Vasile Voiculescu

  Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator şi dramaturg, a fost unul dintre numele reprezentative pentru tradiţionalismul interbelic românesc. Influenţat de Alecsandri, Vlahuţă şi Coşbuc, Voiculescu a debutat în 1916 cu volumul Poezii, stilul său căpătând puternice influenţe expersioniste (după cum demonstrează poemele din volumele ulterioare: Pârga (1921), Poeme cu îngeri (1927), Destin (1933), Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu (1964) ş.a.m.d. A fost, de asemenea, medic şi doctor în medicină la Bucureşti  şi a ţinut conferinţe radiofonice pe teme de medicină pentru ţărani. În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, amândouă volume de povestiri fantastice, romanul Zahei orbul. Dintre piesele sale de teatru amintim Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală şi Pribeaga. În 1941 a primit Premiul Naţional pentru poezie, însă între 1958 şi 1962 a fost închis pe motive politice.            O CĂLĂTORIE  EŞUATĂ: DRUMUL ORBULUI ZAHEI SPRE LUMINĂ.                   Şi trecând Iisus a văzut un om orb din naştere. Şi ucenicii lui l-au întrebat zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrurile lui Dumnezeu.           Mie Mi se cade să fac, până este ziuă, lucrurile Celui Care M-a trimis pe Mine; căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze.           Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii.           (Evanghelia dupâ loan, 9, l-5)           După dealul cel mai mare, Velerim şi Veler Doamne, Răsărit-a mândrul soare. Dară soare nu era, Ci lăcaş de mănăstire, Cu pereţi de alămâie Şi cu poarta de tămâie.           (           Întreaga operă literară a lui V. Voiculescu – versuri, proză, teatru – este organizată ca un sistem unitar de răspunsuri la o singură întrebare: Poate omul să se transforme, să-şi schimbe condiţia, să devină întâi un altul, apoi, la un alt nivel de existenţă, Altceva? La începutul drumului său în lume, lipsit de vederea lucrurilor de dincolo de lume, poate omul ajunge, prin râvna lui, să le vadă? Şi cum, pe ce căi şi prin ce mijloace s-ar putea dobândi râvnita vedere? Şi ce înseamnă a vedea?           Punctul din care porneşte scriitorul în configurarea sistemului ideatic ce-i subîntinde opera este omul singur, incapabil să comunice cu ceilalţi, ignorat de ceilalţi şi greşit judecat de ei, omul izolat, neînţelegător şi neînţeles. Textele din această categorie sunt şi ele, prin analogie cu conţinutul lor, înţelese superficial şi considerate simple exerciţii în ansamblul operei literare a lui Voiculescu: Fata din Java, Farsa, Proba, Taina gorunului. La un nivel superior, care implică filosofia existenţială ce opune individul mentalităţii comune devenite infernală, se situează Behaviorism şi Capul de zimbru.           Pe o treaptă şi mai sus se află textele în care universul, fie el fizic, fie rămas la stadiul de animal necuvântător, e considerat a fi animat de un suflu, de o energie de aceeaşi natură cu sufletul omenesc, energie care, activată în anume împrejurări, face posibilă comunicarea între regnuri. Pentru acest animism încă incipient, actul magic devine esenţial în trezirea duhului care străbate lumea, iar omul îşi poate activa suflul şi poate comunica şi cu un lac, şi cu un câine, şi cu o pasăre, şi cu o vacă [Lacul râu, Ciobăniţă, Şarpele Aliodor, Lipitoarea, Sezon mort, Vaca blestemata). Deţinătorul puterii magice, şamanul, vrăjitorul, poate comunica cu animalul şi îi poate dirija comportamentul [în mijlocul lupilor). Printr-un act magic îndreptat asupra omului însuşi se obţine o modificare sau un transfer de personalitate, ce determină un comportament specific şi o configuraţie spirituală înnoită. Transferul de personalitate, semn al posibilităţii energiei spirituale de a circula în univers, constituie o temă axială în opera lui Voiculescu (Iubire magica, Sakuntala). În acest caz însă, omul este doar un pacient al magicianului, un suferitor al descântecului.           Pe treapta următoare, omul încearcă să lucreze el însuşi asupra sinelui, pentru a reactiva puterile duhului latente în el şi pentru a pătrunde, cu ajutorul lor, în fluxul spiritual universal. În acest stadiu, încercările sunt numeroase şi de toate tipurile. Se începe cu iluzia că o modificare fizică poate provoca o modificare spirituală (piesa Demiurgul, antiutopia alegorică Lobocoagulareaprefontalâ), se continuă cu mimarea comportamentului unui anume tip de personalitate, dorit, pentru a interioriza acest tip (piesa Gimnastica sentimentala:), până la regăsirea, în prezent, a arhetipului modelat în illo tempore, la începuturi (Căprioara din vis). Şi mai înaintată în practica comunicării universale e fiinţa care poate fi în acelaşi timp agent şi pacient al transformării, fiinţa cu dublă personalitate şi dublă înfăţişare (Schimnicul). Cum actul magic poate fi moralmente ambiguu, benefic şi malefic concomitent, siguranţa situării de partea binelui o dă comunicarea spirituală organizată de o credinţă religioasă. Cea de-a doua axă a operei lui Voiculescu se constituie din încercarea omului de a comunica cu energia spirituală absolută pe care o numim Dumnezeu. Şi pe această axă nuanţele sunt numeroase. Eficientă se dovedeşte, la nivel individual, rugăciunea puternic interiorizată, în care este angajată întreaga personalitate, prin care se poate atinge starea de transformare, de metanoia, regăsirea arhetipului marcând intrarea în fluxul energiei universale (PescarulAmin); iar la nivel colectiv, eficienţa provine din asumarea întregului rău din lume şi din sacrificiul personal pentru izbăvirea omenirii de rău prin reactivarea forţelor binelui, transformarea magului în Mântuitor (Ultimul Berivoi). Astfel de Schimbări la Faţă în lumină – semnul vizibil al energiei universale – sunt posibile; ele prefigurează învierea în lumina dintâi. Semnul lor în lirica lui Voiculescu este poemul iluminării, Taborul.           Pe axa căutării metamorfozei spirituale în lumină se situează, pe o treaptă imediat inferioară povestirilor Pescarul Amin şi Ultimul Berivoi, lunga naraţiune Zahei Orbul. Este istoria călătoriei în căutarea luminii – semn fizic şi semn simbolic călătorie ajunsă până în pragul reuşitei, pânzLa pragul minunii, dar nedesăvârşită, cu un final rămas deschis, amânat până la Judecata de Apoi, suspendat între viaţă şi moarte de taina voinţei lui Dumnezeu.           Lumina, simbol cu dublă semnificaţie, semn al prezenţei lui Dumnezeu în lume, epifanie a divinului, dar şi semn al transcendenţei divinului, se află în centrul întregii opere a lui Voiculescu. Dobândirea luminii semnifică descoperirea lui Dumnezeu. Calea spre dobândirea luminii e calea omului individual spre trăirea transcendenţei sau, dacă omul individual e considerat metonimic (pars pro toto) pentru umanitate, calea pe care înaintează lumea întru spiritualizare. În limba română, lume şi lumina provin din acelaşi cuvânt, latinescul lumen, marcând unitatea materiei cu spiritul. Pentru că lumina are, ştiinţific vorbind, o dublă natură, e materie şi energie concomitent. A dobândi coincidenţa materiei cu energia, a dobândi lumina, reprezintă simbolul fundamental al operei lui Voiculescu, punctul din centrul cercului. Absenţa luminii, orbenia, înseamnă vieţuire fără spiritualitate, mai prejos decât animalele, care se împărtăşesc şi ele din energia universală. Orbul în căutarea luminii nu este doar cel ce doreşte să întrezărească formele fizice ale lumii, ci acela care încearcă să se mântuie pătrunzându-se de voinţa divină.           Cele mai numeroase miracole săvârşite de Iisus sunt vindecările de orbire. În sens fizic imediat, dar întotdeauna şi în sens spiritual, situat mult mai presus decât sensul fizic. O spunea poetul Voiculescu cu mult timp înainte de a începe scrierea povestirilor, încă din 1933, într-un poem în care Orbul e nemulţumit de minunea înfăptuită de Iisus:           Orbirea aţâţase o lucoare-n mine Şi dibuiam în genunile lăuntrice, pline De presimţiri şi vedenii luminoase, Cum presimţi florile după miroase. De cum mi-ai deschis iar ochii de tină, Văd lucruri, dar nu zăresc lumină. Ce folos că mi-ai redat privirea, Eu n-aşteptam vederea, ci mântuirea.           (Orbul)           Dobândirea vederii, ca posibilitate fizică şi ca vedere spirituală, vedere şi recunoaştere a lui Iisus ca Lumină a lumii, este narată în Evanghelia după Luca, Evanghelia din care s-a inspirat întotdeauna Voiculescu, în două parabole aflate în imediată succesiune: „Şi, când s-a apropiat de Ierihon, un orb şedea lângă drum, cerşind.           Şi, auzind el mulţimea trecând, întreba ce este aceasta. Şi i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Şi el a strigat, zicând: Iisuse, fiul lui David, miluieşte-mă! Şi cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, dar el cu mult mai vârtos striga: Fiule al lui David, miluieşte-mă! Şi oprindu-se Iisus a poruncit să-l aducă la El; şi, apropiindu-se el, l-a întrebat:           Ce voieşti să-ţi fac? Iar el a zis: Doamne, să văd iarăşi! Şi Iisus i-a zis: Vezi! Credinţa ta te-a mântuit! Şi îndată a văzut şi mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Şi tot poporul, văzând aceasta, a dat laudă lui Dumnezeu.” (. Evanghelia după Luca, 18,35-43)           În tot timpul cererii sale, orbul îşi mărturiseşte repetat credinţa, adresându-se lui Iisus, căruia cei din jur îi spun numai Nazarineanul, cu numele care aminteşte originea Lui mitică, „Fiu al lui David”, apoi, fără sfială, chiar „Doamne”. De aceea îi poate răspunde Iisus: „Credinţa ta te-a mântuit.”          

Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator şi dramaturg, a fost unul dintre numele reprezentative pentru tradiţionalismul interbelic românesc. Influenţat de Alecsandri, Vlahuţă şi Coşbuc, Voiculescu a debutat în 1916 cu volumul Poezii, stilul său căpătând puternice influenţe expersioniste (după cum demonstrează poemele din volumele ulterioare: Pârga (1921), Poeme cu îngeri (1927), Destin (1933), Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu (1964) ş.a.m.d. A fost, de asemenea, medic şi doctor în medicină la Bucureşti  şi a ţinut conferinţe radiofonice pe teme de medicină pentru ţărani. În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, amândouă volume de povestiri fantastice, romanul Zahei orbul. Dintre piesele sale de teatru amintim Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală şi Pribeaga. În 1941 a primit Premiul Naţional pentru poezie, însă între 1958 şi 1962 a fost închis pe motive politice.      Era o iarnă uşoară, mai ales în sud, unde pe şesul încropit grâiele se vălureau în vântul cu iz de Mediterană. Satele, amăgite, se pregăteau pentru arăturile de primăvară. Când, deodată, de cum anul scăpătă în făurar, se-ntoarse crivăţul, timpul se încrâncenă şi se porni pe ger cumplit. într-o singură noapte, Dunărea, acolo unde, lăţită, curge mai lină, se prinse; iar peste câteva zile zăcea întreagă ferecată în obezi, de la Orşova până la mare. Oamenii intrară, cu vitele la un loc, în bârloguri.           În schimb, fiarele şi contrabandiştii începură să hălăduiască nestânjeniţi. Vămile se desfiinţaseră. Lupii şi oamenii din Bulgaria treceau în haite uriaşul pod de gheaţă al fluviului, urcând la noi după pradă. Grănicerii puţini, abia câte doi într-un post, şi acestea aşezate la mare depărtare unele de altele, nu mai pridideau. Contrabandele şi nelegiuirile se ţineau lanţ. De la o vreme, orice pază se dovedi neîndestulătoare. Contrabandiştii răzbeau pe unde pofteau, se întâlneau cu tovarăşii de dincoace, aşteptând doar să se înnopteze, ca să încarce sarea, petrolul, benzina, zahărul ori vitele furate şi le treceau dincolo. Uneori răpeau fete, jăfuiau cătune răzleţe, înlesneau fuga dezertorilor şi a celor ce se ascundeau de teama pedepselor. Grănicerii bulgari, binevoitori, închideau ochii, ba încă la strâmtoare le dădeau sprijin.           Lucrurile ajunseseră departe urât, mai ales la un cot al fluviului, într-un punct numit Baba-Săracă, unde satele bulgăreşti roiau de contrabandişti, hoţii se arătau ziua în amiaza mare şi bântuiau malul nostru, îndrăznind să atace patrulele.           Aşa nu mai mergea. Comandamentul de la Bucureşti dădu ordine severe, îndoirea şi întreirea numărului oamenilor de pază, sporirea elementelor de legătură între pichetele presărate de-a lungul graniţei, cu porunci să se tragă oricând şi în oricine, cu riscul oricăror incidente ce ar putea decurge.           În această împrejurare, de la compania de grăniceri din oraşul G. porni într-o dimineaţă geroasă o secţie de nouă soldaţi, cu un caporal şi un ser-gent-major, sub comanda unui tânăr sublocotenent, proaspăt ieşit din şcoală; cu totul doisprezece oameni, bine armaţi şi bine îmbrăcaţi, înzestraţi pentru orice întâmplare cu toporişte, lopeţi şi frânghii cu care să lege hoţii prinşi. Fiecare îşi ducea la şold săculeţul cu merinde şi sticluţa cu băutură.           În oraş începuse ninsoare. Afară, la câmp, gerul spori şi numaidecât îi în-tâmpină crivăţul, care se umfla cu putere din ce în ce mai nebună. Valea Dunării trăgea ca un uriaş horn culcat pe pământ de-a lungul ţării şi prin care alerga un fel de pulbere îngheţată, aspră şi înţepătoare, ca un nisip alb amestecat cu vârfuri de ace, stânjenind vederea şi umplând ochii de alice. Viscolul, înteţit, le împroşca mânios, şi ele se înfigeau în mantale, intrau în mâneci, pătrundeau prin chiotori, căutând parcă pielea caldă. Dar oamenii, voioşi, cu căciulile trase peste urechi, mergeau împotrivă şi sporeau la drum. La început uşor, apoi din ce în ce mai greu. Curând lumea toată se prefăcu într-un soi de vast paianjeniş alb, plin de vaere şi urlete, prin care ei trebuiau să pătrunză ca să-şi taie cale, opriţi din loc în loc de câte o stavilă crâncenă ce li se punea o clipă proptă, apoi trecea vâjâind peste ei; era o undă imensă de vânt, tare ca un zid, repede năruit.           Cu mare anevoie, pâlcul ajunse şi se opri la Baba-Săracă, loc de întâlnire cu grupul de grăniceri ce trebuia să vie către ei din partea cealaltă. Dar aci nu găsiră pe nimeni. Se vede că ei întârziaseră, scăpaseră ora hotărâtă, şi ceilalţi, îndreptăţiţi să nu mai aştepte, plecaseră înapoi de teamă să nu-i apuce noaptea.           Sublocotenentul se căzni să scoată ceasul şi nu izbuti.           — E prânzul mare, spuse caporalul, apărându-şi gura cu mâinile înmănuşate.           — Ba e trecut mult de prânz, cârti un soldat. E dincolo de amiază.           — După ce cunoşti tu, mă grozavule, îl bruftului vagmistrul, îngrijorat să nu se descurajeze oamenii.           — După cum se strecoară lumina prin sita asta de zgrăbunţe, zise liniştit omul. Nu vedeţi că ea vine acum din dreapta, dinspre miazăzi, nu din faţă, de la răsărit, ca azi-dimineaţă. Curând are să treacă, odată cu soarele, în spatele nostru.           — Ia închide-ţi gura, firoscosule, că ţi-o umple măzărichea. Domnule sublocotenent, se întoarse sergentul-major, eu zic să mâncăm. Pe urmă pornim mai departe. Până la postul nr. 3 mai sunt 5 kilometri. Îi facem cel mult în două ceasuri. Răspund eu.           Tânărul comandant dete din cap, şi oamenii, bulgăriţi între nişte sălcii zbuciumate, clefetiră câţiva pezmeţi găsiţi prin buzunare. N-aveau chef să umble în sacii de la oblâncuri, doldora de zăpadă încâlcită în ei.           Sergentul-major Costache Negrea îşi privea oamenii gânditor. Pâlcul fusese dat în seama lui, vechi militar şi dibaci grănicer, om matur, energic, cu cap şi experienţă, hârşit cu toate tainele şi chichiţele contrabandiştilor şi mai ales bun cunoscător al meleagurilor dunărene, bătute de el în lung şi lat. După liberare, cu cincisprezece ani de serviciu şi pensie bunişoară, îşi pusese în gând să se facă şi el contrabandist. Dar în alt stil. Şi era sigur că avea să ajungă departe. Om chipeş, cu trăsăturile feţei largi şi deschise, cu glasul sonor şi hotărât, înalt şi voinic, câştiga de la început simpatie şi încredere. Musca ce-şi lăsase în bărbie, sub buza de jos, punea un accent şi mai bărbătesc pe chipul limpezit de ochii mari, căprui, cu privirile arzătoare, pline de suflet.

Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator şi dramaturg, a fost unul dintre numele reprezentative pentru tradiţionalismul interbelic românesc. Influenţat de Alecsandri, Vlahuţă şi Coşbuc, Voiculescu a debutat în 1916 cu volumul Poezii, stilul său căpătând puternice influenţe expersioniste (după cum demonstrează poemele din volumele ulterioare: Pârga (1921), Poeme cu îngeri (1927), Destin (1933), Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu (1964) ş.a.m.d. A fost, de asemenea, medic şi doctor în medicină la Bucureşti  şi a ţinut conferinţe radiofonice pe teme de medicină pentru ţărani. În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, amândouă volume de povestiri fantastice, romanul Zahei orbul. Dintre piesele sale de teatru amintim Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală şi Pribeaga. În 1941 a primit Premiul Naţional pentru poezie, însă între 1958 şi 1962 a fost închis pe motive politice.    Plouase mult cu s î n ge şi vremile veneau roşii şi-nvolburate. În tulbureala prefacerilor, marii vânători, ahotnici de primejdiile fără folos, urcători să prigonească fiarele până-n rărunchii munţilor, pieriseră. Moşierilor, îndatoraţi oarecum să-şi apere codrii şi plaiurile de jivine, li se stârpise până şi sămânţa. Băştinaşilor li se ridicase şi cea din urmă ţeava de puşcă, orice gioarsă de pistol. Şi în vălmăşeala începutului de leat, bestiile se înmulţiseră nestingherite.           Munţii mişunau de sălbăticiuni. Lupi bezmetici bântuiau stânele, urşii dau buzna peste cirezi. Treceau prin ciomegele boarilor, umflau juncanii şi plecau fără măcar o bună ziua.           În lipsa armelor, de sub troianul leaturilor, practici străvechi, meşteşuguri primitive de apărare începeau să scoată capul.           Mai ales că se adăogau şi alte grozăvii. Prin ceţurile piscurilor se arătau vedenii fantastice. Umbre de uriaşi călcau pe babilonii de nori puhavi. Din negurile oarbe, năboind noianuri, pe văi, se desfăceau deodată pale ce cotropeau turmele, ameţeau ciobanii şi, urcând înapoi, luau cu ele, pradă, două-trei vite rătăcite.           Până la urmă, duhurile trebuiau chemate în ajutor şi puterile oculte puse în mişcare.           Şapte sate de sub brâul Sturului se sfătuiau îngrijorate, vânturându-şi amintirile.           De sus, de la vărat, veneau necontenit veşti tot mai rele. Nu trecea o săp-tămână să nu se fure o junice, să nu fie sfârtecat un bou. Se alesese îndeosebi o bală de urs jăcman, dedulcit la carne, care băgase în boale pe cirezari. Ăsta era cu adevărat Necuratul. Mirosea cursele, ocolea capcanele, se strecura nevăzut şi ţâşnea, parcă da cu bobii, tocmai când nimeni nu se aştepta. Îi brodea pe toţi ori pe ceaţă, ori la masă, ori la somn. El înşfăca tacticos vita şi pleca cu ea pe coclauri, sub nasul ciobanilor prostiţi, urmărit cu alai de hăieli şi lătrături neputincioase.           Dinspre partea ăstuia ar fi avut de furcă chiar boierii de la Bucureşti, darmite un păstor, cât de neînfricat, cu bâta goală.           Trebuia altfel şi altceva. Ca la o mare cumpănă, se scormoniră straturile de oameni vechi, se prefirară bordeiele cu moşnegi, până ce într-un corn de cătun uitat s-a scornit un unchiaş fără ani, fără nume, în minţile căruia stăruiau bătrânele solomonii. Nu mai avea de-a face aproape cu nimeni. Hărţuit de popi, prigonit de învăţători, târât de doftori pe la judecăţi, ajuns de hula tineretului, ca să scape, se-ngropase de viu în hobaia asta, unde, lepădându-şi numele, trăia şi-hăstrit, cu câteva oi, o vacă şi-un cârd de găini la un loc. Îşi tăinuia cu mare grijă meşteşugul.           Puţinii care-l mai cunoşteau îi ziceau „moşul cu căciulă-mpletită.”           Atâta ştiau despre el, că, vară-iarnă, poartă un fel de scufă ţuguiată, împletită gros din fire de lână, ca un ciorap lucrat în igliţe.           — Am moştenit-o din moşi-strămoşi, răspundea el cui îl poreclea Căciu-lă-împletită. Altădată, când m-am pomenit eu, numai oamenii de seamă purtau aşa ceva. Acum am rămas singur cu cinstea asta.           Şi îşi îndesa cuşma năzdrăvană ca o za mlădioasă, fără să ştie că la obârşia ei sta căciula sacră peste care preoţii păgâni, străvechii magi, îşi aşezau ca peste o căptuşeală mitrele şi regii coroanele. Era vestita cuşmă a căciulaţilor, semnul oamenilor liberi şi de neam, din care se alegeau cârmuitorii noroadelor de rând.           Solia îl află trebăluind şi-l înconjură umilită.           Bătrânul, încredinţat că s-a întors roata şi i-a venit vremea, a ascultat plânge-rile şi ieşi din găoacea cuminţeniei. Vechea trufie că ştie şi poate îl umplu iar. Şi, fără să mai cugete cât şi cum, se făgădui pe loc să cureţe muntele de spurcăciuni. Vrăjitoria îi era ca o înaltă boierie plină de îndatoriri. închinarea smeritei gloate, căzută cu rugăciuni s-o ajute şi s-o scape, îl învestea c-o autoritate de mult mocnită în el.           Şi, dintr-o dată, în locul lui se ivi alt om. Schimbarea se petrecu pe neaşteptate, în văzul oamenilor, ca o transfigurare. Ochii spălăciţi întineriră, albastrul lor sleit bătu iar în oţeliu întunecat. Obrajii se rumeniră, chipul i se netezi. Scutură cuşma, şi pletele cărunte i se revărsară pe grumaz. Trupul gubav i se îndreptă şi un piept voinic ieşi înainte, ca un ceardac deasupra brâului.           Puteri adânc tescuite îi zbucniră în priviri, în gesturi, în glas. Şi din uscăţivul unchiaş năpârli un stăpân tare pe poruncile lui, cerând supunere şi ascultare.           În faţa lui oamenii uimiţi începură să clipească şi fără să vrea să-şi ferească ochii. Însufleţirea îl aprinsese într-atât, că parcă dogorea din el ceva fierbinte.           Înfăţişarea asta nu ţinu mult. Se potoli şi se stinse.           Sătenii, sfioşi, îl ispitiră ce le-ar pretinde, temători să nu le ceară sufletele.           — Nimic, răspunse el. A întrebat numai câţi văcari sunt la cirezi.           — Şapte.           — Bine, a mormăit. Îi mai trebuie. Dar are să-şi aleagă el ajutoarele.           — Muieri sunt acolo?           — Niciuna.           — Şi asta e bine. Nici să nu cuteze vreuna să suie cât o fi el acolo.           Ca un stăpân a dat apoi drumul oamenilor, care îl părăsiră îndoielnici: dacă nu ia bani, nu face lucru de ispravă. El s-a apucat să-şi vază de treburi. A cotrobăit în bordei, şi-a aninat de umăr o traistă înţesată cu meremeturile lui, şi-a înfipt la brâu fluierul, a trecut la spate ca o dăsagă cimpoiul cu două ţevi. Şi a pornit.

Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator şi dramaturg, a fost unul dintre numele reprezentative pentru tradiţionalismul interbelic românesc. Influenţat de Alecsandri, Vlahuţă şi Coşbuc, Voiculescu a debutat în 1916 cu volumul Poezii, stilul său căpătând puternice influenţe expersioniste (după cum demonstrează poemele din volumele ulterioare: Pârga (1921), Poeme cu îngeri (1927), Destin (1933), Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu (1964) ş.a.m.d. A fost, de asemenea, medic şi doctor în medicină la Bucureşti  şi a ţinut conferinţe radiofonice pe teme de medicină pentru ţărani. În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, amândouă volume de povestiri fantastice, romanul Zahei orbul. Dintre piesele sale de teatru amintim Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală şi Pribeaga. În 1941 a primit Premiul Naţional pentru poezie, însă între 1958 şi 1962 a fost închis pe motive politice.                ÎNTORS PRIVESC SPRE CINA MEA (din lăuntru). Cum fiecare celulă îşi ia partea ei de hrană. Cum aleargă bunătăţile, cum se împart la masa interioară merindele cărate de slujitorii roşii. Cum blidurile trec prin faţa tuturor mesenilor pline cu carnea aţâţătoare şi pâinea dătătoare de putere. Creierul, din jilţu-i de fildeş înalt, ca un rege îşi scoate cel dintâi halca mare şi inima îşi toarnă vin şi ficatul îşi trage zahărul, iar rinichiul apucă sarea.           Iar colo în colţ un mădular slab şi oropsit se întinde să apuce şi el o bucăţică şi mă doare flămânzeala lui.           Mâncaţi, beţi la masa mea lăuntrică, pururi întinsă şi luminată. Umpleţi-vă de forţa lumii ciocnită în cupe umplute de slujitorii roşii. Dar nu uitaţi că sângele e numai un semn şi aerul abia un simbol.           Toate merindele sunt aduse de afară de peste graniţele mele, merinde depărtate din streinătate, ostile plătite cu jaf şi ucidere, cumpărate cu moarte şi mâncându-se în taină.           Tatăl nostru care face din moarte viaţă, un chip trecător al eternităţii şi durerea o formă a sfinţeniei, pentru că sufletul e pur şi mintea înaltă deasupra cumplitului ospăţ, să poruncească cu linişte îndepărtarea necurăţeniilor.           [mss. în posesia familiei]           Tatăl nostru.           TATĂL NOSTRU este foarte puţin o rugăciune. Dintre toate, este aceea în care nu cerem, nu cerşim aproape nimic. Afară de pâinea noastră şi aceasta numai pentru fiinţare, restul este crez şi descoperire, îndemn şi mărturisire. Nu e individual. Cine-l spune vorbeşte în numele tuturor şi mărturiseşte pentru toată omenirea. În el domină obştescul şi socialul care îşi cer împlinirea. Chiar pâinea dacă o ridicăm la simbolul ei spiritual se preface din hrană în principiul existenţei, pentru care din spaimă de neant ne rugăm să nu fie retras.           TATĂL.           CREATORUL începe prin cea mai mare şi înfricoşată taină a noastră, prin a se descoperi ca tată, iar noi făptura şi copii ai Lui. Orice ar fi El pe planul creaţiei, al existenţei, este Părinte. Este de la început răspuns la toţi ce-L socotesc un constructor, principiu abstract închis în sine şi pentru sine, Inteligenţa primordială, număr unic care se multiplică, Arhitect sau Mag, scamator. Nimic din toate astea, ci tată, persoană cu toată bunătatea, mila, îngăduinţa şi dragostea de părinte. În Tatăl nu [indescifrabil, probabil sălăşluiesc] toate divinele însuşiri, cine i Le poate socoti, ci numai acele iradiate pentru zămislire, alese din absolutul divin şi întoarse duh spre nefiinţa în care s-a precipitat viaţa şi moartea. alt soi de viaţă.           Prin această solicitudine El este Tată plin de toată grija şi răspunderile graţiei dumnezeieşti şi Duhului. [.]           Aceste raze, raze – misterul Fiului – mănunchi s-au strâns şi mai laolaltă şi s-au personificat în Fiul, cel de la început în Tatăl.           Dar El nu e limitat numai la această fâşie de activitate cosmica, plăsmuitoare şi întreţinătoare. Plenitudinea Lui se limitează în acest chip doar pentru noi. Numai aşa îl putem oarecum ajunge şi cunoaşte ca tată, numai prin acestea se poate spune că e imanent. Toate celelalte infinite puteri şi măriri nemăsurate strălucesc de cealaltă parte a existenţei, creaţie dincolo de Sine ca Dumnezeu Tată [indescifrabil] niciodată ascuns, etern El este totodată nonexistenţa care ne înconjoară. Cosmosul ca oceanul [cu] un biet atol – cosmos ieşit tot din plasma Lui a toate făcătoare.           Ce poate şti un prunc despre părintele său, un împărat, cârmuitorul celei mai mari împărăţii? El plânge şi cere să-L aibă necontenit lângă dânsul, să-l apere şi să-l îngrijească. Cum să ştie că munca Tatălui este în pâinea pe care o mănâncă, în laptele pe care îl bea, în vestmântul care îl îmbracă, mâna Lui în lemnul şi soba care-l încălzeşte. Grija Lui în patul şi aşternutul care-l adoarme, în pereţii casei care-l ocrotesc, în mâna slugilor care-l slujesc. Părintele absent, plecat după alte treburi şi în împlinirea altor activităţi, s-a lăsat pre El copilului în tot ceea ce-l ţine, îl viază şi creşte şi-l slujeşte. Tatăl are o mie de chipuri în care să-i aibă de ştire şi să-l vegheze în orice clipă cu toată dragostea şi puternica lui bunătate de Tată.           AL NOSTRU.           A DOUA mare revelaţie pe care domneasca rugăciune ţine să ne-o descopere este că Tatăl nu e al meu sau al tău, este al nostru al tuturor. Şi dintr-o dată se hotărăşte frăţia şi solidaritatea, nu numai umană ci întreg cosmică. De la început, axiomatic, oricine nu ţine seama de toţi ceilalţi nu-i este fiu. Numai toţi la un loc, întrupaţi într-un bloc, suntem fiul. Cine-l cheamă dezbinat numai pentru sine, răznit de ceilalţi, îl cheamă împotriva lor şi nu e ascultat.           Rugăciunea ne învaţă astfel că trebuie când ne rugăm să ne gândim la toţi, când cerem să solicităm pentru alţii, numai aşa căpătăm şi noi. Tatăl nu are preferinţe şi predilecţii, toţi sunt ai lui egali înaintea dragostei şi bunătăţii sale. Harul Lui infinit nu se poate micşora, revărsa numai unuia. Cât de mare, e tot prea mic pentru imensitatea, bunătatea lui Dumnezeu.           Fără să ştii, fără să vrei, rugându-te pentru tine îl chemi asupra tuturor. De ce să nu faci asta cu bună-ştiinţă, de ce să nu te creşti singur şi să te potenţezi la multiplul omenirii şi al creaţiei întregi, măcar în clipa rugăciunii. Atunci poţi cu adevărat deveni universal, om cosmic, reprezentant al frăţiei întru Dumnezeu, aşijderi Domnului Hristos, emanaţie sublimă a umanităţii îndreptându-şi vârful spre Tatăl.           Al nostru este Tatăl, rugăciunea către El, oricine ar face-o cât de singur şi mic, să fie ca şi cum ar fi a noastră, din partea noastră a tuturor pentru Tatăl nostru. Asta mai arată ce păcat de moarte este ura şi pisma unuia asupra celorlalţi copii ai Domnului. Ce nelegiuire este să te rogi pentru răul altuia, să chemi urgia asupra fratelui tău. Şi mulţi îndrăznesc să facă asta în rugăciune, cu aceleaşi buze şi în aceleaşi cugete cu care cer pentru ei binele şi ajutorul. Cel ce se roagă împotriva altuia se roagă împotriva lui.           SFINŢEASCĂ-SE NUMELE TĂU.           PRECUM ÎN CER AŞA ŞI PRE PĂMÂNT.           S-AR PĂREA ciudată această cerere a noastră, oricum de prisos, numele lui Dumnezeu e sfânt şi fără noi. Noi cerem numai îngăduinţa să-L sfinţim şi noi pre pământ împreună cu cei ce zi şi noapte cântă în cer: „Sfânt, sfânt, sfânt.”           Dumnezeu nu are nume, ceea ce se înţelege prin numele lui Dumnezeu (I. H. V. E.) e totalitatea ştiinţei şi cunoştinţei noastre despre El. Mintea noastră îl cuprinde şi îl sfinţeşte, adică I se închină şi-L adoră pe Dumnezeul cunoaşterii în acest chip. Numele Lui este înţelepciune, Slujba sunt legile armoniei universale, artelor roditoare, principiile universului, destăinuirile fizicei şi hyperfizicei, Luminile raţiunii, Rigorile logicei, Splendorile adevărului, Puterile numerelor, Rânduielile cunoaşterii, Însuşirile sufletului, Tainele trupului, Bunătatea, Frumuseţea, Ordinea, Desăvârşirea spre care tind toate şi la care vor ajunge toate. Pe unele ca acestea cerem şi ne rugăm să ne dea puterea şi capacitatea să le sfinţim, să le adorăm. Acestea sunt razele dumnezeieşti ale căror lumini scriu şi revelează numele Lui în creaţie.           Numele lui Dumnezeu este starea Lui de creaţie, Cuvântul, şi-L rugăm să nu încetăm o clipă de a o sfinţi şi noi, ca să participăm şi noi la sfinţenia Lui.

Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator şi dramaturg, a fost unul dintre numele reprezentative pentru tradiţionalismul interbelic românesc. Influenţat de Alecsandri, Vlahuţă şi Coşbuc, Voiculescu a debutat în 1916 cu volumul Poezii, stilul său căpătând puternice influenţe expersioniste (după cum demonstrează poemele din volumele ulterioare: Pârga (1921), Poeme cu îngeri (1927), Destin (1933), Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu (1964) ş.a.m.d. A fost, de asemenea, medic şi doctor în medicină la Bucureşti  şi a ţinut conferinţe radiofonice pe teme de medicină pentru ţărani. În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, amândouă volume de povestiri fantastice, romanul Zahei orbul. Dintre piesele sale de teatru amintim Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală şi Pribeaga. În 1941 a primit Premiul Naţional pentru poezie, însă între 1958 şi 1962 a fost închis pe motive politice.    CUPRINS:           ALTE POVESTIRI 2           AMINTIRI DESPRE PESCUIT 3           FATA DIN JAVA 17           LIMANUL 33           LIPITOAREA 44           LOBOCOAGULAREA PREFRONTALĂ 56           LUPTA CU ÎNGERUL 69           MOARTE AMÂNATĂ 73           PETRECERE. REGELE CEL DREPT 81           DEŞERTĂCIUNEA PEDEPSITĂ 82           SACUL CU CARTOFI 83           ŞARPELE ALIODOR 137 [ŞCOALA NOUĂ] 150           FATALITÁ 154           PERNA DE PUF 156           SCHITUL DE CEARĂ 175           SEZON MORT 186           UN CARACTER 206           VACA BLESTEMATĂ 211           VISCOLUL 220 [DRUM ŞI POPAS] 241           I. PREGĂTIRILE 241           II. DRUMUL 242           III. AM AJUNS 244           IV. 245           V. 246           MOMÂIA 248           CIOBĂNILĂ 254           FARSA 274           GOSPODĂRIE 291           MICUL ÎNVĂŢĂTOR 294           OLARUL EROIC 300           PROBA 308           SINGURI 321           REVOLTA DOBITOACELOR 326           FÂNUL 334           GUJĂLIE 337           O SCRISOARE DE DRAGOSTE ÎNCHIPUITĂ 342           POVESTIRI RELIGIOASE 349           CIORBĂ DE BOLOVAN 350           ADEVĂRUL 377           COPACUL LUI IUDA 388           DEMONIACUL DIN GADARA 391           TOIAGUL MINUNILOR 414           BUNA VESTIRE 419           MÂNTUIREA SMOCHINULUI 423           SPIRITUL RĂSCUMPĂRĂTOR DE MOARTE 445           TATĂL NOSTRU 446           ADDENDA 458 [BUCĂŢI… DE LA UN PRIETEN] 459           CHIPAROSUL DIN LIDO 461           PALATUL DE MARMURĂ NEAGRĂ 462           AUR 463           GHEŢARUL 465           DEZNĂDEJDEA OCEANULUI 466 [ASTĂZI ÎMPLINESC DOUĂZECI ŞI CINCI DE ANI] 468           FILE RUPTE 472           UN MEŞTER VRĂJITOR 475           EXEMPLUL PIERSICULUI 485           PRIN MUNŢI 487           TOAMNĂ TÂRZIE 496