Amos Oz

  Subteranele Panterei de Amos Oz   Am fost numit trădător de multe ori în viaţa. Prima data a fost când aveam doisprezece ani şi trei luni şi locuiam într-o periferie a lerusalimului. Era în timpul vacanţei de vara, cu mai puţin de un an înainte ca englezii sa părăsească ţara, într-o vreme când Israelul se născuse ca stat din mijlocul războiului.          Într-o dimineaţa aceste cuvinte au apărut pe pereţii casei noastre, scrise cu litere groase şi negre, chiar sub fereastra bucătăriei:          PROFFI BOGED SHAFEL: „Proffi este un trădător josnic”. Cuvântul shafel, Josnic” a făcut sa se ivească m mintea mea o întrebare care ma preocupa şi acum, scriind aceasta poveste. Este posibil ca un trădător sa fie altfel decatjosnic? Şi daca nu, de ce s-a mai chinuit Chita Reznik (caci îi recunoscusem scrisul) sa adauge cuvântul Josnic”? Lar daca este posibil, în ce condiţii nu este trădarea josnica?          Fusesem poreclit Proffi de când eram considerat atât de important. Era prescurtarea cuvântului „profesor” şi ma numiseră aşa din cauza obsesiei mele de a analiza cuvinte (încă mai iubesc cu-vintele: îmi place sa le adun, sa le aranjez, sa le schimb topica, sa le inversez, sa le combin; la fel cum fac oamenii care iubesc banii cu monedele şi bancnotele şi la fel cum fac cu cărţile împătimiţii jocului de căiţi.)          Tatăl meu văzuse cuvintele de sub fereastra bucătăriei când s-a dus sa ia ziarul, la şase şi jumătate, în acea dimineaţa. La micul dejun, în timp ce îşi întindea gem de zmeura pe o felie de paine neagra, a înfipt dintr-o data cuţitul m borcanul cu gem aproape pana la mâner şi a spus în felul sau pmdent: „Ce surpriza plăcută. Ce-a mai făcut Domnia Sa, ca sa merite aşa o onoare?”          Mama interveni: „Nu te lua de el la prima ora a dimineţii. E destul ca de fiecare data se iau de el copiii ceilalţi.”          Tata era îmbrăcat în uniforma kaki, ca toţi ceilalţi din zona în acea vreme. Avea gesturile şi vocea cuiva care are totdeauna drepta-te. Răzuind o bucata lipicioasa de zmeura de pe fundul borcanului şi întinzând o cantitate egala pe ambele parţi ale feliei de paine, spuse: „Adevărul e ca aproape toată lumea foloseşte cuvântul „tra-dator” cu prea multa libertate, în zilele noastre. Dar ce este un trădător? Chiar aşa. Un om fara onoare. Un om care, pe ascuns, de dragul unui avantaj îndoielnic, îşi ajuta duşmanii împotriva propriului sau popor. Ori face rau familiei şi prietenilor. E mult mai vrednic de dispreţ decât un criminal. Termină-ţi de mâncat oul, te rog. Am citit în ziar ca se moare de foame în Asia”.          Mama îmi trase farfuria din faţa şi termina de mâncat oul şi restul de paine cu gem, nu pentru că-l era foame, ci ca sa fie linişte. Spuse: „Nici un om care iubeşte nu este trădător”.          Mama nu adresase aceste cuvinte nici mie, nici tatălui meu: după direcţia în care se uita, vorbea mai degrabă unui cui care fusese bătut în peretele bucătăriei, chiar deasupra frigiderului şi care nu servea unui scop anume.          După micul dejun, părinţii mei s-au grăbit sa prindă autobuzul către slujba. Eram liber şi aveam o grămadă de timp pana seara, deoarece era vacanţa de vara. Întâi de toate am curăţat masa şi am pus totul la locul lui, în frigider, în dulapuri sau în chiuveta, pentru ca îmi plăcea sa stau acasă singur, toată ziua, fara sa fac ninuc. Am spălat vasele şi le-am pus pe uscător. Apoi am închis toate geamu-rile şi obloanele din toată casa ca sa ma pof bucura de umbra pana seara. Soarele şi praful deşertului provocau deteriorarea cărţilor tatălui meu, aliniate pe rafturile de pe pereţi, iar unele dintre ele erau volume rare. Am citit ziarul de dimineaţa, apoi l-am împăturit şi l-am pus pe masa din bucătărie, după care am aşezat broşa mamei la loc în cutie. Am făcut toate acestea nu ca un trădător josnic plin de căinţă, ci din placerea de a sta într-un loc în care era curăţenie. Pana acum îmi făcusem o obişnuinţa din a merge prin toată casa în flecare dimineaţa şi seara, punând fiecare lucru la locul lui. Cu cinci minute înainte scriam despre cum închideam geamurile şi obloanele. Ma oprisem din scris pentru ca mi-am amintit ca trebuia sa închid uşa de la baie, deşi era de preferat sa rămână deschisa, având în vedere huruitul pe care l-a făcut în timp ce o deschideam.          Toată vara aceea mama şi tata plecau la opt dimineaţa şi se întorceau la şase seara. Prânzul ma aştepta în ftigider şi în fiecare zi eram liber ca pasarea cerului. De exemplu, puteam începe sa ma joc pe covoraş cu un grup mic de cinci sau zece soldaţi sau pio-nieri, cercetaşi, constructori de drumuri, constmctori de forturi şi, încetul cu încetul, puteam îmblânzi forţele naturii, puteam sa înfrangduşmanii, sa cuceresc spaţii întinse, sa construiesc oraşe şi sate şi sa fac drumuri care sa facă legătura între ele.          Tatăl meu era corector şi un fel de asistent editorial într-o mica editura. Noaptea obişnuia sa stea pana la doua sau trei dimineaţa, înconjurat de umbrele rafturilor sale de cărţi, cu trupul cufimdat în întimeric, doar capul sau cu paml încărunţit plutind în cercul de lumina care venea de la lampa de pe masa, ca şi cum ar fi nrcat din greu o vâlcea prin munţii de cărţi aranjate în teancuri pe biroul sau, umplând hârtiuţe şi cartonaşe cu observaţii, pregătindu-se pentru marea sa carte despre istoria evreilor din Polonia. Era un om profund, cu principii, care era total dedicat conceptului dejustiţie.          Mamei mele, pe de alta parte, îi plăcea să-şi ridice paharul de ceai pejumatate plin şi sa privească fix prin el la lumina albastra din fereastra. Şi uneori îl lipea de obraz, ca şi cum ar fi atras căldură prin contact cu el. Era profesoara într-o casa de copii pentru orfanii imigranţi, care reuşiseră sa se ascundă de nazişti în inanastiri sau sate îndepărtate şi ajunseseră la noi, cmn spunea mama, „direct din întunecimea văilor umbrei morţii”. Dintr-o data se corecta: „Vin dintr-un loc unde oamenii se comporta ca lupii unii cu alţii. Chiar şi refugiaţii, chiar şi copiii”. În imaginaţia mea asociam satele îndepărtate cu imagini îngrozitoare ale unor oameni-lupi şi întunecimea văilor umbrei morţii. Lubeam cuvintele „întunecime” şi „vale” penim ca trezeau în mine imaginea unei vai învăluite în întuneric, cu mănăstiri şi pivniţe. Şi iubeam umbra morţii pentru ca nu o înţelegeam. Daca murmuram „umbra morţii”, aproape ca puteam auzi un fel de sunet ca notele scoase de cea mai joasa clapa a pianului, un sunet ce atrăgea după el o urma de ecou abia perceptibila, ca şi cum un mare dezastru s-ar fi întâmplat şi nu mai exista cale de întoarcere.          M-am întors în bucătărie. Citisem în ziar ca trăiam într-o perioada fatala şi, în consecinţa, trebuia sa ne angajam toate resursele morale. Mai scria acolo ca acţiunile englezilor „aruncau o umbra grea” şi ca evreii erau mobilizaţi sa „treacă testul”.          Am plecat de acasă, uitându-mă înjurul meu, ca în timpul Re-zistenţei, ca sa ma asigur ca nu naa urmarea nimeni: de exemplu, un om ciudat cu ochelari de soare, ascuns în spatele nnui ziar, aşteptând în pragul uşii vreunei clădiri, pe cealaltă parte a drumu-lui. Însa oamenii de pe strada păreau absorbiţi de propriile lor treburi. Zarzavagiul construia un zid din lăzi goale. Băiatul care lucrase la băcănia Fraţilor Sinopski trăgea după el un camcior care scârţâia. Bătrâna Pani Ostrowska, o femeie fara copii, matura pa-vajul din faţa uşii, probabil, a treia oara în acea dimineaţa. Doc-toriţa Gryphus stătea pe balcon completând fişe de dosar. Era fata bătrână, iar tata o ajuta sa adune material pentru memoriile sale despre viaţa evreilor din oraşul ei, Rosenheim din Bavaria. Lar vânzătorul de gaz mergea domol în căruţa lui cu frâiele atamandu-l pe genunchi, sunând dintr-un clopoţel şi cântându-l calului sau un cântec trist, în idiş. Aşa ca am stat acolo scrutând cuvintele scrise cu negru: PROFFI BOGED SHAFEL, „Proffi este un trădător josnic”, căutând vreun mic detaliu care ar fi putut să-l puna într-o alta lumina. Din graba sau din teama, uttima litera a cuvântului BOGED părea mai degrabă un R decât un D, făcându-mă nu un tradatorjosnic, ci un adultjosnic (BOGER). În dimineaţa aceea aş fi dat bucuros orice aveam ca sa fiu un adult.          Aşadar Chita Reznik „făcuse un Balaam”.          Domnul Zerubbabel Gihon, profesorul nostm de reiigie şi iuda-lsm, ne explicase în clasa: „Ce înseamnă a face un Balaam. Când un blestem pare o bine-cuvantare. De exemplu, ca atunci când ministrul Emest Bevin a spus în Parlamentul din Londra ca evreii sunt o rasa încăpăţânată, a făcut un Balaam”.          Domnul Gihon avea obiceiul de a-şi condimenta lecţiile cu glume care nu erau deloc amuzante. Adesea îşi folosea soţia drept tinta a glumelor sale. De pilda, atunci când a vrut ilustreze pasajul din Cartea Regilor despre bice şi scorpioni, a spus: „Scorpionii sunt de o suta de ori mai rai decât biciul. Eu va pedepsesc cu biciul, iar soţia mea ma chinuie cu scorpionii”. Sau: „Exista un text care spune aşa: „Ca trosnetul ghimpelui sub oala”. Ecleziastul, capitolul şapte. Ca doamna Gihon când încearcă sa cânte”.          O data am spus în timpul cinei: „îl ştii pe profesorul meu Gihon; nu exista zi în care sa nu-şi ponegrească soţia în clasa”.          Tatăl meu s-a uitat la mama şi a spus: „Fiul tau cu siguranţa şi-a ieşit din minţi” (Tatăl meu era îndrăgostit decuvintele „cu siguranţa”, precum şi de „indubitabil”, „evident”, „într-adevăr”).          Mama spuse: „în loc să-l insulţi, mai bine ai încerca sa vezi ce vrea sa spună. Nu-l asculţi niciodată. Nici pe mine. Sau pe oricine altcineva. Tot ce asculţi tu sunt ştirile de la radio”.          „Orice lucru în lumea asta” a răspuns tatăl meu calm, refuzând, ca de obicei, sa fie atras într-o discuţie aprinsa, „are cel puţindoua parţi. Şi asta o ştiu toţi, cu excepţia câtorva suflete frenetice.”          Nu ştiam ce însemnau „suflete frenetice”, dar ştiam ca nu era mo-mentul potrivit sa întreb. Aşa ca i-am lăsat sa stea în tăcere faţa în faţa aproape un minut întreg – aveau uneori momente de tăcere care semănau cu luptele de skandenberg – şi doar după aceea am spus: „Cu excepţia unei umbre”.          Tatăl meu m-a străfulgerat cu una din privirile sale pline de suspiciune, cu ochelarii lăsaţi pe lajumatatea nasului, clătinându-şi capul în sus şi-njos, una dintre acele priviri care aminteşte de ceea ce învăţasem la ora de religie, „aştepta sa culeagă struguri şi a cules agurida”, iar ochii lui albaştri au sclipit pe deasupra ochelarilor cu o dezamăgire pura, faţa de mine şi faţa de tineri, în general, faţa de eşecul sistemului educaţional căruia i se încredinţase un fluture şi dăduse la iveala o crisalida.              

  Sotul meu, Michael de Amos Oz     1. Am început să scriu paginile acestea, deoarece mulţi dintre cei pe care i-am iubit sunt morţi. Am început să scriu paginile acestea, deoarece când eram tânără aveam o uriaşă forţă de a iubi, iar acum această forţă a început să moară. Şi eu nu vreau să mor. Am împlinit treizeci de ani şi sunt căsătorită. Soţul meu, Michael Gonen, doctor în geologie, este un om cumsecade. L-am iubit. Ne-am întâlnit la colegiul Terra Sancta, acum zece ani. Eram studentă în anul întâi la Universitatea Ebraică, pe vremea când încă se mai ţineau cursuri la colegiul Terra Sancta. Iată cum ne-am întâlnit: Era într-o zi de iarnă şi, pe la nouă dimineaţa, coborând scările, am alunecat. Un tânăr necunoscut m-a susţinut, prinzându-mă de braţ. Avea o mâna sigură şi totuşi reţinută. I-am zărit degetele scurte, cu unghii late. Degete palide, cu o tentă uşor mai închisă la articulaţii. Se repezise să mă prindă şi am rămas sprijinită de braţul lui până mi-a trecut durerea. Eram descumpănită. E umilitor să cazi aşa, deodată, în faţa unor străini: te aştepţi să întâlneşti priviri curioase şi zâmbete maliţioase. Eram stânjenită şi pentru că simţeam mâna tânărului necunoscut mare şi caldă. Aşa cum mă susţinea, căldura degetelor pătrundea prin mânecă rochiei albastre de lină pe care mi-o împletise mama. Era iarnă la Ierusalim A vrut să ştie dacă m-am lovit. I-am răspuns că mi-e teamă să nu-mi fi scrântit glezna. Mi-a spus că i-a plăcut întotdeauna cuvântul gleznă. Apoi a zâmbit. Un zâmbet timid şi intimidant. M-am înroşit. Nu l-am refuzat atunci când m-a invitat la barul de la parterul colegiului. Mă durea piciorul. Colegiul Terra Sancta este o mănăstire creştină ce fusese închiriată Universităţii Ebraice după războiul din 1948, când clădirile de pe muntele Scopus fuseseră distruse. Era o construcţie rece, cu coridoarele înalte şi largi. Mă simţeam tulburată, lăsându-mă condusă de tânărul necunoscut care mă sprijinea. Eram bucuroasă să-i ascult vocea. Nu eram în stare să-l privesc în faţă şi să-i cercetez trăsăturile. Bănuiam, mai mult decât vedeam, că are chipul prelung, slab şi smead. — Hai să ne aşezăm, spuse el. Am luat loc, evitând să ne uităm unul la altul. Fără să mă întrebe ce doresc, a comandat două cafele. Mi-am iubit tatăl mai mult decât pe oricare alt bărbat de pe lume. Când noul meu prieten îşi întoarse capul, am văzut că părul îi era tăiat scurt şi că nu se bărbierise egal. Pe ici, pe colo, în special pe sub bărbie, îi rămăseseră câţiva ţepi negricioşi. Nu ştiu de ce amănuntul acesta mi s-a părut important, ca o bilă albă în favoarea lui. Îmi plăcea cum surâde, iar degetele lui care se jucau cu o linguriţă păreau însufleţite de o viaţă proprie. Şi linguriţei îi plăcea să fie atinsă de ele. Propriile mele degete tânjeau să-i atingă bărbia, acolo unde nu se răsese bine şi îi rămăseseră câţiva ţepi. Se numea Michael Gonen. Era student în anul trei la geologie. Se născuse şi crescuse în Holon. — E frig în Ierusalimul ăsta al tău. — Ierusalimul meu? De unde ştii că sunt din Ierusalim? M-a rugat să-l iert dacă se înşelase, deşi el credea că nu se înşelase. Învăţase să-i distingă pe cei din Ierusalim dintr-o singură privire. Pe când vorbea, se uită pentru prima dată în ochii mei. Ai lui erau cenuşii. Am observat în ei o licărire de amuzament, lipsită însă de veselie. I-am spus că ghicise. Eram într-adevăr din Ierusalim. — Să ghicesc? Da' de unde! Se prefăcu jignit, dar colţurile gurii îi zâmbeau. Nu, nu ghicise. Vedea limpede că sunt din Ierusalim. Să vadă? Se învăţau oare asemenea lucruri la cursurile de geologie? Nu, bineînţeles că nu. De fapt învăţase asta de la pisici. De la pisici? Da, îi plăcea să observe pisicile. Pisicile nu se împrietenesc niciodată cu cineva care nu-i dispus să le îndrăgească. Pisicile nu se înşală niciodată în privinţa oamenilor. — Am impresia că eşti un om fericit, i-am spus eu veselă. Am început să râd şi râsul m-a dat de gol. După aceea, Michael Gonen m-a invitat să-l însoţesc la etajul trei al clădirii, unde urmau să se proiecteze nişte filme documentare despre Marea Moartă şi deşertul Arava. În drumul nostru am trecut pe lângă locul unde alunecasem mai devreme, iar Michael mi-a prins din nou braţul cu mâna stingă, de parcă aş fi fost în pericol să alunec din nou pe treapta respectivă. Prin mânecă de lină a rochiei albastre, îi simţeam fiecare deget în parte. A tuşit sec, ceea ce m-a făcut să-l privesc. Îmi surprinse privirea şi se înroşi. Se înroşi până la urechi. Ploaia bătea furioasă în ferestre. — Toarnă cu găleata, spuse Michael. — Într-adevăr. Toarnă cu găleata, întării şi eu cu entuziasm, de parcă aş fi descoperit brusc că suntem rude. Michael şovăi, apoi adăugă : — Dis-de-dimineaţă am constatat că e ceaţă şi că suflă un vânt puternic. — În Ierusalimul meu iarna e iarnă, am răspuns eu veselă, accentuând „Ierusalimul meu" ca să-i reamintesc de primele lui cuvinte. Aş fi vrut să-l mai aud vorbind, dar n-a găsit nimic de spus. Nu era un tip spiritual. Zâmbi din nou. Într-o zi ploioasă, în Ierusalim, la Colegiul Terra Sancta, pe scările dintre etajul întâi şi doi. Cât de bine îmi aduc aminte! În documentarul ştiinţific am văzut cum se evaporă apă până când iese la iveală sarea pură, cristale de un alb scânteietor, deasupra nămolului cenuşiu. Mineralele din cristale erau asemenea unor vinişoare delicate şi fragile. Nămolul cenuşiu se cliva treptat sub ochii noştri întrucât documentarul prezenta procesele naturale într-un ritm accelerat. Imaginile nu erau însoţite de comentarii. Ferestrele fuseseră acoperite cu storuri negre, ca lumina zilei să nu pătrundă înăuntru. De altfel lumina acelei zile era palidă şi mohorâtă. Un conferenţiar bătrân făcea din când în când câte o observaţie, dădea explicaţii pe care eu nu le înţelegeam. Vocea îi era domoală şi sonoră. Îmi amintea vocea doctorului Rosenthal care mă tratase de difterie când aveam nouă ani. Cu ajutorul unui arătător, indica mereu elementele mai semnificative din imagini, ca mintea studenţilor să nu se îndepărteze de la subiect. Eu eram singura spectatoare liberă să observ amănunte lipsite de importanţă, ca de pildă amărâtele, dar rezistentele, plante de deşert care apăreau mereu pe ecran în preajma instalaţiilor de extras carbonat de potasiu. În lumina scăzută a fasciculului magic puteam examina în voie şi trăsăturile, braţul, arătătorul bătrânului conferenţiar, îmi amintea de o poză dintr-una dintre cărţile mele preferate; mă ducea cu gândul la gravurile întunecate care ilustrau Moby Dick. De afară se auzeau uneori bubuituri răguşite de tunet. Ploaia răpăia mânioasa în geamurile acoperite, de parcă ar fi vrut să ne atragă atenţia că ne-a adus o veste importantă. Răposatul meu tată obişnuia să spună : Oamenii puternici pot să înfăptuiască aproape tot ce doresc, dar nici cei mai puternici dintre ei nu pot hotărî ce să-şi dorească. Eu nu sunt un om deosebit de tare. Michael şi cu mine ne-am dat întâlnire pentru aceeaşi seară la cafeneaua Atara din stradă Ben Yehuda. Afară se dezlănţuise furtuna, lovind furioasă în zidurile de piatră ale Ierusalimului. Restricţiile alimentare erau încă în vigoare. Ni s-a servit un surogat de cafea şi nişte pliculeţe minuscule de zahăr. Michael a făcut o glumă pe chestia asta, dar n-a avut nici un haz. Nu-i un tip spiritual. Probabil nu ştiuse el cum s-o spună. Îmi făcea însă plăcere că se străduieşte, eram încântată că-l  vedeam încordat din cauza prezenţei mele. De dragul meu ieşea din carapace şi încerca să fie amuzant şi să se amuze. Pe când aveam nouă ani, tot mai speram că, dacă voi mai creşte, voi deveni bărbat, şi nu femeie. Mică fiind nu aveam prietene, mă jucam numai cu băieţii şi citeam cărţi scrise pentru băieţi. Mă băteam, loveam cu piciorul, mă cocoţam peste tot. Locuiam în Kiryat Shmuel, la marginea unui cartier numit Katamon. Alături de noi cobora în pantă un teren viran plin de pietroaie, de ciulini şi de fiare vechi. Jos, în vale, se află casa gemenilor. E vorba despre doi arabi, Halii şi Aziz, fiii lui Rashid Shahada. Dacă eu eram prinţesă, ei îmi formau escorta, dacă eu pretindeam că sunt comandant de oşti, ei erau ofiţerii, când eram explorator, făceau pe cărăuşii băştinaşi, dacă eram căpitan de vas, alcătuiau echipajul, dacă eram spion, ei erau complicii. Tot împreună exploram străzi îndepărtate, hoinăream prin păduri, flămânzi şi gâfâind de oboseală, îi hărţuiam pe copiii ortodocşilor, strecurându-ne în păduricea din jurul mănăstirii Sfântul Simeon, îi făceam cum ne venea la gură pe poliţiştii britanici. Ne ţineam după ei ca apoi s-o luăm la goană, ne ascundeam şi apoi brusc apăream la un pas de ei. Gemenii erau supuşii mei. Le porunceam cu o plăcere rece, distantă. Michael spuse: — Eşti timidă, nu-i aşa? După ce şi-a băut cafeaua, a scos o pipă din buzunarul hainei şi a pus-o pe masă, între noi. Eram îmbrăcată în pantaloni maro de catifea reiată, cu un pulover roşu, lălâu, cum obişnuiau să poarte studentele pe vremea aceea, ca să-şi dea un aer degajat. Michael remarcă sfios că-i părusem mai feminină în rochia de lină albastră pe care o purtasem de dimineaţă. Cel puţin aşa avea el impresia. — Şi tu păreai altfel azi-dimineaţă, am ripostat eu. Michael purta un impermeabil gri pe care nu l-a dezbrăcat deloc cât am stat la cafeneaua Atara. Obrajii îi erau aprinşi din cauza frigului biciuitor de afară. Trupul lui era zvelt şi osos. Luă pipa neaprinsă şi începu să deseneze contururi pe faţa de masă. Degetele lui care se jucau cu pipa îmi dădeau o senzaţie de linişte. Cuprins probabil brusc de remuşcări pentru observaţia făcută cu privire la hainele mele, îmi spuse, ca şi cum ar fi vrut s-o dreagă, că sunt frumoasă. Rosti cuvintele cu ochii aţintiţi la pipă. Nu sunt destul de tare, dar tot sunt mai tare decât tânărul acesta. — Spune-mi ceva despre tine, l-am rugat apoi. — N-am luptat în brigada Palmach. Am fost la transmisiuni. Operator radio în regimentul Cârmei.            

  Scene de viață campestra de Amos Oz   Scene de viaţă campestră       Moştenitori. Străinul acela nu era tocmai un străin. Lui Arie Tzelnik figura lui i s-a părut respingătoare şi fermecătoare în acelaşi timp, din prima clipă în care 1-a zărit, dacă într-adevăr existase o asemenea clipă: Arie Tzelnik avea senzaţia că mai văzuse undeva acel chip şi braţele acelea lungi, atârnând până aproape de genunchi, o amintire înceţoşată, venită parcă din altă viaţă. Bărbatul şi-a parcat maşina exact în faţa porţii. Maşina lui prăfuită, de culoare bej, era şi ea străină, iar pe parasolarul care acoperea partea de sus a geamurilor laterale era un întreg puzzle de culori, tot felul de semne de punctuaţie, propoziţii, formule, sloganuri. A închis portiera, dar s-a întors să verifice, cu mişcări energice, uşă după uşă, pentru a vedea dacă sunt încuiate bine. După aceea a lovit uşor capota cu palma, ca şi cum ar fi fost un cal bătrân pe care îl priponeşti de gard şi căruia îi transmiţi, prin lovituri uşoare, pline de afecţiune, că nu va avea mult de aşteptat. Apoi a deschis poarta cu o mişcare hotărâtă şi a păşit pe veranda umbrită de viţă-de-vie. Mersul lui părea repezit şi frânt de durere în acelaşi timp, precum paşii cuiva care calcă desculţ pe nisip încins. Din hamacul lui cuibărit într-un col? Al verandei, de unde putea vedea totul fără a fi văzut, Arie Tzelnik îşi urmărise oaspetele încă de când acesta îşi parcase maşina. Insă, în ciuda tuturor eforturilor, nu reuşea să-şi amintească cine anume era străinul acesta câtuşi de puţin străin. Oare unde îl mai întâlnise, când îl mai întâlnise? Poate într-una dintre călătoriile lui în străinătate? La repetiţii? La birou? La universitate? Sau poate îi fusese coleg de şcoală? Figura bărbatului era vicleană şi jovială, ca şi cum tocmai i-ar fi reuşit cine ştie ce farsă, iar acum se bucura că-şi ia tălpăşiţa. Îndărătul acestei măşti, undeva, sub obrazul străin, puteai intui trăsăturile unui chip cunoscut, supărător, enervant: faţa cuiva care te-a făcut să suferi la un moment dat. Sau, poate, din contră, căruia tu i-ai pricinuit o de mult uitată nedreptate? Ca un vis cufundat în uitare în proporţie de nouăzeci la sută, dar din care un firicel firav mijeşte în amintire asemenea unui vlăstar. Prin urmare, Arie Tzelnik a hotărât să nu se ridice pentru a ieşi în întâmpinarea oaspetelui său, ci să-1 primească acolo, tolănit în hamacul de pe verandă. Străinul a ţopăit cu paşi repezi de-a lungul cărării care lega poarta de treptele verandei, în vreme ce ochii lui mici se roteau neobosiţi când spre stânga, când spre dreapta, ca şi cum s-ar fi temut să nu fie descoperit prea devreme sau, din contră, ca şi cum ar fi fost terorizat de un câine furios, care se putea repezi în orice clipă asupra lui din tufişurile încâlcite şi pline de ţepi ce străjuiau cărarea. Părul blond care începuse să-i cadă, pielea roşie şi ridată a gâtului, care amintea de guşa unui curcan, ochii umezi şi înceţoşaţi, care se roteau asemenea unor degete băgăcioase, braţele lungi ca de cimpanzeu, toate arătau că înăuntrul lui zace o tensiune latentă. Din punctul lui de observaţie, bine ascuns în hamacul atârnat la adăpostul umbrei viţei-de-vie, Arie Tzelnik a observat că bărbatul acesta solid are şi o oarecare fragilitate, asemenea cuiva care îşi revine după o grea suferinţă, ca şi cum până nu demult fusese un om corpolent, iar de câtăva vreme îngenunchease cumva pe dinăuntru, chircindu-se în propriul lui sac de piele. Chiar şi jacheta aceea subţire pe care o purta, o jachetă cu buzunare umflate, de un bej murdar, părea mult prea largă pentru el, atârnându-i lălâie pe umeri. În ciuda faptului că, vara fiind pe sfârşite, poteca era uscată, străinul a purces pe dată să-şi şteargă tălpile pantofilor pe covoraşul din faţa treptelor. După ce a terminat, a ridicat pe rând fiecare picior, verificându-1, examinând cât de curate sunt tălpile pantofilor. Numai după aceea a urcat treptele şi a încercat uşa principală, din capătul scării, şi abia după ce a ciocănit politicos de câteva ori fără să primească nici un răspuns şi-a întors privirea şi 1-a descoperit pe stăpânul casei, care vegeta leneş în hamacul său înconjurat de ghivece mari şi jardiniere rectangulare, în colţul umbrit de viţa-de-vie care îl proteja atât pe el, cât şi întreaga terasă. Imediat, oaspetele a zâmbit larg şi aproape că a făcut o reverenţă, dregându-şi vocea înainte de a rosti pe un ton protocolar: — In ce loc incredibil de frumos locuiţi dumneavoastră, domnule Tzelkin! Uluitor! O adevărată Provenţa a Israelului! Dar ce spun eu Provenţa! Toscana! Ce peisaj! Ce pădure! Tel Ilan este pur şi simplu cel mai frumos sat din această patrie levantină. Minunat. Bună dimineaţa, domnule Tzelkin. Îmi cer iertare. Sper că nu vă deranjez. Arie Tzelnik îi răspunse cu un bună dimineaţa sec, după care îl corectă, spunându-i că numele său e Tzelnik, nu Tzelkin, şi îi dădu de înţeles că îi pare rău, însă nu are nevoie de absolut nimic din ceea ce i-ar putea oferi un agent de vânzări. — Aveţi dreptate! Chiar aveţi mare dreptate! Spuse bărbatul pe un ton vesel, ştergându-şi sudoarea de pe frunte cu mâneca jachetei. De unde putem şti dacă nu cumva omul din faţa noastră este un agent de vânzări sau chiar un escroc? Sau, Doamne păzeşte, un răufăcător care vine în recunoaştere, pregătind terenul pentru o bandă de spărgători de locuinţe. Dar eu, domnule Tzelnik, cu siguranţă nu sunt agent de vânzări. Sunt Maftzir! — Ce? — Maftzir. Wolf Maftzir. Avocatul Maftzir de la biroul de avocatură Lotem-Pruzhinin. Îmi pare bine de cunoştinţă, domnule Tzelnik. Am venit la dumneavoastră, domnul meu, din pricina unei chestiuni, cum să vă spun, poate că ar fi mai bine pentru amândoi, tocmai pentru a nu mai încerca să definesc motivul, să intru direct în subiect. Îmi permiteţi, vă rog, să iau loc? Este vorba despre o problemă mai mult sau mai puţin personală, nu de-a mea, Doamne fereşte, pentru că sub nici o formă şi cu nici un chip nu aş fi avut îndrăzneala de a vă invada intimitatea şi de a vă deranja cu asemenea pricini fără a vă anunţa dinainte. Pentru că am încercat, am făcut mari eforturi, am stăruit iar şi iar, însă numărul dumneavoastră de telefon este protejat, iar scrisorile pe care vi le-am trimis au rămas fară răspuns. De aceea am decis să ne încercăm norocul printr-o vizită neanunţată şi ne cerem scuze pentru deranj. Chiar nu ne stă în obicei un astfel de comportament, să dăm buzna în intimitatea celorlalţi, mai ales când aceştia trăiesc în cel mai frumos loc din întreaga ţară. Una peste alta, ca să spun aşa, nu este o problemă care ne priveşte doar pe noi. Nu, nu. În nici un caz. Ba din contră: chestiunea aceasta, cum aş putea să formulez într-o manieră mai blândă, probabil putem spune în felul următor, chestiunea aceasta vă priveşte personal, domnule. O chestiune care vă priveşte personal şi pe dumneavoastră, nu doar pe noi. Ca să fiu mai explicit, este o problemă legată de familia dumneavoastră. Poate legată de familie la modul general, poate într-un mod special – este vorba, mai precis, de o rudă de-a dumneavoastră, de o rudă anume. Nu mă poftiţi să iau loc şi să stăm de vorbă câteva clipe? Iar eu vă asigur că voi face tot posibilul pentru ca această chestiune să nu vă răpească mai mult de zece minute. Dar toate astea depind numai şi numai de dumneavoastră, domnule Tzelkin. Arie Tzelnik a spus: — Tzelnik. După care a adăugat: — Ia loc. Şi imediat: — Nu aici. Acolo. Şi pentru că grăsanul sau, mai bine zis, fostul grăsan a aterizat iniţial în hamacul dublu, chiar lângă gazda sa, coapsele lor atingându-se, o pleiadă de mirosuri grele l-au înconjurat asemenea unui anturaj periculos, miros de sucuri gastrice, de şosete murdare, de pudră de talc şi transpiraţie. Peste toate aceste mirosuri trona urma abia simţită a unei ape de colonie cu parfum înţepător. În clipa în care i s-a spus nu aici, acolo, oaspetele s-a ridicat, s-a clătinat puţin pe picioare, sprijinindu-şi genunchii cu braţele de maimuţă, şi-a cerut scuze, şi-a schimbat poziţia şi şi-a aşezat fundul îmbrăcat într-o pereche de pantaloni mult prea mari în locul indicat de gazdă, pe băncuţa de lemn din spatele mesei de grădină stacojii. Era o masă ţărănească, făcută din scânduri negeluite, asemănătoare traverselor ce unesc şinele de cale ferată. Era foarte important pentru Arie ca nici în ruptul capului mama lui bolnavă să nu-1 vadă pe fereastră pe străinul acesta, să nu-i zărească spinarea, să nu-i observe silueta conturându-se în umbra vi? Ei-de-vie. De aceea 1-a aşezat într-un loc în care ar fi fost imposibil să fie văzut de la fereastră. Cât priveşte vocea de cantor a grăsanului, nu avea de ce anume să-şi facă griji, fiindcă femeia era surdă. În urmă cu trei ani, soţia lui Arie Tzelnik, Naama, plecase la San Diego să-şi viziteze o bună prietenă, pe Telma Grant, însă nu se mai întorsese niciodată. Nu lăsase în urmă nici un bilet în care să-i spună explicit că are de gând să-1 părăsească, dar la început îi zisese cu blândeţe: Deocamdată nu mă întorc. După o jumătate de an, îi scrisese: Mai rămân o vreme cu Telma. După încă o jumătate de an, îi scrisese din nou: Nu are sens să continui să mă aştepţi. Lucrez cu Telma la un salon de înfrumuseţare. Iar într-o altă scrisoare: Mie şi Telmei ne este bine împreună, avem karme asemănătoare. Apoi i-a spus: Mentorul nostru spiritual crede că ne va fi cel mai bine dacă vom rămâne una lângă cealaltă. Te vei descurca. Nu-i aşa că nu te superi? Fiica lui cea căsătorită, Hila, i-a scris din Boston: Tată, pentru binele tău, îţi sugerez să nu o presezi pe mama. Caută să-ţi vezi de viaţa ta. Şi pentru că între el şi fiul său cel mare, Eldad, toate legăturile fuseseră rupte cu mult timp în urmă, iar el nu mai avea altă rudă, se hotărâse acum un an să-şi vândă apartamentul de pe Cârmei şi să se întoarcă la mama sa, în casa părintească din Tel Han, trăind din chiria încasată pe două apartamente din Haifa şi dedicându-se în întregime hobby-urilor sale. Astfel găsise de cuviinţă să-şi vadă de viaţa lui, după cum îi sugerase fiica sa. În tinereţe, Arie fusese membru al marinei militare, încă din fragedă pruncie dăduse dovadă de mult curaj, nefiindu-i teamă de absolut nimic, nici de duşmani, nici de înălţimi. Însă, odată cu trecerea timpului, înăuntrul lui se căscase un hău de frică muşcătoare în faţa întunericului dintr-o casă goală. De aceea a hotărât, în cele din urmă, să se întoarcă să locuiască alături de mama sa, în casa veche în care se născuse şi crescuse, la marginea satului Tel Han. Mama lui, Rozalia, avea peste nouăzeci de ani, era surdă, cocoşată şi abia mai rostea câteva cuvinte. De cele mai multe ori îl lăsa pe el să se ocupe de îngrijirea gospodăriei, fără a-1 împovăra însă, uneori fără a scoate un cuvânt. Adesea, Arie Tzelnik se gândea că este posibil ca, la un moment dat, mama lui să cadă bolnavă la pat sau să îmbătrânească atât de mult, încât trupul să nu-şi mai poată căra mădularele, şi atunci el avea să fie nevoit să o hrănească, să o spele şi să o schimbe. Sau să aducă în casă o îngrijitoare, dar în clipa aceea echilibrul căminului lor avea să fie zdruncinat şi viaţa lui expusă privirilor străinilor. Mai era şi speranţa, sau umbra de speranţă că declinul mamei e aproape: iar atunci urma să aibă un motiv raţional şi emoţional pentru a o duce la azil, şi întreaga casă avea să fie a lui şi numai a lui. I-ar plăcea să-şi poată aduce acolo o femeie nouă-nouţă, frumoasă. Sau nu-şi va aduce o femeie, va găzdui o mulţime de fete tinere. Va putea chiar să spargă pereţii interiori şi să dea o nouă faţă întregii case. Va începe o viaţă nouă. Dar, până atunci, trăiau amândoi, fiul şi mama, în casa aceea întunecată şi demodată, în linişte şi pace. Dimineaţa devreme venea menajera, aducea cumpărăturile pe care ei i le puneau în prealabil pe o listă, făcea ordine, curăţa casa şi gătea, iar după ce le servea în tăcere prânzul mamei şi fiului îşi vedea de drum. Cea mai mare parte a zilei, mama şi-o petrecea în camera ei, citind cărţi vechi, timp în care Arie Tzelnik şedea în camera lui, ascultând radioul sau construind machete de avioane. Deodată, pe chipul străinului a apărut un zâmbet jucăuş, ca şi cum i-ar fi făcut cu ochiul: parcă i-ar fi adresat gazdei sale o propunere indecentă, hai să păcătuim puţin împreună, ce zici? Iar apoi – temându-se parcă să nu-şi atragă din partea acestuia cine ştie ce pedeapsă – a întrebat pe un ton plin de căldură: — Îmi cer iertare, îmi permiteţi să mă servesc puţin? Şi, fiindcă i s-a părut că gazda a încuviinţat printr-o mişcare a capului, bărbatul şi-a turnat din carafa de sticlă apă rece ca gheaţa, în care pluteau felii de lămâie şi câteva frunze de mentă, în singurul pahar care se afla pe masă, paharul lui Arie Tzelnik, şi-a lipit buzele cărnoase de el şi i-a sorbit întreg conţinutul din cinci, şase înghiţituri zdravene, după care şi-a mai turnat jumătate de pahar, bând cu o sete de nepotolit, pentru ca imediat după aceea să se scuze: — Îmi pare rău! Explicaţia este cât se poate de simplă, aici, pe veranda dumneavoastră splendidă, pur şi simplu nu se simte cât de cald e de fapt afară. E foarte cald azi. Foarte! Cu toate acestea, în ciuda căldurii îngrozitoare – locul în care ne aflăm e cu adevărat magic! Tel Ilan este fără doar şi poate cel mai frumos sat din întreaga ţară! Provenţa! Dar ce spun eu Provenţa! Toscana! Păduri! Viţă-de-vie! Case ţărăneşti vechi de peste o sută de ani, acoperişuri roşii şi chiparoşi înalţi! Şi acum, ce credeţi, domnule? V-aţi simţi mai bine dacă am mai flecări o vreme despre frumuseţea peisajului? Sau îmi veţi permite să intru direct în subiect, fără să ne mai învârtim în jurul cozii?                  

  Să cunoști o femeie de Amos Oz     Unu   Yoel a ridicat obiectul de pe polița căminului și l-a studiat cu atenție. Îl dureau ochii. Agentul imobiliar, gândind că nu auzise ce i-a spus, și-a repetat întrebarea: — Vreți să mergem și în spatele casei, să aruncați o privire? Cu toate că hotărârea lui era gata luată, Yoel nu s-a grăbit să-i răspundă. Avea obiceiul să facă întotdeauna o pauză înainte de a răspunde, chiar și la întrebări simple ca: „Ce mai faci?” sau „Ce-au mai spus azi la știri?”. Ca și cum cuvintele ar fi fost niște bunuri personale, de care nu te puteai despărți cu ușurință. Agentul aștepta. Tăcerea se înstăpânise în camera elegant mobilată: un covor albastru-închis, lat, moale și adânc, fotolii, o canapea, o măsuță de cafea din mahon, un televizor de import, un filodendron uriaș în colțul potrivit, un șemineu din cărămidă, unde erau aranjați, de-a curmezișul, vreo șase butuci care se încălecau, mai curând pentru imagine decât pentru folosință. Lângă fereastra-ghilotină din zid, prin care se pasau mâncărurile din bucătărie, se găsea o masă de sufragerie de culoare închisă și șase scaune cu spetează înaltă. Doar tablourile fuseseră scoase de pe pereți și lăsaseră în urmă dreptunghiuri de tapet decolorat. Bucătăria, văzută pe ușa deschisă, era de tip scandinav și echipată cu cele mai moderne dispozitive electrice. Cele patru dormitoare, pe care le vizitase cu puțin înainte, corespundeau și ele cerințelor lui. Yoel examina cu ochii și cu degetele obiectul pe care-l luase de pe poliță. Era o figurină, o statuetă, opera unui artist amator, un animal de pradă, o felină, cioplită în lemn cafeniu de măslin și smălțuită cu câteva straturi de lac. Fălcile îi erau larg căscate, lăsând la vedere colții ascuțiți. Cele două labe din față se înălțau în aer, într-un salt spectaculos; și laba din spate, din dreapta, era ridicată, dar arăta încordată, cu mușchii bulbucați în efortul de a sări; numai laba din stânga împiedica desprinderea de sol, înțepenind lighioana pe un mic postament de oțel inoxidabil. Trupul animalului se avânta într-un unghi de patruzeci și cinci de grade, iar tensiunea încercării de salt era atât de impulsivă, încât Yoel aproape că simțea în carnea lui durerea labei poprite și disperarea elanului curmat. Statueta i se părea nefirească și neconvingătoare, deși artistul izbutise să imprime lemnului o admirabilă suplețe de felină. Până la urmă, probabil că nu era opera unui amator. Detaliile fălcilor și ale labelor, unduirea spinării arcuite, tensiunea mușchilor, curbura pântecelui, boltirea diafragmei în cușca dură a coastelor, până și unghiul urechilor animalului, trase îndărăt, aproape lipite de ceafă – tot ce însemna finisare a amănuntului era lucrat cu minuție și vădea stăpânirea tainei de sfidare a limitelor materiei. Da, evident, era o sculptură izbutită, eliberată de inerția lemnului și animată de o vitalitate crudă, sălbatică, aproape sexuală. Și totuși, ceva nu era în regulă. Ceva anume era deviat, deplasat, sau prea finisat, sau nu îndeajuns de finisat. Ce anume, Yoel nu-și putea da seama. Îl dureau ochii. I-a încolțit din nou bănuiala că era opera unui amator. Dar unde se ascundea cusurul? Simțea iscându-se în el o enervare ușoară, fizică, odată cu impulsul de a se înălța în vârful picioarelor. Poate din pricină că figurina aceea, cu defectul ei ascuns, își bătea joc, categoric, de legile gravitației. Greutatea animalului de pradă din mâna lui era cu mult mai mare decât cea a suportului de oțel din care se căznea creatura să se desprindă, și de care rămânea prinsă doar printr-un mic punct de contact între laba din spate și piedestalul de metal. Asupra acestui punct se concentra acum întreaga atenție a lui Yoel. A descoperit că laba era înfundată într-o depresiune infinitezimală de pe suprafața oțelului. Dar cum? Vaga enervare i s-a întețit când a întors obiectul cu fața în jos și, spre surprinderea lui, nu a descoperit urma șurubului care ar fi trebuit să se găsească acolo, atașând laba de piedestal. A răsucit din nou statueta: nicio urmă de șurub în carnea jivinei, între gheare și laba aceea dindărăt. Atunci ce împiedica saltul ucigaș al fiarei? În niciun caz cleiul. Greutatea figurinei n-ar fi îngăduit nici unui adeziv dintre cei cunoscuți de Yoel să lipească jivina de suport printr-un atât de infim punct de contact; trupul animalului, proiectat în aer într-un unghi primejdios, s-ar fi dezlipit imediat de bază. Poate că era momentul să se dea bătut și să înceapă să poarte ochelari. Iată-l, un văduv, în vârstă de patruzeci și șapte de ani, savurând o pensionare timpurie, un om liber, aproape în toate înțelesurile cuvântului: ce rost avea să nege cu încăpățânare adevărul evident, anume că era un om obosit, își câștigase dreptul la odihnă și avea nevoie de odihnă. Uneori îl ardeau ochii; câteodată literele se încețoșau pe pagină, mai ales noaptea, la lumina lămpii de pe noptieră. Și totuși, întrebarea aceea capitală rămăsese fără răspuns. Din moment ce animalul era mai greu decât baza și se proiecta aproape în întregime dincolo de ea, cum de nu se răsturna? Dacă punctul de contact ar fi fost întărit cu un adeziv, s-ar fi desprins de multă vreme. Și dacă jivina arăta intactă, unde se ascundea cusurul invizibil? De unde provenea senzația că, pe undeva, se ascundea o fisură? Dacă exista vreun truc ascuns, care era acesta? În cele din urmă, impulsionat de acea vagă furie – Yoel se simțea furios chiar și pe această furie care încolțise în el, pentru că îi plăcea să se considere un om calm, perfect stăpân pe emoțiile lui – a apucat animalul de gât și a încercat să rupă vraja, nu chiar prin forță, dar eliberând magnifica sălbăticiune din chinul misterioasei încleștări. Poate că în felul acesta o să dispară și invizibilul cusur. — Vai de mine, a intervenit agentul imobiliar. Ar fi păcat să o stricați. Nu vreți să mergem să aruncăm o privire la magazia din grădină? S-ar putea ca grădina să vi se pară cam neglijată, dar nu-i nevoie decât de o dimineață de lucru ca să fie pusă la punct și să arate strălucitoare ca rouă. Cu delicatețe, ca într-o subtilă mângâiere, Yoel și-a plimbat degetul în jurul tainicei legături dintre animat și inanimat. Până la urmă, statueta nu era opera unui amator, ci a unui artist dotat cu viclenie și forță. O clipă, i-a fluturat în minte amintirea ștearsă a unei icoane bizantine care reprezenta răstignirea: și acolo exista ceva neplauzibil și totuși impregnat de durere. A dat de două ori din cap, de parcă, în cele din urmă, căzuse de acord cu el însuși să pună capăt dezbaterii lăuntrice. A suflat ușor peste statuetă, vrând parcă să îndepărteze un invizibil fir de praf, sau poate amprentele propriilor lui degete, apoi a așezat-o la loc pe raftul cu bibelouri, între o vază de sticlă albastră și o cădelniță de alamă. — E-n regulă, a rostit. O iau. — Poftim? — Am hotărât să o iau. — Ce să luați? a întrebat agentul derutat, privindu-și clientul cu oarecare suspiciune. Părea să fie un om dintr-o bucată, dur, adânc înfipt în ascunzișurile lăuntrice ale propriei lui făpturi, un tip stăruitor, dar, în același timp, distrat, absent. Stătea nemișcat, cu fața spre etajera cu bibelouri și cu spatele spre el. — Casa, a răspuns, calm, omul. — Cum, chiar așa, pe nepusă masă? Nu vreți să vedeți grădina? Sau magazia? — Am spus că o iau. — Și sunteți de acord cu chiria de nouă sute de dolari pe lună, plătibilă pe o jumătate de an în avans? Cheltuielile pentru reparații și impozitele căzând în răspunderea dumneavoastră? — De acord. — Doamne, dacă toți clienții mei ar fi ca dumneavoastră! a chicotit agentul. Aș putea și eu să-mi petrec toată ziua la mare. Am un hobby: canotajul. Nu vreți să încercați mai întâi mașina de spălat și cuptorul electric? — Te cred pe cuvânt. Dacă se vor ivi ceva probleme, ne putem oricând întâlni. Du-mă la biroul dumitale și să terminăm cu hârțogăria.              

  Rime despre viață și moarte de Amos Oz       Întrebările obişnuite sunt: De ce scrii? De ce scrii aşa? Vrei să-ţi influenţezi cititorii? Şi, dacă da, în ce fel? Ce rol au poveştile tale? Ştergi şi corectezi tot timpul ceea ce aşterni pe hârtie, sau eşti un scriitor inspirat? Cum este să fii un scriitor renumit şi cum îţi afectează asta familia? De ce vezi aproape întotdeauna numai latura negativă a lucrurilor? Ce părere ai despre alţi scriitori, cine te influenţează şi pe cine nu poţi suporta? Şi, apropo, cum te defineşti? Cum le răspunzi celor care te contestă, cum te simţi când se întâmplă acest lucru? Cât de tare te afectează asemenea atacuri? Scrii de mână, sau la calculator? Cam cât câştigi de pe urma unei cărţi? Inventezi poveştile pe care le scrii, sau te inspiri din viaţa de zi cu zi? Ce crede fosta ta soţie despre personajele feminine din cărţile tale? De ce ţi-ai părăsit şi prima, şi a doua soţie? Ai un program de scris, sau scrii numai când ai inspiraţie? Eşti un scriitor angajat? Dacă da, ce cauză susţii? Poveştile tale sunt autobiografice, sau rodul imaginaţiei tale? Şi, lucrul cel mai important dintre toate, artist fiind, cum se face că viaţa ta nu este agitată? Am putea spune chiar că este destul de monotonă. Sau poate că există încă o mulţime de lucruri pe care nu le cunoaştem despre tine? Cum se face că un scriitor, un artist ca tine, are o slujbă de contabil? E doar un mijloc de a-ţi câştiga existenţa? Şi, spune-mi, contabilitatea nu alungă muza?          Sau poate că dispui şi de alte mijloace de trai, mai puţin licite? Poate ne dai şi nouă câteva sfaturi în acest sens? Şi poate ne zici şi nouă, te rugăm, pe scurt şi în cuvintele tale, ce anume ai vrut să spui în ultima ta carte?          Există răspunsuri înşelătoare şi răspunsuri în doi peri. Răspunsuri simple şi directe nu există.          De aceea scriitorul se va opri într-o cafenea micuţă, la trei sau patru străzi de Casa de cultură „Shunia Shor”, unde, în seara aceasta, are loc o întâlnire literară. Cafeneaua e strâmtă şi întunecoasă, înăbuşitoare şi, tocmai de aceea, numai bună pentru el. Va sta aici şi se va concentra asupra acestor întrebări (de când se ştie ajunge întotdeauna cu o jumătate de oră sau patruzeci de minute înainte de începerea evenimentului şi de fiecare dată trebuie să îşi caute câte ceva de făcut până îi vine rândul). Îi cere unei chelneriţe obosite, cu sâni generoşi şi îmbrăcată într-o fustă scurtă, să şteargă masa la care stă, dar suprafaţa devine mai lipicioasă decât înainte. Poate că nici cârpa nu era prea curată.          Scriitorul se va holba în tot acest timp la picioarele chelneriţei, sculpturale şi frumoase, al căror singur cusur sunt gleznele puţin cam groase. Apoi îi va privi cu coada ochiului chipul, O faţă drăguţă, luminoasă, cu sprâncene îmbinate. Părul îi e legat cu un elastic roşu. Scriitorul va simţi un iz de transpiraţie şi săpun, miros de femeie obosită. Prin materialul fustei se vede linia chiloţilor. Ochii lui rămân aţintiţi acum asupra acestui loc: o uşoară asimetrie pe fesa stângă îl stârneşte. Ea va vedea că-i măsoară picioarele, coapsele, fesele şi va ofta dezgustată, părând să spună: termină odată!          *          Din politeţe, scriitorul îşi va muta privirea, va comanda omletă şi salată, o chiflă şi o ceaşcă de cafea, va scoate o ţigară din pachet şi o va strânge între degetele care îi vor susţine obrazul: chipul lui capătă o expresie plină de spiritualitate, de care chelneriţa nu se lasă impresionată, răsucindu-se pe călcâie şi dispărând îndărătul uşii bucătăriei.          În timp ce îşi aşteaptă omleta, scriitorul îşi imaginează prima dragoste a acestei chelneriţe (se hotărăşte să o numească de acum înainte Riki): la doar şaisprezece ani, s-a îndrăgostit de portarul de rezervă al echipei Bnei Yehuda, Charlie, care odată, într-o zi ploioasă, şi-a făcut apariţia la volanul maşinii sale, Lancia, în faţa salonului de înfrumuseţare la care lucra ea şi a răpit-o de acolo. Au petrecut împreună trei zile, într-un hotel din Eilat (unchiul lui era coproprietar al acelui hotel). În Eilat, el i-a cumpărat o rochie uluitoare, cum aveau cântăreţele grecoaice, o rochie cu monede micuţe de argint şi tot tacâmul, dar după numai două săptămâni a părăsit-o şi s-a întors din nou la hotel, de data aceasta împreună cu una care ieşise pe locul al doilea la concursul Miss Litoral. Iar Riki, în toţi cei opt ani care au trecut de atunci şi pe întreg parcursul celor patru relaţii avute după aceea, nu a încetat să viseze că într-o zi el se va întoarce: aşa îi era firea, uneori era îngrozitor de furios pe ea, i se şi făcea frică, se simţea în pericol, fiindcă se purta ca şi când şi-ar fi ieşit din minţi, pentru ca imediat după aceea, pe neaşteptate, să se potolească şi să îi ceară iertare, ca un copil, îmbrăţişând-o, spunându-i pisi-pisi, sărutând-o pe gât, gâdilând-o puţin cu respiraţia lui caldă, dezmierdând-o cu vârful nasului şi sărutând-o cu blândeţe, ceea ce o făcea să se înfioare de o plăcere dulce ca mierea, apoi ridicând-o în braţe cu un gest ferm şi aruncând-o în sus ca pe o pernă, până ce ea striga măiculiţă, dar el o prindea, ca întotdeauna, exact în ultima clipă, şi o strângea cu putere la piept, să nu o scape. Ii plăcea să o dezmierde îndelung cu vârful limbii îndărătul fiecărei urechi, ba chiar şi înăuntrul lor, apoi puţin în locul acela de la ceafa, exact unde creşte un păr moale ca puful, până când plăcerea aceea dulce precum mierea se transforma în pasiune. Charlie nu a ridicat niciodată palma asupra ei şi nici nu a insultat-o. A învăţat-o cum să danseze lipită de partenerul ei, a învăţat-o să poarte bikini, să stea la soare dezbrăcată, întinsă pe burtă, să închidă ochii şi să îşi imagineze tot felul demascări, dar a fost şi ultimul bărbat care i-a spus cat de bine o prind cerceii lungi, cu pietre verzi, punându-i în evidenţă frumuseţea feţei şi a gâtului.          Însă curând după aceea a fost forţat să returneze Lancia şi i-au pus mâna ruptă în ghips, iar el s-a întors din nou la Eilat, de data aceasta cu o altă fată, Lucy, care ieşise pe locul al doilea la concursul Miss Litoral, şi înainte de a pleca i-a spus, vezi tu, pisi, chiar îmi pare foarte rău, dar încearcă să mă înţelegi, dacă e să fim cinstiţi, Lucy a fost înaintea ta şi, ca să ţi-o spun pe şleau, Lucy şi cu mine nu ne-am despărţit niciodată cu adevărat, numai ne-am ciondănit puţin şi am luat o pauză o vreme, dar acum pur şi simplu ne-am regăsit şi cu asta basta, iar Lucy m-a rugat să îţi spun că nu este supărată pe tine, no hardfeelings, şi vei vedea, pisi, că după o vreme vei depăşi încetul cu încetul episodul despărţirii noastre şi îţi vei găsi, cu siguranţă, un bărbat mult mai potrivit decât mine, deoarece adevărul e că meriţi pe cineva mai bun ca mine, meriţi bărbatul cel mai bun din lume.          Dar cel mai important lucru, pisi, este ca şi tu, şi eu să rămânem numai cu amintiri frumoase.          În cele din urmă, Riki i-a dăruit unei verişoare rochia aceea grecească, plină de bănuţi de argint, iar bikiniul l-a îndesat în fundul unui sertar plin de ace şi aţe pentru cusut, uitându-l acolo: bărbaţii nu pot fi altfel, pur şi simplu aşa sunt ei plămădiţi, dintr-un aluat de proastă calitate, dar cu toate acestea, după părerea ei, nici femeile nu sunt mult mai breze, şi de aceea poveştile de dragoste se termină aproape întotdeauna prost.          A trecut deja destul de multă vreme de când Charlie nu mai face parte din echipa Bnei Yehuda.          Acum are familie şi trei copii şi o fabrică în Holon, care produce sisteme de încălzire folosind energia solară, aprovizionând chiar şi teritoriile palestiniene şi Ciprul. Dar ce s-a întâmplat cu Lucy? Cu picioarele ei zvelte? Să ne imaginăm cum s-a sfârşit povestea ei. Oare şi de ea s-a descotorosit Charlie după ce s-a plictisit? Dacă aş avea adresa ei sau numărul de telefon, dacă aş avea destul curaj, aş căuta-o. Am bea o cafea.          Am sta de vorbă. Poate chiar am deveni prietene? Acum nu îmi mai pasă de el câtuşi de puţin, în schimb mă gândesc la ea. Pe el nu mi-l mai amintesc nici măcar cu dezgust, dar îmi aduc aminte de ea destul de des: poate pentru că acum trece prin ce am trecut eu? Oare şi pe ea o alinta în timp ce stăteau culcaţi pe pat, spunându-i pisl? Râdea şi îi dezmierda buzele cu vârful nasului? O ajuta să se descopere, să îşi cunoască trupul, ghidându-i cu blândeţe mâinile? Dacă aş reuşi să o găsesc şi să vorbim despre toate lucrurile astea, poate că în cele din urmă am deveni prietene.          Între o femeie şi un bărbat nu există loc pentru prietenie, dacă între ei s-a strecurat pasiunea. Iar dacă nu există pasiune, între ei nu e loc pentru nimic. Dar între femei, mai ales între două femei care au avut parte de multă suferinţă şi dezamăgire provocate de bărbaţi, cu atât mai mult între două femei care au suferit din pricina aceluiaşi bărbat… Poate că tocmai de-asta ar trebui să încerc să o găsesc pe Lucy.          *          La o masă din apropiere stau doi domni care par că nu se grăbesc nicăieri, amândoi la vreo cincizeci de ani. Unul dintre ei atrage atenţia: e un bărbat corpolent, complet chel, cu un chip serios, şi care seamănă cu personajele negative din filmele poliţiste. Bărbatul mai scund e mai ponosit, chiar zdrenţăros; e expansiv, iar chipul lui arată că e gata să dăruiască admiraţie sau compătimire oricui ar avea nevoie. Scriitorul îşi aprinde o ţigară şi îşi închipuie că e un funcţionar mărunt sau un agent de vânzări care se ocupă de fonduri.            

  Poveste despre dragoste și Intuneric de Amos Oz       M-am născut şi am crescut într-un apartament micuţ, cu tavanul scund, aflat la parter. Părinţii mei dormeau pe o canapea care, atunci când era desfăcută, seara, aproape că umplea încăperea de la un perete la celălalt. În fiecare dimineaţă trăgeau patul la loc, ascundeau aşternuturile în lada de dedesubt, răsturnau salteaua, apăsau bine şi ascundeau totul sub o cuvertură de un cenuşiu şters, peste care împrăştiau apoi nişte pernuţe orientale, brodate, aşa încât orice urmă a somnului lor de peste noapte se făcea nevăzută. Astfel, dormitorul lor era deopotrivă birou, bibliotecă, sufragerie şi salon. In faţa acestei camere se afla odăiţa mea verde, pe jumătate ocupată de un şifonier pântecos. Un coridor lung şi strâmt, întunecat şi puţin curbat, ca un tunel prin care evadezi din închisoare, lega de cele două odăiţe bucătărioara şi baia cu closetul. Un bec chior, închis într-o cuşcă de fier, arunca asupra acestui coridor o penumbră lugubră chiar şi în timpul zilei. In partea din faţă, amândouă camerele aveau câte o singură fereastră, străjuită de obloane de metal, care se străduia să arunce o ocheadă către priveliştea de la răsărit, dar nu descoperea decât un chiparos prăfuit şi un zid scund, din pietre cioplite grosolan. Printr-o deschizătură cât palma în pereţii lor din spate, aproape de tavan, bucătărioara şi baia se uitau la o curte mică de închisoare, înconjurată de ziduri înalte şi aşternută cu ciment, unde o muşcată decolorată, aşezată într-un bidon de măsline ruginit, se prăpădea încetişor tânjind după o rază de soare. Pe pervazurile acestor deschizături ţineam întotdeauna borcane cu castraveţi muraţi şi mai era acolo un cactus încăpăţânat, pus într-o vază crăpată ce slujea drept ghiveci. De fapt, apartamentul era la subsol, întrucât parterul clădirii fusese săpat în coasta pietroasă a dealului. Dealul acesta era vecinul de alături, un vecin greoi, introvertit, tăcut, un deal bătrân şi posac, cu manii de burlac, un deal somnoros, iernatic, care nu hârşâia mobila şi nu primea pe nimeni în vizită, nu făcea nici un zgomot şi nu ne deranja defel, însă prin pereţii ce ne despărţeau se furişau tot timpul către noi, ca un iz de mucegai slab, dar persistent, friguroasa tăcere întunecată şi umezeala posomorâtului nostru vecin. Aşadar, chiar şi vara în casa noastră plutea un strop de iarnă. Musafirii ziceau: întotdeauna e tare plăcut aici în toiul valului de căldură, atâta răcoare, chiar frig, dar cum vă descurcaţi iarna? Nu trece umezeala prin pereţi? Nu vi se pare deprimant? Casa era plină-ochi cu cărţi. Tata putea citi în şaisprezece sau şaptesprezece limbi şi vorbea unsprezece (toate cu accent rusesc). Mama vorbea patru sau cinci limbi şi citea în şapte sau opt. Vorbeau între ei în rusă sau polonă când nu voiau să pricep eu. (Adică în cea mai mare parte a timpului. Când s-a întâmplat ca mama să vorbească în ebraică despre un armăsar, cu mine de faţă, tata a repezit-o, furios, în ruseşte: Şto s toboi? Vidis malcik riadom snami! - Ce te-a apucat? Doar vezi că băiatul e aici!) Din considerente culturale, citeau mai ales în germană sau engleză şi presupun că visau în idiş. Însă pe mine mă învăţau o singură limbă, ebraica. Poate se temeau că, dacă ştiu mai multe limbi, o să fiu şi eu vulnerabil la linguşirile Europei, continentul ăsta minunat şi ucigaş. Pe scala de valori a părinţilor mei, cu cât un lucru era mai occidental, cu atât era considerat mai cultural. Oricât de mult i-ar fi îndrăgit sufletele lor ruseşti pe Tolstoi şi Dostoievski, bănuiesc că Germania - în ciuda lui Hitler - le părea mai culturală decât Rusia sau Polonia, iar Franţa şi mai mult decât Germania. Anglia era şi mai sus pe scala lor decât Franţa. Cât despre America, nu erau prea lămuriţi: la urma urmei, era o ţară în care oamenii împuşcau indieni, jefuiau trenurile poştale, goneau după aur şi vânau fete. Pentru ei, Europa era o ţară a făgăduinţei interzisă, un peisaj mult râvnit, cu foişoare şi piaţete pavate cu lespezi vechi, cu tramvaie, poduri şi clopotniţe, sate pierdute pe coclauri, staţiuni balneare, păduri şi pajişti înzăpezite. Cuvinte precum „cabană", „pajişte" sau „gâscăriţă" m-au entuziasmat şi m-au fermecat toată copilăria. Aveau aroma senzuală a unei lumi adevărate şi tihnite, departe de acoperişurile de tinichea, prăfuite, de maidanele acoperite de fiare ruginite şi ciulini, de coastele secetoase ale dealurilor din Ierusalimul nostru ce se sufoca sub povara verii încinse până la alb. Îmi era destul să murmur „pajişte", şi pe dată auzeam mugetele vacilor cu tălăngi la gât şi clipocitul pâraielor. Dacă închideam ochii puteam vedea gâscăriţă desculţă, a cărei ispită îmi umplea ochii de lacrimi înainte să fi avut măcar habar de toate astea. Cu trecerea anilor, mi-am dat seama că Ierusalimul, aflat sub guvernare britanică în anii '20, '30 şi '40, trebuia să fie un oraş cu o cultură fascinantă. Avea mari oameni de afaceri, muzicieni, învăţaţi şi scriitori: Martin Buber, Gershom Scholem, S.Y. Agnon şi o pleiadă de alţi savanţi şi artişti de frunte. Uneori, pe când treceam pe strada Ben Yehuda sau pe bulevardul Ben Maimon, tata îmi şoptea: „Uite, acela e un savant de renume mondial". Nu pricepeam ce voia să zică. Mă gândeam că a avea renume mondial era cumva legat de nişte picioare neputincioase, pentru că omul acela era adesea un bătrân sprijinit în baston care şontâcăia şi purta un costum gros de lână chiar şi vara. Ierusalimul pe care îl admirau părinţii mei se afla departe de zona în care trăiam: era în Rehavia cea plină de verdeaţă, cu grădinile şi acordurile ei de pian, era în trei-patru cafenele cu policandre aurite de pe Calea Jaffa sau strada Ben Yahuda, în holurile din YMCA sau din hotelul Regele David, unde evreii şi arabii setoşi de cultură se amestecau cu englezi culţi, cu manie-e desăvârşite, unde doamne visătoare, cu gâtul lung, pluteau în rochii de seară, la braţul domnilor în costume închise la culoare, unde englezi cu mintea destupată cinau cu evrei culţi sau cu arabi şcoliţi, unde aveau loc recitaluri, baluri, serate literare, thés dansants şi se purtau conversaţii rafinate, artistice. Sau poate că un astfel de Ierusalim, cu ale sale policandre şi thés dansants, nu exista decât în visurile bibliotecarilor, profesorilor, funcţionarilor şi legăturilor de cărţi care trăiau în Kerem Avraham. In orice caz, acolo unde eram noi nu exista. Kerem Avraham, zona în care trăiam, ţinea de Cehov. După mai mulţi ani, când l-am citit pe Cehov (tradus în ebraică) am fost convins că este unul dintre noi: unchiul Vania trăia chiar la etajul de deasupra, doctorul Samoilenko se aplecase asupra mea şi mă cercetase cu mâinile-i mari şi puternice când am avut febră şi, o dată, difterie, Laevski, cu veşnica lui migrenă, era vărul de-al doilea al mamei mele şi ne duceam la sala de concerte Beit Haam să-l ascultăm pe Trigorin, la matineele de sâmbătă. Eram înconjuraţi de tot felul de ruşi. Erau mulţi tolstoieni. Unii dintre ei chiar arătau ca Tolstoi. Când am dat peste o fotografie a lui Tolstoi, pe coperta din spate a unei cărţi, am fost convins că-l zărisem adesea prin cartier, preumblându-se pe strada Malachi sau în jos, pe Obadiah, cu capul gol, cu barba lui albă zbârlită de vânt, la fel de măreţ ca patriarhul Avraam, cu ochii aruncând fulgere, având în loc de baston o creangă, cu rubaşca purtată peste pantalonii largi şi încinsă cu o sfoară. Tolstoienii din cartierul nostru (cărora părinţii mei le ziceau tolstoişciki) erau, până la unul, vegetarieni aprigi, reformatori ai lumii cărora le păsa foarte mult de natură, moralizatori iubitori ai omenirii, iubitori ai fiecărei făpturi, tânjind veşnic după viaţa de la ţară, după muncile agricole simple, pe câmpuri şi prin livezi. Dar nu izbuteau nici măcar să-şi cultive plantele din ghivece: poate că le omorau udându-le prea mult sau poate că uitau să le ude, sau poate o fi fost vina nesuferitei administraţii britanice care ne punea clor în apă. Unii dintre ei erau tolstoieni care păreau să iasă drept din paginile unui roman de Dostoievski: frământaţi, vorbăreţi, reprimându-şi dorinţele, arzând în flacăra ideilor. Dar în cartierul nostru, Kerem Avraham, cu toţii, şi tolstoieni, şi dostoievskieni, roboteau pentru Cehov. Restul lumii era numit, în general, „lumeaceamare", dar avea şi alte epitete: luminată, exterioară, liberă, ipocrită. O cunoşteam aproape numai din colecţia mea de timbre: Danzig, Boemia şi Moravia, Bosnia şi Herţegovina, Oubangui-Chari, Trinidad şi Tobago, Kenia, Uganda şi Tanganika. Lumeaceamare era departe de tot, atrăgătoare, minunată, dar pentru noi ea era şi periculoasă şi ameninţătoare. Ei nu-i plăceau evreii, pentru că sunt deştepţi, le scapără mintea, au succes din plin, dar şi pentru că sunt zgomotoşi şi arivişti. Nu-i plăcea nici ce făceam aici, pe pământul Israelului, pentru că ne pizmuia până şi pentru fâşia asta îngustă de mlaştini, bolovăniş şi deşert. Acolo, în lume, toţi pereţii erau acoperiţi cu graffiti: „Jidanilor, duceţi-vă înapoi în Palestina", aşa că am venit înapoi în Palestina, şi acum lumeaceamare zbiera către noi: „Jidanilor, căraţi-vă din Palestina". Nu numai lumeaceamare era foarte departe: chiar şi ţara Israelului era destul de departe. Undeva, peste dealuri, hăt-departe, răsărea un nou neam de eroi evrei eroici, un neam de oameni arşi de soare, duri, tăcuţi, cu spirit practic, cu totul altfel decât evreii din diaspora, cu totul altfel decât locuitorii din Kerem Avraham. Pionieri cutezători şi hârşiiţi, care au izbutit să-şi facă un prieten din întunericul nopţii şi au depăşit toate hotarele şi în privinţa relaţiilor dintre un băiat şi o fată, şi invers. Nu se ruşinau de nimic. Bunicul Aleksandr a spus o dată: „Ei cred că în viitor o să fie foarte uşor, un băiat va putea să meargă la o fată şi să i-o ceară, pur şi simplu, sau poate că fetele nici n-o să mai aştepte să vină la ele, o să se ducă ele la băieţi să le-o ceară, cum ai cere un pahar de apă". Miopul unchi Betsalel a zis, cu mânie politicoasă: „Asta nu-i bolşevism curat, să calci în picioare toate tainele, toate misterele?! Să pui cruce emoţiilor?! Să prefaci întreaga noastră viaţă într-un pahar cu apă călâie?!" Unchiul Nehemia, din ungherul lui, a lăsat să-i scape câteva versuri dintr-un cântec care îmi părea mârâitul unei fiare încolţite: „Of, lungă mi-e calea şi drumul strâmbat Pe munte, pe câmpul pustiu Of, maică, prin arşiţi şi nea eu te cat Mi-e dor, dar departe te ştiu!..." Atunci mătuşa Zipporah a spus în ruseşte: „Da' potoliţi-vă odată. Aţi luat-o razna cu toţii? Vă aude băiatul!" Şi atunci au dat-o pe ruseşte. Pionierii trăiau dincolo de orizontul nostru, în Galileea, Sharon şi în Văi. Tineri duri, inimoşi, chiar dacă sunt, fireşte, tăcuţi şi chibzuiţi, şi tinere solide, sincere şi reţinute, care păreau să ştie şi să înţeleagă totul; te înţelegeau şi îţi înţelegeau încurcătura sfioasă, şi totuşi se purtau cu tine cu tandreţe, cu seriozitate şi cu respect, ca şi cum nu ai fi fost un copil, ci un bărbat, chiar dacă unul mai mititel. În mintea mea, aceşti pionieri erau oameni puternici, serioşi, independenţi, în stare să şadă roată intonând cântece de dor sfâşietor sau de batjocură, sau scandaloase cântece fără perdea; sau în stare să danseze atât de sălbatic, încât să pară că-şi ies din trup; dar, de asemenea, în stare să fie singuri şi să privească în sine, să trăiască sub cerul liber, să doarmă în corturi, să muncească pe rupte, cântând Suntem gata totdeauna, Fiii tăi ţi-au adus pacea cu fierul plugului, azi aduc pacea cu puşca, Oriunde suntem trimişi, ne du-u-ucem, oameni în stare să călărească pe cai sălbatici sau pe tractoarele cu roţi ce lasă urme late, care vorbesc araba, care cunosc fiecare grotă şi ued, care se pricep la pistoale şi grenade, şi totuşi citesc poezie şi filozofie: bărbaţi voinici cu mintea iscoditoare şi sentimentele bine ascunse, care pot discuta aproape pe şoptite în corturile lor, la licărul lumânărilor, către orele mici ale dimineţii, despre sensul vieţilor noastre şi despre alegerile crude între iubire şi datorie, între patriotism şi dreptatea universală.            

  Iuda de Amos Oz     Iată o poveste petrecută în ultimele zile de iarnă ale anului 1959 şi în primele zile ale anului 1960. E o poveste încărcată de erori, pasiuni şi dezamăgiri, ce ridică însă şi o problemă religioasă rămasă încă nerezolvată. Câteva clădiri păstrează şi acum semnele războiului care a măturat oraşul în urmă cu zece ani. În depărtare se aude muzica difuză a unui acordeon sau melodia de dor a unei muzicuţe, răzbătând, pe înserate, de după un oblon închis. În multe apartamente din Ierusalim, poţi vedea pe pereţii saloanelor vârtejurile înstelate ale Nopţilor lui Van Gogh sau învolburarea chiparoşilor lui, iar pe podelele odăilor mici sunt încă aşternute covoraşe din paie, şi câte un volum din Zilele Ţiklagului[1] sau poate Doctor Jivago a rămas deschis cu copertele în sus, pe marginea unei saltele din burete acoperite de o cuvertură cu model oriental, peste care sunt înşiruite pernuţe brodate. Seara, soba cu petrol arde cu o flacără albăstruie. Într-un colţ al camerei, dintr-un obuz gol iese un fel de ghirlandă de scaieţi împletită cu grijă. La începutul lui decembrie, Shmuel Asch şi-a întrerupt studiile universitare, intenţionând să părăsească Ierusalimul din cauza unei poveşti de dragoste eşuate, a unui program de cercetare ajuns în impas, dar mai ales din cauză că starea materială a tatălui său se deteriorase, iar Shmuel era nevoit să-şi caute un loc de muncă. Era un tânăr de vreo douăzeci şi cinci de ani, solid, cu barbă, timid, sentimental, socialist, astmatic, care se entuziasma cu uşurinţă, căzând însă pradă decepţiilor la fel de uşor. Avea umerii laţi, gâtul scurt şi gros, la fel şi degetele: scurte şi groase, de parcă le-ar fi lipsit câte o falangă. Din toţi porii feţei şi ai gâtului îi creştea o barbă cârlionţată, ca o lână sârmoasă. Aceasta se unea cu părul creţ care-i atârna sălbatic de pe cap şi îi acoperea pieptul. De departe, aveai întotdeauna impresia că, fie vară, fie iarnă, era mereu înfierbântat şi transpirat. Dar de-aproape erai plăcut surprins să constaţi că pielea lui Shmuel emana nu un miros acru de transpiraţie, ci dimpotrivă, un parfum fin, de talc pentru bebeluşi. Se îmbăta într-o clipă cu idei noi, cu condiţia ca acestea să fie ambalate într-un înveliş ingenios şi să conţină o oarecare urmă de viclenie. Dar avea tendinţa de a obosi repede, poate din cauza inimii mărite sau a problemelor pe care i le provoca astmul. Ochii i se umpleau cu uşurinţă de lacrimi, ceea ce-l făcea să se simtă jenat sau chiar ruşinat. Într-o seară de iarnă, un pui de pisică mieuna lângă un gard, poate că se pierduse de mama lui; iar pisoiul ăsta se uita la Shmuel cu o privire atât de înduioşătoare, frecându-se uşor de piciorul lui, încât iată că ochii i s-au înceţoşat pe dată. Sau la sfârşitul unui film mediocru despre singurătate şi disperare, la cinematograful Edison, când se dovedeşte dintr-odată că tocmai personajul cel mai dur e capabil să dea dovadă de măreţie sufletească, iată că lacrimile îi inundă imediat ochii şi i se pune un nod în gât. În faţa imaginii unei femei slabe, stând în picioare la ieşirea din spitalul Shaarei Tzedek şi îmbrăţişând un copil cu ochii în lacrimi, simte cum îi vine şi lui să plângă. Pe atunci plânsul era considerat ca fiind apanajul exclusiv al femeilor. Un bărbat cu obrazul scăldat în lacrimi provoca repulsie, sau chiar un uşor dezgust, ca o femeie căreia i se văd fire de păr pe bărbie. Shmuel se ruşina din pricina slăbiciunii lui şi se străduia din răsputeri să se abţină, dar fără succes. În adâncul sufletului, împărtăşea el însuşi dispreţul provocat de propria-i hipersensibilitate, ba chiar se împăcase cu gândul că virilitatea îi era şi ea afectată din cauza asta, motiv pentru care viaţa avea să-i trecă inutil şi fără niciun rost. Dar ce faci tu? se întreba uneori cu dispreţ; ce faci, de fapt, în afară de a-ţi plânge de milă? De exemplu, ai fi putut vârî pisoiul în haină şi l-ai fi putut aduce acasă. Cine te-a împiedicat? Iar pe femeia aceea care plângea împreună cu copilul, ar fi trebuit s-o întrebi dacă puteai s-o ajuţi cu ceva. Sau ai fi putut să iei copilul, să-i dai o carte şi câţiva biscuiţi şi să-l aşezi pe terasă, după care tu şi femeia aţi fi stat unul lângă celălalt pe marginea patului, în camera ta, vorbind în şoaptă despre ce i s-a întâmplat şi cum ai fi putut s-o ajuţi. Cu câteva zile înainte de a-l părăsi, Yardena îi spusese: Tu eşti fie ca un căţeluş neastâmpărat, zgomotos şi agitat – chiar şi când stai pe scaun parcă te învârţi fără încetare în jurul cozii –, fie rămâi zile în şir nemişcat în pat, ca o plapumă neaerisită. Yardena se referea, pe de o parte, la oboseala permanentă a lui Shmuel, iar pe de alta, la un fel de principiu delirant, descifrabil în chiar mersul lui, care ascundea parcă o alergare clandestină: urca treptele câte două, năpustindu-se. Traversa în diagonală străzi cu trafic intens, în viteză, fără frică, fără a se uita nici în dreapta, nici în stânga, aruncându-se în inima unui tumult, cu capul înainte, cu barba lui cârlionţată, ca la luptă, cu tot corpul aplecat în faţă. Părea mereu că picioarele îi aleargă din toată puterea după corpul care aleargă după cap, ca şi cum picioarele ar fi fost îngrijorate ca Shmuel să nu dispară după colţul străzii, lăsându-le în urmă. Alerga toată ziua, gâfâind, înfierbântat, nu pentru că se temea să întârzie la vreun curs sau la vreo şedinţă politică, ci pentru că în toate treburile pe care le avea de făcut şi să le şteargă de pe lista obligaţiilor zilnice, pentru ca apoi să se poată întoarce, în sfârşit, la liniştea camerei lui. Fiecare zi pe care o trăia i se părea o epuizantă cursă cu obstacole în drumul circular de la somnul din care fusese smuls dimineaţa, înapoi sub plapumă. Îi plăcea să ţină discursuri în faţa oricui îl asculta, în special în faţa colegilor de la Cercul de Renaştere Socialistă: îi plăcea să incite, să argumenteze, să contrazică, să nege şi să inoveze. Vorbea îndelung, cu plăcere, cu agerime şi clarviziune, dar când i se răspundea, când venea rândul lui să asculte ideile celorlalţi, Shmuel era imediat cuprins de nerăbdare, de neatenţie, de oboseală, până când pleoapele i se închideau şi capul hirsut îi cădea pe pieptul păros. Îi plăcea să-i ţină tot felul de discursuri pasionate şi Yardenei, să desfiinţeze idei preconcepute şi să submineze convenţii, să tragă concluzii din ipoteze, şi ipoteze din concluzii. Dar când îi vorbea ea, pleoapele îi cădeau de cele mai multe ori după doar două-trei minute. Yardena îl acuza că nu o ascultă deloc, el nu recunoştea, ea îi cerea să repete ceea ce tocmai îi spusese, el schimba subiectul şi începea să-i vorbească despre greşeala lui Ben Gurion[2]. Era mărinimos, generos, plin de intenţii bune şi delicat ca o mănuşă de lână, făcea imposibilul ca să ajute întotdeauna pe oricine, dar, în aceeaşi măsură, era şi zăpăcit, şi lipsit de răbdare: uita unde tocmai îşi atârnase unul dintre ciorapi, ce voise de la el proprietarul sau cui îi împrumutase caietul cu însemnările de la conferinţe. Cu toate astea, nu se încurca niciodată când se ridica să citeze cu cea mai mare precizie cuvintele lui Kropotkin despre Neceaev în urma primei lor întâlniri, precum şi ce spusese acesta la doi ani după momentul respectiv. Sau care dintre ucenicii lui Isus propovăduise mai puţin decât toţi ceilalţi. Cu toate că-i plăcea felul lui de-a fi – irascibil, neajutorat, asemenea unui câine prietenos, însufleţit şi dezlănţuit, câine mare care se lipeşte şi se freacă de tine fără încetare, cu balele curgându-i pe genunchii tăi –, Yardena luase hotărârea de a se despărţi de el, acceptând cererea în căsătorie a fostului ei iubit, un hidrolog harnic şi taciturn pe nume Nesher Sharshevski, specializat în rezervoare de apă de ploaie, care ştia aproape întotdeauna să prevadă cu exactitate următoarea ei dorinţă. Nesher Sharshevski îi cumpărase un batic drăguţ cu ocazia zilei ei de naştere, calculate după calendarul gregorian, pentru ca două zile mai târziu să-i cumpere şi un covoraş oriental verde, cu ocazia aceleiaşi aniversări, celebrate de data aceasta după calendarul ebraic. Ţinea minte până şi zilele de naştere ale părinţilor ei.       [1] Roman ai scriitorului S. Yizhar (1916-2006), publicat în 1958 şi recompensat cu Premiul Israel în 1959 (n. red.).   [2] David Ben Gurion (1886-1973) – prim-ministru al Israelului, politicianul care a proclamat întemeierea statului la 14 mai 1948 (n. red.).                  

  Fima de Amos Oz     1 Făgăduinţa şi compasiunea   Cu cinci nopţi înaintea nenorocirii, Fima avu dimineaţa în jurnalul său. Era un carnet maroniu, care zăcea veşnic sub grămada dezordonată de ziare şi reviste vechi, la picioarele patului. Îşi luase obiceiul să noteze în el tot ce văzuse peste noapte, stând încă în pat, în timp ce primele raze de lumină ale zorilor răzbăteau prin crăpăturile obloanelor. Chiar dacă nu văzuse nimic sau uitase ce văzuse, aprindea totuşi veioza, mijea ochii, se ridica în capul oaselor, aşeza pe genunchii ridicaţi o revistă mai groasă, ca să-i slujească drept masă de scris, apoi nota ceva în genul: „Douăzeci decembrie - noapte fără vise". „Patru ianuarie - ceva despre o vulpe şi o scară, dar amănuntele au dispărut." Obişnuia să scrie datele în litere, nu în cifre. Apoi se scula să meargă la baie, se întorcea şi se culca din nou până când de-afară începea să se audă gânguritul porumbeilor, însoţit de câte un lătrat de câine sau de ciripitul uimit al vreunei notă la cinci şi jumătate sau: păsărele, care suna de parcă nu-şi credea ochilor ce vedea. Fima îşi promitea să se scoale imediat, în două-trei minute, un sfert de oră cel mult, dar adormea uneori din nou şi nu se trezea până pe la opt-nouă, fiindcă nu începea lucrul la clinică decât pe la ora unu. Somnul i se părea mai cinstit decât veghea. Deşi ajunsese de mult la concluzia că adevărul e intangibil, voia să se distanţeze cât mai mult de micile minciuni care îi umpleau viaţa zilnică asemenea unui praf fin, ce pătrundea până în cele mai tainice spărturi. Luni, dis-de-dimineaţă, când nişte licăriri tulburi, portocalii începură să se strecoare printre crăpăturile jaluzelelor, se ridică în capul oaselor şi notă: „O femeie, mai curând atrăgătoare decât frumoasă, s-a apropiat de mine; nu a venit la biroul de recepţie, ci a apărut de undeva din spatele meu, fără să dea atenţie anunţului NUMAI PERSONALUL AUTORIZAT. Am zis: «îmi pare rău, toate întrebările se pun la birou». A râs şi a spus: «Am auzit, Efraim, am auzit». Am zis: «Doamnă, dacă nu ieşiţi, voi fi silit să folosesc clopoţelul» (deşi nu am aşa ceva). Auzind cuvintele astea a început să râdă din nou, un râs delicat şi plăcut, ca apa proaspătă susurând într-un izvor. Avea umeri înguşti, gâtul uşor ridat, însă pieptul şi pântecele erau frumos rotunjite, iar pulpele strânse în ciorapi de mătase cu modele circulare. Combinaţia de rotunjime şi vulnerabilitate era atrăgătoare şi înduioşătoare totodată. Sau poate emoţionant era doar contrastul dintre chipul de învăţătoare obosită şi trupul bine proporţionat. «Am o fetiţă de la tine», a spus, «a venit timpul s-o cunoşti». Deşi ştiam că nu aveam voie să-mi părăsesc postul şi că era periculos să o urmez, mai ales desculţ, fiindcă deodată m-am pomenit fără pantofi, în mintea mea s-a ivit un fel de semnal interior: dacă îşi va da părul pe umărul stâng, cu mâna stângă, atunci va trebui s-o urmez. Ea ştia lucrul ăsta; cu o mişcare uşoară şi-a adus părul în faţă, până i s-a revărsat peste rochie şi i-a acoperit sânul stâng, apoi a spus: «Vino». Am urmat-o pe câteva străzi şi alei, pe scări şi pe porţi, apoi prin curţi pietruite din oraşul spaniol Valladolid, dar de fapt era, mai mult sau mai puţin, cartierul buharilor de-aici, din Ierusalim. Cu toate că femeia în rochie copilărească de bumbac şi ciorapi sexy îmi era complet străină şi era prima oară când dădeam ochii cu ea, voiam totuşi să văd fetiţa. Ne-am continuat deci drumul prin intrări de case care dădeau în curţi dosnice, pline de frânghii cu rufe întinse la uscat, am mai străbătut câteva alei, după care am ajuns într-un fel de piaţă foarte veche, luminată de un felinar spălat de ploaie. Fiindcă începuse să plouă, nu tare, nu în rafale, aproape fără stropi, era mai mult un fel de pâclă ce plutea în văzduhul care se întuneca tot mai mult. N-am întâlnit nici un suflet viu pe drum. Nici măcar o pisică. Şi iată că femeia s-a oprit dintr-odată într-un pasaj ce purta urmele unei măreţii apuse, semăna cu intrarea într-un palat oriental, dar probabil că era doar un tunel care lega două curţi ce musteau de apă, cu cutii poştale distruse şi dale fărâmicioase, şi scoţându-mi ceasul de la mână, a arătat spre o pătură militară zdrenţuită, aflată într-o nişă de sub scări, de parcă luarea ceasului prevestea o anumită nuditate, iar acum trebuia să am o fetiţă cu ea, şi am întrebat unde ne aflam şi unde erau copiii, fiindcă pe drum fiica s-a transformat nu ştiu cum în mai mulţi copii. Femeia a spus: «Karla[1]». N-am reuşit să înţeleg dacă acesta era numele fetiţei sau al femeii care îmi punea mâinile pe sânii ei, sau dacă îi era frig din cauza goliciunii fetiţelor slabe, sau era o invitaţie să o îmbrăţişez şi să o încălzesc. Când am strâns-o în braţe a început să tremure toată, nu de dorinţă, ci de deznădejde şi mi-a şoptit: «Nu-ţi fie teamă, Efraim, cunosc un drum şi am să te trec nevătămat în partea ariană». In vis, şoapta ei părea plină de făgăduinţă şi compasiune, iar eu am continuat să am încredere în ea şi să o urmez cu o bucurie extatică şi nu am fost deloc surprins când, în vis, femeia s-a transformat în mama mea şi nu am întrebat-o unde era partea ariană. Până am ajuns pe malul apei. Pe ţărm stătea un bărbat cu mustaţă blondă, tunsă milităreşte, cu picioarele larg desfăcute, îmbrăcat într-o uniformă închisă la culoare, care a spus: «Trebuie să separi». Astfel m-am lămurit că îi era frig din cauza apei şi că n-aveam s-o mai văd niciodată. M-am trezit cuprins de tristeţe şi, nici măcar acum, când am terminat de scris, tristeţea nu m-a părăsit."       [1] Karla - nume propriu feminin. Se poate traduce în limba ebraică prin „ei îi este frig" (kar = frig, la = ei)              

  Cutia Neagra de Amos Oz     Considerat drept cel mai mare scriitor israelian contemporan, Amos Oz s-a născut în 1939 la Ierusalim, într-o familie care număra printre membrii săi savanţi şi profesori, veniţi în Israel din Rusia şi Polonia, în 1952, după sinuciderea mamei sale, părăseşte Ierusalimul, îşi schimbă numele din Klausner în Oz şi se stabileşte în kibujul Hulda, unde îşi va petrece mai bine de treizeci de ani. îşi ia licenţa în filosofie şi literatură la Hebrew University din Ierusalim, dar revine apoi în kibuţ, dedicîndu-se scrisului, agriculturii şi activităţii didactice Ia liceul local. A luptat în Războiul de Şase Zile din 1967 şi în Războiul de Yom Kippur din octombrie 1973. în 1965 îi apare prima culegere de povestiri, Acolo unde ţipă şacalii, urmată, un an mai tîrziu, de romanul Altundeva, poate, în 1968 publică romanul Soţul meu, Michael, care a provocat o adevărată furtună literară şi politică. Romanul a fost tradus în peste douăzeci de limbi şi transpus pe marele ecran. Volumele de povestiri Spre moarte (1971) şi Dealul sfatului nelegiuit (1976, pentru care i se decernează Brenner Prize for Literature) sînt considerate printre cele mai reuşite scrieri ale sale. în 1987 îi apare romanul Cutia neagră, bestseller în Israel şi în Europa, tradus în douăzeci de limbi şi distins, în Franţa, cu prestigiosul Prix Femina Etranger. în 1989, romanul Să cunoşti o femeie trece în fruntea topurilor de vînzări. în 1994 îi apare romanul Să nu pronunţi noapte, urmat, un an mai tîrziu, de Pantera din pivniţă şi, în 1999, de Aceeaşi mare. în cel mai recent roman al său, Poveste despre dragoste şi întuneric (2002), Amos Oz împleteşte ficţiunea cu autobiografia. Este, de asemenea, autorul mai multor volume de eseuri şi articole (Sub această lumină strălucitoare, 1979; In ţara lui Israel, 1983; Versanţii Libanului, 1987 etc.), de critică literară (Tăcerea raiului, 1993) şi al unei cărţi pentru copii (Soumchi, 1978). în 1991, Amos Oz a fost ales membru al Academiei de Limbă Ebraică, în 1992, preşedintele german Richard von Weizsăcker i-a înmînat Premiul Păcii, iar în 1997 preşedintele Jacques Chirac i-a acordat titlul de Chevalier de la Legion d'Honneur. în anul 1998 i-a fost decernat Premiul Israel pentru literatură, cea mai înaltă distincţie a statului Israel, în anul 2004, a cîştigat Premiul Catalunya. Romanul Să cunoşti o femeie este drama lui Yoel, agent al serviciilor secrete israeliene, care decide să se retragă după moartea misterioasă a soţiei sale, Ivria, încercînd să o reconstituie din amintiri, să-i descifreze enigmele şi să se cunoască pe sine în lumina unei vieţi conjugale mai mult sau mai puţin ratate.     Amos Oz - Cutia Neagra   Ierusalim, Dragă Alec,   Dacă nu ai distrus scrisoarea asta în clipa în care rru-ai recunoscut scrisul pe plic, înseamnă că totuşi curiozitatea îţi depăşeşte ura. Sau că ura ta are nevoie să fie reînnoită. în clipa asta ai devenit palid, îţi strîngi cu putere maxilarele tale de lup pînă cînd buzele dispar în interior, te precipiţi asupra rîndurilor mele ca să descoperi ce vreau de la tine, ce îndrăznesc să vreau de la tine după şapte ani de tăcere totală- Nu vreau decît să ştii că Boaz e într-o situaţie dificilă. Trebuie să-l ajuţi urgent. Nici soţul meu, nici eu nu putem face nimic, pentru că a tăiat orice punte de legătură- Ca şi tine. Acum poţi să te opreşti din lectură şi să arunci scri&oarea în foc (nu ştiu de ce mi te închipui întotdeauna într-o cameră îngustă şi lungă, plină cu cărţi, stînd singur lîngă o măsuţă de scris neagră de unde poţi vedea pe fereastra din faţa ta întinderi acoperite de zăpadă. întinderi lipsite de relief, fără nici un copac, doar zăpada orbitoare şi dezolantă. Focul arde în cămin, la stînga ta, iar în faţă, pe masa goală, un pahar şi o sticlă, goale amîndouă. Nu am decît o imagine în alb-negru. Chiar şi tu: cu un aer de călugăr, ascetic, înalt, îmi apari în întregime în alb-negru. în clipa asta mototoleşti scrisoarea, bombăni ceva în stil bri-tanic şi o arunci direct în foc: ce-ţi pasă ţie de Boaz. Şi, în afară de asta, doar nu crezi nici un cuvînt din ce-ţi spun eu. Ochii tăi cenuşii privesc fix spre focul care pălpăie şi îţi spui: iar vrea să mă păcălească. Femeiuşca asta nu se lasă, nu mă lasă în pace. Atunci de ce îţi scriu? Din disperare, Alec. Nu eşti tu oare specialist cunoscut pe plan mondial în acest subiect (Da, sigur că am citit - ca toată lumea -cartea ta, Violenţa disperată - studiu comparat asupra fanatismu- lui), dar nu mă refer acum la cartea ta, ci la substanţa din care e plămădit sufletul tău: disperare îngheţată- Disperare arctică, încă mai citeşti? Ca să-ţi împrospătezi ura faţă de noi? Ca să guşti deosebita bucurie la nenorocirea altuia, ca şi cum ai degusta un whisky bun? Atunci mai bine mă opresc aici cu provocarile mele. Mai bine să-ţi vorbesc despre Boaz. De fapt nu am nici cea mai mică idee despre ce ştii şi ce nu. Nu m-ar mira să fii la curent cu cel mai mic amănunt, cerîndu-i raportul lunar despre noi avocatului tău Zakheim şi ţinîndu-ne, toţi anii aceştia, ca pe ecranul unui radar. Pe de altă parte, nu m-ar mira să nu fii la curent cu nimic: nici că m-am măritat cu un bărbat care se numeşte Michael (Michel Henri) Sommo, nici că avem o fetiţă şi nici ce s-a întîmplat cu Boaz: ţi se potriveşte să întorci spatele brutal, excluzîndu-ne odată pentru totdeauna din viaţa ta cea nouă. După ce ne-ai alungat, ne-am dus, eu şi Boaz, la kibuţul în care locuiesc sora mea cu soţul ei. (Nu aveam unde să ne ducem, nici bani nu aveam.) Eu am rămas acolo şase luni, după care m-am întors la ierusalim. Am lucrat într-o librărie. Boaz a rămas la kibuţ cinci ani, pînă a împlinit treisprezece ani. Mă duceam îa el la trei săptămăni. Asta a fost pînă m-am măritat cu Michel, iar de atunci mă numeţte tărfă. Ca tine. Nici măcar o dată nu a venit la noi la ierusalim. Cînd s-a născut fetiţa (Madeleine-Yfat) ne-a trăntit telefonul în nas. Acum doi ani a apărut la noi pe neaşteptate, iarna, la ora unu noaptea ca să mă anunţe că părăseşte kibuţul: ori îl înscriu la o şcoală agricolă, ori se duce „să trăiască pe străzi şi n-am să-i mai dau de urmă". Soţul meu s-a trezit din somn, i-a spus să-şi scoată hainele ude, să mănănce ceva, să se spele şi să se culce şi să stăm de vorbă măine dimineaţă. Dar copilul (încă de atunci, de la vărsta de trei-sprezece ani şi jumătate, era cu mult mai solid şi înalt decît Michel) i-a răspuns ca şi cum ar fi strivit un gîndac: „Dar tu cine mai eşti? A vorbit cineva cu tine?" Micheil a răs, propunărtdu-i: „leşi o clipă din casă, scumpule, calmează-te, schimbă caseta, bate din nou la uşă şi intră din nou în calitate de om, şi nu de gorilă".   Boaz s-a îndreptat spre uşă, dar eu i-am blocat ieşirea. Ştiam cS nu se va atinge de mine. Fetiţa se trezise şi plîngea, iar Michel s-a dus să o schimbe şi să-i încălzească laptele în bucătărie. Am spus: „Bine, Boaz. Ai să te duci la o şcoală agricolă, dacă asta vrei." Michel, în maieu şi chiloţi, cu fetiţa care se liniştise în braţe, adăugă: „Numai cu condiţia să îţi ceri iertare de la mama ta mai întăi, iar apoi să spui şi mulţumesc. Nu fi animal." însă Boaz, cu expresia de ură disperată şi batjocoritoare moştenită de la tine. mi-a şoptit: „Şi cu ăsta vrei să spui că te culci noaptea?" După care a întins măna atingîndu-mi uşor părul şi spunînd cu o voce schimbată, o voce la amintirea căreia mi se strînge inima: „Fetiţa voastră însă e destul de drăguţă." L-am înscris deci pe Boaz (cu ajutorul fratelui lui Michel) la şcoala agricolă „Tlamim". Asta era acum doi ani, la începutul lui '74, puţin după războiul la care - aşa mi s-a povestit - te-ai întors ca să te înrolezi în calitate de comandant al unui batalion de tan-curi în Sinai, după care iar ai disparuL Am fost de acord şi cu rugămintea lui de a nu-l vizita- Am plătit taxele de şcolarizare şi am tăcut Adică Michel a plătit De fapt nici măcar Michel. Nu am primit nici măcar o carte poştală de la Boaz în aceşti doi ani. Doar convocări alarmate din partea directoarei: copilul e agre-siv. Copilul s-a bătut şi i-a spart capul paznicului de noapte al şcolii. Copilul dispare noaptea Copilul are deja dosar la poliţie. Copilul e sub supravegherea ofiţerului de la secţia de minori. Copilul acesta va fi obligat să părăsească şcoala- Copiiul acesta este un monstru. Dar tu ce-ţi aminteşti, Alec? Ultimul lucru pe care l-ai văzut a fost un copil de opt ani, cu pielea deschisă la culoare. subţire şi înalt ca o tulpină, stînd ore întregi pe un taburet, aplecat asupra biroului tău, concentrat, construind pentru tine modele de avioane din lemn de balsa după revistele „Măini îndemănatice" pe care i le aduceai - un copil atent la orice, ascultător, aproape fricos, deşi încă de pe atunci, de la vărsta de opt ani, capabil să. păstreze ran-chiună cu un fel de îndărătnicie surdă îndărjită. între timp, s-a amncat ca o bombă genetică cu efect întărziat, Boaz are acum şaisprezece ani, şi e înalt de un metru nouăzeci şi doi şi încă nu s-a oprit din crescut, un copil amar şi sălbatic căruia ura şi sin-gurătatea i-au dat o forţă fizică neobişnuită. Şi iată că azi diminea-ţă s-a întîmplat lucrul despre care ştiam de mult că se va întăm-pla: suntem chemaţi de urgenţă. S-a hotărăt să fie dat afară din şcoală, pentru că a „atacat-o" pe una dintre profesoare. Nu mi s-au dat amănunte. M-am dus imediat, dar Boaz a refuzat să stea de vorbă cu mine. Mi-a transmis doar că „nu are nimic de-a face cu tărfa asta". Se referea la acea profesoară? Sau poate la mine? Nu ştiu. Se pare că nu a „atacat-o" cu adevărat, ci a făcut o remarcă înveninată, ea i-a tras o palmă, la care imediat el i-a întors două palme. I-am implo-rat să amăne exmatricularea pînă îi voi găsi un alt loc. Le-a fost milă de mine şi mi-au dat două săptămăni. Michel spune că dacă vreau, Boaz ar putea să stea la noi (deşi noi doi şi fetiţa locuim într-o cameră şi jumătate, pentm care încă nu am terminat de plătit împrumutul luat). Dar tu ştii ca şi mine că Boaz nu va fi de acord. Copilul ăsta ne detestă, şi pe mine şi pe tine-Aşa că avem totuşi, tu şi cu mine, ceva în comun- îmi pare rău. Nu sunt şanse nici să fie primit la altă şcoală cu cele două dosare ale lui la poliţie şi fiind şi sub supravegherea ofiţerului de poliţie. îţi scriu pentru că nu ştiu ce să fac. îti scriu, deşi n-ai să citeşti, iar dacă ai să citeşti, n-ai să-mi răspunzi. în cel mai bun caz vei cere avocatului Zakheim să-mi trimită o scrisoare oficială în care să mi se amintească respectuos că expeditorul continuă să-şi nege patemitatea, avînd în vedere că rezultatul analizei de sînge nu a fost categoric, şi că eu însămi fusesem cea care se împotrivise analizei de sînge. Şah maL lar divorţul te-a dispensat de orice responsabilitate faţă de Boaz şi de orice datorie faţă de mine. Ţin bine minte toate astea, Alec. Nu mai sper nimic. îţi scriu ca şi cum aş sta lîngă fereastră şi aş vorbi cu munţii. Sau cu întunericul dintre stele. Disperarea e dome-niul tău. Dacă vrei, poţi să închizi dosarul meu.            

  Cum să lecuiești un fanatic de Amos Oz       Introducere Amos Oz este vocea bunului-simţ care se înalţă peste confuzia, peste bălmăjeala mincinoasă şi isterică a vorbăriei mondiale din jurul conflictelor actuale. In limpezimea strălucită a eseului „Cum să lecuieşti un fanatic", el analizează încâlcitele rădăcini istorice care produc floarea hidoasă a violenţei, răsădită fără încetare. Ne pune în faţă natura fanatismului, evoluţia lui. Nu oferă un panaceu. Dar ne convinge pe deplin de caracterul conflictului israelo-palestinian: „Nu război religios, nu război între culturi, nu nepotrivirea a două tradiţii, ci pur şi simplu o dispută legată de proprietatea funciară, a cui este casa." Şi nu şovăie să afirme, bazându-se pe viziunea şi pe integritatea Introducere lui politico-morală, că această dispută poate fi soluţionată. „Intre dreptate şi dreptate" este o soluţie realistă, şi autorul pledează pentru necesitatea de a ne gândi la lucrurile esenţiale trebuincioase unor oameni aflaţi în anumite situaţii ca să poată începe să definească şi să respecte spaţiul fiecăruia. Umorul ironic cu care luminează problemele vitale face ca totul să fie şi mai grăitor.   Nadine Gordimer   Cum să lecuieşti un fanatic   Aşadar, cum să lecuieşti un fanatic? Una e să vânezi o mână de fanatici prin munţii din Afganistan, şi cu totul alta e să lupţi cu fanatismul. Mă tem că nu prea mă pricep la găbjirea fanaticului din munţi, dar am ceva idei despre natura fanatismului şi despre felul în care poate fi, dacă nu lecuit pe deplin, măcar ţinut în frâu. Atacul suferit de America pe 11 septembrie n-a însemnat doar o înfruntare între sărăcie şi bogăţie. Înfruntarea dintre sărăcie şi bogăţie este una dintre cele mai grave probleme ale lumii, dar am diagnostica greşit aceste atacuri teroriste dacă am crede că nu este vorba decât despre săracii care se iau de bogaţi. Nu intră în joc doar „cei care au" şi „cei care n-au". Dacă situaţia ar fi atât de simplă, ar trebui mai degrabă să ne aşteptăm la un atac din partea Africii, cea mai săracă, asupra Arabiei Saudite şi a ţărilor din Golf, producătoarele de petrol, cele mai bogate. Nu, aceasta este o bătălie între fanatici, care cred că scopul - orice scop - scuză mijloacele, şi noi, ceilalţi, care credem că viaţa este un scop, nu un mijloc. E o luptă între cei care cred că dreptatea - indiferent ce înţeleg ei prin asta - este mai importantă decât viaţa, şi aceia dintre noi care credem că viaţa este mai presus de multe alte valori, convingeri sau credinţe. Criza mondială actuală din Orientul Mijlociu, din Israel/Palestina, nu este provocată de valorile islamului. Nu este provocată de mentalitatea arabilor, aşa cum trâmbiţează unii rasişti, nici vorbă de aşa ceva. Este vorba despre străvechea înfruntare dintre fanatism şi pragmatism. Dintre fanatism şi pluralism. Dintre fanatism şi toleranţă. Ceea ce s-a petrecut pe 11 septembrie nu a avut de-a face nici măcar cu problema dacă America este bună sau rea, dacă este sau nu hidos capitalismul, sau dacă globalizarea ar trebui sau nu să înceteze. Acolo a fost ideea fanatică tipică: dacă eu cred că un lucru e rău, îl nimicesc, împreună cu tot ce e în jur. Fanatismul este mai vechi decât islamismul, mai vechi decât creştinismul, mai vechi decât orice stat sau guvern sau sistem politic, mai vechi decât orice ideologie sau credinţă din lume. Fanatismul este, din păcate, o componentă omniprezentă a firii omeneşti, o genă malignă, dacă putem să-i zicem aşa. Delictele celor care aruncă în aer clinicile americane în care se practică avortul, ale celor care incendiază moscheile şi sinagogile din Europa, nu se deosebesc de cele comise de Osama bin Laden decât din punct de vedere al proporţiilor, nu al naturii lor. Fără îndoială, 11 septembrie a stârnit pretutindeni tristeţe, furie, consternare, şoc, melancolie, dezorientare şi, da, unele reacţii rasiste - antiarabe şi antimusulmane. Cine şi-ar fi închipuit că secolul XX va fi urmat de secolul al Xl-lea? Faptul că am crescut la Ierusalim m-a făcut expert în fanatism comparat. Ierusalimul copilăriei mele, în anii '40, era plin de indivizi care se proclamau profeţi, mântuitori şi Mesia. Chiar şi astăzi unul din doi locuitori ai Ierusalimului - bărbaţi sau femei - deţine propria formulă pentru mântuirea imediată. Toţi afirmă - şi citez aici un vers celebru dintr-un cântec vechi - că au venit la Ierusalim ca să-l înalte si să fie înălţaţi de el. In realitate, unii dintre ei - evrei, creştini şi musulmani, socialişti, anarhişti, reformatori ai lumii - au venit la Ierusalim nu atât ca să-l înalţe, nu atât ca să fie înălţaţi de el, cât ca să fie crucificaţi sau să-i crucifice pe ceilalţi, sau ambele. Există o tulburare mentală aparte, o maladie psihică atestată numită „sindromul Ierusalim". Oamenii vin la Ierusalim, trag cu nesaţ în plămâni aerul de munte minunat de limpede şi, deodată, li se pune pata să dea foc unei moschei, unei biserici sau unei sinagogi. Sau pur şi simplu îşi aruncă hainele de pe ei, se cocoaţă pe o stâncă şi se apucă să facă profeţii. Nimeni nu-i bagă în seamă. Chiar şi în zilele noastre, în Ierusalimul actual, la fiecare coadă din staţia de autobuz conversaţia poate în orice clipă să se transforme într-o dezbatere aprigă, şi oameni care nu se cunosc deloc se iau la ceartă pe tema politicii, moralei, strategiei, istoriei, identităţii, religiei şi a adevăratelor intenţii ale lui Dumnezeu. Cei care participă la astfel de seminare stradale se contrazic în privinţa politicii şi teologiei, a binelui şi răului, în vreme ce-şi croiesc drum cu coatele către începutul cozii. Toţi răcnesc, nimeni nu ascultă. In afară de mine. Eu ascult uneori; aşa îmi câştig pâinea cea de toate zilele. Şi totuşi, mărturisesc că, pe când nu eram decât un ţânc din Ierusalim, eram şi eu întru totul un mic fanatic intoxicat de propagandă. Mulţumit de mine, şovin, orb şi surd la orice idee diferită de puternicul curent evreiesc, sionist, din acea vreme. Eram un puşti care dădea cu pietre, un puşti din Intifada evreiască. De fapt, primele cuvinte din limba engleză pe care le-am învăţat, în afară de yes şi no, au fost British, go home! - asta strigam pe când aruncam cu pietre în patrulele engleze din Ierusalim. Şi, ca să vedeţi ironia istoriei, în romanul Pantera din subsol, din 1995, povestesc cum băiatului, căruia i se zice Proffy, îi dispar - cel puţin până la un punct - fanatismul, şovinismul, şi e schimbat aproape deplin în decurs de două săptămâni, printr-o senzaţie - o nuanţă - de relativism. Întâmplarea face ca el să se împrietenească, în taină, cu unul dintre duşmani - un sergent din poliţia britanică, foarte blând şi cu capul în nori. Cei doi, băiatul şi sergentul, se întâlnesc pe furiş şi se învaţă unul pe celălalt engleza şi ebraica. Iar băiatul descoperă că femeile nu au coarne şi copite despicate, o revelaţie aproape la fel de şocantă pentru el ca descoperirea că englezii şi arabii nu au coarne şi copite despicate. Aşadar, într-un fel, băiatul capătă simţul ambivalenţei, capacitatea de a se lepăda de gândirea lui de tipul „laie ori bălaie". Aceasta însă, evident, se plăteşte: până la sfârşitul micului roman nu mai e copil, e un mic matur, o fărâmă de adult. O mare parte din bucuria, fascinaţia, ardoarea şi simplitatea vieţii s-au pierdut pe vecie. Şi, după toate, i se mai agaţă şi o tinichea de coadă, foştii lui prieteni îi zic trădător. Îmi permit să citez o pagină şi jumătate de la începutul cărţii Pantera din pivniţă[1], deoarece cred că aici îmi exprim cel mai bine părerea despre fanatism. De mai multe ori am fost numit trădător. Prima dată aveam doisprezece ani şi un sfert şi trăiam într-un cartier de la marginea Ierusalimului. Era vacanţa de vară, cu aproape un an înainte ca englezii să plece din ţară şi statul Israel să se nască din convulsiile războiului. Într-o dimineaţă, au apărut pe peretele casei noastre, chiar sub geamul de la bucătărie, aceste cuvinte, scrise gros cu vopsea neagră: PROFFY BOGED SHAFEL. „Proffy e un trădător josnic." Cuvântul shafel, „josnic", a ridicat o problemă care mă interesează şi acum, când scriu această poveste. Un trădător poate fi şi altfel decât josnic? Dacă nu, de ce Chita Reznik (i-am recunoscut scrisul) s-a ostenit să adauge cuvântul „josnic"? Şi dacă da, în ce condiţii trădarea nu e josnică? Mi se zicea Proffy de când eram de-o şchioapă. Era prescurtarea de la Profesor, îmi spuneau aşa din cauza obsesiei mele de a cerceta cuvintele. (Continui să iubesc cuvintele. Îmi place să le adun, să le înşir, să le amestec, să le răstorn, să le combin. Aşa cum fac cu monedele şi cu bancnotele cei care iubesc banii, şi cum fac cu cărţile de joc împătimiţii jocului.)     [1] Panther in the Basement, traducere de Nicholas de Lange, Londra, Vintage, 1997. (N.a.)