Mihail Sadoveanu de citit

ŢARA DE DINCOLO DE NEGURĂ de Mihail Sadoveanu                                                             (Povestiri de vânătoare)                                                                   Despre această Ţară şi despre vânat şi pescuit prefaţa autorului din 1 octombrie 1936   Mirajul                      I.Maică-mea era mare farmazoană II. Ucenicie, într-o breaslă veche III. Poveştile de vânătoare sunt de la Dumnezeu  IV. Vânători de lupi, în veacuri vechi V. April - o clipă VI. Tovarăşul meu Voişel e vrednic vânător, ca mulţi alţii VII. Sitarii, când prietinii mei se ceartă VIII. Ploaie, în păduri depărtate IX. Lupii de la Cucoara, urmează un război neistovit X. Pasaj de raţe, sara XI. Gâşte sălbatice - adică numere incomensurabile XII. Oameni din bălţi, lângă Ostrovul lui Caliniuc  XIII. Când a căzut Moş Calistru, pe Deleleu XIV. Caprele lui Sfântu-Antonie XV. Vânt dinspre Căliman XVI. În singurătăţile Rarăului a cântat cucoşul sălbatic       XVII. Kiki dă examen în faţa onoratei comisii      XVIII. Tom a fost odată tânăr, ca şi Kiki   Mirajul                            Cum, prietine? Nu-ţi mai aduci aminte de moş Procor? Şi de alte umbre ciudate, care au trecut prin viaţa noastră, după ce am intrat în bălţile Dunării, în Ţara de dincolo de negură? Nu se poate să fi uitat minunile acelei călătorii în Deltă!             Am rătăcit amândoi multe zile, prin cotloanele necunoscute ale stuhului ş-ale fluviului. Eram în tovărăşia unui prietin distins, care acuma nu mai este, subt ocrotirea lui şi-ntr-un vaporaş harnic şi curat. Cum am ieşit în lungul Dunării, printre luncile cele mari de sălcii, care se închinau lin la suflarea vântului, am înţeles că intrăm în altă viaţă, ori într-un basm. Dincolo de lunci erau gârlele afunde şi nenumărate, cu închisorile peştelui; cherhanalele de ciamur, otacurile primitive ale pescarilor; ostroavele şi plăviile.             În plaurul plutitor, adică în pământul nou alcătuit din aluviuni, stuhuri, plante şi tot ce adună şi preface moartea , - o viaţă nouă şi înfrigurată fremăta. Plante necunoscute scânteiau în soare. Lejnicioare albastre se căţărau spre pămătufurile stuhului. Liane felurite se amestecau alcătuind draperii. Într-o luncă de tamarix, înflorită ca cerul, cântau într-un amurg privighetorile. În adâncul umbrei, în dosul acestui strălucit decor, miile de paseri şi de animale trăiau o viaţă neînfrânată. Şi subt ele, în apa fierbinte mâlul cald, altă viaţă a gângăniilor fără număr, fără sfârşit, multiplă şi fabuloasă, izvorâtă din veşnicie. Pajura ţipa sus în cer, unde curge râul cel mare al vânturilor. Mai aproape de noi pluteau şi vâsleau lebedele şi cormoranii. Lopătari albi se înşirau pe deasupra trestiilor. Din scorburi bătrâne de sălcii tresăreau egrete graţioase - ca nişte bucăţi de zăpadă înaripată. Şi raţele, şi gâştele, şi bâtlanii, şi cocorii, şi becaţele şi pescăruşii de felurite neamuri... Şi oamenii bizari cu care aveam raporturi, din alt neam şi altă zodie, ne vorbeau nu numai de felurimile de peşti ale gârlelor şi bălţilor, ci şi de animale ale plăviilor: lup şi mistreţ, vidră şi nurcă. Iar urechile noastre ascultau povestiri şi mai ciudate decât aceea a lui Caliniuc, pe care lau mâncat lupii, - întâmplare de altminteri mai adevărată decât toate adevărurile. Poposind subt revărsarea argintie a unei sălcii, stând amândoi cap la cap, am văzut gângănii înotătoare îmbrăcate în crustă cafenie tivită cu roş, alungându-se într-o rază de soare printre alte gângănii, puzderii de nenumărate forme. Ş-am auzit şi broaştele care au cântat oamenilor din locuinţile lacustre. Şi trecând pe lângă un ostrov, am văzut o livadă de gutăi, în care atârnau fructe mari de aur ca-n poveste. Debarcând în loc singuratic, departe de oamenii lumii noastre, am dat peste acel moş Procor, pe care se pare că lai uitat.             Trăia într-o căsuţă de ciamur, tristă ca şi bătrâneţa lui şi zbârlită ca şi el. Ai intrat în vorbă cu el şi ţi-a grăit de nişte întâmplări, care păreau neverosimile pentru că se petrecuseră în altă lume. Acolo, în afundurile Deltei, n-a ajuns încă mâna stăpânirii şi oamenii stau faţă în faţă cu natura şi cu Dumnezeu.  

Haralambie          Cu ulcica-n stânga, comisul Ioniţă îşi mângâie cu două degete de la mâna dreaptă mustăţile tuşinate. Dregându-şi glasul, se pregăti să înceapă o povestire mai straşnică şi mai minunată decât cea cu iapa lui Vodă. Atunci cu mare dragoste şi plăcere s-a ridicat din colţul lui călugărul cel care venea de la munte, şi, cumpănindu-şi oala în dreptul bărbii a slobozit cuvânt. Până într-acea clipă tăcuse şi se îndeletnicise cu oala şi mai nu-1 vedeam din barbă. Acum ne întoarsem cu mirare către el. — Vrednici creştini şi gospodari, a început cuvioşia sa, şi dumneata, cinstite comise Ioniţă de la Drăgăneşti! Să mă ierţi că eu până acuma am tăcut. Am urmat unei învăţături filosofeşti; şi cercam în tăcerea mea a preţui bunătatea vinului. Noi, acolo, sus, sub stâncile Ceahlăului, numai cât visăm la viaţa dulce de la podgorii. Cu afine şi cu zăr nu ne putem veseli, iar urşii nu fac cumătrii, căci încă n-au primit luminatul botez. Aşa eu, ducându-mă din porunca egumenului nostru la sfânta mitropolie şi din râvna mea vrând a mă închina la biserica marelui mucenic Haralambie, am făcut popas între dumnea voastră; şi după ce mi-am legat capul cu belciug, jupâneasa gazdă a ales şi pentru mine o oală nouă, care a fost mai mare şi mai frumoasă; şi mult s-a bucurat sufletul meu între fraţi şi întru veselie. Am ascultat şi lăutari şi nu mi-am astupat urechile. Ci pentru păcatele mele va fi şi iertare de la Acel carele are multă milă. Deci am crezut că se cuvine să mă ridic şi eu şi să vă cunosc pe toţi după faptele şi vorbele dumneavoastră. Ş-am ascultat cu mare mirare ce-aţi spus ş-aţi povestit. Şi-ntâi pentru dumnealui comisul Ioniţă vreau să-nchin, şi pentru iapa domniei sale... Grăind aceasta, călugărul a săltat oala, sorbind, şi şi-a astupat ochii, iar când a coborât-o, comisul a ciocnit cu el: — îţi mulţămesc, părinte, şi-ţi sărut dreapta, a vorbit răzăşul. După cuvânt se vede că ne eşti frate. Care-i numele cuvioşiei tale? — Numele meu întru Hristos e Gherman, cinstite comise, - a răspuns călugărul; şi eu din munte acu mă cobor întâia oară în viaţa mea şi mă duc la târgul Ieşilor. Iar când m-oi întoarce înapoi la schitul nostru, am să fac o rugăciune şi pentru sufletul domniei tale. Numai înainte de a-ţi începe dumneata istorisirea, să îngădui să închin un strop şi pentru moş Leonte, care şede aici la dreapta mea ca un bătrân prea înţelept. Eu văd că dumnealui cunoaşte semnele vremii şi crugul lunii şi al stelelor şi poate citi în zodii. E om învăţat şi ţine minte de demult. Şi cu toate că nici eu nu-s tânăr, dar înaintea lui mă dau biruit şi mă-nchin cu sănătate! Ridicându-se, moş Leonte a ciocnit oala, a mulţămit ş-a sărutat dreapta părintelui Gherman. — Ş-a mai rămas şi pentru alţii, a grăit iarăşi monahul. Se cuvine a mai sorbi din rodul pământului ş-al soarelui şi pentru moş Zaharia, fântânarul. Apa pe care-o scoate el la lumină cu mare meşteşug nu-i aşa de gustoasă ca vinul, dar e mai sfântă şi mai plăcută lui Dumnezeu. Noi, oamenii, suntem păcătoşi şi ne îndeletnicim şi cu altele. Şi mai închin şi pentru badea Gheorghiţă, vatavul de cărăuşi al cneazului Cantacuzin: am înţeles că-i om şăgalnic şi cântă din fluier. Şi pentru meşterul Ienachi coropcarul, care duce-n lădiţele lui lucruri uşoare şi de mare preţ: bucurii de fată mare. Şi după ce m-am plecat către toţi şi i-am binecuvântat, văzând că a mai rămas în fundul oalei ce-i mai dulce, mă-ndrept şi către gazdă. De la Ancuţa ne vin toate bunătăţile. Şi când râde spre noi ca acum, arată flori de lăcrămioare, şi-mi aduc aminte de primăvară. Mă-nchin şi la cinstita faţ-a dumisale! - Şi către toţi ceilalţi mă-nchin ca la codru verde! - a sfârşit părintele Gherman şi a sorbit cel din urmă strop din oală. Apoi s-a aşezat la locul său. Pentru toate aceste închinări, noi ne-am bucurat. Dar mai bucuros decât toţi s-a arătat comisul. — Prea cuvioase părinte Gherman, a vorbit el, tare sunt doritor să aflu din ce parte de ţară ai pornit cuvioşia ta şi pentru ce treburi te duci la târgul Ieşilor. A răspuns monahul: — După cum v-am mărturisit, prea cinstite comise, aşezarea mea întru aşteptarea morţii este sus, la Dudău. Acolo mă nevoiesc cu fraţii mei întru pustietate; avem oleacă de gospodărie şi creştem puţine oi şi vite. Şi uneori avem necaz din partea urşilor: ne strică averea; şi ieşim la război împotriva lor şi cu ajutorul lui Dumnezeu îi biruim, cu toporul şi cu cuţitul, căci noi armă de foc şi sabie nu se cade să purtăm: suntem slujitori cu duhul. Ş-aşa pe la Sfântul Mare Mucenic Dimitrie ne închide iarna ca-ntrun bârlog şi nu mai vedem obraz de pământean până-n primăvară. Atunci ne coborâm la apa Bistriţei şi la prietenii şi cunoscuţii noştri. Grea viaţă ducem noi acolo, în pustie... La vorba asta, s-a oprit la el Ancuţa, cu cofăielul. — îţi mulţămesc, lele Ancuţa, pentru vin şi pentru căutătura ochilor. Poţi să umpli oala, ca să nu te trudeşti a veni a doua oară. Iar locul naşterii mele, cinstite comise, e tot la munte, în sat la Bozieni. Nu pot spune că am cunoscut pe tatăl meu. Maică-mea şi cu Dumnezeu l-au ştiut. Iar eu am crescut orfan şi-mi spălau de multe ori obrazul lacrimile maicii mele. Şi ea m-a jurat mănăstirii Durăului, în ceasul când a părăsit această lume, - ca să răscumpăr păcate trecute. Şi tot după jurământ fac şi drumul acesta la sfântul Haralambie în Ieşi. Trebuia de mult să mă învrednicesc a împlini diata. Şi iată, abia acum am prăpădit din ochi Ceahlăul şi simt schimbat gustul apei, de n-o mai pot pune în gură. Şi venind de la Bistriţa la apa Moldovei, mă minunam câtu-i de mare ţara. Ş-am poposit prin sate şi mi-au fost gospodarii pe unde-am găzduit ca nişte fraţi. Şi cum călăream pe marginea şleahului, pe sub cireşi, iată s-a arătat ochilor mei han ca o cetate ş-am auzit zvon de lăutari şi glasuri. Şi m-am îndemnat de mam oprit şi mi-am dus desagii într-o cămăruţă; iar ca să spun că nu-mi prieşte, aş săvârşi mare păcat; numai cât simt o mustrare că nu-s mai curând acolo unde m-a îndemnat cu jurământ maică-mea, acu treizeci şi patru de ani, când a trecut către lăcaşurile cele veşnice... — Mă vezi prea mirat, părinte, de cele ce spui, a întâmpinat răzăşul. Nici eu n-am văzut încă biserica sfântului Haralambie, şi, dacă n-aş avea atâtea încurcate trebi, aş încăleca, ş-aş merge şi eu cu sfinţia ta. Se vede că maica dumitale a avut o taină pe care dumneata n-o cunoşti. — Poate n-o cunosc, a răspuns călugărul, dar când eram un băieţaş săltat numai ia atâta de la pământ, am avut crâncenă vedere şi spaimă, şi maică-mea era lângă mine. Ş-atuncea am văzut pe acel Haralambie, pentru care trebuie să mă rog. Ochii comisului scăpărară spre noi cu mare nedumerire. — Care Haralambie? - întrebă el pe părintele Gherman. — A fost în vremea veche unul Haralambie, om foarte cunoscut până la Dominte, răspunse monahul cu glas deodată schimbat şi puse cu luare-aminte oala pe pământ, alăturea. — Cine-a fost, cum a fost şi ce-a făcut? - întrebă cu aţâţare comisul Ioniţă. Eu încă n-am auzit de el. — Se poate, urmă călugărul; căci de la întâmplarea aceea a trecut vreme adâncă. Acel Haralambie era un arnăut domnesc. Ş-aşa, prea cinstite comise Ioniţă, într-o bună zi Dumnezeu a vrut să-şi urască slujba la poarta Domniei şi să intre în codru, cu tovarăşi, cum era obicei pe-atunci... Ş-aşa cum se afla, cu seleaful stăpânirii pe el şi cu strai înflorit, a prins a lovi curţi boiereşti şi sate ş-a lua mare dobândă. Ş-avea el codrii şi drumurile lui, ş-anume fântâni şi trecători, pe care le ţinea sub putere. Şi pe cel ce se scula împotrivă-i îl pălea cu ham-gerul ori îl detuna cu pistolul. După atâtea îngroziri şi morţi de om, au căzut cu lacrimi la picioarele lui Vodă mulţi boieri şi negustori, şi norod, arătând răutăţile şi asupririle lui Haralambie. Şi Vodă a rânduit ispravnicilor să alcătuiască poteri şi să prindă pe vrăjmaşi. Ş-au pornit poterile şi s-au lovit cu hoţii ş-a biruit Haralambie. Iar alteori, când nu putea birui, se trăgea pe poteci şi prin munţi, în sălaşul fiarelor... Ş-au ţinut treburile aceste rele până ce tare s-a zbârlit şi s-a mâniat Domnia.  Şi-n ziua de Sântămăria mare,  la  15 a lunii lui august, s-a rânduit divan; şi Vodă Ipsilant a intrat posomorât între boieri. Nici n-a răspuns la închinări, ci numa-şi pieptăna barba cu degetele şi pufnea. — Am auzit iar de răutăţile hoţilor! - a prins a striga el. A pălit Haralambie la Dumbrăveni, la moşia noastră, ş-a răpit banii de la orândă şi de la moară! Atâtea nelegiuiri nu mai putem suferi! Strigă şi plânge norodul în toate părţile! Ce-ai făcut şi ce-ai rânduit, cinstite vornice? — înălţate Doamne! a grăit marele vornic de Ţara-de-Sus; am împuns ca cu strămurarea pe toţi ispravnicii, ş-au scos poteri, dar cu puţin folos. — Fără de nici un folos, cinstite mare-vornic, fără de nici un folos! — într-adevăr, fără de folos, măria ta, dar totuşi acuma avem ştiinţă de multe ascunzişuri, şleahuri şi gazde ale răilor. Lupu se-ntoarce unde a mâncat oaia, - aşa că acuma ne trebuie numai vânător vrednic. — Care vânător vrednic, vornice, căci până acuma toţi s-au dovedit mişei! — Măria ta, acest Haralambie a fost om tare între neferii Domniei, înainte de a se fi hainit. Şi braţ şi ochi ca dânsul n-are decât frate-său, Gheorghie Leondari, tufecci-başa, care-i om cinstit şi viteaz şi arată mare scârbă pentru răutăţile frăţâne-său. Măria ta, eu socot să chemi pe tufecci-başa; şi porunceşte-i să supuie pe frate-său... Vodă a stat ş-a cugetat, şi şi-a scărmănat barba, şi se plimba de colo-colo. — Aşa este, vornice, a grăit el. Am ştiut de frăţia asta, şi m-am bucurat de credinţa lui tufeccibaşa Gheorghie, dar n-am cugetat că el e vânătorul cel bun. Să vie acuma la poruncile mele! îndată s-au izbit unul în altul aprozii ş-au năvălit la odăile neferilor, şi tufecci-başa Gheorghie s- a înfăţişat. Iar Vodă şi-a pus barba-n piept şi s-a încruntat la el. — Ascultă, căpitane Gheorghie; am iubit slujba ta care mie mi-a fost cu credinţă şi cu dreptate. De aceea te-am miluit, şi-n vremea Jomniei mele ai dobândit curte şi moşie în ţinutul Ieşilor. Dar, precum ştii, fratele tău Haralambie a umplut ţara de plângere. Ş-.acuma a venit vremea să răspunzi pentru el. îţi dau, căpitane Gheorghie, două săptămâni. Alege-ţi slujitori câţi vrei. Până-ntr-acest soroc să-mi aduci la picioare, viu ori mort, pe fratele tău. Altfel, n-ai să mai vezi obrazul meu, nici lumina zilei! Tufecci-başa Gheorghie na răspuns îndată. Când şi-au ridicat boierii ochii către el l-au văzut fără sânge-n obraz şi, cât era de nalt şi de spătos, parcă se cumpănea. Apoi a grăit: — Am înţeles, măria ta! S-a plecat, a sărutat mâna lui Vodă şi a ieşit. Şi cum a ajuns la odăi a strigat la neferi ş-a ales cincizeci dintre ei. Şi pe loc le-a rânduit arme, cai şi ceas de pornire. Şi noaptea au şi fost pe drum, în locuri pustii. Ş-a doua zi Gheorghie Leondari, aflând de-o prădăciune, a şi călcat pe urmele hoţilor. Şi dintr-acel ceas s-a ţinut de paşii lui Haralambie, ca un câine care adulmecă putoarea fiarei. Şi 1-a mânat din culcuş în culcuş, zi şi noapte fără hodină. Şi-n ziua a opta, pe vreme de ploaie, în zori, a bătut cineva în geamul casei noastre, în sat la Bozieni. Maică-mea a răsărit de lângă mine. A tras grabnic zăvorul de la uşă. Ş-a intrat, ud şi cu obrazul supt şi cu ochii spăriaţi, prietinul nostru. îl ştiam frumos şi falnic. Şi când venea uneori, sară, şi se aşeza pe laiţă, îşi punea uşor mâna în creştetul meu şi mă mângâia. A zis repede şi răguşit: — Dă-mi să mănânc! Maică-mea s-a înfricoşat. Şi căuta tremurând blidele şi mămăliga rece. Din alte vorbe, am auzit pe acestea, şi nu le voi uita până la moarte: — Mă hăituieşte frate-meu Gheorghie ca pe lup! N-a avut vreme să îmbuce nimic. S-au auzit paşi afară şi glasuri: — Ieşi, Haralambie, c-au înconjurat grădina şi ne pierdem capetele! L-am auzit icnind cu mânie. A tras din seleaf pistoalele şi s-a izbit în uşă. Maică-mea m-a luat de mână ş-am fost şi noi îndată afară pe prispă. Şi-n livadă am văzut pe voinici, cu armele gata. Erau opt ori zece. Ş-atuncea am înţeles cine-i Haralambie. Maică-mea a început a plânge încet şi mă strângea lângă dânsa ş-am văzut că-i vreme de primejdie. Băteau cânii în sat fără contenire. Şi dintr-o dată au nălucit în margine călăreţi împânziţi. Ş-am auzit glasuri, şi pe hudiţi şi-n dosul casei. Iar tovarăşii lui Haralambie dintr-o dată s-au tras şi s-au risipit de lângă el ş-au prins a lepăda armele. Atuncea s-a arătat un om mare, cu mustaţa neagră. Maicămea a suspinat: — Aista-i frate-său; samănă cu el! A strigat ameninţând cu hamgerul: — Dă-terob! Haralambie a întins un pistol ş-a tras. Când 1-a lepădat ş-a prins din stânga pe celălalt, să tragă iar, tufecci-başa 1-a pălit cu hamgerul şi 1-a doborât. Maică-mea a ţipat cu groază. Hoţii s-au aşternut la pământ şi s-au supus. Neferii au năvălit din toate părţile. După năvală şi zvoană, unul dintre slujitorii Domniei a ridicat ş-a ţinut sus capul celui ucis. Chiar atunci răsărea soarele şi scânteia bruma-n livadă. Şi capul se uita cu ochi neclintiţi la mine şi-mi zâmbea cu mâhnire. Tufecci-başa Gheorghie s-a întors la Domnie cu capul tatălui meu. Şi s-a înfăţişat la Divan, şi 1-a pus pe covor, pe năframă roşă, la picioarele lui Vodă. îngenunchind alături, a grăit cu lacrimi: — Măria ta, am plinit porunca! Dar te rog să mă Ieşi slobod la pământul meu şi la linişte - căci am vărsat sângele părinţilor mei, care curge şi-n vinele mele... A fost jalnică vederea aceea ş-au plâns în divan Vodă şi boierii. Iar tufecci-başa Gheorghie, dobândind voie, s-a tras cătră pământurile lui; şi pentru durerea şi ispăşirea sa, şi pentru iertarea sufletului celui rătăcit, a clădit în târg la Ieşi biserica la care mă duc să mă închin... Iată pentru care pricină, cinstite comise Ioniţă, am fost jurat schitului Durau. Iar inima mea râvnea cătră oameni. De-aceea cuget uneori că puţine şi triste au fost zilele mele... Răzăşul s-a arătat mirat de povestirea monahului ş-a tăcut cu uimire o vreme. Dar după aceea şia venit în fire şi ne-a încredinţat că ceea ce vrea să ne spuie dumnealui e cu mult mai minunat şi mai înfricoşat.

                                   Judeţ al sărmanilor             S-a ridicat din tohoarca lui, de la un proţap, un om mătăhălos, şi s-a arătat în lumina focului păşind legănat. Numai după cum aducea picioarele, rar, cosind cu ele parcă, s-ar fi putut cunoaşte că-i cioban. Se vedea asta însă şi după glugă, după căciula dintr-un berbec, după chimirul lat şi lustruit şi mai ales după cămeşa scorţoasă de spălaturi în zer. Purta toiag nalt pe care-1 ţinea de sus. Şi ochii mititei, abia-i vedeam de sub streşina frunţii şi a sprâncenelor. Avea plete creţe unse cu unt, iar barba-i era rasă cu custură de coasă. — Eu toate le-am ascultat şi toate au fost istorisiri frumoase, a grăit el gros, şi nu mai doresc decât s-aud întâmplarea gospodarului istuia nalt şi uscat. Şi după asemenea vorbe cătră comis se cunoştea că-i un om din sălbătăcie. Nici nu-1 băgasem în samă pân-atunci; dar el toată vremea stătuse acolo cu noi, şi tăcuse. Tăcuse şi-şi văzuse de vin, şi abia acuma-i venise gust de vorbă şi chef. Cu mâna stângă făcu vânt oalei peste flăcările focului. O auzii ţipând în întuneric, la grămada cioburilor, - se sfarmă şi tăcu, încheindu-şi soarta. — Asta n-a mai cunoaşte băutura, vorbi iar ciobanul rânjind, - şi nu ne-om mai întâlni decât după ce-oi fi şi eu ulcior. Iar cei care nu mă cunoaşteţi, să ştiţi că eu nu-s mai departe decât de la Rarău, ş-acolo am stână cu alţi tovarăşi, şi bordeie pline cu putini de brânză şi de lapte acru, şi alte bordeie cu poclăzi şi cojoace. Şi mă cheamă Constandin Motoc. Cine vrea să ştie, pot să-i spun că mă duc până într-un sat la apa Şiretului, să aflu dacă mai sălăşluieşte pe lume os din osulj părinţilor, - o soră ce-am avut şi cu care nu m-am văzut dini tinereţile melc. Dac-a fi moartă, să mă întorc înapoi la oi şi laj tovarăşi şi la întristare, pe vârf de munte, unde nu se domoleşte vântul niciodată, - ca şi gândul omului. Dar eu râd, căci mi-am adus aminte de-un prietin, carele mi-a spus că, dac-oi trece pe la HanuAncuţei, să beau o oală de vin, să beau două, pân' ce-oi vedea tulbure şi să nu spunj la nimeni ce i s-a întâmplat lui într-o vreme, pe locurile acestea. Mi-a povestit câte a pătimit. Dar pot spune că, bând atâta vin cu o asemenea oală, nu-mi mai pot aduce decât cu greu aminte de-o întâmplare ca aceea. — Ce întâmplare? întrebă, după obiceiul lui, comisul Ioniţă. — O întâmplare, cinstite om bun, o întâmplare a aceluia care mi-i mie ca un frate. Măi lăutarilor: voi să ziceţi pe strunii după mine un cântec de voinicie al lui Vasile cel Mare, hoţu; ş-apoi dac-a dori lumea, oi spune; dacă nu, oi tăcea. începu deodată a cânta pe nas, c-un glas din cap, subţire, cu totul nepotrivit făpturii lui mari. — Ascultaţi, măi! Care-i tânăr şi voinic Iese noaptea la colnic Fără par, fără nimic, Fără brâu, fără pistoale, Numai cu palmele goale... îmi venea a râde ascultându-1 cum zice subţire, şi mâl veseleam, căci nu mi-i silă de omul cu chef. El s-a oprit arătându-şi dinţii, dar mai mult cu harţag decât cu voie-bună. — Acu cioroii să tacă, a zis el iar cu tărie şi gros, şi să-şi ascundă diblele sub aripi. Vreau să vă spun dumneavoastră,! dacă nu vi-i cu supărare, povestea despre care v-am vorbit. Şi dacă nu v-a plăcea, să nu-mi spuneţi pe nume. S-a posomorât spre umbra neagră a hanului, şi-a potrivit toiagul la subsuoară, sprijinindu-se în el după obiceiul ciobanilor, apoi s-a întors spre noi şi şi-a plimbat ochii în jur, - fără să ne vadă, căci privirea lui dintr-o dată se cufundase în timp. Dintre noi toţi numai Ioniţă comisul îl privea într-o parte cu oarecare nerăbdare şi dispreţ, - căci îl astupase aşa tam-nisam un om de rând şi din proşti, când domnia sa avea de povestit lucruri mari. Ciobanului însă nu-i era ruşine şi nu cunoştea asemenea rânduieli. — Ce-am vrut eu să spun? ne întrebă el, zâmbind din depărtare şi din singurătate. Apoi ce-aş vrea eu să vă spun, m-aş prinde mai degrabă să vă cânt din fluier; dar n-am chip. Aşa că trebuie să grăiesc cum m-oi pricepe. Era prietinul acesta al meu trăitor în sat la Fierbinţi, pe Şiret, fiind în acele vremi stăpân pe moşie un boier chiabur tare cu numele Răducan Chioru. Era acest boier om stătut şi văduvoi şi din când în când avea dumnealui plăcere pentru căte-o muiere dintr-a oamenilor, pentru care lucru noi râdeam şi făceam haz într-o privinţă. Dar iaca prietinul ista al nostru păţeşte şi el pozna şi nu-i mai vine-a râde. Află de la alte femei binevoitoare, că pe Ilinca lui a poftit-o boierul pân' la curte. — Cum se poate una ca asta? sare el în sus. — Iaca se poate; ba încă s-a întors acasă c-un testemel nou, roş ca focul. 28 Atuncea prietinul acesta al meu a simţit că-i creşte pe spinare păr de câine turbat. A lăsat în drum, dinaintea orândei, sania încărcată cu saci, a zvârlit biciul în coarnele boilor ş-a tras de după o scoarţă bărdiţa. Văzând înainte-i pâclă de sânge, s-a repezit acasă ş-a izbit cu umăru-n uşă. A luat în piept pe femeie ş-a prins a striga la dânsa: — Unde-ai fost? Să-mi spui unde-ai fost, că te tai în bucăţi ca securea. — N-am fost nicăierea, omule! Ce este? Ai înnebunit? — Spune-mi unde ai fost, că te tai. Unde-i testemelul cel roş? — Care testemel? Tu trebuie să fi băut, bărbăţele, - după aceea ai adormit în car ş-ai visat! A mai răcnit la dânsa, ea se apăra ca de înec; se ferea, da din mâni şi nu mai contenea din gură. A apucat-o omul de cozi ş-a bătut-o cu capul de colţul hornului; n-a fost chip să Scoată nimica de la dânsa. — Taie-mă, omoară-mă, nu-s vinovată cu nimica! Atuncea i s-au trudit şi prietinului istuia al meu manile. Se uita la dânsa cum plânge şi 1-a cuprins şi pe dânsul mare amărăciune. — Vai, Ilincă, zice, vai de zilele noastre cele ticăloase! Că noi numai de patru ani suntem luaţi. Şi când ne-am cununat, au înflorit zarzării de la casa noastră, iar acuma florile li-s scuturate şi mi-a îngheţat inima. Că tu mie mi-ai fost dragă şi te-am socotit cu credinţă; dar văd că m-am înşelat amar. Muierea atunci se jură pe luminile ochilor şi pe mormântul maică-sa, că nu ştie nici cu spatele despre ce poate fi vorba, îşi şterge gura cruntă de sânge şi-1 sărută pe bărbat; îl domoleşte şi-1 îndeamnă să se ducă să-şi caute sania cu boii. Iar după ce se duce el la boi şi la sanie, ea îşi pune în cap testemelul cel roş şi iese prin fundul grădinii într-o hudiţă de unde ia drumul la curtea boierească. Omul îşi duce sania s-o descarce de saci la hambare, pe urmă vine la curte să-1 scrie pe catastif grămăticul. în loc de grămătic, iese în cerdac boierul. îl cheamă ia aşa cu degetul şi-i rânjeşte numa-ntrun dinte. — Ia fă-te-ncoace, gospodarule. — Iaca viu. Care-i porunca, cucoane? — Măi păgânule, zice boierul, ce ai tu cu femeia de-o baţi şi-o asupreşti? Prietinul ista al nostru nu se dumereşte deocamdată. — N-am nimica, cucoane, dar nu pricep de unde ştii măria ta una ca asta şi de ce te-amesteci între român şi femeia lui. N-a apucat a sfârşi vorba, şi Răducan Chioru 1-a şi fulgerat cu palma peste gură. Prietinul ista al nostru închide ochii fără să înţeleagă; iar când îi deschide, vede la o fereastră pe Ilinca lui cu testemel roş şi-nţelege. Răcneşte cu mare tulburare şi-i vine să-şi facă o samă, să se deie cu capu-n fântână. Dar n-are când. Boierul a tras de după uşa tindei harapnicul şi-1 păleşte-n plin pe după grumaz şi-1 taie peste ochi cu şfichiul, parcă-1 scrie cu foc. încearcă a cârni la dreapta şi la stânga. Cu răsuflarea gâfâind în sânge se-ntoarce şi se prăvăleşte pe scări ca să scape şi să fugă. Jos îl prind în braţe haidăii curţii. Bate cu pumnii şi scapă şi se repede urlând la stăpân. Răducan Chioru îl arde iar cu şfichiul şi clipeşte râzând din ochiul cel sănătos. — Nu-1 lăsaţi, măi flăcăi, zice, că-i tulburat. Era să-şi omoare femeia. Haidăii au sărit şi l-au prins. L-au mai bătut până ce-au ostenit, pe urmă i-au dat drumul. După ce a bolit trei zile, muşcând scândura laiţii, prietinul ista al nostru sare-ntr-o noapte gardul la curtea boierului, ca să-şi găsească femeia. A pândit-o pe lângă odăile slugilor, până ce-a zărit-o. A sărit la dânsa urlând, ca să-i rupă cu unghiile gâtiţa. A auzit boierul ţipete din casă, ş-a ieşit cu hamgerul. Aşa că Răducan Chioru, ca un stăpân ce se afla, văzând atâta îndrăzneală, s-a scârbit ş-a poruncit haidăilor să-1 ridice pe prietinul ista al meu şi să-i facă petrecere cuvenită, după purtarea lui. întăi l-au legat cu mâinile la spate şi i-au pus căluş în gură, ca să nu urle. Şi noaptea aceea l-au ţinut cu capul vârât într-un gard, cu gâtul strâns între nuiele. L-au mai rupt câinii de pe lături; 1-a muşcat gerul Bobotezei înspre ziuă. Eu nu înţeleg de ce n-a murit. Făcându-se ziuă şi văzându-1 că se uită tot urât, cuconu Răducan porunceşte să-1 scoată din gard şi să-1 mâie cu harapnicele până devale la moară. Acolo slujitorii îl descalţă, îi suflecă iţarii până la genunchi şi-1 vâră în lăptoc până la glezne, - ca să simţească zimţii gheţii şi să nu mai îndrăznească a sui ameninţare împotriva unui obraz boieresc. Apoi a mai avut a îndura prietinul ista şi altele, ca să se-mplinească rânduiala care era atunci la curţile stăpânirii. L-au lepădat într-un bordei, în preajma focului, ca să se încălzească. Ca să nu fugă, iau pus picioarele în butuc, cu lăcată grea de-o ocă. Ş-au lăsat fumul să iasă în bordei, ş-au presărat pe jăratic ardei pisat. Tuşind şi stupind sânge, a petrecut într-asemenea chip; şi Dumnezeu a vrut să nu piară, ci să se chinuiască pe lumea asta, ca dincolo pe tărâmul Tartorului. Aşa s-a întâmplat, cinstiţilor creştini, această faptă acum treizeci de ani. Şi prietinul acesta al meu n-a pus fruntea-n ţărână, precum ar fi fost mai bine. A rămas schilod o vreme, urlând în inima lui; 29 şi când s-a putut târâi, a pribegit din sat. A trecut apa Moldovei; pe urmă a trecut apa Bistriţei, şi s-a ridicat pe plaiurile cele înalte, către Rarău. Acolo, în munte, sub cetină, sta cu ochii ţintă ca un nebun şi-şi vedea întâmplarea. O vedea în vâlvătaie şi-n sânge, şi inima-i era scrijelată de unghii de criţă. Gemea zvârcolindu-se şi nu găsea în el o putere. Ş-a fost rob ciobanilor mulţi ani, — până ce-a avut şi el mioare şi berbeci, învăţând rânduiala acelei sihăstrii. Atuncea, într-o sară de primăvară, prietinul ista al meu a auzit glasul lui Vasile cel Mare, cântând sub streşină de pădure precum v-am cântat eu. Când i s-a înfăţişat la colibă, prietinul meu 1-a înţeles numaidecât că-i om fugar din lume şi pribeag în pustie. L-a văzut voinic şi fudul, uitându-se pe sub sprâncene, şi 1-a primit cu dragoste, plăcându-i cântecul. Când a auzit că-1 cheamă Vasile, s-a bucurat, căci toată partea aceea de ţară cunoştea asemenea nume, şi de braţul lui se temeau câmpiile. Pe-atuncea Vasile cel Mare ţinea vadurile şi drumurile şi era mare vameş. — Poftim, bade Vasile, la focul meu, zice prietinul nostru. Eu am auzit de dumneata - şi te-oi primi bucuros, ospătându-te cu ce m-a blagoslovit Dumnezeu. Oi da şi roibului dumnitale fân bun. Ş-oi găsi pocladă, să-ţi fac hodină moale pe noapte. Atuncea hoţul s-a bucurat ş-a descălecat la colibă şi nu târzie vreme s-au făcut buni prieteni. Şi i-a spus Vasile toate ale lui; ş-a povestit şi prietinul ista al nostru hoţului întâmplarea cu muierea şi cu boierul. Auzind povestea, Vasile cel Mare s-a supărat; şi-a rupt căciula din cap şi a trântit-o de pământ. — Măi, zice, după istorisirea asta, tu să nu te mai numeşti prieten al meu! Căci ai supt lapte de iepuroaică ş-ai rămas mişel! — Ce-aş putea face, bădiţă Vasile? a întrebat omul cel sărman. — Pentru ce-ai putea face tu, eu aş putea să-ţi fiu învăţător, măi băiete! Aşa i-a spus; ş-acolo, la colibă şi lângă foc, cinstind ei rachiu de afine, l-a învăţat lucruri bune. — Măi băiete, zice hoţul, tu trebuie să înţelegi că la femeie nu găseşti credinţă. Eu de când voinicesc, am învăţat a o citi. Şi din pricina uneia ca a ta am fost eu puşcat de poteră în piciorul stâng, de mă vezi ş-acuma călcând mai îndesat într-o parte. Ci muierea fiind aşa lăsată de la Dumnezeu, vicleană ca apa şi trecătoare ca florile, eu o sudui ş-o iert. Dar nu uit a păli pe cel care nu m-a iertat şi pe cel care m-a asuprit. Fă şi tu aşa, ca să nu crapi de veninul de care eşti plin. — Aşa-i, sunt plin de otravă! a strigat prietinul acela al meu. Mă dau rob ţie, bădiţă Vasile. învaţă-mă cum să mă răcoresc! Povestind, ciobanul se aţâţase ş-acum îşi scutura capul şi braţele în rumeneala focului. Glasul îi ieşise din cumpăna; obişnuită. Vorbea prea tare, însă ca şi cum ar fi fost singur. Cu toate acestea comisul Ioniţă - ca şi ceilalţi - îl asculta cu luare-aminte şi nu mai părea jignit. — Şi precum vă spun, a strigat Constandin Motoc, Vasile cel Mare l-a învăţat pe acel prieten. — Lasă-ţi, zice, mioarele în sama soţilor, pe o săptămână. Lasă jintiţa şi câinii în sama scutarilor. Nu lua cu tine decât un cal şi doi caşi la coburi, ca să ne fie de prânzare. Avem să coborâm amândoi călări, ca doi negustori de treabă, până la apa Bistriţei şi mai departe pân' la apa Şiretului. Ca să văd şi eu satul întru care s-au întâmplat cele ce mi-ai povestit. Când a vorbit aşa fel acela hoţ, râzând, - prietinul meu a simţit tremurând în el inima cu mare durere şi mare nădejde. A dat pe sama soţilor averea, a lăsat plaiurile şi bradul, izvoarele cele reci şi poienile, şi, încălecând, a coborât cu hoţul între oameni la câmpie. De cunoscut nu-i cunoştea nimeni. Ş-au călărit ca doi negustori de treabă până la apa Şiretului în sat la Fierbinţi, mâncând caş cu pită rece şi bând apă la fântâni cu cumpănă. Şi-ntr-o joi dimineaţă, fiind şi sfânta sărbătoare a înălţării, s-au arătat amândoi pe şleah, venind împotriva bisericii, tocmai când ieşea norodul de la liturghie. Atuncea, printre oameni, prietinul meu a cunoscut pe Răducan Chioru. A simţit zbătându-se în el o dihanie, dar s-a; stăpânit. Ş-a zis: — Bădiţă Vasile, acesta-i stăpânul meu, carele m-a miluit. — Aşa? a răspuns hoţul. Tare bine! Ş-a strigat cu mare străşnicie, înălţându-se în scări: — Oameni buni, staţi! Oamenii au stătut. — Creştinilor şi oamenilor! a răcnit Vasile cel Mare, staţi cu linişte şi cu pace, căci eu n-am nimica cu dumneavoastră. Aflaţi că eu sunt Vasile cel Mare, hoţul. De numele meu ştiţi şi de urmările mele aţi auzit. Avem pistoale şi nu ne temem de nimeni; şi mai sunt alţii care străjuiesc aproape. Oamenii au murmurat şi s-au tras la o parte cu supunere. Iar boierul şi-a săltat barba din gulerul giubelei şi-n ochiul lui cel sănătos s-a aprins mare spaimă, când a cunoscut pe prietinul meu. — Ne-am înfăţişat, zice iar hoţul, ca să facem un judeţ, după vechi obicei. Căci până la judecata cea din urmă, a lui Dumnezeu, neavând ascultare nici la ispravnicii, nici la Divan, cată să facem dreptate singuri cu braţul nostru. Pentru muiere te iertăm, luminate stăpâne, dar am tremurat cu capu-n gard şi cu gleznele-n gheaţa morii, şi cu picioarele-n butuc şi cu ochii în fum de ardei, stupindu-ne sufletul, şi ne-ai ars cu harapnicul; ne-ai rupt unghiile. Ne-ai umplut de otravă viaţa, căci ne-am adus aminte de toate în toate zilele şi n-am găsit nici într-un fel alinare şi izbândă! Ne-am înfăţişat să-ţi plătim, cucoane! Răducan Chioru înţelegând, a căscat mare ochiul ş-a urlat la oameni şi la slujitori; a căutat scăpare în lături, a căutat scăpare înainte, dar hoţul şi prietinul acesta al meu l-au luat în piepturile cailor şi l-au dărâmat. După aceea au descălicat şi l-au lovit cu cuţitele. Prietinul meu a stat până ce-a văzut sângele băltindu-se în pulbere. Când cel căzut şi-a contenit tânguirile ş-a suspinat de moarte, 1-a pipăit cu vârful piciorului şi 1-a întors cu faţa-n sus şi cu ochiul deschis către cer. Şi nimenea dintre oameni n-a zis nimica, - ci stăteau martori cu spaimă, la judeţ. Asta a fost. Ş-au lăsat lângă mort punga cu opt galbeni, câtă avere aveau, pentru sfânta biserică. După aceea fiind o vreme frumoasă, cu soare de primăvară, au încălicat iar, ieşind din sat, şi s-au pustiit prin locuri ferite, până ce s-au suit iarăşi sub codrul verde. Sfârşindu-şi povestirea, ciobanul pufni spre flăcări amărăciunea pe care o avea încă în el. Apoi ne privi tulbure şi începu a râde pieziş, văzându-ne că tăcem. Şi se trase deoparte la tohoarca lui şi stătu iarăşi închis în mâhnire ca mai înainte, fără bucurie şi fără lumină, ca-n negurile muntelui.

REFERINŢE ISTORICO-LITERARE HANU ANCUŢEI   IBRĂILEANU: Ca nuvelist, dl Mihail Sadoveanu n-a dat drumul în lume unor tipuri populare, ca de pildă Caragiale - de altmintrelea unicul nostru creator în genul acesta. Dar d-sa ştie ca nimeni altul să aducă în scenă oameni vii. Dl Sadoveanu are puternică viziunea gesturilor, prin care personajele îşi vădesc mişcările sufletului lor. S-ar zice că această viziune îl tiranizează, că d-sa nu poate să nu vadă cum se comportă personajele care intră în scenă. Când Ancuţa a auzit ce bărbat aprig şi ce cuceritor de femei a fost Neculai Isac de la Bălăbăneşti în tinereţele lui - ea „ş-a înălţat sprâncenele zâmbind, ş-a potrivit mărgelele la gât şi cârligele de păr la urechiuşi, şi când văzu pe mazil că se întoarce spre noi, îi trecu pe dinainte uşurel, mlădiindu-se cum ştia ea că-i sade bine". E acea stare sufletească pe care a indicat-o Flaubert în cunoscutul pasaj unde ne arată pe M-me Bovary impresionată de un ilustru decrepit căruia îi mersese vestea că a fost amantul reginei Măria Antoaneta cu vreo jumătate de veac în urmă. E acea trezire a cochetăriei oricării femei adevărate, când simte masculul de rasă - fie şi beneficiind numai de faima gloriei trecute - pe care dl Sadoveanu a redat-o, nu discursiv, ci numai prin gesturile femeii, atât de scurt, atât de sugestiv şi atât de conform cu categoria socială din care face parte Ancuţa. [...] Garabet IBRĂILEANU, în „ Viaţa românească", nr. 1, ianuarie 1923 PERPESSICIUS: Hanu Ancuţei este mai mult decât o însăilare de basme, este un tot organic, o atmosferă bine definită, atmosferă de autentică feerie epică, zonă fermecată în care cuvântul trăieşte şi deşteaptă ecouri de dincolo de învelişul lui de sonuri, în care oamenii se mişcă, faptuiesc şi cuvântă într-un ritm ireal, mai mult de proiectaţi, lipsiţi de precizia tuturor dimensiunilor, nedespărţiţi de placenta de vis ce-i generează şi le amplifică misterul. Nu cred să greşesc alăturând de Hanu Ancuţei, şi ca alcătuire epică, şi ca atmosferă de poezie, dar cu mult mai presus, prin perfecta ei unitate de ton şi prin rezonanţa gravă ce trăieşte în suflete, de cealaltă suită, preţioasă printr-un umor de rară calitate, din Cocostârcul albastru. Spuneam „rezonanţă gravă". într-adevăr: Hanu Ancuţei evocă vremuri apuse şi melancolia inevitabilă se desprinde nu numai din scrisul cu tonuri de pluş al povestitorului - şi este, vă asigur, faţă de scrisul îndeajuns de poetic al d-lui Mihail Sadoveanu un progres -dar şi din perindarea atâtor întâmplări într-un arhaic ton de cronică. (Niciodată, de altfel, înrudirea scrisului d-lui Sadoveanu cu stilul cronicarilor moldoveni către care a năzuit n-a fost mai izbitoare şi nu i-a izbutit mai mult ca în Hanu Ancuţei.) Cu fiece nouă ispravă, cu fiecare nou basm, din vârtejul de praf al balaurului sau al încăierării de la „Fântâna dintre plopi", din tânguirea cimpoiului orbului sărman, din reticenţele şi amneziile de povestitor bătrân ale lui Zaharia Fântânarul, pentru care vorbeşte Liţa Salomia - ce admirabil portret şi acesta al femeii care se lasă greu pornită şi pe care nimic n-o opreşte în urmă! - din toasturile diverşilor povestitori, în special al călugărului Gherman de la Durau, cuvios ce nu uită totuşi să aducă un insinuant şi viclean elogiu vinului, ca şi tuturor tovarăşilor de taclale, din zâmbetul discret al hangiţei în care toţi cei de faţă revăd pe maică-sa, din lumina stinsă a ochiului pe care căpitanul de mazili 1-a pierdut la încăierarea de la „Fântâna dintre plopi" pentru o dragoste a lui, pentru un pui de ţigancă frumoasă - din toate întâmplările înfăşurate în verbul înflorit cu alesături de flori de câmp undind dintr-o vâlcea şi aromat de mireasmă arhaică, din cronici, se desprinde un sens adânc ca o lege implacabilă, dulce ca o umbră de dealuri tihnite, rotirea de aripi de cenuşe a timpului ce trece, a vieţii ce se călătoreşte, a morţii care ia pe nesimţite. De aceea vorbeam de rezonanţă gravă. Şi într-adevăr, când suita aceasta legendară se termină şi toţi adorm, care pe unde apucă, obosiţi de poveşti şi de băutură, şi când, în miez de noapte, umbra demonului se simte trecând prin aer, înţelegem că toată această feerie epică a trăit, ca un miraj, graţie vrăjitoreştei evocări a povestitorului. Şi încă n-am spus totul despre arta epurată a povestitorului, despre atmosfera unitară şi de o graţie vetust-duioasă, care de atâtea ori aminteşte epopeele naţionale străine. De câte ori iar nu-ţi vin în minte adieri din Taras Bulba sau chiar din miraculosul Costa Berling! Rareori însuşirea de căpetenie a d-lui Mihail Sadoveanu -acel dar de evocare epică cu care e înzestrat rapsodul - s-a realizat mai desăvârşit şi cu mai multă artă ca în Hanu Ancuţei.   PERPESSICIUS, Mihail Sadoveanu: Hanu Ancuţei, Cartea românească, în „Cuvântul", 31 martie 1928 CĂLINESCU: Hanu Ancuţei este capodopera idilicului jovial şi a subtilităţii barbare. Formal, scrierea e un fel de Decameron în care câţiva obişnuiţi ai unui han spun anecdote, în sine foarte indiferente. Esenţială este starea de fericire materială înfăptuită de oaspeţi. Ei trăiesc la modul Canaanului, ospătând numai cu carne friptă şi bând vin, însă după o rânduială care cere iniţiere. Fiecare povesteşte cu ulcica în mână: „... Noi, aici, - explică moş Leonte Zodierul - de când ţin eu minte, încă de pe vremea Ancuţei celei dedemult, am luat obicei să întemeiem sfaturi şi să ne îndeletnicim cu vin din Ţara-de-Jos. Gustând băutura bună, ascultam întâmplări care au fost. Socot eu, cinstite comise Ioniţă, că nu se mai găseşte alt han ca acesta cât ai umbla drumurile pământului. Aşa ziduri ca de cetate, aşa zăbrele, aşa pivniţă - aşa vin - în alt loc nu se poate." Vinul e adus de Ancuţa în cofăiel plin, cu ulcica mereu nouă. înainte ca povestitorul să-şi înceapă istoria, toţi vâră ulcelele în cofăiel şi lăutarii cântă. Din când în când, Ancuţa aduce de la foc pui fripţi în ţiglă. Când vine muşteriu, Ancuţa îl întâmpină cu pui fripţi în talger de lut şi cu pită proaspătă. O altfel de existenţă această lume naivă nu poate gândi. Un negustor de lipscanie picat la han e ispitit asupra străinătăţii şi ştirile despre mâncările de civilizaţie umplu de turburare pe toţi. Pe principiul Decameronului se desfăşură şi Soarele în baltă sau aventurile Şahului, într-o stilistică mai artificioasă. Din toată opera lui Sadoveanu rezultă o constatare statornică: spre a realiza un univers liniştitor pentru ochiul său ce suferă de aglomerarea umană, scriitorul se slujeşte mereu de mişcări regresive. G. CĂLINESCU, Tendinţa naţională. Momentul 1901. M. Sadoveanu, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Fundaţia regală pentru literatură şi artă, 1941, p. 552. VIANU: Meşter priceput este Sadoveanu când este vorba să învie o figură sau o situaţie printr-o trăsătură unică, o imagine sau o comparaţie. Descrieri mai întinse, cu acumulare de note văzute, nu lipsesc în opera atât de întinsă a povestitorului, în care oamenii sunt evocaţi uneori în fizionomie sau în portul lor. Totuşi, Sadoveanu pare a prefera viziunea fulgurantă, luminată în scăpărarea unei scântei, a „gestului" rapid şi elocvent. Iată pe ducele Valentin, gentilom al lumii vechi, vorbind negustorilor poposiţi pe lângă carele lor: „Domnul duce Valentin şi-a plecat spre noi coiful cu pană, mulţumindu-ne" (Măria-sa Puiul Pădurii). Viziunea este construită din perspectiva negustorilor, a căror naivitate este izbită de podoaba cavalerească a ducelui, coiful lui cu pană. Altădată, femeile din Brabant sunt evocate „(bătând) pavajul de cărămidă cu saboţii lor de lemn şi (râzând) din toată fiinţa, ca un lapte care se umflă" (ibid.) Puţinele însemnări ale acestei observaţii învie o întreagă lume: pavajul de cărămidă al îngrijitelor aşezări omeneşti din Brabant, saboţii portului caracteristic al locului, cunoscuta jovialitate a poporului care îl locuieşte. Comparaţia finală: „râsul ca un lapte care se umflă" este aleasă din sfera de îndeletniciri a aceloraşi oameni... O lume întreagă, un întreg decor, în câteva cuvinte! în Hanu Ancuţei ia cuvântul la un moment dat zodierul, trezind din visările sale pe părintele Gherman, pe care povestitorul ni-1 aduce viu în faţa ochilor, cu un singur cuvânt: „Toţi ne-am întors pe dată către zodier, şi s-a ridicat şi părintele Gherman din barba sa". Ridicându-se din barbă, ca dintr-un uriaş caier în care s-ar fi găsit cufundat în întregime, figura părintelui Gherman dobândeşte un deosebit relief. Iată pe oaspeţii Hanului Ancuţei ciocnind ulcelele cu vin: „Noi am făcut iar mare zvoană, grămădind ulcelele spre barba cinstitului negustor" (ibid.). De o rară putere este, în Hanu Ancuţei, evocarea orbului adus să povestească lungile sale rătăciri în ţările credinţei pravoslavnice: „Femeia venea înainte, omul ceva mai îndărăt, cu capul puţin înălţat şi părând a asculta cu mare luare-aminte zvoana şi glasurile de la focul nostru". Rigiditatea atitudinii orbilor este redată aici printr-o singură trăsătură de penel. Când orbul se găseşte, în sfârşit, în mijlocul oaspeţilor, povestitorul nu găseşte necesară decât această sumară notaţie: „El se opri şi lumina îi bătea obrazul neclintit împresurat de barbă albă". „Obrazul neclintit" ne vădeşte cu putere aparenţa hieratică a orbului. Când, în sfârşit, orbul, recucerit de amintirile lui, îşi întrerupe pentru o clipă povestirea, scriitorul adaugă: „Apoi obrazul i se întoarse iar spre noi şi zâmbi în noaptea-i prelungă". Aceeaşi economie a mijloacelor, cu aceeaşi putere sugestivă, ne întâmpină în evocarea aspectelor de natură. Iată sunetele fără ecou în mijlocul pădurii iernatice: „Zadarnic ar da glas, zadarnic ar detuna cu carabina. Sunetele cad la o sută de metri, ca nişte vreascuri" (Ochi de urs). Vântul porneşte: „Un fior de vânt sosi între noi din valea Moldovei" (Hanu Ancuţei). Scriitorul nu ne spune nici că fiorul de vânt „vine", nici că el „ajunge". El ne spune că „soseşte", adică ajunge la o destinaţie pe care şi-ar fi propus-o mai dinainte, a venit purtând o veste pe care trebuie s-o comunice. Impresia singurătăţii unei aşezări vii altădată, în mijlocul unei naturi care nu împărtăşeşte soarta de vremelnicie a oamenilor, ne este redată cu măreţie în scurta însemnare: "Am ajuns, nu în târzie vreme, aicea, la Hanu Ancuţei celei de-atunci. Era închis şi se afla numai cu luna în singurătate." [...] Sadoveanu a notat cu multă precizie limba poporului, mai cu seamă pe aceea a moldovenilor săi şi, în această privinţă, numele lui poate fi alăturat de acel al marelui înaintaş, Ion Creangă. Totuşi, spre deosebire de Creangă şi, mai cu seamă, în epoca lui mai nouă, ceea ce îl preocupă, din punct de vedere lingvistic, nu este redarea realistă a vorbirii curente, ci stilizarea ei, înălţarea ei artistică la un nivel care-i dă nu ştiu ce timbru grav şi sărbătoresc, deopotrivă cu un text al liturghiilor. Cine străbate seria povestirilor pe care le debitează diversele personagii din Hanu Ancuţei înţelege numaidecât că vorbirea nu este împrumutată mijloacelor limbajului curent, ci unui mod al expresiei elaborat într-o veche cultură, în care formele curteniei şi simţul nuanţelor este atât de dezvoltat, încât împrumutându-le oamenilor săi scriitorul îi înalţă într-un plan cu mult deasupra realităţii. Tudor VIANU, Realismul artistic şi liric: M. Sadoveanu, în Arta prozatorilor români, Bucureşti, Editura Contemporană, 1941. CIOPRAGA: Hanu Ancuţei e o carte de atmosferă. Povestitorii caută mereu analogii în trecut, gândindu-se la domniile lui Ipsilante, Calimah şi Mihail Sturza. întoarcerea în timp duce la reverberaţii lirice, mai toţi referindu-se din când în când la „cealaltă Ancuţă", mama celei vii. „Pe vremea aceea, observă comisul Ioniţă, tot în acesta loc ne aflam, în preajma focurilor şi a carălor cu must, cu alţi oameni care acuma-s oale şi ulcele. Şi Ancuţa cealaltă şedea ca şi asta, tot în locul acela, rezemată de uşorul uşii, şi asculta ce spuneam eu..." Perspectiva adaugă trecutului poezie. „Săracă ţară moldovenească! Erai mai frumoasă în tinereţile mele", exclamă căpitanul de mazili, pregătindu-se să evoce o aventură erotică. „Acuma trăieşte o lume nouă şi becisnică", întăreşte, în alt loc, meşterul Ienache. [...] însă Hanu Ancuţei e şi o carte a filozofiei populare, făcând elogiul vieţii curate, al bunătăţii şi prieteniei. Nu vinul şi bucatele cu aer de belşug, în realitate frugale, constituie balsamul căutat. Un cuvânt care se aude des e acela de înţelepciune, aceasta presupunând calităţi umane ţinute în cinste. La popasul de la han, oamenii pe care numai hazardul i-a adunat într-un divan, lângă aceleaşi focuri, se găsesc prieteni şi fraţi, bucurându-se şi întristându-se la unison. Pentru ei omenia înseamnă a te asocia din tot sufletul suferinţei altora, dar şi a-i asocia pe alţii mulţumirii proprii. în „neagra fântână a trecutului", ei caută semnificaţii şi pilde, aprobând sau detestând cu toată fiinţa. întreaga lor filozofie respiră o gravitate fără uscăciune şi o mare linişte în faţa lucrurilor. Prietenia devine o necesitate sufletească. „Iubiţilor prieteni, cuvântează căpitanul de mazili, mie mi-a plăcut totdeauna să beau vinul cu tovarăşi. Numai dragostea este singurătate. Divanul nostru-i slobod şi deschis şi-mi sunteţi toţi ca nişte fraţi!" Cadenţa povestirii, perfect adecvată faptelor, probează o mare sensibilitate pentru nuanţe. Savoarea cărţii stă în special în limbă, nu în fabulaţie; o limbă când ceremonioasă, când obişnuită, trecând uşor de la registrul liric la accente epice. Impresionează când arhaismul cu rezonanţe cronicăreşti, când reverenţa cristalizată în formule, când diversitatea expresiei figurate. [...] Capodoperă de un echilibru desăvârşit, muzicală şi unduitoare, gravă şi surâzătoare, în care se armonizează eroicul şi mâhnirea, pasiunea şi resemnarea, accentul polemic şi prietenia, Hanu Ancuţei încântă printr-o artă pentru cerul liber, cea mai apropiată temperamentului sadovenian. Epica de o măreţie liniştită şi fascinaţia lirică sunt specifice acestei arte. Cu particularităţile sale naţionale, Hanu Ancuţei este echivalentul românesc al celebrelor Povestiri din Canterbury ale lui Chaucer. Constantin CIOPRAGA, Mihail Sadoveanu, Bucureşti, Editura tineretului, 1966, p. 58, 60-61, 62. VLAD: Hanu Ancuţei este cartea povestirilor, a „istoriilor" de demult, a iniţierii în arta desăvârşită a naraţiunii. Căci ciclul acesta are valoarea unei „arte poetice" pentru înţelegerea structurii povestirii, pentru decantarea treptelor şi etapelor compoziţionale ale genului. Există o dublă ipostază în situarea celor două elemente ale povestirii: povestitor şi întâmplarea evocată de acesta. Ea constă într-o dublă prezenţă: comentatorul prim -intervenind mai ales cu menirea de a separa planul evocării de acela al timpului prezent (când se povestesc istorisirile) - şi eroul ispitit să recheme dintr-un trecut mai apropiat sau mai neguros întâmplări tragice sau plăcute prin deznodământul lor. Situarea în momentul iniţial al ciclului aparţine unui comentator aflat la han, cel care va reţine şi memora fiecare clipă, retrăind apoi gesturi şi cuvinte, sunete şi modulaţii neaşteptate, intervenind cu discreţie în momente de mare încântare. Prezenţa sa ţine mai mult de compoziţie, delimitând sau reluând într-o scriitură lirică motive intonate sau aşteptate. Prezentându-i pe eroi, mărturisindu-şi satisfacţia pentru o veche prietenie, entuziasmându-se pentru „cântecul Mioarei", chemând timpul odihnei sau al nopţii, reţinând mişcări şi gesturi noi, povestitorul apropie clipa primei povestiri şi apoi a celorlalte frânturi de viaţă. Este începutul pentru încorporarea definitivă în suita melodică a povestirilor. întâmplările aparţin povestitorilor, chiar dacă uneori intenţia de obiectivare survine mai mult din motive de natură intimă, motive pornite dintr-o naturală discreţie sufletească. Dar ritmul povestirii se înteţeşte şi atunci Gherman uită de începutul vag şi se dezvăluie ca părtaş la cele povestite, după cum Constantin Motoc va căuta să păstreze o convenţională detaşare de cele petrecute, iar Ienache Coropcarul va menţine - ca modalitate insinuantă - rezervele unei disimulări fireşti în condiţiile întâmplării temerare al cărei martor a fost. „Dezaprobarea" sa pentru curajul lui Todiriţă Catană impune ascultătorilor tocmai reversul şi lauda faptelor lui. Sunt aşadar modalităţi diverse în aceeaşi polifonie de ritmuri şi modulaţii nuanţate, alerte sau domoale, adunate într-o creaţie unitară, închegată. Unitatea întregului ciclu însă aparţine mai ales alcătuirii şi continuităţilor în naraţiune. Ne aflăm în faţa unei structuri narative definitorii pentru dimensiunile eposului, în general, şi pentru etapa povestirii, în special. Formula (pentru că în povestire ca şi în vechea epopee structura ritualică vine dintr-un fel de ceremonial inebranlabil oficiat cu solemnitate) provine direct din ciclurile orientale (O mie şi una de nopţi) şi dintr-un moment fertil al speciei: literatura prerenascentistă şi renascentistă. [...] Există însă şi un alt timp al povestirilor, al continuităţii lor, prin umbra Ancuţei de altădată şi prin cea de acum, într-o perfectă simetrie de gesturi şi atitudini. Povestirile sunt uneori stampe însufleţite prin mişcare şi lumină. Uneori ele fixează, într-o anume tonalitate şi perspectivă spaţială, momentul cel mai intens. Privind cu ochii amintirilor, renasc luminozităţi care fixează crâmpeie dramatice. In lumina răsăritului de soare priveşte parcă spre Gherman capul lui Haralambie, iar din depărtare, „învăluit în lumină şi pulberi", creşte silueta unui călăreţ. Distanţa mijloceşte o apariţie de legendă: aceea a căpitanului Neculai Isac, dar aceeaşi distanţă are acuităţi sonore şi vizuale tulburătoare pentru amintirile eroilor. Apariţia Margăi din apa iazului, în lumina asfinţitului de soare irizând peste baltă, sau umbra ei în noapte reprezintă motive ale unei imagini de cea mai pregnantă plasticitate. E vorba de o viziune uneori dramatică, expresivă şi sugestivă tocmai prin situarea în perspectivă spaţial-coloristică a acestor tablouri magistrale. [...] Mobilitatea şi dinamica întâmplărilor se explică şi prin acea exemplară capacitate a scriitorului (relevată remarcabil de G. Ibrăileanu) de a proiecta siluete, prin sugestivitatea plastică a gestului. Este în această „artă a gestului" o mare concentrare a mişcării în notaţia cea mai precisă, încorporată în spaţiul unei naraţiuni condensate. Situaţii şi mişcări sufleteşti se rezumă prin reprezentarea lor plastică. „împungând într-o parte cu capul", Ancuţa ascultă cuvântul tare al comisului, iar călăreţul „luneca" spre cei de la han inspirând de pe acum impresia despre o prezenţă deosebită. Sonorităţile râsului Margăi, ori mişcările Ancuţei, gestul ciobanului ce face ca oala aruncată peste flăcări să scoată un ţipăt în întuneric, sunt tot atâtea atitudini şi pătrunzătoare mişcări ale unor prezenţe artistice durabile pentru receptivitatea cititorului. Ion VLAD, Treptele povestirii. I. Ascultând istorisiri la Hanu Ancuţei, în voi. Descoperirea operei - comentarii de teorie literară. Cluj, Editura Dacia, 1970, p. 126-130. ROTARU: Arta povestirii în povestire sau a „povestirii în ramă" („Rahmenerzălung", cum numesc acest procedeu teoreticienii germani, „roman â tiroir", cum îi spun francezii) va atinge perfecţiunea, la Sadoveanu, în Hanu Ancuţei. Tehnica aceasta e foarte veche, mai veche decât Boccaccio, care o aplica atât de simetric în al său Decameron, urmat de emulul său, englezul Chaucer, în Canterbury Tales, ori de Margareta de Navara în al său Heptameron. Poate fi aflată în cărţile populare, de felul Sindipei (prelucrată deosebit de cursiv de Sadoveanu însuşi în Divanul persian) sau în Halima, din care scriitorul moldovean lasă de asemeni o versiune proprie. Foarte veche, ea este în acelaşi timp foarte nouă, fiindcă o găsim aplicată, în diferite moduri, în cinematografie şi în aşanumitul teatru epic modern, cu avantajul de a putea transforma povestitorii înşişi în personaje ale naraţiunii de cadru. Ea are, totodată, un profund caracter popular-folcloric. Ignorând-o poate, Anton Pann şi Creangă au aplicato spontan. Căci ce altceva sunt Povestea vorbii, O şezătoare la ţară şi, în anume chip privite, suita de povestiri din Amintiri, decât nişte povestiri în ramă legate între ele, curgând firesc una dintr-alta? Neculce însuşi nu e străin de acest mod structural de a povesti, iar dintre scriitorii străini moderni, agreaţi mult de Sadoveanu, poate fi amintit în acest sens Turgheniev, cu Povestirile unui vânător, traduse româneşte cu mare măiestrie de creatorul Hanului Ancuţei. Hanul însuşi devine un fel de personaj al povestirii de cadru. Aşezat la răscruce de drumuri şi de veacuri, el adăposteşte, ca o cetate, pe povestitori şi ascultători, cu toţii iubitori de vin din Ţara-de-Jos, băut din oală nouă de lut roşu, după ritualul lui Dabija-Vodă, evocat de Neculce şi de Eminescu. [...] Lirismul sadovenian, învăluitor, transpune adunarea de la han, ca şi întâmplările povestite acolo, într-un timp istoric nedeterminat. Hanul reprezintă Moldova dintotdeauna, ţară a oamenilor simpli, cu obiceiuri arhaice, cu practici săvârşite ritualic şi cu întâmplări care se succed după date calendaristice. Diferitele Ancuţe care se perindă ca stăpân la han sunt parcă una şi aceeaşi, în ochii generaţiilor de băutori şi povestaşi. însăşi curgerea melodică a propoziţiei narative, bazată pe succesiuni de imperfecte (aşa-numitul imperfect iterativ), sugerează această imagine: „Taberele de cară nu se mai istoveau. Lăutarii cântau fără oprire. Când cădeau, doborâţi de trudă şi de vin, se ridicau alţii de prin cotloanele hanului... Şi la focuri, oameni încercaţi şi meşteri frigeau hartane de berbeci şi de viţei, ori pârpăleau clean şi mreană din Moldova. Iar Ancuţa cea tânără, tot ca mă-să de sprâncenată şi de vicleană, umbla ca un spiriduş încolo şi încoace, rumănă la obraji, cu catrinţa-n brâu şi cu mânecile suflecate, împărţea vin şi mâncări, râsete şi vorbe bune." [...] Povestirea care dă sensul întregului ciclu şi către care converg toate celelalte este Negustor lipscan. Moldovenii sunt oameni statornici în toate, trăiesc din săul lor - cum ar zice Creangă - şi se mulţumesc cu roadele pământului strămoşesc. Un instinct istoric îi face refractari la înnoirile civilizaţiei, şi invenţiile tehnice sunt privite cu suspiciune: „Cine ştie ce ticăloşie nemţască a mai fi", mormăieşte cu îndărătnicie şi cu glas gros ciobanul de pe Rarău, auzind că jupan Dămian Cristişor călătorise cu trenul. Ca cititor în zodii, moş Leonte admite ceasornicele, dar în ruptul capului nu e de acord cu pălăriile la cucoane: „- De ceasornice nu mă mir... dar femeile cu pălării, drept să-ţi spun, mie nu-mi plac". Cât priveşte regimul alimentar, moldovenii cei vechi nu înţelegeau „cum nemţii fierb carnea, în loc s-o frigă, cum pot bea bere amară şi cum se lipsesc de sarmale, de borş, de crap la proţap ori de miel pârjolit tâlhăreşte". [...] Povestitorul „genericului" - spre a folosi un termen din limbajul cinematografiei -, care e unul din oamenii ce stau mai la o parte, pe proţapurile carălor din umbra hanului, ni-1 prezintă pe călugărul Gherman de la Durau mai mult ca pe un haiduc păduratec. Tăcut o vreme, afundat în barba-i stufoasă şi „îndeletnicindu-se" mai mult cu oala, călugărul dintr-o dată „a slobozit cuvânt": „Atunci cu mare dragoste, şi plăcere s-a ridicat din colţul lui călugărul cel care venise de la munte şi, cumpănindu-şi oala în dreptul bărbii, a slobozit cuvânt". Vorbirea lui e presărată cu cuvinte din scripturi. La schitul Durau - zice el - „mă nevoiesc cu fraţii mei întru pustietate", ieşind câteodată cu toporul şi cu cuţitul împotriva dihăniilor, „căci armă de foc şi sabie nu se cade să purtăm; suntem slujitori cu duhul". Lucrurile mireneşti, însă, nu-i sunt cu totul străine, judecând după felul în care se adresează Ancuţei: „îţi mulţămesc, lele Ancuţa, pentru vin şi pentru căutătura ochilor. Poţi să umpli oala, ca să nu te trudeşti a doua oară". Ca multe alte personaje din opera lui Sadoveanu, călugărul are şi el o taină, pe care o dă pe faţă indirect., povestind moartea năpraznică a haiducului Haralambie, ucis chiar de fratele său, din porunca stăpânirii. El era fiul acelui răzvrătit, şi maică-sa îl închinase mănăstirii pentru iertarea păcatelor. [...] Orbul e un calic bătrân, un ticălos şi un nemernic (înţelesul cuvintelor e mereu cel vechi, cronicăresc). In tinereţe, făcuse parte dintr-o ceată de hoţi şi de cerşetori, condusă de un oarecare Ierofei, mort, acesta din urmă, „la o petrecere şi la o bătălie, într-o noapte". Rătăcind multă vreme prin părţile Chiului, bătrânul piccaro se trăgea acum spre locul naşterii sale, sub poalele munţilor Moldovei. „Nemernicul" este însă un Homer autohton şi ştie o mulţime de istorii, pe care le spune acompaniindu-se la cimpoi. Le spune şi le cântă pe la adunări ca acestea, în schimbul unui hartan de carne friptă şi a unei ulcele de vin acru, cerând cu demnitate, adulmecând cu nările şi cu urechile alimentele, băutura şi caracterele oamenilor. Datina cere să înceapă cu cântecul mioarei - indiferent de starea de spirit a auditoriului -, chemând „viers de mâhnire din depărtarea anilor de demult". Melodia Mioriţei cuprinde pe toţi: „Ciobanul cel prost de la Rarău, cum şi monahul care se ducea la Sfântul Haralambie, plângeau pe locurile lor fără nici o ruşine". Orbul povesteşte apoi întâmplarea lui Duca-vodă, în mazilie, fugind tiptil în Ţara leşească, în mare grabă şi umilinţă. Oprindu-se la o casă şi cerând unei femei o oală cu lapte, este întâmpinat cu blesteme, cum scrie şi în cronica lui Neculce: „- N-avem lapte, n-avem vaci, mămucă; n-avem, că ni Ie-a mâncat Duca-vodă, mânca-1-ar temniţa pământului şi viermii iadului cei neadormiţi". Liţa Salomia, care adusese de mână pe orb, e o babă cu gura pungă şi privirea ascuţită, pidosnică. Se face a se mira de succesul cântăreţului, nu bea vin pentru că suferă de vătămătură, dar nu se dă îndărăt de la rachiu şi plăcinte moi, pe care le molfăie într-un dinte. Zaharia Fântânarul, „cu capu-i buhos şi barba-i încâlcită", este personificarea tăcerii pietrificate. Bea şi tace cu îndărătnicie. Face fântâni, dar iubeşte mai mult vinul decât apa. Istorisirea lui — dragostea dintre feciorul unui mazil şi fata unui boier, întâmplată pe vremea lui Vodă Calimah - nu o poate spune decât cu gura Liţei Salomia. Aici tehnica boccaccescă atinge culmea rafinamentului. Baba povesteşte istorisirea lui Zaharia, care nu are talent la spus sau are tendinţa de a fi scurt din cale afară: „Pe urmă gata. Atâta-i. Am făcut fântâna şi pace bună!", ratifică el relatările povestitoarei în câteva aprobări scoase parcă cu cleştele. Personajele-povestitori se realizează, aşadar, prin comportament, prin creaţie, cum ar fi spus Ibrăileanu, ca şi la Creangă. Se cuvine totuşi să observăm o diferenţiere netă întrucât priveşte funcţia stilistică a limbajului - atât al personajelor, cât şi al povestitorului - la Sadoveanu faţă de Creangă. Spre deosebire de eroii Iui Creangă, oamenii lui Sadoveanu - şi cei din Hanu Ancuţei îndeosebi - sunt, fără a le lipsi deloc umorul, mai gravi şi mai ceremonioşi. Aşa este comisul Ioniţă, călugărul Gherman, moş Leonte Zodierul, căpitanul Neculai Isac, negustorul Dămian Cristişor, lipscanul, orbul cel sărac, chiar Liţa Salomia şi Ancuţa însăşi. Excepţie fac, poate, ciobanul cel mânios de pe Rarău şi Zaharia Fântânarul. In timp ce vorbirea lui Creangă - care nu transcrie, copiind, limbajul ţărănesc, pentru că atunci n-ar putea să fie artă - dă o puternică impresie de viată curentă, aceea a lui Sadoveanu ne apare mai curând „stilizată" - cum spunea Tudor Vianu - „la un nivel care-i dă nu ştiu ce timbru grav şi sărbătoresc, deopotrivă cu un text al liturghiilor". Aceasta se potriveşte întru totul lirismului sadovenian, în deosebire de jovialitatea şi verva nesecată a povestitorului humuleştean. Tot atât de popular şi de vechi ca şi Creangă, Sadoveanu este în acelaşi timp mai „modern". Lirismul său proiectează realitatea în viziune şi, orice s-ar spune, se poate întrezări contemporaneitatea lui cu descoperirile simbolismului. Hanu Ancuţei, cu poveştile şi povestitorii lui, situaţi într-un timp şi într-un spaţiu nedeterminate, ne apare scufundat ca într-o ceaţă de taină, prin găsirea corespondenţelor dintre viaţa umană şi natură. Finalul ultimei povestiri înfăşoară această lume într-un mister poetic şi notaţiile acustice sunt deosebit de sugestive. La ceas târziu, când Cloşca cu pui trecuse de crucea nopţii, „focul se stingea, oamenii închinau către pământ oalele de lut şi, de trudă şi somn, le asfinţeau ochii". Din dosul hanului s-a auzit atunci nechezatul ascuţit şi nefiresc al iepei celei slabe a comisului Ioniţă. Liţa Salomia şopteşte: „Să ştiţi că acesta nu-i ceas curat. Eu cunosc semnele nopţii şi mai ales pe ale lui. Şi calul 1-a adulmecat, dând strigăt." După aceea, baba stupeşte în spuză de trei ori şi-şi face cruce. „îl simţise şi hanul - notează povestitorul -, căci se înfiora prelung. O uşă în fundurile lui se izbi. Se făcu tăcere la vatră şi, cu toţii potrivindune, nu ne-am mai văzut obrazurile. " Ion ROTARU, O istorie a literaturii române, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 252258. SĂNDULESCU: Prin structura sa temperamentală, Mihail Sadoveanu se defineşte ca un povestitor romantic, mai aproape de folclor şi de Eminescu decât de cronicari şi de Ion Creangă. El are cultul vechimii şi al amintirii, ca şi poetul, timpurile revolute constituind un fel de pământ pierdut al Canaanului şi totodată o magmă care nu încetează să transmită căldura prezentului. Toţi eroii adunaţi la Hanu Ancuţei coboară din vremuri parcă imemoriale şi nu-şi găsesc bucurie decât în evocarea lor. Ei trăiesc de fapt în retrospectivă, existând mai mult prin ceea ce istorisesc, decât prin acţiuni efective. La Hanul Ancuţei, în jurul focului, se închină doar ulcele noi cu vin vechi. Acesta e singurul gest marcat al prezentului, în rest naraţiunea priveşte un moment de anterioritate, uneori foarte îndepărtată. Motivul central, nucleul germinativ este întâmplarea de demult situată într-un trecut pe care curgerea vremii 1-a idealizat, prefăcându-1 în izvor de nostalgii şi de priviri melancolice. [...] Eroi ai unui trecut învolburat, călătorii pe la Hanul Ancuţei deţin o experienţă amară, care i-a interiorizat şi i-a determinat să-şi continue existenţa într-o lungă tăcere. Prietenia şi aburul vinului îi dezmorţesc, le dezleagă limbile şi-i ajută să se despovăreze. De aceea, spre deosebire de Creangă, unde ne impresionează scrierea dramatică, limbajul dialogic, la Sadoveanu domină monologul, confesia, pe care le solicită asemenea structuri şi destine umane. Pentru eroii de la Hanul Ancuţei, povestirea este un modus vivendi, o stare obişnuită de a fi („Dar istorisiri ştii să spui?" întreabă cineva. Şi i se răspunde firesc „Ştiu, ca oricare om - de ce să nu ştiu?"); ea reprezintă o necesitate psihologică. Destăinuindu-se, răzăşii, ciobanii, călugării află alinare, dobândesc sentimentul, specific sadovenian, al solidarităţii cu semenii. Spusa lor conţine o mare gravitate, e grea de lirism, ca a doinei şi baladei, Mioriţa o ascultă cu tremur de lacrimi în ochi, diferenţiindu-se iarăşi de spiritul jovial şi lucid al lui Creangă. în vorbirea personajelor din Hanu Ancuţei răsună mai cu seamă ecouri biblice şi formule ceremonioase, învăluite poetic („Şi cătră toţi ceilalţi mă închin ca la codru verde!", în timp ce în Amintiri din copilărie înfloreşte la tot pasul vorba de duh. [...] La Sadoveanu, povestirea îndeplineşte, pe de o parte, o funcţie expresă a comunicării, este, cum spuneam, o necesitate psihologică, pe de alta, reprezintă, ca şi cântecul, o delectare, o artă a petrecerii timpului: „Foarte-mi place - zice unul dintre eroi - s-ascult istorisiri şi să spun şi eu câte ştiu din trecutele vremi". Ea poartă un mesaj al prieteniei, unindu-i pe călători în jurul mesei şi dându-i prilej fiecăruia, ca în Halima şi Decameronul, să spună o întâmplare cu tâlc ce cheamă pe alta, la nesfârşit, încât cartea rămâne deschisă pe o pagină de noi făgăduinţe: „Şi comisul Ioniţă însuşi, după ce a cuprins de după grumaz pe căpitanul Neculai, sărutându-1, a uitat cu desăvârşire că-i dator să ne spuie o istorie cum n-am mai auzit". Povestirea lui Mihail Sadoveanu este de tip romantic şi folcloric oriental, deosebindu-se de aceea a lui Creangă. Dacă humuleşteanul cultivă ironia şi vorba de duh, autorul Hanului Ancuţei se impune prin lirismul adesea confesiv şi grav al naraţiunii; dacă primul e jovial şi comunicativ, celălalt e melancolic şi soliloc; dacă Creangă e un regizor de geniu al povestirii, Sadoveanu e marele ei poet. Al. SĂNDULESCU Hanu Ancuţei sau arta povestirii, în voi. Citind, recitind... Bucureşti, Editura Eminescu, 1973, p. 138-143 MANOLESCU: Ca şi Sindipa sau ciclurile medievale occidentale, Hanu Ancuţei conţine o competiţie şi un ritual al povestirii, într-un cadru dat. Accentul cade pe puterea de fabulaţie, care joacă un rol mai mare decât memoria, căci ceea ce în prima clipă pare a ţine de trecutul şi de experienţa fiecărui povestitor se relevă mai târziu a fi legat de închipuirea lui. Personajele se prefac a-şi aminti; în fond, inventează. E condiţia literaturii populare în întregul ei; dintr-o experienţă colectivă şi anonimă, povestitorii scot poveşti pe care şi le atribuie. E şi condiţia literaturii în general. Poveştile nu transformă numaidecât pe ascultător într-un copil şi 262 nu se poate explica setea noastră de aventură imaginară prin copilăria ce dăinuie în omul adult până la moarte. Funcţia eliberatoare a imaginarului rezidă în altceva, fiind mai profundă şi înglobând şi literatura. Pentru copil, poveştile sunt de obicei primele lecturi, lecturi care premerg, în fond, Lecturii. Copilul intră în poveste ca într-o lume de care-1 despart un timp şi un spaţiu: imaginaţia poveştii este pentru copil însăşi viaţa. Dar pentru noi care ştim că ceea ce ne desparte de Şahrazada, de Şahriar, de calif şi de pescar, nu este nici timpul, nici spaţiul, ci Cartea? Bucuria noastră se deosebeşte de a copilului: este bucuria literaturii, nu a realităţii. Copilul crede într-un acces posibil la lumea poveştii, de aici emoţia lui; emoţia noastră vine, din contra, din imposibilitatea oricărui alt contact decât pe calea fanteziei. Poveştile stau pentru noi într-o subţire ramă de carte, care le izolează de cea mai extraordinară dintre lumile posibile în cerul lor pur imaginar. Fantasticul oricărui basm implică pentru noi imaginaţia Literaturii, însă când poveştile devin literatură, literatura, ea, devine poveste. Lectura noastră, care a transformat-o pe Şahrazada într-o eroină de carte, a transformat, cu aceeaşi mişcare, cartea în poveste. Acest sens al imaginarului este foarte vizibil în Hanu Ancuţei, spre deosebire de povestirile anterioare, şi lui i se datorează noutatea universului acestei opere sadoveniene, mult deosebit de al tuturor celor precedente. Cu procedee în linii mari asemănătoare încă, Sadoveanu creează de fapt aici o altă lume decât în povestirile tinereţii. Ni se vorbeşte, în Hanu Ancuţei, despre „o vreme a petrecerilor şi a poveştilor", într-o toamnă rodnică, în care era „pace în ţară şi între oameni bună învoire", când taberele de cară nu se mai isprăveau, povestitorii şi ascultătorii se schimbau necontenit, vinul se deşerta în ulcele şi la focuri se frigeau hartane de viţei şi de berbeci. Iată, deci, semne de statornicie socială, în care conflictele de clasă par a se fi suspendat şi oamenii se bucură de o libertate nesfârşită. în Decameron, cauza retragerii este ciuma, adică un cataclism; aici, din contra, bunăstarea şi armonia. Pentru călugărul Gherman, învăţat cu asprimea recluziunii monahiceşti, petrecerea de la Han constituie un evident timp de excepţie. Aproape nu este povestitor care să nu laude băutura şi mâncarea, înainte de a continua vorba celui ce i-a premers; lauda aceasta repetată seamănă cu un ritual, menit a marca bucuria oamenilor de „rodul pământului şi-al soarelui", care face să pară sacre bucatele, apa şi vinul. Ca de obicei, la Sadoveanu, lauda nu se adresează muncii, ci rodului, nu unui timp al efortului, ci unuia ulterior, al satisfacţiei de pe urma muncii. Este deci un otium fericit, un Canaan, cum zice G. Călinescu. Oamenii sunt simpli, dar nu de tot săraci: elementari, fără să fie primitivi. Rafinamentul este evident în ceremonialul după care se mănâncă şi se bea, în felul preparării şi în categoriile de bucate, amintite mereu, nu din „gourmandise", ci din voluptatea vederii lor, ca la o expoziţie culinară. Arta preparării este savantă şi pretenţioasă. Carne fiartă nu se pomeneşte, numai friptă. Iar frigerea puiului cunoaşte tot atâtea fineţuri ca aceea a crapului descrisă în împărăţia apelor, pui fript în talger de lut, la cuptor sau în ţiglă. întâi se gustă vinul nou, apoi se rupe puiul cu mâna şi cu dinţii, la urmă sunt plăcintele cu poalele-n brâu, expuse pe chersin. Vinul se bea direct din cofăel sau ulcică, şi gura udă se şterge cu dosul palmei sau cu mâneca sumanului. Pâinea trebuie să fie neapărat proaspătă. Desigur, când mediul social se schimbă, se schimbă (în povestiri) şi mijloacele şi tabieturile. Dar plăcerea vieţii rămâne aceeaşi, tradusă în mari scene de mâncare şi băutură, unde nu cantitatea în sine impresionează, deşi s-ar zice că personajele nu stau o clipă degeaba, nici pofta neruşinată, graba de a consuma, ci, din contra, sobrietatea, respectul faţă de hrană, împlinirea ritualului. Beţia e blândă, nezgomotoasă, dezlegând limbile, fără să provoace scandaluri. Oamenii „cu chef sunt, la Sadoveanu, la fel de reticenţi ca şi cei care n-au pus băutura pe limbă. Avem neîndoielnic de-a face cu o civilizaţie cu trăsături precise, care se cunoaşte şi se raportează la alte civilizaţii fără timiditate: acestea sunt acceptate ori respinse după felul cum se bea şi se mănâncă. Negustorul Dămian, întors de la Lipsea, e supus unui veritabil interogatoriu pe această temă: „— Aşa? şi de mâncat ce-ai mâncat? Eu socot, cinstite jupâne Dămian, că te-ai ferit şi de mâţă, şi de broască, şi de guzgan. Ciobanul stupi cu putere într-o parte şi se şterse la gură cu amândouă mânecile tohoarcei. — Nu m-am ferit aşa de tare, vorbi negustorul, căci n-am prea văzut aceste dihănii. Doar cartofe, sodom, şi carne fiartă de porc ori de vacă. — Carne fiartă? se miră căpitanul Isac. — Da, carne fiartă. Şi bere de-aceea de care vă spun. — Vra să zică, urmă mazilul, pui în ţiglă n-ai văzut? — Nu prea. — Nici miel fript tâlhăreşte şi tăvălit în mojdei? — Asta nu. — Nici sarmale? — Nici sarmale, nici borş. Nici crap la proţap. — Doamne fereşte şi apără! se cruci moş Leonte. —Apoi atuncea, urmă căpitanul Isac, dacă nu au toate acestea, nici nu-mi pasă! să rămâie cu trenul lor şi noi cu ţara Moldovei." Se pune şi problema dacă aceasta e cu adevărat „ţara Moldovei". Se mărgineşte Sadoveanu să revele moravuri şi obiceiuri specifice poporului român? Să poetizeze o istorie reală? Spre a răspunde să vedem şi cu ce se ocupă personajele, când nu-şi pierd vremea la han. Desigur, pentru ca petrecerea să poată părea nesfârşită, trebuiau inventate meserii îngăduitoare. Afară de ciobanul Motoc, restul participanţilor la han au profesii libere şi agreabile. Comisul Ionită e, după cum se vede, un boiernaş, care a păstrat titlul, probabil, nu şi practica îndeletnicirii sale. Leonte e zodier, Zaharia, fântânar, Gherman, călugăr, „profesii" care implică vocaţie specială. Unde sunt ţăranii, cei ce trudesc din greu din Dureri înăbuşite sau din Bordeienii? Sadoveanu îşi alege aici eroii dintre cei care ştiu să se bucure de roadele pământului, nu dintre cei care muncesc. La han sunt şi doi negustori, care fac un comerţ asemănător şi, pentru demonstraţia mea, foarte instructiv. Ienache e coropcar, adică negustor ambulant, iar marfa lui, cum şi-o recomandă singur, e „delicată şi subţire, mai mult pentru ochii şi pentru inima părţii femeieşti". Dămian schimbă la Lipsea bătălii pe „horbote, mărgele, cercei şi pânzeturi pentru nevoi femeieşti". Nu-i interesant? După asemenea marfă s-ar spune că femeia e la loc de cinste în „ţara Moldovei", preţuită, ocrotită şi înveselită. Dar toate acestea arată o stare de lucruri foarte bună şi o civilizaţie avansată. Şi nu e vorba doar de domniţe, ca acelea din Balaurul sau din istorisirea Zahariei Fântânarul, ci de femei simple ca Solomia, care a purtat şi ea în tinereţe colier cu mărgăritare, sau ca Ancuţa, căreia Dămian îi dăruieşte „o zgărdiţă de mărgele". Aceste detalii ne obligă să ne formăm despre lumea de la han o idee oarecum diferită de aceea curentă: dacă se miră de „drăcăriile" nemţeşti şi de pălăriile pe care, la Lipsea, le-ar fi purtând cucoanele, oamenii n-o fac din primitivitate, ci dintr-o altă înţelegere a lucrurilor. Obiceiurile, meşteşugurile, arta culinară şi poveştile vădesc o lungă tradiţie, un exerciţiu repetat şi un mare rafinament. Dar nu este numaidecât o tradiţie reală, istorică: aici e vorba de o ţară ce nu există pe hartă, sadoveniană şi originală. Tudor Vianu a examinat într-un articol particularitatea expresiilor politeţii la Sadoveanu, legându-le de umanismul „răsăritean şi bizantin", unde îşi are izvoarele stilul politicos şi sentenţios al prozatorului: „Au rămas oare acele bunuri ale culturii - se întreabă criticul - numai în lumea înalţilor demnitari din jurul domnului? Opera lui Sadoveanu ne face să înţelegem că acele câştiguri ale umanismului au coborât adânc. Le-au adus către mulţimi cărţile poporane, adăpate direct din literatura şi filosofia antichităţii, scriptele cancelariilor, didahiile predicatorilor. Există o întinsă cultură poporană pe care Sadoveanu a făcut-o evidentă prin felul oamenilor lui de a vorbi, în Hanu Ancuţei se rostesc numai oameni din popor, călători ai drumurilor ţării strânşi la un loc de popas. Elocuţia lor se poate lua la întrecere cu aceea a umaniştilor." Cu toate acestea e greu de crezut că e vorba de o lume reală pe care Sadoveanu a revelat-o. Şi nu e deloc cuminte să vedem în Hanu Ancuţei, spre a rămâne la exemplul lui Tudor Vianu, un document (fie şi artistic) pentru felul în care umanismul a pătruns prin intermediul aşa-ziselor romane populare în simţirea şi în gândirea ţăranilor moldoveni. Mai degrabă, putem pune pe seama lui Sadoveanu însuşi această înfăţişare arhaic-livrescă şi umanist-ceremonioasă care ne surprinde ca o dovadă de extraordinară originalitate. Traducătorul Esopiei şi al Sindipei, al Genouevei şi al Halimalei a suprapus peste obiceiurile şi vorbele ţăranilor moldoveni obiceiuri şi vorbe din surse livreşti: adăugând umanismului apusean (confruntat în Zodia Cancerului şi în Fraţii Jderi cu acela răsăritean) şi ecourilor literaturii sau filosofiei bizantine, aroma ciclurilor arabe, indiene şi chineze, un sâmbure din misterioasa învăţătură a Egiptului vechi. Combinaţie de spirit poporan-moldovenesc şi de spirit cărturăresc, lumea lui Sadoveanu - ce mijeşte în Hanu Ancuţei - va fi de fapt fără graniţe precise, şi o vom regăsi nu numai în idilica Moldovă din Fraţii Jderi, dar şi în Dobrogea din Ostrovul lupilor, în India din Divanul persian, în Mongolia din Cuibul invaziilor. Sultanii nomazi din marginea deşertului Gobi şi pescarii de la Şiret seamănă atât de bine, tocmai fiindcă literatura lui Sadoveanu îi apropie. Aici imaginaţia îşi creează o istorie şi o geografie proprie. în lumea biblică a sultanului Sabek, flecare gest are o semnificaţie, cuvintele sunt alese cu grijă; oamenii fiind de o politeţe excesivă, totul pare guvernat de cel mai complicat protocol: spălatul mâinilor, masa, somnul, primirea oaspeţilor, vânătoarea etc. Ideea de barbarie e exclusă. Sultanii păstori nu cunosc întrebuinţarea tacâmurilor europene sau a carabinei cu două ţevi, cum ţăranii de la Hanul Ancuţei nu cunosc trenul, şi tot ca aceştia se miră de îmbrăcămintea vizitatorilor străini. Sadoveanu pictează în Asia din Cuibul invaziilor aceeaşi lume familiară lui, care începe cu Hanu Ancuţei şi se continuă cu capodoperele maturităţii: e un întreg popor, inventat, însă cu exactităţi etnografice, cu specific naţional. în ţesătura expresivă a prozei lui Sadoveanu au intrat, o dată cu Hanu Ancuţei, fire foarte variate, din surse ce se mai pot uneori descoperi. Motive şi forme lingvistice, deopotrivă. Şerban Cioculescu a arătat bunăoară că anecdota cu iapa lui Vodă o putea afla Sadoveanu în Le moyen de parvenir a lui Beroalde de Verville, canonic la Tours spre sfârşitul secolului XVI şi începutul celui de-al XVII-lea, inspirat la rându-i de o povestire orientală prin intermediar spaniol; întâmplarea lui Isac are, cum a observat G. Ibrăileanu, subiectul unui răspândit cântec bătrânesc; iar un haiduc cu numele Vasile cel Mare este eroul unor legende populare analizate de Ovid Densusianu; în fine, moartea lui Duca a povestit-o Neculce. Traducătorul Alexandriei cunoştea, desigur, nu numai formele populare şi prozaice în care romanul circula în răsăritul Europei, dar şi pe acelea culte, cavalereşti şi de curte din apus. Alexandria din 1909 nu e totuşi decât adaptarea cărjii populare răsăritene: abia Fraţii Jderi va folosi ambele izvoare. Un specialist (I.C. Chiţimia) ne atrage chiar atenţia că Sadoveanu renunţă, în adaptarea din 1909, la turnura arhaică a limbii, preferând expresiei savuroase pe care prima versiune tipărită la noi a Alexandriei, aceea a lui Petru Bart din 1794, o mai păstra (la fel de stângaci-fermecătoare precum fusese în manuscrisul din 1620 care-i servea drept bază) o limbă curentă şi fără culoare [...] Dar începând prin a moderniza limba veche reală, el a sfârşit prin a inventa o limbă proprie. Găsim în lipsa de culoare a adaptării Alexandriei cheia procedării. Limba şi lumea din scrierile de după Hanu Ancuţei sunt operă de fantezie, în care Occidentul şi Orientul, viaţa şi cartea îşi dau întâlnire într-o misterioasă sinteză. Instituţiile din Hanu Ancufei sunt rodul acestei deformări livreşti, pe care imaginaţia sadoveniană o va impune mereu de aici înainte istoriei, locurilor şi oamenilor din care se inspiră: găsim în ele curtenie franceză şi ceremonie bizantină, cavalerism medieval apusean şi moravuri ţărăneşti din Moldova cronicarilor. Este un maxim artificiu pe care însă arta lui Sadoveanu îl face insesizabil şi natural. Exemplului dat de Tudor Vianu din vorbirea orbului („Mie-mi plac tovărăşiile vesele... îmi place vinul nou şi friptura de pui la ţiglă..."), care ar arăta o anume filosofie autohtonă a existenţei, eu i-aş opune altul, în care ceea ce uimeşte este adânca poezie, fantezia delicată şi graţioasă a comparaţiei: „Mărgăritarul, cinstite stăpâne, e o piatră scumpă care se găseşte în scoici, la mare. Cum îi acuma, într-o noapte de toamnă, când marea-i lină, ies anume scoici la mal şi se deschid la lumina lunii. Şi aceea în care cade o picătură de rouă se închide şi intră la adânc. Iar din acea picătură de rouă se naşte mărgăritarul."

Frații Jderi volumul al treilea                                                            Oamenii  Mariei Sale (1942)                          PE BĂTRÎNUL MANOLE PĂR-NEGRU ÎL DOR ŞALELE                                                                      Capitolul 1   Pe bătrînul Manole Păr-Negru îl dor şalele. De cînd măria sa Vodă a binevoit a-i îngădui hodină în sălaşul lui de la Timiş, dăruindui şi imaşurile cele mari de la Prut, în ţinutul Iaşilor, comisul îşi simţeşte încheieturile scîrţîind şi mai ales îl dor şalele. Căci nu mai stă hojma în şa ca altădată, şi nu se mai supără şi nu se mai frămîntă, şi nu mai dă porunci cu străşnicie, şi nu mai are griji zi şi noapte pentru herghelie şi harmasarii domneşti. Acuma bacii umblă cu oile de la munte la bălţile Prutului şi scutarii îi dau samă de toate, înfăţişîndu-se la poruncile sale din trei în trei luni; şi vatamanii lui de la tamazlîcurile de boi din aceleaşi păşuni dintre gîrlele Jijiei îi aduc aşijderea sămi cuviincioase şi-i dau socoteală pentru marfa gata să purceadă în tot anul cătră tîrgul cel mare al nemţilor, la Danţig. Îi vine ştire bună şi despre peştele închis în Bălţi în fiece primăvară, pe care măjerii îl prind apoi cu hărnicie în cap de vară la Sînpetru. Toamna, află şi cîte sloiuri de ceară se pot neguţa în prisăcile ce are la apa Moldovei cît şi la apa Prutului. Şi numai un drum se nevoieşte a face, fie la Suceava fie la Liov, ca să-l întîlnească pe Dămian, feciorul său, mare neguţător în ţară străină, şi să primească gălbinii ce i se cuvin. Căci pentru negoţurile sale cu limbile străine se îngrijeşte acest vrednic fecior al său. Însă avînd toate, şi toate umblîndu-i cu îmbielşugare, primindu-şi banii pe ciurde, şi dulceaţa oilor, şi mierea albinelor, şi vama morilor, şi peştele sărat, şi toate bunătăţile de care l-a învrednicit mila lui Dumnezeu şi a lui Vodă, îşi simte puterile scăzînd, îl dor şalele şi cu zîmbet mîhnit îşi aduce aminte de zburdăciunile tinereţii. Uneori îi vine cîte-o supărare gîndindu-se că încă nu i se cuvenea asemenea rînduială la care l-a supus hotărîrea măriei sale. L-a văzut de cîteva ori pe Vodă, după bătăliile din Ţara Românească şi de la Cetatea Dîmboviţii. La aceste fapte de arme s-a învrednicit şi el însuşi a lua parte, şi nu s-a putut spune nici o clipă că sabia sa a fost mai puţin harnică decît a feciorilor săi. Tocmai din pricina asta s-a bucurat măria sa cu gînd bun asupra vechiului său slujitor. Miluindu-l, măria sa a socotit că-i face dreptate. Aşezîndu-l pe Simion comis la herghelia domnească, măria sa a fost încredinţat că-i face bătrînului său credincios de două ori dreptate. Şi dîndu-i şi lui Jder cel mic slujba ce avusese Simion, Vodă chibzuise că mulţămirea bătrînului va fi sporită. Într-adevăr, mulţămirea îi fusese sporită lui jupîn Manole Păr-Negru; şi îndîrjirea nu-i venea decît cînd vedea pe alţii poruncind şi rînduind acolo unde el rînduise şi poruncise atîţia ani. Porunceau şi rînduiau feciorii săi; totuşi nu-i era îndămînă să audă pe alţii poruncind, iar el să tacă. Decît să se mai suie la grajdurile domneşti, să-i vie supărare, nu-i mai bine să-şi vadă de ale sale treburi la curtea sa din Timiş? Dar aici toate merg bine pe de o parte; iar pe de altă parte aici porunceşte altă putere, pe care domnia sa nu s-a simţit niciodată în stare so domolească şi s-o împuţineze. În curtea de la Timiş e mare şi tare jupîneasa Ilisafta. Măria sa Vodă Ştefan la Suceava, iar jupîneasa Ilisafta la Timiş. Să se ducă la oi în munte ori la şes, lui jupîn Manole nu i-i îndămînă, căci domnia sa în toată viaţa s-a îndeletnicit cu altele. Să se aşeze la tamazlîcurile de boi iarăşi nu i se părea îndeletnicire cuviincioasă. Se duce numai să-şi arate slugilor obrazul, şi se întoarce. Drumurile de negoţ iar îi sînt puţine, la soroace rînduite. Vînătorile măriei sale, iarăşi, sau împuţinat de cînd măria sa a început a bate războaie, deci nici din partea asta domnia sa n-are mulţămire. Îi rămîn vechile sale harţuri cu jupîneasa Ilisafta. Lehamite i-a fost de ele totdeauna şi i-i lehamite şi acuma. Aşa că s-a înfățișat în vremea din urmă de vreo două ori la Vodă, cu gînd să ceară o izbăvire.