura explicaţie posibilă a acestui termen se găseşte în cuvântul ibri (ebraic), sub care erau cunoscuţi primii colonişti. Regatele măcinate de războaie au pierdut marea majoritate a teritoriului Peninsulei Iberice în favoarea musulmanilor, şi au fost unite pentru prima oară cu adevărat atunci când Ferdinand de Aragon şi Izabela de Castilia s-au căsătorit în 1469. La zece ani de la căsătorie au lansat o campanie militară pentru alungarea maurilor şi instaurarea catolicismului în Spania, În ianuarie 1492 maurii au fost definitiv învinşi, o dată cu căderea Granadei, iar Spania a devenit pământ creştin. În lună martie a aceluiaşi an regele şi regina au semnat un edict pentru expulzarea din Spania, până la 31 iulie în acelaşi an, a tuturor evreilor care nu se vor fi convertit la creştinism până la acea dată. Iar în luna august din acelaşi an, Cristofor Columb - Cristobal Colon pentru spanioli - a pornit pe mări sub pavilion spaniol pentru a găsi o cale spre India pe la vest. A zărit pământ în ziua de 12 octombrie 1492. S-a întors în Spania în ianuarie 1493. Ca dovadă a reuşitei sale a adus patru "indieni"; pentru a demonstra că solicitarea lui, de a se organiza o a doua expediţie, mai importantă, sub comanda sa, era justificată, a adus cu el nenumărate fleacuri de aur luate de la localnici şi o sumedenie de poveşti despre un oraş, un oraş aurit, unde oamenii purtau brăţări de aur la mâini şi la picioare şi îşi împodobeau gâtul, urechile şi nasurile tot cu aur, tot acest aur provenind dintr-o mină fabuloasă de lângă oraş. Din primele cantităţi de aur aduse din lumea nouă, Izabela -care era atât de pioasă, încât i se spunea "cea catolică" a poruncit să se construiască o CUSTODY sofisticată şi a donat-o Catedralei din Toledo, sediul tradiţional al clericilor Spaniei catolice. Aşa se face că astăzi oamenii care vizitează Trezoreria catedralei - o sală înconjurată de un grilaj masiv şi plină cu obiecte preţioase donate Bisericii de-a lungul secolelor - pot să vadă, dar nu să şi atingă, primul aur pe care Columb l-a adus din America. În zilele noastre se recunoaşte că expediţia avea şi alte sco-puri, pe lângă aflarea unui nou drum spre India. Conform unor dovezi convingătoare, Columb ar fi fost un evreu forţat să se convertească; e posibil ca susţinătorii săi financiari, la rândul lor convertiţi, să fi văzut în expediţie o modalitate de a evada către pământuri mai libere. Ferdinand şi Izabela visau să descopere râurile Paradisului şi tinereţea veşnică, Columb însuşi avea ambiţii secrete pe care nu le-a divulgat decât în parte în jurnalele sale personale. Se considera omul care va adeveri vechile profeţii cu privire la o nouă eră care va începe cu descoperirea unor pământuri noi la marginea lumii". . Era totuşi suficient de realist pentru a recunoaşte că, dintre toate informaţiile pe care le adusese în urma primei călătorii, cele rereruoare ia aur se oucurau ae cea mai mare atenţie, A spus că "Domnul îi va arăta" locul misterios "unde s a născut aurul", şi, astfel, a reuşit să-i convingă pe Ferdinand şi pe Izabela să-i ofere o flotă mult mai mare pentru a doua expediţie, apoi pentru a treia. Cu toate acestea, cei doi monarhi trimiseseră deja tot felul de funcţionari şi oameni mai puţin vizionari, dar mai înclinaţi către acţiune, care supravegheau mersul lucrurilor şi se amestecau în operaţiunile şi deciziile amiralului. Conflictele inevitabile au culminat cu aducerea lui Columb în Spania în lanţuri, sub pretextul că nu se purtase bine cu oamenii lui. Deşi regele şi regina l-au eliberat imediat şi i-au despăgubit cu bani, ei împărtăşeau punctul de vedere potrivit căruia Columb era un bun amiral, dar un guvernator ineficient, care nu putea smulge de la indieni informaţiile privind locul unde se afla de fapt Oraşul de Aur. Columb a luptat împotriva acestor obstacole tot cu ajutorul vechilor profeţii şi al citatelor biblice. A strâns toate textele într-o carte, Cartea Profeţiilor, pe care a prezentat-o regelui şi reginei. Dorea să-i convingă că menirea Spaniei era aceea de a domni peste Ierusalim, şi că el, Columb, e cel ales pentru a duce destinul la îndeplinire, prin aflarea locului unde s-a născut aurul. Ferdinand şi Izabela credeau cu tărie în Sfânta Scriptură, aşa că au fost de acord să-l lase pe Columb să pornească încă o dată pe mare, convinşi mai ales de argumentul lui că gura fluviului pe care îl descoperise (fluviul Orinoco în zilele noastre) era a unuia dintre cele patru râuri ale Paradisului, şi, după cum spuneau Scripturile, unul dintre acele râuri înconjura pământul Havila, "de unde venea aurul, " Această ultimă călătorie a fost presărată cu mai multe greutăţi şi dezamăgiri decât oricare dintre celelalte trei. Chinuit de artrită, o umbră a omului care fusese odimoară, Columb s-a întors în Spania în ziua de 7 noiembrie 1504. Înainte de sfârşitul acelei luni, regina Izabela a murit, şi, cu toate că regele Ferdinand avea o slăbiciune pentru Columb, a luat hotărârea ca alţii să treacă la acţiune pe baza ultimului raport întocmit de el, în care fuseseră adunate toate dovezile referitoare la prezenţa unei surse importante de aur în lumea nouă. "Hispaniola va dărui majestăţilor voastre atotputernice tot aurul de care au nevoie” îi asigurase colum pe sponsorii săi regali în privinţa insulei pe care şi-o împart astăzi Haiti şi Republica Dominicană. Într-adevăr, coloniştii spanioli i-au folosit pe indienii băştinaşi ca muncitori sclavi şi au reuşit să extragă aur în cantităţi fabuloase: în mai puţin de două decenii, trezoreria Spaniei a primit din Hispaniola aur în valoare de 500,000 de ducaţi. Se pare că experienţa Spaniei în Hispaniola avea să se repete la nesfârşit pe teritoriul unui continent imens. În decursul acelor două decenii, pe măsură ce băştinaşii mureau sau fugeau şi minele de aur se epuizau, euforia spaniolilor s-a transformat în dezamăgire şi disperare, şi au ancorat cu şi mai multă îndrăzneală pe coaste din ce în ce mai puţin cunoscute, în căutare de bogăţii. Una dintre destinaţiile timpurii era peninsula Yucatân. Primii spanioli care au ajuns acolo în 1511 erau supravieţuitorii unui naufragiu; dar în 1517 un convoi special format din trei vapoare sub conducerea lui Francisco Hernandez de Cordoba a pornit din Cuba spre Yucatân cu scopul de a face rost de sclavi. Spre uimirea lor, au găsit clădiri din piatră, temple şl statui de zeiţe; spre nenorocul localnicilor (care din câte au înţeles spaniolii îşi spuneau "maya') spaniolii "au găsit şi u-nele obiecte de aur pe care le-au luat" Informaţiile referitoare la venirea spaniolilor şi cucerirea Yucatân-ului se bazează în principal pe raportul intitulat Relacion de las cosaş de Yucatân; întocmit de călugărul Diego de Landa în anul 1566 (traducerea în limba engleză îi aparţine lui William Gates şi poartă titlul Yucatân înainte şi după cucerire). Din câte spune Diego de Landa, Hernandez şi oamenii lui au văzut în decursul acestei expediţii o piramidă în trepte impozantă, idoli şi stătui de animale şi un mare oraş în interior. Cu toate acestea, indienii pe care au încercat să-i captureze au opus o rezistenţă îndârjită şi nu au fost înspăimântaţi nici de tunurile de pe vapoare. Spaniolii au suferit pierderi grele - Hernandez însuşi a fost rănit - şi au fost nevoiţi să se retragă. Şi totuşi, pe drumul de întoarcere spre Cuba, Hernandez a recomandat organizarea altor expediţii, deoarece "acel pământ e bun şi bogat, având aur." Un an mai târziu o altă expediţie a pornit din Cuba spre Yucatân. Au debarcat pe insula lui Cozumel şi au descoperit Noua Şpanie, Panuco şi provincia Tabasco (aşa au fost denumite noile Dământurh. Înarmaţi cu diverse mărfuri Dentru a face schimb şi nu doar cu arme, spaniolii au întâlnit de această dată atât indieni ostili, cât şi prietenoşi. Au văzut mai multe edificii şi monumente de piatră, au simţit săgeţile şi suliţele cu vârfuri ascuţite din piatră obsidi-ană şi au privit obiecte realizate cu măiestrie, multe din piatre, obişnuite sau semipreţioase; altele străluceau ca aurul, dar la o examinare mai atentă s-au dovedit a fi din alamă.

“Când am fost întrebat cum m-aş caracteriza... Sunt un expert în ebraică? Da! ... Sunt un expert în Biblie? Da! ... Sunt arheolog? Da! ... Nu fac săpături, dar folosesc dovezi arheologice... am răspuns că sunt o sumă a tuturor acestora, dar eu mă consider reporter. Pentru că eu cred că sarcina pe care mi-am asumat-o este să dezvălui oamenilor de astăzi ce ştiau oamenii din antichitate, mărturisirile acestora, păstrate pentru posteritate. Deci sunt un reporter! La un moment dat, mi-am dat seama că ceea ce faceam eu folosindu-mă de aceste tăbliţe, etc., era să spun povestea strămoşilor noştri, a omenirii, a oamenilor, aşa cum au înţeles-o ei, aşa cum o ştiau, aşa cum au învăţat-o de la anunnaki (zei, în limba sumeriană; A.NU.NA.KI = Cei care au coborât din CER pe PĂMÂNT). Apoi m-am întrebat ce-ar spune aşa-numiţii zei? ... Ce-ar gândi ei? ... Iată povestea: fiinţe de pe o altă planetă, planeta lor natală, Nibiru, călătoresc pe o altă planetă, din motive pe care le cunoaşteţi de acum, ... ei vin pe această planetă, îşi construiesc aşezări, se apucă de minerit, sfârşesc prin a creea fiinţe inteligente, civilizând acei hominizi care au evoluat pe Pământ, le dau cunoştinţe şi la un moment dat trag o linie de separaţie spunând: Noi suntem zei, iar voi trebuie să ne veneraţi! ... Deci care este versiunea lor? ... Dacă i-aş putea întreba pe anunnaki, dacă l-aş putea întreba pe Enki (în sumeriană EN.KI = Stăpânul Pământului), dacă l-aş putea întreba pe Enlil (în sumeriană EN.LIL = Stăpânul Comandamentului): Spune-mi! Nu-mi spune să mă uit pe tăbliţele sumeriene... Tu să-mi spui mie povestea! Care este povestea aşa cum o vezi tu? ... şi am aflat că răspunsul a fost dat, pentru că cel puţin unul dintre ei, Enki, a scris o autobiografie, care povesteşte cum el şi un grup de 50 de anunnaki au venit pe Pământ, cum au separat apele, cum le-a spus locotenenţilor lui: Tu construieşte adăpostultu găseşte mâncarea, tu faci asta, tu faci asta, etc. ... Dar, din nefericire, tăbliţele, sau câteva dintre ele, pentru că altele, 7 la număr, cu texte lungi, dar nu aşezate în ordine, s-au păstrat ... din nefericire, restul acestei autobiografii nu a fost descoperit!... şi m-am gândit că sunt suficiente surse, suficiente referinţe, reflecţii, o piesă aici, una dincolo, pe care am reuşit să le folosesc ... Vă pot spune ... cam 800 de surse am folosit pentru a reconstitui autobiografia lui Enki, care este transcrisă în cartea intitulată The Lost Book of Enki (Cartea pierdută a lui Enki), ” Fig 1-2. Tăbliţe sumeriene MS WS     ATESTARE Vorbele lui Endubsar, meşter scrib, fiu al cetăţii Eridu, slujitor al stăpânului Enki, mare Zeu. în al şaptelea an după Marea Calamitate, în a doua lună, în a şaptesprezecea zi, am fost chemat de /V                            stăpânul şi învăţătorul meu Enki, mare zeu, îngăduitorul creator al Omenirii, omnipotent şi milostiv. Eram printre supravieţuitorii din Eridu, care s-au salvat în stepa aridă chiar când Vântul Rău se apropia de oraş. Şi rătăceam prin sălbăticie să caut rămurele ofilite pentru foc. Şi am privit în sus şi la un moment dat un Vârtej de Vânt venea dinspre sud. Era o strălucire roşiatică peste el şi nu făcea nici un zgomot. Şi pe când atinse pământul, patru picioare drepte ţâşniră din burta lui şi strălucirea dispăru. Iar eu m-am aruncat cu faţa la pământ, căci am ştiut că era o viziune divină. Şi când mi-am ridicat ochii, doi trimişi ai zeilor stăteau lângă mine şi aveau ei feţe de oameni, iar veşmintele lor străluceau ca alămurile lustruite. Şi ei mă strigară pe nume şi-mi vorbiră, spunând: Tu eşti chemat de marele zeu, Stăpânul Enki. Teamă nu-ţi fie, căci eşti binecuvântat. Iar noi ne aflăm aici să te ridicăm şi să te ducem până la reşedinţa lui din Ţinutul Magan, pe insula din mijlocul Râului Magan, unde stăvilarele se află. Şi cum au vorbit, Vârtejul de Vânt s-a ridicat singur ca un car de foc şi dus a fost. Şi ei m-au luat de mâini, fiecare apucându-mă de câte o mână. Şi ei m-au ridicat şi m-au purtat iute între Pământ şi ceruri, cum s-ar înălţa un vultur. Şi am putut să văd pământul şi apele şi câmpiile şi munţii. Şi m-au lăsat ei jos pe insulă la poarta reşedinţei marelui Zeu. Iar în clipa când ei mi-au dat drumul mâinilor, o strălucire cum nu mai văzusem niciodată m-a acoperit şi m-a copleşit, iar eu m-am prăbuşit pe pământ ca secat de spiritul vieţii. Mi-am revenit în simţiri, ca şi cum m-aş fi trezit din cel mai adânc somn, la auzul cuiva care mă striga pe nume. Eram într-un fel de împrejmuire. Era întuneric, dar era acolo şi o aură, o strălucire. Apoi numele meu fu rostit din nou, de cea mai gravă voce cu putinţă. Şi deşi puteam s-o aud, nu puteam spune nici de unde vine vocea, nici să văd cine era cel care vorbea. Şi am spus, sunt aici! Atunci vocea mi-a spus: Endubsar, vlăstar al lui Adapa, te-am ales pe tine să-mi fii scrib, să scrii cuvintele mele pe tăbliţe. Şi dintr-o dată apăru o strălucire într-una din părţile împrejmuirii. Şi am văzut un loc aranjat ca un loc de muncă al unui scrib: o masă de scrib şi un scăunel de scrib, şi erau acolo pietre frumos şlefuite pe masă. Dar n-am văzut nici tăbliţe de lut, nici vase cu lut ud. Şi pe masă era doar un Stylus, şi sclipea el cu o incandescenţă cum nici un Stylus din trestie n-ar putea-o face. Şi vocea vorbi din nou, rostind: Endubsar, fiu al cetăţii Eridu, slujitorul meu credincios! Eu sunt stăpânul tău Enki, te-am chemat ca să scrii vorbele mele, căci mult sunt răvăşit de ceea ce a căzut asupra omenirii o dată cu Marea Calamitate. Este dorinţa mea să înregistrez adevăratul curs al evenimentelor, să afle Zeii şi oamenii deopotrivă că mâinile mele sunt curate. De la Marele Potop o astfel de calamitate nu s-a mai abătut asupra Pământului şi asupra Zeilor şi a pământenilor. Dar Marele Potop a fost destinat să se întâmple, nu şi Marea Calamitate. Aceasta, şapte ani acum trecuţi, n-ar fi trebuit să se întâmple. Putea fi prevenită, iar eu, Enki, am făcut totul pentru a o preveni, dar, vai, am eşuat!... Şi a fost soarta sau destinul? Viitorul va judeca asta, pentru că la sfârşitul zilelor, o zi a judecăţii va trebui să fie. în acea zi Pământul se va cutremura şi râurile îşi vor schimba cursul, şi va fi întuneric la amiază şi un foc în ceruri în noapte, ziua reîntoarcerii zeului ceresc va fi. Şi cine va supravieţui şi cine va pieri, cine va fi răsplătit şi cine va fi pedepsit, zei şi oameni deopotrivă, în acea zi se va afla; ceea ce urmează să se întâmple va fi determinat de ceea ce s-a întâmplat; şi ceea ce a fost destinat, într-un ciclu se va repeta, iar ceea ce a fost sortit şi doar după voia inimii întâmplat, benefic sau potrivnic, la judecată va ajunge. Vocea tăcu; apoi marele stăpân vorbi din nou, spunând: pentru aceste motive eu voi spune povestea adevărată a începuturilor şi a Timpurilor Primordiale şi a Timpurilor Vechi, pentru că în Trecut Viitorul zace ascuns. Timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi eu voi vorbi şi tu vei scrie; patruzeci va fi numărul zilelor şi nopţilor sarcinii tale aici, căci patruzeci este numărul meu sacru printre zei. Timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi tu nici nu vei mânca nici nu vei bea; doar din această bucată de pâine şi din această apă vei gusta, şi-ţi va ajunge pe durata misiunii tale. Şi vocea făcu o pauză şi deodată apăru o strălucire în altă parte a împrejmuirii. Şi am văzut o masă iar pe ea un taler şi o cupă. Şi m-am îndreptat într-acolo şi era pâine pe taler şi apă în cupă. Şi vocea marelui stăpân Enki vorbi din nou, spunând: Endubsar, mănâncă pâinea vieţii şi bea apa vieţii şi fii sătul pentru patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. Şi eu am făcut cum a poruncit. Apoi vocea mă îndreptă să mă aşez la masa scribului, iar strălucirea incandescentă era la fel de mare ca a soarelui la amiază. Şi vocea spuse: Endubsar, scribule, ce vezi? Şi eu m-am uitat şi am văzut strălucirea căzând peste masă şi peste pietre şi peste Stylus şi am zis: văd tăbliţe de piatră şi culoarea lor e un albastru la fel de pur ca al cerului. Şi văd un Stylus cum n-am mai văzut vreodată, coada lui nu seamănă cu nici o trestie iar vârful e ascuţit ca gheara vulturului. Şi vocea spuse: acestea sunt tăbliţele pe care vei înscrie cuvintele mele. La dorinţa mea, au fost tăiate din cel mai fin “lapis lazuli”, fiecare are două feţe şlefuite. Iar stylusul pe care-1 vezi este opera unui Zeu, e făcut de mână, din electrum, iar vârful din cristal divin. Se va potrivi perfect în mâna ta şi ceea ce vei grava cu el va fi la fel de uşor ca şi cum ai grava pe lut ud. în două coloane vei scrie partea de deasupra, în două coloane vei scrie şi spatele fiecărei tăbliţe de piatră. Să nu te abaţi de la vorbele şi indicaţiile mele! Şi apoi urmă o pauză, şi eu am atins una din pietre, iar suprafaţa ei se simţea ca o piele fină, moale la atingere. Şi am apucat stylusul divin, şi l-am simţit ca o pană în mâna mea.

CUPRINS Prefaţă Trecutul, Viitorul Ceasul mesianic „Şi s-a întâmplat5' Profeţiile egiptene, Destinele omeneşti Despre Zei şi Semizei Numărătoarea inversă a Zilei Judecăţii de Apoi Duşi de vânt Destinul avea cincizeci de nume în numele Zeului Tărâmul Promis Crucea de la orizont Ziua Domnului întuneric la amiază Când zeii au părăsit Pământul Sfârşitul Zilelor Ierusalim: un Potir, dispărut A Armageddon şi profeţiile despre întoarcere   PREFAŢĂ: TRECUTUL, VIITORUL “Când se vor întoarce ei?”     Mi s-a adresat această întrebare de nenumărate ori de către oamenii care mi-au citit cărţile, „ei” fiind Anunnaki (fig 1.) (AN.UN.NA.KL în limba sumeriană înseamnă “Cei care au coborât din Cer pe Pământ)—extratereştrii care au venit pe Pământ de pe planeta lor Nibiru şi care au fost veneraţi în antichitate ca zei. întoarcerea va fi când Nibiru, în orbita ei alungită, se va afla în apropierea noastră (a Pământului!), şi ce se va întâmpla atunci? Va fi întuneric la amiază iar Pământul se va sfărâmă? Va fi pace pe Pământ, sau Armageddon? Un mileniu al tulburărilor şi suferinţelor, sau o mesianică A Doua Sosire? Se va întâmpla în 2012, sau mai târziu, sau deloc? Acestea sunt întrebări profunde care combină cele mai adânci speranţe şi nelinişti ale oamenilor cu credinţele şi aşteptările religioase, întrebări impuse de evenimentele curente: războaie în ţinuturile unde relaţiile îngemănate ale zeilor şi oamenilor au început; ameninţările holocausturilor nucleare; ferocitatea alarmantă a dezastrelor naturale.   Sunt întrebări la care mi-am permis să nu răspund toţi aceşti ani—dar acum sunt întrebări al căror răspuns nu poate—nu trebuie—să mai întârzie. A                                                                                                                                A întrebările despre întoarcere, trebuie să recunoaştem, nu sunt noi; ele au fost in mod inexorabil legate în trecut—aşa cum sunt şi astăzi—de aşteptarea şi înţelegerea Zilei Domnului, a Sfârşitului Zilelor, Armageddonul. Acum patru milenii, în Orientul Apropiat un Zeu şi fiul său promiteau oamenilor Raiul pe Pământ. Cu mai mult de trei milenii în urmă, regii şi popoml din Egipt tânjeau după un timp mesianic. Acum două milenii, poporul din Iudeea se întreba dacă Mesia a apărut, şi suntem încă prinşi în misterele acestor evenimente. Se adeveresc profeţiile? Ne vom confrunta cu răspunsurile încurcate care au fost date, vom dezlega enigme antice, vom descifra originea şi înţelesul simbolurilor—Crucea, Peştele, Potirul. Vom descrie rolul siturilor legate de spaţiu în evenimentele istorice şi vom arăta de ce Trecutul, Prezentul şi Viitorul converg în Ierusalim, locul „Legăturii Cer-Pământ”. Şi vom cântări de ce secolul nostru al douăzecişiunulea după Christos este atât de asemănător cu secolul al douăzecişiunulea de dinainte de Christos. Se repetă istoria—e destinată să se repete? Sunt toate conduse după un Ceas Mesianic? Este timpul la îndemână? Cu mai mult de două milenii în urmă, Daniel din Vechiul Testament era renumit pentru întrebarea repetată adresată îngerilor: Când? Când va fi Sfârşitul Zilelor, Sfârşitul Timpului? Cu mai mult de trei secole în urmă, renumitul Sir Isaac Newton, cel care a elucidat secretele mişcărilor corpurilor cereşti, a compus tratate pe baza Cărţii lui Daniel din Vechiul Testament şi a Cărţii Revelaţiilor din Noul Testament; recent găsitele lui calcule scrise de mână referitoare la Sfârşitul Zilelor vor fi analizate, împreună cu mult mai recentele predicţii despre Sfârşit. Amândouă, Biblia Ebraică şi Noul Testament, afirmă că secretele Viitorului sunt încastrate în Trecut, că destinul Pământului este conectat cu Cerurile, că relaţiile şi soarta Omenirii sunt legate de cele ale Zeului şi Zeilor. Având de-a face cu ceea ce este pe cale să se întâmple, vom traversa de la istorie la profeţie şi le vom înregistra pe amândouă. Cu aceasta drept ghid al nostru, haideţi să privim ceea ce ne aşteaptă prin lentilele a cea ce a fost. Răspunsurile ne vor surprinde cu certitudine. ZECHARIA SITCfflN New York, Noiembrie 2006   1. CEASUL MESIANIC Oriunde te-ai întoarce, rasa umană pare cuprinsă de trepidaţia Apocaliptică, de fervoarea Mesianică, şi de teama Sfârşitului Timpului. Fanatismul religios se manifestă prin războaie, rebeliuni şi măcelărirea „necredincioşilor”. Armate adunate de Regii Vestului se luptă cu armatele Regilor Estului. Ciocnirea Civilizaţiilor zguduie fundaţiile modurilor tradiţionale de viaţă. Camagiul înghite cetăţi şi oraşe; cel mare şi puternic caută siguranţa în spatele zidurilor protectoare. Calamităţile naturale şi catastrofele mai intensificate ca oricând fac populaţia să se întrebe: a păcătuit Rasa Umană, suntem martorii Mâniei Divine, e cazul pentru un nou Potop anihilator? Este asta Apocalipsa? Poate exista—va exista—Mântuirea? Sunt timpurile Mesianice pe cale să se întâmple? Timpul înseamnă secolul al douăzecişiunulea al erei noastre, sau a fost secolul al douăzecişiunulea înaintea erei noastre? Răspunsul corect este Da şi Da, şi în vremea noastră la fel ca în acele vremuri antice. Este starea timpului prezent la fel ca şi în vremurile de acum patru milenii; şi uimitoarea similaritate se datorează evenimentelor de la mijlocul acestei perioade—perioadă asociată cu fervoarea mesianică din vremea lui Iisus. Cele trei perioade cataclismice pentru omenire şi planeta ei—două în trecutul atestat (cea 2100 î.e.n. şi atunci când s-a schimbat în e.n.), unul în viitorul apropiat—sunt interconectate; una a dus la cealaltă, una poate fi înţeleasă doar înţelegând-o pe cealaltă. Prezentul încolţeşte din Trecut, Trecutul este Viitorul. Esenţială pentru toate trei este Aşteptarea Mesianică; legându-le pe toate trei este Profeţia. Cum se va sfârşi timpul prezent, încărcat de tulburări şi suferinţe—ce prevestesc Viitorul? Pentru a afla asta e necesar să pătrundem pe tărâmul Profeţiei. Nu vom face o prezentare a noilor predicţii ale căror magnet principal e teama de condamnare şi de sfârşit, ci ne vom baza pe dovezi antice unice care au documentat Trecutul, au prezis Viitorul şi au înregistrat aşteptările mesianice anterioare—profeţind viitorul în antichitate şi, unii cred, şi Viitorul care ne aşteaptă. în toate cele trei cazuri apocaliptice—cele două care au avut loc şi cel care e pe cale să se întâmple—relaţia fizică şi spirituală dintre Cer şi Pământ a fost şi rămâne pivotul evenimentelor. Aspectele fizice sunt exprimate prin existenţa pe Pământ a unor locuri reale care legau Pământul de ceruri—situri care au fost considerate cruciale, căci au fost focare ale evenimentelor; aspectele spirituale au fost exprimate prin ceea ce numim Religie. în toate cele trei cazuri o relaţie schimbată între Om şi Zeu era centrală, exceptând cazul din cca 2100 î.e.n., când Omenirea s-a confruntat cu prima din aceste trei răsturnări epocale, iar relaţia era între oameni şi Zei, la plural. Dacă această relaţie s-a schimbat cu adevărat, cititorul va descoperi curând. Povestea zeilor, Anunnaki („Cei care din cer pe Pământ au venit”), aşa cum îi numeau sumerienii, începe cu sosirea lor pe Pământ de pe Nibiru din nevoia de aur. Povestea planetei lor a fost spusă în antichitate în Epopeea Creaţiei, un text lung pe şapte tăbliţe; este considerată de regulă un mit alegoric, produsul unor minţi primitive care vorbesc despre planete ca despre zei însufleţiţi care se luptă între ei. Dar după cum am arătat în cartea mea A Douăsprezecea Planetă, textul antic este de fapt o sofisticată cosmogonie care spune cum o planetă rătăcitoare, trecând prin sistemul nostru solar, s-a ciocnit cu o planetă numită Tiamat; coliziunea a dus la crearea Pământului şi a Lunii lui, a Centurii de Asteroizi şi a cometelor, şi la capturarea invadatorului (Nibiru - fig. 2) într-o mare orbită eliptică care durează înjur de 3.600 de ani pământeşti.   APOGEE FIG. 2     Povestea biblică a Potopului, începând în capitolul 6 al Genezei, atribuie aspectele ei conflictuale unei singure zeităţi, Yahwe, care, la început, e hotărât să şteargă Omenirea de pe faţa Pământului, şi apoi se răzgândeşte şi o salvează prin Noe şi Arcă. Sursele sumeriene timpurii ale poveştii atribuie ostilitatea faţă de omenire zeului Enlil, iar efortul de a salva Omenirea zeului Enki. Ceea ce Biblia a ascuns, de dragul monoteismului, a fost nu doar neînţelegerea dintre Enlil şi Enki, ci şi rivalitatea şi conflictul dintre două clanuri de Anunnaki, care au dominat cursul evenimentelor ce au urmat pe Pământ. Acest conflict între cei doi şi între urmaşii lor, precum şi regiunile Pământului atribuite lor după Potop, trebuie avute în minte pentru a putea înţelege ce s-a întâmplat după aceea. Cei doi erau fraţi vitregi, fiii conducătorului de pe Nibiru, Anu; conflictul lor de pe Pământ îşi avea rădăcinile pe planeta lor natală, Nibiru. Enki—pe atunci numit E.A (“Cel a cărui casă e apa”)—era primul fiu născut lui Anu, dar nu de soţia lui oficială Antu. Când Enlil i-a fost născut lui Anu de către Antu—o soră vitregă a lui Anu—Enlil a devenit Moştenitorul Legal al tronului lui Nibiru, deşi nu era întâiul născut. Resentimentul inevitabil din partea lui Enki şi a familiei mamei sale a fost exacerbat prin faptul că însăşi accederea lui Anu la tron fusese problematică la început: pierzând lupta pentru succesiune în faţa unui rival numit Alalu, mai târziu el a uzurpat tronul printr-o lovitură de stat, forţându-1 pe Alalu să fugă de pe Nibiru ca să-şi salveze viaţa. Acest lucru nu numai că a îndreptat resentimentele lui EA către zilele strămoşilor săi, dar a şi adus alte provocări conducerii lui Enlil, aşa cum e arătat în epopeea Povestea lui Anzu. (Pentru relaţiile încâlcite ale familiei regale de pe Nibiru şi pentru originea lui Anu şi Antu, Enlil şi EA, a se vedea Cartea Pierdută A Lui Enki). Cheia pentru a descuia misterul legilor succesiunii (şi căsătoriilor) zeilor a fost pentru mine realizarea faptului că aceste reguli s-au aplicat la fel şi pentru poporul ales de ei să servească drept împuternicit al lor pentru Omenire. Povestea biblică a Patriarhului Abraham explică ( Geneza 20:12) faptul că el nu minte când o prezintă pe soţia lui, Sara, ca fiind sora sa: „într-adevăr, ea e sora mea, fiica tatălui meu, dar nu fiica mamei mele, şi ea a devenit soţia mea”. Nu numai că era permisă căsătoria cu o soră vitregă care avea o altă mamă, dar un fiu cu ea—în acest caz Isaac—devenea Moştenitorul Legal şi succesorul dinastic, mai degrabă decât Primul născut Ishmael, fiul slujnicei Hagar. (Cum aceste legi ale succesiunii au provocat duşmănia de moarte dintre descendenţii divini ai lui Ra, fraţii vitregi Osiris şi Seth, care s-au căsătorit cu surorile vitrege Isis şi Nephtys, este explicat în Războaiele Zeilor şi Oamenilor).

Zecharia Sitchin a fost un scriitor american. El a afirmat că ar fi tradus o parte din tăblițele sumeriene care promovează o explicație a originii omului ce implică venirea unor călători din spațiu numiți annunaki. Aceștia ar fi colonizat pământul și ar fi creat omul, explicând ceea ce știința numea „veriga lipsă”. Sitchin atribuie rasei Anunnaki crearea culturii sumeriene antice precum și a celorlalte popoare. Pretinde că acești annunaki ar fi o rasă de extratereștri de pe o planetă ipotetică, dincolo de planeta Neptun, numită Nibiru, pe care o consideră a fi situată pe o orbită alungită, rotația ei fiind de aproximativ 3600 de ani. El afirmă că mitologia sumeriană reflectă acest punct de vedere, precum și originile noastre ca specie. Nota autorului   Sursa primară pentru versetele biblice din Vechiul Testament, pe care le-am utilizat în această carte, este textul original evreiesc. Trebuie spus de la bun început că toate traducerile consultate principalele fiind menţionate la sfârşitul cărţii sunt doar atât, simple traduceri sau interpretări. Ceea ce contează pentru concluzia finală este ce spune originalul. Pentru versiunea finală, cea care este utilizată în cartea de faţă, am comparat traducerile pe care le-am avut la îndemână şi apoi cu textul original, utilizând şi textele/poveştile sumeriene şi acadiene asemănătoare, pentru a obţine ceea ce eu consider a fi cea mai fidelă variantă. Analiza textelor sumeriene, asiriene, babiloniene şi hitite a angajat o armata întreagă de savanţi, timp de mai bine de un secol. Descifrarea scrisului şi a limbii a fost urmată de transcriere, transliteratic şi abia apoi de traducere. în multe cazuri, am putut alege între diferitele traduceri şi interpretări numai verificând unele mult anterioare. în alte cazuri, cercetările moderne au fost cele care au adus o lumină nouă asupra variantelor mai vechi. Deci lista textelor Orientului Antic care apare la sfârşitul acestei cărţi conţine atât versiunile cele mai vechi, cât şi pe cele mai noi, alături de o lista a puDiicaţinor stununce in care au fost publicate cele mai interesante contribuţii la înţelegerea acestor texte. Autorul     Toţi oamenii din vechime credeau în zei care au coborât pe Pământ şi care se vor ridica la ceruri după ce îşi vor încheia menirea. Dar nu a fost acordată niciodată credibilitate acestor texte, fiind taxate de oamenii de ştiinţă, încă de la început, ca fiind doar legende. Scrierile Orientului antic, incluzând aici şi numeroase texte astronomice, vorbesc în mod explicit despre o planetă de pe care au venit pe Pământ aceşti astronauţi sau „zei". Totuşi, când oamenii de ştiinţă au descoperit, descifrat şi transcris o listă antică a corpurilor cereşti, planeta Pluto nu fusese încă descoperită (ea a fost localizată abia în 1930). Cum să accepte ei atunci dovada existenţei a încă unui membru al sistemului nostru solar? Dar acum noi, care la fel ca cei din vechime, cunoaştem că mai există planete şi după Saturn, de ce să nu acceptăm antica dovadă a existenţei celei de-a douăsprezecea planete? Pe măsură ce ne aventurăm în spaţiu, o privire proaspătă şi o acceptare a vechilor scripturi este mai mult decât actuală. Acum, că astronauţii noştri au aterizat pe Lună, iar navele noastre spaţiale teleghidate explorează şi alte planete, nu mai este chiar atât de imposibil de crezut că o altă civilizaţie, de pe o altă planetă, mult mai avansată decât a noastră, a fost capabilă să-şi trimită astronauţii pe Pământ, cândva, în trecut. Intr-adevăr, o serie de scriitori au speculat ideea că unele monumente antice, cum ar fi piramidele sau sculpturile gigantice, trebuie să fi fost făcute de reprezentanţii unei alte civilizaţii, mult mai avansate, care au vizitat planeta noastră căci, cu siguranţă, cum ar fi putut poseda omul primitiv tehnologia necesară realizării unor astfel de construcţii ? Cum se face, ca să dau alt exemplu, că civilizaţia din Sumer a părut să înflorească brusc fara nici un precursor acum 6000 de ani ? Dar, deoarece aceşti scriitori n-au reuşit, în general, să arate când, cum şi, mai presus de toate, de unde au venit aceşti astronauţi din vechime, întrebările lor provocatoare rămân pure speculaţii. A fost nevoie de treizeci de ani de cercetări, de întoarcere la sursele antice, de acceptare a acestora ad litteram, pentru a crea în mintea mea un scenariu coerent şi plauzibil al evenimentelor din vechime. A Douăsprezecea Planetă îşi propune deci să ofere cititorului o poveste care să răspundă la întrebările de mai sus. Dovezile aduse de mine consistă, în primul rând, chiar din înseşi textele şi desenele antice. Am încercat în această carte să descifrez o cosmogonie sofisticată care explică, poate la fel de bine ca şi teoriile ştiinţifice moderne, cum s-ar fi putut forma sistemul nostru solar : o planetă invadatoare a fost prinsă pe orbita solară, iar Pământul şi alte părţi ale sistemului solar au fost create. Dovezile prezentate de mine includ şi o hartă celestă a unui zbor spaţial către Pământ de pe această planetă, a douăsprezecea. A urmat apoi dramatica înfiinţare a primelor colonii pământeşti ale nefilimilor. Sunt date chiar şi numele liderilor lor, sunt descrise sentimentele lor: iubirea, gelozia, acumulările şi luptele lor, este explicată natura lor „nemuritoare". Dar, mai presus de toate, A Douăsprezecea Planetă îşi propune să descopere succesiunea evenimentelor care au dus la facerea omului şi metodele avansate prin care acest lucru a fost înfăptuit. Ea sugerează complicata legătură care există între om şi „zeii" lui şi aruncă o nouă lumină asupra semnificaţiei unor evenimente, asupra Grădinii Edenului, Turnului Babel , asupra Potopului. Şi, omul  îmbogăţit biologic şi material de cei care l-au făcut sfârşeşte prin a-şi alunga zeii. Această carte susţine că nu suntem singuri în sistemul nostru solar. Mai degrabă măreşte decât scade credinţa într-o putere supranaturală, pentru că, dacă nefilimii au creat omul pe Pământ, ei nu au făcut decât să îndeplinească un mult mai vast Plan Universal.