Vasile Voiculescu

Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator şi dramaturg, a fost unul dintre numele reprezentative pentru tradiţionalismul interbelic românesc. Influenţat de Alecsandri, Vlahuţă şi Coşbuc, Voiculescu a debutat în 1916 cu volumul Poezii, stilul său căpătând puternice influenţe expersioniste (după cum demonstrează poemele din volumele ulterioare: Pârga (1921), Poeme cu îngeri (1927), Destin (1933), Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu (1964) ş.a.m.d. A fost, de asemenea, medic şi doctor în medicină la Bucureşti  şi a ţinut conferinţe radiofonice pe teme de medicină pentru ţărani. În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, amândouă volume de povestiri fantastice, romanul Zahei orbul. Dintre piesele sale de teatru amintim Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală şi Pribeaga. În 1941 a primit Premiul Naţional pentru poezie, însă între 1958 şi 1962 a fost închis pe motive politice.    Plouase mult cu s î n ge şi vremile veneau roşii şi-nvolburate. În tulbureala prefacerilor, marii vânători, ahotnici de primejdiile fără folos, urcători să prigonească fiarele până-n rărunchii munţilor, pieriseră. Moşierilor, îndatoraţi oarecum să-şi apere codrii şi plaiurile de jivine, li se stârpise până şi sămânţa. Băştinaşilor li se ridicase şi cea din urmă ţeava de puşcă, orice gioarsă de pistol. Şi în vălmăşeala începutului de leat, bestiile se înmulţiseră nestingherite.           Munţii mişunau de sălbăticiuni. Lupi bezmetici bântuiau stânele, urşii dau buzna peste cirezi. Treceau prin ciomegele boarilor, umflau juncanii şi plecau fără măcar o bună ziua.           În lipsa armelor, de sub troianul leaturilor, practici străvechi, meşteşuguri primitive de apărare începeau să scoată capul.           Mai ales că se adăogau şi alte grozăvii. Prin ceţurile piscurilor se arătau vedenii fantastice. Umbre de uriaşi călcau pe babilonii de nori puhavi. Din negurile oarbe, năboind noianuri, pe văi, se desfăceau deodată pale ce cotropeau turmele, ameţeau ciobanii şi, urcând înapoi, luau cu ele, pradă, două-trei vite rătăcite.           Până la urmă, duhurile trebuiau chemate în ajutor şi puterile oculte puse în mişcare.           Şapte sate de sub brâul Sturului se sfătuiau îngrijorate, vânturându-şi amintirile.           De sus, de la vărat, veneau necontenit veşti tot mai rele. Nu trecea o săp-tămână să nu se fure o junice, să nu fie sfârtecat un bou. Se alesese îndeosebi o bală de urs jăcman, dedulcit la carne, care băgase în boale pe cirezari. Ăsta era cu adevărat Necuratul. Mirosea cursele, ocolea capcanele, se strecura nevăzut şi ţâşnea, parcă da cu bobii, tocmai când nimeni nu se aştepta. Îi brodea pe toţi ori pe ceaţă, ori la masă, ori la somn. El înşfăca tacticos vita şi pleca cu ea pe coclauri, sub nasul ciobanilor prostiţi, urmărit cu alai de hăieli şi lătrături neputincioase.           Dinspre partea ăstuia ar fi avut de furcă chiar boierii de la Bucureşti, darmite un păstor, cât de neînfricat, cu bâta goală.           Trebuia altfel şi altceva. Ca la o mare cumpănă, se scormoniră straturile de oameni vechi, se prefirară bordeiele cu moşnegi, până ce într-un corn de cătun uitat s-a scornit un unchiaş fără ani, fără nume, în minţile căruia stăruiau bătrânele solomonii. Nu mai avea de-a face aproape cu nimeni. Hărţuit de popi, prigonit de învăţători, târât de doftori pe la judecăţi, ajuns de hula tineretului, ca să scape, se-ngropase de viu în hobaia asta, unde, lepădându-şi numele, trăia şi-hăstrit, cu câteva oi, o vacă şi-un cârd de găini la un loc. Îşi tăinuia cu mare grijă meşteşugul.           Puţinii care-l mai cunoşteau îi ziceau „moşul cu căciulă-mpletită.”           Atâta ştiau despre el, că, vară-iarnă, poartă un fel de scufă ţuguiată, împletită gros din fire de lână, ca un ciorap lucrat în igliţe.           — Am moştenit-o din moşi-strămoşi, răspundea el cui îl poreclea Căciu-lă-împletită. Altădată, când m-am pomenit eu, numai oamenii de seamă purtau aşa ceva. Acum am rămas singur cu cinstea asta.           Şi îşi îndesa cuşma năzdrăvană ca o za mlădioasă, fără să ştie că la obârşia ei sta căciula sacră peste care preoţii păgâni, străvechii magi, îşi aşezau ca peste o căptuşeală mitrele şi regii coroanele. Era vestita cuşmă a căciulaţilor, semnul oamenilor liberi şi de neam, din care se alegeau cârmuitorii noroadelor de rând.           Solia îl află trebăluind şi-l înconjură umilită.           Bătrânul, încredinţat că s-a întors roata şi i-a venit vremea, a ascultat plânge-rile şi ieşi din găoacea cuminţeniei. Vechea trufie că ştie şi poate îl umplu iar. Şi, fără să mai cugete cât şi cum, se făgădui pe loc să cureţe muntele de spurcăciuni. Vrăjitoria îi era ca o înaltă boierie plină de îndatoriri. închinarea smeritei gloate, căzută cu rugăciuni s-o ajute şi s-o scape, îl învestea c-o autoritate de mult mocnită în el.           Şi, dintr-o dată, în locul lui se ivi alt om. Schimbarea se petrecu pe neaşteptate, în văzul oamenilor, ca o transfigurare. Ochii spălăciţi întineriră, albastrul lor sleit bătu iar în oţeliu întunecat. Obrajii se rumeniră, chipul i se netezi. Scutură cuşma, şi pletele cărunte i se revărsară pe grumaz. Trupul gubav i se îndreptă şi un piept voinic ieşi înainte, ca un ceardac deasupra brâului.           Puteri adânc tescuite îi zbucniră în priviri, în gesturi, în glas. Şi din uscăţivul unchiaş năpârli un stăpân tare pe poruncile lui, cerând supunere şi ascultare.           În faţa lui oamenii uimiţi începură să clipească şi fără să vrea să-şi ferească ochii. Însufleţirea îl aprinsese într-atât, că parcă dogorea din el ceva fierbinte.           Înfăţişarea asta nu ţinu mult. Se potoli şi se stinse.           Sătenii, sfioşi, îl ispitiră ce le-ar pretinde, temători să nu le ceară sufletele.           — Nimic, răspunse el. A întrebat numai câţi văcari sunt la cirezi.           — Şapte.           — Bine, a mormăit. Îi mai trebuie. Dar are să-şi aleagă el ajutoarele.           — Muieri sunt acolo?           — Niciuna.           — Şi asta e bine. Nici să nu cuteze vreuna să suie cât o fi el acolo.           Ca un stăpân a dat apoi drumul oamenilor, care îl părăsiră îndoielnici: dacă nu ia bani, nu face lucru de ispravă. El s-a apucat să-şi vază de treburi. A cotrobăit în bordei, şi-a aninat de umăr o traistă înţesată cu meremeturile lui, şi-a înfipt la brâu fluierul, a trecut la spate ca o dăsagă cimpoiul cu două ţevi. Şi a pornit.

Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator şi dramaturg, a fost unul dintre numele reprezentative pentru tradiţionalismul interbelic românesc. Influenţat de Alecsandri, Vlahuţă şi Coşbuc, Voiculescu a debutat în 1916 cu volumul Poezii, stilul său căpătând puternice influenţe expersioniste (după cum demonstrează poemele din volumele ulterioare: Pârga (1921), Poeme cu îngeri (1927), Destin (1933), Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu (1964) ş.a.m.d. A fost, de asemenea, medic şi doctor în medicină la Bucureşti  şi a ţinut conferinţe radiofonice pe teme de medicină pentru ţărani. În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, amândouă volume de povestiri fantastice, romanul Zahei orbul. Dintre piesele sale de teatru amintim Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală şi Pribeaga. În 1941 a primit Premiul Naţional pentru poezie, însă între 1958 şi 1962 a fost închis pe motive politice.    Era În toiul verii. Bucureştii clocoteau în vipii ca o cetate blestemată peste care se vărsase asfalt încins. Fâşii de trotuare năclăioase ca hârtia de prins muşte te înhăţau gata să-ţi tragă pantofii din picioare. În catranul lor se înşirau, aidoma unor urme de fosile, formele tuturor încălţămintelor perindate, la un loc cu labe primitive neîncălţate încă, enigme pentru viitorii geologi.           Duhori de benzină, ulei prăjit şi cauciuc ars de la automobile, învrâstate cu altele, de mititei fripţi şi carne la grătar, adaose cu împuţiciuni de gunoaie neridicate şi râgâielile gurilor de canale, ar fi făcut pe un rătăcit din altă lume să se creadă într-o nouă Gomora, în ceasurile cele mai grele ale bătăii ei de către Dumnezeu.           Ţi-era groază să răsufli. Nu trăgeai în piept decât dogoare îngroşată cu trâmbe de praf şi nisip, răscolite de goana maşinilor cu eşapamentele deschise. Ţi-era spaimă să te mişti: pentru un pas, pentru un gest, te năpădeau pâraie de sudori, pe care trebuia să le pui la loc bând de două ori pe atât sifon. Apa nu era îngăduită. Ceea ce se scurgea pe ţevi era cu neputinţă de înghiţit. Venea, când se îndura să curgă, o leşie caldă şi leneşă, amestecată de-a dreptul cu clor, ca şi când stomacurile băutorilor ar fi fost spălătorii chimice.           Toate astea pătrundeau, ajungeau şi până la mine, în subsolul unde îmi strămutasem masa de scris, dar nu mă atingeau. Faţă de temperatura şi fierberea mea proprie, lipărul de afară nu mai însemna nimic. Eram un tânăr vulcan în plină erupţie literară.           Stam cufundat până peste cap în al doilea volum al meu de poezii, pe care-l pregăteam pentru toamnă, întregit cu un apocalips în versuri. Şi nu mai ştiam de nimic altceva pe lume.           Primul volum, debutul, Stele negre, avusese un răsunător succes. Şi pentru cei 19 ani ai mei laudele criticilor, curtea revistelor literare, avansul editorilor, entuziasmul generaţiei mele şi pizma cu mârâieli a înaintaşilor alcătuiau un cocteil atât de ameţitor, că mă făcea nesimţitor nu numai la neplăcerile ce soseau din afară, dar chiar la o primejdie adevărată. M-ar fi putut străpunge şi pe mine cineva cu spanga, ca pe Archimede, fără să bag măcar de seamă.           Mă aflam singur şi fericit în toată casa. Părinţii plecaseră la Sinaia, oaspeţii unui frate al mamei, care închiriase acolo o vilă întreagă şi trăia pe picior princiar. Unchiul Miti colindase lumea ca să facă avere, şi acum se întorcea miliardar ca să epateze, în lipsă de altcineva, familia. Eu nu-l văzusem până atunci. Nu mă născusem când el părăsise ţara. În ultima vreme se aşezase în Java, unde, intrat în uriaşele plantaţii de arbori ai cauciucului, se îmbogăţise fabulos.           Dar excesele de excitante, o febră tropicală şi clima neprielnică îl aduseseră în aşa hal de şubrezenie, că a trebuit să părăsească măcar pentru câteva luni afacerile şi să se strămute într-o regiune salubră. Şi-a adus aminte atunci de ţară şi deveni iar dintr-o dată fratele dulce al mamei. De unde până atunci fusese numai unchiul din America şi apoi unchiul din Java, care-ţi trimite la zece ani o dată o fotografie cu un cec pentru bomboane şi haine, ne-am trezit cu el peste noi, rudă nelipsită, cu amestec în treburile cele mai intime ale familiei şi mai ales mentor îndrăcit.           Dintr-o dată, cum m-a văzut şi m-a sărutat, am ajuns slăbiciunea unchiului din Java, care – aşa, gata crescut – mă adoptă cu entuziasm. Şi îşi puse ca ultim scop să mă formeze după ideile şi gusturile lui. Mama, bineînţeles, era în al nouălea cer. Tata, biet profesor de liceu, intimidat şi precaut – era vorba de miliarde – nu se împotrivea pe faţă. Eu eram de-a dreptul ostil, ca un prinţ moştenitor bizar şi îndărătnic, care dă cu piciorul tronului.           Cât şezuse în Bucureşti, unchiul locuise în hotel, dar venea de mânca şi sta toată ziua la noi. Bineînţeles, toată cheltuiala o ducea el. Dar pe mine mă plictisea cumplit. Nu mai sfârşea cu sfaturile practice, teoretice, cu aforismele şi apoftegmele lui de viaţă, parcă el, cum i-am spus-o de la obraz, cu asta câştigase banii.           Până la urmă a hotărât, cu de la sine putere, să las literele şi să trec la Politehnică, pe care s-o isprăvesc americăneşte, în vreo şapte-opt luni, cât mai are el de stat în ţară, ca apoi să mă ia numaidecât în Java, la exploatările lui, unde e nevoie de un inginer-şef de încredere. M-am făcut foc, am refuzat categoric şi exasperat, până la urmă i-am răspuns numai cu obrăznicii. Am avut din pricina asta o ceartă cu mama, care ne-a ţinut supăraţi până la plecarea lor. Noroc că prăpădul căldurilor l-a gonit pe exoticul meu unchi la Sinaia, unde a luat cu el şi pe ai mei. Şi eu am rămas singur, de capul meu, plin numai cu versuri de apocalips.           Stam astfel sihastru, în subsolul asudat, în cordială înţelegere cu şobolanii, şi nu mâncam decât pepeni. Mi-i aducea servitoarea, reci, de la gheaţă, cu miezul roşu brumat ca de o chiciură, şi binecuvântam stepa şi arşiţa care zămislesc astfel de minuni, pepenii verzi.           Într-o zi, tocmai când scriam poemul mistic al tiparului, solie anume trimeasă pentru poet de marea Sargaselor, o claxonare în faţa casei, din ce în ce mai lungă, mai insistentă, mă întrerupse. Nu m-am clintit însă. Am aşteptat. Larma devenea însă exasperantă. Servitoarea nu ieşea. Acum claxonul încetase, dar începu să sune soneria turbată. Plictisit, am tras o pijama peste adamis-mul meu paradisiac şi m-am hotărât să urc. Un Lincoln-Zephir splendid stopase la scară şi şoferul măreţ îmi întinse încruntat un plic. Am vrut să cobor ca să-l desfac jos.           — Nu, vă rog să daţi imediat răspunsul, îmi porunci tare omul de sub şapca galonată şi livreaua arogantă.           Asta mă supără grozav. Am simţit imediat că am de-a face cu un emisar al unchiului din Java. Îi întorsei spatele şi cu aceeaşi mişcare îi trântii uşa în nas, lăsându-l să aştepte.           Am citit scrisoarea. Nu mă înşelasem: era de la unchiul Miti, care mă chema să vin numaidecât la Sinaia: murea de dorul meu – cumpărase maşina pe care o trimetea numai pentru mine, să mă plimbe în fiecare zi la Braşov şi la Sibiu. Câteva rânduri adaose de mama îmi aminteau şi mă rugau să nu lipsesc: a doua zi era aniversarea zilei de naştere a tatii. O sărbătoare intimă, dar de o gingaşă şi emoţionantă solemnitate, ce se desfăşura totdeauna numai între noi trei. Cu o lună înainte colindam librăriile, căutând cartea cea mai jinduită de el, care trebuia legată bibliofilic, cu cifrul lui aşezat în anumit loc. Florile, schimbul de îmbrăţişări, prăjiturile care-i plăcuseră lui în copilărie, sticla de vin rar, destupată cu pompă, din care gustam fiecare abia câte un deget, prefăcându-ne că ne place, de toate astea mă lipseam acum din pricina afurisitului de unchi, care se vârâse între noi şi ne strica, cu banii şi cu tirania lui, viaţa. Mă apucasem să scriu un refuz drastic. Era un chip de a mă răzbuna.           Dar din nou îmi căzu sub ochi rugămintea mamei şi o listă de târguieli pe care să le aduc, în frunte cu tradiţionala sticlă de vin. Şi m-a înduioşat. Dar nu m-am dat bătut de tot. Am lăsat şoferul să aştepte. M-am urcat abia peste o oră. Moţăia la volan. L-am chemat şi l-am luat de sus.           — Ţine lista asta şi banii, îi poruncii. Cumpără tot ce scrie aici şi vino astă-seară la ora şapte.           Am ordin să vă aduc imediat, cercă el să mă intimideze.           La ora şapte. Şi i-am trântit uşa-n nas.           M-am muncit să înnod firul. M-am căznit să cad iar în transă. A fost cu neputinţă să mai scriu: tiparul îmi scăpa printre degete.           Unchiul Miti găsise chip şi de acolo, de departe, să mă sâcâie şi să-mi alunge inspiraţia. Cuvânt să-mi fie şi mai nesuferit.           Acum lipsit de protecţia muzelor, începusem să simt apăsarea şi mizeria Bucureştilor. Nu suferisem toată luna de căldură cât am suferit în după-amiaza aceea, aşteptând şoferul. Îmi părea aproape rău că-l expediasem cu atâta uşurătate.           Mi-era teamă că ar putea să nu mai vie. Atins în susceptibilitatea lui de slugă de casă mare, ar fi putut să plece înapoi, spunând că eu am refuzat să merg. La gândul ăsta, broboanele de sudoare îşi dublau volumul şi-mi curgeau cu gâdilituri mai ales pe spate, ca nişte gângănii care mi-ar alerga pe piele.

Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator şi dramaturg, a fost unul dintre numele reprezentative pentru tradiţionalismul interbelic românesc. Influenţat de Alecsandri, Vlahuţă şi Coşbuc, Voiculescu a debutat în 1916 cu volumul Poezii, stilul său căpătând puternice influenţe expersioniste (după cum demonstrează poemele din volumele ulterioare: Pârga (1921), Poeme cu îngeri (1927), Destin (1933), Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu (1964) ş.a.m.d. A fost, de asemenea, medic şi doctor în medicină la Bucureşti  şi a ţinut conferinţe radiofonice pe teme de medicină pentru ţărani. În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, amândouă volume de povestiri fantastice, romanul Zahei orbul. Dintre piesele sale de teatru amintim Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală şi Pribeaga. În 1941 a primit Premiul Naţional pentru poezie, însă între 1958 şi 1962 a fost închis pe motive politice.      CUPRINS:           SATUL MAGIC 2           PESCARUL AMIN 3           LOSTRIŢA 26           IUBIRE MAGICĂ 37           LACUL RĂU 72           ULTIMUL BEREVOI 83           ÎN MIJLOCUL LUPILOR 102           SCHIMNICUL 117           MISIUNE DE ÎNCREDERE 153           CAPUL DE ZIMBRU 180           CAPUL DE ZIMBRU 181           ISPITELE PĂRINTELUI EVTICHIE 202           CHEF LA MĂNĂSTIRE 260           BEHAVIORISM 291           CĂPRIOARA DIN VIS 316           TAINA GORUNULUI 331           ALCYON sau DIAVOLUL ALB 344           SAKUNTALA 376           POEMUL HANULUI CU URŞI 458           HANUL 458           URŞII 460           CĂMĂRILE ÎMPĂRĂTEŞTI 463           HORA 465           GROAPA ÎNGERILOR RĂI 472                 SATUL MAGIC.           PESCARUL AMIN.       

Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator şi dramaturg, a fost unul dintre numele reprezentative pentru tradiţionalismul interbelic românesc. Influenţat de Alecsandri, Vlahuţă şi Coşbuc, Voiculescu a debutat în 1916 cu volumul Poezii, stilul său căpătând puternice influenţe expersioniste (după cum demonstrează poemele din volumele ulterioare: Pârga (1921), Poeme cu îngeri (1927), Destin (1933), Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu (1964) ş.a.m.d. A fost, de asemenea, medic şi doctor în medicină la Bucureşti  şi a ţinut conferinţe radiofonice pe teme de medicină pentru ţărani. În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, amândouă volume de povestiri fantastice, romanul Zahei orbul. Dintre piesele sale de teatru amintim Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală şi Pribeaga. În 1941 a primit Premiul Naţional pentru poezie, însă între 1958 şi 1962 a fost închis pe motive politice.      Era o iarnă uşoară, mai ales în sud, unde pe şesul încropit grâiele se vălureau în vântul cu iz de Mediterană. Satele, amăgite, se pregăteau pentru arăturile de primăvară. Când, deodată, de cum anul scăpătă în făurar, se-ntoarse crivăţul, timpul se încrâncenă şi se porni pe ger cumplit. într-o singură noapte, Dunărea, acolo unde, lăţită, curge mai lină, se prinse; iar peste câteva zile zăcea întreagă ferecată în obezi, de la Orşova până la mare. Oamenii intrară, cu vitele la un loc, în bârloguri.           În schimb, fiarele şi contrabandiştii începură să hălăduiască nestânjeniţi. Vămile se desfiinţaseră. Lupii şi oamenii din Bulgaria treceau în haite uriaşul pod de gheaţă al fluviului, urcând la noi după pradă. Grănicerii puţini, abia câte doi într-un post, şi acestea aşezate la mare depărtare unele de altele, nu mai pridideau. Contrabandele şi nelegiuirile se ţineau lanţ. De la o vreme, orice pază se dovedi neîndestulătoare. Contrabandiştii răzbeau pe unde pofteau, se întâlneau cu tovarăşii de dincoace, aşteptând doar să se înnopteze, ca să încarce sarea, petrolul, benzina, zahărul ori vitele furate şi le treceau dincolo. Uneori răpeau fete, jăfuiau cătune răzleţe, înlesneau fuga dezertorilor şi a celor ce se ascundeau de teama pedepselor. Grănicerii bulgari, binevoitori, închideau ochii, ba încă la strâmtoare le dădeau sprijin.           Lucrurile ajunseseră departe urât, mai ales la un cot al fluviului, într-un punct numit Baba-Săracă, unde satele bulgăreşti roiau de contrabandişti, hoţii se arătau ziua în amiaza mare şi bântuiau malul nostru, îndrăznind să atace patrulele.           Aşa nu mai mergea. Comandamentul de la Bucureşti dădu ordine severe, îndoirea şi întreirea numărului oamenilor de pază, sporirea elementelor de legătură între pichetele presărate de-a lungul graniţei, cu porunci să se tragă oricând şi în oricine, cu riscul oricăror incidente ce ar putea decurge.           În această împrejurare, de la compania de grăniceri din oraşul G. porni într-o dimineaţă geroasă o secţie de nouă soldaţi, cu un caporal şi un ser-gent-major, sub comanda unui tânăr sublocotenent, proaspăt ieşit din şcoală; cu totul doisprezece oameni, bine armaţi şi bine îmbrăcaţi, înzestraţi pentru orice întâmplare cu toporişte, lopeţi şi frânghii cu care să lege hoţii prinşi. Fiecare îşi ducea la şold săculeţul cu merinde şi sticluţa cu băutură.           În oraş începuse ninsoare. Afară, la câmp, gerul spori şi numaidecât îi în-tâmpină crivăţul, care se umfla cu putere din ce în ce mai nebună. Valea Dunării trăgea ca un uriaş horn culcat pe pământ de-a lungul ţării şi prin care alerga un fel de pulbere îngheţată, aspră şi înţepătoare, ca un nisip alb amestecat cu vârfuri de ace, stânjenind vederea şi umplând ochii de alice. Viscolul, înteţit, le împroşca mânios, şi ele se înfigeau în mantale, intrau în mâneci, pătrundeau prin chiotori, căutând parcă pielea caldă. Dar oamenii, voioşi, cu căciulile trase peste urechi, mergeau împotrivă şi sporeau la drum. La început uşor, apoi din ce în ce mai greu. Curând lumea toată se prefăcu într-un soi de vast paianjeniş alb, plin de vaere şi urlete, prin care ei trebuiau să pătrunză ca să-şi taie cale, opriţi din loc în loc de câte o stavilă crâncenă ce li se punea o clipă proptă, apoi trecea vâjâind peste ei; era o undă imensă de vânt, tare ca un zid, repede năruit.           Cu mare anevoie, pâlcul ajunse şi se opri la Baba-Săracă, loc de întâlnire cu grupul de grăniceri ce trebuia să vie către ei din partea cealaltă. Dar aci nu găsiră pe nimeni. Se vede că ei întârziaseră, scăpaseră ora hotărâtă, şi ceilalţi, îndreptăţiţi să nu mai aştepte, plecaseră înapoi de teamă să nu-i apuce noaptea.           Sublocotenentul se căzni să scoată ceasul şi nu izbuti.           — E prânzul mare, spuse caporalul, apărându-şi gura cu mâinile înmănuşate.           — Ba e trecut mult de prânz, cârti un soldat. E dincolo de amiază.           — După ce cunoşti tu, mă grozavule, îl bruftului vagmistrul, îngrijorat să nu se descurajeze oamenii.           — După cum se strecoară lumina prin sita asta de zgrăbunţe, zise liniştit omul. Nu vedeţi că ea vine acum din dreapta, dinspre miazăzi, nu din faţă, de la răsărit, ca azi-dimineaţă. Curând are să treacă, odată cu soarele, în spatele nostru.           — Ia închide-ţi gura, firoscosule, că ţi-o umple măzărichea. Domnule sublocotenent, se întoarse sergentul-major, eu zic să mâncăm. Pe urmă pornim mai departe. Până la postul nr. 3 mai sunt 5 kilometri. Îi facem cel mult în două ceasuri. Răspund eu.           Tânărul comandant dete din cap, şi oamenii, bulgăriţi între nişte sălcii zbuciumate, clefetiră câţiva pezmeţi găsiţi prin buzunare. N-aveau chef să umble în sacii de la oblâncuri, doldora de zăpadă încâlcită în ei.           Sergentul-major Costache Negrea îşi privea oamenii gânditor. Pâlcul fusese dat în seama lui, vechi militar şi dibaci grănicer, om matur, energic, cu cap şi experienţă, hârşit cu toate tainele şi chichiţele contrabandiştilor şi mai ales bun cunoscător al meleagurilor dunărene, bătute de el în lung şi lat. După liberare, cu cincisprezece ani de serviciu şi pensie bunişoară, îşi pusese în gând să se facă şi el contrabandist. Dar în alt stil. Şi era sigur că avea să ajungă departe. Om chipeş, cu trăsăturile feţei largi şi deschise, cu glasul sonor şi hotărât, înalt şi voinic, câştiga de la început simpatie şi încredere. Musca ce-şi lăsase în bărbie, sub buza de jos, punea un accent şi mai bărbătesc pe chipul limpezit de ochii mari, căprui, cu privirile arzătoare, pline de suflet.

Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator şi dramaturg, a fost unul dintre numele reprezentative pentru tradiţionalismul interbelic românesc. Influenţat de Alecsandri, Vlahuţă şi Coşbuc, Voiculescu a debutat în 1916 cu volumul Poezii, stilul său căpătând puternice influenţe expersioniste (după cum demonstrează poemele din volumele ulterioare: Pârga (1921), Poeme cu îngeri (1927), Destin (1933), Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu (1964) ş.a.m.d. A fost, de asemenea, medic şi doctor în medicină la Bucureşti  şi a ţinut conferinţe radiofonice pe teme de medicină pentru ţărani. În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, amândouă volume de povestiri fantastice, romanul Zahei orbul. Dintre piesele sale de teatru amintim Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală şi Pribeaga. În 1941 a primit Premiul Naţional pentru poezie, însă între 1958 şi 1962 a fost închis pe motive politice.    CUPRINS:           IUBIRE MAGICA           POVESTIRI, II           Viscolul: r Căprioara din vis Taina gorunului Fata din Java; Farsa:; J limanul '.;: Proba: 5 Şarpele AJiodor 1 Iubire magică: Lacul rău:; Ultimul berevoi Lipitoarea l '.           ZAHEl ORBUL, ROMAN Partea I           „I. Panteră           IJ. Groapa gunoaielor î î           III. Lupta cu bezna: J ţ           IV. Popa Gioarsă: î! î y. Cerşetorii: î S S J           119           VI. Popas.;: 223           VII. Vânătorii de lipitori… 228           VIII. Nerăbdare. 230           IX. Pe drumurile ţării… 233           X. Bâlciul. 237           XI. în vârtejurile puhoaielor. 245           XII. La curtea lui Lagradora. 251           XIII. Grădina. 261           XIV. Ispita.; 287           XV. Dragoste de orb.: 270           Partea a H-a           Ocna…:288           Partea a III-a           Rătăcirile – Limanul: 369           Partea a IV-a în satul Cervoiului: '. „. l. 389