1001 de nopti basme arabe

Craiul cu pricina avea un fecior tare împătimit de vânătoare şi de goana de-a călare după vânat; şi mai avea şi un vizir. Craiul acela îi poruncise vizirului să fie lângă fiul său peste tot pe unde s-o duce. Într-o zi ca toate zilele, coconul plecă la vânătoare şi în goana de-a călare după vânat, şi cu el plecă şi vizirul tatălui său. Şi merseră amândoi până ce nimeriră peste o fiară cumplită. Şi vizirul îi zise beizadelei:           — E a ta! Sari după fiara asta cruntă şi ţine-i urma!           Iar coconul domnesc goni pe urma fiarei până ce o pierdu din ochi. Şi pe dată fiara se mistui în pustie. Iar coconul rămase năuc şi nu mai ştia încotro s-o ia, când iacătă că zări în susul drumului o copilă care plângea. Coconul o întrebă:           — Cine eşti tu?           Ea răspunse:           — Sunt fiica unui sultan dintre sultanii de la Ind. Pe când drumeţeam prin pustie cu caravana, m-a potopit somnul şi am căzut de pe cal, fară să-mi dau seama. Şi m-am pomenit părăsită, singură-singurică şi tare buimacă!           Dacă auzi vorbele fetei, coconul fu cuprins de milă şi o luă pe spinarea calului, o puse la spatele şeii şi plecă. Iar când treceau pe lângă nişte năruituri, copila îi zise:           — O, stăpâne al meu, aş vrea să cobor pentru o nevoie!           Atunci el o coborî lângă năruituri; apoi, văzând că ea zăboveşte prea mult şi că se dovedea prea târomelnică, se duse după ea, fară ca ea să-l simtă; or, fata era o ghulă! 39 Şi le spunea copiilor ei:           — O, copiii mei, astăzi v-am adus un băietan bine rotunjit!           Iar ei îi ziseră:           — Oh! Adu-ni-l, o, maică a noastră, ca să-l înfulecăm în pântecele noastre!           Când le auzi vorbele, coconul domnesc nu mai avu nici o îndoială în ce priveşte moartea lui; şi vinele i se zbătură, şi fu cuprins de spaimă pentru viaţa lui, şi se întoarse. Când ghula ieşi afară, îl văzu că era speriat rău de tot şi că tremură, şi îi zise:           — Ce ai de eşti speriat?           El răspunse:           — Am un vrăjmaş, de care mi-e frică!           Şi ghula îi zise:           — Au nu mi-ai spus tu aşa: „sunt un cocon domnesc? …”           El răspunse:           — Da, într-adevăr.           Ea îi spuse:           — Atunci de ce nu-i dai nişte bani vrăjmaşului tău, spre a-l potoli?           El răspunse:           — O, nu se potoleşte cu bani, că nu se potoleşte decât cu sufletul meu! Or, tare mi-e frică de el, şi sunt pradă împilării!           Ea zise:           — Dacă eşti împilat, precum mărturiseşti, nu ai decât să ceri ajutorul lui Allah împotriva vrăjmaşului tău; iar El are să te izbăvească de răutăţile vrăjmaşului şi de răutăţile tuturor acelora de care ţi-e frică!           Atunci coconul domnesc ridică fruntea spre cer şi zise:           — O, Tu, cel carele răspunzi împilatului care ţi se roagă, şi îi dezvălui răul, fă-mă să biruiesc asupra neprietenului meu, căci tu ai putere peste toate câte le vrei!           Când auzi rugăciunea, ghula pieri. Iar coconul se întoarse la tatăl său craiul şi istorisi îndemnul cel rău al vizirului! Şi sultanul porunci moartea vizirului!           Apoi vizirul împăratului Iunan urmă cu spusele acestea:           — Tot aşa şi cu tine, o, Măria Ta: dacă ai să te încrezi în vraciul acesta, are să te facă să mori de cea mai rea dintre morţi. Şi, măcar că l-ai potopit cu hatâruri şi ţi l-ai făcut prieten de inimă, el tot îţi pregăteşte moartea. Au tu nu vezi pentru ce te-a scăpat de boală pe dinafara trupului cu un lucru pe care l-ai ţinut în mână? Şi nu socoţi că a făcut-o numai ca să-ţi pricinuiască pieirea cu alt lucru pe care să ţi-l dea să-l ţii tot aşa?           Atunci împăratul Iunan zise:           — Drept spui! Să se facă după îndemnul tău, o, vizire de bun sfat. Întrucât este tare cu putinţă ca vraciul să fi fost venit ca o iscoadă furişată spre a-mi pricinui pierzarea. Întrucât, dacă m-a izbăvit cu un lucru pe care l-am ţinut în mână, poate prea bine să mă şi piardă, de pildă cu un lucru pe care m-ar pune să-l miros!           Pe urmă împăratul spuse vizirului său:           — O, vizirule, ce se cuvine să facem cu el?           Iar vizirul răspunse:           — Se cuvine să trimitem numaidecât pe cineva să-l cheme; şi, când are să se înfăţişeze aici, se cuvine să-l izbim drept la cerbice; şi ai să-i curmi astfel ticăloşiile şi ai să te scapi de el, şi ai să fii liniştit. Vicleneşte-l, dară, până a nu te vicleni el!           Iar împăratul Iunan zise:           — Drept spui, o, vizirule!           Pe urmă împăratul trimise să fie chemat doctorul, care se înfăţişă bucuros, neştiind ce hotărâse îndurătorul. Spune poetul în stihuri:           O, tu, cel speriat de crudă Soartă, Te linişteşte! Nu ştii tu cuvântul Că toată firea – vie fie, moartă -           E-n mâna Celui ce-a zidit pământul?           Căci ce e scris, e scris – şi n-o să ardă Nimic vreodată-n lume legământul!           Iar de ce nu ţi-e scris, de bună seamă Că nu ai pentru ce să-ţi fie teamă.           Şi, Doamne-nalt, pot eu petrece oare O zi să nu slăvesc a Ta-nălţime?           Cui să-i păstrez atâtea daruri rare, Şi glasu-mi de poet, şi-aceste rime?           Tu daruri noi îmi dai., şi fiecare.           Primit din mâna ta, e-n întregime Mult mai frumos decât cel dinainte.           Şi, până să ţi-l cer, mi-l dai, Părinte!           Şi-atunci cum aş putea eu să nu cânt Mărirea Ta şi să nu te slăvesc În sufletu-mi şi-n ochii-a câte sunt?           Ci n-am grumaz să pot – mărturisesc! -           Şi nici atâta har într-un cuvânt, Cât să te cânt şi cât să dovedesc Povara darurilor fără număr, Pe care, Doamne, mi le pui pe umăr!           O, tu, cel necăjit, încredinţează În mâna lui Allah cel înţelept Grijile tale! Sub eterna-i rază, Sufletul tău netemător şi drept Va sta-ntre oameni răi ca sub o pază.           Nu vrerea ta, să ştii, ia lumea-n piept, Ci vrerea-n care-s toate câte-aştepţi A Celui înţelept peste-nţelepţi!           Nu deznădăjdui! Alungă toate Tristeţile şi gândurile-amare!           Oare nu ştii că deznădejdea roade Chiar inima celui mai dârz şi tare?           Deci lasă tot! Un vis de rob nu poate Nimic în faţa Celui veşnic mare.           Tu-n voia sorţii mergi – şi-ai să ai parte De darul fericirii fără moarte!           Când, deci, hakimul Ruian se înfăţişă, Măria Să zise:           — Ştii pentru ce te-am chemat să vii dinaintea mea? Iar doctorul răspunse:           — Nimenea nu cunoaşte necunoscutul, decât numai Allah cel Preaînalt!           Măria Să îi spuse:           — Te-am chemat să vii la moartea ta şi spre a-ţi lua sufletul!           Şi hakimul Ruian, la vorbele acestea, rămase uluit de mirare în cea mai mirată uluire, şi grăi:           — O, Măria Ta, pentru ce să mă ucizi, şi ce greşeală a fost săvârşită de mine?           Şi Măria Să îi răspunse:           — Se zice că eşti o iscoadă şi că ai venit să mă omori. Iar eu vroi să te omor, până a nu mă omorî tu!           Pe urmă strigă la armaş şi îi zise:           — Retează-i gâtul acestui hiclean şi izbăveşte-ne de ticăloşiile lui!           Şi doctorul spuse:           — Cruţă-mă, şi Allah te va cruţa! Şi nu mă omorî, că te va omorî şi pe tine Allah!           Pe urmă se mai rugă iară, cum am făcut şi eu dinaintea ta, o, efritule, fară ca tu să te înduri de mine; ba, dimpotrivă, ai stăruit să-mi vrei moartea.           Apoi împăratul spuse hakimului:           — Nu pot să mai am încredere şi nici să mă mai ştiu liniştit, până nu te voi ucide. Întrucât, dacă m-ai tămăduit cu un lucru pe care l-am ţinut în mână, tare mă socot c-ai să mă ucizi cu vreun lucru pe care ai să mi-l dai să-l miros, ori în alt chip!           Hakimul spuse:           — O, Măria Ta, asta mi-e răsplata? Îmi dai răul pentru binele ce ţi-am făcut?           Ci împăratul zise:           — Este de trebuinţă moartea ta fară de zăbavă!           Când hakimul se încredinţă limpede că împăratul îi vroia moartea fară de izbavă, plânse şi se mohorî din pricina binelui făcut celui ce nu era vrednic de el. Că spune poetul în privinţa aceasta:           Tânăra şi smintita de Maimuna Nu are-n creier nici un pic de minte.           Pe când cinstitul, vrednicu-i părinte Un înţelept râmâne-ntotdeauna.           Priviţi-l cum, în mâna cu-o lumină, Trece pe drum, ferindu-se frumos De praf, de murdării, de orice tină, Ca şi de-alunecuşul păcătos.           După aceea, armaşul păşi înainte, îl legă pe hakim la ochi şi, trăgându-şi spadă, îi zise împăratului:           — Cu îngăduinţa ta!           Şi hakimul plângea mai departe şi îi spunea împăratului:           — Cruţă-mă, şi Allah te va cruţa; şi nu mă omorî, ca să nu te omoare şi pe tine Allah!           Şi îi spuse stihurile poetului:           Zadarnice sunt sfaturile mele.           Doar nătărăii dobândesc crezare.           Eu numai silă-adun şi supărare, Şi râsetele gurilor mişele, Încât, de-oi mai trăi, mă voi feri Să dau vreun sfat. Iar dacă am să mor, Rămâne-voi de pildă celor vii:           Să-şi pună lacăt straşnic gurii lor.           Pe urmă îi spuse Măriei Sale:           — Aceasta mi-e răsplata? Iacătă că te porţi cum a făcut un crocodil!           Atunci Măria Să zise:           — Da care este povestea acelui crocodil?           Şi hakimul zise:           — Of, mi-e peste putinţă să ţi-o istorisesc, câtă vreme mă aflu în starea aceasta. Uf, Allah fie asupră-ţi! Cruţă-mă, şi Allah are să te cruţe!           Pe urmă începu să verse lacrimi gârlă. Atunci câţiva dintre prietenii de inimă ai Măriei Sale se ridicară şi grăiră:           — O, Măria Ta, fă-ne hatârul sângelui acestui hakim, întrucât nu l-am văzut niciodată săvârşind vreo vină împotriva ta; dimpotrivă, l-am văzut cum te-a scăpat de boala care nu se da dusă de doctori şi de învăţaţi!           Împăratul le răspunse:           — Voi habar nu aveţi de temeiul morţii acestui vraci: dacă l-aş cruţa, aş fi pierdut fară de izbavă, întrucât cel ce m-a mântuit de boală, dându-mi să ţin în mână un băţ, ar putea prea bine să mă ucidă, dându-mi să miros cine ştie ce. Or, tare mi-e frică să nu mă omoare, ca să pună mâna pe plată tocmită pentru moartea mea; întrucât pesemne că-i vreo iscoadă care nu a venit aici decât să mă omoare. Aşa că moartea lui este de nevoie. După care nu am a mă mai teme pentru mine!           Atunci hakimul spuse:           — Cruţă-mă, ca să te cruţe şi pe tine Allah, şi nu mă omorî, că Allah te va omorî şi pe tine!           Ci, bre efritule, când hakimul se încredinţă că împăratul avea să-l omoare fară de izbavă, îi spuse:           — O, Măria Ta, dacă moartea mea este chiar de nevoie, îngăduie-mi răspasul de-a coborî până la casa mea, spre a mă scutura de toate lucrurile şi spre a le cere alor mei şi vecinilor să se îngrijească de înmormântarea mea, şi mai cu seamă spre a da în dar cărţile mele de leacuri. Şi-apoi am o carte, care chiar că este temeiul temeiurilor şi minunea minunilor, pe care vreau să ţi-o aduc peşcheş, spre a o păstra cu grijă în dulapul tău.           Atunci împăratul îi spuse hakimului:           — Şi ce carte-i aceea?           El răspunse:           — Cuprinde lucruri de nepreţuit, iar cea mai însemnată dintre tainele pe care le dezvăluie este aceasta: dacă îmi vei tăia capul, să deschizi cartea şi să numeri trei foi, întorcându-le; să citeşti apoi trei rânduri de pe faţa din stânga, şi atunci capul meu tăiat îţi va vorbi şi îţi va răspunde la toate întrebările pe care ai să i le pui!           La vorbele acestea, împăratul se minună până peste marginile minunării şi se înfioră de bucurie şi de tulburare şi grăi:           — O, hakimule! Chiar dacă am să-ţi tai capul, vei vorbi?           El răspunse:           — Da, chiar aşa, o, Măria Ta! Întrucât într-asta-i, cu adevărat, un lucru peste fire.           Atunci împăratul îi îngădui să plece, ci între străji; şi doctorul coborî la casa lui şi îşi isprăvi în ziua aceea treburile, precum şi în ziua următoare. Pe urmă se întoarse la divan, şi tot aşa veniră şi emirii, vizirii, dregătorii, navabii40 şi toţi capii împărăţiei, iar divanul se făcu ca o grădină plină de flori. Atunci vraciul intră în divan şi se opri dinaintea împăratului, ţinând în mâini o carte tare veche şi o cutiuţă de leacuri plină cu un praf. Pe urmă şezu jos şi grăi:           — Să mi se aducă o tavă!           I se aduse o tavă; şi vărsă pe tavă praful şi îl întinse pe faţa ei. Spuse apoi:           — O, Măria Ta! Ia această carte, dar să nu te slujeşti de ea, până a nu-mi vei fi tăiat capul. După ce îl vei fi tăiat, aşază-l pe tava aceasta şi porunceşte să fie apăsat peste praful acesta, spre a opri scurgerea sângelui; pe urmă să deschizi cartea!           Şi împăratul, în graba lui, nici nu-l mai ascultă: luă cartea şi o deschise; şi găsi foile lipite unele de altele. Atunci îşi duse degetul la gură, îl înmuie şi izbuti să desfacă foaia dintâi. Şi făcu tot aşa şi cu cea de a doua şi cu cea de a treia foaie, şi de fiecare dată foile nu se desfăceau decât cu mare anevoinţă. În chipu-acesta, împăratul desfăcu şase foi, încercă să citească, da nu putu să găsească acolo nici un fel de scriitură. Şi grăi:           — O, vraciule, nu se află nimic scris!           Hakimul răspunse:           — Întoarce mai departe în acelaşi chip!           Şi împăratul urmă a întoarce mai departe foile. Şi nici nu se scurseseră bine câteva clipite, că otrava şi începu să curgă prin sângele împăratului, chiar pe clipă şi pe dată; căci cartea era otrăvită. Şi atunci împăratul se prăbuşi, cu zvârcoliri cumplite, şi strigă:           — Otrava curge.           Şi atunci pe loc, hakimul Ruian începu să ticluiască nişte stihuri rostind:           Judecătorii-au judecat, vai mie!           Dar încălcând şi pravili şi dreptate!           Şi totuşi, mare Doamne, nu se poate Dreptate niciodată să nu fie.           La rându-le sunt judecaţi şi ei!           Dac-ar fi fost cinstiţi şi drepţi cândva, Acum judeţul poate i-ar cruţa.           Ci ei au împilat fără temei, Şi-acuma însăşi soarta îi împilă Cu grea osândă, neştiind de milă.           De scârbă şi batjocură-au ajuns.           Şi-i drept! Căci după faptă – şi răsplată!           Temeiul soartei, cât de nepătruns, Tot se-mplineşte-odată şi odată.           Pe când Ruian, hakimul, sfârşea de rostit stihurile, împăratul căzu mort chiar în clipita aceea.           — Or, o, efritule, acuma vezi şi tu că, dacă împăratul Iunan l-ar fi cruţat pe hakimul Ruian, Allah l-ar fi cruţat şi pe el la rându-i. Şi el nu a vrut, şi şi-a hotărât moartea.           Iar tu, o, efritule, dacă ai fi vroit să mă cruţi, te-ar fi cruţat şi pe tine Allah.           În clipita aceasta a povestirii sale, Şeherezada văzu zorii sclipind şi se opri sfioasă. Iar sora ei Doniazada îi zise:           — Ce desfătătoare sunt vorbele tale!           Ea răspunse:           — Da ce sunt astea pe lângă cele ce am să vă istorisesc în noaptea următoare, dacă voi mai fi în viaţă şi dacă sultanul va voi să mă mai cruţe!           Şi îşi petrecură noaptea aceea în bucurie desăvârşită şi în desfătare, până dimineaţa. Pe urmă sultanul se duse la divanul lui. Iar după ce ridică divanul, se întoarse la sarai la ale sale.           Iar când fu cea de a şasea noapte, Şeherezada urmă:           Mi s-a izvodit, o, mult-norocitule sultan, că atunci când pescarul i-a spus efritului: „Dacă m-ai fi cruţat, te-aş fi cruţat şi eu; dar tu nu ai vrut decât moartea mea, iar eu am să te las să mori întemniţat în vasul acesta, şi am să te arunc în mare!” – atunci efritul a strigat şi a zis:           — Allah fie asupră-ţi! O, pescarule, să nu faci aşa! Şi cruţă-mă cu mărinimie, fără a mă certa prea tare pentru fapta mea, căci, dacă eu am fost ucigaş, fii tu binefăcător; iar zicalele vestite spun: „O, tu, cel care faci bine celui ce face rău, iartă toată nelegiuirea răufăcătorului!” Iar tu, o, pescarule, să nu-mi faci cum a făcut Umama cu Atika!           Pescarul zise:           — Şi care-i pătărania lor?           Efritul răspunse:           — Nu este ceasul de povestit, câtă vreme sunt întemniţat; după ce ai să mă scoţi afară, am să-ţi spun pătărania lor!           Pescarul zise:           — A, nu! Trebuie numaidecât să te arunc în mare, fară a-ţi mai rămâne nici un mijloc de ieşire de acolo! Când mă rugam de tine şi când îţi ceream îndurare, tu nu râvneai decât la moartea mea, fară ca eu să fi săvârşit nici o greşeală faţă de tine ori vreo mişelie; şi nu-ţi făcusem decât bine, căci te slobozisem de la popreală. Încât atunci când te-ai purtat aşa cu mine, am priceput că erai de un neam ticălos la obârşie. Or, să ştii bine că nu am a te arunca în mare, decât spre a da de veste despre purtarea ta oricui ar încerca să te scoată, iar acela are să te arunce îndărăt iarăşi, şi-atunci ai să zaci în marea această până la sfârşitul vremilor, spre a te înfrupta din toate soiurile de chinuri!           Efritul îi răspunse:           — Dă-mi drumul, întrucât acuma este ceasul a-ţi istorisi povestea. Şi-apoi îţi făgăduiesc a nu-ţi mai face vreun rău niciodată şi am să-ţi fiu de mare folos printr-o învoială, ce are să te îmbogăţească pentru totdeauna.           Atunci pescarul luă seama la făgăduiala că, dacă îl va slobozi, efritul nu îi va mai face niciodată vreun rău, ci că îl va răsplăti printr-un ajutor. Pe urmă, după ce se încredinţă bine de credinţa şi de făgăduiala lui, şi după ce îl puse să se lege faţă de el cu jurământ pe numele lui Allah Atotputernicul, pescarul deschise vasul. Atunci fumul porni să se înalţe, până ce ieşi afară cu totul; şi se preschimbă într-un efrit înfricoşător ca urâţenie la chip. Efritul izbi o dată cu piciorul în vas şi îl aruncă în mare. Când văzu cum găvanul ia calea mării, pescarul fu încredinţat fară de nici o îndoială de pieirea lui, se scăpă cu udul în şalvari, şi rosti:           — Asta chiar că nu este semn bun!           Pe urmă încercă să-şi întremeze inima şi zise:           — O, efritule, Allah Preaînaltul a spus: „Trebuie să vă ţineţi jurământul, căci vi se va cere socoteală!” Or, mi-ai făgăduit şi mi-ai jurat să nu mă vicleneşti. Aşa că, dacă ai să mă vicleneşti, Allah are să te pedepsească, întrucât Allah este luător-aminte; şi, dacă e îndurător, nu este şi uitător; şi ţi-am spus ce i-a spus doctorul Ruian împăratului lunan: „Cruţă-mă, şi Allah te va cruţa!           La vorbele acestea, efritul începu să râdă şi veni dinainte-i şi zise:           — O, pescarule, haide după mine!           Iar pescarul purcese la drum după el, fără a prea crede în vreo scăpare, până ce lăsară cetatea departe în urmă şi o pierdură din ochi; şi urcară într-un munte, şi coborâră într-o sihăstrie largă, în mijlocul căreia se afla un lac. Atunci efritul se opri şi îi porunci pescarului să-şi arunce năvodul şi să pescuiască; iar pescarul se uită în apă şi văzu o mulţime de peşti albi, roşii, albaştri şi galbeni. La priveliştea aceea, pescarul se minună; pe urmă îşi aruncă năvodul şi, când îl scoase îndărăt, văzu în el patru peşti, fiecare peşte de altă culoare. La această privelişte, se bucură, iar efritul îi zise:           — Du-te cu peştii aceştia la sultan şi dăruieşte-i-i, iar sultanul are să-ţi dea pe ei cât să te îmbogăţeşti. Şi-acuma, pe Allah! Binevoieşte a primi temenelele mele, întrucât iacătă că am uitat talâmurile cele alese, de când tot şed în mare, acuma-s mai bine de o mie şi opt sute de ani, fară a mai vedea lumea de la faţa pământului! În ce te priveşte, tu să vii în fiece zi să pescuieşti aici, dă numai câte o singură dată pe zi! Şi-acuma, aibă-te Allah sub straja sa!           Cu asta, efritul izbi cu cele două picioare ale lui pământul, care se întredeschise şi îl înghiţi.           Atunci pescarul se întoarse în cetate, minunat întru totul de cele ce i se întâmplaseră cu efritul; pe urmă luă peştii şi îi duse în casa lui; apoi luă un ol de lut ars, îl umplu cu apă şi puse în el peştii, care începură să zburde prin apa din ol. Pe urmă, aşezându-şi olul pe cap, purcese spre saraiul sultanului, precum îl învăţase efritul. Când pescarul urcă la sultan şi îi înfăţişă peştii, sultanul se minună cu minunare până peste fire, întrucât nu mai văzuse niciodată în viaţa lui ceva asemenea ca soi şi ca bunătate, şi grăi:           — Să fie daţi peştii aceştia arăpoaicei noastre, bucătăreasa!           Or, roaba aceea îi fusese dăruită sultanului ca peşcheş de numai trei zile de către împăratul rumannilor şi nu avusese încă vreme să-i pună la încercare priceperea de bucătăreasă. Şi-aşa că vizirul îi porunci să pună la prăjit peştele, zicându-i:           — O, arăpoaico, sultanul m-a însărcinat să-ţi spun aşa: „Nu te păstrez ca pe o comoară, o, strop al ochiului meu, decât numai pentru zilele de mare bătălie!” Or, fă-ne să-ţi vedem astăzi dovada măiestriei tale de bucătăreasă şi bunătatea bucatelor tale: căci sultanul tocmai a primit un om aducător de peşcheşuri!           Apoi vizirul plecă, după ce rosti toate îndrumările; iar sultanul îi porunci să i se numere pescarului patru sute de dinari. După ce vizirul îi numără dinarii, pescarul puse galbenii în poala cămăşii şi se întoarse acasă la nevastă-sa, întru totul mulţumit şi bucuros. Pe urmă cumpără pentru copiii săi toate de câte puteau să aibă trebuinţă. Şi-atâta, în ceea ce îl priveşte pe pescar!           Şi în ceea ce o priveşte pe arăpoaică, apoi ea luă peştii, îi curăţi şi îi rândui pe tigaie; pe urmă îi lăsă să se prăjească bine pe-o parte, şi îi întoarse apoi pe cealaltă parte. Dar deodată peretele bucătăriei se crăpă şi lăsă loc să intre o copilandră cu mijlocelul suleget, cu obrajii plini şi netezi, cu mândreţi desăvârşite, cu pleoapele sulemenite cu khol41 negru, cu chipul luminos, cu trupul gingaş îndoit; avea pe cap o kufie42 de mătase cu ciucuri sinilii, cercei mari la urechi, brăţări la încheieturi, iar pe degete, inele cu nestemate scumpe; şi ţinea în mână o smicea de bambus. Se apropie şi, înfigând smiceaua în tigaie, grăi:           — O, peştilor, vă mai ţineţi făgăduiala?           La priveliştea aceea, roaba leşină; iar copila îşi rosti întrebarea şi a doua oară, şi a treia oară. Atunci toţi peştii îşi ridicară capetele dinlăuntrul tigăii şi spuseră:           — Oh, da! Oh, da!           Pe urmă cântară laolaltă stihurile acestea:           De-ţi vei schimba vreodată gândul.           La fel ni-l vom schimba şi noi;           De-ţi vei îndeplini cuvântul Şi noi l-îndeplinim apoi;           Dar de vei vrea să-nşeli orândul, Venim asupra ta puhoi!           După stihurile acestea, copila răsturnă tigaia şi ieşi tot prin locul pe unde intrase, iar peretele bucătăriei se lipi la loc. Când roaba se trezi din leşin, văzu că tuspatru peştii se arseseră şi se făcuseră negri ca de cărbune, şi îşi zise în sine: „Săracii peşti! Nici n-a început bătălia, şi s-au şi rocoşit!” Şi pe când ea se văicărea mai departe, iacătă că vizirul se iţeşte din spate peste capul său şi-i zice:           — Du-i sultanului peştii!           Iar roaba începu să plângă şi îi istorisi vizirului păţania şi ce a urmat din ea; iar vizirul rămase uluit şi grăi:           — Asta chiar că este o poveste tare ciudată!           Şi trimise să fie căutat pescarul şi, odată pescarul adus, îi zise:           — Trebuie numaidecât să ni te înfăţişezi cu patru peşti la fel cu cei pe care i-ai adus întâia oară!           Iar pescarul se duse la baltă, aruncă năvodul şi îl scoase îndărăt cu patru peşti în el, pe care îi luă şi-i duse vizirului. Iar vizirul intră să-i dea arăpoaicei, spunându-i:           — Apucă-te să-i pui la prăjit de faţă cu mine, ca să văd şi eu ce este în toată treaba asta?           Iar arăpoaica se apucă să gătească peştii, şi îi puse în tigaie la foc. Or, nici nu apucară să se scurgă bine câteva clipite, că iacătă că peretele se şi crăpă, iar copila se ivi tot în aceleaşi haine şi ţinând tot aşa în mână smiceaua. Înfipse smiceaua în tigaie şi grăi:           — O, peştilor, o, peştilor! Vă mai ţineţi făgăduiala cea veche?           Iar peştii îşi ridicară toţi capetele şi cântară laolaltă stihurile acestea:           De-ţi vei schimba vreo dată gândul, Atunci şi noi ni-l vom schimba;           Dacă-ţi vei ţine jurământul.           Şi noi vom face tot aşa;           Dar de-ai să vrei să rupi orândul, E vai şi-amar de viaţa ta.           În clipita aceea, Şeherezada văzu zorii mijind şi îşi curmă vorbele îngăduite.           Cândfu cea de a şaptea noapte, ea spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, după ce peştii începură să vorbească, fetişcana răsturnă tigaia şi ieşi tot pe acolo pe unde intrase, şi peretele se lipi la loc. Atunci vizirul se ridică şi spuse:           — Aceasta-i o treabă pe care chiar că n-aş putea s-o tăinuiesc sultanului!           Pe urmă se duse la sultan şi îi istorisi ce se petrecuse de faţă cu el. Iar sultanul zise:           — Trebuie să văd lucrul cu chiar ochiul meu!           Şi trimise să fie căutat pescarul, şi îi porunci să se înfăţişeze cu patru peşti la fel cu cei dintâi, şi îi lăsă pentru aceasta un răspas de vreme de trei zile. Şi pescarul se întoarse degrabă la baltă şi aduse numaidecât patru peşti. Atunci sultanul porunci să i se dea patru sute de dinari; şi, întorcându-se spre vizir, îi spuse:           — Pregăteşte chiar tu, dinaintea mea, peştii aceştia!           Iar vizirul răspunse:           — Îndeplinesc şi mă supun!           Atunci puse să fie adusă tigaia dinaintea sultanului şi rândui în ea peştii la prăjit, după ce îi curăţi bine; apoi, odată prăjiţi pe-o parte, îi întoarse pe cealaltă parte. Şi deodată peretele bucătăriei se crăpă şi ţâşni pe acolo un arap asemenea unui bivol ca toţi bivolii ori a vreunuia dintre uriaşii din seminţia lui Ad43; şi ţinea în mână o creangă verde de pom; şi spuse cu un glas răspicat şi cumplit:           — Peştilor, o, peştilor! Vă mai ţineţi făgăduiala cea veche?           Iar peştii îşi ridicară capetele din tigaie şi spuseră:           — Da, de bună seamă! Aa, de bună seamă!           Şi rostiră laolaltă întocmirea aceasta de stihuri:           De-ţi vei schimba vreodată gândul, Şi noi ni-l vom schimba la fel;           De-ţi vei cinsti tot legământul, Şi noi îl vom cinsti cu zel;           Dar de-ai să-ncalci cândva orândul, Nu vei scăpa de la măcel!           Pe urmă arapul veni la tigaie şi o răsturnă cu creanga, iar peştii arseră şi se făcură cărbune negru. Atunci arapul plecă tot pe acolo pe unde intrase. După ce pieri de dinaintea ochilor lor a tuturor, sultanul grăi:           — Asta-i o treabă despre care chiar că nu putem să păstrăm tăcere. De altminteri, nu încape îndoială, peştii aceştia trebuie să aibă o poveste ciudată.           Porunci atunci să fie adus pescarul şi, odată pescarul sosit, îi zise:           — De unde este peştele?           El răspunse:           — Dintr-o baltă aflată între patru dealuri, dincolo de muntele care străjuieşte cetatea!           Iar sultanul se întoarse spre pescar şi întrebă:           — Câte zile se cer ca să ajungi acolo?           El răspunse:           — O, doamne, al nostru sultane! Nu se cere decât o jumătate de ceas!           Iar sultanul rămase tare uluit şi porunci străjerilor să-l însoţească pe pescar tot atunci. Iar pescarul, tare încurcat, începu să-l blesteme în gând pe efrit. Iar sultanul şi toţi ceilalţi porniră şi suiră într-un munte şi coborâră într-o sihăstrie largă pe care niciodată în viaţa lor nu o mai văzuseră până atunci. Iar sultanul şi oştenii se minunau de întinderea aceea goală, aşternută între patru munţi, şi de tăul acela în care jucau peşti de patru culori osebite: roşii, albi, galbeni şi albaştri. Iar sultanul se opri şi le spuse oştenilor şi tuturor câţi se aflau de faţă:           — Este careva dintre voi care să fi văzut până acum lacul acesta în locul acesta?           Ei răspunseră cu toţii:           — O, nu!           Şi sultanul zise:           — Pe Allah! Nu am să mă mai întorc în cetatea mea şi nu am să mă mai aşez în scaunul de domnie al împărăţiei mele până ce nu voi afla adevărul despre acest lac şi despre peştii din el!           Şi le porunci oştenilor să împresoare munţii; iar oştenii aşa făcură. Atunci sultanul îl chemă pe vizir. Vizirul acela era un cărturar, om înţelept, iscusit la vorbă, dăscălit în toate ştiinţele. După ce se înfăţişă dinaintea sultanului, sultanul îi zise:           — Am de gând să fac un lucru şi, dintru-ntâi, voi să ţi-l înfăţişez: mi-a venit în minte să stau cu desăvârşire singur la noapte şi să caut singur lămurirea tainei lacului şi a peştilor lui. Tu, dar, ai să te aţii la uşa cortului meu şi ai să le spui emirilor, vizirilor şi curtenilor: „Sultanul este bolnav şi mi-a dat poruncă să nu las pe nimeni să intre la el!” Şi să nu dezvăluieşti nimănuia ce mi-am pus de gând!           Aşa că vizirul nu avu cum să se împotrivească. Atunci sultanul se străvesti, îşi încinse sabia şi se strecură departe de însoţitorii săi, fară a fi văzut. Şi purcese să umble toată noaptea până dimineaţa, fară de oprire, până la vremea când căldura, ajungând prea tare, îl sili să se odihnească. După care porni iar să umble cât ţinu ziua toată, şi-a doua noapte până dimineaţa. Şi iacătă că zări în depărtare ceva negru; se bucură şi îşi zise: „S-ar putea să dau acolo de vreunul care să-mi istorisească povestea lacului şi a peştilor lui!” Apropiindu-se de negureaţa aceea, văzu că era un dăm zidit numai din pietre negre, întărit cu brâie late de fier, şi văzu că poarta avea un canat deschis, iar celălalt închis. Atunci se bucură şi, oprindu-se la poartă, bătu încetişor; dar, neauzind nici un răspuns, bătu a doua oară, şi-a treia oară; pe urmă, neauzind răspuns, bătu şi a patra oară, şi mult mai vârtos; şi nimeni nu-i răspunse. Atunci îşi zise: „Nu mai încape îndoială, saraiul este pustiu.” Atunci, făcându-şi inimă, păşi pe poarta saraiului şi ajunse într-o încăpere lungă de trecere. Acolo, cu glas tare, grăi:           — O, stăpâni ai saraiului, sunt un străin, un trecător pe cale, şi vă cer oleacă de merinde pentru drum!           Pe urmă îşi rosti iarăşi cererea, încă o dată şi încă o dată; şi, neauzind nici un răspuns, îşi întări inima şi îşi îmbărbătă sufletul, şi păşi mai departe până în mijlocul saraiului. Şi nu găsi acolo pe nimeni. Da văzu că tot saraiul era aşternut din belşug cu chilimuri şi că în mijlocul curţii dinlăuntru era un havuz străjuit de patru lei de aur roşu şi care lăsau apa să ţâşnească din gurile lor de mărgăritare strălucitoare şi câe nestemate; de jur împrejur, era un potop de păsări care nu puteau să zboare afară din sarai, oprite de o mreajă mare ce se întindea pe deasupra saraiului. Iar sultanul se minună de toate astea, da era mâhnit că nu poate să găsească pe nimenea care să-i poată dezvălui într-un sfârşit taina lacului, a peştilor, a munţilor şi a saraiului. Pe urmă şezu jos, între două uşi, cugetând adânc. Şi deodată auzi un plânset slab, care venea ca dintr-o inimă obidită, şi auzi un glas dulce care îngâna încetişor stihurile acestea:           Ah, nu mai sunt în stare să vă supun, durerii Pedepsele amare mi se citesc pe faţă.           Din ochii mei şi somnul şi liniştile pier, Iar nopţile-mi sunt albe ca alba dimineaţă.           Of, dacă deznădejde şi chin n-ar mai veni, Şi gândurile dacă nu s-ar mai face spinii Vai, îndurare! Măcar putinţa de-a mai şti Mireasma sfântă-a tihnei şi blândul ei tain.           Şi mai cu seamă dacă aş mai putea uita, De-aş mai găsi un sprijin în viaţa-mi pustiită!           Ci nu se mai aprinde în cale-mi nici o stea, În negură se-afundă amara mea ursită.           Când auzi jelaniile acelea îngânate, sultanul se ridică şi se îndreptă spre locul de unde le auzea venind. Găsi o uşă, peste care atârna o perdea. Ridică perdeaua şi, într-o sală mare, văzu un tânăr ce stă pe un pat mare şi înalt de un cot. Era un tânăr frumos, cu boiul mlădiu, dăruit cu o vorbă dulce şi răpitoare; fruntea îi era ca o floare, obrajii, ca trandafirul; iar în mijlocul unuia dintre obraji avea o aluniţă ca un strop de chihlimbar negru, cum zice poetul:           Suleget copilandru., şi dulce! Negru-i păr E-atât de negru-ncât jur-împrejur Se face noapte. Şi, într-adevăr, De fruntea-i albă, fără de cusur, Se luminează noaptea-ntunecată!           N-a tresărit un ochi de om vreodată De-o bucurie mai întemeiată Ca la vederea frumuseţii lui.           Un alt flăcău pe lume-asemeni nu-i, Şi-l vei cunoaşte fără şovăială Doar după benghiul care face haz Pe trandafirul lui de pe obraz, Sub ochi anume pus, ca o momeală.           La vederea lui, sultanul se bucură şi îi spuse:           — Pacea fie asupră-ţi!           Iar tânărul urmă a şedea mai departe pe pat, înveşmântat în haina lui de mătase bătută cu zarafir; ci, cu o jale revărsată peste toată fiinţa lui, îi răspunse sultanului la bineţe şi îi zise:           — O, doamne, iartă că nu pot să mă ridic!           Iar sultanul îi zise:           — O, flăcăule, luminează-mă despre povestea acestui lac şi a peştilor lui coloraţi, şi tot aşa despre saraiul acesta şi despre singurătatea ta şi despre pricina lacrimilor tale!           La vorbele acestea, tânărul vărsă lacrimi îmbelşugate ce-i curgeau de-a lungul obrajilor, iar sultanul se minună şi zise:           — O, tinere, ce te face să plângi?           Iar tânărul răspunse:           — Au cum aş putea să nu plâng, când sunt în starea în care sunt?           Tânărul întinse mâna către poalele cele lungi ale hainei sale şi le ridică. Şi atunci sultanul văzu că toată jumătatea de jos a flăcăului era din marmură, iar cealaltă jumătate, de la brâu până la părul de pe cap, era ca a unui om. Şi flăcăul îi spuse sultanului:           — Află, o, doamne, că povestea cu peştii este un lucru ciudat care, dacă ar fi scrisă cu acul pe colţul dinlăuntru al ochiului, spre a fi văzută de toţi, ar fi o învăţătură pentru cel ce ar cerceta-o cu luare-aminte!           Şi flăcăul istorisi aşa povestea aceea:       Povestea cu tânărul cel vrăjit şi cu peştii

Or, cum ajunseseră sub zidurile vrăjmaşului şi se găteau de năvală ca să scalde totul în foc şi sânge, în cetatea aceea păgână, văzură că vine către cortul sultanului un tânăr atâta de frumos, încât nu putea să fie decât vreun fiu de sultan, şi o femeie, descoperită la chip şi cu înfăţişarea aleasă, care mergea în urma lui. Şi, la ceasul aceta, se aflau laolaltă, în cortul sultanului, vizirul Dandan şi domniţa Nozhatu, mătuşa lui Kanmakan, care ţinuse să însoţească oastea drept-credincioşilor, deprinsă cum era cu ostenelile drumeţirilor.           Iar tânărul şi femeia cerură intrare, care li se dărui pe dată. Da deabia intrară, că Nozhatu şi scoase un strigăt mare şi căzu leşinată, iar femeia tot aşa scoase un strigăt mare şi căzu leşinată. Şi, când îşi veniră în fire din leşinul lor, se aruncară una în braţele celcilaltc, sărutându-se: căci femeia nu era alta decât roaba fostă a domniţei Abriza; credincioasa Boabă-de-Mărgean!           Pe urmă Boabă-de-Mărgean se întoarse înspre sultanul Kanmakan şi îi spuse:           — O, Măria Ta, văd că porţi la gât o gemă de preţ, albă şi rotundă; iar domniţa Nozhatu poartă şi ea de asemenea una Ia gât. Or, ştii că domniţa Abriza avea cea de a treia gemă. Şi pe aceea a treia iacăt-o!           Şi credincioasa Boabă-de-Mărgean, întorcându-se către tânărul care venise cu ea, o arătă, agăţată la gâtul lui, pe cea de a treia gemă. Pe urmă, cu ochii luminaţi de bucurie, strigă:           — O, Măria Ta, şi tu, stăpână a mea, Nozhatu, tânărul acesta este fiul bietei mele stăpâne Abriza. Şi chiar eu l-am crescut, de când s-a născut. Şi chiar el este, o, voi toţi cei care mă ascultaţi la ceasul de acum, domn la Chezareea, Rumzan, fiul lui Omar Al-Neman. Aşa că este fratele tău, o, stăpână a mea, Nozhatu, şi moşul tău, o, Măria Ta Kanmakan.           La vorbele acestea ale Boabei-de-Mărgean, sultanul Kanmakan şi Nozhatu se ridicară şi îl sărutară pe domnul Rumzan, plângând de bucurie, iar vizirul Dandan aşijderea îl sărută pe fiul stăpânului său, sultanul Omar Al-Neman (aibă-l Allah întru mila sa nemărginită!). Pe urmă sultanul Kanmakan îl întrebă pe Rumzan, stăpânul Chezarcei:           — Spune-mi, o, frate al tatălui meu, eşti domnul unei ţări creştineşti şi trăieşti între creştini! Eşti şi tu nusram? 8           Ci Rumzan întinse mâna şi, ridicându-şi degetul arătător în sus, rosti:           — La ilah ill’Allah, ua Mohammad rassul Allah! 9           Atunci bucuria lui Kanmakan, a sultanei Nozhatu şi a vizirului Dandan fu până peste marginile marginilor, strigară:           — Mărire lui Allah, carele şi-i alege pe ai săi şi îi strânge la un loc!           Pe urmă Nozhatu întrebă:           — Da cum de ai putut să fii călăuzit pe calea cea dreaptă, o, fratele meu, între toţi necredincioşii aceia care nu îl cunosc pe Allah şi habar nu au de Trimisul său?           El răspunse:           — Boabă-de-Mărgean cea bună, ea mi-a sădit în cuget învăţăturile cele limpezi şi minunate ale credinţei noastre! întrucât şi ea s-a făcut musulmană, odată cu mama mea Abriza, când cu şederea lor la Bagdad, în saraiul părintelui meu, sultanul Omar Al-Neman. Încât Boabă-de-Mărgean a fost pentru mine nu numai aceea care m-a luat de când m-am născut şi m-a crescut şi mi-a ţinut loc de mamă întru totul, dar şi cea care a făcut din mine un drept-credincios a cărui soartă este în mâinile lui Allah, stăpânul sultanilor!           La vorbele accstea, Nozhatu o pofti pe Boabă-de-Mărgean să şadă jos lângă ea pe chilim şi hotărî s-o socotească de aci înainte ca soră a ei.           Iar Kanmakan îi spuse unchiului său Rumzan:           — O, unchiule, ţie ţi se cuvine, ca drept de întâi născut, scaunul de domnie al împărăţiei musulmanilor. Şi din clipita de-acum mă socot ca un supus credincios al tău.           Ci domnul de la Chezareea îi spuse:           — O, nepoate al meu, ceea ce-a făcut Allah este bine făcut! Cum aş cuteza eu să tulbur orânduiala statorită de Orânduitor?           Aici intră în vorbă vizirul Dandan care le spuse:           — O, Măriile Voastre, cea mai dreaptă judecată este să domniţi pe rând, fiecare câte o zi, rămânând amândoi sultani!           Iar ei răspunseră:           — Judecata ta este minunată, o, preacinstite vizir al părintelui nostru!           În clipa aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.           Dar când fu cea de a o sută patruzeci şi patra noapte spuse:           …Iar ei răspunseră:           — Judecata ta este minunată, o, preacinstite vizir al părintelui nostru!           Şi hotărâră între ei aşa să facă. Atunci, ca să sărbătorească bucuria, Ruzman făcu cale îndărăt şi se întoarse în cetate, unde puse să se deschidă porţile pentru oastea musulmanilor. Pe urmă puse să se facă strigare, de către pristavii obşteşti, că de aci înainte Islamul avea să fie legea locuitorilor, dar că toţi creştinii erau slobozi să rămână întru eresul lor. Da niciunul dintre locuitori nu vroi să rămână mai departe necredincios şi, numai într-o zi, mărturisirea de credinţă fu rostită de către mii şi mii de noi drept-credincioşi! Aşa! Slăvit să fie pururea Acela carele l-a trimis pe Prorocul său ca să fie un semn de pace între toate făpturile din Răsărit şi din Apus!           Cu prilejul acela, cei doi sultani deteră petreceri mari şi ospeţe mari, domnind pe rând, ficcarc câte o zi. Şi zăboviră astfel la Chezarcea o bucată de vreme, în toi de bucurie şi de mulţumire până peste poate.           Şi atunci chibzuiră ei să se răzbune într-un sfârşit pe cotoroanţa de Muma-Prăpădurilor. Cu asemenea gând, sultanul Rumzan, în înţelegere cu sultanul Kanmakan, grăbi să trimită un olăcar la Constantinia, ca să ducă o scrisoare pentru Muma-Prăpădurilor, care habar nu avea de noua stare de lucruri şi care îşi năzărea că domnul de la Chezareea era tot creştin ca bunicul lui dinspre mamă, răposatul Hardobiu, părintele Abrizei. Iar scrisoarea era ticluită astfel: „Prea slăvitei şi preacinstitei chera Sauahi Omm El-Dauahi, temuta, cumplita, urgia năprasnică a prăpădurilor peste capetele vrăjmaşilor, ochiul care veghează asupra cetăţii creştineşti, înmiresmata cu volnicie şi cu înţelepciune, miruita cu sfânta tămâie dumnezeiască şi adevărată a patriarhului cel mare, stâlparul lui Cristos din inima Constantiniei:           Din partea stăpânului Chezareei, Rumzan, urmaşul lui Haraobiu cel Mare a cărui faimă se întinde peste întreg pământul.           Iacătă, o, maică a noastră a tuturora, că stăpânul cerului şi al pământului a făcut să izbândească oştile noastre asupra musulmanilor şi le-am nimicit oastea şi l-am luat prins pe sultanul lor, în Chezareea, şi i-am adus aşijderea în robie pe vizirul Dandan şi pe domniţa Nozhatu, fiica lui Omar Al-Neman şi a domniţei Safia, fiica răposatului domn Afridun al Constantiniei.           Aşa că aşteptăm venirea ta între noi ca să sărbătorim laolaltă biruinţa noastră şi să punem să se taie, dinaintea ochilor tăi, capul sultanului Kanmakan, al vizirului Dandan şi al tuturor capilor musulmani.           Şi poţi să vii la Chezareea fară strajă mare, întrucât de-acuma toate drumurile sunt liniştite şi toate olaturile sunt paşnice, de la Irak până la Sudan şi de la Mossulşi Damasc până la marginile marginilor Răsăritului şi ale Apusului.           Şi să nu pregeţi s-o aduci cu tine la Constantinia pe doamna Safia, mama sultanei Nozhatu, spre a-i dărui bucuria de a o vedea iarăşi pe fiica ei care este cinstită, ca femeie, în palatul nostru.           Şi Cristos, fiul Mariamei, să te apere şi să te ţie ca pe o mireasmă curată, păstrată în aur nestricăcios!”           Pe urmă iscăli cartea cu numele lui, Rumzan, şi o pecetlui cu pecetea lui domnească, şi i-o înmână unui olăcar care plecă numaidecât la Constantinia.           Or, până la ceasul venirii cotoroanţei la pieirea ei rară de izbavă, trecură vreo câteva zile în care cei doi sultani avură bucuria de a judeca nişte pricini ce rămăseseră nejudecate. Iacătă aşadar ce se petrecu:           Într-o zi, pe când cei doi sultani, vizirul Dandan şi dulcea Nozhatu, care niciodată nu îşi acoperea chipul dinaintea vizirului Dandan pe care îl socotea ca pe un părinte, şedeau de vorbă despre sosirea apropiată a pacostei de babă şi despre soarta ce i se hărăzea, unul dintre musaipi intră şi îi vesti pe sultani că se află afară un negustor bătrân care fusese lovit de tâlhari şi că şi tâlharii se aflau acolo în lanţuri. Şi musaipul spuse:           — O, Măriile Voastre, negustorul cere îngăduinţă să vină la Strălucirea Voastră, că are să vă înmâneze două scrisori.           Şi cei doi sultani spuseră:           — Pofteşte-l să intre!           Atunci intră un bătrân care purta pe chip tipăritura binecuvântării şi care plângea; sărută pământul dinaintea sultanilor şi spuse:           — O, sultani ai vremilor, oare este cu putinţă ca un musulman să fie cinstit la necredincioşi şi să fie jefuit şi năpăstuit la drept-credincioşi, în ţările unde domneşte împăcarea şi dreptatea?           Şi sultanii îi spuseră:           — Da ce ai păţit, o, preacinstite negustor?           El răspunse:           — O, stăpânii mei, aflaţi că am asupră-mi două scrisori care m-au ajutat să fiu cinstit totdeauna în toate ţările musulmane; întrucât ele îmi slujesc de slobodă trecere şi mă scutesc de a plăti dijmele şi vămile de intrare pentru mărfurile mele. Şi una dintre scrisori, o, stăpânii mei, pe lângă această volnicie de preţ, îmi mai slujeşte şi de alinare la singurătate şi îmi ţine tovărăşie în drumeţiile mele; întrucât este scrisă în stihuri minunate, şi atâta de inimoase, într-adevăr, că mai degrabă mi-aş da sufletul decât să mă despărţesc de ele.           Atunci cei doi sultani îi spuseră:           — Păi, o, negustorule, poţi măcar să ne arăţi scrisoarea aceea, ori numai să ne citeşti cuprinsul ei?           Şi bătrânul negustor, tremurând tot, întinse cele două scrisori sultanilor, care le trecură sultanei Nozhatu, spunându-i:           — Tu, care ştii să citeşti şi scrisurile cele mai încâlcite şi să dai stihurilor mlădierea ce se cuvine, rugămu-te să grăbeşti a ne desfăta cu ele!           Or, de cum desfăcu sulul şi aruncă o privire peste cele două scrisori, Nozhatu scoase un strigăt mare, se făcu mai galbenă ca şofranul, şi căzu leşinată. Atunci grăbiră s-o stropească cu apă de trandafiri; şi când îşi veni în fire din leşinul ei, se ridică pe dată, cu ochii plini de lacrimi, şi se repezi la negustor şi, luându-i mâna, i-o sărută. Atunci toţi cei de faţă rămaseră până peste poate de uluiţi, dinaintea unei fapte atâta de potrivnice tuturor obiceielor sultanilor şi musulmanilor; iar bătrânul negustor, în tulburarea lui, se clătină şi era să se prăbuşească pe spate. Ci sultana Nozhatu îl prinse şi, sprijinindu-l, îl ajută să şadă jos pe chiar chilimul pe care şedea ca şi îi spuse:           — Chiar nu mă mai cunoşti, o, taică al meu? Oare atâta de tare am îmbătrânit de atunci?           La vorbele acestea, negustorul cel bătrân gândi că visează şi strigă:           — Cunosc glasul! Ci, o, stăpână a mea, ochii mei sunt bătrâni şi nu mai pot să deosebească nimica.           Iar sultana spuse:           — O, taică al meu, sunt chiar aceea care ţi-a scris scrisoarea în stihuri, sunt Nozhatu zaman.           Iar bătrânul negustor, de data aceasta, leşină de tot. Atunci, pe când vizirul Dandan arunca apă de trandafiri pe chipul bătrânului negustor, Nozhatu, întorcându-se înspre fratele ei Rumzan şi înspre nepotul ei Kanmakan, le spuse:           — El este bătrânul cel cumsecade care m-a scăpat când eram roabă la beduinul cel aprig care mă furase pe uliţele din Cetatea cea Sfântă!           Încât, atunci când negustorul se dezmetici, cei doi sultani se ridicară în cinstea lui şi îl sărutară; iar el, la rându-i, sărută mâinile sultanei Nozhatu şi ale bătrânului vizir Dandan; şi toţi se firitisiră unul pe altul pentru întâmplarea aceea, şi înălţară mulţumiri lui Allah că îi adunase pe toţi laolaltă; iar negustorul ridică mâinile în sus şi strigă:           — Binecuvântat să fie şi slăvit Acela carele tipăreşte inimi neuitătoare şi le înmiresmează cu tămâia minunată a mulţumitei!           După care, cei doi sultani îl căftăniră pe bătrânul negustor ca staroste al şeicilor de la toate hanurile şi de la toate sukurile din Chezareea şi din Bagdad, şi îi deteră slobodă intrare la sarai, şi ziua şi noaptea. Pe urmă îi spuseră:           — Da cum a fost cu jefuirea ta şi a caravanei tale?           El răspunse:           — S-a petrecut în pustie! Nişte tâlhari, nişte arabi de soi rău, dintre cei ce despoaie neguţătorii neînarmaţi, m-au năpădit deodată. Erau peste o sută! Da au trei căpetenii: unul este un arap balcâz, altul este un kurd înfricoşător, iar cel de al treilea este un beduin până peste poate de voinic! M-au legat pe o cămilă, şi m-au târât după ei, până ce a dat Allah într-o zi să-i împresoare nişte oşteni care i-au luat prinşi, şi pe mine odată cu ei.           La vorbele acestea, sultanii îi spuseră unuia dintre musaipi:           — Adu-l mai întâi aici pe arap!           Şi arapul fu adus. Or, era mai hâd ca dosul unei maimuţe bătrâne, şi ochii-i mai răi ca ai tigrului. Şi vizirul Dandan îl întrebă:           — Cum te cheamă şi de ce eşti tâlhar?           Da până să aibă vreme arapul să răspundă, Boabă-de-Mărgean, însoţitoarea de odinioară a domniţei Abriza, intră ca s-o cheme pe stâpână-sa Nozhatu; şi ochii ei întâlniră din întâmplare ochii arapului; şi deodată scoase un ţipăt cumplit şi se repezi ca o leoaică la arap şi îi înfipse degetele în ochi şi i-i smulse pe loc, strigând:           — Acesta este spurcatul de Moroz, cel care a ucis-o pe biata mea stăpână Abriza!           Pe urmă, aruncând jos cei doi ochi însângeraţi pe care îi făcuse să sară ca nişte sâmburi din găvanele arapului, adăugă:           — Fie lăudat Cel-Drept, Preaînaltul, carele într-un sfârşit îmi îngăduie să-mi răzbun stăpâna cu mâna mea!           Atunci sultanul Rumzan făcu numai un semn; şi numaidecât gealatul se ivi şi dintr-o lovitură făcu doi arapi dintr-unul singur! Pe urmă hadâmbii îi târâră leşul de picioare şi îl duseră să-l aruncc la câini, pe gunoaiele din afara cetăţii.           După care sultanii spuseră:           — Să fie adus kurdul!           Şi kurdul intră. Or, acesta era mai galben ca o lămâie şi mai răpănos ca un măgar de moară, şi de bună seamă că mai păduchios ca un bivol neintrat în baltă de un an. Şi vizirul Dandan îl întrebă:           — Cum te cheamă? Şi pentru ce eşti tâlhar?           El răspunse:           — Eu, de meserie, sunt cămilar în Cetatea-Sfântă. Or, într-o zi, mi s-a dat să duc la bolniţa din Damasc un tânăr bolnav…           La vorbele acestea, sultanul Kanmakan, şi Nozhatu, şi vizirul Dandan, fară a-i da răgaz să urmeze, strigară:           — Acesta-i cămilarul cel ticălos care l-a aruncat pe Daul’makan pe grămada de vreascuri de la uşa hammamului!           Şi deodată sultanul Kanmakan se ridică şi spuse:           — Răutatea se cuvine să fie plătită cu îndoită răutate! Altminteri ar tot spori numărul răilor şi al mişeilor care îşi râd de pravile! Şi nu încape nici o milă în folosul ticăloşilor, într-o răzbunare, întrucât mila, aşa cum o înţeleg creştinii, este virtutea hadâmbilor, a bolnavilor şi a nevolnicilor!           Şi cu chiar mâinile lui, sultanul Kanmakan, dintr-o singură lovitură de paloş, făcu doi cămilari dintr-unul! Apoi le porunci robilor să îngroape stârvul, după sfintele datini.           Atunci cei doi sultani îi spuseră musaipului:           — Acuma să fie adus beduinul!           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.           Dar când fu cea de a o sută patruzeci şi cincea noapte spuse:           Atunci cei doi sultani îi spuseră musaipului:           — Acuma să fie adus beduinul!           Şi beduinul fu adus înlăuntru. Ci de-abia se ivi căpăţâna tâlharului în deschizătura uşii, că sultana Nozhatu şi strigă:           — Este beduinul care m-a vândut acestui negustor de treabă!           La vorbele ei, beduinul spuse:           — Eu sunt Hamad! Şi habar nu am cine eşti tu!           Atunci Nozhatu începu să râdă şi strigă:           — Chiar el este! Că niciodată nu are să se mai vadă un nebun asemenea lui! Aşa că uită-te la mine, o, beduinule Hamad! Eu sunt aceea pe care ai răpit-o pe uliţele din Cetatea cea Sfântă şi pe care ai obidit-o atâta!           Când auzi vorbele acestea, beduinul strigă:           — Pe Allah! e chiar ea! Căpăţâna mea tot acuma are să-mi zboare de pe gât, hotărât!           Iar Nozhatu se întoarse către negustor, care şedea jos, şi îl întrebă:           — Acuma îţi aduci aminte de el, taică al meu bun?           Negustorul spuse:           — Este chiar el, afurisitul! Şi e mai nebun decât toţi nebunii de pe pământ la un loc!           Atunci Nozhatu spuse:           — Da beduinul acesta, cu toate bădărăniile lui, avea şi un har: îi plăceau şi stihurile frumoase şi poveştile frumoase.           Atunci beduinul strigă:           — O, stăpână a mea, dreptu-i, pe Allah! Şi-apoi ştiu o poveste de tot ciudată, care mi s-a întâmplat chiar mie. Or, dacă am s-o povestesc şi dacă are să le fie pe plac tuturor celor aici de faţă, ai să mă ierţi şi ai să mă cruţi de sângele meu?           Iar dulcea Nozhatu zâmbi şi spuse:           — Fie! istoriseşte-ne povestea ta, o, beduinule!           Atunci beduinul Hamad spuse: Eu chiar că sunt tâlhar mare, şi sunt cunună peste capul tâlharilor! Da isprava cea mai de-a mirărilea din toată viaţa mea prin cetăţi şi pustiuri este următoarea: într-o noapte, pe când mă aflam singur, întins pe nisip lângă calul meu, îmi simţii sufletul gâfâind sub povara descântecelor rele ale vrăjitoarelor, vrăjmaşele mele. Şi fu pentru mine noaptea cea mai amarnică dintre toate nopţile; că ba lătram ca un şacal, ba răcneam ca un leu, ba mugeam înfundat, molfăind din falei ca o cămilă! Ce noapte! Şi cu ce tremurături i-am mai aşteptat sfârşitul şi ivirea dimineţii! Într-un sfârşit, cerul se lumină şi sufletul mi se potoli; şi atunci, ca să alung şi cele mai de pe urmă fumuri ale visurilor acelea grele, mă sculai repede şi îmi încinsei paloşul şi îmi înşfăcai suliţa şi sării pe şoimanul meu pe care îl năpustii în zbor mai iute ca gazela.           Or, pe când zburam aşa, văzui deodată, drept dinaintea mea, un struţ care se uita la mine. Şi sta înţepenit chiar înaintea mea, dar parcă nu mă vedea. Iar eu dam peste el. Da chiar în clipita când să-l lovesc cu suliţa, fâlfâi năprasnic, dete dosul, îşi încinse în toată lăţimea lor aripile-i cele mari şi dese, şi se duse ca o săgeată în pustie. Eu atunci mă luai după el fară de odihnă şi o ţinui tot aşa până ce mă ispiti într-o sihăstrie plină de spaime unde nu se aflau decât numai sufletul lui Allah şi nişte pietre goale, şi unde nu se auzeau decât numai şuierăturile năpârcilor, ţipetele ginnilor văzduhurilor şi ai pământurilor şi urletele ghulelor în goană după pradă! Şi struţul pieri ca într-o groapă de nevăzut pentru ochii mei ori în vreo afundătură pe care nu izbuteam s-o dibuiesc; şi tremuram din toată carnea mea; iar calul meu sări în două picioare şi se trase îndărăt sforăind!           Atunci mă cuprinse o năuceală şi o spaimă şi vrusei să smucesc de hăţuri şi să iau drumul îndărăt. Dar unde să te mai duci acuma, când năduşeala curgea de pe coastele calului şi când arşiţa amiezii se făcuse ucigaşă? Şi, pe deasupra, o sete chinuită mă înşfăcă de beregată şi făcea calul să gâfâie, cu pântecele care se deschidea şi se închidea ca nişte foaie de fierărie. Şi gândii în cugetul meu: „O, Hamad! aici ai să mori! şi carnea ta are să slujească de hrană puilor de ghule şi fiarelor spaimei! Aci-i moartea, o, beduinule!”           Or, în clipita când mă pregăteam să-mi fac mărturisirea de credinţă şi să mor, văzui în depărtare zugrăvindu-se de-a lungul zării o dungă de verdeaţă, cu nişte palmi revărsaţi; iar calul necheză şi scutură din cap şi, întinzând de frâu înainte, se repezi! Şi după o vreme de goană mă văzui scos dincolo de spaima goală şi arzătoare a pustiului de piatră. Iar dinainte-mi, lângă un izvor ce curgea pe sub poalele palmierilor, se afla ridicat un cort semeţ, pe lângă care două iepe desăvârşite, cu picioarele împiedicate, păşteau iarba jilavă şi îmbelşugată.           Atunci zorii să pun piciorul la pământ şi să-mi adăp calul, care vărsa foc pe nări, şi să beau şi eu din apa aceea de izvor, limpede şi bună de să mori. Pe urmă luai o funie lungă din desagi şi îmi priponii calul, ca să poată să se răcorească tihnit în verdeaţa pajiştii. După care o ispită mă îmboldi să o iau către cort ca să văd cam ce treabă putea să fie. Şi iacătă ce văzui.           Pe un chilim alb şedea în voia lui un flăcău cu obrajii nepângăriţi de nici-un fir de păr; şi era frumos ca un crai nou; iar la dreapta lui o copilandră vrăjitoare, alintată, mărunţică la trup, gingaşă şi mlădie ca un lujer de salcie, sta tolănită în strălucirea frumuseţii ei.           Eu atunci, chiar pe clipă şi pe dată, mă îndrăgostii până peste marginile patimii, da nu ştiam bine dacă de copilă ori de flăcău! Că, pe Allah, oare luna-i mai frumoasă, ori craiul cel nou?           La priveliştea aceea, detei glas şi le spusei:           — Pacea fie cu voi!           Şi numaidecât copila îşi coperi chipul, iar flăcăul se întoarse către mine, şi se ridică, şi răspunse:           — Şi asupră-ţi fie pacea!           Eu spusei:           — Sunt Hamad ben-El-Fezari din tribul cel mai mare de pe Eufrat! Eu sunt vestitul, iscusitul războinic, călăreţul neînfricat, cel care este socotit printre arabi, ca bărbăţie şi vitejie, deopotrivă cu puterea strânsă laolaltă a cinci sute de călăreţi! Cum fugăream un struţ, soarta m-a călăuzit până aici; şi vin să-ţi cer o înghiţitură de apă!           Atunci flăcăul se întoarse spre fată şi îi spuse:           — Adu-i de băut şi de mâncat.           Şi copila se ridică! Şi păşi! Şi fiecare pas al ei era îngânat de zăngănitul dulce al zurgălăilor de aur de la gleznele ei; iar din spate pletele-i revărsate o învăluiau cu totul, şi grele se unduiau, şi într-aşa fel că fetişcana se împiedica în ele. Eu atunci, în ciuda privirilor flăcăului, mă uitam ţintă la fetişcană, ca să nu-mi mai desprind ochii de pe ea. Şi se întoarse aducând pe palma mâinii drepte un vas plin cu apă proaspătă, şi pe palma mâinii stângi o sinie plină de curmale, de străchini cu iaurt şi de farfuriuri cu carne de gazelă.           Dar nu putui, aşa mă zăpăcise patima, nici să întind mâna, nici să mă ating de nimic din toate lucrurile acelea. Nu eram în stare decât să mă uit la copilă şi să procitesc stihurile acestea pe care le ticluii în chiar clipita aceea:           Zăpada pielii tale, ah, fecioară, Sub haina-ntunecată strălucind, Şi degetele tale ma-nfioară, Şi palmele-ţi ce-n gândul meu le prind.           Şi-mi pare că uimi ţii-mi ochi, deodată, Văd mână-ţi albă cum, ca-ntr-o minune, Închipuie prin aer, legănată, O pasăre cu pene de cărbune.           Când auzi stihurile şi băgă de seamă focul din privirile mele, flăcăul începu să râdă, şi atâta de tare de mai să leşine. Pe urmă îmi spuse:           — Într-adevăr, văd că eşti un viteaz fară de pereche, şi un călăreţ nemaipomenit!           Eu răspunsei:           — Aşa sunt socotit! Dar tu, tu cine eşti?           Şi îmi îngroşai glasul ca să-l înfricoşez şi să-l fac să mă cinstească. Şi flăcăul îmi spuse:           — Eu sunt Ebad ben-Tamim ben-Thalaba, din tribul Bani-Thalaba. Iar copila aceasta este sora mea.           Eu atunci strigai:           — Grăbeşte-te, dară, să mi-o dai pe soră-ta de soţie, că mi-e dragă pătimaş şi sunt din viţă aleasă!           Da el îmi răspunse:           — Află că nici sora mea, nici eu nu avem să ne căsătorim niciodată. Întrucât ne-am ales pământul acesta mănos din inima pustiei ca să ne trăim viaţa aici în linişte deplină, departe de toate necazurile!           Eu spusei:           — Îmi trebuie sora ta de soţie, ori într-o clipită ai să te prenumeri printre morţi, sub tăişul acestui paloş!           La vorbele acestea, flăcăul sări spre capătul celălalt al cortului şi îmi spuse:           — Îndărăt, o, nelegiuitule care încâlci datorinţele ospeţiei! Lupta dintre noi îl va da pe cel biruit la cherem!           Şi îşi luă, de pe stâlpul pe care atârnau, spada şi pavăza, în vreme ce eu mă repezii înspre locul unde păştea calul meu, şi sării în şa, şi mă gătii de apărare. Iar flăcăul, după ce îşi luă armele, ieşi şi el şi încăleca pe cal şi se şi pregătea să se avânte, când copila, soră-sa, veni, cu ochii plini de lacrimi şi se agăţă de genunchii lui pe care îi sărută, procitind stihurile acestea:           O, frate drag al meu, să-ţi aperi Plăpânda soră de ocară, Tu-nfrunţi acum în luptă cruntă Vrăjmaşu-acesta ca o fiară, Venit asupră-ne năprasnic Din cine ştie care ţară.           Cu ce-aş putea să-ţi fiu de sprijin, Decât rugându-mă fierbinte Celui ce-mparte biruinţă în lumi, Cerescului părinte, Şi să-ţi rămân pe veci aceeaşi, Neprihănită şi cuminte!           Dar soarta rea de te va smulge Inimii mele, tu să ştii Că nu-i pe lumea asta ţară În care-aş mai putea trăi, De-ar fi şi cea mai mândră ţară, Scăldată-n mări de bogăţii!           Să ştii că n-aş putea în urmă-ţi Să mai trăiesc o clipă doar.           Aceeaşi groază ne-ar cuprinde, Acelaşi lut ne-ar fi talar, Cum am trăit întreaga viaţă Uniţi la fel şi-n moarte iar.           Când flăcăul auzi stihurile acestea deznădăjduite ale surorii sale, ochii lui se umplură de lacrimi, şi se aplecă spre fată, şi îi ridică binişor vălul care îi acoperea chipul şi o sărută între ochi; şi împrejurarea îmi îngădui să văd pentru întâia oară chipul copilandrei: era aidoma de frumoasă ca soarele care se iveşte dintr-odată ieşind dintr-un nor! Pe urmă flăcăul ţinu o clipită capul calului întors către copilandră şi prociti stihurile acestea:           Stai, soră dragă, şi priveşte Ce va să facă braţul meu!           Căci dacă nu lupt pentru tine Şi mă-nspăimânt de orice greu, La ce mai am un cal pe lume Şi-atâtea arme port mereu?           De nu-nfrunt lumea să te apăr, Ce rost mai am pe lume eu?           De dau napoi când ţinta luptei E însăşi frumuseţea ta, Nu-i ca şi cum din toată zarea La gras ospăţ aş îmbia Fiece pasăre de pradă Să se repeadă-asupra mea, Ca la un stârv lăsat pustiei, Din care sufle tu-ar zbura?           Cât despre-acest străin, ce spune Că e viteaz cum altul nu-i, Ce se tot umflă-n piept şi-şi ţipă Dârzia şi puterea lui -           Sub ochii tăi, cu-o lovitură, Am să-l despic pe căscăui, Şi de la creştet până-n talpă Ca pe-un dovleac am să-l descui!           Pe urmă se întoarse către mine şi strigă:           Iar tu, cel ce râvneşti, în luptă, De tine biruit să mor Şi după moartea-mi să te bucuri De-al bucuriilor odor -           Pe seama ta se va-mplini-vă Un lucru înfricoşător De care pomeni-vor hronici Până departe-n viitor.           Căci dacă-ţi cânt aceste stihuri În ritm de bătâlie-acum, Eu sunt cel care, nezăbavnic, Am să te spulber ca pe-un fum Şi-am să-ţi ridic spurcatul suflet Zvârlindu-l iadului de scrum, De nici n-ai să pricepi prea bine Ce s-a fost petrecut şi cum!           Şi îşi repezi calul împotriva calului meu şi, dintr-o lovitură, îmi trimise paloşul să zboare hăt departe şi, fară să-mi lase răgaz să dau pinteni şi să mă afund în pustie, mă înşfacă cu o mână, şi mă ridică din şa ca pe un sac gol, şi mă zvârli ca pe o minge în văzduh, şi mă prinse din zbor în mâna stângă, şi mă ţinu aşa cu braţul întins, de parcă ar fi ţinut pe deget o pasăre domesticită. Iar cu nu mai ştiam dacă toate astea nu erau cumva un vis negru sau dacă flăcăul cu obrajii mătăsoşi şi trandafirii nu era vreun ginn care sălăşluia în cortul acela cu vreo liurie! Şi de altminteri ceea ce se petrecu mai apoi mă făcu să socot că mai degrabă aşa trebuie să fi fost.           Într-adevăr, când copila văzu biruinţa fratelui său, se repezi la el, şi îl sărută pe frunte, şi se agăţă bucuroasă de gâtul calului lui, pe care îl duse de hăţ până la cort. Acolo flăcăul descălecă ţinându-mă la subsuoară ca pe o zdreanţă, mă puse jos pe pământ, mă ajută să mă pun pe picioare şi, luându-mă de mână, mă pofti să intru în cort, în loc să-mi strivească sub picioare capul; şi îi spuse suroră-sii:           — De-acum este oaspetele luat sub ocrotirea noastră; aşa că să ne purtăm faţă de el cu cinstire şi cu blândeţe.           Şi mă pofti să şed jos pe chilim; iar copila puse la spatele meu o pernă, ca să mă hodin mai bine; pe urmă se apucă să pună la loc armele fratelui ei, şi să-i aducă apă înmiresmată şi să-l spele pe faţă şi pe mâini; pe urmă îl îmbrăcă într-o mantie albă, spunându-i:           — Deie Allah, o, fratele meu, ca faima ta să răzbată până la marginea marginilor neprihănirii, şi să te pună ca pe un zbenghi de frumuseţe pe chipul strălucit al triburilor noastre!           Iar flăcăul îi răspunse cu stihurile acestea:           O, soră dragă, tu, din neamul Lui BaniThalaba, curată La sânge, ai văzut în luptă Cum braţu-mi ştie să se bată.           Cum pentru ochii tăi înfruntă Primejdia şi moartea toată!           Ea răspunse:           Cununa pletelor pe frunte-ţi Părea că-i soare-n răsărit, Şi străluceai ca o lumină, O, frate-al meu nebiruit!           EI urmă:           Dacă leii din pustie Vor asupră-ne să vie, Spune-le tu, soră dragă, Că nu-i treabă ca-ntr-o sagă.           Să se ducă îndărăt, Ca să scape de prăpăd:           Că n-aş vrea, când vin la mine, Să mai pată vreo ruşine, Şi nu cumva să rămână, Frânţi cu botul în ţărână, Tot gemând de suferinţi, Mestecând nisipu-n dinţi.           Ea răspunse:           Aflaţi voi toţi, cei din pustiuri, De fratele meu, de Ebadl Voi, cei ce rătăciţi de-a pururi, Luaţi aminte: E răsad Al unui neam ales şi mândru!           Cu vitejia-şi taie vad Şi, numai auzindu-i faima, Vrăjmaşii dinainte-i cad.           Sărmane beduin, Hamade, Cercaşi tu braţu-i să-l înfrunţi, Şi te făcu viteazu-ndată Să te preschimbi într-un grăunţ.           Văzând cum moartea către tine Întinde negrele ei punţi Şi se strecoară ca un şarpe Spre prada lui, cu ochii crunţi.           Or, dacă văzui toate astea şi dacă ascultai stihurile, rămăsei tare năucit; şi îmi întorsei privirile asupră-mi şi băgai de seamă cât de mic ajunsesem până şi în ochii mei, şi cât de mare era urâţenia mea pe lângă frumuseţea celor doi tineri! Da numaidecât o văzui pe fată că îi. aduce fratelui ei o tabla plină cu bucate şi cu poame, fară să-mi arunce barem o privire, barem şi a silă, de parcă aş fi fost un câine nevrednic de luat în seamă. Da mie, măcar că se purta aşa, tot mi se părea că este încă şi mai minunată, mai ales când începu să-i dea să mănânce fratelui ei, slujindu-l cu mâna ei şi delăsându-se pe sineşi, ca să nu-i lipsească lui nimic. Da până la urmă tânărul se întoarse către mine şi mă pofti să împart prânzul cu el; eu atunci scosei un oftat de uşurare, întrucât de-acuma mă simţii încredinţat că mi se va cruţa viaţa. Şi îmi întinse chiar el un farfuriu cu iaurt şi un ceanac plin cu nişte curmale fierte în apă înmiresmată. Iar eu mâncai, şi băui stând cu capu-n jos, şi îi jurai o mie şi cinci sute de jurăminte că de-aci înainte am să fiu robul lui cel mai supus şi cel mai neclintit în credincioşie faţă de el. Ci el zâmbi şi îi făcu un semn surorăsi, care se ridică pe dată şi deschise o ladă mare şi scoase unul câte unul zece caftane minunate, care de care mai frumos; şi puse nouă dintre ele într-o legătură şi mă nevoi să le primesc; pe urmă mă sili să mă îmbrac cu cel de al zecelea. Şi acesta al zecelea, atâta de falnic, este cel cu care, o, voi, toţi, mă vedeţi îmbrăcat acuma!           După care, flăcăul mai făcu un semn, şi copila ieşi o clipită spre a se întoarce numaidecât; şi fusei poftit de ei de amândoi să mă duc să iau în stăpânire o cămilă încărcată cu tot felul de merinde, precum şi cu daruri pe care le-am păstrat cu preţuire până în ziua de azi. Şi, după ce mă potopiră astfel cu tot soiul de cinstiri şi de daruri, fară ca eu să fi săvârşit chiar nimic ca să mi se cadă, ba dimpotrivă! mă poftiră să mă bucur de găzduirea lor cât mi-o fi cheful. Da eu, nevrând să mai greşesc cu nimic, îmi luai rămas-bun de la ei sărutând de şapte ori pământul între mâinile lor şi, încălecând pe roibul meu, luai cămila de căpăstru şi grăbii să mă întorc pe drumul prin pustiul de unde venisem.           Şi atunci, dacă ajunsesem cel mai bogat din tribul meu, mă făcui căpetenie peste o ceată de tâlhari de drumul mare. Şi se întâmplă ceea ce se întâmplă!           Şi-aceasta-i povestea pe care v-am făgăduit-o şi care fară de nici o îndoială că este vrednică de iertăciunea tâlhăriilor mele care, cu adevărat, nu sunt de greutatea cea mai mică!           Când beduinul Hamad îşi isprăvi povestea, Nozhatu le spuse celor doi sultani şi vizirului Dandan:           — Nebunii se cade a fi cruţaţi, dar trebuie să-i punem în neputinţă de a face rău. Or, beduinul acesta are mintea smucită fară de leac; aşa că se cuvine să-i iertăm faptele rele, dat fiind că e simţitor la stihurile frumoase şi că are o ţinere de minte uluitoare!           La vorbele acestea, beduinul se simţi atâta de uşurat, încât se pologi lat pe chilimuri. Iar hadâmbii veniră şi îl strânseră de pe jos.           Or, de-abia tocmai pierise beduinul, că un olăcar şi intră gâfâind şi, după ce sărută pământul între mâinile stăpânilor, spuse:           — Muma-Prăpădurilor se află la porţile cetăţii, întrucât nu mai este decât la o depărtare de numai un farasang!           La vestea aceea, atâta de îndelung aşteptată, cei doi sultani şi vizirul se înfiorară de bucurie şi cerură amănunte de la olăcar, care le spuse:           — După ce Muma-Prăpădurilor a deschis scrisoarea de la sultanul nostru şi a văzut iscălitura lui din josul foii, s-a înveselit până peste poate; şi pe clipă pe dată şi-a făcut pregătirile de plecare şi a poftit-o pe doamna Safia să vină cu ea şi cu o sută de oşteni de frunte de-ai lumilor de la Constantinia. Pe urmă mi-a spus s-o iau înainte, ca să vin să vă dau de ştire despre sosirea ei.           Atunci vizirul Dandan se ridică şi le spuse sultanilor:           — Este mai cuminte, ca să răsturnăm vicleniile şi tertipurile de care ar mai putea să se slujească bătrâna păcătoasă, să ne ducem în întâmpinarea ei, după ce avem să ne străvestim în haine de creştini apuseni şi avem să luăm cu noi o mie de oşteni aleşi, îmbrăcaţi întocmai după tipicul îndătinat la Chezareea.           Şi cei doi sultani răspunseră cu ascultare şi cu supunere şi făcură precum îi sfătuise vizirul cel mare. Încât, atunci când îi văzu în împopoţonătura aceea, Nozhatu le spuse:           — Chiar că, dacă nu aş şti cine sunteţi, v-aş crede întru totul nişte afrangi!           Ei atunci ieşiră din palat şi, trecând în fruntea celor o mie de oşteni, purceseră în întâmpinarea Mumei-Prăpădurilor.           Şi, în curând, bătrâna se ivi. Atunci Rumzan şi Kanmakan îi spuseră vizirului Dandan să desfăşoare oştenii într-un perghel larg şi să-i pună să înainteze încetişor, în aşa fel ca să nu lase să scape nici un oştean de la Constantinia. Pe urmă sultanul Rumzan îi spuse lui Kanmakan:           — Lasă-mă mai bine să ies eu cel dintâi înaintea afurisitei de babe: că pe mine mă cunoaşte şi nu are să cadă la bănuială.           Şi îşi îndemnă calul. Şi într-o clipită fu alături de Muma-Prăpădurilor.           Atunci Rumzan sări sprinten la pământ, iar bătrâna, cunoscându-l, descălecă şi ea şi i se agăţă de gât. Atunci sultanul Rumzan o prinse în braţe, o ţinti ochi în ochi, şi o strânse şi o stropşi atâta de tare şi atâta de îndelung, încât baba scoase o bufnitură răsunată care făcu toţi caii să se ridice în două picioare şi pietrele de pe drum să sară în capul călăreţilor!           Or, tot atunci, cei o mie de oşteni, în goana mare a cailor, strânseră perghelul şi strigară la cei o sută de creştini să pună jos armele şi într-o clipire de ochi îi luară prinşi până la unul, pe când vizirul Dandan veni înspre doamna Safia şi, după ce sărută pământul între mâinile ei, îi ştirici în câteva cuvinte cum stă treaba, în vreme ce bătrâna Muma-Prăpădurilor, priponită fedeleş, pricepea într-un sfârşit pieirea ei şi se fleşcăia pe sine toată.           Pe urmă toată lumea se întoarse la Chezareea; şi, de-aci, pe dată luară drumul Bagdadului, unde ajunseră fară de necaz şi în graba mare.           Atunci sultanii puseră să se lumineze şi să se împodobească toată cetatea şi porunciră pristavilor obşteşti să-i poftească pe toţi locuitorii să se adune dinaintea saraiului. Şi când tot meidanul şi toate uliţele se umplură de mulţimea de oameni, bărbaţi, femei şi copii, un măgar răpănos ieşi pe poarta cea mare, iar pe spinarea lui, de-a-ndoaselea, era legată Muma-Prăpădurilor, cu capul acoperit de o tichie roşie şi încununată cu balegă de cal. Iar dinainte-i păşea rar un pristav voinic care povestea cu glas tare răutăţile cele de seamă ale afurisitei de baba, pricina dintâi a atâtor prăpăduri şi în Răsărit şi în Apus.           Şi, după ce toate femeile şi toţi copiii o scuipară în ochi, fu spânzurată de picioare la poarta cea mare a Bagdadului!           Şi iac-aşa pieri, dându-şi lui Eblis sufletul împuţit, urgia cea duhnită, vântuita hoaşcă de pomină, vicleana, şi telpiza, şi desfrânata cea păcătoasă, Sauahi Omm El-Dauahi. Soarta a viclenit-o precum şi ea viclenise, şi lucrurile s-au petrecut astfel pentru ca moartea ei să poată sluji ca semn de prevestire a luării Constantiniei de către drept-credincioşi şi a deplinei biruinţe în Apus, pe viitor, a Islamului aducător de pace pe pământul lui Allah în lat şi în lung!           Încât cei o sută de oşteni creştini nu mai vroiră să se întoarcă în ţara lor şi aleseră să treacă de bunăvoie la credinţa cea atâta de limpede a musulmanilor.           Iar sultanii şi vizirul Dandan le porunciră celor mai iscusiţi calemgii să însemneze cu grijă în hronice toate amănuntele acestea şi toate întâmplările, ca să poată să slujească de pildă izbăvitoare urmaşilor ce vor veni.           Şi-aceasta-i, o, norocicule sultan, urmă Şeherezada către sultanul Şahriar, povestea strălucită cu sultanul Omar Al-Neman şi cu minunaţii săi fii Şarkan şi Daul’makan, cu domniţa Abriza, cu sultăniţa Puterea-Ursitei şi cu sultana Nozhatu, cu vizirul cel mare Dandan şi cu sultanii Rumzan şi Kanmakan!           Pe urmă Şcherezada tăcu.           Atunci, pentru întâia oară, sultanul Şahriar se uită cu duioşie la Şeherezada cea mintoasă şi îi spuse:           — O, Şeherezada! pe Allah! câtă dreptate are sora ta, micuţa aceasta care te ascultă, când spune că vorbele tale sunt ispitite la gust şi desfătătoare în frăgezimea lor! Chiar că mă faci să înceapă a-mi părea rău de căsăpirea atâtor copile, şi poate că până la urmă ai să mă faci să şi uit jurământul pe care l-am făcut de a te omorî ca pe celelalte!           Iar micuţa Doniazada sări de pe chilimul pe care şedea ghemuită şi strigă:           — O, sora mea! ce minunată este povestea aceasta! Şi ce drag îmi este de Nozhatu, şi de vorbele pe care le spunea ea, şi de vorbele fetelor! Şi ce bine îmi pare de moartea Mumei-Prăpădurilor! Şi ce de-a mirărilea au fost toate!           Atunci Şeherezada se uită la soră-sa şi îi zâmbi. Pe urmă îi spuse:           — Da ce-ai mai zice când ai auzi taifasurile jivinelor şi ale păsărilor?           Iar Doniazada strigă:           — Ah, sora mea! mă rog ţie, spune-ne câteva taifasuri de-ale jivinelor şi de-ale păsărilor! Că trebuie să fie desfătătoare, mai cu seamă rostite de gura ta!           Si Şcherezada spuse:           — Din tot dragul inimii! da de bună seamă că nu până a nu ne îngădui stăpânul nostru sultanul, dacă tot îl mai chinuie încă nesomniile lui!           Iar sultanul Şahriar fu până peste poate de nedumerit şi se minună:           — Da oare ce pot să-şi spună jivinele şi păsările? Şi în ce limbă tăifăsuiesc ele?           Iar Şeherezada spuse:           — În proză şi în stihuri, în limba arăbească cea mai curată!           Atunci sultanul Şahriar strigă:           — Chiar că, o, Şeherezada, nu vreau să hotărăsc încă nimic în ceea ce priveşte soarta ta, până ce nu ai să-mi povesteşti şi asemenea lucruri de care eu habar nu am. Căci până acuma nu am auzit decât vorbele omeneşti; şi nu m-ar supăra să aflu ce gândesc şi făpturile care nu sunt înţelese de cei mai mulţi dintre oameni!           Atunci, întrucât văzu că noaptea se scursese, Şeherezada îl rugă pe sultan să aştepte până a doua zi. Iar Şahriar, cu toată nerăbdarea care il cuprinsese, binevoi să îngăduiască. O luă în braţe pe frumoasa Şeherezada şi se înlănţuiră aşa până dimineaţă.           Dar când fu cea de a o sută patruzeci şi şasea noapte şeherezada spuse:

           O, hanâmă plină de fală, să nu socoţi că povestea mea ar fi tot pe atâta de minunată ca aceea a celor doi soţi ai mei! Întrucât povestea mea este nemăsurat mai uluitoare.           Dacă soţilor mei, aceştia doi de colea, nenorocirile le-au fost menite de soartă şi de ursitoare, cu mine a fost altceva! Pricina bărbii mele rase şi a ochiului meu scos este că eu însumi, din vina mea, mi-am stârnit năpasta şi mi-am umplut inima cu supărări şi cu necazuri.           Iacătă! Eu sunt un sultan, fiu de sultan. Pe tatăl meu îl chema Kassib, iar eu sunt fiul său. După ce sultanul, tatăl meu, a murit, am moştenit domnia şi am domnit şi am ocârmuit cu dreptate, şi le-am făcut mult bine supuşilor mei.           Da mă mistuia o patimă amarnică pentru călătorii pe mare. Şi nu duceam lipsă de ele, întrucât cetatea mea de scaun era aşezată la marginea mării; şi, pe o întindere mare de ape, aveam ostroave ce se aflau sub stăpânirea mea şi care erau întărite, în starea de apărare şi de bătălie. Şi gândii într-o zi să mă duc să-mi cercetez ostroavele, şi poruncii să se pregătească zece corăbii mari, şi să se aducă pe ele zaherea pentru o lună, şi plecai. Călătoria de cercetare ţinu douăzeci de zile, după care, într-o noapte, văzurăm că se dezlănţuie spre noi nişte vânturi potrivnice, şi aşa ţinu până în zori; când vântul se mai domolise şi marea se mai îmbunase, la răsăritul soarelui, văzurăm o insulă mică, la care puturăm să poposim; coborârăm pe uscat, gătirăm ceva de-ale gurii, mâncarăm, ne odihnirăm două zile, aşteptând sfârşitul furtunii, şi plecarăm iar. Călătoria ţinu încă douăzeci de zile, până ce într-o zi pierdurăm drumul; apele pe care pluteam ne erau necunoscute, şi nouă şi căpitanului. Întrucât nici căpitanul nu cunoştea chiar nimic din marea aceea! Atunci îi spuserăm celui ce stă de veghe:           — Scrutează marea cu băgare de seamă!           Şi năierul de veghe se sui pe catarg, pe urmă coborî şi ne spuse şi-i spuse şi căpitanului:           — La dreapta mea am văzut nişte peşti la faţa apei; iar în mijlocul mării am întrezărit în dreapta ceva ce părea ba negru, ba alb!           La vorbele acestea ale străjerului, pe căpitan îl cuprinse spaima; îşi izbi turbanul de pământ, îşi smulse barba şi ne strigă:           — Vă vestesc pieirea noastră a tuturora! Şi nici măcar unul nu are să scape întreg şi teafăr!           Pe urmă începu să plângă, şi noi tot aşa, laolaltă cu el, începurăm să plângem de mila noastră. Pe urmă îl întrebai pe căpitan:           — O, reizule, lămureşte-ne şi nouă vorbele străjerului!           El răspunse:           — O, doamne al meu, află că din ziua când a bătut vântul cel potrivnic am pierdut drumul, şi aşa a rămas, pierdut, de unsprezece zile încoace; şi nu se simte nici un fel de vânt prielnic, care să ne întoarcă la calea cea bună. Or, află ce vrea să zică lucrul acela negru şi alb, şi peştii aceia plutind prin preajmă; mâine avem să ajungem la un munte de stâncă neagră, care se cheamă Muntele de Magnet, iar apele au să ne mâne cu tărie către muntele acela, iar nava noastră are să fie desfăcută în bucăţele, căci cuiele ei au să-şi ia zborul, trase de Muntele de Magnet, şi au să se lipească de coastele lui; întrucât Allah Preaînaltul a înzestrat cu o putere tainică muntele acela de magnet care, astfel, trage la el toate lucrurile de fier! Aşa că nici nu poţi să-ţi închipuieşti grămada uriaşă de fierotenii câte s-au strâns, lipite de muntele acela, din vremea de când corăbiile sunt trase spre el cu tărie! Singur Allah le ştie socoata. Mai mult: de pe mare se vede strălucind în vârful acelui munte o boltă de aramă galbenă, sprijinită pe zece pilaştri; iar pe boltă se află un călăreţ de aramă călare pe un cal de aramă; iar călăreţul ţine în mână o lance de aramă; iar pe pieptul călăreţului atârnă o tăblie de plumb, încrustată toată cu nume necunoscute şi talismanice! Or, o, Măria Ta, află că, atâta vreme cât călăreţul acela va sta pe calul său, toate corăbiile care vor trece pe sub el vor fi dezbârnate în bucăţi, şi toată fierăria corăbiilor se va lipi de munte. Şi-aşa că nu va fi cu putinţă vreo mântuire până ce călăreţul acela nu va fi răsturnat jos de pe cal!            La vorbele acestea, o, stăpână a mea, căpitanul începu să plângă cu belşug de lacrimi, iar noi ramaserăm încredinţaţi de pieirea noastră fară de mântuire, şi fiecare îşi luă bun rămas de la prietenii săi.           Şi, într-adevăr, de cum se lumină de ziuă, ne văzurăm aproape de muntele acela cu stânci de magnet negre, iar apele ne mânară cu putere către el. Pe urmă, când cele zece corăbii ale noastre ajunseră la poalele muntelui, deodată cuiele corăbiilor începură să zboare cu miile, laolaltă cu toate fieroteniile, şi se duseră să se lipească de munte; şi navele noastre se dezbârnară, iar noi toţi ne prăvălirăm în mare.           Atunci, ziua toată, ramaserăm la cheremul mării, şi unii ne înecarăm, alţii scăparăm, da cea mai mare parte se înecă; iar cei care scăpară nu mai izbutiră niciodată nici să se vadă, nici să ne mai găsească, întrucât nahlapii cumpliţi şi vânturile potrivnice îi risipiră în toate părţile.           Cât despre mine, o, stăpână a mea, Allah Preaînaltul mă izbăvi, spre a mă meni altor necazuri, suferinţe mari şi nenorociri grele. Izbutii să mă agăţ de o scândură dintre scândurile desprinse, iar valurile şi vântul mă aruncară pe ţărm, la piciorul Muntelui de Magnet!           Atunci găsii un drum care ducea tocmai în spicul muntelui, drum întocmit în chip de scară tăiată în stâncă. Şi numaidecât rostii într-ajutor numele lui Allah Preaînaltul, şi…           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu dimineaţa sclipind şi, cuminte, îşi curmă povestirea.           Iar când fu cea de a cincisprezecea noapte, spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că al treilea saaluk, povestindu-i tinerei stăpâne a casei, pe când ceilalţi soţi şedeau jos cu braţele încrucişate, vegheaţi de cei şapte arapi, care ţineau în mână sabia trasă, urmă:           Rostii într-ajutor numele lui Allah şi mă rugai lui fierbinte şi mă cufundai în flacăra rugăciunii; mă căţărai pe urmă cum putui printre stânci şi crăpături şi izbutii, vântul potolindu-se într-un sfârşit la porunca lui Allah, să mă caţăr până sus pe munte, şi tare mă bucurai de izbăvirea mea, până peste marginile bucuriei! Şi nu-mi mai rămânea decât să ajung până la boltă; şi ajunsei, într-un sfârşit, şi putui să intru sub ea. Atunci şezui în genunchii amândoi, şi îmi făcui rugăciunea, şi îi mulţumii lui Allah pentru scăparea mea.           În ceasul acela, osteneala mă potopi până într-atâta încât mă prăbuşii la pământ şi adormii. Şi, pe când dormeam, auzii un glas care îmi spunea:           — O, fiu al lui Kassib! Când te vei deştepta din somn, să sapi sub picioarele tale, şi ai să găseşti un arc de aramă şi trei săgeţi de plumb, pe care sunt săpate nişte semne talismanice. Să iei arcul şi să ţinteşti în călăreţul care se află pe boltă, şi vei da iarăşi linişte oamenilor, scăpându-i de pacostea aceasta amarnică! Iar când ai să-l loveşti pe călăreţ, călăreţul va cădea în mare, iar arcul va cădea din mâinile tale la pământ; tu atunci să iei arcul şi să-l îngropi în pământ, chiar pe locul unde va fi căzut! Ast timp, marea va începe să clocotească, pe urmă să crească, până ce va ajunge să atingă vârful pe care te afli tu. Şi atunci ai să vezi pe mare un caic, iar în caic un ins. Ci-i un alt ins decât călăreţul prăvălit în mare. Insul acela va veni la tine, ţinând în mână o vâslă. Iar tu, fară teamă, să te sui lângă el în caic! Dar ia seama bine să nu care cumva să rosteşti numele cel sfânt al lui Allah, ia seama bine! Odată ajuns în caic, insul acela are să te ducă şi are să te poarte pe mare vreme de zece zile, până ce te va face să ajungi la Marea Izbăvirii. Şi, ajungând la marea aceea, vei găsi tu pe careva care să te ajute să răzbaţi până la ţara ta. Şi să nu uiţi că toate astea nu se vor împlini decât dacă nu vei rosti numele lui Allah.           În clipita aceea, o, stăpână a mea, mă deşteptai din somn şi, plin de bărbăţie, mă apucai pe dată să îndeplinesc porunca glasului. Cu arcul şi cu săgeţile găsite, săgetai călăreţul şi-l doborâi. Iar arcul căzu din mâna mea; atunci, chiar pe locul acela, îl îngropai în pământ; şi numaidecât marea se zbuciumă, clocoti şi crescu, ajungând până la vârful muntelui unde mă aflam. Şi, peste scurt răstimp, văzui că se iveşte din adâncul mării un caic ce se îndrepta spre mine. Iar când caicul ajunse aproape, zării în el un om de aramă, care avea pe piept o tăblie de plumb, pe care erau săpate nişte nume şi nişte semne vrăjitoreşti. Atunci mă suii în caic, da fară a rosti nici o vorbă. Iar omul de aramă purcese la drum cu mine şi merse vreme de o zi, vreme de două zile, vreme de trei zile, şi tot aşa până la sfârşitul celei de a zecea zi. Şi atunci văzui ivindu-se în zare nişte insule: erau izbăvirea! Atunci mă bucurai în cumpănul bucuriei şi, din pricina preaplinului din suflet şi a mulţumitei mele fată de Preaînaltul, rostii numele lui Allah şi îl preamării şi strigai: „Allahu akbar! Allahu akbar!”           Şi nici nu apucai eu să rostesc bine vorbele acestea sfinte, că omul de aramă mă şi înşfacă şi mă aruncă din caic în mare, pe urmă se afundă în depărtare şi se mistui.           Cum ştiam să înot, mă pusei să înot ziua toată până noaptea, încât mâinile mi se sleiră, iar umerii mi se sfârşiră de trudă, şi mă simţeam topit! Atunci, văzând că-mi vine moartea, îmi făcui mărturisirea de credinţă84 şi mă gătii să mor. Ci, tot atunci, un val, mai nemăsurat decât toate valurile mării, se năpusti din depărtare ca o cetate urieşească şi mă luă şi mă aruncă atâta de tare şi atâta de departe, încât mă pomenii dintr-o dată pe malul uneia din insulele pe care le zărisem. Aşa a vrut Allah!           Atunci mă trăsei pe mal şi mă apucai să storc apa din hainele de pe mine; şi îmi întinsei hainele pe jos ca să se zvânte; şi aţipii şi dormii toată noaptea. La deşteptare, mă îmbrăcai cu hainele care se uscaseră şi mă ridicai să văd încotro să mă îndrept. Şi zării dinaintea mea o vâlcea rodnică; intrai în ea şi o străbătui în toate părţile, pe urmă făcui tot înconjurul locului în care mă aflam şi văzui că mă aflam pe un ostrov mic, împrejmuit de mare. Atunci îmi spusei în sinea mea: „Ce prăpăd! Ori de câte ori scap dintr-un necaz, cad într-altul şi mai negru.”           Pe când şedeam aşa cufundat în gânduri negre, care mă făceau să-mi doresc cu patimă moartea, văzui că se apropia pe mare o naie plină cu oameni. Atunci, de frică să nu mai păţesc vreun bucluc amarnic, mă sculai şi mă căţărai într-un pom şi aşteptai acolo, uitându-mă. Văzui naia cum trage la ţărm şi cum ies din ea zece robi, care ţineau fiecare câte o cazma; merseră până ce ajunseră la mijlocul ostrovului şi acolo începură să dea pământul la o parte, şi până la urmă scoaseră la iveală un capac, pe care îl ridicară, şi deschiseră o intrare, care se afla dedesubt. Pe urmă se întoarseră la naie şi scoaseră din ea o sumedenie de lucruri, pe care le încărcară pe umerii lor: pâine, faină, miere, unt, oi, saci ticsiţi şi multe alte lucruri, şi toate bunurile pe care un gospodar şi le-ar dori în casă; iar robii urmară să se ducă şi să se întoarcă de la intrarea sub pământ la naie şi de la naie la capac, până ce goliră cu totul naia de lucrurile cele mari; atunci scoaseră din ea nişte haine scumpe şi nişte caftane falnice, pe care le luară în braţe; apoi văzui cum coboară din naie, în mijlocul robilor, un preacinstit moşneag, tare bătrân, ros de ani şi uscat de vânturile vremii, până într-atâta cât ajunsese ca o părere de om. Moşneagul ţinea de mână un tinerel de o frumuseţe pojarnică, croit chiar după calupul desăvâşirii, tot atâta de gingaş precum un ram subţire şi mlădiu, tot atâta de miroznic precât strălucirea cea neprihănită, vrednic a sluji de chip şi de pildă unui trup desăvârşit, într-un sfârşit, de un farmec atâta de vrăjitor, cât îmi răpi inima şi făcu să tremure toată măduva cărnii din mine! Merseră până ce ajunseră la intrare şi coborâră, şi pieriră din ochii mei; şi, peste un timp, ieşiră cu toţii îndărăt, în afară de copilandru; se întoarseră la naie, se suiră în ea şi se depărtară pe mare.           Când îi văzui că pieriră de-a binelea, mă ridicai şi coborâi din pom şi alergai spre locul pe care îl acoperiseră cu pământ. Începui să dau pământul la o parte şi să mă trudesc, până ce scosei capacul la iveală; văzui că acel capac era făcut dintr-un lemn gros cât o piatră de moară; până la urmă îl ridicai cu ajutorul lui Allah, şi văzui sub el o scară boltită; coborâi pe scara aceea de piatră, măcar că eram tare uluit, şi, într-un sfârşit, ajunsei jos.           Acolo găsii o sală încăpătoare, aşternută cu chilimuri de mare preţ şi cu mătăsării şi catifele şi, pe un divan scund, între lumânări aprinse şi între oluri pline cu flori, şi între zimbiluri pline cu poame, şi între gavanoase cu dulceţuri, şedea copilandrul şi îşi făcea vânt cu un vânturar. Când mă văzu, fu cuprins de spaimă mare; şi, cu glasul meu cel mai mângâios, îi spusei:           — Pacea fie cu tine!           Iar el îmi răspunse atunci, mai liniştit:           — Şi asupră-ţi fie pacea şi milele lui Allah şi binefacerile sale!           Iar eu îi zisei:           — O, doamne al meu, să ai parte de tihnă! Aşa cum mă vezi, sunt fiu de sultan şi sunt eu însumi sultan! Allah m-a îndrumat ca să te slobozesc din locul acesta de sub pământ, unde am văzut cum te-au coborât inşii aceia, spre a te da morţii. Şi vin să te slobozesc. Şi vei fi prietenul meu, căci vederea ta mi-a răpit minţile!           Atunci copilandrul zâmbi a râde la vorbele mele, cu un zâmbet din buze, şi mă pofti să vin şi să şed jos lângă el pe divan, şi îmi spuse:           — O, doamne, nu mă aflu aici spre a muri, ci spre a ocoli moartea. Află că sunt fiul unui mare giuvaiergiu, vestit în lumea toată pentru avuţiile lui şi pentru mulţimea comorilor sale; iar faima lui s-a întins pe toate meleagurile, cu caravanele pe care le mână până departe, ca să vândă pietre scumpe sultanilor şi emirilor pământului. La naşterea mea, în amurgul vieţii sale, tatăl meu a fost prevestit de către meşterii ghicitori că fiul acesta avea să moară înaintea lui tătâne-său şi a maică-sii; şi tatăl meu, în ziua aceea, în ciuda bucuriei naşterii mele şi a voioşiei mamei mele, care mă adusese pe lume după cele nouă luni ale sorocului, prin vrerea lui Allah, fu prins de o mâhnire mare, mai cu seamă când învăţaţii, care citiseră soarta mea în stele, îi spuseră:           — Fiul acesta va fi ucis de un sultan, fiul unui sultan pe nume Kassib, şi anume la patruzeci de zile după ce sultanul acela va prăvăli în mare călăreţul de aramă de pe Muntele de Magnet! Şi tatăl meu, giuvaiergiul, rămase mohorât. Şi se îngriji de mine şi mă crescu cu multă luare-aminte, până ce ajunsei la vârsta de cincisprezece ani. Şi-atunci părintele meu află că a fost prăvălit în mare călăreţul, şi începu să plângă şi să se chinuiască atâta, şi maică-mea împreună cu el, încât se schimbă la faţă, se sfriji la trup şi ajunse întocmai ca un om tare bătrân, ros de ani şi de nenoroc. Şi-atunci mă aduse în ostrovul acesta unde, de când m-am născut, a pus nişte oameni să zidească locaşul acesta de sub pământ, în care să mă adăpostească de căutările sultanului, care urma să mă omoare la vârsta de cincisprezece ani, după ce avea să dea jos călăreţul de aramă. Iar tatăl meu şi cu mine ramaserăm încredinţaţi că fiul lui Kassib nu putea să mă găsească pe ostrovul acesta neştiut. Şi asta-i pricina aducerii mele aici!           Eu atunci gândii în sufletul meu: „Cum de pot cei ce citesc în stele să se înşele până într-atâta? Întrucât, pe Allah! Băietanul acesta este flacăra inimii mele şi, ca să-l omor, ar trebui să mă omor pe mine însumi!” Pe urmă îi spusei:           — O, copilul meu, Allah cel Atotputernic nu va îngădui ca o floare ca tine să fie retezată! Iar eu mă aflu aici spre a te apăra, şi am să rămân cu tine toată viaţa mea!           El îmi răspunse atunci:           — Tatăl meu va veni să mă ia la sfârşitul celei de a patruzecea zile, căci după acest răstimp nu va mai fi nido primejdie.           Iar eu îi spusei:           — Pe Allah! O, copilul meu, am să stau cu ţine aceste patruzeci de zile şi, apoi, am să-i spun părintelui tău să te lase să vii cu mine în împărăţia mea, unde ai să fii prietenul meu şi urmaşul meu la scaunul de domnie!           Atunci copilandrul, fiul giuvaiergiului, îmi mulţumi cu vorbe dulci, iar eu băgai de seamă cât era de plin de polisfetie, şi câtă înclinare avea spre mine, şi eu spre el. Şi începurăm să tăifăsuim prieteneşte, şi să mâncăm din toate bunătăţurile din zahereaua lui, care putea să ajungă vreme de un an la o sută de oaspeţi. Şi, după ce mâncarăm, pricepui ce răpită îmi era inima de farmecele acelui copilandru. Şi ne întinserăm şi dormirăm toată noaptea. Spre ziuă, mă deşteptai şi mă spălai, şi îi adusei băiatului ligheanul de aramă plin cu apă în miresmată, şi se spălă; iar eu pregătii de masă şi mâncarăm împreună; pe urmă ne apucarăm de pălăvrăgit, apoi de jucat împreună nişte jocuri, şi de râsete, până seara; atunci aşternurăm masa şi mâncarăm o oaie umplută cu migdale, cu stafide, cu nucşoare, cu piper şi cuişoare, şi băurăm apă bună şi rece, şi mâncarăm pepeni verzi şi galbeni, şi prăjituri cu miere şi cu unt, dintr-un aluat dulce şi uşor ca puful şi în care untul nu fusese cruţat, nici mierea, nici migdalele, nici scorţişoara. Şi atunci, ca şi în noaptea de dinainte, ne culcarăm şi văzui cât de prieteni ajunseserăm! Şi trăirăm aşa, în huzururi şi în tihnă, până în cea de a patruzecea zi.           Atunci, cum era cea din urmă zi şi cum giuvaiergiul urma să vină, băiatul vru să facă o scaldă bună, iar eu încălzii apa într-o căldare mare, aprinsei lemnele, turnai apa caldă într-o cadă mare de aramă, adăugai apa rece, ca s-o fac bună şi desfătătoare, şi copilandrul intra în ea, şi îl spălai eu însumi, şi îl săpunii, şi îl frecai, şi îl înmiresmai, pe urmă îl dusei în pat, îl acoperii cu învelitoarea, şi îi înfăşurai capul cu o basma de mătase înflorată cu argint, şi îi adusei să bea un sorbet minunai, şi adormi.           Când se deşteptă, vru să mănânce, iar eu alesei harbuzul cel mai frumos şi cel mai mare, îl pusei pe o sinic, aşezai sinia jos pe chilim şi mă suii în pat, ca să iau cuţitul cel mare care sta agăţat pe perete deasupra capului băiatului; şi băiatul, ca să se joace, mă gâdilă deodată la talpă, iar eu tresării atâta de tare, încât, fără să vreau, căzui peste el, iar cuţitul pe care îl luasem i se înfipse în inimă, şi pe clipă copilandrul îşi dete sufletul.           La priveliştea aceea, o, stăpână a mea, mă bătui cu palmele peste obraji şi începui să ţip şi să gem, şi îmi sfâşiai hainele, şi mă trântii la pământ deznădăjduit şi plângând. Şi tânărul meu prieten era mort, şi ursita i se împlinise, spre a nu da de minciună spusele cititorilor în stele, şi îmi ridicai privirile şi mâinile către Cel Preaînalt şi zisei:           — O, Doamne al Lumii, dacă am săvârşit un omor, şi au gata a fi osândit la judecată!           Şi, în clipita aceea, eram plin de cutezanţă în faţa morţii. Ci, o, stăpână a mea, dorurile noastre nu se împlinesc niciodată, nici în rău, nici în bine!           Aşa că nu putui să îndur mai mult vederea acelui loc şi, cum ştiam că tatăl, giuvaiergiul, urma să vină la sfârşitul celei de a patruzecea zile, păşii pe scară, ieşii, şi închisei capacul, şi îl acoperii cu pământ, ca mai înainte.           Când ajunsei afară, îmi zisei: „Trebuie numaidecât să văd ce are să se întâmple; şi trebuie să mă ascund, altminteri am să fiu căsăpit de cei zece robi, care au să mă omoare cu moartea cea mai rea!”           Şi atunci mă căţărai într-un copac mare, nu departe de locul unde se afla capacul, şi mă aciuai acolo şi privii. Peste un ceas, văzui că se iveşte pe mare naia cu bătrânul şi robii, coborâră pe uscat şi ajunseră degrabă la copac; şi văzură pământul încă proaspăt de tot; şi fură cuprinşi de spaimă mare, iar bătrânul îşi simţi inima pierindă; şi robii traseră pământul la o parte, deschiseră intrarea şi coborâră cu toţii. Atunci bătrânul începu să-şi strige copilul pe nume, cu glas mare, şi băiatul nu-i răspunse, iar ei începură să caute peste tot, şi îl găsiră cu inima străpunsă, întins pe pat.           La priveliştea aceea, bătrânul îşi simţi inima topită şi leşină; iar robii începură să se vaiete şi să se bocească, pe urmă îi duseră pe umerii lor, afară din bortă, mai întâi pe bătrân, apoi pe copilandrul mort, şi săpară pământul şi îl înveliră pe băiat în giulgiu. Pe urmă îl cărară pe bătrân la naie, şi toate bunurile şi toată zahereaua, şi pieriră departe pe mare.           Eu atunci, într-o stare jalnică, coborâi din pom şi cugetai la nenorocirea mea, şi plânsei îndelung, şi pornii să umblu prin ostrov ziua toată şi noaptea toată, cuprins de deznădejde. Şi nu mai contenii să tot plâng aşa, până când, într-un sfârşit, băgai de seamă că marea scădea din clipă în clipă şi se depărta, şi lăsa curat tot locul aşezat între ostrov şi pământul din faţă. Atunci îi mulţumii lui Allah, care binevoia să mă scape de vederea acelui ostrov blestemat, şi răzbătui în partea cealaltă, pe nisip; ajunsei pe pământul tare şi pornii la drum, rostind într-ajutor numele lui Allah. Şi-aşa până la ceasul apusului de soare. Şi deodată văzui în depărtare un foc mare şi roşu şi mă îndreptai spre focul acela roşu, unde gândeam că am să găsesc niscaiva fiinţe omeneşti ce se vor fi apucând să frigă vreo oaie; da când ajunsei mai aproape, văzui că focul acela roşu era un dăm mare de aramă galbenă, pe care soarele îl aprindea aşa, în amurg.           Atunci rămăsei până peste poate de uluit, la vederea palatului acela măreţ, durat numai din aramă galbenă, şi mă uitam la trăinicia durării lui, când deodată văzui că ies pe poarta cea mare a palatului zece flăcăi minunaţi la stat şi cu nişte chipuri care îl preamăreau pe Ziditorul ce le plămădise atâta de frumoase; şi văzui că acei zece flăcăi erau toţi chiori de ochiul stâng, în afară de un preacinstit şi falnic moşneag, care era cel de al unsprezecelea.           La priveliştea aceea, îmi zisei: „Pe Allah! Ce potriveală ciudată! Oare ce-au putut să facă zece chiori ca să aibă ochiul stâng scos aşa, fiecare la fel?” Pe când mă scufundam în gândurile acestea, cei zece flăcăi veniră la mine şi îmi spuseră:           — Pacea fie asupră-ţi!           Iar eu le întorsei urarea de pace, şi le istorisii povestea mea, de la început până la sfârşit; şi socot zadarnic a o mai spune încă o dată dinaintea ta, o, stăpână a mea.           La spusele mele, ei rămaseră miraţi până peste fire şi îmi ziseră:           — O, doamne, intră în casa aceasta, iar primirea aici fie-ţi largă şi mărinimoasă!           Intrai, şi ei dimpreună cu mine, şi străbăturăm săli multe, toate aşternute cu mătăsuri şi ajunserăm într-un sfârşit în cea din urmă sală, mai încăpătoare şi mai frumoasă decât toate celelalte; în mijlocul acelei săli mari se aflau zece chilimuri aşternute pe nişte saltele; şi, în mijlocul acelor zece culcuşuri strălucite, se afla unul, cel de al unsprezecelea chilim, fără saltea, da tot atâta de frumos ca şi celelalte zece. Atunci bătrânul şezu pe cel de al unsprezecelea chilim, iar cei zece tineri fiecare pe al său, şi îmi spuseră:           — Şezi jos, doamne, la capătul sălii, şi să nu ne întrebi nimic despre toate câte vei vedea aici!           Atunci, după câteva clipite, bătrânul se ridică, ieşi, apoi se întoarse în mai multe rânduri, aducând mâncăruri şi băuturi, şi toţi mâncară şi băură, şi eu dimpreună cu ei.           După care moşneagul strânse tot ce rămăsese şi se întoarse iar să şadă jos. Atunci flăcăii îi spuseră:           — Cum de poţi să stai jos până a nu ne fi adus cele cu care să ne îndeplinim datorinţele?           Şi bătrânul, fără a crâcni, se sculă şi ieşi de zece ori şi se întoarse de fiecare dată aducând pe cap un lighean acoperit cu o zarpa, iar în mână un felinar, şi puse fiecare lighean şi fiecare fanar dinaintea fiecăruia dintre tineri. Dar mie nu-mi aduse nimic, şi rămăsei într-o mare nedumerire. După ce ridicară zarpalele, văzui că fiecare lighean era plin cu cenuşă şi cu praf de cărbuni şi cu khol. Pe urmă luară cenuşa şi se mânjiră cu ea pe cap, cu praful de cărbuni pe chip, iar cu kholul pe ochiul lor drept; şi începură să se jeluiască şi să plângă şi să spună:           — Nu avem decât ceea ce ni se cuvine pentru nechibzuinţele şi pentru greşelile noastre!           Şi nu conteniră decât odată cu apropierea zorilor. Atunci se spălară în alte lighene aduse de moşneag şi îşi puseră alte haine, şi îşi luară iarăşi înfăţişarea de mai înainte.           După ce văzui toate astea, o, stăpână a mea, mă cuprinse o mirare nemăsurată; dar nu cutezam să întreb nimic, din pricina poruncii primite. Iar în noaptea următoare făcură ca şi în cea dintâi, şi la fel în cea de a treia noapte, şi în cea de a patra. Eu atunci nu putui să-mi mai ţin limba şi strigai:           — O, domniile voastre, mă rog vouă să mă luminaţi asupra pricinii scoaterii ochiului vostru stâng şi a cenuşii, şi a cărbunelui, şi a kholului pe care vi le-aţi pus pe chipuri, întrucât, pe Allah! Până şi moartea îmi pare mai de dorit decât uluirea în care m-aţi aruncat!           Ei atunci strigară:           — O, vai de tine, ce întrebi tu? Asta-i pierzania ta!           Eu răspunsei:           — Mai degrabă îmi doresc pierzania, decât nedumerirea de-acum!           Ei atunci îmi spuseră:           — Teme-te pentru ochiul tău cel stâng!           Şi spusei:           — Nu am trebuinţă de ochiul meu cel stâng, dacă mi se cere să rămân în nedumerirea de-acum!           Atunci ei îmi spuseră:           — Împlinească-ţi-se ursita! Ai să păţeşti şi tu ceea ce am păţit noi, şi să nu te plângi, întrucât vă fi din vina ta! Şi-apoi, după pierderea ochiului, nu vei putea să te mai întorci aici, întrucât noi suntem de pe acum zece, şi nu mai este nici un loc pentru cel de al unsprezecelea!           La vorbele acestea, bătrânul aduse un berbec viu pe care îl înjunghie, îl jupui şi îi curăţă pielea. Pe urmă îmi spuseră:           — Vei fi cusut în pielea aceasta de berbec şi vei fi suit pe pleşul palatului acesta de aramă. Atunci vulturul cel mare care se cheamă roc85, şi care este în stare să ridice şi-un elefant, are să te ia drept un berbec adevărat şi are să se repeadă asupra ta şi are să te ridice în zbor până în nori, pe urmă are să te coboare pe vârful unui munte înalt, de neatins pentru picior de om, spre a te înfuleca în gâtlejul lui! Şi tu atunci, cu jungherul acesta pe care ţi-l dăm, ai să spinteci pielea berbecului şi ai să ieşi afară întru totul; atunci rocul cel cumplit, care nu mănâncă oameni, nu are să te mănânce şi are să piară din vederile tale! Atunci vei merge până ce vei ajunge la un palat de zece ori mai mare decât palatul nostru, şi de o mie de ori mai strălucitor. Palatul acela este aurit numai cu tăblii de aur, şi toţi pereţii lui sunt învrâstaţi cu nestemate mari şi mai ales cu smaralde şi cu mărgăritare. Tu atunci vei intra pe poarta deschisă, cum am intrat şi noi şi vei vedea ceea ce vei vedea! Cât despre noi, acolo ne-am lăsat ochiul stâng, şi încă îndurăm pedeapsa cuvenită, şi ne-o ispăşim, săvârşind în fiecare noapte ceea ce ne-ai văzut că săvârşim. Aceasta-i povestea noastră, pe scurt, întrucât, cu de-amănuntul, ar umple foile unei cărţi mari şi late! Cât despre tine, de-acuma împlinească-ţi-se ursita!           La vorbele acestea, cum stăruiam în hotărârea mea, îmi dădură jungherul, mă cetluiră în pielea berbecului, mă duseră pe acoperişul palatului şi plecară. Şi deodată mă simţii ridicat de pasărea cea cumplită roc, care îşi luă zborul; şi, de îndată ce mă simţii lăsat la pământ pe vârful muntelui, despicai cu jungherul pielea de berbec şi ieşii afară ţipând: „Uş! Uş!” spre a alunga rocul cel cumplit, care zbură greoi, şi văzui că era o pasăre mare, albă, mătăhăloasă cât zece elefanţi, şi voinică mai cât zece cămile!           Atunci îmi luai calea grabnic, pârjolit de focul nerăbdării şi, pe la nămiez de zi, ajunsei la sarăi. La vederea saraiului, oricât mi-l zugrăviseră cei zece flăcăi, rămăsei minunat până peste marginile minunării, întrucât era cu mult mai strălucitor decât în spusele lor. Poarta cea mare prin care intrai în sarai era mărginită de nouăzeci şi nouă de uşi din lemn de aloe şi din lemn de santal, iar uşile încăperilor erau din abanos învrâstat cu aur şi cu olmazuri; şi toate acele uşi duceau spre nişte săli şi spre nişte grădini, în care văzui toate bogăţiile de pe pământ şi din mare.           În cea dintâi sală în care intrai, mă pomenii deodată între patruzeci de fetişcane, care erau aşa de minunate ca frumuseţe, încât nici minţile nu mai izbuteau să nu se adune, nici ochii să-şi odihnească alegerea pe vreuna, şi rămăsei atâta de plin de vrajă, încât mă oprii locului, simţindu-mi capul cum mi se învârteşte.           Atunci toate deodată se ridicară la vederea mea şi, cu glas dulce, îmi spuseră:           — Casa noastră să fie şi casa ta, o, oaspete al nostru, iar locul tău să fie asupra capetelor noastre şi în ochii noştri!           Şi mă poftiră să stau, şi mă îmbiară pe o podină, şi şezură toate jos pe chilimuri, şi îmi spuseră:           — O, doamne al nostru, suntem roabele tale şi avutul tău, iar tu eşti stăpânul nostru şi cunună pe capetele noastre!           Pe urmă toate începură să mă slujească: una aduse apă caldă şi cearceafuri, şi îmi spălă picioarele; alta îmi turnă în palme apă înmiresmată, dintr-un ibric de aur; a treia mă îmbrăcă într-un caftan de mătase cu un brâu bătut în fire de aur şi de argint; a patra îmi întinse o cupă plină cu o băutură minunată şi înmiresmată cu flori; şi una se uita la mine, alta îmi zâmbea, una îmi făcea cu ochiul, alta îmi spunea stihuri, una îşi întindea braţele dinaintea mea, alta îşi răsucea dinainte-mi mijlocul; şi una zicea: „Ah!” iar altă: „Uf!” şi ceastălaltă îmi zicea: „O, tu, ochi al meu!”, iar cealaltă: „O, tu, sufletul meu!”, iar altă: „Lăuntrurile mele!”, iar altă: „Suflarea mea!” iar una: „O, pojar al inimii mele!”           Pe urmă veniră toate lângă mine şi începură să mă alinte şi să mă mângâie şi îmi ziseră:           — O, oaspete al nostru, istoriseşte-ne povestea ta, căci de vreme îndelungată suntem singure aici, fără nici un bărbat, iar fericirea noastră este acum deplină!           Eu atunci mă simţii mai liniştit şi le istorisii numai o parte din povestea mea, şi asta până la apropierea nopţii.           Atunci se aduse o mulţime mare de lumânări, iar sala se lumină ca de soarele cel mai strălucit. Pe urmă se aşternu masa şi se aduseră bucatele cele mai alese şi băuturile cele mai îmbătătoare, şi se zvoni cu alăutele cele mai desfătătoare şi se cântă cu glasul cel mai vrăjitor, iar câteva începură să dănţuiască, în vreme ce eu mâcam mai departe.           După toate aceste huzuriri, îmi ziseră:           — O, drăguţule, acuma-i vremea desfătării celei straşnice şi a crivatului; alegeţi-o dintre noi pe cea care îţi place şi fii fără teamă că ne-ai supăra, întrucât fiecăreia dintre noi are să-i vie rândul vreme de o noapte, tuturor celor patruzeci de surori; şi-apoi fiecare la rândul ei are să înceapă iarăşi hârjoana cu tine, în fiecare noapte.           Eu atunci, o, stăpână a mea, nu ştiui pe care dintre surori se cădea s-o aleg, întrucât toate erau la fel de ispititoare. Atunci închisei ochii, întinsei mâinile şi o prinsei pe una, şi deschisei ochii; ci îi închisei la loc repede, din pricina strălucirii orbitoare a frumuseţii ei. Atunci ea îmi întinse mâna şi mă duse în patul ei. Şi îmi petrecui cu ea noaptea toată. Mă bucurai de ea de patruzeci de ori! Şi ea la fel! Şi îmi zicea de fiecare dată: „Yuh! O, ochi al meu! Yuh! O, sufletul meu!” Şi mă alintă, iar eu o desfătam, şi ea mă stârnea, şi-aşa toată noaptea.           Şi-aşa o ţinui întruna, o, stăpână a mea, noapte de noapte, cu câte una dintre surori, şi fiecare noapte cu un potop de dezmierdări dintr-o parte şi din cealalta’ Şi-aşa vreme de un an întreg, în desfătare şi în voioşie. Şi, după fiecare noapte, dimineaţa, copila din noaptea următoare venea la mine, mă ducea la hamman, mă frecă bine pe tot trupul şi mă înmiresma cu toate miresmele pe care Allah le-a dăruit slujitorilor săi.           Şi ajunserăm astfel la sfârşitul anului. În dimineaţa zilei celei din urmă, le văzui pe toate fetişcanele că vin fuga la patul meu, plângând amarnic şi despletindu-şi şi pletele de mâhnire şi văicărindu-se; pe urmă îmi spuseră:           — Află, o, lumină a ochilor noştri, că trebuie să ne despărţim de tine, cum ne-am despărţit şi de ceilalţi de dinainte de tine, căci se cade să ştii că tu nu eşti cel dintâi, şi că până la tine mulţi voinici ne-au desfătat ca şi tine, şi ne-au făcut ca şi tine. Numai că tu chiar că eşti isteţul cel mai isteţ la isteţii, de-o potrivă şi-n lung şi-n lat! Şi, de asemenea, hotărât că eşti cel mai terfichi şi cel mai iubeţ dintre toţi. Din care pricini nu vom mai putea să trăim fără tine.           Iar eu le zisei:           — Dar spuneţi-mi, pentru ce trebuie să mă părăsiţi? Căci nici eu nu vreau să pierd bucuria vieţii mele cu voi!           Ele îmi răspunseră:           — Află că noi toate suntem fiicele unui sultan, da din mame osebite. De pe vremea fecioriei, trăim în saraiul acesta şi, în fiecare an, Allah călăuzeşte pe drumul nostru un voinic care ne mulţumeşte, iar noi tot aşa pe el! Şi în fiecare an trebuie să lipsim vreme de patruzeci de zile, spre a ne duce la tatăl nostru şi la mamele noastre. Iar astăzi este ziua de plecare!           Atunci spusei:           — Şi, o, dulceţelor, eu am să rămân în casă, spre a-l preamări pe Allah până la întoarcerea voastră!           Ele îmi răspunseră:           — Indeplinească-ţi-se dorinţa! Iată toate cheile de la sarai, care descuie toate uşile. Palatul acesta este casa ta a tu eşti stăpânul lui. Da fereşte-te să nu carecumva să deschizi uşa de aramă din fundul grădinii, că nu vei putea să ne mai vezi niciodată şi vei păţi o nenorocire mare. Fereşte-te să nu carecumva să deschizi uşa de aramă!           După vorbele acestea, veniră toate să mă îmbrăţişeze a să mă sărute una după alta, plângând şi spunându-mi: Allah fie cu tine! Şi se uitară la mine plângând, şi plecară. Eu, atunci, o, stăpână a mea, ieşii din sală, ţinând în mână cheile, şi începui să cercetez saraiul, pe care până în ziua aceea nu avusesem răgazul să-l văd, atâta îmi fuseseră de înlănţuite în pat şi trupul şi sufletul, în braţele fetişcanelor. Şi mă apucai, cu cheia dintâi, să descui cea dintâi uşă.           Când deschisei cea dintâi uşă, văzui o grădină mare, plină toată cu pomi în roadă, atâta de mari şi atâta de frumoşi, cât în viaţa mea nu mai văzusem alţii la fel în lumea întreagă; nişte ape în şanţuri mici udau pomii, şi aşa de bine, încât poamele acelor pomi erau de o mărime şi de o frumuseţe minunate. Mâncai din poamele acelea, mai cu seamă nişte banane, nişte curmale lungi ca degetele unei arăboaice de viţă aleasă, nişte rodii, nişte mere şi nişte piersici. După ce sfârşii de mâncat, îi mulţumii lui Allah pentru darurile sale, şi descuiai cea de a doua uşă, cu cea de a doua cheie.           După ce deschisei uşa aceea, ochii şi nasul meu rămaseră vrăjite de florile ce umpleau o grădină mare, udată de nişte pârâiaşe. Se aflau în grădina aceea toate florile câte cresc în grădinile emirilor pământului: iasomii, zarnacadele, trandafiri, viorele, zambile, bujori, garoafe, lalele, gălbenele şi toate florile din toate vremile. Când sfârşii de mirosit toate florile, culesei o iasomie şi mi-o înfipsei în nas şi acolo o lăsai, ca să-l sorb mireasmă; şi îi mulţumii lui Allah Preaînaltul pentru podoabele sale.           Deschisei apoi cea de a treia uşă, şi urechile mele rămaseră vrăjite de glasurile păsărilor de toate culorile şi de toate neamurile pământului. Păsările acelea şedeau toate într-o colivie mare, făcută din nuiele de lemn de aloe şi de santal; apa de băut a acelor păsări era pusă în nişte străchinuţe de jad şi de jasp gingaş colorat, grăunţele erau în nişte ceşcuţe de aur; pământul pe jos era măturat şi stropit; iar păsările îl binecuvântau pe Atoateziditorul. Ascultai glasurile acelor păsări până la apropierea nopţii; şi mă întorsei de acolo în seara aceea.           Dar, a doua zi ieşii degrabă şi deschisei cea de a patra uşă, cu cea de a patra cheie. Şi-atunci, o, stăpână a mea, văzui nişte lucruri, pe care nici în vis o fiinţă omenească n-ar putea să le vadă vreodată. În mijlocul unei curţi mari văzui o boltă iscusit zidită; bolta aceea avea nişte scări de porfiră, care suiau până ajungeau la patruzeci de uşi de lemn de abanos, bătute în aur şi în argint. Porţile acelea, cu canaturile date la o parte, lăsau fiecare să se vadă o sală largă; şi în fiecare sală se afla câte o comoară osebită, şi fiecare comoară preţuia mai mult decât toată împărăţia mea întreagă. Sala dintâi era ticsită cu mormane mari de mărgăritare voinice, puse în şir, şi de mărgăritare mărunţele; dă cele voinice erau mai multe decât cele mărunte, şi fiecare era cât un ou de porumbiţă şi sclipitor ca luna în strălucirea ei. Da cea de a doua sală o întrecea pe cea dintâi ca bogăţie: era ticsită până sus cu diamante, rubine, safire şi granate. În cea de a treia, erau numai smaralduri; în cea de a patra, calupuri de aur sadea; în cea de a cincea, dinari de aur de pe tot pământul; în cea de a şasea, argint neprihănit; în cea de a şaptea, dinari de argint de pe tot pământul. Iar celelalte săli erau ticsite cu toate nestematele din sânul pământului şi al mărilor, şi topaze, şi turcoaze, şi hiacinte, şi nestemate de la Yemen, şi cornaline de toate culorile, şi oluri de jad, şi salbe, şi brăţări, şi brâie, şi toate giuvaierurile folosite la curţile de emiri şi de sultani.           Iar eu, o, stăpână a mea, îmi ridicai mâinile şi privirile şi îi mulţumii lui Allah Preaînaltul pentru binefacerile sale. Şi urmai astfel, în fiecare zi, să deschid câte una, ori două, ori trei uşi, până în cea de a patruzecea zi, şi minunarea mea sporea cu fiecare zi, şi nu îmi mai lamăsese decât cheia cea de pe urmă, care era cheia de la uşa de aramă. Şi mă gândeam la cele patruzeci de copile, şi mă simţeam în cea mai mare bucurie gândind la ele, şi la dulceaţa purtărilor lor, şi la prospeţimea trupului lor, şi la virtuţile lor pojarnice, şi la bunurile lor cele tainice, şi la rotunzimea şi vânjoşia durduleţurilor lor, şi la ţipetele lor când îmi spuneau: „Yuh, o, ochi al meu! Yuh, o, pojarul meu!” Şi îmi strigai: „Pe Allah! Noaptea noastră are să fie o noapte binecuvântată, o noapte de lapte!”           Ci Pârdalnicul mă făcea să simt cheia de la uşa aceea de aramă, care mă ispitea amarnic, şi ispita fu mai tare decât mine, şi descuiai uşa de aramă. Şi ochii mei nu văzură nimic, şi numai nasul meu simţi un damf tare şi neprielnic adulmecului meu, şi leşinai pe clipă pe dată, şi căzui dincoace de uşa care se închise. Când mă deşteptai, stăruii în hotărârea stârnită de Şeitan, şi deschisei iarăşi uşa şi aşteptai ca miasma să se facă oleacă mai puţin tare.           Atunci intrai şi mă pomenii într-o sală largă, presărată toată cu şofran şi luminată de două lumânări înmiresmate cu ambrăsură şi cu tămâie, şi de nişte fanare falnice de aur şi de argint pline cu ulei bine mirositor, care, arzând, scoteau mireasma aceea tare. Şi, între sfeşnicele de aur şi fanarele de aur, văzui un cal negru minunat, care avea o stea albă în frunte; şi era pintenog la piciorul stâng şi la glezna dreaptă; ieslea îi era plină cu grăunţe de susan şi de orz bine dat prin ciur; adăpătoarea era umplută cu apă proaspătă în miresmată cu apă de trandafiri. Iar eu, o, stăpână a mea, cum patima mea cea mai mare erau caii frumoşi, şi cum eram călăreţul cel mai vestit din împărăţia mea, gândii că acel cal mi s-ar potrivi; şi îl luai de căpăstru şi îl dusei în grădină şi încălecai pe el; dar el nici nu se clinti. Atunci îl lovii peste gât cu lanţul de aur. Şi numaidecât, o, stăpână a mea, calul întinse două aripi mari şi negre pe care nu le văzusem până în clipita aceea, necheză într-un chip înfricoşat, izbi de trei ori cu copita în pământ şi zbură cu mine în văzduhuri.           Atunci, o, stăpână a mea, pământul se învârti dinaintea ochilor mei; da îmi strânsei pulpele şi mă ţinui ca un călăreţ iscusit, şi, într-un sfârşit, calul pogorî şi se opri pe pleşul palatului de aramă roşie, în care îi găsisem pe cei zece flăcăi chiori. Şi-atunci calul se ridică atâta de cumplit în două picioare şi se scutură atâta de iute, încât mă trânti jos, apoi veni la mine şi îşi lăsă aripa spre faţa mea, şi îşi înfipse vârful aripii în ochiul meu stâng, şi mi-l prăpădi pe veci. Pe urmă zbură în văzduhuri şi pieri.           Iar eu îmi pusei mâna pe ochiul pierdut şi mă învârtii în lung şi în lat pe terasă, văicărindu-mă şi scuturându-mi mâna de durere! Şi de îndată văzui că se ivesc cei zece flăcăi care, dând cu ochii de mine, îmi spuseră:           — N-ai vrut să ne asculţi! Şi iacătă rodul hotărârii tale de năpastă. Şi nu putem să te primim între noi, întrucât suntem zece. Ci, urmând cutare şi cutare drum, vei ajunge în cetatea Bagdadului, la emirul drept-credincioşilor, Harun Al-Raşid, a cărui faimă a răzbit până la noi; şi soarta-ţi va fi între mâinile lui.           Şi plecai, şi mersei zi şi noapte, după ce mi-am ras barba şi am pus pe mine hainele acestea de saaluk, ca să nu mai am de îndurat alte necazuri, şi nu mă oprii din umblet, până ce nu mă văzui ajuns în lăcaşul acesta al păcii, Bagdadul, şi îi găsii pe chiorii aceştia doi, şi le dădui bineţe şi le spusei:           — Sunt un străin.           Iar ei răspunseră:           — Şi noi suntem străini.           Şi iacă-aşa ajunserăm tustrei în casa această binecuvântată, o, stăpână a mea! Şi-aşa-i cu pricina ochiului meu pierdut şi cu barba mea cea rasă!           La povestea aceasta fără de seamăn, tânăra stăpână a casei îi spuse celui de al treilea saaluk:           — Hai! Mângâie-te oleacă pe creştet şi du-te! Te iert.           Dar cel de al treilea saaluk răspunse:           — Nu am să mă duc, pe Allah! Decât după ce am să aud poveştile tuturor celorlalţi.           Atunci copila se întoarse spre calif, spre Giafar şi spre Massrur şi le spuse:           — Istorisiţi-mi povestea voastră!           Atunci Giafar se apropie şi istorisi povestea pe care i-o spusese portăriţei celei tinere, când intrase în casă. Încât, după ce auzi spusele lui Giafar, copila le spuse tuturor:           — Vă iert pe toţi, şi pe unii şi pe alţii. Da plecaţi cât mai iute!           Şi ieşiră toţi şi ajunseră în uliţă. Atunci califul le spuse saalicilor:           — Unde vă duceţi aşa, fârtaţilor?           Ei răspunseră:           — Nu ştim unde avem să ne ducem.           Şi califul le spuse:           — Veniţi să vă petreceţi noaptea la noi.           Şi îi spuse lui Giafar:           — Ia-i la tine şi adu-mi-i mâine dimineaţă, şi vom vedea ce va fi de făcut cu ei.           Iar Giafar nu pregetă a îndeplini poruncile califului.           Apoi califul urcă în saraiul său şi nu putu să guste pic de somn în noaptea aceea. Pe urmă, dimineaţa, se sculă şi şezu în scaunul de domnie al stăpânirii lui; şi porunci să intre toţi capii din împărăţia sa. Pe urmă, după ce toţi capii împărăţiei veniră, se întoarse spre Giafar şi îi spuse:           — Adu-mi aici cele trei copile şi cele două căţele şi cei trei saalici.           Şi Giafar plecă îndată şi îi aduse pe toţi între mâinile califului; iar tinerele se acoperiră cu vălurile lor şi şezură dinaintea califului.           Atunci Giafar le zise:           — Vă socotim slobode de orice datorinţă, întrucât, iară a şti cine suntem, şi voi ne-aţi iertat şi ne-aţi făcut binele pe care ni l-aţi făcut. Şi iacătă că acum vă aflaţi între mâinile celui de al cincilea din urmaşii lui Abbas86, califul Harun Al-Raşid! Trebuie, dar, să-i povestiţi numai adevărul!           Când tinerele auziră vorbele lui Giafar, care vorbea în numele emirului drept-credincioşilor, cea mai mare dintre ele păşi înainte şi grăi:           — O, emire al drept-credincioşilor, povestea mea este atâta de uluitoare, încât, dacă ar fi scrisă cu andrelele pe colţul dinlăuntru al ochiului, i-ar fi de învăţătură aceluia care ar citi-o cu cinstire!           În clipita aceasta a istorisirii ei, Şeherezada văzu că se iveşte dimineaţa şi, cu chibzuinţă, se opri din povestit.           Dar cândfu cea de a şaisprezecea noapte, urmă:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că fata cea mai mare păşi înainte între mâinile emirului drept-credin-cioşilor şi istorisi astfel povestea ei:       Povestea celui de al treilea saaluk

Povestea cu corbul şi cu zibeta           Mi s-a izvodit că un corb şi o zibetă legaseră chelemet straşnic unul faţă de celălalt şi îşi petreceau ceasurile de tihnă cu hârjoneli şi cu jocuri felurite. Or, într-o zi, pe când tăifăsuiau despre nişte lucruri neîndoielnic de răpitoare, de vreme ce nu luau aminte la nimic din câte se petreceau împrejurul lor, se pomeniră deodată chemaţi la lume de mieunatul înfricoşător al tigrului, care răsună iu pădure.           Numaidecât corbul, care se afla jos, aşezat pe un trunchi de copac alături de prietena lui, grăbi să salte pe crengile cele mai de sus; cât despre zibetă, aceasta, speriată, nici nu prea mai ştia unde să se ascundă, întrucât nici nu pricepuse prea bine de unde se auzise mieunătura fiarei. Aşa că, nedumerită, îl întrebă pe corb:           — Prietene, ce să fac? Spune-mi, poţi să-mi arăţi vreo scăpare ori să-mi dai vreun ajutor folositor?           Corbul răspunse:           — Dar ce n-aş face eu pentru tine, prietena mea cea mai bună? Iacătă-mă-s gata să înfrunt toate ca să te scol din necaz; da până a zbura să-ţi aduc ajutoare, lasă-mă să-ţi spun ce a spus poetul în privinţa aceasta:           Prietenie-adevărată-i Aceea care te împinge Să-nfrunţi primejdie şi moarte, Fără a şti de vei învinge, Doar ca să-l scapi, In ceasul greu, Pe cel ce ţi-a fost drag mereu -           Prietenia pentru care, Laşi bunurile tale toate, Şi neamuri, şi părinţi, şi, grabnic, Te duci la cel ce ţi-e ca frate.           Apoi, după ce prociti stihurile, corbul grăbi să-şi ia zborul cu bătăi de aripi spre o turmă ce trecea pe acolo, păzită de nişte câini mari, mai falnici ca leii. Şi se duse drept la unul dintre câini şi se abătu asupra capului lui şi îi arse o ciupitură straşnică cu pliscul. Apoi se abătu asupra altui câine şi făcu la fel; şi, după ce în felul acesta îi întărâtă pe toţi câinii, începu să zburătăcească la o depărtare taman atâta cât să-i momească şi să-i facă sa se ţină pe urmele lui, da fară să fie ajuns de colţii lor. Şi croncănea din tot pliscul, ca spre a-i batjocori. Încât câinii, tot mai îndârjiţi, porniră în goană după el, până ce îi aduse în inima pădurii. Atunci, cum lătrăturile lor umpluseră toată pădurea, corbul socoti că tigrul, speriat, trebuie să fi fugit; şi îşi luă zborul de-a binelea, lăsând în urmă câinii care se întoarseră mormăind la turma lor. Apoi se duse s-o caute pe prietena lui zibeta, pe care o scăpase astfel de la o primejdie apropiată, şi trăi cu ea în bună pace şi la adăpost deplin!           Dar grăbesc, o, norocitule sultan, urmă Şeherezada, să-ţi istorisesc Povestea cu corbul cu vulpanul.    

       POVESTEA CU VIZIRUL NUREDDIN, CU FRATELE SĂU, VIZIRUL ŞAMSEDDIN, ŞI CU HASSAN BADREDDIN.     Atunci Giafar Al-Barmaki spuse:           Află, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, că era în ţara Misrului99 un sultan drept şi făcător de bine. Sultanul acela avea un vizir înţelept şi cărturar, priceput la ştiinţe şi la scripturi, şi vizirul acela era un bătrân tare în vârstă; da avea doi copii ca două lune: pe cel mare îl chema Şamseddin100, iar pe cel mic îl chema Nureddin101; dar Nureddin, cel mic, de bună seamă că era mai frumos şi mai bine făcut decât Şamseddin, care de altminteri era desăvârşit; dar Nureddin nu-şi avea seamăn în lumea întreagă. Era atâta de răpitor încât frumuseţea lui era vestită pe toate meleagurile, şi mulţi călători veneau în Egipt, din ţările cele mai depărtate, numai pentru bucuria de a se minuna de desăvârşirea lui şi de trăsăturile chipului său.           Vru soartă ca vizirul, părintele lor, să moară. Iar sultanul rămase tare mâhnit. Aşa că îi chemă să vină la el pe cei doi fraţi şi le spuse să se apropie de el, şi porunci să fie înveşmântaţi cu caftane de fală, şi le zise:           — Din ceasul de-acum, aveţi să îndepliniţi pe lângă mine slujbele părintelui vostru.           Ei atunci se bucurară şi sărutară pământul între mâinile sultanului. Pe urmă orânduiră să tină o lună întreagă slujbele de înmormântare ale tatălui lor; şi după aceea, intrară în dregătoria lor cea nouă de viziri; şi fiecare dintre ei îndeplinea pe rând, vreme de o săptămână, slujbele vizieriei. Iar când sultanul pleca în vreo călătorie, nu lua cu sine decât pe unul dintre cei doi fraţi.           Or, într-o noapte ca toate nopţile, se făcu că sultanul trebuia să plece a doua zi de dimineaţă; iar rândul la vizierie în săptămâna aceea cădea în seama lui Şamseddin, fratele mai mare; şi cei doi fraţi tăifăsuiau ba de una, ba de alta, spre a-şi trece seara. În şirul pălăvrăgelilor, cel mare îi spuse celui mic:           — O, fratele meu, trebuie să-ţi spun că gândul meu este să chibzuim a ne însura; şi însurătoarea noastră să se facă în aceeaşi noapte pentru amândoi.           Iar Nureddin răspunse:           — Fă precum ţi-e voia, o, fratele meu, întrucât eu sunt de o părere cu tine în toate.           Odată ce această întâie înţelegere fu statornicită între ei, Şamseddin îi spuse lui Nureddin:           — După ce, cu mila lui Allah, avem să ne împerechem cu două copile, şi după ce avem să ne culcăm cu ele în aceeaşi noapte, şi după ce ele au să nască în aceeaşi zi şi – de-o vrea Allah!           — Au să dea viaţă, soţia mea unei fetiţe, iar soţia ta unui băietei, atunci va trebui să-i însurăm pe copii unul cu altul, ca pe nişte veri ce vor fi!           Atunci Nureddin răspunse:           — O, fratele meu, şi-atunci ce socoţi a cere de la fiul meu ca zestre spre a i-o da pe fiica ta?           Iar Şamseddin spuse:           — Voi lua de la fiul tău, ca preţ pentru fata mea, trei mii de dinari de aur, trei livezi şi trei sate dintre cele mai bune din Egipt. Şi chiar că acestea vor fi cam puţin lucru ca despăgubire pentru fata mea. Iar dacă flăcăul, fiul tău, nu va vroi să primească învoiala, nimica nu se va încheia între noi.           La asemenea vorbe, Nureddin răspunse:           — Nu judeci bine! Ce este, la urma urmei, cu zestrea aceasta pe care vrei s-o ceri de la fiul meu? Oare tu uiţi că noi suntem doi fraţi şi că suntem chiar doi viziri într-unul singur? În locul unei cereri ca asta, s-ar cădea să i-o dai fiului meu pe fiica ta ca pe un peşcheş, fără a te gândi să-i ceri nici un fel de zestre. Şi-apoi tu nu ştii că bărbatul preţuieşte oricând mai mult decât muierea? Or, fiul meu este un bărbat, iar tu îmi ceri o zestre pe care fiica ta s-ar cădea ca ea s-o aducă! Faci că negustorul acela care, nevrând să-şi vândă marfa, începe, spre a-l alunga pe muşteriu, cu a cere un preţ împătrit pe untul lui!           Atunci Şamseddin îi spuse:           — Văd limpede că tu îţi închipui cu adevărat că fiul tău este mai de soi decât fata mea. Or, faptul îmi dovedeşte că eşti lipsit cu totul de judecată şi de bun-simţ, şi mai cu seamă de îndatorinţă. Că, de vreme ce pomeneşti de vizierie, au tu uiţi că numai mie îmi datorezi huzmeturile tale cele înalte şi că, dacă te-am luat părtaş cu mine, am făcut-o numai din milă faţă de tine şi ca să poţi să mă ajuţi în treburile mele? Da fie! Poţi să spui ce-ţi place! Ci eu, de vreme ce vorbeşti aşa, nu mai vreau s-o mărit pe fiica mea cu fiul tău, măcar de-ai cântări-o şi în aur!           La vorbele lui, Nureddin rămase tare înciudat şi grăi:           — Păi da nici eu nu mai vreau să-l însor pe fiul meu cu fiica ta!           Şi Şamseddin răspunse:           — Da! Am isprăvit! Şi-acuma, întrucât mâine trebuie să plec cu sultanul, nu voi avea vreme să te fac să simţi toată necuviinţa vorbelor tale. Da pe urmă ai să vezi tu! Când m-oi întoarce, de-o vrea Allah, are să se întâmple ce are să se întâmple!           Atunci Nureddin plecă tare posomorât de toată istoria, şi se duse să doarmă singur, potopit de gânduri negre.           A doua zi dimineaţa, sultanul, însoţit de vizirul Şamseddin, porni în călătorie şi se îndreptă înspre Nil, pe care îl trecu în luntre spre a ajunge la Ghezirah102; şi de acolo se duse la Piramide.           Ast timp, Nureddin, după ce îşi trecuse noaptea aceea într-o mohorală grea, din pricina purtării fratelui său, se sculă de cu zori, îşi făcu spălările cele îndătinate şi rosti rugăciunea dintâi a dimineţii; pe urmă se duse la dulapul său, de unde luă o desagă pe care o umplu cu aur, gândind necontenit la vorbele făloase ale fratelui său faţă de el şi la umilinţa îndurată; şi îşi aduse aminte de stihurile acestea, pe care le rosti:           Du-te, prietene drag! Părăseşte meleagul părintesc, şi toate lasă!           Îţi vei găsi şi-n alte părţi prieteni, în locul celor care-i laşi acasă.           Du-te! Fugi dintre ziduri! Şi ridică-ţi un cort în câmpurile nesfârşite!           Departe-acolo vei găsi aleanul şi bucuria vieţii liniştite.           În mândrele saraiuri daurite nu-i nici credinţă, nici prietenie.           Ascultă-mă: fugi dintre-ai tăi departe, afundă-te-n adâncă străinie!           Că m-am uitat la apa stătătoare cum se bâhleşte colcăind spurcata, S-ar lecui de neagra-mpuţiciune de-ar curge iar. Altminteri – niciodată!           Că m-am uitat apoi la luna plină, şi ochiul ei rotund l-am cunoscut.           Ci de m-aş fi rotit ca ea prin ceruri, câte pământuri, ah, n-aş fi văzut!           Da leul? Aş mai fi vânat vreun leu, de nu i-aş fi călcat nicicând pădurea?           Săgeata, apoi? Ar mai săgeta, de n-ar pleca din arcul ei aiurea?           Da aurul cel falnic? Da argintul? Ar fi doar nişte pietre fără rost, De n-ar fi scoase-afar din zăcământul în care stau din veci la adăpost!           Însăşi lăuta dulce grăitoare ar fi o biată ciotură tăcută, De n-ar fi retezat-o din pădure, s-o meşterească, mâna pricepută.           Aşa că du-te! Şi vei străluci! De vei rămâne-aici înlănţuit, Să ştii: nu vei ajunge niciodată la piscul către care ai pornit!           După ce isprăvi de spus stihurile, porunci unuia îl între robii lui cei tineri să-i pună şaua pe o catârcă de culoarea sturzului, mare şi cu mersul sprinten. Iar robul îi găti cea mai frumoasă dintre catârce, o înşăuă cu o şa împodobită cu atlaz şi cu aur, cu nişte scări indieneşti, cu un cioltar de catifea de la Ispahan, şi o dichisi atâta, încât catârca păru întocmai ca o mireasă îmbrăcată în haine noi şi sclipind toată. Pe urmă Nureddin mai porunci să se pună peste toate astea un chilim mare de mătase, precum şi un chilim micuţ de rugăciune; şi, când totul fu gata, puse desaga plină cu aur şi cu nestemate între chilimul cel mare şi chilimul cel mic. Când isprăvi, îi spuse băiatului şi tuturor celorlalţi robi:           — Eu de-aici mă duc să dau o raită afară din cetate, înspre Kaliubia103, unde socot să poposesc trei nopţi, întrucât simt că am o strângere de inimă şi vreau să mă duc să mi-o uşurez pe acolo, răsuflând adierile câmpului. Şi nu vreau să vină nimeni cu mine!           Pe urmă, după ce îşi mai luă nişte merinde pentru drum, încălecă pe catârcă şi plecă grabnic. Odată ieşit din Cairo, merse atâta de îndârjit, încât la prânz ajunse în Belbeis104, unde poposi; descălecă de pe catârcă, spre a se odihni şi spre a o lăsa şi pe ea să se odihnească, mâncă oleacă, apoi cumpără din Belbeis toate cele de care s-ar fi putut să aibă trebuinţă, fie pentru sine, fie pentru tainurile catârcei, şi purcese iarăşi la drum. Peste două zile, chiar la amiază, mulţumită catârcei lui de soi, ajunse în sfânta cetate a Ierusalimului. Acolo se dete jos de pe catârcă, se odihni, o lăsă şi pe catârcă să se odihnească, scoase câte ceva de-ale gurii din sacul cu merinde şi mâncă; iar când isprăvi, îşi puse sacul sub cap, pe pământ, după ce aşternuse pe jos chilimul cel mare de mătase, şi adormi, tot gândindu-se cu mânie la purtarea fratelui său faţă de sine.           A doua zi, de cu zori, sări iarăşi în şa, şi nu conteni de data aceasta să meargă în goană spornică până ce ajunse în cetatea Alepului105. Acolo trase la unul dintre hanurile din cetate şi petrecu trei zile în linişte deplină, să se odihnească şi să lase şi catârca să se odihnească; pe urmă, după ce se sătură de aerul cel bun de la Alep, chibzui să plece mai departe. Drept aceea, încălecă iarăşi pe catârcă, după ce cumpărase nişte zaharicale gustoase cum se fac la Alep, îndopate cu fistic şi cu migdale şi oploşite sub o coajă de zahăr, tot lucruri pe care el le preţuia mai presus de orice, de când era mic.           Şi îşi lăsă catârca să meargă în voia ei, întrucât nici nu mai ştia unde se găseşte, odată ieşit din Alep. Şi merse aşa, zi şi noapte, cu atâta spor, până ce într-o seară, după asfinţitul soarelui, ajunse în cetatea Bassrei, da el habar n-avea că cetatea aceea era Bassra. Întrucât nu află numele cetăţii decât după ce opri la un han şi întrebă acolo. Descălecă de pe catârcă, o despovără de chilimuri şi de merinde şi de desagă şi i-o lăsă în seama străjerului de la han, s-o plimbe oleacă, pentru că nu cumva să se sângereze dacă s-ar odihni prea dintr-odată. Iar cât despre Nureddin însuşi, apoi el îşi aşternu chilimul şi şezu să se odihnească.           Străjerul de la han luă, aşadar, catârca de frâu şi începu s-o îndemne să umble. Or, se întâmplă că, taman la ceasul acela, vizirul din Bassra sta la fereastra saraiului său şi se uita pe uliţă. Aşa că zări catârca aceea frumoasă şi văzu şi falnica ei înfotăzare de mare preţ, şi gândi că numaidecât trebuie să fie a vreunui vizir dintre vizirii de pe alte meleaguri, ori chiar a vreunui sultan dintre sultani. Aşa că, tot privind-o, fu cuprins de o minunare mare; pe urmă porunci unuia dintre robii săi cei tineri să i-l aducă de îndată pe străjerul de la poarta hanului, cel care preumbla catârca. Şi copilul dădu fuga după străjer şi îl aduse dinaintea vizirului. Atunci străjerul veni şi sărută pământul dintre mâinile vizirului, care era un moşneag tare bătrân şi tare falnic. Şi vizirul îi zise străjerului:           — Cine este stăpânul catârcei şi care-i este cinul?           Străjerul răspunse:           — O, doamne al meu, stăpânul catârcei este un om tânăr de tot şi tare frumos, într-adevăr, plin de vino-ncoace, îmbrăcat strălucit ca un fiu de cine ştie ce mare negustor; şi toată înfăţişarea lui te face să-l preacinsteşti şi să te minunezi de el.           La vorbele portarului, vizirul se ridică în picioare şi încălecă pe cal şi se duse cu toată grabă la han şi intră în curte. La vederea vizirului, Nureddin se ridică în picioare şi se repezi în întâmpinarea lui, şi îl ajută să coboare de pe cal. Atunci vizirul făcu temeneaua îndătinată, iar Nureddin îi răspunse la temenea şi îl primi cu multă prietenie; iar vizirul şezu jos lângă el şi îl întrebă:           — Copilul meu, de unde vii şi ce cauţi la Bassra?           Iar Nureddin îi spuse:           — Doamne al meu, vin de la Cairo, care este cetatea mea şi unde m-am născut. Tatăl meu era vizirul sultanului de la Egipt; dar a murit, spre a se duce întru mila lui Allah!           Pe urmă Nureddin îi istorisi vizirului toată pătărania, de la început până la sfârşit. Şi adăugă:           — Da am luat straşnica hotărâre să nu mă mai întorc în Egipt, până ce nu am să călătoresc mai întâi peste tot şi până ce nu am să umblu prin toate cetăţile şi prin toate olaturile!           La vorbele lui Nureddin, vizirul spuse:           — Copilul meu, nu te lua după asemenea gânduri păgubavnice, de drumeţie fără contenire, întrucât te vor duce la pieire. Ştii că drumeţitul prin ţări străine aduce prăbuşirea şi sfârşitul sfârşiturilor! Ascultă-mi sfaturile, copilul meu, întrucât mult mi-e teamă pentru tine de năprasnele vieţii şi ale soroacelor!           Pe urmă vizirul le porunci robilor să deşeueze catârca şi să strângă chilimurile şi mătăsurile; şi îl luă pe Nureddin cu sine acasă la el, şi îl pofti într-un iatac, unde îl lăsa să se odihnească, după ce îi aduse toate câte puteau să i fie de trebuinţă.           Nureddin şezu astfel o vreme la vizir; iar vizirul îl vedea în toate zilele şi îl copleşea cu huzururi şi cu hatâruri. Şi, până într-un sfârşit, ajunse de-l îndrăgi până peste poate pe Nureddin, şi într-atâta încât într-o zi îi spuse:           — Copilul meu, am îmbătrânit de tot şi nu am nici un urmaş de parte bărbătească. Şi Allah m-a miluit cu o fată, care chiar că te ajunge la frumuseţe şi în desăvârşiri; şi, până astăzi, nu m-am înduplecat faţă de niciunul dintre cei care mi-au cerut-o în căsătorie. Da acuma, dacă te-am îndrăgit din inimă cu o dragoste atâta de mare, iacătă că vin să te întreb, de nu vrei să te învoieşti a o primi pe fiica mea, ca pe o roabă în slujba ta! Întrucât tare jinduiesc să fii soţul fetei mele. Dacă binevoieşti a primi, mă duc numaidecât la sultan şi îi spun că eşti nepotul meu, sosit de curând de la Egipt, şi că ai venit la Bassra anume spre a mi-o cere pe fata mea în căsătorie. Iar sultanul, pentru mine, are să te ia ca vizir în locul meu. Întrucât am îmbătrânit de tot şi am ajuns să caut tihnă. Şi are să-mi fie un desfăt mare să-mi împlineşti casa, şi să nu o mai părăseşti.           La îmbierea aceea a vizirului, Nureddin tăcu şi lăsă ochii în jos; pe urmă grăi:           — Ascult şi mă supun!           Apoi vizirul fu bucuros până peste măsură şi numaidecât le porunci robilor să pregătească ospăţul, să împodobească şi să lumineze sala de primire, cea mai mare, aceea păstrată anume pentru cei mai mari dintre emiri.           Pe urmă îi strânse pe toţi prietenii săi şi îi pofti pe toţi mai-marii din împărăţie şi pe toţi neguţătorii de seamă din Bassra; şi toţi veniră să se înfăţişeze între mâinile sale. Atunci vizirul, spre a le arăta pricina pentru care îl alesese pe Nureddin, dându-i întâietate faţă de toţi ceilalţi, le spuse:           — Am avut un frate care a fost vizir la curtea de la Egipt, şi Allah l-a binecuvântat cu doi feciori, aşa precum pe mine, ştiţi şi voi, m-a binecuvântat cu o fată. Or, fratele meu, înainte de a muri, m-a îndemnat stăruitor s-o mărit pe fata mea cu unul dintre băieţii lui, iar eu i-am făgăduit. Or, iacătă-l dinainte-vă chiar pe tânărul, care este unul dintre cei doi fii ai fratelui meu, vizirul. Şi a venit aici cu acest scop. Iar eu tare doresc să scriu senetul lui de căsătorie cu fata mea, iar el să vină şi să pălătuiască împreună cu ea în casa mea.           Atunci toţi răspunseră:           — Da, de bună seamă! Ceea ce faci tu ţinem pe capetele noastre!           Şi atunci toţi musafirii se înfruptară din ospăţul cel straşnic, băură tot soiul de vinuri şi mâncară o grămadă de zumaricale şi de zaharicale; pe urmă, după ce sălile fură stropite cu apă de trandafiri, îşi luară bun rămas de la vizir şi de la Nureddin.           Apoi vizirul le porunci robilor copii să-l ducă pe Nureddin la hammam şi să-l ajute să facă o scaldă minunată. Şi vizirul îi dărui un caftan, chiar dintre caftanele sale cele mai frumoase; pe urmă îi trimise ştergarele, lighenele de aramă pentru scăldătoare, căţuiele de miro denii şi toate celelalte lucruri trebuitoare. Iar Nureddin se îmbăie şi ieşi de la hammam, după ce se îmbrăcă în caftanul cel nou; şi ieşi frumos ca luna plină în cea mai frumoasă dintre nopţi. Pe urmă Nureddin încălecă pe catârca lui de culoarea sturzului şi se duse la saraiul vizirului, străbătând uliţele, pe unde tot norodul se minună de el şi scotea strigăte uluite de frumuseţea lui şi de măiestria lui Allah. Se dete jos de pe catârcă, intră la vizir şi îi sărută mâna. Atunci vizirul…           Şi, în clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, cuminte cum era, nu vroi să se prilejuiască mai mult în noaptea aceea.           Dar când fu cea de a douăzecea noapte, Şeherezada urmă:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că vizirul se ridică şi îl întâmpină cu mare bucurie pe frumosul Nureddin, şi îi spuse:           — Hai, fiul meu, dă fuga şi intră la soţia ta, şi fii fericit! Iar mâine am să merg cu tine la sultan. Acuma nu mai am să-i cer lui Allah pentru tine decât toate hatârurile şi toate milele sale.           Atunci Nureddin sărută încă o dată mâna vizirului, socrul său, şi intră în iatacul copilei. Şi se petrecu ceea ce se petrecu!           Şi-aşa cu Nureddin!           Cât despre fratele său, Şamseddin, la Cairo… iacătă! După ce se sfârşi călătoria, pe care o făcuse împreună cu sultanul Egiptului, trecând pe la Piramide şi de acolo prin alte locuri, se întoarse acasă. Şi fu cuprins de griji că nu-l găsi pe fratele său Nureddin. Ceru ştiri despre el de la slugile lui, care îi răspunseră:           — După ce ai plecat cu sultanul, în chiar ziua aceea, stăpânul nostru Nureddin a încălecat pe catârca lui înfotăzată cu mare fală ca pentru zilele de sărbătoare, şi ne-a spus: „Mă duc prin părţile Kaliubiei, şi am să lipsesc o zi sau două, întrucât îmi simt pieptul apăsat şi am trebuinţă de oleacă de aer. Da niciunul dintre voi să nu vină după mine!” Şi, din ziua aceea şi până astăzi, nu mai avem nici o ştire despre el.           Atunci Şamseddin rămase tare amărât de lipsa fratelui său, iar amarul lui se făcu din zi în zi tot mai crâncen, şi până la urmă se simţi cuprins de mâhnirea cea mai adâncă. Şi gândi: „De bună seamă că altă pricină a plecării lui nu e decât vorbele pe care i le-am spus în ajunul plecării mele cu sultanul. Şi asta-i pesemne ceea ce l-a împins să fugă de mine. Încât sunt dator să-mi îndrept greşelile faţă de fratele meu cel bun şi să trimit în căutarea lui.”           Şi Şamseddin urcă îndată la sultan şi îi dezvălui toată tărăşenia. Iar sultanul puse să se scrie scrisori pecetluite cu pecetea lui şi le trimise cu olăcari călări în toate părţile, la toţi ispravnicii lui din toate olaturile, spunându-le, în scrisorile acelea, că Nureddin pierise şi că să-l caute pretutindeni.           Şi, după o vreme, toţi olăcarii se întoarseră fară de izbândă, întrucât niciunul dintre ei nu se dusese la Bassra, unde se afla Nureddin. Atunci Şamseddin se jelui până peste marginile jeluirilor şi îşi zise: „Toate astea-s din vina mea! Şi nu s-au întâmplat decât din pricina puţinătăţii mele de minte şi de iscusinţă!”           Da cum tot lucrul are un sfârşit, Şamseddin se alină până la urmă şi, peste o vreme, se logodi cu faţa unuia dintre negustorii cei mari din Cairo şi întocmi senetul de căsătorie cu copila aceea, şi se însură cu ea. Şi se petrecu ceea ce se petrecu!           Or, se nimeri potriveala că noaptea intrării lui Şamseddin în odaia de nuntă fu chiar tocmai noaptea intrării şi a lui Nureddin, la Bassra, în odaia soţiei sale, fiica vizirului. Şi Allah fu acela carele îngădui potriveala căsătoriei celor doi fraţi în aceeaşi noapte, anume spre-a răzvedi că el este stăpânul ursitei făpturilor sale!           Ba încă toate se petrecură întocmai precum le ticluiseră cei doi fraţi înainte de gâlceava lor, anume ca cele două soţii rămaseră însărcinate în aceeaşi noapte şi născură în aceeaşi zi, la acelaşi ceas: soţia lui Şamseddin, vizirul Egiptului, născu o fetiţă, care nu-şi avea perechea de frumuseţe în tot Egiptul; iar soţia lui Nureddin, la Bassra, aduse pe lume un băieţel, care nu-şi avea pereche ca frumuseţe în lumea întreagă de pe vremile lui! Cum zice poetul:           E-un giuvaier sadea copilul! Şi gingaşi Şi neprihănit!           Să-l sorbi îţi vine. Uiţi pocalul, privind făptura lui, vrăjit.           Să-l sorbi ai vrea, să-ţi stâmperi setea la răcoroşii lui obraji!           Din ochii-i limpezi că izvorul ai bea lumina pătimaş, Uitând şi gustul şi mireasma şi-ntreaga vrajă purpurie A vinurilor lăudate şi dătătoare de beţie.           Şi dacă însăşi Frumuseţea ar vrea cu el să se măsoare, S-ar înclina şi Frumuseţea cuprinsă de înfiorare.           De-ai întreba-o: „Frumuseţe, ai mai văzut ceva la fel, Ai mai văzut vreo frumuseţe să se asemuie cu el?”           Ea ar răspunde tulburată: „Cu el? Ah, chiar că niciodată!”           Fiul lui Nureddin, datorită frumuseţii lui, fu numit Hassan Badreddin106.           Naşterea lui fu prilej de mari petreceri obşteşti. Iar în cea de a şaptea zi de după naşterea lui se orânduită nişte ospeţe şi nişte zaiafeturi chiar că vrednice de nişte fii de crai.           Odată ospeţele încheiate, vizirul de la Bassra îl luă pe Nureddin şi se duse cu el la sultan. Acolo Nureddin sărută pământul între mâinile sultanului şi, cum era dăruit cu o mare iscusinţă la limbă, cu o inimă cutezătoare şi isteaţă la frumuseţile meşteşugului slovelor, îi rosti sultanului stihurile acestea ale poetului:           El este însăşi dărnicia, naintea căruia se-nchină Toţi cei ce ştiu cu dărnicie să umple viaţa de lumină;           Şi inimile tuturora ştiu strălucirea lui deplină.           Cânt faptele-i fără de seamăn, căci nu-s doar fapte minunate, Ci-s chiar minuni de frumuseţe, de giuvaieruri şi de roade, Pe care să le strângi în salbe şi să le porţi la gât podoabe.           Iar de sărut cu plecăciune şi vârful degetelor sale, Eu nu o fac din linguşeală, ci pentru că aşa-i cu cale Când ştiu că degetele-acestea-s izvor de dărnicii, năvale.           Sultanul, răpit de stihurile auzite, se arătă tare mărinimos la daruri faţă de Nureddin şi faţă de vizir, socrul său, fară a avea habar de căsătoria lui Nureddin şi nici măcar că ar trăi vreun Nureddin pe lume; încât îl întrebă pe vizir, după ce îl firitisise pe Nureddin pentru stihurile lui frumoase:           — Dă cine este tânărul acesta isteţ la vorbă şi frumos?           Atunci vizirul îi istorisi sultanului povestea, de la început până la sfârşit, şi îi spuse:           — Tânărul este nepotul meu!           Iar sultanul îi spuse:           — Cum se face că încă nu am auzit vorbindu-se despre el?           Vizirul spuse:           — O, doamne şi stăpâne al meu, se cade să-ţi mărturisesc că am avut un frate, vizir la curtea Egiptului. La moartea sa, a lăsat doi fii, dintre care cel mai mare a ajuns vizir în locul fratelui meu, pe când cel de al doilea, iacătă-l, a venit să mă vadă, întrucât am făgăduit şi m-am juruit părintelui său că am s-o dau de soţie pe fata mea unuia dintre nepoţii mei. Încât, de cum a sosit, l-am şi însurat cu fata mea! E tânăr, precum vezi, iar eu sunt bătrân, şi mai sunt şi cam surd şi nesprinten la trebile domniei. Aşa că vin la domnul meu sultanul să-i cer a binevoi să-l primească pe nepotul meu, care îmi este şi ginere totodată, ca urmaş al meu la vizirie! Şi pot să te încredinţez că este cu adevărat vrednic de a-ţi fi vizir, întrucât este bun de sfat, spornic la gânduri strălucite şi tare priceput la meşteşugul ocârmuirii trebilor!           Atunci sultanul se uită încă o dată mai bine la tânărul Nureddin şi fu mulţumit de cercetarea aceea, şi primi sfatul bătrânului vizir şi, fară a mai zăbovi, îl căftăni pe Nureddin ca mare vizir în locul socrului său, şi îl dărui cu un caftan de cinstire falnic, cel mai frumos pe care putu să-l găsească, şi o catârcă din chiar grajdurile domneşti, şi îi hotărî străjile şi cămăraşii.           Nureddin sărută atunci mâna sultanului şi ieşi împreună cu socrul său, şi amândoi se întoarseră la casa lor, bucuroşi până peste măsură, şi se duseră să-l sărute pe nou-născutul Hassan Badreddin, şi spuseră:           — Venirea pe lume a acestui copil ne-a adus noroc!           A doua zi, Nureddin se duse la sarai, spre a-şi îndeplini slujbele cele noi şi, ajungând acolo, sărută pământul dintre mâinile sultanului şi rosti aceste două strofe:           Fiece zi-i o fericire nouă Şi-o nouâ-mbelşugarepentru tine;           O ciudă neagră macină mereu Zavistnicii-n privirile haine.           Tot albe fie-ţi zilele de-a rândul, Prealuminate doamne-al meu, şi bune!           Şi negre fie zilele lor toate, Pizmaşilor cu inimi de cărbune!           Atunci sultanul îi îngădui să şadă pe divanul viziriei, iar Nureddin şezu pe divanul viziriei. Şi începu a-şi îndeplini slujba şi a dirigui treburile rânduite, şi a împărţi dreptatea, întocmai ca şi cum ar fi fost vizir de ani îndelungaţi, şi se descurcă atâta de bine, şi toate sub ochii sultanului, încât sultanul rămase minunat de deşteptăciunea, de priceperea la orânde şi de felul desăvârşit în care împărţea dreptatea; şi îl îndrăgi încă şi mai mult, şi şi-l făcu prieten de inimă.           Iar Nureddin îşi îndeplinea de minune mai departe slujbele sale cele înalte, da astea nu-l făceau să dea uitării grija creşterii fiului său Hassan Badreddin, în pofida tuturor trebilor împărăteşti. Şi, din zi în zi, Nureddin se făcea tot mai atotputernic şi intra tot mai mult în hatârurile sultanului, care porunci să i se sporească numărul cămăraşilor, al slujitorilor, al străjerilor şi al slugilor. Şi Nureddin ajunse atâta de bogat, încât îşi putu îngădui să facă negustorie pe picior mare, precum şi a-şi năimi pe seama lui nişte corăbii de negoţ, care plecau în lumea întreagă, a zidi case de dat cu chirie, a clădi mori şi roţi de ridicat apa, a sădi grădini strălucite şi livezi. Şi toate astea până ce fiul său Hassan Badreddin ajunse la vârsta de patru ani.           La sorocul acela, vizirul cel bătrân, socrul lui Nureddin, muri; iar Nureddin îi făcu o înmormântare falnică; iar el şi toţi mai-marii din împărăţie merseră în alaiul mortului.           Şi, de-atunci, Nureddin se dărui pe de-a întregul creşterii fiului său. Il încredinţă cărturarului cel mai priceput atât la pravilele sfinte cât şi la cele lumeşti. Învăţatul acela bătrân şi falnic venea în fiecare zi să-i dea lecţii de citire tânărului Hassan Badreddin; şi, încet-încet, şi pas cu pas, îl îndrumă să pătrundă al-Coranul, pe care tânărul Hassan ajunse până la urmă să-l ştie că pe apă în întregime; după aceea, învăţatul cel bătrân, vreme de ani şi ani, urmă a-i dezvălui învăţăcelului său toate învăţăturile de folos. Iar Hassan nu conteni a spori în frumuseţe, în gingăşie şi în desăvârşire, precum spune poetul:           Ah, ce băiat! Se-asemuie cu luna, Căci precum luna, parcă dinadins, Sporeşte-n frumuseţea lui întruna Şi străluceşte ca şi ea aprins.           Şi-atâta strălucire îl îmbracă, Încât până şi soarele apoi Ia drept cununi la raza lui săracă Bujorii din obrajii-i amândoi.           El este deci sultanul frumuseţii Şi al desăvârşirii pe pământ!           Căci n-are seamăn în cuprinsul vieţii, Cum nici în vis nu are, nici în gând.           Şi poate frumuseţile cu toate, Care se mai întâmplă-a fi la fel, Câte-s înflori şi-n pajişti semănate, Au fost împrumutate de la el.           Şi în toată vremea aceasta, tânărul Hassan Badreddin nu părăsi nici o clipită saraiul tatălui său Nureddin, întrucât bătrânul învăţat cerea o mare sârguinţă la lecţiile sale. Da când Hassan ajunse la cei cincisprezece ani ai lui, şi cum nu mai avea nimic de învăţat de la bătrânul cărturar, tatăl său Nureddin îl luă şi îi dărui un caftan, cel mai fălos pe care-l găsi printre caftanele sale, îl puse să încalece pe un catâr, cel mai frumos dintre catârii săi şi cel mai vânjos, şi porni cu el spre saraiul sultanului, străbătând cu mare vâlvă uliţele Bassrei. Încât toţi târgoveţii, la vederea tânărului Hassan Badreddin, scoteau strigăte uluite de frumuseţea, de gingăşia boiului, de nurii şi de felul lui vrăjitor de a fi; şi nu se puteau opri să nu ofteze: „Ya Allah! Ce frumos el Ce lună! Ferească-l Allah de deochi!” Şi tot aşa, până ce Badreddin şi tatăl său ajunseră la sarăi; şi-abia atunci pricepură oamenii tâlcul stihurilor poetului:           Un cititor de stele privea în noapte cerul.           Deodată, dinaintea ochilor lui miraţi, Vrăjit flăcău răsare străluminându-şi lerul Şi mlădiindu-şi mersul cu paşii amânaţi.           Îşi spune cititorul de stele: „Doar Zohal Putea să-i dăruiască acestui tânăr soare Cununa-ntunecată a pletelor în val, Ca o cometă neagră prin hăuri rotitoare!           Mirrikh, doar, în obrajii-i cu purpuri smălţuite Putea s-aştearnă astfel pojar de foc şi lapte!           Iar razele din ochii-s săgeţi ce le trimite Săgetătorul însuşi, din stelele lui şapte!           Dar mai presus de toate chiar Hutared i-aduse Cununa iscusinţei în frunzele de laur, Pe când, de bună seamă, Abylsuha îşi puse În gingaşa-i făptură comorile de aur!”           Nu ştie zodierul nimic să mai priceapă, Şi stă răpit de vrajă şi săgetat de jind, Cu minţile furate de visuri că de-o apă.           Atunci frumosul soare i se-nchină zâmbind.           Cât despre sultan, când îl văzu pe tânărul Hassan Badreddin şi frumuseţea lui, rămase atâta de uluit, încât îşi pierdu răsuflarea şi uită de ea o bună bucată de vreme. Şi îl pofti să se apropie şi îl îndrăgi grozav; şi îl luă sub ocrotirea lui, îl potopi cu hatâruri, şi-i spuse părintelui său Nureddin:           — Vizirule, trebuie numaidecât să mi-l trimiţi aici în fiecare zi, întrucât simt că nu aş mai putea să mă lipsesc de el!           Iar vizirul Nureddin fu nevoit să răspundă:           — Ascult şi mă supun!           Ast timp, pe când Hassan Badreddin ajungea prieten şi cirac al sultanului, Nureddin, părintele său, căzu greu bolnav şi, simţind că nu va zăbovi să fie chemat la Allah, trimise după fiul său Hassan şi îi dădu îndemnurile cele mai de pe urmă şi îi spuse:           — Află, o, copilul meu, că lumea aceasta este un lăcaş pieritor, i lumea viitoare este veşnică! Încât, înainte de a muri, vreau să-ţi dau câteva sfaturi; ascultă-le bine, aşadar, şi deschide-le inima ta!           Şi Nureddin începu să-i dea cele mai bune poveţe despre cum să se poarte în lumea semenilor săi şi cum să se călăuzească în viaţă.           După care Nureddin îşi aduse aminte de fratele său Şamseddin, vizirul Egiptului, de ţara sa, de părinţii săi, şi de toţi prietenii de la Cairo; şi, la acele amintiri, nu se putu opri să nu plângă că nu putuse să-i mai vadă. Dar repede cugetă că mai avea nişte poveţe de dat fiu lui său Hassan, şi îi spuse:           — Copilul meu, ţine minte bine vorbele pe care am să ţi le spun, întrucât sunt vorbe însemnate. Află, dar, că am la Cairo un frate, pe nume Şamseddin; este unchiul tău şi este vizir la Egipt. Pe vremuri, ne-am despărţit cam supăraţi, iar eu mă aflu aici la Bassra fară de ştirea lui. Aşa că am să te pun să scrii dorinţele mele cele de pe urmă în privinţa aceasta; ia, dar, o hârtie şi un calam şi scrie cele ce-ţi voi spune.           Atunci Hassan Badreddin luă o foaie de hârtie, trase călămările de la brâu, scoase din teacă apoi calamul cel mai bun şi care era cel mai bine retezat, muie calamul în câlţii din călămară îmbibaţi cu cerneală; pe urmă şezu jos, îndoi foaia de hârtie sub mâna stângă şi, ţinând calamul cu mâna dreaptă, îi spuse părintelui său Nureddin:           — O, părintele meu, aştept vorbele tale!           Iar Nureddin începu să-i spună:           — În numele lui Allah îndurătorul, Milostivul…           Şi îi înşirui apoi mai departe fiului său toată povestea lui, de la început până la sfârşit, şi-l puse să însemneze pe hârtie şi ziua sosirii lui la Bassra, şi căsătoria lui cu faţa bătrânului vizir; îi spuse stepena lui întreagă, strămoşii drepţi şi strămoşii din încuscriri, cu numele lor, cu numele tatălui şi al bunicului lor, cu obârşia lui, cu treaptă de evghenie pe care o dobândise singur, şi, într-un sfârşit, cu toată spiţa lui dinspre tată şi dinspre mamă.           Pe urmă îi spuse:           — Să păstrezi cu grijă foaia aceasta de hârtie. Şi dacă, din voia soartei, ţi s-o întâmpla vreo nenorocire în viaţă, întoarce-te în ţara de baştină a tatălui tău, acolo unde m-am născut eu, Nureddin, părintele tău, la Cairo, cetatea cea înflorită; acolo să întrebi unde şade moşul tău vizirul, care sălăşluieşte în casa noastră; şi du-i salamalekul din partea mea, şi spune-i că am murit mâhnit că mor printre străini, departe de el, şi că, înainte de a muri, nu am avut altă dorinţă decât aceea de a-l vedea!           Iacătă, Hassane, fiul meu, sfaturile pe care am vrut să ţi le dau. Aşa că te juruiesc să nu le uiţi!           Atunci Hassan Badreddin împături cu grijă hârtia, după ce o presărase cu nisip şi o uscase şi o pecetluise cu pecetea părintelui său vizirul; pe urmă o puse în căptuşeala turbanului, între cearceaf şi fes, şi o cusu acolo; da ca s-o ferească de jilăveală avu grijă, înainte de-a o coase, s-o înfăşure bine într-o bucată de pânză ceruită.           Când isprăvi, nu se mai gândi decât să plângă, sărutând mâna tatălui său Nureddin, şi mohorându-se la gândul că avea să rămână singur, încă tânăr de tot, şi să fie lipsit de vederea tatălui său. Iar Nureddin nu conteni a-i înşira poveţele sale fiului său Hassan Badreddin, până ce îşi dădu sufletul.           Atunci Hassan Badreddin fu cuprins de o jale mare, şi tot aşa şi sultanul, ca şi toţi emirii, şi cei mari, şi cei mici. Pe urmă îl îngropară pe Nureddin pe potriva cinului său.           Cât despre Hassan Badreddin, apoi el rândui să ţină două luni pomenirile mortului; şi, în toată vremea aceea, nu ieşi nici măcar o clipită din casă; ba uită până şi să se suie la sarai şi să se ducă să-l vadă pe sultan, după obiceiul lui.           Iar sultanul, nepricepând că numai mâhnirea îl ţinea pe frumosul Hassan departe de el, gândi că Hassan îl părăsise şi că îl ocolea. Încât se zădărî rău şi, în loc de a-l căftăni vizir pe Hassan, ca urmaş al părintelui său Nureddin, căftăni în slujba aceea pe un altul, şi îl luă drag pe un alt dregător tinerel.           Nemulţumit cu atâta, sultanul făcu şi mai mult. Porunci să se cetluiască şi să se zăpciuiască toate bunurile lui Hassan, toate acareturile şi toate moşiile lui; pe urmă porunci să fie zăpsit însuşi Hassan Badreddin şi să fie adus în lanţuri la el. Şi pe dată vizirul cel proaspăt luă cu el câţiva musaipi107 şi purcese către casa tânărului Hassan, care habar nu avea ce îl păştea.           Or, printre robii cei tineri de la sarai era şi un mameluc micuţ, care îl îndrăgise pe Hassan Badreddin. Încât, la ştirea aceea, micuţul mameluc o luă la fugă cât îl ţineau picioarele şi ajunse la tânărul Hassan, pe care îl găsi întristat, cu capul plecat, cu inima îndurerată, şi gândindu-se întruna la tătânele său răposatul. Şi-i spuse ce urma să păţească. Şi Hassan îl întrebă:           — Da baremi oi mai avea vreme să-mi iau cu ce să trăiesc printre străini?           Iar micuţul mameluc îi răspunse:           — Vremea zoreşte. Încât nu te mai gândi decât cum să scapi mai întâi.           La vorbele acestea, tânărul Hassan, îmbrăcat cum se găsea, şi fară a lua nimic cu el, ieşi în grabă mare, după ce îşi ridicase pulpanele caftanului deasupra capului, ca să nu fie cunoscut cumva. Şi îndemnă la drum până ce ajunse afară din cetate.           Cât despre locuitorii din Bassra, aceştia, la vestea popririi plănuite a tânărului Hassan Badreddin, a zăpciuirii bunurilor sale şi a morţii hărăzite lui, rămaseră cu toţii cuprinşi de o mare mâhnire şi începură să spună:           — Of, ce păcat de frumuseţea lui şi de făptură lui vrăjită!           Şi, străbătând uliţele, fară a fi cunoscut de nimeni, tânărul Hassan auzi acele păreri de rău şi acele oftări. Şi se grăbi încă şi mai tare, şi îndemnă la drum încă şi mai spornic, până ce ursita şi norocul îl duseră să treacă chiar pe lângă cimitirul în care se afla turbehaua108 tatălui său. Atunci intră în mecet şi trecu printre morminte, şi ajunse la turbehaua părintelui său. Numai atunci îşi lăsă în jos poalele caftanului, cu care îşi învăluise capul, şi intră sub bolta turbehalei şi hotărî să-şi treacă noaptea acolo.           Or, pe când stă el aşa pradă gândurilor, văzu că venea spre el un evreu din Bassra, un negustor cunoscut în toată cetatea.           Negustorul acela evreu se întorcea dintr-un sat vecin şi se ducea spre cetate. Trecând pe lângă turbehaua lui Nureddin, se uită înlăuntrul ei şi îl văzu pe tânărul Hassan Badreddin, pe care îl cunoscu numaidecât. Atunci intră, se apropie de el cuviincios şi îi spuse:           — Doamne al meu, of! Ce chip abătut şi schimbat mai ai, tu cel atâta de frumos! Oare te-a mai lovit vreo altă nenorocire proaspătă peste moartea părintelui tău vizirul Nureddin, pe care îl cinsteam şi care şi el ţinea la mine şi mă preţuia? Ci aibă-l Allah întru sfântă mila sa!           Însă tânărul Hassan nu vroi să-i dezvăluiască întocmai pricina schimbării chipului său şi îi răspunse:           — Pe când dormeam, astăzi după-masă, în patul meu, acasă, deodată mi s-a arătat în somn răposatul taică-meu şi m-a certat aspru pentru neîndemnul meu de a mai trece pe la turbehaua lui. Şi-atunci, plin de spaimă şi de căinţe, am sărit din somn şi, tulburat rău, am dat fuga încoace cu toată graba. Şi mă vezi acuma apăsat încă de visul acela greu.           Atunci evreul îi spuse:           — Doamne al meu, de mai multă vreme trebuia să vin la tine, spre a pune la cale un târg; da astăzi m-a norocit soarta să te întâlnesc. Află, dar, tinere doamne al meu, că vizirul, tatăl tău, cu care aveam nişte negustorii, a trimis spre tărâmuri depărtate nişte corăbii, care acuma se întorc încărcate cu mărfurile lui. Aşa că, dacă ai vroi să-mi laşi mie încărcătura acelor corăbii, ţi-aş da o mie de dinari pentru fiecare încărcătură şi ţi-aş plăti îndată în bani peşin.           Şi evreul scoase din caftan o pungă plină cu aur, numără o mie de dinari şi-i întinse numaidecât tânăru lui Hassan, care nu pregetă să primească târgul acela vroit de Allah, spre a-l scoate din starea nevolnică în care se afla. Pe urmă evreul adăugă:           — Acuma, doamne al meu, scrie-mi hârtia aceasta de învoială şi aşterne-ţi pecetea deasupra!           Atunci Hassan Badreddin luă hârtia pe care i-o întindea evreul, precum şi calamul, muie calamul în călimara de aramă, şi scrise pe hârtie: „Adeveresc că cel care a scris hârtia aceasta este Hassan Badreddin, fiul vizirului Nureddin răposatul – aibă-l Allah întru mila sa!           — Şi că a vândut evreului cutare, fiul lui cutare, negustor din Bassra, încărcătura de pe cea dintâi corabie ce va sosi la Bassra, corabie aflată între corăbiile care au fost ale tatălui său Nureddin; şi anume la preţul de o mie de dinari în cap.”           Pe urmă pecetlui jos foaia cu pecetea lui şi i-o înmână evreului, care plecă, după ce i se temeni cuviincios.           Atunci Hassan începu să plângă, gândindu-se la răposatul lui părinte şi la huzurul lui din trecut, şi la soarta lui de acum. Şi, cum se şi făcuse noapte, pe când stă el întins aşa pe mormântul părintelui său, îl cuprinse somnul şi adormi în turbehă. Şi rămase aşa adormit până la răsăritul lunii; atunci, alunecându-i capul de pe piatra mormântului, Hassan fu silit să se întoarcă pe de-a întregul şi să se culce pe spate; în felul acesta, chipul său ajunse să fie luminat din plin de lună, şi străluci în toată frumuseţea lui.           Or, mecetul acela era un loc bântuit de ginni de neam ales, ginni musulmani, drept-credincioşi. Şi, tot din întâmplare, o ginnă minunată se preumbla la reveneală în ceasul acela, sub luminile lunii, şi, în preumblarea ei, trecu pe lângă Hassan cel adormit; şi îl văzu, şi luă seama la frumuseţea lui, şi zise: „Slavă lui Allah! Uf, ce băiat frumos! Chiar că m-am îndrăgostit de ochii lui frumoşi, întrucât îi bănuiesc atâta de negri! Şi atâta de albi! …”           Pe urmă îşi zise: „Până să se scoale el, am să zbor oleacă, spre a-mi împlini preumblarea mea la reveneală.”           Şi îşi luă zborul, se urcă sus de tot, ca să ajungă la răcoare; acolo sus, în zborul ei, fu bucuroasă când se întâlni în drum cu unul dintre prietenii ei, un ginn de parte bărbătească, şi el drept-credincios. Ginna îi dădu bineţe frumos, iar el îi răspunse la salamalek cu o temenea adâncă. Atunci ea îi spuse:           — De unde vii, fârtate?           El îi răspunse:           — De la Cairo.           Ea întrebă:           — Cucernicii drept-credincioşi de la Cairo o duc bine?           El răspunse:           — Din mila lui Allah, o duc bine.           Ea atunci îi spuse:           — Vrei, fârtate, să vii cu mine să ne bucurăm ochii cu frumuseţea unui flăcău care doarme în cimitir la Bassra?           Şi ginnul îi spuse:           — La poruncile tale!           Atunci se luară de mână şi coborâră împreună în cimitir şi se opriră dinaintea tânărului Hassan cel adormit. Iar ginna îi spuse ginului, făcându-i cu ochiul:           — Ei! N-aveam dreptate?           Iar ginnul, uluit de frumuseţea vrăjitoare a lui Hassan Badreddin, strigă:           — Allah! Allah! Nu-şi are perechea; a fost zămislit ca să pună pe jar toate pârdalnicele.           Pe urmă şezu pe gânduri o clipită, şi adăugă:           — Insă, sora mea, se cade să-ţi spun că am văzut pe cineva care se poate asemui cu flăcăiandrul acesta!           Şi ginna strigă:           — Nu e cu putinţă!           Ginnul zise:           — Pe Allah! Am văzut! Şi se află sub cerul Egiptului, la Cairo! Şi este fiica vizirului Şamseddin!           Ginna îi zise:           — Da eu nu o ştiu!           Ginnul zise:           — Ascultă. Iacătă povestea ei:           Vizirul Şamseddin, tatăl fetei, este tare necăjit din pricina ei. Într-adevăr, sultanul Egiptului, auzindu-le pe femeile sale care vorbeau despre frumuseţea nemaipomenită a fetei vizirului, a cerut-o de soţie de la vizir. Dar vizirul Şamseddin, care hotărâse altceva pentru fiica lui, se văzu la mare încurcătură şi îi spuse sultanului:           — O, doamne şi stăpâne al meu, ai bunăvoia de a primi plecăciunile mele cele mai supuse, şi de a mă ierta în privinţa aceasta. Întrucât tu ştii povestea bietului meu frate Nureddin, care îţi era vizir laolaltă cu mine. Şi ştii că a plecat într-o zi şi că nu am mai auzit nimica despre el. Şi faptul s-a petrecut pentru o pricină chiar că întru totul uşuratică!           Şi îi istorisi de şart sultanului pricina. Pe urmă adăugă:           — Încât, mai apoi, m-am juruit dinaintea lui Allah, în ziua când s-a născut fata mea, că, orice s-ar întâmpla, nu am s-o mărit decât cu fiul fratelui meu Nureddin. Şi iacătă-s de-atuncea optsprezece ani. Şi, din fericire, am aflat, iacătă-s numai câteva zile de atunci, că fratele meu Nureddin s-a însurat cu fata vizirului de la Bassra şi că a avut de la ea un fecior. Aşa că fata mea, care s-a născut din împreunarea mea cu mama ei, este menită şi scrisă pe numele vărului ei, fiul fratelui meu Nureddin! Iar tu, o, doamne şi stăpâne al meu, poţi s-o ai pe ori care altă copilă! Egiptul este plin de fete! Şi sunt printre ele destule vrednice de un sultan!           Şi, la vorbele lui, sultanul fu cuprins de o mânie mare şi strigă:           — Cum, vizire mişel? Vroiam să-ţi fac cinstea de a mă însura cu fiica ta şi de a coborî până la tine, iar tu cutezi, pe temeiul unei pricini atâta de boante şi atâta de toante, să nu mi-o dai? Bine! Da, pe capul meu! Am să te silesc s-o dai de soţie, în paguba nasului tău, celui mai nevolnic dintre slugile mele!           Or, sultanul avea o stârpitură de grăjdar, pocit şi cocoşat, cu o cocoaşă dinainte şi cu o cocoaşă dindărăt. Sultanul porunci să vină grăjdarul la el pe clipă, puse să se scrie senetul lui de căsătorie cu fata vizirului Şamseddin, în ciuda rugăminţilor tatălui; pe urmă îi porunci piticului ghebos să se culce în chiar noaptea aceea cu fata. Pe deasupra, sultanul porunci să se facă o nuntă mare cu lăutari. Iar eu, sora mea, într-acestea, îi lăsai aşa, în clipita în care copiii robi de la sarai îl împresurau pe piticul cocoşat şi îl zeflemiseau cu periplizoane egipteneşti tare marghiolite, şi fiecare ţinând în mână lumânările de nuntă aprinse, spre a-i însoţi pe însurăţei. Cât despre mire, l-am lăsat gata de îmbăiat la hammam, în mijlocul zeflemelilor şi al râsetelor roabelor copile care spuneau:           — Mai degrabă să freci nătărânga unui măgar jupuit, decât amărâtul de zebb al cocoşatului ăsta!           Şi, sora mea, chiar că e tare urât cocoşatul, şi tare greţos.           Şi ginnul, la amintirea aceea, scuipă pe jos, strâmbându-se amarnic. Pe urmă adăugă:           — În ce o priveşte pe fată, apoi ea este cea mai frumoasă făptură pe care am văzut-o în viaţa mea. Te încredinţez că este încă şi mai frumoasă decât flăcăul de colea. O cheamă de altminteri Sett El-Hosn109 şi chiar aşa-i! Am lăsat-o plângând cu amar, departe de tatăl ei, care a fost oprit să fie de faţă la ospăţ. Şi fata stă singurică la ospăţ, între lăutărese, dănţuitoare şi cântăreţe; nevolnicul de grăjdar are să iasă în curând de la hammam; şi nu se mai aşteaptă decât atâta spre a porni ospăţul!           În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, cuminte, îşi amână povestitul pe a doua zi.           Iar când fu cea de a douăzeci şi una noapte, Şeherezada spuse:           Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan că, la cele povestite de ginn, care încheia zicând: „Şi nu se mai aşteaptă decât ieşirea de la hammam a cocoşatului!” Ginna spuse:           — Eu, prietene, tare socot că te înşeli când pretinzi că Sett El-Hosn este mai frumoasă decât flăcăul acesta. Nu e cu putinţă. Întrucât te încredinţez că el este cel mai frumos din vremile de-acum!           Şi efritul răspunse:           — Pe Allah! O, sora mea, eu te încredinţez că fetişcana este şi mai frumoasă. De altminteri, nu ai decât să mergi cu mine s-o vezi. E lesne. Avem să ne slujim de prilej şi să-l păgubim pe afurisitul de cocoşat de minunea aceea. Cei doi tinerei sunt vrednici unul de altul, şi seamănă până într-atâta încât ai zice că sunt doi fraţi ori măcar doi verişori. Ce păcat ar fi să ajungă cocoşatul să se încârlige cu Sett El-Hosn!           Atunci ginna răspunse:           — Ai dreptate, frate. Hai să-l ducem în braţe pe flăcăul adormit şi să-l împreunăm cu fata despre care vorbeşti. În felul acesta vom săvârşi o faptă frumoasă şi, pe deasupra, avem să vedem limpede care este cel mai frumos dintre amândoi.           Iar efritul răspunse:           — Ascult şi mă supun, întrucât vorbele tale sunt pline de bun-simţ şi de judecată! Haidem!           Şi-aşa că efritul îl luă pe flăcău în cârcă şi porni în zbor, urmat îndeaproape de către efrita care îl ajuta să meargă mai repede; şi amândoi, încărcaţi aşa, ajunseră la Cairo cu mare iuţeală. Acolo îl lăsară jos pe Hassan cel frumos şi îl descărcară, tot adormit, pe o laviţă de la o poartă dintr-o uliţă de pe lângă curtea saraiului, plină de lume; şi îl treziră.           Când se trezi, Hassan rămase năuc până peste poate, dacă nu se mai văzu culcat în turbehaua de pe mormântul părintelui său, la Bassra. Se uită la dreapta, se uită la stânga, şi toate îi erau străine. Nu mai era aceeaşi cetate, ci o cetate cu totul alta decât Bassra. Fu atâta de nedumerit, încât căscă gura să strige; şi, numaidecât, văzu dinainte-i un ins cumplit de mare şi de bărbos, care îi făcea semn cu ochiul, spre a-i spune să nu strige. Şi Hassan se stăpâni. Iar insul (care era ginnul!) îi întinse o lumânare aprinsă şi îl îndemnă să se amestece în mulţimea de oameni care, toţi, ţineau în mână lumânări aprinse, spre a însoţi nunta, şi îi spuse:           — Află că eu sunt un ginn, un drept-credincios! Şi te-am adus aici pe când dormeai. Cetatea aceasta este Cairo. Te-am adus aici, întrucât îţi vreau binele, şi vreau să te ajut pe degeaba, numai de dragul lui Allah şi pentru frumuseţea ta! Ia, aşadar, lumânarea asta aprinsă, amestecă-te în mulţime şi du-te laolaltă cu toată lumea Ia hammamul pe care îl vezi. Acolo vei vedea că iese din hammam un soi de pitic cocoşat, care va fi dus la sarăi; şi să te iei după el! Sau, şi mai bine, să mergi alături de cocoşat, care este mire, şi să intri cu el în sarăi; şi, când vei ajunge în sala cea mare de oaspeţi, să stai la dreapta mirelui cel cocoşat, ca şi cum ai fi de-al casei. Şi-atunci, ori de câte ori vei vedea că vine dinaintea voastră vreo lăutăreasă, ori vreo dănţuitoare, ori vreo cântăreaţă, să-ţi bagi mâna în buzunar, pe care, prin grija mea, ai să-l găseşti mereu plin cu galbeni; şi să iei galbenii cu pumnul, fară a şovăi, şi să-i azvârli nepăsător tuturor! Şi să nu ai nici o teamă că galbenii s-ar isprăvi cumva: am eu grijă! Vei da, aşadar, câte un pumn plin cu galbeni tuturor celor ce vor veni la tine. Şi ia-ţi un chip plin de fală şi să nu-ţi fie frică de nimic! Şi ai credinţă în Allah, cel carele te-a zămislit atâta de frumos, şi tot aşa şi în mine, care te-am îndrăgit. De altminteri, toate câte ţi se întâmplă acuma ţi se întâmplă din vrerea şi din puterea lui Allah Preamăritul!           Cu vorbele acestea, ginnul se mistui. Atunci Hassan Badreddin din Bassra, la vorbele efritului, îşi zise în sineşi: „Oare ce poate să însemne toată povestea asta? Şi despre ce ajutor a vrut să vorbească efritul ăsta uluitor?” Dar, fară a mai zăbovi cu întrebările, îşi aprinse la loc lumânarea, care se stinsese, de la lumânarea unuia dintre oaspeţi, şi ajunse la hammam chiar când cocoşatul, care îşi isprăvise îmbăierea, ieşea de acolo călare şi îmbrăcat de sus şi până jos în haine noi.           Atunci Hassan Badreddin bassranul se amestecă printre oameni şi se învârti atâta de bine, încât ajunse în fruntea alaiului, lângă cocoşat. Şi atunci toată frumuseţea lui Hassan se arătă în strălucirea ei minunată. De altminteri, Hassan era tot cu hainele lui cele scumpe de la Bassra: pe cap purta drept acoperămâni un fes împresurat cu un turban falnic de mătase, bătut numai în fire de aur şi de argint, şi înfăşurat după tipicul de la Bassra; şi purta un caftan din borangic ţesut cu zarafir. Şi toate nu făceau decât să-i scoată şi mai mult în lumină înfăţişarea-i falnică şi frumuseţea.           Şi-aşa că, ori de câte ori vreo cântăreaţă ori vreo dănţuitoare se desprindea de ceata lăutarilor, pe când alaiul nunţii înainta, pe dată Hassan Badreddin îşi băga mâna în buzunar şi, scoţând-o plină cu aur, arunca aurul acela cu pumnul de jur împrejur şi tot aşa îl vărsa cu pumnul în daireaua cu zdrăngănele a tinerei dănţuitoare sau a tinerei cântăreţe, şi le-o umplea de fiecare dată; şi toate astea într-un chip şi cu o gingăşie fară de pereche încât toate femeile, ca şi toată lumea, rămaseră cuprinse de minunarea cea mai mare faţă de el şi, pe deasupra, toţi erau vrăjiţi de frumuseţea şi de nurii lui.           Alaiul ajunse într-un sfârşit la sarăi. Acolo, musaipii îndepărtară mulţimea şi nu lăsară să intre în sarai decât lăutăresele şi liotă de dănţuitoare şi de cântăreţe, în urma cocoşatului. Şi nimeni altcineva. Atunci cântăreţele şi dănţuitoarele, într-un glas, îi luară la refec pe musaipi şi le spuseră:           — Pe Allah! Aveţi dreptate să nu lăsaţi bărbaţii să intre cu noi în harem, ca să nu stea de faţă la îmbrăcarea miresei! Dă noi nu ne învoim să intrăm, dacă nu îl poftiţi să intre cu noi şi pe tânărul acesta, care ne-a copleşit cu dărniciile lui! Şi nu ne învoim să facem datinile miresei, decât numai dacă se va afla de faţă şi tânărul acesta, prietenul nostru!           Şi, cu anasâna, femeile îl luară pe tânărul Hassan şi îl duseră cu ele la harem, în mijlocul sălii celei mari de oaspeţi. Astfel că numai el se afla acolo ca bărbat, lângă stârpitura de grăjdar cocoşat, în mijlocul haremului, spre paguba nasului cocoşatului, care nu putu să împiedice beleaua. În sala de primire se aflau strânse toate hanâmele, soţiile de emiri, de viziri şi de dregători ai curţii. Şi toate hanâmele se înşiruiră pe două rânduri, ţinând fiecare câte o lumânare mare; şi toate aveau obrazul acoperit cu iaşmacul de mătase albă, din pricină că erau de faţă cei doi bărbaţi. Iar Hassan şi mirele cel cocoşat se duseră între cele două şiruri şi merseră să şadă jos pe o podină înaltă, trecând printre cele două rânduri de femei, care se rânduiseră de la sala de primire până la odaia de nuntă, de unde în curând urma să iasă mireasa.           La vederea lui Hassan Badreddin, a frumuseţii lui, a nurilor lui, a chipului lui luminos precum cornul de lună nouă, femeile, de tulburare, îşi curmară răsufletul şi îşi simţiră minţile cum îşi iau zborul. Şi fiecare ardea de dorul de a-l înlănţui pe flăcăul cel minunat şi de a se arunca în poala lui, şi de-a rămânea lipite aşa vreme de un an, ori de o lună, ori barem de un ceas, ori măcar răstimpul cât să fie îmbucurate o dată şi cât să-l simtă una cu ele.           La o vreme, toate femeile acelea deodată nu se putură înfrâna mai mult şi îşi dezveliră feţele, sumeţându-şi iaşmacurile! Şi se arătară fară de sfială, uitând că se afla acolo cocoşatul! Şi cu toatele începură să vină lângă Hassan Badreddin, ca să se minuneze de el mai de aproape, şi spre a-i spune o vorbă, două de dragoste, ori barem spre a-i face un semn cu ochiul, încât să-l facă a vedea cât de tare îl râvneau. Şi-apoi şi dănţuitoarele şi cântăreţele îl ridicau în slăvi şi mai tare, povestind despre dărnicia lui Hassan şi îndemnându-le pe hanâme să-l slujească cu sârg. Iar hanâmele îşi ziceau:           — Allah! Allah! Ia uite ce flăcău! Asta, da, poate să se culce cu Sett El-Hosn! Sunt făcuţi unul pentru altul! Da pe afurisitul de cocoşat, Allah să-l vântuie!           Pe când hanâmele, în sală, îl lăudau aşa mai departe pe Hassan şi îl afuriseau pe ghebos, deodată lăutăresele scoaseră zvon din lăutele lor, uşa de la odaia de nuntă se deschise şi mireasa Sett El-Hosn, înconjurată de hadâmbi şi de însoţitoare, îşi făcu intrarea în sala de primire.           Sett El-Hosn, copila vizirului Şamseddin, veni în mijlocul femeilor, şi strălucea ca o hurie, iar celelalte, pe lângă ea, nu erau decât ca nişte stele care îi alcătuiau alaiul, întocmai precum stelele înconjură luna, când iese de sub nor! Era înmiresmată cu ambră, cu mosc şi cu trandafiri; se pieptănase, şi păru-i strălucea sub mătasea care îl acoperea; umerii i se închipuiau minunaţi sub hainele scumpe care îi învăluiau. Şi chiar că era îmbrăcată împărăteşte; printre alte lucruri, avea pe ea o rochie bătută numai în zarafir roşu, iar ţesătura era zugrăvită cu chipuri de jivine şi de păsări; da aceea nu era decât rochia de deasupra; întrucât pe celelalte rochii, de dedesubt, singur Allah ar fi în stare să le ştie şi să le cântărească la preţul lor! Avea la gât un gherdan ce putea să preţuiască cine ştie câte mii de dinari! Fiecare nestemată care îl alcătuia era atâta de rară, încât nici un om, muritor ca toţi muritorii, de-ar fi fost el sultanul însuşi, nu mai văzuse una la fel.           Într-un cuvânt, Sett El-Hosn, mireasă, era la fel de frumoasă precum e lună plină în cea de a patrusprezecea noapte a ei!           Cât despre Hassan Badreddin din Bassra, apoi acela şedea jos mai departe, umplând de minunare toată liotă de hanâme. Încât mireasa se duse drept la el. Se apropie de podină, dând trupului ei nişte legănări tare gingaşe, şi la dreapta şi la stânga. Atunci, la iuţeală, se ridică grăjdarul cel cocoşat şi se repezi s-o ia în braţe. Şi ea îl împinse cu scârbă, şi se întoarse ca o zvârlugă şi, dintr-un pas, şezu dinaintea frumosului Hassan. Şi se vădi că era verişorul ei, măcar că ea nu ştia, şi nici el!           La vederea acelei privelişti, toate femeile câte se aflau de faţă începură să râdă, mai cu seamă când tânăra mireasă se opri dinaintea frumosului Hassan, după care, într-o clipită, se topi de drag şi strigă ridicând mâinile spre cer:           — Allahumma! Fă că acest băiat frumos să fie soţul meu! Şi izbăveşte-mă de grăjdarul cel cocoşat!           Atunci Hassan Badreddin, după povaţa ginnului, îşi băgă mâna în buzunar şi o scoase plină cu galbeni, şi aruncă aurul cu pumnii înspre însoţitoarele frumoasei Sett El-Hosn şi înspre dănţuitoare şi lăutărese, care strigară:           — Ah! Facă Allah ca a ta să fie mireasa!           Iar Badreddin surâse dulce la urarea aceea şi la temenelile lor.           Cât despre cocoşat, în toată vremea cât se petrecură acestea, fusese lăsat de-o parte cu scârbă, şi şedea singur, urât ca o maimuţă. Şi toţi cei ce se apropiau întâmplător de el, trecând prin preajma lui, îşi stingeau lumânările ca să-şi facă batjocură de el. Şi rămase aşa toată vremea, ca să se mohorască şi să-şi facă sânge rău în sufletul său. Şi toate femeile se hlizeau uitându-se la el, şi îl zgândăreau cu înţepături piperate. Una îi spunea:           — Maimuţoiule! Ai putea să te destoieşti singur în sec şi să te împreunezi cu văzduhul!           Alta îi zicea:           — Ia uite! De-abia dacă eşti cât zebbul preafrumosu-lui nostru stăpân! Iar cocoaşele tale amândouă sunt taman pe măsura ouălor lui!           A treia grăia:           — Dacă te-ar plesni o dată cu zebbul, te-ai duce de-a săniuşul până la grajd pe chiar fundul tău!           Şi toată lumea râdea.           Cât despre tânăra mireasă, de şapte ori la rând, şi de fiecare dată îmbrăcată în alt chip, făcu ocolul sălii, urmată de toate hanâmele, şi se oprea, după fiecare ocol, dinaintea lui Hassan Badreddin El-Bassrani110. Şi fiecare rochie era cu mult mai frumoasă decât cea de dinaintea ei, şi fiecare găteală le întrecea peste fire pe celelalte găteli. Şi necurmat, pe când tânăra mireasă trecea astfel încetişor şi pas cu pas, lăutăresele făceau minunăţii, iar cântăreţele cântau cântecele cele mai topite de dragoste şi cele mai aţâţătoare, iar dănţuitoarele, bătând din dairalele lor cu zdrăngănei, dănţuiau ca nişte păsări. Şi de fiecare dată Hassan Badreddin El-Bassrani nu pregeta să arunce aurul cu pumnii, împrăştiindu-l prin toată sala; şi toate femeile se repezeau pe el, ca să dobândească din mâna flăcăului ceva ce se putea pipăi. Ba fură şi unele ce se prilej uiră de voioşia şi aţâţarea tuturora, de zvoana lăutelor şi beţia cântului, spre a închipui, cuprinzându-se una pe alta, o îmbrăţişare, uitându-se la Hassan, care stă şi zâmbea! Iar cocoşatul se uita la el, tare mohorât. Iar mohorala lui sporea de câte ori vedea vreo femeie că se întorcea spre Hassan şi cum, întinzând mâna şi lăsând-o în jos repede, îl poftea prin semne înspre pojărnicia-i; ori pe alta cum îşi răsucea degetul cel mijlociu şi cum îi clipea din ochi; sau pe alta cum îşi zbuciuma şoldurile şi cum se sucea, plesnindu-şi palma dreaptă peste pumnul stâng; ori pe alta, cu o mişcare încă şi mai deocheată, cum se plesnea cu palmele peste fund şi cum îi spunea cocoşatului:           — O să muşti tu din ele la zăpada caiselor!           Şi toată lumea murea de râs. La sfârşitul celui de al şaptelea ocol, nunta se terminase, întrucât ţinuse o bună parte din noapte. Aşa că lăutăresele conteniră să-şi mai ciupească lăutele, dănţuitoarele şi cântăreţele se opriră şi, cu toate hanâmele, trecură pe dinaintea lui Hassan, fie sărutându-i mâinile, fie atingându-i poalele caftanului; şi toată lumea plecă, uitându-se pentru ultima oară la Hassan, că parcă spre a-i spune să rămână acolo. Şi-aşa că nu mai rămaseră în sală decât Hassan, cocoşatul şi tânăra mireasă cu slujnicele ei. Atunci slujnicele o duseră pe mireasă în odaia de dezbrăcare, o dezbrăcară de rochiile ei una câte una, rostind de fiecare dată: „În numele lui Allah!”, ca să alunge deochietura. Pe urmă plecară, lăsând-o singură cu doica ei bătrână, care, înainte de a o duce la odaia de nuntă, trebuia să aştepte ca mai întâi să ajungă acolo mirele, cocoşatul.           Cocoşatul se ridică, aşadar, de pe podină şi, văzându-l pe Hassan că stă acolo mai departe, îi spuse cu un glas uscat:           — Într-adevăr, domnia-ta, ne-ai cinstit straşnic cu venirea aici şi ne-ai copleşit cu dărniciile tale în noaptea aceasta. Da acuma, ca să pleci de-aici, oare aştepţi să fii alungat?           Atunci Hassan, care la urma urmelor habar n-avea cam ce-ar fi trebuit să facă, răspunse ridicându-se:           — În numele lui Allah!           Şi se sculă şi plecă. Da nici nu ajunse el bine dincolo de uşa de la sală, că îl şi văzu pe ginn ivindu-i-se dinainte şi spunându-i:           — Unde te duci aşa, Badreddin? Stai locului şi ascultă-mă bine şi urmează-mi poveţele. Cocoşatul are să se ducă pe dată la umblători; iar eu îl iau în seama mea! Tu, ast timp, purcede numaidecât în odaia de nuntire, şi, când ai s-o vezi pe mireasă că intră, să-i spui: „Eu sunt soţul tău cel adevărat! Vizirul, tată-tău, nu s-a slujit de acest tertip decât de teamă să nu te deoache ochiul oamenilor pizmaşi! Cât despre grăjdar, apoi acesta-i cel mai nevolnic dintre grăjdarii noştri; şi, spre a-l răsplăti, i se găteşte la grajd o oală voinică de lapte bătut, ca să se răcorească întru sănătatea noastră!” După care s-o iei fară sfială şi fară şovăială, să-i desfaci iaşmacul şi să-i faci ceea ce ai să-i faci!           Pe urmă ginnul pieri.           Cocoşatul ieşi, într-adevăr, la umblători, ca să se uşureze înainte de a se duce la tânăra nevastă, şi se ciuci pe marmură, şi-şi dete drumul! Şi numaidecât ginnul luă înfăţişarea unui şobolănoi şi ieşi din gaura umblătoarei, şi începu să scoată nişte chiţcăituri de şobolan „Zic! Zic!” Iar grăjdarul plesni din palme ca să-l facă să fugă şi îi zise: „Hâş! Hâş!”           Numaidecât ginnul începu să crească şi se făcu mare cât un motan, cu ochii amarnic de sclipitori, care începu să miaune ponciş. Pe urmă, cum cocoşatul îşi vedea mai departe de nevoile lui, cotoiul începu să crească şi se preschimbă într-un dulău mare care hămăia: „Hău! Hău!” Atunci cocoşatul începu să se sperie şi ţipă la el: „Ni de-aci, jigodie!” Atunci câinele crescu şi se umflă şi se preschimbă într-un măgar, care începu să ragă în nasul cocoşatului: „Ha! Hi-ha!” şi totodată să se vântuiască bubuind înfricoşător. Atunci cocoşatul se umplu de spaimă, îşi simţi pântecele cum i se topeşte în cufureală, şi de-abia dacă mai avu putete să strige: „Ajutor, oameni din casă!”           Atunci, de frică să nu fugă de acolo, măgarul crescu şi mai mult şi se preschimbă într-o pocitanie de bivol care astupă cu totul uşa de la umblătoare; şi bivolul acela, de data aceasta, grăi cu glas de om şi spuse:           — Vai de tine, cocoşat al tuhăsului! O, tu, cel mai jegos dintre grăjdari!           La vorbele acestea, cocoşatul simţi răcoarea morţii cum îl năpădeşte, alunecă cu toată pântecăraia lui jos pe lespezi, pe jumătate îmbrăcat, şi falcile-i clănţăniră una de alta şi, până la urmă, i se încleştară de frică! Atunci bivolul răcni la el:           — Cocoşat de păcură! Au n-ai putut să-ţi găseşti o altă muiere la care să te repezi cu nevolnicia ta de năsărâmbă, decât pe domniţa mea?           Şi grăjdarul, plin de spaimă, nu izbuti să îngaime nici care. Iar ginnul îi zise:           — Răspunde-mi, ori te fac să-ţi înghiţi scârnele!           Atunci cocoşatul, faţă de asemenea înfricoşată primejdie, birui a spune:           — Pe Allah! Nu e nicidecum din vina mea! M-au silit!           Şi-apoi, o, doamne atotputernic al bivolilor, nu putea să-mi dea nici cât de cât prin minte ca fata să aibă un drăguţ printre bivoli! Da mă juruiesc că mă căiesc şi că îmi cer iertăciune şi de la Allah şi de la tine!           Atunci ginnul îi spuse:           — Să-mi juri pe Allah că vei da ascultare poruncilor mele!           Iar cocoşatul zori să rostească jurământul. Atunci ginnul îi zise:           — Ai să stai aici toată noaptea, până la răsăritul soarelui! Şi numai atunci vei putea să pleci! Da să nu spui nimănuia vreo vorbă despre toate astea, că altminteri îţi voi sfărâma căpăţâna într-o puzderie de bucăţele! Şi niciodată să nu-ţi mai calce piciorul pe la haremul din saraiul de aici! De nu, îţi mai spun o dată, îţi storcesc căpăţâna şi te îngrop în groapa cu scârne!           Pe urmă adăugă:           — Acuma am să te pun într-un chip din care te popresc să te clinteşti până în zori!           Atunci bivolul îl înşfăcă cu dinţii pe grăjdar de picioare şi îl înfundă, cu capu-nainte, în gaura largă a gropii de la umblătoare, şi nu-i lăsă decât picioarele-afară din gaură. Apoi îi spuse iarăşi:           — Şi mai cu seamă ia bine aminte să nu carecumva să te clinteşti de-aici!           Pe urmă pieri. Iac-aşa cu cocoşatul!           Cât despre Hassan Badreddin El-Bassrani, d-apoi acesta îl lăsă pe cocoşat încocleţit cu efritul şi răzbătu în iatacurile poprite, şi de acolo în odaia de nuntit, unde se aciui tocmai în afundul ei. Şi nici nu apucă el să se aşeze bine, că şi intră tânăra mireasă, sprijinită de doică ei bătrână, care se opri la uşă, lăsând să intre numai Sett El-Hosn. Şi, fară că baba să năzărească bine cine era cel ce şedea în fundul odăii, gândind că vorbeşte cu ghebosul, îi zise:           — Ridică-te, viteazule voinice, ia-ţi nevasta şi purcede strălucitor! Şi-acuma, copii, Allah fie cu voi!           Pe urmă se duse.           Atunci măritata Sett El-Hosn, cu inima pierită, păşi înainte, zicându-şi în sine: „Nu! Mai degrabă îmi dau sufletul decât să mă dăruiesc grăjdarului ăsta jegos şi cocoşat!” Da nici nu făcu ea bine câţiva paşi, că îl şi cunoscu pe minunatul de Badreddin! Atunci scoase un ţipăt de voioşie şi grăi:           — O, dragule! Ce bine ai făcut că m-ai aşteptat toată vremea asta! Numai tu eşti aici? Ce bucurie! Iţi mărturisesc că, dintru-ntâi, când te-am văzut în sala de primire stând cot la cot cu nespălatul de grăjdar, m-am gândit că v-aţi însâmbrat amândoi asupră-mi!           Badreddin răspunse:           — O, stăpâna mea, ce vorbe spui? Cum socoţi că ar putea cocoşatul acela să se atingă de tine? Şi cum ar putea să-mi fie sâmbraş asupră-ţi?           Sett El-Hosn răspunse:           — Da la urma urmelor, care dintre voi îmi este soţ, tu ori el?           Badreddin răspunse:           — Eu, stăpână! Toată pozna cu cocoşatul nu a fost ticluită decât ca să ne facă să râdem; şi de asemenea ca să te ferească de deochi, întrucât toate femeile din sarai au auzit de frumuseţea ta fară de pereche; iar tatăl tău l-a tocmit pe cocoşat anume spre a-ţi sluji la îndepărtarea deochiului; tatăl tău l-a răsplătit cu zece dinari; şi, de altminteri, acuma cocoşatul este la grajd, ostenind să înfulece, în sănătatea noastră, o oală proaspătă de lapte bătut!           La vorbele lui Badreddin, Sett El-Hosn fu cuprinsă de o bucurie până peste poate, începu a zâmbi cu gingăşie şi a râde şi mai gingaş; pe urmă, deodată, nemaiputând să se stăpânească, strigă:           — Pe Allah! Iubitule, ia-mă! Ia-mă! Strânge-mă! Pironeşte-mă în poala ta!           Şi cum Sett El-Hosn îşi scosese hainele cele de pe dedesubt, se vădi a fi cu totul goală sub rochie. Încât, rostind vorbele: „Pironeşte-mă în poala ta!”, îşi sumese lesne rochia până la înălţimea pârdalnicei şi îşi dezveli astfel în toată strălucirea lor picioarele şi durduleţul de iasomie. La priveliştea aceea şi la vederea nurilor acelui trup de hurie, Badreddin simţi cum jindul îi dă ocol prin trup şi-i trezeşte pruncul adormit! Şi pe dată se ridică zorit, se dezbrăcă şi se descotorosi de şalvarii cei largi şi plini de creţuri fară de număr; scoase punga în care se aflau cei o mie de dinari, pe care i-o dăduse evreul din Bassra, şi o puse pe divan, deasupra şalvarilor; pe urmă îşi scoase turbanul cel atâta de frumos şi îl puse pe-un scaun şi îşi acoperi capul cu o scufă de noapte uşoară, care fusese rânduită acolo pentru cocoşat; şi nu mai rămase îmbrăcat decât cu cămaşa cea subţire făcută din mătase de la Mossul, chindisită cu zarafir, şi cu izmenele-i cele largi de mătase albastră, legate la brâu cu un brăcinar cu ciucuri de aur.           Badreddin desfăcu brăcinările şi se năpusti la Sett El-Hosn, care îi întindea toată făptura ei; şi se înlănţuiră; şi Badreddin o săltă pe Sett El-Hosn şi o răsturnă pe pat, şi se prăbuşi asupra-i! Şi-atunci aţinti berbecele care era gata cu totul, spre cetate, şi împinse acel berbece voinic, afundându-l în crăpătură; şi pe dată crăpătura se sparse. Iar Badreddin nu mai putea de bucurie, pricepând că mărgăritarul era nestrăpuns, şi că nici un alt berbece înaintea celui al său nu-l străpunsese, şi nici baremi nu-l atinsese cu vârful nasului! Şi se în credinţă de asemenea că acel durduleţ al binecuvântării nu mai fusese vreodată împovărat de năpusta vreunui călăreţ!           Încât, voios până peste poate, îi răpi fecioria şi se desfătă în deplina lui voie cu gustul acelei tinereţi. Şi, cui pe cui, berbecele bătu de cincisprezece ori la rând, intrând şi ieşind, fară curmare; şi nu se simţi cât de cât rău.           Încât, din ceasul acela, fară de nici o îndoială, Sett El-Hosn purcese grea, precum vei vedea în cele ce urmează, o, emire al drept-credincioşilor.           Cum Badreddin isprăvea de împlântat cel de al cincisprezecelea ic, îşi zise: „Pesemne că este destul, deocamdată.” Şi-atunci se întinse alături de Sett El-Hosn, îi puse mâna binişor sub cap, iar Sett El-Hosn îl împresură şi ea cu braţele; şi amândoi se înlănţuiră strâns şi, până a adormi, îşi procitiră stihurile acestea minunate:           Să nu te temi! Implântă-ţi lancea dreaptă, Şi ceea ce iubeşti iubeşte-adânc!           Şi lasă-l pe pizmaşul care-aşteaptă S-aştepte, că-i nevolnic şi nătâng.           Îţi dă şi sfaturi, că de-aceea rabdă -           Tu lasă sfatul celor care plâng.           Şi cugetă mai cu luare-aminte:           N-a izvodit Atoatefăcătorul Privelişti mai frumoase şi mai sfinte Decât aceea-n care vezi feciorul Îmbrăţişând fecioara lui fierbinte Şi potolindu-şi patimă şi dorul.           Priveşte-i numai! În lumina caldă, Şi-acoperiţi de binecuvântări, Cu braţele-mpletite laolaltă, În flacăra preasfintei desfătări, Ei, în crivatul lor, sunt o unealtă A celui mai de seamă adevăr.           Pizmaşi pe două inimi ferecate În lanţul ca de foc al dragostei, Sar inşii cei cu gurile spurcate, Uscaţi de neputinţe din temei!           Şi lumea rea loveşte pe la spate Cu fierul rece-al răutăţii ei.           Ci să nu-ţi pese! Or, de câte ori Îţi scoate soarta frumuseţi în cale, Adapă-te la sfântul lor izvor!           Când poţi să bei din ele, ia-le, bea-le!           Că totul e pe lume trecător Şi-o coasă neagră ne tot dă ocoale.           Iac-aşa cu Hassan Badreddin şi cu Sett El-Hosn, fiica unchiului său!           Cât despre ginn, apoi acesta zori a se duce s-o caute pe ginnă, prietena lui, şi amândoi veniră să-şi desfăteze ochii cu cei doi tinerei adormiţi, după ce priviseră zbegurile lor şi număraseră izbiturile de berbece. Pe urmă efritul îi spuse efritei, tovarăşa lui:           — Hei, sora mea, vezi că am avut dreptate?           Şi adăugă:           — Acuma se cade ca şi tu, la rândul tău, să-l iei pe flăcău şi să-l duci pe locul de unde l-am ridicat, la cimitirul din Bassra, în turbehaua părintelui său Nureddin! Şi fă-o repede, iar eu am să te ajut, întrucât iacătă că stă să se lumineze de ziuă; şi chiar că nu e bine!           Atunci efrita îl ridică pe tânărul Hassan adormit, îl luă în cârcă, îmbrăcat aşa cum era numai cu cămaşa, întrucât izmenele nu mai putuseră să ţină în dârdora zbegurilor, şi zbură cu el, urmată îndeaproape de către efrit. Deodată, în goana aceea prin văzduh, efritul fu cuprins de nişte gânduri afurisite faţă de efrită, şi vroi s-o siluiască, aşa împovărată cum era cu frumosul Hassan; iar efrita s-ar cam fi lăsat în voia efritului, da îi fu frică să nu păţească Hassan ceva. Şi-apoi, din fericire, Allah luă seama şi trimise împotriva efritului nişte îngeri care aruncară asupra-i o trâmbă de foc, care îl mistui. Iar efrita şi Hassan scăpară astfel de efritul cel cumplit, care poate că i-ar fi prăpădit, întrucât efritul este amarnic la împerechere! Atunci efrita se lăsă la pământ chiar pe locul unde fusese prăvălit efritul cu care ea s-ar cam fi dedulcit, de n-ar fi fost Hassan, pentru care se temea foarte.           Or, fusese scris de la ursitoare ca locul unde efrita îl va pune pe tânărul Hassan Badreddin, nemaiavând putere să-l ducă singură mai departe, să fie tare aproape de cetatea Damascului, în ţara Şamului111. Atunci efrita îl duse pe Hassan chiar lângă una din porţile cetăţii, îl culcă uşurel pe pământ, şi îşi luă zborul.           La revărsat de ziuă, se deschiseră porţile cetăţii şi oamenii, ieşind din cetate, rămaseră tare miraţi când îl văzură pe flăcăul cel minunat şi adormit, îmbrăcat numai cu o cămaşă, având pe cap, în loc de turban, o tichie de noapte şi, iacătă, şi fară izmene! Şi îşi ziseră:           — E de-a mirările cât trebuie să fi stat nedormit, de s-a cufundat acuma într-un somn aşa de adânc!           Ci alţii spuseră:           — Allah! Allah! Frumos flăcău! Fericită-i şi plină de noroc muierea care s-o fi bucurat de el! Da de ce-o fi aşa de gol cu totul?           Alţii răspunseră:           — Pesemne că bietul tinerel o fi petrecut la crâşmă mai multă vreme decât se cădea! Şi-o fi băut mai mult decât încape în el! Şi, când s-o fi întors seara, trebuie să fi găsit porţile cetăţii închise şi s-o fi hotărât să doarmă aci pe pământ!           Or, pe când sporovăiau ei aşa, adierea dimineţii se stârni şi veni să-l dezmierde pe frumosul Hassan, şi-i săltă cămaşa; se văzu atunci ieşind la iveală un pântec, un buric, nişte coapse şi nişte picioare – toate cum e cleştarul! Şi un pocinog şi nişte mândrii tare bine întocmite! Şi priveliştea uimi pe toată lumea, care se minună de toate.           În clipita aceea, Badreddin se trezi şi se văzu întins lângă poarta străină şi înconjurat de toată lumea din jur; încât rămase tare nedumerit şi strigă:           — Unde mă aflu, oameni buni? Spuneţi-mi, rogu-vă! Şi de ce m-aţi înconjurat aşa? Ce s-a întâmplat?           Ei răspunseră:           — D-apoi noi ne-am oprit ca să ne uităm la tine, numai aşa, spre desfătare! Da tu ce, nu ştii că te afli la porţile Damascului? Şi pe unde ţi-ai petrecut noaptea de-ai rămas aşa gol-goluţ?           Hassan răspunse:           — Pe Allah! Ce-mi spuneţi voi, oameni buni? Eu mi-am petrecut noaptea la Cairo, iar voi spuneţi că mă aflu la Damasc?           Atunci toţi fură cuprinşi de un haz până peste poate, iar unul grăi:           — Mare mâncător de haşiş mai eşti!           Iar alţii ziseră:           — Păi de bună seamă că eşti nebun! Ce păcat că un flăcău aşa de minunat e nebun!           Iar alţii spuseră:           — Da la urma urmei ce-i cu povestea asta ciudată pe care ne-o îndrugi?           Atunci Hassan Badreddin spuse:           — Pe Allah! Oameni buni, nu mint deloc! Vă încredinţez, aşadar, şi vă spun iar, că ieri mi-am petrecut noaptea la Cairo, iar alaltăieri la Bassra, cetatea mea!           La vorbele acestea, unul strigă:           — Uluitor lucru!           Un altul:           — E nebun!           Iar câţiva începură să se cocoşeze de râs şi să-şi plesnească palmele una de alta. Iar alţii spuseră:           — Într-adevăr, oare nu e păcat că acest flăcău minunat şi-a pierdut minţile? Da şi ce nebun fară de seamăn!           Iar un altul, mai înţelept, îi spuse lui Hassan:           — Fiule, vino-ţi oleacă în fire. Şi nu rosti asemenea aiureli.           Atunci Hassan zise:           — Ştiu ce rostesc. Şi, pe deasupra, aflaţi că în noaptea aceasta, la Cairo, am petrecut nişte ceasuri tare desfătate ca tânăr însurăţel!           Atunci toţi rămaseră şi mai încredinţaţi că e smintit; iar unul dintre ei, râzând, strigă:           — Vedeţi bine că bietul flăcăiaş s-a însurat în vis! Era bună însurătoarea aceea în vis? De câte ori? Era cu o hurie sau cu o teleliţă?           Ci Badreddin începu să fie tare încurcat, şi le spuse:           — Păi da, aşa-i! Era o hurie! Şi nu în vis m-am împreunat, ci de-adevăratelea; şi i-am luat locul unui cocoşat împuţit, şi chiar mi-am şi pus tichia de noapte menită lui, şi pe care iacăt-o!           Pe urmă cugetă o clipită şi strigă:           — Ci pe Allah! Preacinstiţilor, unde îmi e turbanul, unde îmi sunt izmenele, unde îmi sunt caftanul şi şalvarii? Şi, mai cu seamă, unde mi-e punga?           Şi Hassan se ridică şi îşi căută împrejurul său hainele. Şi toată lumea începu atunci să-şi facă cu ochiul şi să arate prin semne că flăcăul e nebun de legat.           Atunci, bietul Hassan se hotărî să intre în cetate, în straiele lui de râs, şi fu nevoit să străbată uliţele şi sukurile, în mijlocul unei tale întregi de copii şi de inşi care ţipau:           — E nebun! E nebun!           Şi bietul Hassan nu mai ştia ce să facă, până când pe Allah îl cuprinse teama ca acel băiat frumos să nu fie vătămat şi îl duse să treacă pe lângă dugheana unui plăcintar, care tocmai îşi deschidea prăvălia. Şi Hassan se repezi în prăvălie şi se adăposti acolo; şi cum plăcintarul era un vlăjgan zdravăn, ale cărui isprăvi erau de pomină în cetate, toată lumea, de frica lui, plecă, lăsându-l pe Hassan în pace.           Plăcintarul, pe care îl chema El-Hadj Abdallah, când îl văzu pe tânărul Hassan Badreddin, putu să-l cerceteze în voie, şi se minună la vederea frumuseţii, a nurilor şi a harurilor lui fireşti; şi, în chiar clipita aceea, dragostea îi năpădi inima, şi îi spuse tânărului Hassan:           — O, drăguţule băietan, spune-mi, de unde vii? Şi fii fară teamă; istoriseşte-mi povestea ta, întrucât te-am şi îndrăgit mai mult decât pe sufletul meu!           Atunci Hassan îi istorisi plăcintarului Hadj Abdallah toată povestea lui, de la început până la sfârşit.           Plăcintarul rămase minunat până peste poate şi îi spuse lui Hassan:           — Tinere doamne al meu Badreddin, povestea ta chiar că este uluitoare, iar păţania ta este de pomină. Ci, o, copilul meu, te sfătuiesc să nu-i mai spui nimănuia nimic, întrucât e primejdios să te destăinuieşti. Şi te poftesc în prăvălia mea, iar tu să rămâi cu mine, până ce Allah se va milui să pună capăt năpastelor de care eşti năpădit. Şi-apoi eu nu am nici un copil, şi m-ai foarte ferici dacă ai vroi să mă primeşti de tată! Iar eu te voi lua de suflet ca fiu al meu!           Atunci Hassan Badreddin îi răspunse:           — Vrednice taică! Facă-se după dorinţa ta!           Numaidecât plăcintarul se duse la suk şi cumpără nişte haine bogate cu care se întoarse să-l îmbrace. Pe urmă se duse cu el la cadiu şi, de faţă cu martori, îl înfie pe Hassan Badreddin ca urmaş al lui.           Şi Hassan rămase în dugheană plăcintarului, ca fiu al lui; şi el era cel care primea banii de la cumpărători şi le vindea plăcintele, gavanoasele cu dulceţuri, farfuriile pline cu sorbeturi şi toate zaharicalele cele de faimă din Damasc; şi în puţină vreme învăţă măiestria plăcintăriei, pentru care avea o înclinare cu totul deosebită, datorită învăţămintelor pe care i le dedese maică-sa, soţia vizirului Nureddin din Bassra, când pregătea dinainte-i plăcintele şi dulceţurile, pe vremea copilăriei lui.           Şi frumuseţea lui Hassan, flăcăul din Bassra, fiul de suflet al plăcintarului, ajunse vestită în toată cetatea Damascului; iar prăvălia plăcintarului El-Hadj Abdallah ajunse prăvălia cu cel mai strălucit dever dintre toate prăvăliile de zumaricale din Damasc.           Iac-aşa cu Hassan Badreddin!           Ci în ceea ce îl priveşte pe mirele dulcei Sett El-Hosn, fata vizirului Şamseddin de la Cairo, iacătă!           Când Sett El-Hosn se trezi, în dimineaţa acelei dintâi nopţi de căsătorie, nu-l mai găsi pe Hassan cel frumos lângă ea. Aşa că socoti că Hassan s-o fi dus la umblători! Şi începu să-l aştepte să se întoarcă.           Ast timp, vizirul Şamseddin, tatăl ei, veni s-o caute spre a lua veşti despre ea. Şi era tare îngrijorat. Şi era tare rocoşit în sufletul său de nedreptatea sultanului, care îl silise s-o mărite pe frumoasa Sett El-Hosn, fata lui, cu grăjdarul cel cocoşat. Şi, până a intra la fiică-sa, vizirul îşi zisese: „Neîndoielnic că am s-o omor pe fiică-mea dacă voi afla că s-a dăruit împuţitului de cocoşat!”           Bătu, aşadar, la uşa odăii de nuntit şi strigă:           — Sett El-Hosn!           Fata răspunse dinlăuntru:           — Da, tată, mă reped să-ţi deschid!           Şi sări degrabă şi fugi să-i deschidă părintelui ei. Şi se făcuse încă şi mai frumoasă ca de obicei, iar chipu-i era ca străluminat, iar tot sufletu-i era bucurat că trăise îmbrăţişările minunate ale cerbului cel frumos! Încât se ivi plină de nuri dinaintea tătâne-său, şi se temeni şi îi sărută mâinile. Şi părintele ei, văzând-o pe fiică-sa veselă, în loc de-a fi posomorâtă de împreunarea cu cocoşatul, se bulbucă:           — A, fată fără de ruşine! Cum de cutezi să te arăţi dinaintea mea, cu chipul voios, după ce te-ai culcat cu jegosul acela de grăjdar cocoşat?           La vorbele lui, Sett El-Hosn zâmbi a râde cu tâlc şi grăi:           — Pe Allah! O, tată, şaga a ţinut destul! Că mie îmi cam prea ajunge cât am fost de râsul nuntaşilor care mă luau peste picior în privinţa soţului meu cel închipuit, cocoşatul care nu preţuieşte nici măcar un colţ de unghie de-al preaiubitului meu cel frumos, soţul meu cel adevărat de azinoapte! Uf, ce noapte! Cât mi-a fost de plină de bucurii alături de mult iubitul meu! Aşa că, tată, pune capăt glumei şi nu-mi mai pomeni nimica despre cocoşat!           La vorbele acestea ale fiicei sale, vizirul se umplu de mânie, iar ochii i se învineţiră de turbare, şi răcni:           — Prăpăd! Ce-mi tot îndrugi tu? Ce? Nu cocoşatul s-a culcat cu tine în odaia asta?           Ea răspunse:           — Ferească-mă Allah, o, tată! Mi-ai pomenit destul de numele cocoşatului! Prăpădi-i-ar Allah şi pe el şi pe taică-său şi pe maică-sa şi tot neamul lui! Ştii bine că acuma am aflat şi eu vicleşugul pe care l-ai scornit ca să mă fereşti de deochi!           Şi îi spuse tatălui ei toate amănuntele despre nuntire şi despre noaptea trecută. Şi adăugă:           — Uf! Ce bine îmi era, cufundată în poala soţului meu preaiubit, flăcăul cel frumos cu purtări iscusite, cu ochii mari, negri şi străluciţi, şi cu sprâncenele arcuite!           La vorbele acestea, vizirul strigă:           — Fata mea, tu eşti nebună? Ce tot spui? Şi unde este tânărul acela care zici că e soţul tău?           Sett El-Hosn răspunse:           — S-a dus la umblătoare!           Atunci vizirul, tare tulburat, se repezi pe uşă şi alergă la umblători. Şi îl găsi acolo pe cocoşat cu picioarele în sus şi cu capul băgat adânc în veşca umblătoarei, şi înţepenit! Şi vizirul, înmărmurit până peste poate, se minună:           — Ce-mi văd ochii? Au nu tu eşti, cocoşatule?