Basme si povesti pentru copii

Roman Năzdrăvan de Nicolae Filimon A fost odată ca niciodată, daca n-ar fi, nici că s-ar povesti; când să potcovea purecele cu nouă sute nouăzeci şi nouă oca de fier, şi tot da cu spatele de cer; linguriţă scurtă pe gura cui n-ascultă. A fost odată trei fraţi olteni, dintre care unul era năzdrăvan. Într-o zi îşi ascuţiră coasele şi plecară pe o câmpie. După ce merseră şi iar merseră, dederă peste o livede de fân mare. Ei se opriră în loc şi o priviră; dar fratele cel mai mare zise:         – Ştiţi voi una, mă?         – Ştim, daca ne vei spune, răspunseră ceilalţi doi fraţi.        – Ai, mă, să ne-ncercăm coasele prin ăst fân verde.         – Bine zici tu, mă, răspunse cel d-al doilea frate, şi îndată începură amândoi să cosească la fân; dar n-apucară să sfârşească vorba bine şi zăriră pe zmeul Stan Ghindă barbaiop, călare p-o jumătate de iepure şchiop. Atunci lor, de frică, le căzură coasele din mână, dar Roman Năzdrăvan le zise:         – Nu vă temeţi, măre, lăsaţi pe mine, că-i viu eu de hac.         Zmeul din ce în ce s-apropia, iar când fu aproape de dânşii, învârti buzduganul de trei ori şi zise:         – Cine sunteţi voi, bre, dă mi-aţi turburat izvoarele şi mi-aţi încurcat livezile?         – Suntem nişte oameni săraci şi nemernici, măria-ta, să nu-ţi faci păcat cu noi.         – Ai, sculaţi-vă, că vă iert, zise zmeul cu şiretlic, dar fiindcă aţi început livedea, cosiţi-o toată şi diseară să veniţi acasă să vă plătesc.         Câtetrei fraţii se puseră pe cosit şi cosiră zi de vară până seara; dar când înnoptă, veni zmeul şi-i luă cu dânsul acasă, ca să le plătească. Ajungând acasă, zmeul fluieră de trei ori şi numaidecât sări buzduganul din cui şi puse o masă împărătească, cu douăsprezece feluri de bucate, pe care le otrăvise zmeul înadins, ca să omoare pe olteni, dar o pâine, o strachină cu apă, o lingură şi o ploscă cu vin nu putu sa le otrăvească.         Zmeul atunci chemă pe olteni la masă; dar Roman Năzdrăvan îi zice:         – Să trăieşti, măria-ta! noi suntem nişte oameni săraci, învăţaţi să mâncăm cum om putea şi să bem ce-om putea. Dă-ne pâinea aia de colo, strachina cu apă, lingura şi plosca şi ne va fi de ajuns.         Zmeul pricepu viclenia lui Roman Năzdrăvan şi tăcu; dar după ce se ridică masa, chemă pe vătaful de curte şi-i porunci să-i ducă într-un beci, cu gând ca să vie peste noapte, să le taie capetele.         Roman Năzdrăvan simţi şiretenia zmeului, dar se făcu că nu pricepe nimic şi, ca să înşele şi mai bine pe zmeu, luă plosca şi se duse în beci, împreună cu fraţii lui, iar după aceea scoase din traistă un fluier de prun şi începu să cânte:         Fluieraş frumuşel,         Mititel, gingăşel,         Dacă tu mă iubeşti,         Vin-acum să-mi slujeşti.         N-apucă să sfârşească cântecul şi d-odată veniră patru păsări măiestre şi puseră o masă cum se pune la domni şi la împăraţi. Roman Năzdrăvan chemă la masă pe slujnicele zmeului şi le dete de băut până se îmbătară şi adormiră; apoi le dezbrăcă de hainele lor şi se îmbrăcă el şi fraţii lui cu dânsele, iar pe slujnice le îmbrăcă cu zăbunele lor cele bărbăteşti şi se duseră să se culce. Dar abia ce începură să aţipească de somn şi zmeul veni cu paloşul să le taie capetele. Văzându-i însă îmbrăcaţi muiereşte, merse înainte şi tăie capetele slujnicelor, apoi se duse şi se culcă. Atunci, Roman Năzdrăvan sculă pe ceilalţi doi fraţi şi o apucară la sănătoasa.         Se duseră şi iar se mai duseră, cale lungă ca Dumnezeu să ne-ajungă, că cuvântul din poveste înainte mai lung şi mai frumos este. Este ce este, basmul d-aici înainte se găteşte, Dumnezeu în casă la noi soseşte. Se duseră trei zile şi trei nopţi şi dederă peste un palat mândru şi frumos şi se puseră câtetrei la poartă.         Împăratul îi văzu după geam şi trimise pe vătaful de curte să-i întrebe ce caută. Vătaful spuse împăratului cererea lor, iar el porunci să puie pe cei doi rândaşi la grajd, iar pe Roman Năzdrăvan să-l îmbrace bine şi să-l facă copil în casă.         Nu trecu mult timp şi împăratul făcu pe Roman Năzdrăvan mai mare peste toate slugile curţii împărăteşti. Fraţii lui, cum auziră aceasta, hotărâră să-l piardă.         Într-o zi, când împăratul voia să se ducă la plimbare, ei îi ieşiră înainte cu căciulile în mâni şi ziseră:         – Luminate-mpărate, să trăieşti, măria-ta, întru mulţi ani! Fratele nostru, Roman Năzdrăvan, s-a lăudat că poate să-ţi aducă cloşca cu puii de aur a zmeului Tărtăcot, cu barba d-un cot şi cu limba de doi.         Împăratul chemă numaidecât pe Roman Năzdrăvan şi-i zise:         – Fraţii tăi mi-a spus că te-ai lăudat să-mi aduci cloşca cu puii de aur a lui Tărtăcot cu barba d-un cot.         – E, e, măria-ta, cine m-a pârât, nu m-a pârât să mă crească, ci să mă piardă; dar bun este Dumnezeu, o să-ţi aduc cloşca, măcar de-aş şti că-mi voi răpune viaţa.         – Să ştii, Romane, adăogă împăratul, că daca nu-mi vei aduce cloşca, unde-ţi stă picioarele o să-ţi stea capul.         N-apucă să plece împăratul, şi Roman Năzdrăvan se duse la zmeu, intră în palat şi, ajungând la odaia unde era cloşca închisă, se făcu pai de mătură şi intră înlăuntru pe gaura încuietoarei; apoi, făcându-se iarăşi om, zise cloştii:         – Fă, cloşcă, vino cu mine!         Cloşca începu să strige:         – Sari, luminate împărate, că mă ia Roman Năzdrăvan! Zmeul veni numaidecât cu paloşul în mână, dar Roman se făcu grăunte de mei şi se puse după uşă. Zmeul, văzând că nu este nimeni în casă, scoase biciul de la brâu şi trase cloştii o bătăiţă ţeapănă. Roman se făcu iar om şi zise:         – Fă, cloşcă, vii tu cu mine ori ba?         – Viu, răspunse cloşca.         Atunci Roman luă cloşca cu pui cu tot ş-o dete împăratului, zicându-i:         – Poftim, luminate-mpărate, m-am închinat cu slujba care mi-ai poruncit.         Împăratul luă cloşca şi dete lui Roman două căuşe de galbeni şi se duse, iar Roman se puse în scară şi începu să-i numere. Din întâmplare, fraţii lui tocmai atunci treceau cu hârdăul cu apă la grajd; văzând însă pe Roman numărând bani, zise unul către celălalt:         – Văzuşi, mă, ce de bani a câştigat afurisitul de Roman?         – Las’ pe mine, mă, că ţi-l voi aşeza eu pe dânsul.         A doua zi, când ieşi împăratul la plimbare, ei veniră iarăşi la scară cu căciulile în mâni şi ziseră:         – Luminate-mpărate, fratele nostru Roman s-a lăudat să-ţi aducă armăsarul lui Căpăţână-de-cal-ântr-un-picior-de-găină, înşelat şi înfrânat.         Împăratul chemă pe Roman Năzdrăvan şi-i zise:         – Auzi, mă, Romane, ce zic fraţii tăi, că te-ai lăudat să-mi aduci calul lui Căpăţână-de-cal-ântr-un-picior-de-găină, înşelat şi înfrânat!         – Să trăieşti, măria-ta! Cine m-a pârât, nu m-a pârât să mă crească, ci să mă piardă; dar bun e Dumnezeu.         După aceea încălecă calul, se duse la zmeu şi, intrând în grajd, zise armăsarului:         – Mă, armăsare, vino cu mine!         Armăsarul, cum auzi acestea, strigă:         – Sări, stăpâne, că mă ia Roman Năzdrăvan!         Zmeul, cum auzi, se scoborî în grajd cu paloşul într-o mână şi cu biciul de foc într-alta şi zise calului:         – Unde este Roman Năzdrăvan, bre? Calul se uită împrejur şi nu văzu pe nimeni, căci Roman se făcuse pai şi intrase în iesle; atunci zmeul, văzându-se înşelat, se puse cu biciul pe cal şi îi muie binişor spinările, iar după aceea se duse la treaba lui.         Roman, văzându-se iarăşi numai cu calul, îi zise:         – Mă, armăsare, vino cu mine!         – Acuma viu, stăpâne, dar înainte de a pleca, sapă la picoarele mele cele dindărăt, c-o să dai peste un butoi cu aur topit şi altul cu argint; să iei două căuşe de argint şi să mă stropeşti de la mijloc până la coadă şi să-ncalici pe mine.         Roman Năzdrăvan făcu după zisa calului; încălecă pe dânsul şi se duse. Dar ce mândreţe, Doamne! Calul se făcuse jumătate de aur cu pietre nestimate, iar jumătate, de argint şi atât de frumos, încât la soare te puteai uita, dar la dânsul, ba.         Când ajunse Roman la împărăţie, împăratul tocmai se întorcea de la plimbare; îi dede calul şi luă patru căuşe de galbeni.         Fraţii lui însă văzu toate acestea şi ziseră unul către altul:         – Bre! ce dă bani a câştigat nelegiuitul!         – Lasă, mă, răspunse unul din doi, că ţi-l pui eu bine pe dânsul!         A doua zi, când împăratul se plimba prin grădină, fraţii lui Roman Năzdrăvan îi ieşiră înainte şi-i ziseră:         – Luminate-mpărate, să-ţi lungească Dumnezeu zilele; fratele nostru, Roman Năzdrăvan, s-a lăudat ca poate să-ţi aducă chiar pe zmeu, viu nevătămat.         – Dar asta este cu neputinţă, răspunse împăratul.         – Ştim prea bine, măria-ta, dar de, fratele nostru aşa s-a lăudat.         Împăratul chemă pe Roman şi-i zise:         – Aşa e, mă Romane, că te-ai lăudat să-mi aduci pe zmeu viu nevătămat?         – E, luminate-mpărate, cine m-a pârât la măria-ta, nu m-a pârât să mă crească, ci m-a pârât să mă piardă; dar fie, mă leg să-ţi aduc pe zmeu; numai să-mi dai un car cu şase bivoli, să-mi dai şase dulgheri, şase tâmplari şi şase fierari, şi treaba e făcută.         Împăratul porunci să-i dea tot ce va cere. Roman se sui în car şi apucă calea către zmeu. Se duse zi de vară până seara; iar când fu aproape de palatul zmeului, se făcu moş bătrân cu barba şi sprâncenele până la pământ. Zmeul, cum îl zări, se dete jos, îi ieşi în cale şi-i zise:         – Ce cauţi, moşule?         – Ce să caut, luminate-mpărate, am prins pe hoţul de Roman Năzdrăvan şi am venit la măria-ta să-mi dai ăl plop de colo, să fac un butoi ca să-l bag într-însul.         – Bucuros, moşicule!         Atunci Roman tăie plopul şi numai cât clipeşti din ochi făcu un butoi gros, legat cu cercuri de fier; dar când veni vremea să-l înfundeze, zise zmeului:         – Luminate-mpărate, ştii că Roman Năzdrăvan e mare voinic, el poate să spargă butoiul şi să scape, şi atunci ne prăpădeşte pe toţi; fă bine de intră măria-ta în butoi şi, după ce l-oi înfunda, pune-ţi toată puterea să vedem, poţi să-l spargi?         Zmeul se supuse şi intră în butoi, iar dulgherii, tâmplarii şi fierarii înfundară butoiul şi, după ce îl legară cu lanţuri groase de fier, înjugară bivolii şi plecară; iar pe la apusul soarelui ajunseră la împărăţie şi deteră pe zmeu în mâna împăratului, viu nevătămat.         Împăratul porunci să desfunde butoiul, să vază daca se află zmeul într-însul; iar zmeul răspunse din butoi:         – Luminate-mpărate, daca vrei să trăieşti, zi oamenilor tăi să nu mă scoată din butoi, că de voi scăpa, nu se alege praf de tine şi de palatul tău.         Atunci împăratul porunci să aducă lemne şi, făcând focul, arse pe zmeu trei zile şi trei nopţi; iar Roman luă oasele zmeului şi le dete împăratului, carele, de bucurie, făcu pe Roman boier din doisprezece şi-i dete pe fie-sa de soţie. Roman căzu la pământ şi sărută poala împăratului, iar după aceea zise:         – Ştii una, luminate-mpărate; fraţii mei s-au lăudat că poţi să-i legi pe vârful unei şire de paie aprinsă şi că ei nu vor arde.         Împăratul porunci să-i lege şi, dându-le foc, arseră de se făcură cenuşă. Iar Roman trăi şi împărăţi şi împărăţeşte şi până în ziua de astăzi. Încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa.

Marele Pictor  de Emilia Plugaru          Vara, bună prietenă cu Toamna, gospodăreşte pe ici pe colo, chiar dacă vremea ei a plecat. Totuşi într-o bună zi Toamna îşi intră în drepturi. Odată cu ea vin şi ploile reci şi mărunte. Nu e frunză sau firicel de iarbă să nu tremure în faţa ploiţei ciobăneşti. Soarelui i se face milă de sărmanele frunze. Îşi trimite razele să le încălzească şi nu observă că din zi în zi el însuşi se împuţinează, se face mic, tot mai mic. Nu e de glumă, să încălzeşti luni în şir e lucru greu, a obosit bietul soare. Are nevoie de odihnă. Adoarme, moţăie, se trezeşte, mereu e somnoros, îşi zice că odihna e lucru minunat, dar cum să laşi vietăţile fără pic de căldură? Somnul însă îl ia pe neprins de veste. Doarme câteva zile, se trezeşte, priveşte şi nu-i vine să creadă. Pământul e inundat de lumină. Atât de mult aur soarele nu a mai văzut. Ce o fi? se întreabă. Apoi se dumereşte. Câteva raze nu s-au întors. Au rămas să vopsească, să coloreze, să lumineze copacii, fructele, dealurile şi vâlcelele.         – Tabloul pământului e minunat, îşi zice el şi e mândru, e foarte mândru. Cât timp razele rămase în frunze luminează, poate să lenevească un pic. Doar că… Pe ici pe colo ar mai fi de îndreptat câte ceva. Uite pe deluţul cela e bine să adauge un pic de roşu, pe celălalt un pic de portocaliu, poamei i-ar sta de minune în violet, iar merele… mărul e frumos dacă jumătate e galben, jumătate e roşu.         Şi Măria-sa Soarele îşi meştereşte rapid o pensulă, apoi fără să stea pe gânduri se implică în crearea unei capodopere de care cu toţii ne bucurăm în fiecare an.         Şi doar gospodina Toamnă nu-şi găseşte loc de atâtea trebi. Aleargă, strânge, adună, pune în hambare, nu vede lumea în jur! Abia după ce răsună muzica, însemnând că vinul în poloboace e fiert iar nunţile şi cumătriile-s în toi, îşi scoate şorţul, urcă pe un nouraş şi priveşte cu mândrie la gospodăria ei.         – Au! strigă brusc harnica Toamnă. Câtă frumuseţe, câtă culoare! Vezi? îi zice ea nouraşului, nu e pe lume o pictoriţă mai mare ca mine. Îţi place?         – Îmi place, bineînţeles, cum să nu-mi placă, răspunde nouraşul, numai că…         aceasta nu e opera dumitale, e a marelui Soare! El e marele Pictor!         – Ba eu sunt marea Pictoriţă! se înfurie Toamna. Ca să te conving voi crea imediat un nou tablou!         Cu un burete făcut din nori fioroşi, cenuşii, şterge rapid tot aurul. Pe ici, pe colo lasă pete de galben murdar şi fiindcă pentru ea culoarea gri e cea mai preferată, pământul acum e colorat în gri.         – Hm… exclamă Toamna mândră de sine, nu am ce zice… Sunt talentată. Nici nu se compară cu ce era înainte… Hei!         Îl strigă pe nouraş, dar acesta nu mai e căci brusc Soarele se trezeşte, alungă norii, priveşte spre pământ şi vai! Nu are cuvinte.         – E trebuşoara Toamnei, nu poate Soarele de necaz. E imposibil să refacă ceva… La primăvară, la primăvară le va drege pe toate… Acum o va chema pe bătrâna Iarnă care va îmbrăca Pământul într-o mantie albă şi strălucitoare.         În scurt timp culoarea gri e acoperită, Toamna, agitată, nu pricepe ce se întâmplă, dar Iarna nu-i dă răgaz. Îşi continuă nestingherită munca.         – A venit Iarna! A venit Iarna! strigă mulţime de copilaşi.         Săniuţele sunt scoase din case şi duse la derdeluş. Bucurie, voie bună, râsete şi veselie! Şi doar sărmana Toamnă nu pricepe ce se întâmplă.         – Încă e toamnă, porneşte să le zică tuturor, însă nimeni nu-i dă atenţie aşa că într-un târziu se dă bătută şi pleacă. La anul neapărat va încerca din nou să-l convingă pe nouraş că nu Soarele, ci ea e marele Pictor!

Blaniţă Neagră  de Emilia Plugaru         Bob şi Fil, doi ursuleţi durdulii, aleargă prin pădure şi strigă:         – Hei, prieteni! Veniţi iute şi vedeţi ce minunăţie de frăţior ne-a adus în astă seară barza! Dănn al nostru nu seamănă deloc cu ceilalţi ursuleti!         – Da, zic prietenii lui Bob şi Fil, Dănn e altfel. Are blăniţa neagră, nu brună. Iar ochişorii îi sunt ca două mărgeluţe strălucitoare. Când va creşte – vom fi şi prietenii lui! Coţofana Carra, imediat ce aude noutatea, fără să-l cunoască pe Dănn, străbate pădurea în lung şi-n lat trâmbiţând entuziasmată: "Carrr! Carrr! Carrr! În pădurea noastră s-a ivit pe lume o minunăţie de ursuleţ cu blăniţa neagră, neagră! Cu botişorul roşu, roşu! Grăbiţi-vă la casa bătrânilor urşi de lângă Poieniţa Murilor! Veţi avea o mare surpriză! O mare surpriză!"         În scurt timp în bârlogul ursului Thimoti şi a ursoaicei Merri se adună toată spuma pădurii. Vine Lupul şi Lupoaica, Mistreţul şi Mistreţoaica, Vulpoiul şi Vulpoaica, Bursucul şi Bursucioaica, Ariciul şi Aricioaica. Şi toţi îi aduc lui Dănn cadouri. Lupul îi dăruieşte un cojocel, Vulpea – o pălărie cu pană, Mistreţul – un coş plin cu alune, Bursucul – un polobocel cu unt, iar nenea Arici – o superbă cutie cu creioane colorate.         – Pentru când va creşte mare, zice Ariciul. Toţi îl laudă pe Dănn, iar ursoaica Merri e foarte fericită:         – Dănn va ajunge vestit, şopteşte ea la urechea lui Thimoti. Altfel de ce ar fi venit atâta lume bună aici? Veselia curge gârlă. Oaspeţii sunt serviţi cu faguri de miere, cu mure-n ciocolată, cu bere spumoasă şi rece. Şi nimeni nu-i observă pe cei doi fraţi, pe Bob şi Fil.         – Fil, zice Bob foarte supărat. Toate cadourile, toată atenţia doar pentru ăsta micu? Cred că nu e corect. Hai să-i luăm cadourile.         – Să i le luăm?         – Da. Îi lăsăm doar cutia cu creioane colorate. De acord?         – De acord, răspunde Fil şi cât ai clipi în coşul cu alune nu rămâne zare de alună, polobocelul cu unt sună a gol, iar Bob, îmbrăcat în cojocel de cârlan, aleargă după Fil care poartă o pălărie cu pană pe cap. Abia după miezul nopţii oaspeţii se împrăştie şi cei ai casei se pregătesc de culcare. Dar nu reuşesc. Cineva bate în uşă. E Coţofana Carra care intră în casă fără să fie poftită:         – Ştiu, zice ea, e târziu, dar am fost ocupată. Foarte ocupată. Însă nu puteam să nu trec să-l văd pe micuţul Dănn. Doamne, Merri, continuă să trăncănească Carra, ursuleţul ăsta seamănă leit cu o jucărie pe care am văzut-o în vitrina unui magazin dintr-un oraş de-al oamenilor. Poate că Dănn… chiar e o jucărie?         – Ce tot trăncăneşti, Carra? Se supără ursoaica. Nu vezi? E un ursuleţ în carne şi oase.         – Ştiu, ştiu, am glumit, se dezvinovăţeşte coţofana. Că supărăcioasă mai eşti, Merri. Asemănarea lui cu acea jucărie nu e de rău, e de bine… Adică, vreau să zic că acest pui de urs nu va avea soarta unui urs obişnuit. Şi… va fi mare prieten cu oamenii. Mare… Va deveni vestit, zău… Dar nu reuşeşte Carra să-şi termine prorocirea că micuţul Dănn se aşterne pe un plâns sfâşietor. Părinţii încearcă să-l liniştească, nimănui nu-i pasă de oaspetele nepoftit şi coţofana se vede nevoită să plece.         – Ei, Fil, ei, Bob, zice Carra la despărţire, am impresia că frăţiorul vostru are de gând să vă dea mare bătaie de cap. Sunt convinsă că părinţii de azi înainte vor avea ochi doar pentru el. Ha, ha, ha! Am glumit, adaugă Carra şi pleacă.         – Bob, Fil, strigă mama ursoaică, veniţi să vă dea mama câte un pupic şi fuga în pătucuri! Dar Dănn se aşterne pe bocet şi frăţiorii rămân fără de pupicul promis.         – Vezi? îl ghionteşte Bob pe Fil. Carra a spus adevărul. Nimeni nu ne ia în seamă. Nimeni nu ne iubeşte. Pentru toţi doar plângăciosul ăla contează. Când eram ca el, continuă Bob culcat deja în pătuc, ţin minte precis – nu scoteam un sunet. Eram foarte cuminte, foarte cuminte…         – Nu ai de unde să ştii, Bob!         – Ba ştiu… Şi nu mă contrazice! Nu-ţi permit! Sunt fratele tău mai mare.         – Bine, mormăie Fil.         – Fil, începe iar Bob, aş vrea nespus de mult să o întâlnesc pe barza care ni la adus pe Dănn.         – De ce, se miră Fil.         – Cum adică de ce? Ca să-i frâng picioruşele. Nu putea să-l lase într-o altă ogradă?         – Eşti răutăcios, Bob. Dănn e fratele nostru. De aceea şi ni la adus nouă. Trec zile şi săptămâni. Micuţul Dănn o ţine într-un plâns. Chiar dacă ursoaica Merri şi ursul Thimoti îl îngrijesc cu toată dragostea, îl hrănesc cu toate bunătăţile, ursuleţul cu blăniţa neagră se linişteşte doar dacă mama îl strânge şi îl încălzeşte la piept.         – Fil, mormăie mereu nemulţumit Bob, noi doi parcă nu am mai avea mamă. Mama noastră acum îi aparţine doar lui. Îl urăsc, Fil. Zău.         – Vorbeşti prostii, Bob.         – Vorbesc prostii? Vrei să te convingi? Atunci hai să ne îmbolnăvim.         – Ai înnebunit? Cum să ne îmbolnăvim? Mie îmi place să fiu sănătos.         – Fil, nu de-adevăratelea. Ne prefacem că suntem bolnavi. O să vezi, nimeni nu o să alerge să ne ţină în braţe. Ne vor lăsa să murim. A doua zi Bob şi Fil se zvârcolesc în pătucuri, oftează, se ţin de burtică, urlă cât îi ţine gura: "Au! Au! Mă doare! Burta! Au!"         – Asta-mi mai lipseşte, se trage de blană ursoaica Merri. Thimoti, strigă ea, vezi ce se întâmplă cu Bob şi Fil!         – Aţi umblat prin gunoaie?! Se enervează tatăl urs. V-am spus de atâtea ori – lăbuţele să fie întotdeauna curate! Tot ce puneţi în gură – să fie bine spălat! O meritaţi!         – Au! Of! Of! Au! urlă Bob şi Fil.         – Liniştiţi-vă, se îmbunează Thimoti. Îl chem pe nenea Arici. Câte o injecţie la fiecare şi aţi scăpat de durere.         – Nu-u-u-u! Sar brusc din pătucuri cei doi fraţi ursuleţi. Gata! Ne-a trecut. Nu ne mai doare nimic. Suntem sănătoşi-tun! De data asta se supără Fil:         – Cât pe ce să înhaţ o injecţie din pricina ta, Bob. Doar ştii că mor de frica injecţiilor. Nu vreau să mai fiu de acord cu tine vreodată.         – Fil, se dezvinovăţeşte Bob, nu sunt eu vinovat. Vinovat e Dănn. O să mă răzbun pe mucosul ăla. O să vezi… Şi iată că într-o zi, când bietul Dănn abia aţipise, deşteptul de Bob i se strecură în pătuc şi fără milă îşi înfipse dinţişorii în picioruşul lui. Ţipete infernale. Bârlogul e întors cu fundul în sus.         – Thimoti! Unde eşti, Thimoti?! Strigă disperată ursoaica Merri. Vino, că moare Dănn!         – Moară dacă aşa îi este dat, nu se urneşte din loc Thimoti. Eu unul m-am săturat. Plec la casa de nebuni…         – Aoleu! Nu se poate să vorbeşti astfel, Thimoti! Ai teamă de Dumnezeu! Pleacă de-l cheamă pe medicul pădurii, pe nenea Arici! Repede, Thimoti! Ce stai?! Nenea Arici Îl consultă pe Dănn. Observă doar o mică zgârietură la picioruş, în rest e sănătos tun.         – Nu are nimic, zice nenea doctor. E un adevărat urs. Pentru prima dată văd un bolnav care… nu e bolnav. Nu pricep ce o fi cu el… Cred… că e deocheat. Chemaţi-o pe Carra. Ea e mare specialistă în descântece. Thimoti imediat e trimis să o găsească pe Carra. Dar Carra nu e de găsit. Aproximativ peste o săptămână Cara le bate la uşă.         – Carra, o îmbrăţişează Mărri ca pe cea mai bună prietenă, e nevoie de ajutorul tău! Micuţul Dănn e deocheat. Descântă-l, Carra! Te rog.         – O, da! Răspunde mândră de sine coţofana. Descântecele sunt pasiunea mea. Nu vă faceţi griji! Dănn va fi sănătos cât ai zice peşte. Ei, flăcăilor, îi observă Carra pe cei doi frăţiori, nu e aşa că am avut dreptate? Dănn vă dă mare bătaie de cap? Despre asta însă vorbim mai târziu. Acum iute la izvor după apă neîncepută! Altfel descântecul nu va avea nici o putere.         – Bob, Fil, strigă tatăl Thimoti, mai sunteţi aici?!         – Vezi? Zice Fil în drum spre izvor. În loc să sforăim în pătucuri – alergăm ca nebunii cu noaptea-n cap. Ţi-a trebuit?         – Ce?         – Să-l muşti?         – Floare la ureche, răspunde Bob. Nu ştii ce-o să urmeze. Apa e adusă. Coţofana îl stropeşte pe Dănn. Apoi poartă un cuţitaş nou–nouţ pe spinarea lui făcând semnul crucii şi descântecul începe:                         Păsărică albă, cu dalbă, şopteşte Carra aşa ca să audă cu toţii,                         În cer ai zburat şi trei picături de lapte pe o piatră au picat!                         Şi piatra-n patru a crăpat!                         Aşa să crape ochii cui deoache!                         De o fi Dănni deocheat de vânt – să-i crape calul!                         De o fi deocheat de câmp – să i se usuce florile,                         De o fi deocheat de pădure – să i se usuce rădăcinile,                         De o fi deocheat de parte bărbătească – să-i crape…         – Fil, îl ghionteşte Bob pe frate–său, hai în curte!         – Nu, Bob, vreau să ascult…         – Fil, e grav… Dacă doamne fereşte noi l-am deocheat? Îţi dai seama ce se va întâmpla?         – Ce?         – Ne vor crăpa ochii.         – Aoleu!         – Fil, mi-e frică, scânceşte Bob. Ce facem?         – Ce facem, ce facem… Plecăm de acasă.         – Unde?         – În pădure. Stăm până dimineaţă. Dacă nu ni se întâmplă nimic – ne întoarcem.         – Şi dacă ni se întâmplă?         – Atunci… Nu ne mai întoarcem. Vom trăi orbi şi singuri… Nimeni nu bagă de seamă când cei doi ursuleţi dispar. Între timp Dănn, văzându-se scăpat din braţele Carrei, adoarme. Carra, încărcată cu de toate, pleacă. Merri se cuibăreşte alături de puiul ei drag, iar Thimoti… Thimoti nu are probleme cu somnul:         – Sforrr! Sforrr! Sforrr! Sforrr! Când se trezesc, e deja întuneric.         – Thimoti, îşi aminteşte mama ursoaică, pe unde o fi Bob cu Fil? E târziu. Cheamă-i acasă. Dar Bob şi Fil nu sunt de găsit. De cum se îndepărtează de casă, ursuleţii dau de o poieniţă doldora cu pomuşoare dulci. Se ghiftuiesc, uită de necazuri, se culcă şi adorm imediat. Se trezesc când soarele e spre asfinţit. În pădure se furişează noaptea.         – Fil, e speriat Bob, nu văd nimic! Am orbit! Sunt orb, Fil!         – Şi eu, Bob. Linişteşte-te. O să ne treacă. Să ne continuăm somnul. Somnul e de leac.         – Nu o să ne treacă! Acum pricepi câte ni se întâmplă de când în viaţa noastră a apărut Blăniţă Neagră? Îl urăsc, Fil!         – Nu din pricina lui Dănn ni se întâmplă, Bob. Ci fiindcă nu e bine să urăşti… Eu aşa cred…         – Uf… Nu ştiu… Poate… Şi cei doi ursuleţi se ghemuiesc unul lângă celălalt, suspină, suspină, apoi somnul îi ia în împărăţia sa. Dimineaţa, când soarele îşi plimbă razele prin cele mai îndepărtate unghere, iar păsărelele îşi varsă trilul peste pădure, Bob şi Fil deschid ochii.         – Fil, sare din culcuş Bob, te văd sau mi se pare?         – Mă vezi, Bob. Şi eu te văd.         – Asta-nseamnă că nu am orbit?         – Poate că am orbit… Numai că atunci… dormeam. Acum ne-am trezit şi suntem iar văzători…         – Ce facem, Fil?         – Ne întoarcem acasă.         – Hai să ne întoarcem. Mi-e foame şi mi-e dor de mama.         – Mie chiar şi de Blăniţă Neagră mi-e dor.         – Nu-mi vorbi de el, altfel rămân în pădure. Şi vei avea doar un singur frate – pe Dănn. Fil cu Bob se strecoară tiptil în casă, îşi trag cearşafurile peste cap şi se prefac că dorm.         – Sforrr! Sforrr! Sforrr! Îi aude mama ursoaică.         – Thimoti, îl cheamă ea pe bătrânul urs, vino să vezi… S-au întors Fil cu Bob. Nimeni nu-i ceartă. Pentru prima dată cei trei fraţi ursuleţi se joacă împreună. Blăniţă Neagră e foarte fericit, iar mama ursoaică îşi priveşte puii cu multă dragoste. Dar trec câteva zile şi micuţul Dănn iarăşi e cu ochii în lacrimi. Frăţiorii săi aleargă cu prietenii prin pădure, iar el rămâne singur-singurel în casă. Ca să-i treacă de urât îşi ia cutia cu creioane colorate de la nenea Arici şi desenează. Desenează tot ce vede în jur. Această ocupaţie îi place atât de mult, încît uită că e singur şi că nimeni nu-l iubeşte. Când o vede pe mama îşi întinde lăbuţele şi dacă se pomeneşte în braţe – se lipeşte strâns-strâns de ea, de parcă s-ar teme să nu o piardă.         – Priveşte-l, Fil, o alintătură fără de pereche. Se anină de mama ca scaiul. Mi-e scârbă, zău, se revoltă Bob. Să-l învăţăm minte, Fil. Să nu-l luăm niciodată cu noi la joacă. Promite-mi că aşa vei face!         – Nu-ţi promit, Bob. Blăniţă Neagră e fratele meu. Acum e mic, dar când va creşte…         – Atunci socoteşte că eu nu-ţi mai sunt frate. Alege pe unul din noi!         – Uf, Bob… Te aleg pe tine, oftează Fil. De la o vreme până şi ursoaica Merri se enervează pe Dănn.         – Da’ lasă-mă–n pace odată, strigă ea iritată. În loc să alergi de rând cu ceilalţi pe afară, te ţii mereu de blana mea! Ruşine!         – Bob! Fil! Îi cheamă ursoaica într-o zi pe cei doi frăţiori mai mari, veniţi încoace!         – Ne-ai strigat, mamă?         – Da. Luaţi-l pe Dănni şi plecaţi în Poieniţa cu Mure. Acolo unde creşte un arbore înalt cu o scorbură adâncă. Să nu vă întoarceţi până deseară. Aici e prea cald.         – Ne ducem, dar fără de Dăn, mormăie Bob. Ursoaica însă îl priveşte ameninţător şi Bob ştie că o labă de-a ei cântăreşte greu. Astfel, pentru prima dată Dănn se pomeneşte în Poieniţa cu Mure. În poieniţă iarba e verde, cresc o mulţime de floricele şi e foarte răcoare.         – Dănn, zice Bob, noi plecăm şi ne vom întoarce foarte târziu. Să nu te urneşti de aici! S-ar putea să te rătăceşti, şi atunci nu o mai vezi niciodată pe mama.         – Ha, ha, ha! râde răutăcios Bob. Ai înţeles, Dănn?         – Am înţeles, scânceşte Dănn. Fraţii revin în poieniţă abia spre seară. Chinuit de singurătate, flămând, obosit – Dănn e atât de bucuros când îi vede încât îi cuprinde, mai întâi pe Bob, apoi pe Fil.         – Hm, se scarpină după ureche Bob. Puştiul ăsta nu e chiar atât de nesuferit… Dănn, adaugă el, ia seama, nimeni nu trebuie să ştie nimic. Toată ziua am stat aici împreună cu tine. Ai înţeles?         – Da, răspunde Dăn şi Bob e convins, puştiul nu va sufla o vorbă. Acum însă de fiecare dată când pleacă în poieniţă, ursuleţul cu blăniţa neagră ia cu sine şi cutia cu creioane colorate. Adună foiţe de mesteacăn, se sprijină de arborele bătrân şi ziua-ntreagă desenează. I se pare că nimic nu e mai frumos pe lume decât florile ce-l înconjoară.         – Mai întâi desenează-mă pe mine, îl roagă câte-o floricică.         – Ba pe mine, iese-n faţă altă floricică.         – Nu uita nici de noi, se zbenguie pe fundul izvorului ce curge chiar la picioarele lui câţiva peştişori argintii. În poiană Dăn îşi face o mulţime de prieteni. Acum, lipsa fraţilor nu-l mai afectează. Seara se întoarce acasă cu un teanc mare de desene.         – Mâzgăleli, zice ursoaica Merri.         – Mai bine ar aduna mure, cum face Bob şi Fil, adaugă tatăl Thimoti. Şi doar coţofana Carra văzând desenele micului ursuleţ plesneşte din aripi:         – Doamne, Merri, zice ea, Dănn e un adevărat pictor! Ar trebui să-l daţi la vreo şcoală! Să nu i se piardă talentul!         – Care şcoală, Carra? Ce talent? Care pictor? Desene obişnuite.         – Merri, insistă coţofana, ai o minunăţie de pui. Eh, să am eu unul ca el… Gândeşte-te bine ce faci, Merri.         – Linişteşte-te, Carra. Nimic ieşit din comun… Aşa credeam şi eu la început… Acum nu mai cred.         – Păcat, nu se dă bătută Carra. Mare păcat… Dănn e foarte necăjit că părinţii nu-i apreciază desenele. În schimb fraţii continuă să-l invidieze.         – Fil, zice Bob, Dăni are lăbuţe să deseneze, iar noi avem lăbuţe doar ca să culegem mure? Nu e corect, Fil.         – Nu e corect, Bob. Şi de atunci, venind în Poieniţă, Bob şi Fil îl obligă pe Dănn să umple coşurile cu mure. Dar în ajutorul lui Blăniţă Neagră sar păsărelele şi coşuleţele sunt umplute foarte repede. Într-una din zile o arşiţă năprasnică se abate peste florile din Poieniţă.         – Ni-e sete, Ni-e sete, abia de şoptesc bietele floricele. Ursuleţul îşi umple guriţa cu apă şi repejor, rând pe rând, le stropeşte pe toate.         – Ne-ai salvat, îi mulţumesc florile şi îl sfătuiesc să se ascundă de arşiţă. Dănn se doseşte în scorbura adâncă. Pe fundul scorburii e un aşternut moale de muşchi, e răcoare, e plăcut şi ursuleţul adoarme. În Poieniţă dorm fluturaşii, dorm peştişorii. Când se întorc, Bob şi Fil găsesc doar coşurile pline. Dănn nu e de găsit. Îl caută, îl strigă – nu răspunde nimeni. Abia acum îşi dă seama Bob că niciodată nu l-a urât cu adevărat pe micuţul Blăniţă Neagră. Se roagă de pădure să-i redea frăţiorul. Vrea să-i spună cât de mult îl iubeşte. Dar pădurea rămâne mută. Nu vrea să-l audă… Spre dimineaţă Dănn se trezeşte. Iese din scorbură, îşi spală ochişorii şi nu se pricepe unde se află.         – Bună dimineaţa! Îl salută floricelele.         – Bună dimineaţa! Îl salută păsărelele.         – E dimineaţă? Se sperie ursuleţul. Asta-nseamnă că frăţiorii mei m-au părăsit. Nimeni nu mă iubeşte… nimeni, plânge Dănn.         – Noi te iubim, încearcă să-l consoleze floricelele.         – Şi noi! Ciripesc păsărelele.         – Şi noi! Flutură din aripioare fluturaşii.         – Şi noi te iubim, Dănn, se zbenguie pe fundul izvorului peştişorii. Deodată în Poieniţă se face linişte:         – Fugi, Dănn, îi şoptesc florile şi fluturaşii.         – Fugi! Îi strigă păsărelele.         – Salvează-te, îi fac semne peştişorii. Dănn nu pricepe nimic. Ridică privirile. În faţă e o vietate ciudată care vine spre el. Nu reuşeşte să i se ferească din cale… De îndată ce intră în curte, ţăranul strigă:         – Nic! Unde eşti?! Vino să vezi! Vine Nic, un pui de om cu mânuţele subţiri, cu faţa palidă, cu doi ochi albaştri ca două picăţele de cer.         – Ce e, tată?         – Priveşte ce ţi-am adus.         – Un ursuleţ? E atât de frumos! Are blăniţa neagră. Unde l-ai găsit?         – Într-o Poieniţă… Vom lua o mulţime de bani pe el, Nic.         – Tată! Strigă speriat copilul şi-şi încolăceşte braţele în jurul gâtului lui Blăniţă Neagră. Nu, tată! Să nu-i pricinuieşti nici un rău!         – Avem nevoie de bani, Nic…         – Nu vreau bani! Vreau ca acest ursuleţ să trăiască!         – Bine, oftează ţăranul. Linişteşte-te… Dacă reuşeşti, adaugă el, să-l înveţi să meargă pe bicicletă, să bată mingea, să sară coarda, sau altceva din care am putea câştiga bani, atunci, Nic, nu-i voi vinde pielcica. Avem nevoie de bani, Nic… Trece un timp. Prin satele şi oraşele locuite de oameni din când în când apare un ţăran şi un copilaş cu ochii albaştri care trage de zgărdiţă un ursuleţ cu blăniţa neagră. Imediat în jurul celor trei se adună lume. Şi nu pentru că ţăranul ţine în mâini un talger de argint, şi nu pentru că băiatul are ochii ca cerul, ci pentru că oamenii văd o minune – un ursuleţ ce desenează.         De îndată ce i se instalează şevaletul în faţă, ursuleţul cu blăniţa neagră aşterne cu uşurinţă pe hârtie pădurea, brazii, florile, cerul nemărginit. Totul e atât de neobişnuit, atât de frumos încât privitorii aruncă fără regrete bănuţii în talgerul ţăranului.         Astfel prorocirea Carrei se adevereşte. Ursuleţul Dănn devine vestit… Vestit… printre oameni. Dar oamenii nu se întreabă de ce Blăniţă Neagră, trăind mulţi ani alături de ei, în afară de o Poieniţă cu flori şi fluturaşi, în afară de un arbore înalt cu o scorbură adâncă, în afară de Măria Sa Codrul, nimic altceva nu mai desenează. Oare de ce?

Capitolul 1       Ultimii pasageri părăseau barca şi, ajutaţi de doi marinari care stăteau în capătul scării de fier, urcau pe puntea vasului fluvial ce înainta pe Dunăre în vuietul trepidant, asurzitor al maşinilor. Cu mîna încleştată de bara scării de fier, Scatiul urmărea liniştit operaţia de transbordare a pasagerilor. În dimineaţa aceasta, manevra de acostare în plin mers a Vulturului fusese foarte grea. Plouase torenţial cîteva zile în şir. Apele Dunării se umflaseră, şi-acum vuiau mînioase, rostogolindu-se, clocotind, în mari explozii de mîl, între malurile împădurite ale fluviului, învăluite ici şi colo în ceţuri albastre. Curenţi puternici de apă se năpusteau asupra micului „port“ plutitor din Pradina, cu cabina lui de lemn vopsită în verde, cu debarcaderul de scînduri aşezat pe două bacuri de tablă, făcîndu-l să alunece încolo şi încoace, cînd spre mal, cînd spre larg, în scrîşnetul ruginit al lanţurilor grele cu care era legat. Rămas fără cîrmaci (Babuşcă nu mai trecuse prin port de o săptămînă), Scatiul cu o barcă tixită de pasageri luptase din răsputeri, trăgînd vîrtos la vîsle, cu furia dezlănţuită a apelor. Pasagerii de pe puntea Vulturului, aşezaţi pe băncile lor de lemn, sub prelatele imense care fluturau în vînt deasupra lor, urmăriseră cu sufletele la gură apropierea de vas a uriaşei bărci negre, care, ba părea că îşi va lua zborul de pe creasta înaltă a unui val, ba că se prăvale şi dispare pentru cîteva clipe în adîncurile înspumate ale Dunării. Văzîndu-l pe Scatiu fără cîrmaci, căpitanul Vulturului ordonase grăbit oprirea maşinilor, lăsînd vasul să alunece masiv şi tăcut, în voia apelor ce goneau la vale. Acostarea vasului se făcu în mijlociii Dunării într-o linişte mormîntală, acoperită numai de murmurul pasagerilor din barcă, care se înghesuiau să ajungă pe puntea vasului. — Noroc, Scatiule… îl salută prietenos de pe puntea de comandă, făcîndu-i un semn prietenos cu mîna.. Dar ce-ai păţit, băiatule? Pe Dunărea asta fără cîmaci? Ai tras la lopeţi, nu glumă! În clipa aceea maşinile vasului începură să vuiască din nou, antrenînd cu un huruit asurzitor uriaşa turbină ce se învîrtea din ce în ce mai repede într-o ploaie de stropi clocotitori. Vulturul prindea din nou viteză. Ultimul din pasagerii aduşi de Scatiu părăsi barca şi se avîntă cu un sac în spate pe treptele scării de fier, Scatiul împinse mahuna, îndepărtînd-o de vas, şi strigă vesel: — Drum bun, Vulturule! — Noroc, căpitane! îi răspunseră rîzînd cei doi marinari, în vreme ce îl ajutau pe ultimul pasager să ajungă pe punte… Pe mîine dimineaţă! Vasul se îndepărtă. Rămas singur în mijlocul Dunării, Scatiul se aşeză în barcă şi apucă lopeţile. După vreun sfert de ceas, tăind valurile în curmeziş, Scatiul ajunse la debarcader, fixă barca cu un lanţ de un inel gros de fier, aşeză lopeţile în barcă şi după ce sări afară din ea se îndreptă spre mica cabină verde. Pătrunzînd în cabină, se apropie de un pupitru ce se afla într-un colţ al micuţei încăperi şi pe care se afla aşezat un registru cu coperţi groase, cafenii. Scoţînd un pix din buzunar, Scatiul deschise registrul, îl răsfoi şi-apoi scrise cu litere apăsate: „Portul Pradina, 15 iullie a.c., ora 9,30 dimineaţa. Transportat 15 (cincisprezece) călători la vasul fluvial de pasageri Vulturul. În timpul manevrei de transbordare nimic deosebit de semnalat. Scatiul". Tocmai se pregătea să închidă registrul cînd, afară, pe mal, răsună zgomotul puternic al motorului unui camion. Scatiul vîrî pixul în buzunar şi se apropie de unul din gemuleţele rotunde ale cabinei. Afară, pe mal, zări un camion care tocmai oprea în dreptul „portului”. Apoi, portiera cabinei se deschise şi din cabină sări jos un şofer îmbrăcat îrttr-o salopetă pătată ici-colo de ulei şi cu o şapcă cu cozoroc lung pe cap. Un alt individ, a cărui umbră Scatiul mai mult o ghicea în cabină, rămase în camion. Şoferul care coborîse din camion, un bărbat de vreo treizeci de ani, cu faţa măslinie, purtînd o mustăcioară subţire care abia îi tivea buzele, trecu peste scîndura debarcaderului spre cabină. Scatiul îi ieşi în întîmpinare. — Bună ziua, băiete, spuse şoferul, cu un aer vesel, dînd cu ochii de Scatiu… Dar ce se întîmplă? Eşti singur pe-aici? Scatiul îl cîntări uşor din cap pînă în picioare şi, apoi, adăugă liniştit: — Bună ziua… Ce doriţi? Şoferul începu să se scotocească în buzunarul de Ia piept al salopetei. — Îl caut pe tovarăşul Varlam… căpitanul portului… continuă pe un ton grăbit şoferul, scoţînd din buzunar un teanc de hîrtii şi de acte şi căutînd ceva printre ele… Este aici? — Tovarăşul Varlam a fost chemat la NAVROM… Este la Tulcea… răspunse Scatiul. Se întoarce tocmai mîine dimineaţă… Şoferul îl privi o clipă, nedumerit: — Şi atunci cine îi ţine locul? Scatiul se propti bine cu tenişii lui albaştri în scîndurile debarcaderului şi îşi încrucişă braţele la piept. — În lipsa lui, eu comand aici…, — Mă rog, mă rog… continuă uimit şoferul, găsind în sfîrşit, hîrtia pe care o căuta şi întinzînd-o Scatiului… Am o adresă de la primărie pentru căpitănia portului Pradina… Poftim! Citeşte-o, băiete! Scatiul luă cu un gest marţial hîrtia din mîna şoferului, o despături şi citi: „Primăria comunei Pradina – către căpitănia portului Pradina. În urma faptului că apele Dunării au rupt digul cel nou, în dreptul Cotului Pisicii aprovizionarea staţiei centrale de pompare din cadrul Şantierului naţional de desecare şi de despădurire a bălţii a devenit imposibilă cu mijloace auto. Veţi transporta de urgenţă (de urgenţă era subliniat cu roşu) sacii cu alimente aduşi de şoferul Ion Cazacu de la Trustul 2 Şantiere-Tulcea, pentru personalul staţiei de pompare, izolat de trei zile în pădurea inundată de la Teregova. Secretarul primăriei, Ştefan Gligor”. Scatiul împături gînditor adresa: — Hmm… — Ce înseamnă „hmm“? făcu uşor ironic şoferul. Scatiul arătă spre Dunăre cu mîna în care ţinea hîrtia trimisă de primărie. — Hm… înseamnă că Dunărea este umflată, răspunse cu o uşoară enervare în glas Scatiul, iar la mila 24 curenţii sînt foarte puternici… o să mă arunce înapoi cu barcă cu tot… Dumneata nu te pricepi la chestiile astea… — Cum adică, puternici? întrebă şoferul. Scatiul îl fixă cu privirea lui cenuşie. — Atît de puternici, că dacă arunci o piatră în Dunăre, ţi-o aruncă pe mal ca din praştie. Şoferul holbă ochii la el: — Şi-atunci, ce facem, băiete? Cei de la staţia de pompare din pădurea Teregova au isprăvit, pesemne, de alaltăieri alimentele… şi îi lăsăm să crape de foame? Scatiul se scărpină uşor după ceafă şi oftă: — Dacă aş putea trece de mila 24 deseară, la 7, aş fi în pădurea Teregova… şi deodată adăugă cu ochi strălucitori: — Am găsit soluţia, nene: Babuşcă!… — Cine este Babuşcă? făcu mirat şoferul. — Cel mai grozav cîrmaci de pe Dunăre, răspunse Scatiul, ridicînd mîndru capul. N-aţi auzit de Babuşcă? — N-am auzit! — Curios, nene… — Mă rog, cu Babuşcă sau fără Babuşcă, transportaţi sacii cu alimente, sau nu? Scatiul arătă spre barca ce se legăna în valuri, izbindu-se, din cînd în cînd, de scîndurile putrede ale debarcaderului. — Încărcaţi barca… Pornesc chiar acum: Şoferul îl pocni prietenos cu palma peste umăr. — Eşti grozav, băiete! şi strigă apoi, întorcîndu-se spre camion: — Bijule! Fă-te cu sacii ăia-ncoace… Peste cîteva dipe, din cabina camionului îşi făcu apariţia un individ slab, deşirat, ce părea nebărbierit de cîteva zile. Ajuns jos, deschise unul din capacele camionului şi, apucînd un sac ce se afla în camion, îl azvîrli în spate. Trecînd peste scîndura ce lega debarcaderul de mal, se apropie şi îl azvîrli în barcă. — Cîţi saci aveţi, nene? întrebă Scatiul… — Doi, răspunse, pe un ton vesel, şoferul, înghiontindu-l pe însoţitorul său… Hai, Bijule, dă-i bătaie! Dă-i bătaie! Treaba ne-a ieşit bine, nu vezi? Slăbănogul se repezi spre camion după celălalt sac. După cîteva clipe sosi, în pas alergător, cu sacul în spate şi îl azvîrli din fugă în barcă, lîngă celălalt. S-a făcut, şefule… mîrîi el, plesnindu-şi palmele una de cealaltă. Scatiul coborî în barcă şi începu să desfacă lanţul care o ţinea fixată de debarcader. Şoferul îl privi şi chicoti uşurel. — Se cunoaşte că sînteţi pionieri. Nu vă lăsaţi bătuţi cu una, cu două… Drum bun, băiete! Scatiul apucă vîslele şi, ridicînd capul, tresări uşor. I se păru că pe buzele şoferului flutură un zîmbet rău şi schimonosit. Dar adresa primăriei pe care o avea în buzunar îl linişti. — Noroc bun, tovarăşe! strigă el, afundînd lopeţile în apă şi trăgînd cu putere. N-aveţi grijă. Deseară la 7 ajung în pădurea Teregova! Şoferul privea după barca ce se îndepărta de debarcader, făcîndu-i Scatiului semne prietenoase cu mîna. Încet, încet, barca în care se afla Scatiul se îndepărta pe Dunăre. — Să mergem, Bijule, îi spuse cu un rînjet pe buze şoferul Slăbănogului, aruncînd o ultimă privire în urma bărcii. Nici secretarul primăriei şi nici puştiul n-au simţit nimic. “Chioru” mi-a ordonat să-l atrag în cursă şi pe Babuşcă. Şi adăugă, rîzînd cu poftă: Tocmai îmi era frică că celălalt o să ne scape. — Nu cred că o să-l găsească pînă mîine pe şofer, în bălăriile în care l-am ascuns, isprăvi Slăbănogul. Cu camionul ce facem? Îl abandonăm? — De îndată ce ieşim din sat, răspunse aşa-zisul şofer, deschizînd portiera cabinei camionului. Cred că toată miliţia este pe urmele lui “Chioru”. Hai, urcă! De-ar şti Scatiul şi Babuşcă despre evadarea lui “Chioru” şi că îi aşteaptă în pădurea de la Teregova!   Slăbănogul urcă primul în camion. — Dar ce are “Chioru” cu băieţii ăştia? Vrea să se răfuiască cu ei pentru că din cauza lor a fost prins? întrebă el, trîntindu-se pe canapeaua de piele. „Şoferul” se urcă la volan şi închise portiera. — Cred că pînă la urmă “Chioru” o să-i pună pe amîndoi în frigare, continuă el, în vreme ce pornea motorul camionului. Dar deocamdată, alta-i chestia… — Adică? — Cei doi băieţi l-au transportat anul trecut pe Freddy. Pe „Profesor” adică, la Ostrovul lupilor. — Care Freddy? Cel căruia… — Exact! „Profesorul” avea asupra lui un document important. Cînd a ajuns la Ostrovul lupilor nu îl mai avea. Numai cei doi băieţi pot să ştie ce s-a întîmplat pe drum. — Şi crezi că ăştia doi or să vorbească? „Şoferul” apăsă cu piciorul pe accelerator şi rîse: — Dar Ciupitu de ce crezi că a evadat o dată cu “Chioru”? Nu ca să se socotească cu ei? — adăugă, manevrînd volanul, în vreme ce camionul se punea în mişcare pe şoseaua prăfuită care ducea în sat. Apoi, nu uita că domnul Fridrich s-a deplasat personal în România, pentru afacerea asta. Îţi dai seama că trebuie să fie o chestie foarte importantă? Foarte importantă, Bijule! Camionul se îndepărtă şi dispăru într-un nor de praf. … Scatiul nu bănuia nimic din toate astea. Trăgea din răsputeri la rame, privind, din cînd în cînd, în spate, spre casa lui Babuşcă, ce se apropia încet, încet, strălucind ici şi colo alb, orbitor, printre crengile zarzărilor stufoşi, ce se legănau puternic în vînt. Cînd Scatiul ajunse cu barca în dreptul ogrăzii lui Babuşcă, îl zări pe acesta pe mal, cocoţat pe fundul unei bărci vechi şi sparte şi trăgînd de zor un pripon din Dunăre. Era desculţ şi îmbrăcat doar cu o cămaşa Din cîteva lopeţi, Scatiul trase barca la mal. — Noroc, Babuşcă! îl salută bucuros Scatiul, sărind din barcă şi apropiindu-se de el. Cum merge treaba? Ai încurcat ceva la pripoane? Babuşcă fixă asupra Scatiului privirea lui verde şi somnoroasă şi adăugă, dispreţuitor, arătînd cu capul spre cîţiva pui de somn negricioşi ce se aflau într-o găleată. — Cîţiva somotei… La „bucăţică” mi-a rupt… Trebuie să fi fost vreun şalău sau vreun somn mai mare. Dar tu încotro ai pornit-o, Scatiule? Scatiul se aşeză pe fundul bărcii alături de Babuşca şi oftă: — Mi-a trimis primăria pe cap doi saci cu alimente. Trebuie să-i duc cu barca la staţia de pompare din pădurea Teregova… Dincolo de Ostrovul lupilor. Babuşcă continua să tragă priponul din Dunăre, încolăcind cu dibăcie firul gros de nailon la picioarele sale. — Aş merge şi eu cu tine, Scatiule! spuse el. Dar nu am în ce… spuse Babuşcă în vreme ce un fulger scurt licări în ochii lui verzi şi piezişi ca de pisică. După povestea aceea cu prunii gospodăriei, tata mi-a încuiat în dulap pantalonii şi cizmele ca să nu mai ies din curte. — Şi unde este nea Dumitru? îl întrebă Scatiul. — Este în casă… doarme, răspunse Babuşcă. A lucrat toată noaptea la lumina farurilor cu combinele la grîu… Scatiul îşi făcu degetul mijlociu cîrlig şi ciocăni de cîteva ori cu el în fundul dogit al bărcii. — Dunărea este umflată… spuse el, cu un glas trist. Nu cred că am să pot trece fără tine mila 24… Babuşcă trase priponul afară din Dunăre. Într-unul din cîrlige se zbătea, vibrînd ca o lamă de oţel, o mreană albă ca argintul. Babuşcă o desprinse cu un gest larg şi o aruncă dispreţuitor în găleată. Ochii lui verzi îi străluceau. — Atunci aşteaptă-mă aici, Scatiuie. Vin îndată! spuse el, coborînd de pe fundul bărcii şi, apucînd găleata pe jumătate umplută cu peşti, se îndreptă spre casă. Vremea trecea. Deodată, Scatiul îl zări pe Babuşcă venind spre el într-o fugă nebună, îmbrăcat în nişte pantaloni uriaşi, suflecaţi sub genunchi, legaţi pe mijloc cu o sfoară de cînepă şi cu două băbăici grele cumpănite pe umăr. Babuşcă şterpelise pantalonii brigadierului Dumitru. — S-o ştergem, Scatiule, strigă Babuşcă azvîrlind lopeţile în barcă şi răsuflînd greu. Tata m-a simţit prin somn că am intrat în cameră… Dacă observă că i-am luat pantalonii mă omoară… Se pare că nici Scatiul nu aştepta să fie poftit a doua oară, aşa că sări în barcă. Babuşcă instală cu o iuţeală de necrezut vîslele în strapazane şi apoi împinse barca spre larg. Instalaţi la două rînduri de lopeţi, cei doi băieţi începură să tragă vîrtos la rame. Barca zbura spre largul Dunării. Casa lui Babuşcă rămînea treptat în urmă, în timp ce crengile zarzărilor stufoşi păreau că se strîng şi se închid deasupra ei. De altfel era şi timpul. Brigadierul Dumitru apăruse ca un punct alb pe malul Dunării şi strigătele lui îndepărtate, ameninţătoare, răzbăteau pînă la cei doi băieţi, prin clipocitul înspumat al valurilor. Dar cu fiecare lovitură de vîslă micuţul punct alb şi malul se estompau, se împăienjeneau, prefăcîndu-se intr-un uriaş amestec verde, îndepărtat şi ceţos. Apoi, nu mai rămase decît Dunărea largă, cenuşie, strălucitoare. Pe măsură ce barca înainta, apele Dunării devenea din ce în ce mai înspumate şi mai repezi. — Ne apropiem de mila 24, spuse Scatiul continuînd să vîslească. O luăm pe lîngă mal! Babuşcă aşeză lopeţile în barcă şi, apucînd o lopăţică, se repezi spre pupa bărcii. Cocoţat pe botul ei ascuţit – bărcile de pe Dunăre au şi prova şi pupa în formă ascuţită – Babuşcă înşurubă lopăţica în apă şi spuse cu aerul lui somnoros — Cîrma spre mal! Dă-i drumul, Scatiule! Încet, încet, barca părăsea firul apei îndreptîndu-st spre mal. După cîtva timp, începu să alunece în apropierea malului de-a lungul unei păduri de sălcii înecate. Nimic din ceea ce se vedea aici nu părea să anunţe vreo primejdie. Sălciile îşi despleteau frunzişurile lungi, legănîndu-se uşor în vînt, ciupind ici şi colo, cu degetele lor delicate, oglinda întunecată şi strălucitoare a apei. Stoluri de peştişori, fugărite, pesemne, de vreo ştiucă, explodau ici şi colo printre frunzele de nuferi, într-o ploaie de mici schije argintii. Dar Scatiul şi Babuşcă nu vedeau nimic din toate acestea. Tăcuţi, încordaţi, ascultau vuietul surd, ce creştea mereu, undeva în faţa lor, revărsîndu-se greu ca uleiul, prin scorburile putrezite şi păroase ale pădurii de sălcii. Barca se apropia de capătul pădurii. — Atenţie, Babuşcă! Începe! strigă Scatiul, afundînd parcă şi mai adînc vîslele în apă. Babuşcă nu îi răspunse. Făcu un gest de lehamite cu mîna şi strînse bine lopăţica în mîini. Şi deodată, în faţa bărcii, la un cot al Dunării, apăru mila 24. Imaginaţi-vă un perete abrupt de pămînt, înalt cît un bloc cu zece etaje, şi lung de cîteva sute de metri, asupra căruia apele dezlănţuite ale Dunării se năpustesc cu o furie fantastică, clocotind, spumegînd, zburînd parcă. Izbindu-se cu un vuiet înfricoşător de peretele înalt şi abrupt, se prefac în valuri uriaşe, negre şi înspumate, care se ciocnesc unele cu altele, se-amestecă, se sparg în trombe ameţitoare de apă, în vreme ce totul se rostogoleşte şi zboară la vale. Vai de barcagiul neîndemînatic sau de cîrmaciul prost care se avîntă să treacă mila 24! Cît ai clipi din ochi, barca răsucită, învîrtită de şuvoaiele furioase de apă ca o elice, este izbită de peretele înalt şi abrupt şi, răsturnîndu-se, dispare pentru totdeauna în văgăunile adînci – împărăţia somnilor uriaşi – săpate de Dunăre, sub malul prăpăstios. Acum Scatiul şi Babuşcă se aflau în plină vîltoare. Barca trosnea, gemea din toate încheieturile, se cabra peste trombele înspumate de apă, smucindu-se cînd în stînga, cînd în dreapta, gata să se răsucească. Dar Babuşcă veghea. Cu lopăţica în mînă, cocoţat la pupa ascuţită a bărcii părea că stă la pîndă. Apoi, deodată, sărind fulgerător ca un arc, se apleca, lopătînd cînd în stînga, cînd în dreapta lui, în vreme ce valurile îl plesneau peste faţă – şi apoi îşi relua vechea poziţie, rămînînd încremenit ca o statuie de piatră. Pas cu pas, ascultătoare, barca despica vîltoarea, în bubuitul asurzitor al valurilor care se spărgeau în malul înalt şi prăpăstios. Mila 24 rămînea în urmă. Încet, încet, furia apelor se domolea. În faţa bărcii, răsărea, treptat, silueta gigantică cenuşie a stăvilarului, care zăgăzuia drumul spre pădurea Teregova. În curînd Scatiul şi Babuşcă părăsiră Dunărea, pătrunzînd cu barca pe un canal cu malurile betonate, care ducea la stăvilar. Cînd ajunseră în dreptul porţii de fier a ecluzei stăvilarului, un miliţian, înarmat cu un pistol-mitralieră, apăru pe mal şi îi somă să se oprească. — Încotro, băieţi? se interesă miliţianul, privim spre cei doi saci care se aflau în barcă. Şi ce duceţi acolo?  Scatiul se ridică mîndru în picioare şi scoase adresa primăriei pe care o avea în buzunar. — Sînt de la căpitănia portului Pradina… Transport alimente pentru staţia de pompare din pădurea inundată de la Teregova… Miliţianul se aplecă mirat de pe mal spre el şi, luînd hîrtia din mîna Scatiului, o citi. În clipa aceea, din clădirea stăvilaruiui, înaltă de cîteva etaje, îşi făcu apariţia un ofiţer. — Ce-i cu băieţii ăştia? se interesă ofiţerul, apropiindu-se de ei şi privind cu luare-aminte cînd spre Scatiu, cînd spre Babuşcă. De ce vor să meargă în baltă? Miliţianul luă o uşoară poziţie de drepţi şi îi întinse adresa. Ofiţerul o citi, părînd să se enerveze uşor. — Cei de la Pradina nu ştiu că doi bandiţi periculoşi au evadat şi se ascund în baltă? întrebă ofiţerul pe acelaşi ton uşor enervat, ridicînd privirea de pe hîrtie spre miliţian. De ce trimit doi copii într-o poveste ca asta? Miliţianul ridică nedumerit din umeri. Ofiţerul le restitui băieţilor adresa, părînd să gîndească o clipă. — Bine! Dă-le drumul! spuse el, întorcîndu-se spre miliţian. Dar cînd vine vedeta rapidă din patrulare, trimite echipa să cerceteze drumul pînă în pădurea Teregova… Îndepărtîndu-se, ofiţerul reintră în clădire. Scatiul şi Babuşcă nu aveau de unde să ştie că aici se instalase un comandament provizoriu al miliţiei pentru prinderea Chiorului şi a complicelui său. Între timp, miliţianul făcuse un semn cu mîna, spre ferestrele mari, albastre, ale clădirii stăvilaruiui. Undeva, în clădire, răsună deodată vuietul unor motoare grele. Uriaşa poartă de fier a ecluzei începu să se ridice, încet, încet. Scatiul împinse barca de la mal şi apucînd vîslele, se îndreptă spre camera de beton a ecluzei, trecînd pe sub uriaşa poartă de fier care se ridica scîrţîind. Desigur că, privind în urma celor doi băieţi, nici miliţianul nu ştia ce se întîmplase la staţia de pompare din pădurea Teregova şi ce primejdie îi pîndea pe Scatiul şi pe Babuşcă acolo. În curînd cei doi băieţi, părăsind ecluza, pătrunseră pe canalul navigabil care ducea în baltă. În vreme ce vîsleau de zor, o privelişte cu totul neobişnuită le apăru în faţă, jur-împrejur cît vedeau cu ochii, acolo unde erau altădată păduri întunecate de sălcii, se întindea un cîmp imens, cenuşiu, răscolit ca de explozia unor obuze. Ici şi colo, uriaşe grămezi de sălcii uscate îşi zburleau în văzduh rădăcinile păroase. Părea că un vînt năprasnic suflase deasupra bălţii, desrădăcinînd sălciile, răscolind pamîntul, măturînd totul din calea lui. Scatiul şi Babuşcă vîsleau uimiţi şi tăcuţi. Deodată, la un cot al canalului, apăru şantierul. Printre corturi şi mici căsuţe de lemn, buldozere uriaşe, învăluite în fum, atacau sălciile uscate şi putrede. Cu boturile lor de oţel, vibrînd, jucînd pe şenilele lor grele se opinteau în pămînt, şi sărind parcă înainte, într-o ploaie de bulgări de lut, muşcau din rădăcina sălciilor. Ele trosneau, pîrîiau şi se prăvăleau într-o ploaie de crenguţe uscate. În urma buldozerelor, gigantice escavatoare înhăţau sălciile în fălcile lor de metal, rotindu-le prin văzduh şi azvîrlindu-le, ca pe nişte surcele, una peste alta în grămezi înalte. Şi, în acestă privelişte fantastică, prin vuietul şi duduitul motoarelor, prin fumul maşinilor ce pluteau în mari pînze albastre deasupra cîmpului răscolit, zeci şi zeci de muncitori în salopete cenuşii roiau ici şi colo, într-un amestec nelămurit de strigăte şi de murmure. Cei doi băieţi vîsleau din ce în ce mai uimiţi. Cu fiecare lovitură de vîslă, pătrundeau într-o lume nouă şi necunoscută pentru ei. Apoi încet, încet, şantierul rămase în urmă. Canalul se afunda în hăţişurile sălbatice ale pădurilor de sălcii. Cei doi băieţi îşi conţinuară drumul. Pînă la pădurea Teregova nu se întîmplă nimic deosebit. Soarele începuse să apună undeva în adîncurile pădurilor de sălcii, cînd Scatiul şi Babuşcă, părăsind canalul, se îndreptară spre staţia de pompare. Înaintau printre trunchiurile înalte ale sălciilor, străpungînd cu botul ascuţit al bărcii covoarele nesfîrşite de nuferi albi. Scatiul vîslea rar, cu lopăţica în mînă. Babuşcă dădea la o parte ramurile pletoase ale sălciilor ce atîrnau deasupra apei în perdele groase. — Staţia de pompare! anunţă Ia un moment dat Babuşcă, întorcîndu-se spre Scatiu. Uite-o colo… vîsleşte Spre dreapta, Scatiule. Continuînd să vîslească, Scatiul îşi aruncă privirea în spatele lui. Prin frunzişurile sălciilor, zări silueta masivă, de cărămidă roşie a staţiei de pompare, aşezată în inima pădurii de sălcii, pe postamentul ei de beton, ca o fortăreaţă tăcută şi singuratică. Nicio mişcare. Ferestrele micuţe ale staţiei de pompare erau închise, uşa părea zăvorîtă. La piciorul scărilor de ciment, legată cu o frînghie, o ţeavă uriaşă se ridica asemeni unui cot de burlan în sus, pierzîndu-se apoi în pădure; o barcă fără lopeţi pendula uşor, încolo şi încoace, în adierea vîntului. Ieşind din pădurea inundată, Scatiul trase barca la piciorul scării de ciment şi sări jos, pe prima treaptă. — Hei! strigă el. Este careva pe-aici? Ecourile pădurii inundate repetară de cîteva ori strigătul lui şi-apoi se stinseră undeva în adînc. Nici un răspuns. Scatiul se întoarse spre Babuşcă. Un fulger trecu prin ochii verzi, somnoroşi ai lui Babuşcă. — Este cineva la geamul de colo… Ne priveşte, şopti Balbuşcă, ridicînd privirea spre un perete imaginar. ÎI vezi? Scatiul se întoarse fulgerător. — Unde? La geamul de colo? şi adăugă după o vreme: nu văd pe nimeni. — Îţi spun că cineva se uită la noi, repetă, încăpăţînat, Babuşcă. Nu-mi place ce se întîmplă pe aici… Eu zic s-o ştergem, Scatiule! Scatiul păru să se gîndească o olipă. — Ai dreptate. Nici mie nu-mi place liniştea asta de pe-aici, spuse el. Să ducem sacii cu alimente în clădire şi să plecăm. Babuşcă privi lung spre clădirea întunecată şi tăcută a staţiei de pompare şi se scărpină cu vîrful micuţei lopeţi după ceafă. — Eu zic să nu intrăm în clădire… — Şi cu ăştia ce facem? O să-i roadă şobolanii de apă! făcu Scatiul. Hai, Babuşcă, lăsăm sacii şi o tulim cu barca! Babuşcă sări şi el afară din barcă şi în curînd cei doi băieţi, ducînd fiecare cîte un sac în spate, se îndreptară pe scări, spre uşa masivă de lemn a staţiei de pompare. Ajuns în dreptul ei, Scatiul, răsuflînd din greu sub sacul care aproape că îl strivea, împinse uşa cu piciorul. Ea se deschise, scîrţîind încet din balamalele ei ruginite. În faţa celor doi băieţi se căsca un gol de întuneric. — Unde eşti, Babuşcă? — Aici… — Haide! Cu sacii în spate, Scatiul şi Babuşcă pătrunseră în liidirea întunecoasă a staţiei de pompare. În jurul lor, creşteau fantomatic umbrele unor maşini şi ale unor ţevi uriaşe. — Să lăsăm sacii aici… propuse Scatiul, azvîrlind sacul din spate pe pardoseala rece şi umedă de ciment. — Bine, Scatiule, spuse Babuşcă, lăsînd la rîndul său povara care-i alunecă din spate. În clipa aceea uşa de la intrare se trînti cu putere şi un hohot sinistru de rîs răsună afară. Scatiul şi Babuşcă simţiră, că părul li se face măciucă. Cunoşteau acest rîs. Era al omului cu faţa vînătă ciupită de vărsat, pe care îl credeau la închisoare. Deodată, lumina se aprinse în încăpere. Clipind din ochi, cei doi băieţi priviră încordaţi în jur. Se aflau într-o sală imensă, cu maşini înalte grele, prevăzute cu tot felul de manivele şi curele, deasupra cărora se arcuia un snop de ţevi uriaşe. Totul părea încremenit. Undeva în stînga, o scară cu trepte de fier se încolăcea înspre încăperile de sus, ca o cochilie de melc. Deodată, sus, la capătul scării răsună un zgomot ciudat, şi-apoi scîrţîitul uşor al treptelor de fier. Cineva cobora scara. Scatiul şi Babuşcă săriră pe sacii care se aflau la picioarele lor şi se repeziră la uşă. Era încuiată. Cei doi băieţi se lipiră cu spatele de uşă. Pe treptele scării de fier, apăru umbra prelungă şi neagră a celui care se apropia. Cei doi băieţi se repeziră din nou la uşă, încercînd să o deschidă. Zadarnic. — În sfîrşit, iată-vă… răsună de îndată în încăpere o voce glumeaţă, care făcu să le îngheţe sîngele în vine… ce mai faceţi, băieţi? Cu capetele între umeri, zgribuliţi parcă, Scatiul şi Babuşcă se răsuciră încet, încet, cu faţa spre cel care vorbea. Înaintea lor, stătea un am în haine vărgate, cenuşii, de puşcăriaş, rupte pe-alocuri şi stropite cu mîl negru,uscat. Mîinile lui mari şi puternice erau încleştate pe o armă de vînătoare cu două ţevi. — „Chiorul”, şoptiră înmărmuriţi cei doi băieţi… — Ho-ho-ho… rîse omul în haine vărgate şi ochii lui se micşorau, se subţiau, strălucind ca două lame de brici… Dar voi ce-aţi crezut? Că m-aţi băgat la închisoare şi nu o să mai daţi ochii cu mine? Scatiul şi Babuşcă îl priveau uimiţi, muşcîndu-şi buzele în tăcere. „Chioru” se aşeză pe marginea unei ţevi şi le făcu semn cu mîna să se apropie. Continuă să rîdă. — Haide… Haide… Faceţi-vă ’ncoa, eroilor. Astăzi este zi de chenzină… zi de plată… „Ciupitu” a vrut să vă împuşte pe amîndoi acolo în pădure… dar eu nu l-am lăsat… Vedeţi ce-am păţit dacă am fost băiat cu caracter? Scatiul ridică brusc capul şi îl înfruntă cu mîndrie. — Ai păţit-o, nene, pentru că te-ai legat de noi… Şi după cum văd te legi din nou… — Zău, frăţioare? chicoti „“Chioru””, îndreptînd ţeava spre pieptul Scatiului… Dar cine i-a adus pe coIonelul acela şi pe ostaşi pe capul nostru? Scatiul continua să-l înfrunte. — Sîntem pionieri! Şi adăugă, întorcîndu-se spre Balbuşcă: Nu-i aşa, Babuşcă? Babuşcă tresări ca speriat din somn şi strigă: — Sîntem! Mai e vorbă?!! În clipa aceea „Ciupitu”, care între timp pesemne că descuiase uşa de la intrare şi pătrunsese în clădire, apăru ca o umbră în spatele lor, cu un drug de fier în mînă. „Chioru” îl opri cu un gest. —  Lasă-l! Nu acuma! Mai bine aflăm ce fel de „alimente” ne-au adus băieţii… Omul cu faţa vînătă, ciupită de vărsat, aruncă drugul de fier pe pardoseala de ciment şi, îngenunchind lîngă sacii aduşi de băieţi, începu să-i desfacă. Sub privirile încremenite ale Scatiului şi ale lui Babuşcă scoase din sac nişte haine nou-nouţe, pe care, despăturindu-le, lăsă să iasă la iveală un pistol-mitralieră şi cîteva încărcătoare pline cu gloanţe. — Cădelniţa lui „Diaconu”! rînji admirativ omul cu faţa vînătă, arătîndu-i pistolul-mitralieră. De unde-o fi făcut el rost de jucăria asta? Scatiul şi Babuşcă înţeleseră în clipa aceea că adresa primăriei era falsă, şi că aşa-zisul şofer al Trustului de construcţii Tulcea şi însoţitorul său erau de fapt oamenii lui „Chioru”. — Lasă-l pe aiuritul acela… spuse „Chioru”, rezemînd puşca de ţeava pe care se afla aşezat şi încrucişînd braţele la piept… Hainele şi arma ni le-a procurat domnul Fridrich… Joacă tare acest domn… Nu ţi-a spus eu? „Ciupitu“ scoase o pereche de cizme galbene, de piele, şi le azvîrli peste hainele ce se aflau pe jos. — Dar ce nevoie are de noi acest domn Fridrich… întrebă el. „Chioru” arătă cu capul spre cei doi băieţi. — Nu de noi are nevoie, ci de ăştia doi… „Ciupitu” rămase pentru o clipă perplex. — De leprele astea mici? Un zîmbet ciudat flutură pe buzele lui „“Chioru””. — Ai să vezi… Domnul Fridrich trebuie să sosească din clipă în clipă cu barca lui pneumatică cu motor. Face pe turistul prin Deltă… Un zgomot puternic răsună undeva în încăperile de sus ale staţiei de pompare. „Chioru” apucă puşca de vînătoare şi sări fulgerător în picioare. — Iar nu se astîmpără… spuse el cu ton enervat. Încearcă să spargă uşa… Şi doar i-am prevenit că, dacă nu se potolesc, îi curăţ… Cei doi băieţi înţeleseră că cei de la staţia de pompare deveniseră, ca şi ei, prizonierii celor doi bandiţi. „Ciupitu“ vîrî un încărcător în pistolul mitralieră şi întrebă: — Să mă duc sus să le trag o rafală, şefule? — Pentru ce? Astîmpără-te odată! îi strigă mînios acesta, azvîrlindu-i puşca de vînătoare… Şi dă jucăria aia încoace! „Ciupitu” prinse arma de vînătoare din zbor şi-apoi, ridicîndu-se de jos, se apropie de omul în haine vărgate şi îi dădu pistolul mitralieră. — Şi cu ăştia doi ce facem? — Deocamdată leagă-i şi încuie-i în magazia de scule… Este inundată, dar cu atît mai bine… Să se răcorească… Oricum, o să-i apuce căldurile cînd o să vină domnul Fridrich… După ce le legă miîinile la spate cu o sfoară groasă „Ciupitu” deschise o uşă din tablă de fier şi îi îmbrînci pe cei doi băieţi pe nişte scări de piatră care duceau în subsolul învăluit în întuneric al staţiei de pompare.  Ajunşi jos, cei doi băieţi o porniră orbecăind prin întuneric pe un culoar îngust, inundat, prin apa care le ajungea pînă la glezne. Ajunşi la capătul culoarului, „Ciupitu” le porunci să se oprească. Deschise o uşă şi, apucîndu-l pe Scatiu de umăr, îi făcu vînt într-o încăpere. După cîteva clipe, Babuşcă zbură şi el după Scatiu. „Ciupitu“ încuie uşa şi, apoi, paşii lui se îndepărtară, plescăind prin apă, pe culoarul întunecat şi pustiu. Scatiu se ridică în capul oaselor, în vreme ce apa îi şiroia din păr pe cămaşă. — Hai, Babuşcă!… Unde eşti? O umbră se mişcă greoaie lîngă el. — Aici sînt, Scatiule! Se aflau într-o încăpere cu pereţii înalţi, slab luminaţi de o ferestruică prăfuită şi cocoţată undeva sus, sus de tot, aproape de tavan. Cîteva ţevi de fier, groase, verticale, străpungeau tavanul, dispărînd undeva mijlocul pardoselei de beton. —  „Ciupitu” a plecat, spuse Scatiul, ridicîndu-se jos. Babuşcă înaintă prin apă spre el. — Fereastra este prea sus, Scatiule! spuse el repede. Nu putem s-o ştergem pe-acolo, ce facem? Scatiul se răsuci ca un titirez prin apă, în jurul său. — Ia stai, făcu el… Parcă aud nişte voci… — Şi eu… şopti Babuşcă. De unde or veni? De la ţevi? Scatiul se repezi cu mîinile legate la spate şi îşi lipi urechea de o ţeavă. — Îi aud, murmură el. Ei sînt. Vorbesc în sala de sus. — Şi ce spun? — Sst! Vorbesc de noi… Babuşcă îşi lipi şi el urechea de ţeavă. Vocile celor doi bandiţi răsunau limpezi în ţeavă. — Tot nu înţeleg, şefule, spunea „Ciupitu”, ce legătură să fie între domnul Fridrich şi mucoşii ăştia. — Ţi-aminteşti de „Profesor”? — Cel pe care l-a omorît „vînătorul” la Ostrovul lupilor? — Da… — Şi ce-i cu el? — „Profesorul”, cînd s-a urcat în vapor la Galaţi avea un pistol… Cînd a ajuns la Ostrovul lupilor nu mai avea… Domnull Fridrich are nevoie de acel pistol pricepi? — Nu prea… Nu se mai găsesc alte pistoale? — Nu fi prost, mă… în ultimul glonţ din încărcător se află lista cu numele celor care trebuiau să-l ajute pe domnul Fridrich… Numele a cinci oameni. Dacă ăştia seacă balta, dau peste pistol… Gloanţele vor fi cercetate de cineva, nu? — Şi-atunci Securitatea… — În sfrşit, ai priceput… greu, dar ai priceput. — Şi puştii? Ce hram poartă în povestea asta? — Păi, cine să ştie dacă nu ei, unde şi-a pierdut „Profesorul" pistolul în baltă? — Şi crezi că o să ne spună ăştia ceva, şefule? Nu-i ştii ce băieţi sînt? Hohotul de rîs al lui „Chioru” făcu să vibreze ţeava roasă de fier. — O să vorbească… Altfel îi dau pe mîna… Ha, ha, ha!… Rîsul puternic al lui „Chioru” fu acoperit de zgomotuI unei bărci care se apropia. Într-un duduit puternic, trepidant, motorul bărcii se opri brusc. Scatiul şi Babuşcă auziră forfota unor paşi deasupra lor şi scîrţîitul uşii de la intrarea în sala naşiniilor. Îşi lipiră şi mai mult urechile de conducta rece şi lucioasă de fier. — Bună seara! auziră ei, prin conductă, o voce puternică, frumos timbrată. Mă bucur că vă găsesc pe amîndoi ca scoşi din cutie… şi înarmaţi pînă în dinţi. Înseamnă că „alimentele” pe care vi le-am trimis v-au prins bine… Unde sînt cei doi eroi? — I-am legat şi i-am închis jos, în magazia de scule, sosi pe conductă răspunsul Chiorului. Scatiul şi Babuşcă înţeleseră că cel care sosise era domnul Fridrich. — I-aţi legat? răsună din nou vocea lui. În ce scop domnii mei? Vă este teamă de doi copii sau există o fereastră acolo? — Fereastra este prea sus ca s-ajungă la ea, răspunse „Chioru”. Le-ar trebui o scară. — Şi atunci? — Nu-i cunoaşteţi încă, domnule Fridrich, continuă „Chioru”. În Dunăre să-i arunci cu cîte o piatră legată de gît şi tot nu poţi fi sigur că, peste o clipă nu răsar ca din pămînt şi ţi se aruncă în spate. — Ha-ha-ha! izbucni într-un rîs vesel domn Fridrich. Trebuie să fie doi puşti nostimi. Cred că o să mă înţeleg bine cu ei. Dar ce-i cu tărăboiul acesta? Undeva, sus, se auzeau lovituri îndepărtate. — Am închis-o pe ingineră şi pe cei trei mecanici sus, în dormitorul comun, explică „Chioru”. Vor să spargă uşa. Auziţi-i. — Pesemne că nu înţeleg situaţia, spuse pe acelaşi ton amuzat domnul Fridrich. Dacă vor continua, va trebui să-i răcorim cu un duş. Slavă domnului, avem apă, şi destule pompe pe-aici! — Să vi-i aduc pe băieţi? se interesă „Chiorul”. — Da, şi încă repede, spuse domnul Fridrich. În timp ce mă îndreptam spre voi, m-am întîlnit cu o vedetă rapidă plină cu miliţieni. S-ar putea să ne trezim cu ei pe-aici. Scatiul şi Babuşcă auziră nişte paşi care se îndepărtau în grabă. Înţeleseră că unul dintre cei doi bandiţi vine spre ei. Se îndepărtară de lîngă conductă şi se sprijiniră cu spatele de unul din pereţii umezi şi vîscoşi ai magaziei cu scule. Scatiul îşi aruncă privirea spre ferestruica ce se deschidea în zid, sub tavan, prin al cărei geam prăfuit se vedeau, licărind afară, undeva, deasupra pădurii de sălcii, primele stele. — La noapte o ştergem pe-acolo, Babuşcă, îi şopti el prietenului, întorcînd capul spre el prin întuneric. Şi ne oprim tocmai la tovarăşul colonel Vlad, la Tulcea… Babuşcă oftă din greu: — Pe fereastră? Ne-ar trebui nişte aripi să zburăm pînă acolo sus… — O să zburăm, ai să vezi! răspunse cu dîrzenie Scatiul. — La noapte… Dar acum ce facem? suspină Babuşcă. — Acum? Facem pe proştii. Nu ştim nimic, Babuşcă, da? Paşii se apropiau plescăind puternic pe culoarul inundat. Apoi cheia se răsuci în broască şi uşa se deschise. — Hei, voi de-acolo! strigă „Chioru” din pragul uşii, făcîndu-le semn cu pistolul-mitralieră pe care îl ţinea în mînă. Ieşiţi afară şi urmaţi-mă! După ce îl urmară pe „Chioru”, pe culoarul inundat, Scatiul şi Babuşcă urcară scara de beton şi pătrunseră în sala maşinilor. Domnul Fridrich îi aştepta. Era un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu faţa măslinie, cu părul uşor încărunţit la tîmple, cu ochii cenuşii, cu o strălucire rece, aproape metalică în ei. Purta pantaloni scurţi, albi şi o bluză albă, cu talia strînsă într-un cordon lat, prevăzut cu o cataramă uriaşă de argint. Pe cap avea o pălărie colonială. — Deci voi sînteţi! spuse domnul Fridrich, după ce îi cîntări din priviri dîteva clipe. Apoi, făcînd un semn Ciupitului, adăugă: Taie-le legăturile! Omul cu faţa vînătă şi ciupită de vărsat rezemă puşca de vînătoare de o ţeavă şi, scoţînd un briceag din buzunar, le tăie legăturile. Domnul Fridrich se apropie de cei doi băieţi. — Acum v-aş ruga să-mi răspundeţi, scurt şi precis la întrebări, le spuse el. Voi l-aţi transportat anul trecut cu barca pe „Profesor” la Ostrovul lupilor? — Da, răspunse Scatiul. O expresie de mulţumire apăru pe faţa domnului Fridrich. — Acum aminteşte-ţi, băiete! „Profesorul” avea un revolver asupra lui? Scatiul îl privi cu un aer nătîng: — Un revolver?… Adică un pistol, nene? — Spune-i cum vrei. Avea sau nu avea? Da sau nu? Scatiul se întoarse cu acelaşi aer nătîng spre Babuşcă: — Tu ai văzut vreun pistol, Babuşcă? Babuşcă păru să se gîndească cîteva clipe şi apoi se scărpină la ceafă: — Ce fel de pistol, Scatiule? Cu doape? Domnul Fridrich îi urmărea cu atenţie pe cei doi                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                   băieţi, muşcîndu-şi buzele în tăcere. „Chioru”, care afla lîngă el, izbucni: — V-am prevenit, domnule Fridrich, nu vedeţi că-şi bat joc de dumneavoastră? „Ciupitu” vîrî briceagul în buzunar şi începu să suflece mînecile cămăşii. — Cu ăştia trebuie discutat altfel, domnule Fridrich! spuse el cu un rînjet întunecat şi sinistru. Îmi daţi voie să-i iau la întrebări? Domnul Fridrich îl opri cu un gest: — Asta este o treabă de diletant, spuse el pe un ton dispreţuitor. Sau de borfaş de teapa dumitale. Obişnuieşte-te cu gîndul că lucrezi pentru un serviciu de informaţii. „Ciupitu” îl privi năucit. — Păi, altfel… Păi, altfel cum? se bîlbîi el arătînd spre cei doi băieţi. Păi, merge fără?… — Fără, băiete! continuă rece domnul Fridrich. Noi nu gîndim cu pumnii. Să-ţi intre bine lucrul acesta cap! adăugă pe un ton poruncitor, arătînd spre scara de fier care ducea în spirală spre încăperile de sus. Roag-o pe doamna inginer să poftească pînă la mine. Faţa „Ciupitului” exprima o stupoare fără margini. Aruncă o privire semnificativă „Chiorului”. — S-o rog pe doamna inginer? Am auzit bine sau visez, „Chiorule”? „Chioru” mută pistolul-mitralieră dintr-o mînă în alta. — Hai, du-te, „Ciupitule”! Du-te! îi spuse el pe un ton împăciuitor şi fă aşa cum ţi-a spus domnul Fridrich. Cine plăteşte, comandă. E clar? „Ciupitu” apucă puşca de vînătoare şi se îndreptă bombănind. Domnul Fridrich îl urmări cu privirea. Se întoarse şi-i spuse „Chiorului”, pe un ton rece şi tăios ca un brici. — Nu avem ce face cu de-alde ăştia! După ce iprăvim treaba aici, n-ai să poţi să te strecori împreună cu el pe vasul vostru comercial. Aşa că va trebui, să-l lichidezi. „Chioru” se înclină politicos. — Nici o grijă, domnule Fridrich. Am să-i închid gura. În curînd o femeie tînără, zveltă, îmbrăcată într-o salopetă albastră, de lucru, coborî în sala maşinilor, urmată îndeaproape de „Ciupitu”. — Vreţi să-mi explicaţi şi mie ce înseamnă toate acestea? întrebă ea, înaintînd mînioasă spre domnul Fridrich. Cine sînteţi? Ce doriţi? Domnul Fridrich îşi scoase pălăria colonială şi o salută politicos. — Fridrich… Alfons Fridrich. Turist… Tînăra femeie continua să-l privească mînioasă şi dispreţuitoare: — Sînteţi un turist cam ciudat, domnule Fridrich! Și adăugă, întorcînd capul spre „Chioru”: Şi individul acesta înarmat tot cu turismul se ocupă? Un zîmbet ironic flutură pe buzele subţiri ale domnului Fridrich. — Nu vă alarmaţi, doamnă. Sînt un om civilizat. Pistolul mitralieră este un simplu element de recuzită, noi nu ucidem pe nimeni… dacă nu este absolută nevoie… Tînăra ingineră continua să-l înfrunte cu curaj: — Pentru ce aţi oprit staţia de pompare?! strigă ea. Ce urmăriţi? Vă daţi seama că Dunărea a rupt digul la Cotul Pisicii şi că inundă balta? Că apele cresc şi cel mai tîrziu pînă mîine seară vor inunda şantierul şi vor distruge barăcile, magaziile cu carburanţi, maşinile? Domnul Fridrich continua să surîdă maliţios: — Desigur, doamnă. Dar depinde de dumneavoastră ca acest lucru să nu se întîmple. — Cum adică? De mine? făcu tînăra ingineră. Nu înţeleg ce doriţi să spuneţi. Domnul Fridrich continua să zîmbească. — Am să vă explic, doamnă. Anul trecut un om de-al meu a pierdut în baltă un obiect important. Am nevoie de acest obiect. Tînăra femeie îl privi nedumerită. — Cu atît mai mult. Aşteptaţi să secăm balta şi-l veţi găsi. Domnul Fridrich îşi muşcă buzele. — Mă grăbesc, doamnă, spuse el pe un ton categoric, întorcîndu-se spre Scatiu şi spre Babuşcă. Micii dumneavoastră compatrioţi cunosc locul unde a fost pierdut obiectul. Convingeţi-i să ni-l arate şi, în clipa următoare, puteţi porni staţia de pompare. Şantierul  fi salvat. Tînăra ingineră, care nu ştia ce fel de „obiect” pierduse domnul Fridrich, se întoarse avîntată spre cei doi băieţi: — Băieţi, nu-i timpul de glumit! le spuse ea. Cunoaşteţi locul unde se află acel obiect? Scatiul şi Babuşcă se priviră în tăcere. Amîndoi înţeleseră că domnul Fridrich îi prinsese într-un cleşte din care nu exista nicio scăpare. — Aţi auzit ce poate să se întîmple, insistă tînăra ingineră, pradă unei mari agitaţii. Cunoaşteţi acel loc sau nu? Scatiul simţi cum mîna lui Babuşcă îl strînse uşor de braţ. Înţelese. Se scărpină cîteva clipe după ceafă. — Şi dacă vă arătăm locul unde s-a răsturnat „Profesorul” cu barca, spuse el într-un tîrziu, ridicînd o privire spre domnul Fridrich, daţi drumul staţiei de pompare? — De îndată! Pe cinstea mea! spuse repede domnul Fridrich, întorcîndu-se spre tînăra ingineră. Mecanicii pot coborî cînd vor să dea drumul maşinilor. Tînăra ingineră îi învălui pe cei doi băieţi într-o privire caldă, aproape rugătoare. — S-a făcut, spuse Scatiul, vîrînd mîinile adînc în buzunare şi fixîndu-l pe domnul Fridrich pe sub gene. Locul pe care îl căutaţi se află în apropiere de Ostrovul lupilor. — Perfect! Perfect! exclamă mulţumit domnul Fridrich. Văd că sînteţi doi băieţi de treabă. Mîine dimineaţă pornim spre Ostrovul lupilor… — Atenţie, domnule Fridrich, interveni „Chioru“, băieţii ăştia vor să cîştige timp ca să ne tragă pe sfoară. Îi cunosc prea bine, la noapte vor încerca să evadeze… Fridrich păru să se gîndească cîteva clipe. Un zîmbet vag, ceţos, flutură pe buzele lui subţiri. — Tocmai de aceea va trebuie să-i închidem din nou la subsol. Şi adăugă, arătînd cu mîna spre omul cu faţa vînătă: Dumneata vei păzi bărcile toată noaptea… Tînăra ingineră păru că-şi pierde răbdarea. Se adresă lui Fridrich pe un ton rece şi dispreţuitor: — Aţi obţinut ce-aţi dorit, domnule… Pot să chem mecanicii să dea drumul staţiei? Domnul Fridrich se înclină ironic: — Desigur, doamnă. Simţiţi-vă ca la dumneavoastră acasă! Tînăra ingineră îi întoarse spatele şi îndepărtîndu-se grăbită începu să urce scara cu trepte de fier. Domnul Fridrich îi cîntări din ochi, cîteva clipe, Scatiu şi pe Babuşcă şi-apoi spuse pe un ton rece poruncitor: — Duceţi-vă! Peste cîteva minute, cei doi băieţi se pomeniră din nou zăvorîţi în încăperea întunecoasă din subsol. Paşii „Ciupitului”, care îi condusese în magazia de scule, lipăiră din nou pe culoarul inundat şi se stinseră undeva departe. Erau din nou singuri. În aceeaşi clipă, în sala maşinilor răsună un vuiet infernal care părea să cutremure întreaga clădire. Motoarele staţiei de pompare se puseră în mişcare. Scatiul şi Babuşcă se repeziră şi îşi lipiră din nou urechile de conducta de fier. Se auzea şuierat puternic al apei care urca pe ţevi. — Staţia a pornit, murmură Scatiul, întorcîndu-se pe întuneric spre Babuşcă. E timpul s-o pornim şi noi. — S-o pornim şi noi? Încotro, Scatiule? făcu mirat Babuşcă. Scatiul îl prinse de mînă şi îl trase după el. Se rezemară din nou de peretele umed şi vîscos al magaziei de scule. Picături grele de apă cădeau de undeva de sus, la picioarele lor. — La noapte va trebui s-o ştergem pe-acolo, spuse Scatiul, întinzînd mîna spre fereastră. — Uşor de zis, dar cum? întrebă în şoaptă Babuşcă. — Păi, de unde picură apa? — Păi, de unde? — Întinde mîna şi vezi…  Babuşcă se înălţa în vîrful picioarelor şi, întinzînd mîna, începu să pipăie orbeşte peretele. Mîna lui întîlni o roată mare de fier. — Da, e ceva aici, Scatiule, şopti el, un fel de roată de fier. — Răsuceşte-o! făcu Scatiul. Babuşcă se propti bine în picioare şi răsuci roata. Un şuvoi puternic de apă şuieră pe deasupra capetelor lor şi se împrăştie cu un răpăit puternic pe pardoseala inundată. Babuşcă răsuci repede roata de fier la loc. Şuvoiul de apă se opri brusc. Se făcu tăcere. Numai picăturile grele de apă se auzeau căzînd egal şi repede ca bătăile unui ceasornic. — Ai priceput acum Babuşcă? îl întrebă, în şoaptă, Scatiul. — Pe cinstea mea, Scatiuie, răspunse Babuşcă, avînd în glas ceva ca o mirare fără de margini. Vrei să înecăm subsolul? — Chiar aşa, continuă Scatiul, apa ne va ridica pînă la fereastra de sus… — Păi, „Ciupitu” păzeşte bărcile… — Aici e-aici, spuse în şoaptă Scatiul. Şi mai are şi o puşcă, dar ne descurcăm noi, frăţioare… Nu-i aşa? Babuşcă rîse uşor pe întuneric — Mai e vorbă! Şi-acum ce facem? — Acum aşteptăm. — S-adoarmă domnul Fridrich? — Chiar aşa. Cei doi băieţi tăcură. Maşinile staţiei de pompare vuiau surd deasupra lor, făcînd să vibreze întreaga clădire. Orele care trecură li se părură celor doi băieţi fără de sfîrşit. Prin ferestruica prăfuită doar cerul nopţii se limpezea mereu, desfăcîndu-şi deasupra pădurii de sălcii, parcă din ce în ce mai aproape, pînzele lui uriaşe şi împăienjenite de stele! După ce ascultă cîteva clipe cu urechile ciulite, vuietul motoarelor din sala maşinilor, Scatiul se prinse cu mîinile de roata de fier fixată de perete şi îi şopti lui Babuşcă: — Dă-te la o parte, Babuşcă. Îi dau drumul… Şi răsuci roata. Un şuvoi puternic şi zgomotos de apă, ca o cascadă se năpusti în încăpere. În vuietul şi în clocotul apei care năvălea în magazia de scule, cei doi băieţi simţiră cum nivelul apei care inunda pardoseala începe să crească. La început apa le trecu de glezne, apoi le acoperi pulpele picioarelor, şi încet, încet, le trecu de genunchi, apoi le trecu de brîu, ca să le ajungă la gît. Scatiul şi Babuşcă înotau „călcînd” apa în magazia de scule învăluită în beznă. O linişte grea, apăsătoare, umedă, atîrna deasupra lor. Apa depăşise gura ţevii de fier prin care năvălea şuvoiul, şi-acum apele creşteau în tăcere. Cei doi băieţi înotau de zor. Ferestruica prăfuită prin care licăreau stelele se apropia văzînd cu ochii. Scatiul sări afară din apă, încercînd să se prindă de marginea ei, dar nu reuşi. — Las-o! strigă Babuşcă, înotînd de zor, jur împrejurul Scatiului. Ai răbdare, vine ea singură la noi. Într-adevăr, peste un timp, ferestruica era aproape la un pas. Scatiul se prinse de marginea ei, desfăcu cîrligul şi o deschise. — S-o ştergem, Babuşcă! spuse el, sărind din apa care se rotea ca o bulboană în încăperea inundată, sprijinindu-se, cu pieptul în cercevea. Urmează-mă! — Eu mă opresc la bărci, tu ai grijă de Ciupitu… şopti Scatiu lui Babuşcă, în vreme ce înota prin Dunăre uşor ca o umbră, alături de el. — Să îi fac „vidra”? se interesă Babuşcă, oprindu-se din înot şi călcînd apa. — Chiar aşa, făcu Scatiul, apropiindu-se de el. Haide, la fund, Babuşcă, la fund! Cei doi băieţi săriră din apă pînă la brîu, şi apoi dispărură fulgerător în adîncuri. Atras de zgomotul făcut de clipocitul apei, omul cu faţa vînătă, ce se afla pe scara de beton, scoase repede o lanternă din buzunar şi o aprinse. Razele de lumină ale lanternei măsurară de cîteva ori, asemeni unui mic reflector, suprafaţa liniştită a apei, şi se opriră pe scorburile fantomatice ale pădurii de sălcii învăluită în aburi. Nicio mişcare. Totul părea încremenit. Omul cu faţa vînătă stinse lanterna. În clipa aceea, capul Scatiului se ivi la suprafaţa apei, asemeni unui dop uriaş, undeva lîngă barca pneumatică a domnului Fridrich. Scatiul se afla la doi paşi de treptele scării de beton. Pe scară, omul cu faţa vînătă, ţinînd puşca sub braţ, alunga cu mîna roiurile furioase de ţînţari care năvăleau asupra lui cu un zumzăit lacom şi sălbatic. Babuşcă nu se zărea nicăieri. Deodată, undeva în stînga scării, departe, spre pădure, răsună un fel de chiţăit de şoarece şi ceva plescăi de cîteva ori puternic în apă. „Ciupitu” se răsuci fulgerător într-acolo şi aprinse din nou lanterna. Razele de lumină ale lanternei alunecară, scînteind pe frunzele verzi-lucioase ale unui imens covor plutitor de nuferi. Nicio mişcare. Totul părea încremenit. Agăţat de marginea bărcii pneumatice cu motor, Scatiul lucra repede. Degetele lui desfăceau uşor nodul frînghiei care fixa barca de scară. Deodată, parcă presimţind ceva, omul cu faţa vînătă se răsuci şi îndreptă lumina lanternei spre barca cu motor. Scatiul dispăruse. Nici o mişcare. Şi din nou, undeva în stînga scării de beton, spre pădure, în mijlocul covorului plutitor de nuferi, răsună ceva ca un sforăit şi apoi răsună iar un plescăit puternic. Era Babuşcă. Ciupitu se răsuci fulgerător pe călcîie şi îndreptă lumina lanternei spre locul de unde se auzise zgomotul. În razele scînteietoare de lumină, frunzele de nufăr se unduiau uşor, urcînd şi coborînd pe nişte valuri nevăzute. Babuşcă se scufundase în adîncuri. În schimb Scatiul, care apăruse din nou la suprafaţă, desfăcu nodul frînghiei care lega barca pneumatică de scara de beton. Cu o mişcare uşoară întinse mîna scoţînd cheia de contact de la motorul bărcii, o lăsă cadă pe fundul apei. Apoi se scufundă şi dispăru adîncuri. Împinsă în larg de briza nopţii, barca pneumatică cu motor se desprinse de lîngă scara de beton şi o porni în derivă, spre pădurea de sălcii. Dînd cu ochii de barca care se îndepărta, „Ciupitu” îşi rezemă puşca de vînătoare de una din treptele scării, dezlegă repede o mahună şi sări în ea. Pilotînd-o ajutorul unei lopeţi, porni în urmărirea bărcii pneumatice cu motor, care se îndepărta văzînd cu ochii. În clipa aceea, Scatiul sări de undeva din adîncurile apei şi se aşeză pe prima treaptă a scării. — Babuşcă! strigă el cu un glas înăbuşit. Capul lui Babuşcă răsări de undeva din întuneric lîngă el, la piciorul scării. — Sînt aici, Scatiule! Scatiul îşi aruncă o clipă privirile spre peretele luminat al staţiei de pompare. — Să adunăm toate lopeţile… repede, Babuşcă. — Dacă ne zăreşte „Chioru“, trage în noi prin fereastră. Sărind la rîndul său afară din apă, Babuşcă se repezi şi începu să strîngă lopeţile risipite ici şi colo prin bărcile legate de piciorul scării de beton. Scatiul aşeză puşca de vînătoare în mahuna în care veniseră şi instală apoi, cu mişcări repezi şi precise vîslele. Tocmai în clipa aceea, Babuşcă sosi şi el, gîfîind din greu sub cele cîteva vîsle care aproape că-i striviseră umărul. Ajutat de Scatiu, Babuşcă aşeză uşor, una cîte una lopeţile în barcă. În clipa următoare, cei doi băieţi auziră scîrţîitul uşii de fier, de la intrarea în staţia de pompare. Cu răsuflarea tăiată, se azvîrliră, ghemuindu-se în fundul bărcii. “Chioru” apăru cu pistolul-mitralieră în mînă şi, punînd piciorul pe prima treaptă a scării de beton, strigă: — Hei! Unde eşti, „Ciupitule”? — Aici sînt! sosi, dinspre pădure, răspunsul omului cu faţa vînătă. — Şi ce faci acolo? — S-a dezlegat barca cu motor a domnului Fridrich! răsună undeva, în întuneric, glasul omului cu faţa vînătă. O aduc îndată… — Cum s-a dezlegat? întrebă cu glas îngrijorat „“Chioru”“. Doar eu am legat-o. Şi am legat-o bine!… Undeva în întuneric, spre pădure, răsună clipocitul vîslei cu care „Ciupitu“ îşi pilota barca. — Păi, ştiu eu cum? strigă el. Uite… Am remorcat-o şi o aduc… “Chioru” se plesni deodată puternic cu palma peste frunte. — Doamne Dumnezeule! urlă el. Să ştii că afurisiţii au şters-o! Şi dispăru în fugă în clădirea staţiei de pompare. — La vîsle! La vîsle, Babuşcă! strigă Scatiul, ridicîndu-se din fundul bărcii şi repezindu-se la lopeţi. Dacă se întoarce „Chioru” sîntem pierduţi! Babuşcă nu păru să aştepte să fie poftit de două ori. Se repezi şi el la vîsle. Lopeţile coborîră, se urniră puternic şi barca ţîşni înainte ca o săgeată. Abia acum Ciupitu dădu cu ochii de ei. — Staţi, staţi că trag! strigă el, agitînd vîsla deasupra capului. Fug, opriţi-i, fug! Scatiul şi Babuşcă vîsleau din răsputeri. Barca zbura pe apă. În curînd, se topi ca o umbră în întunericul pădurii de sălcii. Era şi timpul. Domnul Fridrich, urmat de „Chioru” se năpustiră afară din clădirea staţiei de pompare. — Barca cu motor! Adu mai repede barca cu motor, idiotule! striga, furios, domnul Fridrich. Vîsleşte nemernicule! Ce stai?! Omul cu faţa vînătă vîslea din răsputeri, cînd într-o parte a bărcii, cînd în cealaltă. În curînd ajunse la piciorul scării de beton. Cu pistolul-mitralieră în mînă, “Chioru”sări primul în barca cu motor, urmat de domnul Fridrich. Acesta din urmă se inistală grăbit la volan. Degetele lui pipăiră repede tabloul de bord al bărcii cu motor. — De prisos, spuse el cu ciudă. Băieţii au luat cheia de contact. Nu pot porni barca. — V-am prevenit, domnule Fridrich… V-am prevenit… făcu, pe un ton plîngăreţ, „Chioru“… Şi-acu ce-o să facem? Mîine dimineaţă miliţia va sosi aici. Domnul Fridrich alungă cu mîna ţînţarii care începuseră să-l ia cu asalt. — Am prevăzut această situaţie, domnule, răspunse el liniştit… Băieţii nu vor ajunge prea departe… Am pus pe doi din oamenii mei să-i pîndească, pentru orice eventualitate, ia ieşirea din pădurea Teregova… “Chioru” îşi şterse fruntea îmbrobonată de sudoare cu dosul palmei. — Sînteţi extraordinar, domnule Fridrich! — Sînt doi agenţi foarte experimentaţi, continuă domnul Fridrich, aşa că, în cîteva ore, vii sau mor băieţii vor fi ai noştri… În clipa aceea, uşa masivă de fier a staţiei de pompare se trînti cu putere şi o cheie se răsuci în broască. — Ne-au încuiat afară, nemernicii! urlă omul cu faţa vînătă, repezindu-se brusc şi lovind cu pumnii poarta… Deschideţi sau vă curăţăm pe toţi. Deschideţi, n-auziţi? Dar, de dincolo de uşă, nu răspunse decît vuietul puternic al maşinilor care pompau apa. Domnul Fridrich privi cîteva clipe silueta de cărămidă roşie, masivă ca o cetate, a staţiei de pompare şi adăugă, plictisit, întorcînd capul spre „“Chioru”“: — Spune-i să nu mai urle! Deocamdată am pierdut partida… Dar cunosc o cheie care în cîteva zile ne va deschide uşa de fier.      

Povesti nemuritoare Berbecul de aur A fost odată un împărat care avea o fată neînchipuit de frumoasă: ochii ei albaştri erau ca azurul cerului, iar pletele ei dalbe străluceau ca razele soarelui. Fiind singură la părinţi, fusese crescută cu mare grijă şi pază. Aşa de mult se temea tatăl să nu i se întâmple ceva, să nu i-o fure careva, încât îşi zăvorâse copila într-o cetate care se afla pe o insulă în mijlocul mării. De jur împrejurul apelor străjuia oaste, ca să nu se poată apropia nimeni de fiica împăratului. Numai o şerbă îi ducea zilnic hrana pe o luntre legată cu frânghii şi, în afară de oamenii casei, nimeni nu avea voie s-o vadă măcar la faţă. Când ajunse la vârsta căsătoriei, împăratul dete sfoară în ţară că-şi va mărita fata cu cel care se va învrednici să ajungă în acea insulă; bizuindu-se pe oastea puternică, era încredinţat că nimeni nu va pune piciorul acolo. Celor ce voiau să se încumete la aşa ispravă, le da răgaz de nouăzeci şi nouă de zile spre a-i aduce semnul cerut, ca dovadă că au putut pătrunde până la ea, altminteri unde le stau picioarele le va sta şi capul. Multă vreme nu îndrăznise nimeni a-şi primejdui zilele, dar în cele din urmă s-a ivit un viteaz fără pereche, care să vină să-i ceară mâna domniţei. Acesta se tot chitise cum să-şi ajungă ţinta. El avea un prieten mare cărturar, căruia i se încrezu şi-i ceru sfatul. -Asta e mare greutate, îi răspunse înţeleptul. Fă-mi rost de zece ocale de aur şi am să închipui un berbec în care să încapă un om şi să mai aibă loc şi de merinde de câteva zile, iar la ochi să aibă două deschizături prin care cel ascuns să poată vedea în afară, fără să fie băgat în seamă. Zis şi făcut. Cărturarul se duse la un meşter aurar, iar acesta făuri berbecul aşa cum i se ceruse. Apoi îl aduse acasă , oploşi pe tânăr înăuntru, îl înzestra cu merinde pentru mai multe zile şi-l scoase la piaţă, prefăcându-secă vrea să-l neguţeze. Se îngrămădi lumea să-l vadă, dar nimeni nu fu în stare să-l cumpere, că omul cerea pe el trei mii de galbeni şi cine ar fi putut să dea atâta bănet? Merse buhul despre berbec până la urechea împăratului şi acesta trimise după el, să vadă ce fel de marfă este? Cum îl zări, îl îndrăgi, fiindcă era de mare maistru măiestrit. Numaidecât îl iscodi la preţ. Omul îi spuse că nu e de vânzare, dar dacă îi place îl poate opri vremelnic la curte, să-l privească până se va sătura. Asta mulţumi pe împărat şi-i zise: -Lasă-l aici, că la mine oricând îl vei găsi, nu se pierde.   A doua zi, fata care ducea hrană la domniţă o înştiinţa de tot ce auzise vorbindu-se despre berbecul de aur. -Pare că e un berbec viu! adaose ea. Domniţa stărui din răsputeri pe lângă tatăl ei să-i trimită frumoasa jucărie, ca să-i mai treacă de urât. Şi el îi împlini voia. Fata, care toată ziua şedea singură şi nu mai putea de pustietate, se bucură cum îl văzu şi-şi petrecea tot timpul jucându-se cu el. Nu mai voia cu nici un chip să se despartă de el. Dar tânărul adăpostit în berbec isprăvise merindele şi sta cu sufletul strâmtorat, până îi veni în minte un gând de mântuire. Îndată ce adormi domniţa, trase capacul şi pe furiş se hrăni din bucatele ei de pe masă, apoi se adăposti iarăşi în berbec şi închise la loc capacul. Tot aşa se îndestula zi de zi, de rămânea fata flămândă. Atunci, socotind că şi berbecul se hrăneşte din mâncarea ei, ceru să i se aducă un adaos de mâncare. Dar după o bucată de vreme, cum domniţa se zbenguia în joc cu berbecul, hoţul ascuns îşi pierdu răbdarea, trase capacul şi sări afară. Ea se sperie grozav la început, dar el, şiretul, o luă aşa de frumos şi drăgăstos şi cu glasul mieros: -Domniţă drăgălaşă, minunăţie vie, nu fi supărată pe mine, iartă-mi cutezarea ce am avut să vin la tine; numai dragostea şi mila m-au silit să fac ce nimeni n-a făcut, ca să te scap din temniţa în care ai încăput. Tatăl tău nu vrea nimănui să te dea, de aceea el te ţine închisă aşa. Şi de la orice peţitor cere lucrul cel mai greu de înfăptuit: să răzbată în cetate, să-i ducă un semn că a ajuns la tine. Iar dacă nu-l poate aduce, peste viaţă îi pune cruce. Tot astfel s-a învoit el şi cu mine. Mi-a sorocit nouăzeci şi nouă de zile, ca să-i dau dovada asta, şi de nu i-o voi aduce, va cădea şi pe capul meu năpastă! -Cum se poate? Vai de mine, îţi dau semne câte vrei, răspunse fata. Şi deodată, ca o vrabie de sprintenă, zbură prin casă, cotrobăi prin lăzi şi scoase un inel, un ceasornic de aur şi o şuviţă aurie legată cu panglică de mătase albă şi-i făcu o scrisoare cu jurământ de iubire pentru el. Ei petreceau împreună ca fratele cu sora, erau fericiţi şi uitaseră de toată lumea, când veni omul împăratului cu rugămintea să înapoieze berbecul stăpânului său. Cât de mult stărui împăratul să i-l mai lase, acesta nu vru în ruptul capului. Odată ajuns acasă, cărturarul întrebă pe prieten: -Ai făcut vreo ispravă? Ori s-au dus banii pleavă în vânt? -N-am dat greş până acum. Vom vedea mai departe. Au trecut nouăzeci şi nouă de zile ca nouăzeci şi nouă de ceasuri şi tânărul fu chemat la împărăţie să dea răspunsul. El asigură pe împărat că are semne din cetate şi scoase mai întâi inelul.împăratul luă inelul în mână, îl cercetă pe amândouă feţele, pricepu că e al fetei, dar cu toate astea nu-l primi: -Inelul, zise el, nu e singura chezăşie. Argintarii de azi te fac şi pe tine aidoma, nu numai un inel. îl vei fi cumpărat de la vreun giuvaergiu. Mai ai şi altă dovadă? Peţitorul scoase din buzunar ceasornicul cu pecetea fiicei. Împăratul îl căută cu de amănuntul, văzu că e ceasul fetei, dar se împotrivi: -Nici asta nu-i temeinică mărturie. Sunt multe ceasornice asemănătoare în lumea asta. Alta mai ai? Tânărul scoase atunci la iveală şuviţa de păr. -Nici asta nu e un lucru pe care să mă bizui eu, deşi la culoare şi strălucire seamănă cu pletele fiicei mele. La urmă scoase răvaşul şi împăratul nu mai dezise dovada scrisă de mâna ei. De data asta, neavând încotro, el fu silit să se ţie de cuvânt şi astfel pregăti o nuntă împărătească cum nu se mai văzuse până atunci

 

Aladin si lampa fermecata     

              Gasesti cartea la atasamente              

Zmeul si prințesa de Claudia Groza   Când noaptea lasă loc zorilor şi stelele dispar pe rând, parcă jucându-se de-a v-aţi ascunselea, un zgomot fioros perturbă liniştea. Frunzele copacilor au început să tremure speriate, păsările fie şi-au luat zborul, fie s-au ascuns care pe unde au apucat, insectele s-au adăpostit în crăpăturile solului sau ale arborilor. Pe moment, nimeni nu ştia de unde vine acel zgomot înfricoşător.   Un zmeu cu aripi solzoase, ce scoatea flăcări pe nări, căuta, printre copacii înalţi, groşi datorită vârstei lor, o fiinţă umană. Simţise mirosul şi dărâma cu putere tot ce îi ieşea în cale. Nu se înşelase. Prinţesa Zori-de-Zi îşi făcea plimbarea de dimineaţă, când aduna picăturile de rouă cu efect tămăduitor pentru vederea bătrânului său tată. Auzind zgomotul, îngheţase de teamă şi s-a ascuns după un copac cu trunchiul gros. – Te rog, apără-mă de această fiară! îngăimă fata. - Degeaba te ascunzi, oricum te voi găsi, iar tu ştii asta foarte bine! răcni zmeul. Într-adevăr, nu a trecut mult timp şi animalul hidos, cu solzi, un corn mare în frunte, dinţi conici şi lungi, cioc ascuţit se înfăţişă înaintea tinerei. - Eşti a mea, prinţeso. Nu încerca să te împotriveşti. Tremurând, cu lacrimile şiroind pe ambii obraji palizi de la frica ce pusese stăpânire pe ea, prinţesa s-a lăsat prinsă cu ghearele şi aşezată pe spatele zmeului. Căuta speriată în jur păsări pe care să le roage să îl anunţe pe tatăl său de nenorocirea ce se abătuse asupra lor şi să-l roage să trimită ajutoare. Dar nu se vedea nici măcar un fulg, ce să mai spunem de o pasăre întreagă!   Străbătând munţi şi văi, creste şi zări întinse, câmpii de un verde smarald, cu maci şi flori multicolore, zmeul şi prinţesa Zori-de-Zi au ajuns într-un ţinut cu multă umbră, lipsit de vegetaţie şi de vieţuitoare. Un castel cenuşiu îi aştepta, cu porţile păzite de doi demoni cu aripi negre şi ochi roşii. Aceasta este o pradă preţioasă. Uitaţi-vă bine la ea! Să nu cumva să vă scape când nu voi fi acasă, aţi înţeles? zise cu voce apăsată zmeul. - Da, stăpâne, stai fără nicio grijă, a fost răspunsul prompt al celor doi demoni. - Vreau să-mi pregătiţi camera cea mai frumoasă pentru această fiinţă pură şi fragedă şi deosebită. - Chiar acum, stăpâne, şi demonii au mers să deschidă cea mai luminoasă încăpere din tot castelul. - Prinţesa mea, din această clipă, eşti a mea şi numai a mea. Vom lua masa împreună, îmi vei cânta, îmi vei citi, îmi vei ţine companie. Îmi poţi cere tot ce-ţi pofteşte inima… mai puţin libertate. Nu vei avea voie să părăseşti acest castel, decât în prezenţa mea. - Cum spui tu, zmeule, răspunse fata timid, privind pe furiş şi cu teamă hidoasa creatură. * Pădurea arăta ca şi cum un uragan se abătuse asupra ei. Frunzele formau un covor verde la baza copacilor. Iarba era călcată ca şi cum ar fi fost arsă. Totul în jur părea pârjolit. Toate vietăţile au început să răsară care de pe unde se ascunseseră. Multe animale muriseră de frică sau călcate în picioare de alte animale mai mari. Soarele călduţ le-a dezmorţit sufletele, iar vântul le-a calmat rănile. - Este cazul să dăm de veste! Nu se poate, nu se poate! strigau păsările şi celelalte vietăţi. - Să mergem spre palat! spuse şoimul. Cârduri de păsări, grupuri de insecte au plecat să anunţe răpirea fetei. Păsările zburau agitat, dând rotocoale ferestrelor de la palat. - Stăpâne, se întâmplă ceva afară! Zeci de păsări şi de insecte dau târcoale palatului de câteva ore bune. Parcă ar vrea să transmită un mesaj. - Ieşi şi vezi despre ce este vorba! Adevărul e că fiica mea a întârziat destul de mult, iar inima îmi spune că nu e a bună, spuse abătut regele. Băiatul care avea grijă de palat a ieşit rapid în curte.  - Îmi puteţi explica despre ce e vorba? De ce sunteţi atât de agitate?   Păsările au înscenat o piesă în care una dintre surate a jucat rolul victimei, iar un vultur rolul răpitorului. Celelalte insecte şi păsări s-au ascuns pe după copacii din grădină, astfel încât băiatul a înţeles că prinţesa Zori-de-Zi a fost răpită. - Da, temerile regelui s-au adeverit. La starea sănătăţii sale, era tot ce îi lipsea. Când a aflat acestea, regele şi-a adunat ultimele puteri şi l-a rugat pe slujitorul său să dea de veste că acela care îi va aduce fiica teafără va primi în dar palatul şi pe prinţesă de soţie, bineînţeles cu voia sa. După ce a rostit acestea, regele a căzut într-un somn adânc, ca şi cum o vrajă puternică a căzut asupra lui.   Băiatul a răspândit, în cele patru zări ale împărăţiei, vestea că frumoasa prinţesă Zori-de-Zi a fost răpită, iar cine o va aduce vie şi nevătămată va primi palatul şi mâna prinţesei. Prinţii din cele mai depărtate meleaguri, aflând vestea, s-au pregătit de luptă. În ceasul serii, s-au adunat şi au stabilit de comun acord ca cel mai viteaz dintre ei să câştige mâna prinţesei. Astfel, Prinţul Vestului, Prinţul Nordului, Prinţul Estului şi Prinţul Sudului au hotărât ca a doua zi dimineaţă, în zori, fiecare să pornească din ţinutul său spre tărâmul unde locuia zmeul. Acela dintre ei care va salva prinţesa urma să trăiască până la adânci bătrâneţi alături de Zori-de-Zi.                                                                       * Când dimineaţa de-abia îşi făcea simţită prezenţa prin sita norilor pufoşi, jucându-se cu razele soarelui, Prinţul Vestului şi-a scos calul negru din grajd, l-a periat, i-a dat o mână de fân şi l-a înşeuat. Prietene, să nu mă laşi la greu! Am nevoie de ajutorul tău mai mult ca niciodată. Mi-aş dori să câştig această luptă. Tânărul îşi aranjează sabia în teacă, îşi potriveşte armura de zale strălucitoare şi se pregăteşte de drum. Calul bate pământul cu copita, hornăie şi porneşte în galop. Străbat munţi şi văi, în faţa pădurii dese, cu copaci de diferite înălţimi şi forme. - Ciudată pădurea aceasta, murmură prinţul. Calul se opri brusc, presimţind parcă un pericol.  Dintr-odată, braţele pomilor au prins viaţă şi i-au înconjurat din toate părțile. Tânărul a tras sabia din teacă și a început să se lupte cu micii monştrii. Zalele i-au fost smulse. Şi-a rănit mâinile. Într-o clipă de neatenţie, uitându-se cum roibul său negru a fost răpus de o creangă ascuţită care i-a sfâşiat inima, Prinţul Vestului a fost omorât. * În tot acest timp, prinţesa Zori-de-Zi spera ca cineva să fi ajuns la bătrânul său tată, să-l fi înştiinţat de cele întâmplate. Zmeul nu-i făcuse nimic rău, dar vroia  dragostea ei şi să îi gătească, să îi spună seara poveşti frumoase din lume și să îi cânte. Un bondar îi spusese fetei, într-o zi însorită când ieşise să culeagă flori din grădină, cum că zmeul nu era rău de fapt, dar se afla sub o vrajă puternică, dar nici el nu ştia mai multe.   Stelele străluceau înconjurând Luna, iar ceaţa învelea totul, ca un văl argintiu. Nu se auzea nimic, nu se vedea nimic. Prinţul Nordului se pregăti de drum. A îmbrăcat costumul de luptă, şi-a luat arcul cu săgeţi şi sabia pe care o ascuţise cu o seară în urmă, şi-a pregătit hrană pentru drum şi a pornit să-l întâlnească pe zmeu. Ştia că este drum lung, aşa că dăduse calului său jăratec cu o seară înainte. Slujitorii îl periaseră, îi împletiseră coama şi-l pregătiseră pentru luptă. Să mergem la luptă, viteazule! Să fie într-un ceas bun şi să ne întoarcem victorioşi, spuse calm prinţul, lovind cu pintenii calul. Calul alb galopa atât de repede, încât prinţul nu vedea decât fâşii colorate, ca şi cum cineva arunca vopsea pe o pânză, urmând să dea contur. Un nechezat puternic, o ridicare pe picioarele din spate şi călăreţul a fost trântit la pământ. - Dar ce s-a întâmplat? Ai sărit aşa din senin! Ce ai văzut? Ridicându-se încet, ţinând mâna la spate, prinţul a observat cum calului îi sângera o ureche. În câteva minute, veninul ciudatei insecte, mult mai mare decât una obişnuită, şia făcut efectul, iar calul a murit. Prințul a consumat hrana pe care o luase pentru drum, dar, după un timp, fără apă, a murit. Prinţul Estului a plecat şi el încrezător în puterile sale. Nu pierduse niciodată un duel. Tinereţea şi puterea lui îi dădeau curaj. - Să mergem ca vântul şi ca gândul, murgule! Calul pur sânge parcă zbura. Nici păsările, nici insectele nu puteau ţine pasul cu el. Au străbătut munţi şi văi, şi iarăşi munţi şi din nou văi. După o stâncă, din senin, din pământ din iarbă verde, a apărut o fată frumoasă, cu părul bălai, strâns în cosiţe lungi. Rochia albă ca spuma laptelui îi evidenţia tenul şi albastrul puternic al ochilor. Zâmbetul său l-a făcut pe prinţ să îşi dorească să stea de vorbă cu ea. - Ce cauţi pe aici, tânără frumoasă? - Locuiesc în apropiere şi am venit să culeg flori pentru mama. Este ziua ei astăzi. - Foarte frumos din partea ta. Te pot ajuta? - Nu, mulţumesc. Ar fi bine să te odihneşti. Bănuiesc că vii de departe. Într-adevăr m-a uimit să văd chip de om pe aici. - Poftim un măr ca să prinzi puteri. - Mulţumesc. Acum am realizat că îmi este foame, spuse prinţul şi muşcă din măr. Este foarte gustos. - Ha ha ha… da, este foarte gustos. Ha ha ha… chiar foarte foarte gustos.  Nici nu a terminat de grăit aceste cuvinte şi fata s-a transformat într-o vrăjitoare cocoşată, cu nasul mare şi unghiile lungi şi încovoiate. - M-ai păcălit! Blestemată să fii, zise prinţul, rostogolindu-se peste o movilă de pământ, otrăvit.   * Soarele îşi trimitea spre pământ primele raze aurii. Frunzele se răsfăţau mângâiate de picăturile de rouă. Toate fiinţele se dezmorţeau şi îşi făceau toaleta de dimineaţă, iar Prinţul Sudului îşi pregătea cele două săbii şi armura. - Bună dimineaţa, fiule! - Sărut mâna, mamă. Voi avea nevoie de îmbrăţişarea ta norocoasă. Este drum lung, iar lupta nu va fi uşoară. - Dragul meu, vei reuşi! Eşti curajos, puternic, tânăr şi inteligent! - Mulţumesc, mamă. Mă voi întoarce victorios! - Drum bun şi să te întorci cu bine! - Să ne întoarcem, mamă. O voi elibera pe prinţesa  Zori-de-Zi.   Acestea fiind spuse, prinţul a pornit la drum. Florile, păsările şi toate animalele îl priveau cu admiraţie. Soarele era blând cu el, vântul îl ajuta să se răcorească. Norii îl însoţeau şi îi ofereau umbră. Ajuns la o apă învolburată, tânărul s-a oprit. Teama a pus stăpânire pe el, iar calul deveni destul de agitat. A scrutat zările şi a observat un pod în depărtare. În dreptul podului, stătea un băiat slab, neîngrijit, dar cu ochi scânteietori. – Daţi-mi ceva de mâncare, vă rog! Sunt lihnit, obosit, am să mor. - Nu am timp de pierdut, spuse prinţul, înaintând pe pod. Nu merse mult şi constată că podul nu era până pe malul celălalt. Vrând să se întoarcă, în spatele său a apărut un balaur cu trei capete, ce scotea flăcări uriaşe. Tânărul se luptă, dar a fost prins într-o poziţie incomodă, şi ştia că va fi ucis. Nu era mai bine să mă hrăneşti? Bunătatea este calitatea ce permite trecerea acestui pod. Prinţul Sudului a fost omorât.                                         * Zilele treceau. Prinţesa Zori-de-Zi era tot mai palidă, din cauza grijilor. Ce se întâmpla cu bătrânul ei tată? De ce nu trimisese pe nimeni să o salveze? Zmeul se purta frumos cu ea, iar palatul prinsese viaţă şi culoare. Grădina era parcă din ce în ce mai îngrijită şi primitoare.   Slujitorii din palatul prinţesei, deveniseră şi ei neliniştiţi. Nimeni nu fusese atât de viteaz şi puternic încât să salveze prinţesa. Bătrânul dormea sub efectul vrăjii. Cel mai tânăr dintre slugi, cel care dăduse vestea în cele patru zări despre răpirea prinţesei, se gândea că este cazul să îşi încerce norocul. - Am să pornesc spre castelul zmeului. Cu orice sacrificiu! Se duse în grajd, alese cel mai frumos şi tânăr şi puternic cal şi îl pregăti de drum. Decizia a fost luată. În zorii zilei, va pleca să-şi salveze stăpâna.    Noaptea de dinaintea plecării fu foarte liniştită. Niciun greiere nu se auzi, vântul amuţise şi el, stelele nu mai licăreau, de coborât nici nu se mai punea problema. Luna alunecă încetîncet spre întâlnirea cu soarele. Îngerii se adunară şi se rugară pentru izbânda tânărului – slujitor cu inima largă, de parcă ar fi fost de elefant, şi nu a unui biet băiat de douăzeci de ani, sărac, dar care iubea tot ce se afla în jurul lui. Pieptul băiatului tresălta ritmat, mai accelerat decât în alte dăţi. Sigur avea emoţii, căci, dacă n-au reuşit prinţii obişnuiţi cu luptele, care posedă arme, cum ar izbuti el, cu mâinile goale, să îşi aducă stăpâna înapoi? Nu ştia şi nici nu-i păsa la acel moment. Să fie aşa cum trebuie să fie. Se lăsă în mâinile sorţii. * Tânărul slujitor, trezit de cântatul cocoşilor, îşi simţea sufletul în gât. A băut o cană cu apă proaspătă, care i-a mai calmat emoţiile. Şi-a pus câteva merinde pentru drum, a mers în grajd, şi-a mângâiat calul, i-a dat un cub de zahăr şi a pornit în călătoria vieţii lui. Nu îşi dorea decât să îşi salveze stăpâna. Nu aştepta recompensa promisă. Nu era pentru el! - Bună dimineaţa, natură! Eşti magnifică în zorii zilei! Niciodată nu te-am privit atât de aproape şi atât de devreme. Animalele îl însoţeau sărind prin copaci sau zburând sau alergând până oboseau, apoi îi urau drum bun şi noroc. O pasăre chiar i-a adus în cioc un trifoi cu patru foi. - Mulţumesc, spuse băiatul, punând trifoiul într-un buzunar, în dreptul inimii. Zâmbetul şi bunătatea tânărului reprezentau puteri „înfricoşătoare“ în faţa răului. La  o  răscruce,  neştiind  încotro  s-o apuce, s-a întristat puţin. Fără voie, a dus mâna la piept, şi o energie degajată sub formă de căldură l-a făcut să întoarcă privirea spre drumul corect. Uitase cu desăvârşire de trifoi. Luând-o spre dreapta, nu mai parcurse mult din distanţă, şi în cale i-a apărut o bătrână, care l-a rugat să o ajute să umple o găleată cu apă dintr-o fântână.  - Cu mare drag, bătrânico! Văzând sufletul său bun, vrăjitoarea – căci asta era de fapt – a hotărât să nu-l oprească din drumul său. După ce sarcina a fost îndeplinită, bătrâna i-a mărturisit: Pentru amabilitatea ta, îţi dăruiesc acest toiag fermecat! Poate îngheţa ape, poate stinge focul, poate transforma fiinţele în statui. - Să îţi fie de folos, tinere! - Mulţumesc, sunt sigur că voi avea nevoie! răspunse băiatul fericit. Doar era cea mai grea călătorie a vieţii lui. Nimeni nu se întorsese din confruntarea cu zmeul. Oare el va reuşi? Merindele i se terminaseră şi, ajungând într-o livadă, s-a oprit să se odihnească la umbra pomilor şi să ceară câteva fructe stăpânului livezii. O tânără frumoasă, cu lungi cosiţe aurii, îi oferi un măr roşu, cum nu mai văzuse. - Mulţumesc,  dar  am  să  cer  voie  stăpânului  livezii  să-mi dea câteva fructe. Acest măr este atât de frumos, încât prefer să-l mănânci tu, domniţă. - Cât de înţelept eşti tinere, spuse uimită fata. Încotro te îndrepţi? - Să îmi salvez stăpâna din ghearele zmeului care a răpit-o. - Bine, primeşte aceste seminţe de la mine. Dacă vei fi în primejdie, din ele vor creşte rapid, cât ai clipi, arbori înalţi şi groşi, astfel încât vei avea timp să fugi. - Mulţumesc din inimă, tânără domniţă!    După ce s-a odihnit sub cerul înstelat şi a fost hrănit cu fructe şi pâine de stăpânul livezii, tânărul a plecat mai departe. În dreptul unei ape învolburate, tânărul a observat un băiat slab, dar cu ochii luminoşi, ce tremura şi plângea. - Ce ai păţit? întrebă cu bunătate tânărul slujitor. - Mi-e foarte foame. - Nu mai am decât aceste două piersici pe care ţi le dăruiesc cu dragă inimă. Sper să-ţi mai potolească foamea. Cu mâini tremurânde, cu ochii ţintă când spre fructe, când spre acest tânăr simpatic, băiatul îi mulţumi. - Pentru că ai fost atât de darnic, vreau să mă recompensez. Îţi ofer acest fluier magic. Cântecele alungă răutatea, invidia, frica şi tot ce este rău dispare. - Îngerii să fie cu tine, copile!    Tânărul aruncă toiagul peste apă şi aceasta îngheţă. Aşa că trecu destul de repede pe malul celălalt. Trase aer în piept şi răsuflă uşurat pentru că depăşise cu bine acest hop. Când se pregătea să urce pe cal, din înaltul cerului, de nicăieri, apăru un balaur cu trei capete, suflând flăcări pe nări. Păstrându-şi cumpătul, scoase din buzunar seminţele dăruite de fata cu cosiţe şi le aruncă pe pământ. În acelaşi timp, toiagul stinse flăcările ce ieşeau pe nările balaurului. Închise ochii de spaimă, dar, până să se dezmeticească, între el şi balaur se ridică o pădure deasă, prin care de-abia putea trece. Balaurul  i-a pierdut urma. Obosit, speriat şi slăbit, tânărul nostru zări în depărtare castelul zmeului.   Ar fi cazul să înnoptez aici, sub aceste stânci, iar mâine dimineaţă, cu puterile refăcute, să înfrunt zmeul şi să-mi recuperez stăpâna. Descălecă, lăsă calul să pască, iar el se ghemui, cu mâinile sub cap, pe stânca acoperită de muşchi. Gâdilat de furnici, stropit de păsările care se spălau cu roua argintie a dimineţii, tânărul dădu bineţe naturii, după care se dezmorţi. - Te-ai odihnit, calule-năzdrăvanule? Un nechezat prelung răsună în toată valea, urmat de o scuturare a coamei şi un tropăit de nerăbdare. După ce se răcori cu apa rece a izvorului ce curgea liniştit din stâncile sub care îşi odihnise trupul şi sufletul, încălecă şi pe-aici ţi-e drumul. Norii îşi schimbau forma însoţindu-l. Acum păreau delfini, acum erau doar fâşii de vată de zahăr. Păsările îi păzeau din văzduh. Soarele zâmbea şi îi mângaia corpul cu razele sale blânde. Paznicii castelului au simţit pericolul apropiindu-se, văzând norii de praf ce se ridicau în depărtare. - Stăpâne, avem oaspeţi neaşteptaţi! - Era şi timpul, grăi zmeul. Închideţi prinţesa în temniţă şi trageţi obloanele la geamuri. Tânărul mai făcu un popas în pădure, unde a găsit fructe şi şi-a potolit foamea,  prinzând puteri, apoi s-a apropiat de castel. Era linişte deplină împrejur. Şi vântul se temea să adie, iar păsările şi insectele amuţiseră parcă.   E cam straniu pe aici. Frica pune stăpânire pe mine. Sper să ies viu şi nevătămat din această aventură. Nu termină bine aceste gânduri şi în faţa sa apăru zmeul, scoţând sunete înfiorătoare. - Credeam că nu am să mai văd curând chip de om. Cam târziu tinere. Te-ai lăsat aşteptat, nu glumă, răcnea zmeul. Cu mâini tremurânde şi reci, tânărul căuta fluierul în buzunarul cămăşii. Îl găsi şi începu să cânte, cu inima  bătându-i în gât. Pe măsura ce melodia se înteţea, un văl cenuşiu ca un abur se ridica în preajma zmelui, iar el se transforma într-un bărbat liniştit, calm, chipeş. - M-ai salvat! Blestemul a fost ridicat datorită ţie. Îţi mulţumesc! Să mergem la palat şi să sărbătorim. Cei doi bărbaţi au ajuns călărind pe acelaşi cal la palat. - Eliberaţi prinţesa! Vom da un mare ospăţ! Deschideţi obloanele. Lumina blândă a soarelui, căldura şi ciripitul păsărilor a pătruns în camerele reci ale palatului. Slugile erau mirate de aspectul stăpânului. Zori-de-Zi, văzând chip cunoscut, se aruncă la pieptul tânărului servitor şi nu mai contenea cu întrebările. - Ce face bătrânul meu tată? Credeam că aici voi rămâne. A durat aşa de mult până ai sosit!   Regele a dat de veste în cele patru zări, apoi a căzut într-un somn adânc. Prinţii au plecat în căutarea ta, dar se pare că s-a întâmplat ceva cu ei. Cum nicio veste despre salvatori sau despre tine nu a ajuns înapoi la palat, am decis să-mi încerc şi eu norocul. - Şi ai reuşit, tinere! Ba, mai mult, m-ai eliberat şi pe mine de vrajă. Prinţesă, iartă-mă! Devotatul tău slujitor te va conduce acasă, să-ţi vezi tatăl. Dar înainte să ne ospătăm aşa cum se cuvine. Şi-au povestit, şi-au mâncat, şi-au râs, iar vremea bună le-a ţinut companie. - Veţi pleca în zori. Nu are rost să călătoriţi noaptea, spuse gazda, încântată de chipul său pe care aproape că-l  uitase. Bineînţeles! * Noaptea a fost agitată pentru prinţesă. Îşi făcea griji pentru tatăl ei, pentru drum, ar fi vrut să zboare. Se bucura că zmeul fusese eliberat de blestem. Când cocoşii cântau să anunţe zorii, prinţesa şi slujitorul ei erau deja pe drum. Băiatul din dreptul podului, tânăra cu cosiţe aurii, bătrâna i-au salutat cu admiraţie şi l-au felicitat pe tânăr pentru reuşita lui. În acea clipă, Zori-de-Zi înţelese ce suflet nobil avea acest băiat, şi s-a îndrăgostit de el.   * Cum au ajuns, tânăra a alergat în iatacul regelui, s-a aruncat la pieptul său, i-a luat mâinile şi i le-a sărutat, i-a mângâiat obrajii. - Tată, sunt eu, fiica ta iubită! M-am întors! Ochii bătrânului rege s-au deschis ca dintr-un somn luuung, şi o lacrimă i-a alunecat pe obraz. - Copila mea, ai revenit! Tânărul stătea în pragul uşii privind întâlnirea emoţionantă. Zori-de-Zi întoarse capul şi îi făcu semn cu mâna să se apropie.   - Da, tată. El este cel care a venit după mine şi m-a salvat. Am hotărât să ne căsătorim, căci drumul de întoarcere ne-a făcut să ne cunoaştem mult mai bine. Te rog să ne dai binecuvântarea! - Cu mare drag, copiii mei!   * A urmat o nuntă ca-n poveşti, ce a ţinut trei zile şi trei nopţi. Din dragostea lor s-au născut copii isteţi, frumoşi, buni şi darnici… Viaţa la palat era armonioasă şi fericită!

GRĂDINA ZEIŢEI DE JAD        Grădina Zeiţei de Jad se află pe coasta Muntelui Peştera Vrăjită. De fapt, Grădina Zeiţei de Jad nu este decât un deluşor. Bătrânii spun că pe vremuri pe Muntele Peşterii Vrăjite erau numai pietre goale: nu creştea nici o rădăcină de copac, nici un fir de iarbă. Oamenii care locuiau acolo, toţi spărgători de pietre, erau săraci lipiţi pământului; vântul şi căldura îi pârjoleau, sudoarea le curgea în ochi, buzele li se uscau şi crăpau. Visau pomi încărcaţi cu fructe, izvoare cristaline, dar visul lor rămânea numai vis. Într-o zi, nu se ştie când s-a întâmplat, pe creasta muntelui a răsărit un piersic. Băteau ploile şi vântul, apele din munte cărau cu ele pietrişul, dar micul piersic rămânea bine împlântat şi creştea de-ţi era mai mare dragul.      Pe atunci s-a oploşit pe munte un flăcăiaş străin de acele locuri. Nimeni nu ştia de unde venise şi cum îl cheamă. Tot spărgând piatra în bătaia vântului şi-n arşiţa soarelui, se înnegrise de-i sclipea obrazul. De aceea oamenii îi spuneau Uang cel Negru. Era bun la inimă feciorul şi tare arătos şi priceput. Nu era însurat şi nu strânsese un ban în viaţa lui. Când se afla cineva la ananghie, Uang cel Negru era primul care-i venea în ajutor. Vorbeau toate satele din jur de bunătatea lui.      De câte ori urca muntele să spargă piatră, Uang cel Negru trecea pe lângă puiul de piersic. Pe neaşteptate, într-o noapte, puiul de piersic a crescut de să nu-l recunoşti. Şi tot în noaptea aceea i-au dat frunzele şi a înflorit. Dimineaţa, trecând pe lângă piersic, deşi nu adia nici o boare de vânt şi crengile erau nemişcate, băiatul a simţit cum se scutură peste el boabele de rouă de pe frunzele pomului. Seara a trecut din nou pe sub piersic şi atunci florile au început să-l ningă cu petalele lor. Altă dată, lui Uang cel Negru i s-a părut că piersicul îi zâmbeşte şi i-a fugit toată oboseala. De atunci, în fiecare seară, când îşi termina treaba, Uang cel Negru se aşeza sub ramurile piersicului.      Într-o zi, trecând pe acolo, a văzut cum piersicile roşii şi mari se copseseră. S-a dus la locul lui şi s-a apucat de spart piatră. Mirosul piersicilor îl ameţea cu parfumul lor. Era în iunie, când soarele pripeşte mai tare şi pietrele se încinseseră ca focul, pârjolindu-i picioarele desculţe. La amiază toţi ceilalţi flăcăi şi-au găsit câte un loc să se răcorească, clar Uang cel Negru a rămas să mai spargă piatră. Deodată s-a simţit obosit de cădea din picioare şi a adormit. Când s-a trezit, în jurul lui era o răcoare neobişnuită. A deschis ochii şi a văzut că dormea la umbra unui pom.      Crengile şi frunzele pomului se strânseră una în alta ca o umbrelă deasupra-i. Uang cel Negru a sărit deodată în sus, mirându-se de unde a răsărit pomul acolo. L-a scuturat cu putere, dar acesta era bine înfipt în pământ. Uang cel Negru s-a minunat şi mai mult ştiind că pe tot muntele nu se afla decât piersicul pe sub care trecuse dimineaţa. S-a uitat mult la pom, dar n-a găsit un răspuns la întrebarea ce-l frământa şi, fără a mai sta pe gânduri, s-a îndreptat către locul unde ştia că e piersicul. Cât ai clipi din ochi a ajuns acolo şi a văzut că acesta era locul lui. Şi, mare minune, pe o creangă stătea o fată de toată frumuseţea şi culegea piersici. Uang cel Negru s-a mirat şi mai mult văzând aşa mândreţe de fată cum nu văzuse nicăieri pe unde umblase. Avea faţa ca o floare de piersic înflorit şi-i zâmbea. Uang cel Negru s-a apucat iarăşi de spart piatră. Fata a făcut un semn cu mâna şi din locul unde spărgea băiatul piatra a venit în zbor o ramură de piersic. Fata a lipit-o de pom şi crenguţa s-a lipit ca şi când niciodată nu fusese smulsă de acolo. Apoi, a rupt o piersică şi i-a aruncat-o băiatului drept în mână. Fata râdea din toată inima. Uang se simţea tare încurcat şi nu ştia ce să facă, dar ea s-a oprit din râs şi i-a făcut semn s-o mănânce. După ce a mâncat-o, băiatul s-a simţit aşa de răcorit de parcă fusese la scăldat. Fata a luat o ramură de piersic şi a scuturat-o şi Uang s-a pomenit, deodată, într-un pavilion verde scăldat în lumină. Pe un perete era agăţat un tablou cu o piersică mare. Râzând, fata a spus:      - Eu sunt Zeiţa de Jad. Ştiu că eşti un băiat bun şi săritor. Dacă ai vreun necaz vreodată, să vii aici şi să mă cauţi.      În timp ce vorbea, faţa zeiţei s-a îmbujorat şi mai mult. ochii îi scânteiau şi mai tare. Uang cel Negru nu ştia ce să mai zică de bucurie şi mulţumire, dar fata s-a făcut nevăzută. Uang s-a pomenit iarăşi înconjurat de flăcăii care spărgeau piatră.      Seara s-a întors acasă şi n-a dormit toată noaptea gândindu-se la Zeiţa de Jad. A doua zi, plecând la lucru, i se părea că merge mai repede decât ceilalţi. Când s-a luminat de ziuă, el ajunsese deja sub piersic. Aici a întâlnit-o din nou pe Zeiţa de Jad. Zâna îl privea râzând. Roşindu-se, băiatul i-a spus:      - Am venit să te rog să-mi cârpeşti cămaşa. Zeiţa s-a învoit, deşi ştia că nu venise pentru asta, şi i-a spus:      - Uang băiete, ştiu că n-ai dormit toată noaptea. Culcă-te puţin.      Văzând cât de bine se poartă zeiţa cu el, Uang cel Negru se simţea în al nouălea cer. După puţin timp a adormit. A răsărit soarele şi băieţii care treceau la lucru l-au văzut dormind sub piersic şi, alături de el, cămaşa cârpită.      De atunci, Uang cel Negru se ducea în fiecare zi sub piersic şi se întâlnea cu Zeiţa de Jad. Azi aşa, mâine aşa, ceilalţi flăcăi au început să facă glume pe seama lui:      - Negrule, s-au terminat de mult piersicile, tu ce mai cauţi?      Uang cel Negru, care nu minţea niciodată, le-a spus flăcăilor tot adevărul.      La vreo 20 de li* [*Li - unitate de măsură egală cu 500 m] de locurile acelea se afla un orăşel în care trăia un mare bogătaş. într-o zi, după ce a mâncat şi a băut pe săturate, bogătaşul a început să-şi facă planuri: „Dacă aş avea o grădină in care să sap un lac, să ridic un munte şi pe munte să construiesc un pavilion, ce bine ar mai fi". După planuri, a trecut la fapte. A chemat toţi oamenii din împrejurimi, printre care era şi Uang cel Negru, şi le-a dat poruncă să-i aducă piatră de pe munte. În ziua aceea, când tocmai căra piatră pentru bogătaş, Uang şi-a rupt încălţările. Le-a spus băieţilor să-l aştepte până se duce la zână să-i coase. Şi a plecat la piersic.      Văzând că băieţii stau degeaba, paznicul i-a luat la bătaie. Când s-a înapoiat Uang, paznicul a întins mâna să-l lovească şi pe el. Dar, ca un făcut, mâna a început să-l lovească chiar pe paznic. Acesta ţipa de durere, i se învineţise faţa, dar mâna nu înceta să-l lovească. Unii se uitau miraţi, alţii făceau haz. Paznicul a căzut în genunchi şi a început să se roage:      - Iartă-mă, iartă-mă! De acum încolo n-am să mai bat pe nimeni!      După ce a spus de trei ori aşa, a auzit vocea unei femei:      - De data asta te iert. Şi mâna a încetat să lovească.      Îngrozit, paznicul a fugit la bogătaş şi i-a spus tot. Acesta a dat ordin, să fie adus Uang cel Negru şi aruncat în temniţă.      Aflând flăcăii ce i s-a întâmplat, au ţinut sfat şi au hotărât să-i dea de ştire Zeiţei de Jad. Când au plecat pe munte să spargă piatră, au trecut cu toţii pe la piersic, însă, nevăzând pe nimeni, nu ştiau cui să-i spună. Îl auziseră ei înainte pe Uang cel Negru vorbind de zeiţă, dar în afară de el n-o văzuse nimeni. Atunci, unul dintre ei a strigat:      - Zeiţă de Jad! Vrem să-ţi spunem ceva!      Nici n-a terminat bine, că au auzit o voce de femeie:      - Aşteptaţi puţin să va deschid uşa.      Şi frunzele piersicului au început să foşnească şi băieţii s-au trezit deodată în Pavilionul Verde, iar în faţa lor se afla o fecioară care broda o pereche de papuci bărbăteşti. Atunci, ci au înţeles că aceasta e Zeiţa de Jad şi i-au spus totul. Aceasta i-a liniştit:      - Fiţi pe pace, mă duc eu să-l scap! Şi îndată s-a făcut nevăzută.      Bogătaşul tocmai se afla la masă, când a auzit o voce:      - Bogătaş afurisit, ele ce l-ai închis pe Uang cel Negru? Eu l-am bătut pe paznic. Vrei cumva să te pui cu mine? Încearcă!      Moşierul s-a holbat in jurul lui, dar n-a văzut nimic şi a început să tremure de frică.      Vocea s-a auzit din nou:      - Netrebnicilor, să-l eliberaţi de îndată pe băiat!      De abia acuma şi-a dat seama moşierul că aude vocea unei femei şi, făcând pe grozavul, a zis:      - Dar cine eşti tu care nu te arăţi?      - Crezi că mi-e frică să-ţi spun cine sunt? Sunt Zeiţa de Jad! a răspuns vocea.      Îngâmfat, moşierul a spus:      - Eu sunt stăpânul ţinutului. N-am decât să deschid gura, că argintul va curge gârlă, temniţele se vor ticsi.      Îţi poruncesc să te arăţi la faţă! Râzând, zâna i-a spus:      - Încă n-am văzut nici un stăpân aici!      - Eu sunt stăpânul, a spus moşierul.      - Chiar tu? Şi eu care credeam că eşti o grămadă de gunoi! Nu meriţi tu să mă vezi!      - Orice ai spune, eu sunt stăpânul, iar Uang cel Negru nu este decât un spărgător de piatră şi supusul meu! a spus moşierul fără obraz.      Zâna s-a înfuriat şi a început să-l batjocorească, dar moşierul, roşu de ciudă, n-avea cum s-o vadă. Atunci, zâna i-a spus:      - Vrei neapărat să mă vezi? Să-ţi arăt mai întâi de ce sunt în stare!      Şi deodată a intrat pe uşă o rămurică de piersic care s-a înfipt în mijlocul camerei şi, cât ai clipi din ochi, din ea a crescut un piersic gros şi mare care împingea cu crengile tavanul camerei. Speriat, moşierul a început să ţipe şi a rupt-o la fugă mai repede de cum se strecoară un şoarece în gaura lui. În rândul paznicilor a început îmbulzeala: cădeau şi se împingeau unii pe alţii strigând:      - Iartă-ne, zână! Iartă-ne, zână!      - Vă iert pe toţi dacă descuiaţi uşa temniţei! le-a răspuns zâna.      Uang cel Negru a văzut cum se deschide uşa, a ieşit din temniţă şi a fugit repede acasă.      A doua zi, când tocmai se pregătea să plece la lucru, s-a pomenit cu Zeiţa de Jad că intră în curte. Fâstâcit, Uang nu ştia pe ce să pună mâna mai întâi.      N-a trecut mult şi de afară s-a auzit hărmălaie mare. Bogătaşul trimisese soldaţi şi cai să-l prindă pe Uang cel Negru. Zâna l-a apucat de mână şi i-a spus:      - Hai repede cu mine.      Soldaţii au început să-i urmărească. Zâna şi băiatul s-au căţărat pe munte, dar soldaţii erau pe urmele lor.      Ajungând la un zid de piatră, zâna s-a oprit şi a zis:      - Sapă mai repede aici!      Băiatul a început să lovească cu târnăcopul în zid până ce a apărut ca o uşă ce ducea într-o peşteră unde zâna i-a spus să se ascundă. Când au ajuns soldaţii acolo, n-au văzut nici urmă de băiat, ci numai peştera neagră. Unii, mai curajoşi, au intrat în peşteră şi au mers, până ce au dat de o apă adâncă, adâncă şi foarte învolburată.      De atunci nu. l-a mai văzut nimeni pe Uang cel Negru. Peştera de pe munte au numit-o Peştera Zeiţei, iar muntele l-au numit Muntele Peşterii Zeiţei. Adeseori, din gura peşterii iese o ceaţă albă care cuprinde tot muntele şi atunci se aude un zgomot ca şi când cineva ar sparge piatră. Şi când ceaţa devine mai deasă, oamenii spun că e vremea când zeiţa se întâlneşte cu Uang cel Negru. Nimeni n-a mai văzut-o pe Zeiţa de Jad, dar tot muntele e acoperit cu piersici, aşa că i se spune Grădina Zeiţei de Jad.  

POVEŞTI PERSANE   Înţeleptul Bu-Ali, Diavolul şi prinţesa   CU MULT TIMP ÎN URMĂ, trăia într-o ţară un şah. În afară de o singură şi frumoasă fată, el nu mai avea alţi copii. Printre slujitorii şahului era şi o bătrână, al cărei fiu, pe nume Bu-Ali, învăţând ştiinţe felurite, a ajuns mare înţelept. într-o zi, Bu-Ali se duse la palat să-şi vadă mama şi acolo, întâmplător o zări pe fata şahului, care se plimba prin grădină, adunând flori. Nu cu o inimă, ci cu o sută se îndrăgosti Bu-Ali de ea şi-i spuse acest lucru mamei sale. — Ai înnebunit, se îngrozi bătrâna. Cum e cu putinţă să te îndrăgosteşti tocmai de prinţesă? Să-ţi iasă aceste gânduri din cap! Nimic bun nu te poate aştepta. Bu-Ali nu-i răspunse nimic bătrânei sale mame şi de atunci, în fiecare zi, de dimineaţa până seara, stătea în faţa palatului până când îl văzu chiar măritul şah. Şi atunci îl chemă şahul pe vizir şi-i porunci: — Du-te şi vezi ce vrea Bu-Ali, că de la prima rază de soare şi până la asfinţit stă nemişcat în faţa palatului. Vizirul se apropie de Bu-Ali şi-l întrebă de ce stă acolo. Iar Bu-Ali îi spuse: — Sunt îndrăgostit de prinţesă şi vreau să mă însor cu ea, orice s-ar întâmpla. Vizirul îi repetă şahului marea dorinţă ce-o avea Bu-Ali. Auzind acestea şahul se mânie, chemă o slugă şi-i dădu ordin: — Alungă-l pe acest om din oraşul nostru şi spune străjilor de la porţile cetăţii să nu-i dea voie să se mai întoarcă aici vreodată. — Voi face întocmai precum aţi poruncit! îl încredinţa sluga. Şi, luând de căpăstru măgarul lui Bu-Ali, îi scoase pe amândoi afară din oraş, poruncind totodată străjilor dorinţa şahului. Amărât şi cu inima zdobită, Bu-Ali luă calea pustiului. Merse el cale lungă, când, pe neaşteptate, îi ieşiră în drum şapte, opt călăreţi. Apropiindu-se, Bu-Ali îi întrebă: — Cine sunteţi şi unde mergeţi?     — Venim dintr-o ţară îndepărtată să-l luăm la şahul nostru pe înţeleptul Bu-Ali. Numai ce-şi spuse numele, şi călăreţii şi puseră o şa scumpă pe unul dintre cai şi-l ajutară pe Bu-Ali să încalece. Şi cu mare alai îl duseră pe Bu-Ali în ţara lor. Văzându-l, şahul cel străin, în semn de adâncă preţuire, se ridică în picioare şi porunci slugilor să-i aducă lui Bu-Ali un tron. Bu-Ali se miră de atâta cinstire. Când se terminară toate urările de bun venit, şahul i se plânse lui Bu-Ali: — De un an întreg sufăr de mari dureri de cap. Câţi tămăduitori m-au văzut până acum, niciunul nu m-a putut vindeca. Toţi într-un glas mi-au răspuns: „Noi nimic nu putem face. Singurul om care te poate ajuta este înţeleptul Bu-Ali”. De aceea am trimis după tine. Nu apucă şahul să-şi termine vorba, că Bu-Ali şi chemă o slugă. — Să mi se aducă un lighean! Şi slugile aduseră îndată un lighean de aur. Bu-Ali îşi scoase de la cingătoare un brici şi-l tăie pe şah chiar pe frunte. Nu după mult timp, el opri scurgerea sângelui, iar şahului, imediat îi trecu durerea.     Şi se bucură şahul şi-i dărui lui Bu-Ali o sută de galbeni, un cal iute cu o şa care avea scările din aur şi-l rugă să rămână la palat. — Nu, eu trebuie să mă întorc acasă! — După cum am auzit, se împotrivi şahul cel străin, îţi este oprită întoarcerea în oraşul tău, iar străjile te vor împiedica s-o faci. Doar ai fost alungat de stăpânul acelor ţinuturi. Gândeşte-te singur, unde vrei să te duci? — Ştiu o vorbă, îi răspunse Bu-Ali: dimineaţa e altfel decât seara; sau moare măgarul sau stăpânul lui. Sau moare şahul, sau marele vizir, sau amândoi. Şi Bu-Ali porni la drum, trecând prin bazar cu gândul de a-i cumpăra mamei sale în dar un cazan de aramă. Abia trecu de porţile oraşului şi nu străbătuse decât un drum foarte scurt că cerul se acoperi deodată de nori şi începu să plouă cu găleata. Bu-Ali se grăbi să-şi dezbrace hainele şi să le bage în cazan, punându-i capacul. Numai ce a stat ploaia şi Bu-Ali îşi scoase hainele din cazan şi se îmbrăcă. Nu apucă bine să-şi pună veşmintele pe el, când pe neaşteptate apăru Diavolul. Scaraoţchi     rămase foarte mirat văzând că Bu-Ali nu e ud deloc, deşi plouase foarte mult. — Cum se face că nu te-a atins ploaia? Eu, cu toată viclenia şi iscusinţa mea, tot m-am udat. De unde ai învăţat această şiretenie? — Eu am învăţat un lucru foarte bun, răspunse Bu-Ali. — Spune-mi-l şi mie! se rugă Diavolul, crezând că-i vorba de o taină. — Degeaba, n-am să ţi-l spun! se împotrivi Bu-Ali. Mult se tocmiră ei şi, până la urmă, Bu-Ali îi grăi lui Scaraoţchi: — Toată taina e în acest cazan! — Atunci dă-mi mie cazanul acela, stărui Diavolul. — Bine, mă învoiesc, dar, în schimb, dă-mi cartea ta cu taine. Numai atunci îţi voi da şi eu cazanul. Diavolul se gândi puţin: „Tot ce e scris în această carte ştiu pe dinafară. Mai mult nu-mi mai trebuie. Am să-i dau cartea şi-am să iau cazanul”. Şi-i dădu cartea cu taine lui Bu-Ali, primind în schimb cazanul. Întrebând despre însuşirile pe care le are, Bu-Ali îl lămuri: — Cum vezi că începe să plouă, scoate cât mai repede hainele de pe tine, ascunde-le în cazan, pune capacul şi gata. Când ploaia se va opri, scoate hainele din el şi îmbracă-te! Scaraoţchi rămase nemulţumit. — Şi asta-i tot? Păi nu-i nimic nemaipomenit, în două vorbe, Diavolul a înţeles că Bu-Ali l-a păcălit. Dar ce era de făcut? Nu-i rămăsese decât să-şi vadă de drum. Bu-Ali deschise cartea cu taine a Diavolului şi văzu că în ea sunt o muţime de înţelepciuni. Era scris acolo despre toate. Într-un loc citi un descântec cu ajutorul căruia se pot lipi la un loc mai multe lucruri. Ca să se convingă, Bu-Ali se apropie de o turmă de oi şi, pentru a face o încercare, citi descântecul. Şi, în aceeaşi clipă, toate oile se lipiră una de alta, prinzându-l până şi pe cioban la mijloc. Bu-Ali citi un alt descântec şi oile se dezlipiră, împrăştiindu-se care încotro. Vesel, se îndreptă atunci Bu-Ali spre oraşul său. Când se apropie de porţile oraşului straja îl recunoscu şi vru să-i aţină calea. Bu-Ali citi repede descântecul şi straja se lipi de măgarul care stătea lângă porţi. Cât de mult n-a încercat straja să se despartă de măgar, însă lucrul acesta i-a fost peste puteri, aşa că Bu-Ali intră liniştit în oraş şi-şi îndreptă paşii spre casă. Văzându-şi fiul, bătrâna mamă se bucură mult, îl sărută şi-l întrebă mirată: — Oare şahul n-a poruncit să fii împiedicat de-a pătrunde în oraş? — Ba a poruncit, îi răspunse Bu-Ali. Şi cu toate astea eu am venit, pentru că vreau să mă însor cu prinţesa. Auzind acest răspuns, bătrâna îl certă cu blândeţe: — Fiule, ce-i cu gândul ăsta zadarnic ce nu-ţi dă pace? Tu ai uitat cine suntem noi şi cine-i şahul?! Du-te şi vezi ce fel de oameni peţesc pe prinţesă. Unuia din ei îi va da el fata, şi nu ţie! — Cine crezi că este alesul? întrebă Bu-Ali, îngândurat. — Fiul unui şah. În afară de bogăţiile şi puterea pe care le are tatăl său, tot capul şi pieptul îi sunt acoperite cu giuvaeruri care costă o jumătate de milion de galbeni. — Ei vor să se logodească? Şi fata şahului ce zice? mai întrebă Bu-Ali. — Cititorii în stele au vestit că mâine după miezul zilei se face nunta.     Bu-Ali nu mai zise nimic. în ziua următoare, după-amiază, el îmbrăcă haine bogate şi strălucitoare şi împreună cu mulţimea de gură-cască plecă la palatul şahului, în sala oglinzilor. După o oră, intrară acolo marii preoţi, apoi vizirul mâinii drepte şi vizirul mâinii stângi şi oamenii mai de frunte ai ţării, care se aşezară alături. Când sala se umplu de oameni, apăru şi logodnicul prinţesei. Bu-Ali îl privi atent şi înţelese că dacă iei de pe el giuvaerurile, coroana şi brâul şi-l îmbraci într-o haină obişnuită, atunci nici grăjdarii nu l-ar lua ca ajutor. La intrarea prinţului, toţi se ridicară şi-l poftiră să se aşeze pe locul cel mai de cinste. Trecu încă puţin timp şi se auzi un murmur care vestea că vine Atotputernicul lumii – şahul. Iarăşi toată suflarea se nelinişti şi fiecare se ridică de la locul său. Şahul făcu semn marilor preoţi să înceapă citirea rugăciunilor. După aceea le porunci să se ducă la harem, unde să primească încuviinţarea prinţesei. în timp ce preoţii citeau rugăciunile, Bu-Ali îşi spuse şi el descântecul. Rugăciunea se termină şi preoţii se ridicară cu gândul de-a se îndrepta spre harem, când toţi văzură nedumeriţi că pernele pe care stătuseră se lipiseră de spate. Cu toţii începură să râdă. Şahul se întunecă, mâniindu-se: — Cum de îndrăznesc supuşii mei să râdă înaintea mea? Dar atunci când el însuşi observă năzdrăvănia, nici el nu-şi putu stăpâni râsul. Oaspeţii nu se dumireau ce s-a întâmplat, când, pe neaşteptate, din harem, se auziră ţipete: — S-au lipit, s-au lipit! Şahul, nemaiavând răbdare, plecă să vadă cu ochii lui ce se petrece. În harem îşi găsi nevasta, judecătorul, prinţesa, prinţul, slugile şi pe mulţi alţii lipiţi unul de altul. Şahul se zăpăci şi chemă îndată vizirii pentru a le cere sfatul. — Gândiţi-vă, porunci el vizirilor, şi găsiţi o ieşire din această încurcătură! — Noi nu putem face nimic, răspunseră ei, trebuie să aducem ghicitori şi cititori în stele. Pe loc, zece slugi care nu se lipiseră fură trimise în grabă după ghicitori şi cititori în stele şi, când aceştia se apropiara de şah, Bu-Ali iarăşi îşi spuse descântecul şi şahul văzu că şi ei se lipiră: şi ghicitorii şi cititorii în stele şi cele zece slugi, care-i aduseseră.   Şahul îşi pierdu capul cu totul şi iarăşi îi întrebă pe viziri ce e de făcut, fiindcă însăşi puterea lui nu mai ajuta la nimic. Pe de altă parte, se temea ca nu cumva şi el să se lipească de viziri şi, de frică, stătea la zece paşi de ei. Şi aşa începură să se răspândească felurite veşti. Se zicea că pe un munte trăieşte o vrăjitoare bătrână, care ştie de toate. Auzind acestea, şahul chemă pe unul din viziri dându-i poruncă să fie adusă la palat vrăjitoarea. Vizirul îi răspunse: — Bătrâna vrăjitoare nu iese niciodată din ascunzătoarea ei. Ea nu cere nimănui nimic, iar dacă cineva are nevoie de ajutorul ei, atunci trebuie singur să meargă s-o caute. Şi aşa, şahul, vrând-nevrând, fu nevoit să plece la vrăjitoare. O înduplecă să-l ajute şi până la urmă ea acceptă să meargă la palat. Şi trecea vrăjitoarea călare pe cal, iar pe de lături şahul, vizirii şi slugile. Trecând prin piaţa oraşului, alaiul se apropie de palat. Atunci Bu-Ali nu pierdu vremea şi spuse din nou descântecul.     Imediat, şahul se lipi de vrăjitoare, vizirii de şah şi de toţi ceilalţi ce mai erau în jur. Cei care-i priveau mai-mai să moară de râs. Şahul se supără foarte, şi-i strigă vrăjitoarei: — Asta ţi-e priceperea şi slava ta? La care vrăjitoarea îi răspunse: — Pe câte înţeleg eu, între aceşti oameni este unul care ştie bine cartea cu taine a Diavolului, şi tot ce se întâmplă aici nu-i decât mâna lui. — Dar cine este acest om? — Priveşte, îl sfătui vrăjitoarea, cine din aceşti oameni nu este lipit? Şi cu toţii se uitară în jur şi văzură că omul acela e Bu-Ali. Şi el, nepăsător îşi rosti iarăşi descântecul. — El e, Bu-Ali! îl arătă bătrâna. Şi toţi oamenii, de la şah până la cel mai sărac, începură să-l roage pe Bu-Ali să-i elibereze. — Eu numai în schimbul unei făgăduinţe am să vă dezleg. Dacă şahul îngăduie să-mi dea pe prinţesă de nevastă. Şi mai vreau ca patruzeci de zile să bată în cinstea mea tobele şi pe noile monede să fie săpat numele meu. Văzând că n-are nicio scăpare, chiar dacă Bu-Ali ar fi vrut să-l vadă făcând de zece ori tumbe ca o maimuţă, şahul se învoi.     Bu-Ali citi dezlegarea descântecului şi toţi se dezlipiră unul de altul. Şi aşa, judecătorul îl cunună pe Bu-Ali cu prinţesa. Toboşarii bătură spre slava sa tobele. Aurari pricepuţi îi săpară numele pe noile monede. Astfel se face că, pentru prima dată în istorie, într-o ţară au fost doi şahi. Dacă fericirea lui Bu-Ali nu va fi şi fericirea voastră, atunci să reuşiţi să adunaţi toată ştiinţa şi înţelepciunea lui. Bu-Ali şi Spânul ÎN VREMURILE DE DEMULT trăia în Harosan un om căruia toţi îi ziceau Abdullah din Balh. Şi avea acest om un băiat cu numele de Bu-Ali, şi credea despre el că e mare leneş şi pierde-vară. Zi şi noapte băiatul hoinărea pe străzile pline de dervişi, întrebându-i pe aceştia 1 Derviş – călugăr musulman (n. Red.). despre tot ce este pe lume. Dar din hoinăreli nu se putea căpătui şi nici câştiga vreun bănuţ.   Cât nu l-au îndemnat părinţii şi cunoscuţii pe Bu-Ali să se apuce de vreo meserie şi astfel să-şi câştige singur pâinea de toate zilele. La nimic n-a ajutat. Odată, Bu-Ali îi spuse tatălui său: — Tată, nu mai pot rămâne în acest oraş în care m-am născut. Vreau să plec într-o călătorie, să văd alte oraşe şi aşa să pot afla ce este şi ce nu este în ţinutul nostru. — Tot ce ştii, pentru tine este de ajuns, îi răspunse tatăl. Numai lui Allah îi este dat să ştie tot şi nimeni nu poate cunoaşte atât cât el. — Asta e adevărat, încuviinţă Bu-Ali. Nici eu nu mă îndoiesc că nimeni nu va putea ajunge la desăvârşire în ştiinţe ca însuşi Allah. Dar omul poate tot timpul să înveţe. Mult a trecut sau puţin, din ziua în care Abduilah şi Bu-Ali s-au sfădit, nu se ştie. Se ştie doar că Bu-Ali se duse iarăşi într-o zi la tatăl său şi-i spuse: — Astă-noapte am avut un vis neobişnuit. Se făcea că stăteam pe un nor cu care zburam pe cer. La sfârşit am ajuns la o mare de lapte.     M-am aplecat la ţărm, am băut lapte şi pe loc aşa mă îngrăşasem, că nu mai aveam loc pe lume. — Tu ai plutit călare pe un nor, se gândi tatăl, înseamnă că vei face o călătorie. Marea de lapte e ştiinţa, şi cum tu ai băut lapte din acea mare te-ai îngrăşat, arată că vei fi un mare învăţat şi slava ta se va duce în toată lumea. Hai cu mine în alt oraş şi acolo am să te dau pe mâna unui înţelept care să te înveţe tot ce ştie el însuşi. Şi-l luă pe Bu-Ali de mână şi se îndreptară spre acel oraş. Merseră ei multă vreme printr-un pustiu uscat şi dogoritor şi, când erau mai obosiţi, zăriră în depărtare un izvor în jurul căruia creşteau copaci mari şi bătrâni. Se apropiară de izvor, băură apă, se spălară şi se aşezară să se odihnească la umbră, Şi, cum stăteau aşa, tatăl lui Bu-Ali oftă de oboseală: — Offf! Pe neaşteptate din scorbura unui copac ieşi un om spân care-l întrebă: — Ce-ţi trebuie de la mine? De ce m-ai chemat? — Eu n-am chemat pe nimeni, îi răspunse Abdullah. Fiind obosit, m-am spălat, m-am lungit aici să mă odihnesc şi-am oftat: „Offf!” — Şi eu m-am gândit că mă strigi pe mine. Numele meu e „Of, zise omul cel spân. Spune-mi ce fel de oameni sunteţi, ce căutaţi şi de ce aţi ajuns prin aceste locuri? Bătrânul din Balh răspunse. — El e fiul meu. Nu vrea să înveţe nicio meserie, însă are marea dorinţă de a şti ce este pe lume, să-şi bage nasul în toate lucrurile, să caute ceva nou şi să ţină minte tot ce-a văzut în faţa ochilor. Spânul îl privi atent pe Bu-Ali şi se gândi că poate băiatul îi va fi de folos. — Dacă e aşa cum spui, lasă băiatul la mine, îi spuse el tatălui, eu îl voi învăţa tot ceea ce ştiu. Abdullah se învoi şi-l lăsă pe Bu-Ali sub copac, după care se întoarse în oraş. Iar Spânul îl luă pe Bu-Ali de mână şi-l băgă prin scorbură într-un copac. Din copac îl duse prin nişte uşi într-o grădină uriaşă, de unde îl conduse într-una din camerele unei case. — Asta e odaia ta şi aici vei locui. În alte încăperi n-ai voie să intri. Eu sunt cunoscător al chimiei şi te voi învăţa şi pe tine această ştiinţă. Dacă vei ţine minte tot ceea ce îţi voi povesti, eu te voi opri la mine, iar de nu, te voi alunga. Auzind aceste vorbe, Bu-Ali se bucură foarte mult. „Aceasta este marea care mi-a apărut în vis!”     A rămas Bu-Ali aşadar acolo şi-a început să înveţe cu sârguinţă. Trecură câteva zile. Odată, când Spânul plecă în pustiu şi Bu-Ali rămase singur-singurel în camera lui, pe neaşteptate se deschise uşa şi intră o fată aşa de frumoasă şi minunată, de parcă i-arfi zis lunii: „De ce să mai răsări, doar eu sunt aici!” Şi era aşa de mândră şi avea un mers aşa de uşor, că Bu-Ali, de mirare, deschise gura şi nu se mişcă din be, de parcă era bătut în cuie. „Cine-i această fată, se gândi el, cum a apărut ea aici?”   Până la urmă îşi veni în fire şi-o întrebă: — Cine eşti şi ce faci aici? — Eu sunt fata Spânului! Chiar din prima zi, după ce-ai venit aici la tatăl meu, m-am îndrăgostit de tine! Arde în inima mea dragostea şi soarta ta mă nelinişteşte. Am venit să-ţi destăinui o taină. Dacă vrei să scapi din acest loc, întreg şi nevătămat, ţine minte tot ce te învaţă tata, însă fereşte-te a-i arăta că ai înţeles tot şi că n-ai uitat ceva. Prefă-te nătărău şi socoteşte-te un prostănac. Spune-i cât mai des: „Mie mi-e greu, eu nu pricep ceea ce mă înveţi; până la urmă n-am să fac nimic. Mai bine arată-mi lucruri mai uşoare, să le pot ţine minte!” Iar tu fii atent şi nu le uita toate câte îţi vor fi de folos în viaţă. Căci altfel, dacă tatăl meu vede că tu ai înţeles tot, şi că mintea ta e ascuţită, atunci el te va arunca în unul din butoaiele pline cu oţet. Aceste butoaie zac în pivniţele care sunt undeva aici, sub acest lăcaş, poate chiar sub camera lui. Sunt acolo jos mulţime de butoaie şi în fiecare este închis câte un tânăr, şi eu nu ştiu ce are tata de gând să facă până la urmă cu ei. Odată, eu l-am întrebat ce face cu atâtea butoaie. Iar el mi-a răspuns că vrea să le întărească tuturor acestor tineri inimile, minţile şi sufletele, ca apoi să-şi altoiască sufletul său cu sufletele lor şi astfel să ajungă nemuritor, rămânând veşnic viu. Dar încă n-a reuşit să-şi ducă încercările până la capăt. Aşa că tu nu uita nimic din ceea ce te învaţă. într-o zi, când Spânul din nou plecă în pustiu, fata veni la Bu-Ali, aducându-i toate cărţile Spânului. — Toate înţelepciunile, tata de aici le ia, îi spuse ea tânărului.   Bu-Ali le citi şi căută să ţină minte toate buchiile, şi în curând îl întrecu pe Spân în ştiinţă şi în înţelepciune. Şi din ce în ce mai des se gândea Bu-Ali cum să-i scape pe ceilalţi tineri de soarta lor crudă, şi cum ar putea şi el să fugă din casa Spânului. Se tot prefăcea că e prostănac şi că nu se poate descurca în ştiinţele pe care îl învăţa dascălul său. Până la urmă, ajungând la capătul puterilor, Spânul îi spuse tânărului: — În ziua în care te-am întâlnit împreună cu tatăl tău, eu am crezut că eşti un tânăr isteţ şi că poate îmi vei fi de folos. Însă aşa cum se vede, nădejdile mele s-au spulberat şi truda mi-a fost zadarnică. După aceea îl luă pe Bu-Ali de mână, ieşiră din casă, strecurându-se prin scorbura copacului şi-l lăsă într-un pustiu fără apă. Spânul îşi făcu socoteala că Bu-Ali va muri de foame şi de sete. În acel timp, părinţii lui Bu-Ali erau la ei acasă şi gândeau la copilul lor. — De cât amar de vreme nu ne-am văzut feciorul! se jeluiau ei. Şi nici n-au sfârşit bine aceste vorbe, când în prag apăru Bu-Ali. Se bucurară bătrânii, îl îmbrăţişară şi-l sărutară, după care îl întrebară: — Pentru mult timp ai venit? — Pentru totdeauna, le răspunse Bu-Ali. Am venit să vă ajut, să vă fiu sprijin şi să folosesc pentru binele oamenilor tot ceea ce am învăţat.     După aceea îi mărturisi tatălui său: — Să ştii că eu nu mai sunt Bu-Ali cel de pe vremuri. Atâtea lucruri ştiu acum, că nici n-o să credeţi până nu veţi vedea singuri. Trecură câteva zile şi Bu-Ali, mergând la tatăl său, îi spuse: — Se zice că judecătorului din oraşul nostru îi plac foarte mult cerbii. Eu voi lua înfăţişarea unui cerb, iar tu du-mă la el şi vinde-mă cu trei sute de galbeni şi ai grijă ca în niciun caz să nu dai şi căpăstrul. Dacă vei uita, va fi rău de noi. Şi nu uita să-i spui judecătorului că cerbul nu mănâncă iarbă ca toate celelalte vieţuitoare, ci zahăr candel. Aşa şi făcu tatăl lui Bu-Ali. Duse cerbul acasă la judecător, iar acesta, cum ieşi din casă şi văzu frumuseţe de cerb, pe loc se şi hotărî să-l cumpere. — Cât vrei pe cerb? — Îl dau pe trei sute de galbeni, îi răspunse bătrânul. Dar, să ştii, că cerbul mănâncă numai zahăr candel. Iarba nu-i place. Judecătorul plăti trei sute de galbeni şi luă cerbul. Abdullah se pregătea să scoată de pe cerb căpăstrul când judecătorul îl opri. Abdullah îi zise:   — Eu vând cerbul, fără căpăstru. — Cerbii se vând întotdeauna cu căpăstru, se mânie judecătorul. — Aşa e obiceiul la noi, se apără Abdullah. Dacă vrei cumpără-l, dacă nu, nu! Judecătorului nu-i mai rămase nimic de făcut, decât să se supună acestei dorinţe. El dădu cerbul slugilor ca să-l ducă în grajd şi porunci tuturor foarte aspru: — Cerbul nu mănâncă iarbă. În locul trifoiului şi fânului să-i daţi zahăr candel! — Haida de! se miră un grăjdar. Unde s-a mai pomenit să-i dai unui cerb de mâncare zahăr candel? Cerbul, singur, niciodată nu găseşte zahăr candel. De unde o fi deprins el un asemenea obicei? Asta ne mai lipsea acum. Slugile judecătorului şi toţi ceilalţi, care erau de faţă, îi ziseră grăjdarului: — Nu vorbi prostii! Cerbul judecătorului e şi el judecător peste cerbi şi de aceea nu va paşte, ci va ronţăi zahăr candel. Şi aşa, posomorât, grăjdarul duse cerbul în grajd. — Şi acum, îi strigă el cerbului, înainte de a-ţi da zahăr candel, te voi îndulci cu biciul!     Spunând aceste vorbe, grajdarul şi începu să-şi caute biciul. Cum îl găsi, ridică mâna să îl lovească, dar iată că cerbul se feri şi biciul nici nu-l atinse. Şi aşa a sărit cerbul, că tot grajdul s-a umplut de praful stârnit de copitele lui; apoi cerbul a zburat în sus, a împuns acoperişul cu coarnele, prăbuşindu-l. Când praful s-a împrăştiat, grajdarul de-abia se ridică viu pe picioare şi privi în jur. De cerb nici urmă nu mai rămăsese. Atunci începu să ţipe: — Unde-i cerbul, unde-i cerbul? Unde a fugit? Venindu-şi în fire, de frică, se duse în grabă la judecător şi cu mare greutate îi şopti: — Am dus cerbul în grajd, ca apoi să zboare şi să dispară! — Mincinosule! se mânie judecătorul. Cerbul nu poate zbura şi nici dispărea din ochi! Recunoaşte, ce-ai făcut cu cerbul? — O dată sau de două ori l-am lovit cu biciul, zise grajdarul, şi atunci el a început să sară, a stârnit mult praf cu copitele lui şi-a dispărut. Mai mult, eu nu l-am văzut. — Atunci te voi lega pe tine în grajd în locul cerbului! îl ameninţă judecătorul. Aşa şi făcu.     În acest timp, Abdullah, tatăl lui Bu-Ali, ajunse acasă şi începu să-şi socotească banii. Tot atunci intră şi Bu-Ali care-i zise tatălui său: — Mâine am să mă întruchipez într-un cal frumos şi tu ai să mă duci la vizirul oraşului. Se zice că lui îi plac mult caii. Ai să mă vinzi cu cinci sute de galbeni şi să nu uiţi să iei căpăstrul înapoi! Dacă ai să uiţi, atunci suntem pierduţi şi niciodată n-ai să mă mai vezi. — Bine, îi răspunse taică-său. Şi, în dimineaţa următoare, Abdullah duse vizirului un cal atât de minunat, de nu-i găseai pereche în tot oraşul. Mai-marele peste grăjdari, când văzu calul, rămase cu gura căscată de uimire. Se apropie de Abdullah şi vru să se tocmească la preţ, când, pe neaşteptate, alături, apăru Spânul. Şi el îşi schimbase înfăţişarea, aşa că Abdullah nu-l dibui. Dar Spânul îl recunoscu şi înţelese că Bu-Ali l-a păcălit. Se apropie de Abdullah şi-l întrebă: — Cât vrei pe acest cal? — Cinci sute de galbeni, dar fără căpăstru, îi răspunse Abdullah. — Fie aşa cum zici şi ia şase sute, dar dă-mi calul cu căpăstru cu tot!     Se tocmiră ei ce se tocmiră şi, până la urmă, Spânul Ti dădu o mie de galbeni. Fiind lacom, Abdullah se învoi şi-i dădu calul cu căpăstru cu tot. Bu-Ali îl recunoscuse pe Spân şi înţelese că dacă va cădea pe mâna lui, atunci nu va găsi nicio salvare şi va trebui să-şi ia rămas bun de la viaţă. Şi cât nu s-a uitat el la Abdullah! Cum nu i-a făcut semne să nu dea căpăstrul! Nimic n-a ajutat. Tatăl lui Bu-Ali n-a înţeles nimic sau poate n-a vrut să înţeleagă. Şi iată că Spânul îl duse pe Bu-Ali acasă. Pe drum îi spuse: — Ce bine ai putut să mă păcăleşti făcând pe prostul! Se vede că i-ai sucit capul fetei mele, ca apoi ea să-ţi arate drumul şi ieşirile sub- pământene şi te-a învăţat tot ce ştiu eu! Toată ştiinţa adunată de mine nu e pentru a o da atât de uşor omului şi a-i deschide toate tainele lucrurilor. în sfârşit, ajunseră acasă la Spân şi acesta îşi chemă fata pentru a o certa. — Ticăloaso, tu i-ai arătat tainele cărţilor mele acestui tânăr, ca el să ajungă duşmanul meu şi să mă alunge de pe faţa pământului. Adu-mi un cuţit ascuţit!     Fata se gândi imediat: „O, Allah, tata are de gând să omoare un tânăr aşa de frumos!” Totuşi merse la bucătărie, luă un cuţit, se întoarse către Spân şi, pe neaşteptate, căzu la pământ, ţipând: — Vai, vai, mi-am scrântit piciorul! Spânul se sperie şi fugi spre fată pentru a o ajuta să se ridice. în clipa aceea, calul îşi scutură căpăstrul, îşi luă înfăţişarea unui porumbel şi zbură. Văzând că a scăpat, Spânul se întruchipa în şoim şi, ca o săgeată, zbură în urma porumbelului. Porumbelul, simţind că şoimul îl ajunge, coborî lângă palatul padişahului, prefăcându-se într-un diamant şi se prinse în coroana împărătească. Neavând ce face, şoimul îşi luă înfăţişarea unui cerşetor, se apropie şi sărută pământul dinaintea tronului. — Ce vrei? îl întrebă padişahul. — Acel diamant care s-a prins în coroana ta. — De ce să-ţi dau diamantul? se miră padişahul. Mai bine îţi dau o pungă cu aur. — Nu, îi răspunse cerşetorul, dacă vrei să mă răsplăteşti, atunci dă-mi ceea ce îţi cer eu. Dă-mi diamantul! — Dacă-i aşa, ia-l!   Şi cerşetorul se apropie să ia diamantul din coroana padişahului, când piatra căzu pe podea şi se prefăcu în boabe de granat. Cerşetorul îşi schimbă înfăţişarea în cocoş şi începu să ciugulească boabele. Dar iată că dintr-o boabă apăru un şacal care-l mancă pe cocoş. Toţi văzură aceste minuni şi de uimire nu mai înţelegeau nimic. Şacalul dispăru şi în locul lui apăru un tânăr înalt şi frumos. — Cine eşti? îl întrebă padişahul. Şi ce înseamnă tot ce-am văzut aici? Bu-Ali îi povesti toate peripeţiile lui de la început până la sfârşit, de-a fir-a-păr. Mult se bucură padişahul că în ţara lui a venit un aşa înţelept. Îi spuse lui Bu-Ali: — Înţeleptule Bu-Ali, dacă eu aş fi găsit o logodnică pentru fiul meu, o fată frumoasă şi luminată, chiar azi ţi-aş fi dat-o pe fiica mea de nevastă, însă eu îţi promit că până nu-l însor pe fiul meu, n-am s-o mărit nici pe fată. După cum văd, tu ştii totul, eşti un mare înţelept. Ajută-mă să găsesc o fată frumoasă şi luminată pentru fiul meu. — Mărite padişah, eu ştiu o asemenea fată, îi răspunse Bu-Ali.     Şi plecă îndată şi o aduse la palat pe fata Spânului. Padişahul, văzând-o, îşi dădu seama că ea este acea fată potrivită fiului său, fată frumoasă şi luminată. Padişahul porunci ca oraşul să fie gătit de sărbătoare. Îşi dădu fiica lui Bu-Ali, iar prinţul se însura cu fata Spânului. Şapte zile şi şapte nopţi ţinură petrecerile de nuntă. Iar pe Bu-Ali toţi au început de atunci să-l numească „înţeleptul Bu-Ali”, deoarece ştia tainele tuturor lucrurilor, taine pe care Ie-a dat şi altor oameni. Darnicul şi zgârcitul AU FOST ODATĂ doi vecini: unul era darnic din cale-afară, iar celălalt din cale-afară de zgârcit. De câte ori se duceau împreună la târg sau la vânătoare, cel zgârcit îi spunea celui darnic: — Vai de mine, mi-am uitat merindele acasă. Ce mă fac?     Şi cel darnic îi răspundea: — Nu-i nimic. Am luat eu destul să ne ajungă amândurora! într-o bună zi plecară amândoi la vânătoare şi povestea se repetă. Când să poposească în pădure, cel zgârcit spuse celuilalt că uitase sacul cu merinde acasă, iar cel darnic îl pofti să mănânce din plăcintele pe care le luase cu el. El primi, se făcu noapte, iar a doua zi în zori porni de unul singur în pădure, după vânat, mâncând cu poftă din bunătăţile pe care le avea cu el; căci îl minţise pe vecinul lui că uitase mâncarea, când, de fapt, avea cu el un sac plin cu de toate, dar nu voia să împartă nimic cu nimeni. Când se trezi singur, vecinul cel darnic bănui ceea ce se întâmplase, căci n-ar fi fost pentru prima dată, şi fără să-şi facă sânge rău, porni singur mai departe. Când se înnopta, i se păru că vede, nu prea departe, licărind o lumină. Se îndreptă într-acolo. Ajunse la o căsuţă şi intră înăuntru; acolo văzu o masă şi trei culcuşuri. Pe masă era o farfurie cu plăcinte. Cum îi era foame, bietul om îndrăzni să ia şi el o plăcintă şi apoi se aşeză umil într-un colţ mai întunecat, să se odihnească.     După câtva timp, în căsuţă intrară un urs, un lup şi o vulpe. Luară fiecare câte o plăcintă şi începură să stea de vorbă, fără să-l vadă pe omul care dormea. — Pun rămăşag că nimeni nu ştie că lângă casa noastră a căzut azi dintr-o căruţă un sac cu galbeni, mormăi ursul. — Ba eu pun rămăşag că nimeni nu ştie că în spatele casei noastre un vânător a ascuns nu de mult doi saci cu galbeni, spuse lupul. — Şi eu pun rămăşag că nimeni, în afara mea, n-a văzut pe cel care a ascuns în scorbura copacului din faţa casei noastre trei saci cu galbeni, se făli şi vulpea. Omul cel darnic moţăia în colţul odăii, dar ca prin vis auzea ce vorbeau gazdele sale. Aşa că a doua zi, după ce animalele plecară, omul se duse în toate cele trei locuri amintite, luă sacii cu galbeni şi porni spre casa lui. Când îl văzu vecinul său cel zgârcit ce bogat se întorsese celălalt, se înnegri de ciudă; dar, linguşitor cum era, îl trase de limbă şi astfel află tot ce se întâmplase după ce-l lăsase singur în pădure. A doua zi chiar, ahtiat după comori, porni şi el spre căsuţa ursului, a lupului şi a vulpii. Când ajunse acolo, nu era nimeni acasă. Văzu plăcintele pe masă şi, hapsân cum era, le mancă aproape pe toate, iar pe cele rămase le vârî în traista sa. Auzi deodată zgomot: se întorceau stăpânii căsuţei. Nemaiavând timp să caute un loc mai ascuns privirilor, se ascunse repede sub masă. De la uşă se înfurie ursul când intră înfometat în căsuţă şi văzu că farfuria cu plăcinte era goală. Lupul se arătă la fel de înfuriat, iar vulpea strigă: — Hoţul e sub masă! Şi poate că tot el a luat şi sacii cu galbeni despre care am vorbit noi noaptea trecută. Şi cele trei animale se năpustiră deodată asupra lui şi-l sfâşiară.

 

POVESTEA TUNETULUI RAI-TARO        Unii spun că Rai-den, Tunetul, are o fire rea şi respingătoare şi că este duşmanul omului. Aşa gândesc cei care se tem de furtună ca de moarte şi urăsc fulgerul şi vijelia şi, de aceea, n-au decât vorbe urâte pentru Rai-den şi fiul său, Rai-Taro. De fapt, n-au de loc dreptate.    Rai-den Sama locuia în Castelul Norilor, înălţat pe culmile albastre ale cerului. Mare şi puternic era acest stăpân al stihiilor. Şi avea numai un singur fecior, o mândreţe de băiat, pe nume Rai-Taro; şi îl iubea nespus de mult.    În răcoarea serii, tatăl şi fiul aveau obiceiul să se plimbe pe meterezele castelului şi de acolo, de pe metereze, să urmărească isprăvile oamenilor din Ţara Întinderilor de Trestii. Priveau în cele patru vânturi şi râdeau adesea; da, da, foarte adesea. Alteori oftau. Câteodată, Rai-Taro se apleca peste ziduri, ca să vadă mai bine cum jos, pe pământ, se zbenguiau copiii.    Şi iată că într-o astfel de seară Rai-den Sama îi spuse lui Rai-Taro :    — Fătul meu, de data aceasta uită-te cu luare-aminte la cele ce se petrec pe pământ.    — Da, tată, o să fac aşa cum îmi spui, răspunse Rai-Taro.    Se suiră pe zidurile dinspre miazănoapte şi de-acolo zăriră câţiva generali şi o mulţime de oşteni gătindu-se de război. Apoi se căţărară pe meterezele dinspre miazăzi, de unde văzură preoţi şi călugări rugându-se într-un templu îmbâcsit cu fum de tămâie şi în care statuile de aur şi de bronz ale zeilor străluceau în lumina amurgului. Apoi zăbovind şi pe zidul dinspre soare-răsare, privirile li se opriră asupra iatacului unei domniţe tinere şi frumoase. Şedea înconjurată de fecioare îmbrăcate în straie trandafirii, care îi desfătau auzul cu un cântec străvechi. Erau şi copii acolo, şi se jucau cu un căruţ împodobit cu flori.    — Ah, cât de drăguţi sunt copiii ceia, oftă Rai-Taro.    Se uitară şi-nspre soare-apune şi într-acolo zăriră un biet ţăran care robotea pe palma lui de ogor. Era aproape vlăguit. Nevastă-sa muncea în rând cu el. Erau săraci lipiţi pământului şi hainele de pe ei, numai zdrenţe.    — N-au copii ? întrebă Rai-Taro. Rai-den dădu din cap în semn că nu.    Intr-un târziu, întrebă aşa, din senin :    — Ei, Rai-Taro, te-ai uitat bine ? Ai luat aminte la isprăvile oamenilor ?    — Întocmai, tată, răspunse Rai-Taro.    — Atunci alege, fătul meu, alege încotro să te îndrepţi, pentru că vei coborî pe pământ.    — Trebuie să mă duc printre oameni ? întrebă Rai-Taro.    — Da, fiule, trebuie.    — Nu vreau printre oşteni, zise Rai-Taro. Războiul nu mi se potriveşte de fel.    — Oho, tu spui asta, fiule ? Atunci poate vrei să te duci la curtea domniţei ?    — Nu, nici acolo n-am ce căuta. Şi nici ca să-mi rad capul şi să trăiesc printre călugări nu mă trage inima.    — Doar nu vrei să te duci la ţăranul cel sărac ?! Viaţa o să-ţi fie grea şi răsplata mică, Rai-Taro.    — N-au copii şi poate o să mă îndrăgească, răspunse Rai-Taro.    — Du-te, du-te liniştit, zise Rai-den Sama, pentru că alegerea ta a fost cum nu se poate mai înţeleaptă.    — Cum să mă duc, tată ? întrebă Rai-Taro.    - Aşa cum se cade unui prinţ al cerurilor.    Ţăranul sărman, ca să vorbim şi de el, trudea din greu pe petecul său de pământ de la poalele muntelui Ha-kusan, în provincia Ichizen.    Zilele se scurgeau una după alta, tot aşa şi săptamânile, dar soarele nu mai contenea să dogorească. Ţărâna se scorojea şi răsadurile de orez se uscau şi ele.    — Vai ş-amar ! se tânguia ţăranul. Ce-o să mă fac dacă seceta o să strice toată recolta ? De s-ar milostivi zeii cu noi cei amărâţi şi sărmani. Şi se aşeză pe o piatră la marginea ogorului şi adormi îndată, de obosit şi necăjit ce era.    Când se trezi, cerul se înnegrise de nori şi, cu toate că nu era decât amiază, se întunecase ca noaptea. Frunzele copacilor începuseră să tremure şi păsărelele amuţiseră.    — Vine furtuna, vine furtuna, începu ţăranul să strige. Rai-den Sama a pornit călare pe armăsarul său cel negru, bătând toba cea mare. O să fie ploaie din belşug, slavă lui !    Şi, într-adevăr, plouă din belşug. Apa se revărsa din ceruri cu fulgere ce-ţi luau vederea şi tunete ce-ţi spărgeau urechile.    — O, Rai-den Sama, spuse ţăranul, fii sănătos, dar e mai mult decât ne trebuie.    La aceste cuvinte, un fulger răzbi printre nori şi, ca un ghem de foc; se rostogoli pe pământ, iar cerul trosni asurzitor.    — Vai, vai, sărăcan de mine ! strigă bietul ţăran. Trăsnetul cela cu înfăţişare de balaur a pus ochii pe mine ! Şi se aruncă la pământ, ascunzându-şi faţa în ţărână.    Dar se întâmplă ca trăsnetul să-l cruţe şi, curând, ţăranul se ridică în capul oaselor şi îşi frecă ochii cu pumnii. Ghemul de foc pierise, dar pe ţarina udă şedea un prunc, un băieţaş de toată frumuseţea, cu stropi de ploaie pe obraji şi în păr.    — O, Kwannon [notă în text: Zeul îndurării în mitologia japoneză.], spuse ţăranul, mare e mila ta şi mângâierea pe care mi-o aduci !    Luă pruncul în braţe şl-l duse a-casă.    Ajungând în pragul cocioabei, ţăranul strigă :    — Nevastă, nevastă, ţi-am adus ceva.    — Ce ? întrebă nevastă-sa. Şi bărbatul răspunse :    — Pe Rai-Taro, fiul Tunetului.    Rai-Taro crescu mare şi voinic, cel mai înalt şi cel mai vesel flăcău din ţinut. Părinţii lui de suflet ţineau la el ca la lumina ochilor şi toţi vecinii îl îndrăgiră. La zece ani lucra pe câmp ca un bărbat în toată firea. Şi tot el era acela care prevestea vremea ; şi niciodată nu dădea greş.    — Tată, spunea, hai să facem aşa şi aşa, pentru că o să avem vreme bună.    Sau :    — Tată, hai mai bine să facem aşa şi aşa, pentru că la noapte o să vină furtuna.    Şi, cum spunea el, aşa se şi întâmpla. Adusese norocul şi belşugul în casa bietului ţăran.    Când Rai-Taro împlini optsprezece ani, toţi vecinii fură chemaţi să-l sărbătorească. Erau din belşug bucate şi sake, vin de orez, foarte tare, şi oamenii se încălziră şi se veseliră, numai Rai-Taro stătea posomorit, fără să scoată un cuvânt.    — De ce eşti trist, Rai-Taro ? îl întrebă maică-sa. Tu, care ar trebui să fii cel mai vesel, de ce stai mâhnit ?    — Pentru că trebuie să vă părăsesc, îi răspunse Rai-Taro.    — Nu, Rai-Taro, fătul meu, nu se poate una ca asta. De ce vrei să ne părăseşti ? îl întrebă maică-sa.    — Pentru că trebuie, mamă, spuse Rai-Taro şi ochii i se umplură de lacrimi.    — Tu ai fost norocul nostru ; ne-ai dat totul. Eu ce ţi-am dat ? Ce ţi-am dat eu, Rai-Taro, fiule ?    — M-ai învăţat trei lucruri, răspunse Rai-Taro : să muncesc, să îndur greul şi să iubesc. M-ai învăţat mai mult decât ştiu zeii.    Apoi, preschimbându-se într-un nor alb, îi părăsi. Se ridică spre culmile cerului până ce ajunse la castelul tatălui său. Rai-den îi ură bun sosit şi apoi, împreună, se suiră pe meterezul dinspre soare-apune şi priviră în jos, pe pământ.    Femeia plângea amarnic, dar bărbatul ei o apucă încetişor de mână :    — Draga mea, nu te mai necăji atâta, Rai-Taro o să fie mereu cu noi.      

Capitolul 2   În vremea aceasta, Scatiul şi Babuşcă vîsleau de zor pe canalul îngust, care tăia ca o lamă strălucitoare de cuţit îngrămădirea sălciilor din pădurea Teregova. Pe neaşteptate, un nor uriaş de ceaţă veni de undeva, de departe, dinspre Dunăre, deasupra pădurii. Stelele disspărură. Sălciile fumegau, cuprinse parcă de un ciudat incendiu, mistuindu-se şi dispărînd ca nişte gigantice catarge albe, într-o mare imensă de fum. În curînd, nu se mai vedea nici la doi paşi. Barca, mînată de cei doi băieţi, începu să înainteze în zig-zag, izbindu-se din cînd în cînd, cînd într-o parte, cînd în cealaltă a canalului de ierburile uscate şi păroase ale sălciilor. Babuşcă părăsi vîslele şi, trecînd pe lîngă Scatiu, se cocoţă aşezîndu-se turceşte pe botul ascuţit al bărcii. — Dă-i drumul, Scatiule! spuse liniştit acesta şi, ducînd palmele în formă de pîlnie la gură, strigă ascuţit şi prelung: „Oho… ohooo… hoo… ohooo!…“ — Oho… ohoohoo… ohoo!… îi răspunse ecoul de-a lungul canalului… — Apasă pe vîsla din dreapta! anunţă Babuşcă scoţînd din nou un ţipăt ascuţit şi prelung. Scatiul porni barca apăsînd mai cu putere pe lopata din dreapta. — Oho… ohoohoo… ohoo!… răspunse din nou ecoul canalului, stingîndu-se apoi, ca un murmur, undeva, noianele pădurii de sălcii, învăluite în întuneric şi ceaţă. — Drept înainte! comandă Babuşcă, aşezat turceşte pe botul ascuţit al bărcii. Bătaia vîslelor la fel, Scatiule! Pilotată de Babuşcă, barca prindea viteză. Din cînd în cînd, cu mîinile pîlnie la gură, Babuşcă striga lung şi ascuţit. Scatiul vîslea din ce un ce mai repede şi botul ascuţit al bărcii străpungea perdelele compacte şi umede de ceaţă. Orele treceau. Apoi încet, încet, deasupra pădurii începuseră să se reverse zorile. Ceaţa se lumina, odată cu zorile, sălciile păreau că-şi iau zborul din nou în văzduh, plutind jur-împrejurul bărcii, asemeni unor uriaşe umbre fumurii. Babuşcă trecu din nou la vîsle. Înaintau acum de-a lungul canalului, în plescăitul ritmic al vîslelor, într-o ploaie de stropi mari şi reci ce se scuturau de pe ramurile pletoase ale sălciilor, legănate încolo şi încoace de un vînt puternic. Ceaţa se risipea văzînd cu ochii. Ici şi colo, perdele de lumină, uşoare şi transparente, aurii sau roşii, se revărsau vibrînd în văzduhul întunecos pădurii. — Priveşte, Babuşcă! strigă vesel Scatiul, parcă trăgînd mai cu sete la vîsle… Încă puţin şi ieşim din pădure… Am scăpat, Babuşcă… Am scăpat. Într-adevăr, în faţa bărcii în care se aflau cei doi băieţi, canalul se lărgea mereu, desfăcîndu-se ca o pîlnie şi prin ea curgea parcă spre ei un fluviu de abur scăldat în lumină. Acum marginea pădurii era aproape. Deodată, undeva în stînga bărcii, la marginea unui covor plutitor de nuferi, apa clocoti puternic şi o ştiucă mare, galben-fumurie sări din apă după o babuşcă strălucitoare ca argintul, înghiţind-o din zbor, apoi se prăvăli înapoi cu un plescăit asurzitor, dispărînd în adîncurile străvezii ale apei. — Ştii ceva, Scatiule? spuse Babuşcă, înfundînd lopeţile în apă şi oprind barca. Ce-ar fi să-i ducem ştiuca lui nenea Vlad la Tulcea? Scatiul păru să se gîndească o clipă, stînd nemişcat cu mîinile pe lopeţi. — Bună idee, răspunse el, întorcînd capul spre Babuşcă. Ai brişcă[1] la tine? Babuşcă dădu drumul vîslelor şi scoase din buzunarul pantalonilor un colac de fir de nailon gros, la capătul căruia se zărea o linguriţă strălucitoare din metal alb, prevăzută cu o mică ancoră neagră, cu trei colţi lăcuiţi. — Ne urcăm în salcia de colo, spuse Babuşcă, arătînd cu mîna spre o salcie uscată şi scorburoasă, care se ridica din apă deasupra covorului plutitor de nuferi… Cumătra n-o să ne vadă… Arunc brişca de două ori şi a treia oară, cumătra este a noastră… Ce zici? — Să mergem, conveni Scatiul, împingînd barca spre trunchiul uscat al sălciei. Odată ajunşi acolo, cei doi băieţi legară barca şi se căţărară în salcie. Babuşcă se instală pe o cracă groasă şi, desfăcînd o bucată de fir de nailon din colacul pe care îl ţinea în mînă, începu să rotească brişca cu mîna cealaltă deasupra capului. — O vezi, Scatiule? Scatiul stătea pe o cracă, undeva sub el. — Da. E acolo, între cele două frunze de nufăr, pîndeşte… Crezi că o să sară?  Babuşcă azvîrli brişca. Ea zbură strălucind, rostogolindu-se prin văzduh şi căzu, plescăind, la marginea covorului plutitor de nuferi. Babuşcă începu să o tragă repede spre el. — Deşteaptă cumătră, bombăni el nemulţumit. Stă şi chibzuieşte… — Nu poţi s-o arunci chiar lîngă ea? se interesă Scatiul. — Ba asta am să şi fac, bombăni din nou Babuşcă ridicînd brişca din apă şi trăgînd-o sus, spre el, în salcie… Am să i-o arunc drept în gură… Şi încordat, tăcut, începu să rotească din nou linguriţa deasupra capului.! — Acum! strigă Scatiul, uite-o… A ieşit de sub frunze… Brişca porni ca un fulger. În clipa următoare apa păru că explodează. Ştiuca înhăţase brişca. Simţindu-se prinsă, namila făcu un salt spectaculos afară din apă, se dădu de cîteva ori peste cap, apoi dispăru, cu un plescăit înfiorător al cozii, în adîncuri. Dar Babuşcă apucase să înfăşoare firul în junrul unui ciot uscat. Firul de nailon se întinse ca o strună şi fluieră prelung. — Am prins-o! Am prins-o! strigă vesel Babuşcă, în vreme ce Scatiul se repezea să-l ajute. Babuşcă trăgea din răsputeri de fir, ştiuca se repezea cînd încolo, cînd încoace, răscolind şi călcîn frunzele plutitoare de nufăr, stîrnind valuri uriaşe, sărea în tumbe ameţitoare scuturîndu-şi capul, în văzduh ca să arunce brişcă din gură. Scatiul înfăşură firul recuperat de Babuşcă pe ciotul de lemn. Acum, ştiuca se zvîrcolea de moarte, lîngă trunchiul sălciei uscate. — N-o s-o putem trage sus, îi spuse Babuşcă prietenului său. E prea mare… S-o lăsam legată aici şi să tragem barca lîngă ea… Scatiul încuviinţă din cap şi îi făcu semn cu mîna lui Babuşcă să-l urmeze. Dar în clipa aceea, cei doi băieţi încremeniră. Jos, lîngă trunchiul sălciei uscate apăruse o barcă cu motor. În barcă se aflau doi indivizi, unul din ei ţinea un revolver aţintit asupra lor. — Bună ziua, căpitane, spuse pe un ton vesel individul, salutîndu-l, parcă, cu revolverul pe care îl ţinea în mînă… Păi ce fel de purtare e asta? O ştergeţi fără să vă luaţi ziua bună de la domnul Fridrich? Scatiul recunoscu în cel care îi vorbea pe aşa-zisul şofer al Trustului de construcţii de la Tulcea. Celălalt individ era slăbănogul poreclit Biju. — Ha-ha-ha!… izbucni într-un rîs vesel şoferul… Ia te uită, Bijule, la ei, ce mutră au făcut! Şi adăugă arătînd cu ţeava revolverului spre Babuşcă… Şi ăsta cine mai e? Vestitul Babuşcă? Un fulger trecu prin ochii verzi şi piezişi ai lui Babuşcă. — Dar matale, cine-mi eşti? îl întrebă el, cu aerul lui somnoros. Tot vreo ştiucă de baltă? — Gura! şuieră deodată şoferul, agitînd revolverul în mînă… Coborîţi unul cîte unul din salcie! Şi fără trucuri. Aţi înţeles? Scatiul privi lung spre Babuşcă şi, dîndu-şi drumul de-a lungul trunchiului uscat, coborî primul în barca cu motor. După ce Scatiul şi Babuşcă coborîră în barca cu motor, falsul şofer arătă spre botul bărcii cu ţeava revolverului şi adăugă poruncitor: — Treceţi peste parbriz şi aşezaţi-vă pe botul bărcii. Şi băgaţi de seamă, la cea mai mică mişcare trag. Resemnaţi, cei doi băieţi trecură peste parbrizul de plexiglas al bărcii cu motor şi se aşezară tăcuţi unul lîngă celălalt pe botul ei de tablă vopsită într-un lac alb şi strălucitor. Falsul şofer se aplecă peste marginea bărcii şi, prinzînd firul gros de nailon la capătul căruia se zbătea ştiuca, o azvîrli cu un gest scurt şi energic în barcă. — Dă-i drumul, Bijule, strigă el vesel, urmărind salturile spectaculoase ale ştiucii care se zbatea de moarte, izbindu-se cînd într-un perete, cînd în celălalt al micii ambarcaţiuni… Aşa surpriză mai zic şi eu… Băieţii… Şi-o ştiucă gustoasă… Cred că domnul Fridrich va fi mulţumit… Ce zici? Celălalt, după ce remorcă barca celor doi băieţi c-o funie, se aşeză la volanul bărcii şi porni motorul. — Într-o oră vom fi la staţia de pompare, strigă el acoperind vuietul motorului. Dar ai grijă de ăştia doi, vor mai încerca să sară în apă. — Nu vor îndrăzni. I-am prevenit. La cea mai mică mişcare îi curăţ… Slăbănogul apăsă pe accelerator şi, într-un clocot înspumat de apă, barca cu motor începu să prindă viteză trăgînd bărcuţele după ea. Babuşcă începu să ciocănească uşor cu degetul în tăblia bărcii. Tac… tac… tac… tac… tac… tac… tac… Scatiul, încovrigat, cu braţele încolăcite în jurul genunchilor, părea că urmăreşte, cu un aer indiferent, sălciile pletoase care mărgineau canalul şi care, în viteza bărcii cu motor, păreau să zboare, cu rădăcinile lor dese şi zbîrlite deasupra apei, asemenea unei uriaşe bărbi roşii.! — Ce facem, Scatiule, sărim? semnaliză Babuşcă. Canalul se îngustează. Continuînd să privească cu acelaşi aer nepăsător sălciile ce zburau pe lîngă el, cu o viteză uluitoare, Scatiul începu să ciocănească la rîndul său în tăblia bărcii: — Deocamdată nu putem face nimic, Babuşcă, îi transmitea Scatiul prietenului său. E la spatele nostru… Trebuie să-l aruncăm în apă… — În apă? Dar cum? ciocăni Babuşcă. — Cînd ajungem la salcia răsturnată peste canal… — La Cotul lişiţei? — Da… ai priceput? Babuşcă privi cu coada ochiului spre falsul şofer, care stătea în barcă la un pas de ei, ţinînd mîna încleştată pe revolver. — Am priceput, Scatiule! Şi apoi ce facem? Pînda ştiucei? — Da… sări la semnalul meu. — Ce semnal? Scatiul ciocăni repede cu degetul în tăblia bărcii. — Miliţia… uite miliţia! — Hei, voi ăştia doi! strigă falsul şofer, ciocănind cu ţeava revolverului în rama subţire de aluminiu a parbrizului. Ce tot faceţi acolo? Încetaţi odată! Acum barca cu motor zbura pe canal cu partea din faţă pe jumătate ridicată din apă. Uriaşa nălucă neagră, remorcată de barca cu motor, sărea plescăind ca o broască uriaşă pe crestele înalţe ale valurilor, pendulînd încolo şi încoace, într-o ploaie de stropi mari şi grei care o şfichiuiau zburînd parcă. Slăbănogul strigă din nou. — Fii cu ochii în patru, şefule. Băieţii ăştia pun ceva la cale. Domnul Fridrich n-o să ne ierte dacă-i scăpăm! Un zîmbet întunecat, sinistru, flutură pe buzele falsului şofer. — Vezi-ţi de volan, Bijule! răspunse el, încleştîndu-şi parcă şi mai puternic degetele pe patul revolverului. Sînt cu ochii aţintiţi pe ei. În vremea aceasta, Scatiul şi Babuşcă priveau înciudaţi în faţa lor. Deodată, la un cot al canalului, în faţa bărcii cu motor răsări trunchiul uscat al unei sălcii uriaşe, aplecate peste canal. Crengile ei groase, alb-cenuşii, se desfăceau ca nişte braţe scheletice la vreo doi metri deasupra canalului. Barca cu motor zbura ca o săgeată spre ea. — Atenţie, Babuşcă! ciocăni repede Scatiul în tăblia bărcii. Sărim! Eşti gata? Crengile groase ale sălciei se apropiau. — Gata, Scatiule! De îndată, Scatiul întoarse capul şi privi peste umărul slăbănogului care manevra volanul undeva, în urma bărcii cu motor. — Miliţia! strigă el bucuros. Uite miliţia! Falsul şofer se întoarse fulgerător cu revolverul mînă în direcţia în care privea Scatiul. În clipa următoare, scoţînd un urlet înfiorător, zbură din barcă şi, scăpînd revolverul din mînă, dispăru în adîncuri. Barca cu motor trecu ca un glonţ pe sub cei d băieţi care atîrnau acum deasupra canalului de crengi groase ale sălciei şi, după ce mai zbură încă vreo cîţiva metri, se opri într-un vîrtej de apă înspumată. Şocul pe care îl primise falsul şofer, izbindu-se de cei doi băieţi care săriseră de pe botul bărcii cu motor şi se agăţaseră de crengile sălciei fusese năpraznic. După cîteva clipe de zăpăceală, slăbănogul sări de la volan şi, ridicînd o puşcă de vînătoare, de undeva din barcă, o duse la ochi. — În apă, Babuşcă! strigă Scatiul, dîndu-şi drumul din salcie şi căzînd ca un bolovan în adîncurile canalului. Babuşcă îl urmă. Era şi timpul. O bubuitură puternică de armă cutremură canalul şi un nor de fum alb îl învălui, pentru o clipă, pe slăbănogul care trăsese în băieţi. Alicele şfichiuiră văzduhul şi se pierdură cu un vuiet răguşit prin frunzişurile pădurii inundate. În clipa aceea, falsul şofer apăru la suprafaţa apei şi, agăţîndu-se de rădăcinile unei sălcii, strigă cu un glas speriat şi piţigăiat. — Barca! Mă înec! Barca! Slăbănogul azviîrli puşca şi se repezi la volan. Peste cîteva clipe falsul şofer, cu hainele şiroind de apă, se rostogolea în barcă. — Unde sînt? Unde sînt? strigă el, scuipînd ceva din gură. S-au agăţat de salcia asta! Unde sînt? Biju îl ajută să se ridice în capul oaselor. — Am tras în ei cu amîndouă ţevile deodată. S-au prăbuşit ca două pietre aici. Cred că i-am curăţat, şefule! Celălalt îşi şterse cu palma şuviţele de apă care îi şiroiau pe faţă şi îşi aruncă în fugă privirile pe malul liniştit şi tăcut. — Nu se aude nimic, nici pe canal şi nici printre sălcii, murmură el… Nicio mişcare… Frumoasă ispravă am făcut, Bijule! Acum să vedem pe unde scoatem cămaşa cu domnul Fridrich. Şi, totuşi, Scatiul şi Babuşcă erau aici la un pas de ei, urmărindu-i pe cei doi bandiţi în tăcere. — Ce tot spui c-ai tras în ei şi i-ai împuşcat? spuse cu ciudă falsul şofer, ridicîndu-se în picioare. Nu văd nici urmă de sînge, adăugă el, cercetînd cu atenţie adîncurile limpezi ale apei. Dacă i-ai fi nimerit ar fi fost aici. Pur şi simplu, băieţii ne-au scăpat! Biju holbă ochii la el. — Nu se poate! strigă el. Nu se aude nimic, nicio mişcare. Doar n-o să-mi spui că s-au evaporat?! Celălalt îşi roti privirea de jur împrejurul bărcii, scrutînd cîteva clipe străfundurile pădurii de sălcii acoperite cu apă. — Oricum, nu puteau sta pînă acum la fund, continuă el cu o uimire fără de margini în glas. Ori s-au înecat, ori băieţii ăştia sînt dracul în persoană. Una din două. Scatiul şi Babuşcă se aflau la un pas de cei doi răufăcători, urmărindu-le discuţia cu răsuflarea tăiată. — Şi acum ce facem? întrebă cu o uşoară disperare în glas slăbănogul, aşezîndu-se la volanul bărcii cu motor. Oricum, domnul Fridrich n-o să ne felicite pentru isprava asta. Falsul şofer îşi şterse cu dosul palmei apa care şiroia pe faţă. — Trebuie să-l prevenim cît mai repede, spuse. Băieţii nu au barcă, aşa că, dacă au scăpat, nu pot ajunge prea departe. Şeful o să găsească o soluţie. Dă-i bătaie, Bijule. Slăbănogul porni motorul şi, în curînd, prinzîind viteză, barca dispăru după un cot al canalului, trăgînd după ea mahuna masivă, pe care cei doi răufăcători o remorcaseră cu o frînghie. — Să mergem, Babuşcă! Au plecat, spuse Scatiu dînd la o parte rădăcinile păroase ale sălciei sub care se ascunseseră ca sub o umbrelă. Înotară în apa Iimpede a canalului. — Norocul nostru că nu cunosc povestea cu „pînda ştiucii“… Altfel, slăbănogul ar fi vîrît mîna printre rădăcini şi ne-ar fi tras afară de urechi. — Mai e vorbă! făcu Babuşcă, înotînd în urma Scatiului. Dar acu’ e-acu’, Scatiuie! Ce facem? Înotăm pînă la şantier? Sînt vreo zece kilometri pînă acolo. Scatiul arătă cu braţul, în vreme ce lovea apa cu o singură mînă, spre salcia uscată aplecată peste canal. — Ne urcăm sus în salcie şi aşteptăm. Trebuie să treacă pînă deseară vreo barcă pe-aici… Se îndreptară înotînd spre salcie. — Numai să nu apară domnul Fridrich, spuse Babuşcă, agăţîndu-se de trunchiul sălciei. Începu să se caţăre de-a lungul lui cu mişcări repezi şi precise ca de veveriţă. Scatiul se agăţă şi el de trunchiul sălciei. — Cum auzim zgomotul unei bărci cu motor, sărim în apă şi ne ascundem sub rădăcini, strigă el. Cum e, Babuşcă? Ne ţine salcia sau e putredă? Ajuns sus, Babuşcă se aşeză pe o cracă groasă, arcuind-o de cîteva ori sub greutatea trupului său; craca trosni, dar rezistă. — Dă-i drumul, Scatiule, spuse el, făcîndu-i semn cu mîna să urce. Cam scîrţîie, dar ţine… Peste cîteva minute, Scatiul stătea lîngă Babuşcă, pe aceeaşi cracă şi se balansau amîndoi, bine dispuşi, deasupra canalului. Băieţii aşteptau. Trecură cîteva ore, dar nimic nu părea să tulbure liniştea adîncă a canalului şi a pădurii întunecoase de sălcii, acoperite de ape. Soarele se ridicase sus în văzduh, arzînd, vibrînd în înălţimi ca un ghem de plasmă orbitoare. În rafalele de vînt, ce sufla din ce în ce mai puternic, canalul se preschimbase într-un rîu de aur lichid, care curgea fumegînd, tălăzuind, prin împletirea de umbre ce o azvîrleau pe ape, frunzişurile sălciilor pletoase. Perdele diafane de lumină se legănau, ici şi colo, în adîncurile de întuneric ale pădurii, sfîşiate, din cînd în cînd, de zborul potîrnichilor ce căpătau în pulberea blîndă a luminii strălucirea unor uriaşi bondari de aur. — O barcă, vine o barcă, strigă deodată Babuşcă, ţinînd mîna streaşină la ochi, şi arătînd cu cealaltă spre un mic punct negru, care apăruse pe neaşteptate, undeva departe, de-a lungul canalului. Scatiul privi cu atenţie în direcţia arătată de Babuşcă. — Da, o văd, murmură el, e o barcă pescărească. Și la vîsle trage un singur om… Ochii verzi şi piezişi ca de pisică ai lui Babuşcă străluciră ciudat. — Colacul de salvare îl văd, Scatiule… Dar nu cumva e legat ca o funie? Scatiul întoarse brusc capul spre el. — Să-l fi trimis domnul Fridrich? Babuşcă îşi recăpătase aerul său somnoros. — Nu observi bătaia lopeţilor? Unde-ai mai văzut pescar să rotească vîslele pe sus? Scatiul duse la rîndul său mîna streaşină la ochi. — Ai dreptate, Babuşcă, spuse el cu o uşoară nelinişte în glas. Cel care trage la vîsle nu este de pe-aici din baltă de la noi. Dar cine-o fi? — După cum trage la lopeţi pare să fie un moş. Scatiul se ridică în picioare şi se ghemui pe cracă asemenea unei pisici care stă la pîndă. Barca se apropia încet, încet. — Ai ghicit, Babuşcă, spuse încordat Scatiul, în barcă e un om bătrîn, cu o pălărie de pai pe cap; Un fulger trecu prin ochii verzi ai lui Babuşcă: — Pălăria se vede, dar puşca? — Crezi că are o puşcă în barcă? Babuşcă ridică însă din umeri: — Şi de ce n-ar avea? — Să ne ascundem în crăcile alea uscate. Ne culcăm pe burtă şi-l lăsăm să treacă, să vedem ce are în barcă. Uşori ca nişte umbre, cei doi băieţi se suiră în vîrful sălciei, şi în curînd, dispărură într-un desiş de crengi uscate. Acum barca era aproape. Într-adevăr, în barcă afla un om bătrîn, cu părul alb, purtînd pe cap o pălărie de pai, cu boruri largi. Era îmbrăcat într-o haină albastră, decolorată, de doc, purta pantaloni de acelaşi material şi cizme de cauciuc în picioare. Barba lui albă, colilie, zbura uşor în vînt. Se putea vedea că stăpînea cu greu lopeţile. — Nu are nici o armă, îi şopti Scatiul lui Babuşcă, dînd la o parte un smoc de crenguţe şi privind în barcă. Acum luneca uşor pe sub salcie. O fi vreun turist rătăcit. — Sau vreun paznic de pe şantier, îşi dădu cu părerea în şoaptă Babuşcă. — Hei, nene, strigă Scatiul, sărind în picioare, pe craca pe care stătuse lungit şi aplecîndu-se spre cel din barcă… Nu ne iei şi pe noi? Bătrînul încremeni în barcă cu lopeţile în mînă, privind speriat spre salcie. — Ptiu! Bată-te să te bată, băiete! spuse el, într-un tîrziu, cu un glas domol. Ce cauţi acolo, sus în salcie? Dar ştii că m-ai speriat, nu glumă! — Mergeţi spre şantier? se interesă Scatiul din vîrful sălciei. — Spre şantier, băiatul taichii, spre şantier! continuă cu acelaşi glas blînd moşneagul. Dar parcă nu eşti singur în salcie. Mai e cineva eu tine? — Prietenul meu, Babuşcă! răspunse Scatiul. Ne luaţi şi pe noi cu barca? Sîntem vîslaşi buni! — Cum să nu vă iau, băieţii taichii, cum să nu vă iau? făcu bătrînul, manevrînd cu stîngăcie lopeţile şi apropiind barca de trunchiul sălciei. Coborîţi, dragii moşului, coborîţi. Cei doi coborîră repede din salcie şi-apoi săriră, unul după celălalt, în barcă. — Vă mulţumim! spuse bucuros Scatiul, apropiindu-se de bătrîn. Îmi daţi voie să trec eu la lopeţi? Dar deodată, Scatiul încremeni. Simţi privirea ciudată a bătrînului aţintită asupra lui şi, zărindu-i ochii, scoase un ţipăt uşor. Cunoştea foarte bine această privire. Era a „Chiorului”. — Ha-ha-ha! izbucni deodată „Chioru” într-un rîs vesel şi zgomotos, ridicînd puşca de vînătoare de pe fundul bărcii şi îndreptînd-o spre cei doi băieţi… Credeaţi că aţi scăpat de noi cu trucurile voastre? Cu domnul Fridrich nu vă merge! Scatiul oftă şi se scărpină după ceafă. Babuşcă trecu mîna prin părul lui încîlcit şi suspină. — Hai, aşezaţi-vă în barcă şi staţi cuminţi! continuă „Chioru” pe acelaşi ton vesel, ţinînd cu o mînă puşca îndreptată asupra celor doi băieţi şi dezlipindu-şi cu cealaltă barba şi mustăţile false. Domnul Fridrich a avut o idee grozavă să vă scoată din ascunzătorile voastre. Naufragiaţii se agaţă şi de un pai. Şi v-a trimis paiul. Scatiul şi Babuşcă se aşezară în tăcere în barcă, unul în spatele celuilalt. După ce-şi scoase pălăria şi peruca şi le aşeză lîngă el în barcă, “Chioru” ridică ţeava puştii în sus şi continuă cu vocea lui puternică, frumos timbrată.. — Acum să-l anunţăm pe domnul Fridrich că am pus mîna pe voi… E la vreo doi kilometri de canal, într-o barcă cu motor, cu cei doi agenţi pe care i-aţi dus de nas… Aşteaptă semnalul meu. În cîteva minute va fi aici… Şi „Chioru” apăsă pe trăgaciul armei. Un nor alb, înecăcios îi învălui pentru cîteva clipe pe cei doi băieţi. Bubuitura puştii cutremură văzduhul şi apoi se îndepărtă şi dispăru, hăulind răguşit, în adîncurile pădurilor de sălcii. „Chioru” coborî puşca şi o rezemă la picioarele lui, de marginea bărcii, privind spre cei doi băieţi cu aer întunecat şi ameninţător. — Pe mine să nu mă luaţi drept fraier şi să săriţi în apă. Cunosc trucul cu rădăcinile sălciilor şi mai am un cartuş pe ţeava puştii. Îndeosebi tu, ăla micu, ochi verzi ca de pisică… Să stai cu botul pe labe. Înţeles? Capul lui Babuşcă apăru, încetişor, deasupra umărului Scatiului. — Cu mine vorbeşti, nene? — Cu tine, cu tine! bombăni „Chioru”. De mic eşti dat naibii. Mă întreb cum o să arăţi cînd vei fi mare? Un fulger trecu pe sub pleoapele adormite ale lui Babuşcă. — Ţi se pare, nene. Te bate soarele în cap. Să nu capeţi insolaţie! „Chioru” trînti pălăria de pai în cap şi strigă, întinzînd mîna spre puşcă: — Taci, mă! N-auzi? Capul lui Babuşcă dispăru după umărul Scatiului. “Chioru” se ridică în picioare şi, ducînd palma streaşină la ochi, scrută întinderea nesfîrşită a canalului. Un bîzîit uşor de motor se auzea undeva, departe, printre sălcii. — Vine! spuse el, pe un ton mulţumit, punîndu-şi mîinile în şolduri şi continuînd să scruteze întinderea canalului. Aşezat pe fundul bărcii, Scatiul îl fixa cu atenţie. — Scufund barca, Scatiule? îl întrebă în şoaptă Babuşcă, aplecîndu-se spre urechea Scatiului. Sub smoală am dat de un dop de cîrpă… Scatiul continua să-l fixeze încordat pe „Chioru”: — Scufund-o! „Chioru” coborî brusc privirea spre ei: — Gura! Ce tot şuşotiţi acolo? Scatiul ridică, nepăsător, din umeri: — Vorbim şi noi, nene… Un rînjet flutură pe buzele „Chiorului”.  — Acum soseşte domnul Fridrich şi pînă la Ostrovul lupilor o să tot turuiţi despre „Profesor” şi despre pistolul lui… Zgomotul motorului bărcii care se apropia de canal se auzea din ce în ce mai desluşit şi mai aproape. „Chioru” duse din nou palma streaşină la ochi scrută canalul. În vremea aceasta, degetele lui Babuşcă lucrau cu febrilitate. Unghiile lui se înfipseră într-o coajă de smoală ce acoperea o crăpătură şi o jupuiră de pe fundul bărcii ca pe o fîşie de piele. Dedesubt, se afla un dop de cîrpă înfundat într-o spărtură. Degetele lui Babuşcă desfăcură ghemul de cîrpă, răsfirîndu-l ca nişte foi de ceapă. Babuşcă înşfacă bucăţile de cîrpă în pumn, şi se aplecă uşor spre urechea Scatiului: — „Titanicu” e gata, Scatiule, îi şopti el, acoperit de vuietul bărcii cu motor care se apropia. Îl scufundăm ca la televizor? — Dă-i drumul! îi răspunse scurt Scatiul. Babuşcă se opinti la spatele lui şi trase dopul afară. Un jet de apă ca o mică fîntînă arteziană ţîşni din fundul bărcii, pînă aproape de umărul Scatiului. Cei doi băieţi rămaseră nemişcaţi. Barca lua apă umplîndu-se cu repeziciune. Aşezat în picioare, „Chioru” scruta depărtările canalului ţinînd mîna streaşină la ochi. Barca începu să se scufunde. — În sfîrşit, vin! strigă el bucuros, întinzînd braţul spre un mic punct negru ce se apropia de ei cu repeziciune. Şi, deodată, strigă speriat simţind că barca se clatină. Ce-i asta? Ce-i asta? În clipa următoare Scatiul şi Babuşcă se aplecară într-o parte, îndeştîndu-se cu mîinile de margin bărcii. Apa, care umpluse pe jumătate barca, se năpusti şi ea, într-un val mînios şi înspumat spre bandit. „Chioru” se aplecă să înhaţe puşca, dar luntrea se aplecă puternic, talazul îl izbi, împroşcîndu-l cu stropi scînteietori din cap pînă în picioare şi, scoţînd un strigăt de spaimă, „Chioru” zbură afară din barcă. Scatiul sări în picioare şi, repezindu-se, înşfăcă lopeţile în timp ce îi strigă lui Babuşcă: — Înfundă spărtura, Babuşcă şi dă-i drumul la pompe! — Am înţeles, Scatiule! strigă la rîndul său Babuşcă şi căutînd cu mîinile prin apă spărtura de pe fundul bărcii, înfundînd-o din nou cu ghemotocul de cîrpe. Tu, dă-i bătaie! Acum intră şi pompele în funcţiune. Scatiul înfundă vîslele în apă, lopeţile se arcuiră şi, greoi, clătinîndu-se cînd într-o parte cînd în cealaltă, barca începu să înainteze de-a lungul canalului. Era şi timpul. „Chioru” apăruse deasupra apei, scuipînd apă din gură şi ţipînd îngrozitor. Înjura de mama focului privind în urma bărcii care se îndepărta. În barca pe jumătate înecată, în picioare, dansînd în tangaj ca un acrobat pe sîrmă, Babuşcă îşi scoase maioul cu care era îmbrăcat şi, scoţînd o sforicică din buzunar, îl legă cu repeziciune, la gură. Apoi îl scufundă în apă şi îl scoase înapoi plin cu apă ca un bur- duf. — Pompăm aşa, Scatiule, strigă vesel Babuşcă umplînd mereu şi răsturnînd apa din burduf peste marginea bărcii. Scatiul trăgea din răsputeri la vîsle. Pe măsură ce apa „pompată” de Babuşcă scădea, luntrea prindea din nou viteză. După puţină vreme, dispăru după un cot al canalului. În clipa aceea barca cu motor, în care se aflau domnul Fridrich şi cei doi agenţi, porecliţi „şoferul” şi „Biju“, îşi făcu apariţia şi frînă într-un vîrtej de spumă în apropierea „Chiorului". — Asta-i bună! strigă domnul Fridrich, părăsind volanul bărcii cu motor şi întinzînd mîna spre „Chioru” care se apropia înotînd spre el. Doar n-o să-mi spui cei doi băieţi ţi-au scăpat! „Chioru” înhăţă mîna domnului Fridrich şi, ajutat se căţăra în barcă, în vreme ce apa se scurgea de Pe el ca dintr-o rufă stoarsă. — Au scufundat barca! Au scufundat barca, gemu el, ştergîndu-şi cu palma apa care i se scurgea din păr şiroindu-i pe faţă. — Au scufundat barca? întrebă mirat domnul Fridrich, privind cu luare-aminte jur împrejur. Şi-atunci unde e? Nu văd pe apă decît pălăria ta de pai! adăugă, aplecîndu-se peste mărginea bărcii cu motor şi ridicînd pălăria de pai care plutea pe apă. Şi ei unde sînt? — Au şters-o cu barca, pe acolo! strigă „Chioru” întinzînd braţul şi arătînd spre cotul canalului după care dispăruseră băieţii. Chiar adineauri… Un zîmbet flutură pe buzele domnului Fridrich. — Adineauri, spui? Dar asta schimbă totul – adăugă, instalîndu-se din nou la volanul bărcii cu motor – într-un minut îi ajungem din urmă… „Chioru” îşi scoase poalele cămăşii din pantaloni şi le stoarse de zor, uşor aplecat peste marginea micii ambarcaţiuni. — Daţi-mi voie să vă contrazic, spuse el, cu o uşoară notă de umilinţă în glas. Anul trecut „vînătorul” i-a fugărit într-o barcă cu motor pe Canalul Lişiţei şi fost cu neputinţă să îi prindă. Domnul Fridrich rămase o clipă încremenit, cu mîna pe contact, apoi ridică brusc privirea spre „Chioru”: — Erau pitiţi într-o barcă simplă şi „vînătorul“ n-a putut să-i prindă într-o barcă cu motor? întrebă el o adîncă neîncredere în glas. Imposibil, domnule! Îmi spui pur şi simplu o poveste nostimă.  „Chioru”ridică din umeri: — Încercaţi şi o să vedeţi, domnule Fridrich. Domnul Fridrich răsuci liniştit cheia de contact şi porni motorul după care întoarse capul spre falsul şofer. — S-ar putea ca unul din cei doi băieţi să încerce să scape în clipa în care îi ajungem din urmă. Asta ar putea să strice totul. La drept vorbind nu am nevoie decît de unul dintre cei doi băieţi. Ai un renume de bun pistolar, Gregor, nu-i aşa? Falsul şofer scoase revolverul din tocul pe care îl purta atîrnat de o curea sub haină şi îl armă cu un zîmbet ciudat pe buze. — Păcat, domnule Fridrich! Speram să nu aveţi nevoie de nici unul din ei. Aveam prilejul să vă fac o demonstraţie… Domnul Fridrich apăsă pe pedala acceleratorului şi barca cu motor se năpusti ca o săgeată pe urmele celor noi băieţi. Cînd barca depăşi cotul canalului, într-o viteză fantastică, lăsînd în urma ei o perdea de stropi înspumaţi, „Chioru”, aplecat peste bordul bărcii, strigă: — Opriţi! Opriţi, domnule Fridrich. Barca cu motor se opri. — Ce s-a întîmplat? întrebă liniştit domnul Fridrich, întorcînd capul spre „Chioru”. — Uitaţi-vă! răspunse pe un ton agitat „Chioru”, arătînd spre un covor de frunze de nufăr răscolit de lopeţi… Cei doi băieţi au intrat în pădurea de sălcii pe-aici… Iată urma bărcii… Priviţi… Domnul Fridrich părăsi volanul şi, ridicîndu-se în picioare, se apropie de „Chioru”. După ce cercetă cîteva clipe cu privirea urma lăsată de barca celor doi băieţi pe covorul de frunze de nufăr, urmă care se pierdea în adîncurile întunecoase ale pădurii de sălcii, adăugă cu un zîmbet ciudat buze: — Este de prisos să căutăm băieţii în hăţişurile pădurii… S-or fi ascuns cu barca în frunzişul vreunei sălcii… Ne-ar trebui o lună de zile, ca să cercetăm fiecare salcie în parte… — Şi-atunci? Şi-atunci, domnule Fridrich? se interesă „Chioru”… Domnul Fridrich întoarse capul spre el, cu acelaşi zîmbet ciudat pe buze. — Băieţii pot străbate cu barca pădurea de sălcii inundată? „Chioru”păru să se gîndească o clipă, ştergîndu cu palma ultimii stropi care îi străluceau pe frunte. — Cu neputinţă, domnule Fridrich… în adîncul pădurii încep renii… Desişuri de sălcii subţiri, dese ca peria.. Niciun om nu se poate strecura, dar, pasămite o barcă! — Perfect… Perfect, făcu mulţumit domnul Fridrich, părăsindu-l pe „Chioru” şi instalîndu-se din nou la volanul bărcii cu motor… După cum văd, ai avut dreptate… Băieţii aceştia sînt doi vulpoi bătrîni care nu pot fi prinşi cu una, cu două… Şi adăugă, privind pieziş de jos în sus spre falsul şofer… Îşi bat joc chiar şi de agenţii mei cu experienţă… Nu găseşti? Falsul şofer îşi muşcă buzele în vreme ce îşi punea revolverul în tocul de piele ce se zărea sub cămaşa decolorată. — Ne-au luat prin surprindere, domnule Fridrich. — Te înşeli, continuă domnul Fridrich, privind motorul… Toată chestiunea este că cei doi băieţi îşi gîndesc fiecare mişcare, iar în capul vostru e un vid absolut. Aţi putea învăţa cîte ceva de la ei…? Buzele falsului şofer tremurau de mînie: — Dar, domnule Fridrich… Celălalt îl fulgeră deodată cu privirea: — Gura, idiotule! strigă el, în vreme ce punea barca cu motor în mişcare. Cască-ţi ochii şi desfundă-ţi bine urechile ca să înveţi cum trebuie să procedezi în viitor. Puţină materie cenuşie, domnilor, ce dracu! Manevrînd volanul, domnul Fridrich îndreptă barca cu motor spre un stufăriş de sălcii. — Ca să-i prindem, trebuie să plecăm de-aici, strigă el, acoperind vuietul motorului. Ai înţeles? „Chioru”şi falsul şofer se priviră nedumeriţi. Slăbănogul ridică mirat din umeri. Ajuns lîngă lăstărişul de sălcii, domnul Fridrich ascunse barca în spatele lui şi apoi apăsă pe accelerator, apăsînd pedala şi ambalînd motorul pînă la maximum. Cei trei bandiţi urmăreau manevra fără să priceapă nimic. Apoi încet, încet, la anumite intervale de timp, domnul Fridrich slăbea apăsarea de pe pedala acceleratorului. Duduitul motorului răsuna din ce în ce mai slab. În sfîrşit, „Chioru”înţelese despre ce era vorba. Se lovi cu palma peste frunte şi strigă, cu un glas înăbuşit: — Colosal, domnule Fridrich! Colosal! Domnul Fridrich ridică încet, încet, piciorul de pe pedală. Ascunşi undeva în inima pădurii, sub frunzişul unei sălcii care îi acoperea de sus şi pînă jos, ca o cortină grea de catifea verde, Scatiul şi Babuşcă ascultau încordaţi zgomotul bărcii cu motor care se stingea încet, încet, pierind parcă undeva în depărtări… În curînd nu se mai auzi decît ca un vaier stins. — Au plecat! strigă bucuros Scatiul, sărind în picioare, în mijlocul bărcii şi dînd la o parte frunzişul sălciei care-i acoperea… Tu îi mai auzi, Babuşcă? Babuşcă scoase afară capul prin frunziş, ca un actor prin despărţitura cortinei şi, după ce-l răsuci în stînga şi în dreapta, ca să audă mai bine, spuse pe un ton vesel: — Au plecat, Scatiule! Se mai aud pe canal ca un bîzîit de bondar… Scatiul se propti în trunchiul scorburos al sălciei şi împinse mahuna afară de sub frunziş. — În două ore ajungem la şantier, spuse Scatiu instalîndu-se la lopeţi. Şi de-acolo îi telefonăm tovarăşului Vlad, la Tulcea. Ce zici, Babuşcă? — Bună idee, conveni Babuşcă, apucînd lopeţile instalîndu-se la cîrma bărcii. Dar mai înainte trebuie ieşim de aici. Dă-i bătaie, Scatiule! Scatiul înfundă lopeţile în apă şi barca porni. Pilotată de Babuşcă, înainta acum, şerpuind uşor printre trunchiurile scorburoase ale sălciilor, străpungînd cu un foşnet mătăsos frunzişurile sălciilor ce cădeau în cascadă peste ape. Canalul se apropia. — Iată-i, spuse în şoaptă domnul Fridrich, aplecînd uşor un lăstăriş de salcie şi arătînd cu braţul spre cei doi băieţi care ajunseseră cu barca într-un luminiş şi vîsleau de zor spre ei. Vin, au căzut în cursă… Falsul şofer care se afla în spatele lui smulse revolverul din toc şi îi scoase piedica. Apoi se culcă uşor în barcă şi, sprijinind braţul de marginea ei, ochi cu atenţie spre cei doi băieţi. „Chiorul” şi „Slăbănogul” se ghemuiră şi ei barcă. — Nicio mişcare, continuă în şoaptă domnul Fridrich, dînd drumul crenguţei de salcie. Lăsaţi-i să apropie. E un vînat sperios. Nu acţionaţi decît la ordinul meu. Aţi înţeles, domnilor? Şi cei patru oameni se aşezară la pîndă. Băieţii se apropiau de canal. Deodată pleoapele somnoroase ale lui Babuşcă se ridicară brusc şi ochii lui verzi străluciră puternic. Scatiul încremeni cu lopeţile în mînă, un stol de raţe sălbatice răsări ca o mică escadrilă de turboreactoare deasupra canalului şi, speriat parcă de ceva, schimbă brusc direcţia, pierzîndu-se cu fluierat prelung în înălţimi. Un al doilea stol de raţe sălbatice care îl urmă păru să se poticnească în văzduh şi, fîlfîind puternic din aripi, făcu calea întoarsă, dispărînd într-un picaj ameţitor în adîncurile pădurii. — Ce s-a întîmplat, Babuşcă? întrebă încordat Scatiul, afundînd lopeţile în apă şi oprind barca. Ochii verzi, piezişi ai lui Babuşcă scînteiau puternic în soare. — E cineva pe canal, Scatiule… spuse el încordat, cu urechile ciulite… Trage barca după o salcie… Scatiul manevră lopeţile şi, în curînd, barca dispăru după frunzişul unei sălcii. — Crezi că domnul Fridrich ăla este acolo? întrebă Scatiul, cînd barca se opri în spatele sălciei şi dădu drumul la lopeţi. — Mai e vorbă? bombăni nemulţumit Babuşcă… N-ai văzut că raţele sălbatice s-au speriat de ceva? Scatiul păru să se gîndească cîteva clipe. — Cred că s-au speriat de noi, Babuşcă… Apoi adăugă, ridicîndu-se în picioare şi trăgîndu-şi cămaşa peste cap: aşteaptă-mă aici. Mă duc să văd despre ce este vorba… După ce azvîrli cămaşa în barcă, Scatiul se lăsă să alunece în apă, ocolind salcia se îndreptă înotînd spre canal. Domnul Fridrich dădu la o parte lăstărişul de salcie şi după ce privi cîteva clipe spre băiatul care se apropia înotînd de ei, se aşeză uşor, ca o umbră la volanul bărcii cu motor. — Fiţi gata, le şopti el celor trei bărbaţi ghemuiţi în barcă la spatele său. Băiatul nu trebuie să ne scape. Acum Scatiul era aproape. Trăgînd aer în piept dispăru în adîncuri, şi peste cîteva clipe capul lui răsări în mijlocul canalului. Deodată Scatiul văzu, cum o umbră neagră, uriaşă, se năpusteşte asupra lui cu un duduit asurzitor, împoşcîndu-l într-o ploaie de stropi înspumaţi şi simţi că nişte mîini îl înhaţă de păr, trăgîndu-l afară din apă. — M-au prins! Fugi, Babuşcă, fugi! strigă el, zbătîndu-se în mîinile „Chiorului” şi ale „Slăbănogului” care îl trăgeau în barcă… M-au prins! Fugi, Babuşcă! Fugi! — Făceţi-l să tacă! strigă enervat domnul Fridrich manevrînd cu repeziciune volanul şi îndreptînd barca cu motor spre salcia după care rămăsese ascuns Babuşcă. „Chioru” îi astupă gura Scatiului cu palma, în vreme ce „Slăbănogul”, poreclit Biju, ducea mîinile băiatului la spate, legîndu-le cu o sfoară. Sărind ca o vulpe înfuriată în vîrful cozii, barca cu motor condusă de domnul Fridrich zbură printre trunchiurile uscate, scorburoase, înecate în ape, şi cu viraj scurt se năpusti după salcia înaltă şi pletoasă unde Scatiul îl lăsase pe Babuşcă. — Prindeţi-l! aproape că urlă domnul Fridrich frînînd barca într-o formidabilă explozie de stropi spumaţi… În clipa următoare cuvintele îi îngheţară pe buze. Sub frunzişul greu şi pletos al sălciei, care se legăna uşor în vînt deasupra apei, domnul Fridrich şi ceilalţi oameni ai lui zăriră barca cu lopeţile larg desfăcute în strapazane. Babuşcă însă nu se vedea nicăieri. — La naiba! strigă domnul Fridrich, întorcînd capul spre „Chioru”. Totul nu a durat decît un minut. Văd că sus, în salcie, nu este nimeni. Unde putea dispară puştiul? — S-o fi ascuns în scorbură, îşi dădu cu părerea falsul şofer, întinzînd braţul şi arătînd o gaură mare ce se căsca în trunchiul noduros şi uscat al sălciei. Priviţi, un băieţel se poate strecura uşor pe-acolo. Domnul Fridrich manevră barca cu motor şi aceasta, străpungînd frunzişul pletos al sălciei, se apropie de scorbură. Falsul şofer se înălţă pe vîrfurile picioarelor şi vîrî mîna pînă la cot în scorbură. — Nu este aici. Scorbura este goală, murmură el cu ciudă, după ce cotrobăi cîteva clipe cu mîna prin trunchiul uscat al sălciei. Domnul Fridrich privi spre Scatiu şi îl întrebă pe un ton rece şi tăios. — Prietenul tău se află ascuns undeva pe-aici. Pesemne un alt truc de-al vostru. Unde e? Cu mîinile legate la spate, cu părul ud şi căzut pe frunte, Scatiul îi înfruntă privirea cu dîrzenie: — Vă pierdeţi vremea, domnule Fridrich, răspunse el printre dinţi. Babuşcă nu poate fi găsit… Slăbănogul ridică brusc mîna ca să-l plesnească peste faţă. Domnul Fridrich îl opri cu un gest autoritar. — Nu poate fi găsit? zîmbi ironic domnul Fridrich, aruncîndu-şi privirea pe ceasul-brăţară pe care îl purta la mînă. Cum spuneam, totul a durat 40-50 de secunde. Şi adăugă, rotindu-şi privirea jur-împrejur: Deci Babuşcă al dumitale se află aici pe o rază de cel mult 30 de metri. Doar nu o fi „Omul invizibil” a lui Wells… — Să vă spun eu unde se află băiatul, domnule Fridrich, chicoti triumfător „Chioru”, arătînd spre rădăcinile păroase ce păreau că ţîşnesc din trunchiul uscat al sălciei, căzînd în cascadă în adîncurile apei… Babuşcă este ascuns sub aceste rădăcini… Domnul Fridrich îl fixă pe Scatiu cu un licăr de admiraţie în ochi. — Ingenios, băieţi! Dar, oricum nu merită să pierdem timpul. Spune-i prietenului tău să iasă de-acolo. Un zîmbet dispreţuitor flutură pe buzele Scatiului: — V-am spus că Babuşcă nu poate fi găsit. Domnul Fridrich se răsuci enervat spre „Chioru”: — Să terminăm odată! Intră în apă şi scoate-l de urechi! — Îndată, domnule Fridrich! spuse „Chioru”, pe un ton aproape milităros, scoţîndu-şi cămaşa. Vi-l aduc îndată! Şi plonjă în adîncurile apei. Scatiul îl văzu cum dispare ca o umbră prelungă sub rădăcinile păroase ale sălciei. Timpul trecea. Apoi deodată, capul „Chiorului” se ivi la suprafaţa apei. Pe faţa lui se putea citi o mirare fără de margini. — Băiatul nu se află acolo, spuse „Chioru”, răsuflînd din greu, în vreme ce se apropia înotînd spre barcă. — Caută-l, caută-l sub celelalte sălcii! strigă furios domnul Fridrich, arătînd cu braţul spre sălciile apropiate. Băiatul trebuie să fie undeva pe-aici. Şi adăugă pe acelaşi ton, întorcîndu-se spre cei doi complici ai săi. Şi voi ce staţi? V-aţi instalat în fotolii ca la teatru? Biju se repezi şi, apucînd o lopăţică de pe fundul bărcii, începu să vîslească cu ea, îndepărtînd barca în urma „Chiorului”. Timp de o oră, cei patru bărbaţi cercetară cu atenţie fiecare salcie ce se afla în jur. Dar Babuşcă dispăruse fără urmă. Domnul Fridrich îşi dădu seama că cercetările nu mai au niciun rost. — Cred că băieţelul a şters-o, spuse „Chioru” în timp ce se urca, şiroind de apă în barca cu motor. Puştii ăştia înoată pe sub apă mai bine decît nişte bîtlani sau decît nişte raţe sălbatice… — Trebuie să recunosc că aşa este, interveni pe un ton sarcastic domnul Fridrich, aruncînd o privire întunecată Scatiului. Dar, de fapt, o dată ce l-am prins pe Scatiu, nu prea am mare nevoie de acest Babuşcă. — Şi dacă Babuşcă ajunge la şantier? întrebă „Slăbănogul". „Chioru” avu un rîs scurt. — Cu neputinţă. Băiatul s-a înfundat în pădure. Va ajunge la desişurile de jepi care nu pot fi trecute înot. Şi, să zicem că le-ar trece, dincolo îl aşteaptă o mlaştină de cîţiva kilometri. Peste cîteva ore se va lăsa întunericul şi vor apare ţînţarii. Îl vor devora pur şi simplu. V-am povestit, domnule Fridrich, cum a murit „Profesorul” ucis de ţînţari pe Ostrovul lupilor. Ha-ha-ha! Domnul Fridrich îl fulgeră cu privirea. — Nu prea văd ce-ai găsit de haz în aceasta, spuse el şi adăugă, întorcîndu-se spre falsul şofer şi spre Biju şi arătîndu-le barca părăsită de Babuşcă. Luaţi barca şi patrulaţi pe canal… Este singurul drum pe care Babuşcă poate ajunge la şantier. Noi ne întoarcem la staţia de pompare. Spunînd aceste cuvinte, domnul Fridrich nici nu visa măcar că Babuşcă se afla la un pas de el, şi-i urmărea mişcarea cu răsuflarea tăiata. Falsul şofer şi „Slăbănogul” părăsiră barca cu motor, trecură în barca cealaltă şi se instalară la vîsle. În curînd cele două ambarcaţiuni se puseră în mişcare şi părăsiră pădurea inundată îndepărtîndu-se spre canal. — Rămîi cu bine, Babuşcă! strigă deodată Scatiul cu un glas ascuţit şi puternic, în vreme ce barca cu motor părăsea pădurea. — Rămîi cu bine, Babuşcă! Rămîi cu bine, Babuşcă! repetară ecourile pădurii, stingîndu-se uşor in adîncurile ei, învăluite de întuneric. Pădurea de sălcii acoperită de ape tăcea. În curînd, zgomotul făcut de barca cu motor, cu vocile celor care se îndepărtau într-un vaier uşor, părură să plutească încă multă vreme în liniştea bălţii. Deodată, ramurile lungi şi dese ale sălciei pletoase începură să se agite şi capul lui Babuşcă se ivi afară din frunziş. Spre norocul băiatului, domnul Fridrich avea o părere foarte proastă despre rezistenţa şi elasticitatea mlădiţelor de salcie. O asemenea mlădiţă acoperită de frunziş şi lungă de 2-3 metri nu însemna mare lucru. Dar de cîteva asemenea mlădiţe, strînse la un loc, poate atîrna, fără grijă, un sac plin de cartofi. Î În clipa în care Babuşcă auzise strigătele disperate ale Scatiului, îşi făcuse vînt din barcă agăţîndu-se  de ramurile atîrnate de un smoc de mlădiţe, în mijlocul frunzişului gros şi compact, pendulînd, urcînd şi coborînd într-o arcuire uşoară şi vaporoasă a crengilor ce se zbăteau deasupra apei, legănîndu-se în vînt. Scoţînd capul din frunziş, Babuşcă ascultă cu urechile ciulite liniştea adîncă a pădurii tulburată, ici colo, de foşnetele prelungi şi mlădioase ale sălciilor din jur. Apoi începu să coboare din frunzişul sălciei, asemenea unui merişor care se lasă lasă să alunece pe o frînghie din vîrful catargului pe puntea vasului. Peste cîteva clipe, Babuşcă îşi dădu drumul din salcie în apă şi, înotînd voiniceşte, se afundă în adîncurile întunecate ale pădurii inundate. Situaţia lui Babuşcă nu era deloc uşoară. Avea de străbătut, înot, o distanţă uriaşă, pînă la şantier, prin inima unei păduri pustii şi sălbatice, presărată la fiecare pas cu sălcii uscate, cu hăţişuri şi tufărişuri de nepătruns. Dar Babuşcă nu spre şantier se îndrepta, ci spre staţia de pompare. Ba ici, ba colo, pe suprafaţa întunecoasă şi lucioasă ca de cristal a apei dispăreau la răstimpuri mici puncte negre, abia vizibile şi tremurătoare ca zbaterea unor musculiţe. Pentru un înotător care nu cunoştea balta, aceste micuţe şi efemere apariţii nu spun mare lucru. Dar băieţii din Pradina ştiu că punctele acelea negre, abia perceptibile pe luciul apei, ascund o primejdie teribilă. Sînt viperele de salcie care apar din cînd in cînd afară din apă ca să respire. Vai de înotătorul care nu a zărit vipera la timp şi înotînd îşi azvîrle braţul spre ca! O cureluşă, jumătate neagră, jumătate portocalie, înnodată şi subţire se înalţă deodată în faţa lui din apă. Un cap teşit, cu ochi piezişi, şuieră mînios. Sărind pe apă în vîrful cozii, vipera de salcie se repede fulgerător şi îşi înfige colţii puternici în obraji. Muşcătură ei este mortală. Singura scăpare este să te scufunzi sub apă. Niciun şarpe, fie el cît de veninos, nu muşcă din apă. Îndepărtîndu-se de salcia în care stătuse ascuns, Babuşcă înota de zor. Gîndul că Scatiul era prizonier la bandiţi părea să îi dea aripi. Cu toate acestea, după cîteva azvîrlituri de braţ, Babuşcă se opri din înot, se scufundă uşor, şi deodată ţîşni din apă, pînă la brîu, şi răsucindu-se în văzduh repede, ca un titirez, îşi aruncă privirile jur-împrejur. Apoi, recăzînd în apă, într-o ploaie de stropi, Babuşcă înotă mai departe. Tăia cu un foşnet puternic frunzişurile sălciilor pletoase, sărea peste tufişurile înecate, se scufunda în adîncuri, trecînd pe sub trunchiurile cenuşii şi putrede ale sălciilor uscate, răsturnate în apă. Culoarele de trecere deveneau din ce în ce mai întortocheate şi mai înguste. Babuşcă înota de zor. Deodată, în faţa lui, răsări un trunchi uscat de salcie strălucind calcinat într-o pîlnie de raze albe, strălucitoare, cu de cretă. Trunchiul uscat de salcie îi aţinea calea, Babuşcă porni înotînd spre arborele uscat. Se opri la cîţiva paşi de el, călcînd apa şi cercetîndu-l cu luare-aminte. Si în vîrful trunchiului, printre crengile uscate şi încîlcite nu se zărea nimic. Deodată, Babuşcă se scutură uşor. Numai părul ciufulit şi ochii lui verzi şi piezişi mai răsăreau deasupra apei. Sus, într-o mică scorbură neagră, Babuşcă zări o străfulgerare scurtă, fosforescentă. Era vipera de salcie. Babuşcă îşi aruncă pentru o clipă privirea în urma sa. Ca să ocolească trunchiul de salcie, trebuia să întoarcă. Nu putea trece de el nici pe sub apă. O îngrămăditură de crengi uscate, încolăcite ca un gard viu îi aţineau calea. Babuşcă înţelese că trebuie să primească lupta. Se scufundă din nou în apă, pînă în dreptul ochilor plutind nemişcat asemenea unui crocodil. Cu privirea aţintită spre mica scorbură neagră, trase aer pe nări şi, suflînd în apă, începu să bolborosească la început uşor, apoi din ce în ce mai puternic şi repede. Două puncte mici, verzi, fosforescente se apropiară în întunericul scorburii. Babuşcă bolborosea din ce în ce mai repede şi puternic. Şi, deodată, dispăru fulgerător sub apă. Ceva ca un cerc negru se desfăcu şi sări afară din scorbură, fîlfîi în văzduh şi căzu cu un plescăit scurt în apă, chiar în locul unde cu o frîntură de clipă mai înainte se afla capul băiatului. Enervată de bolboroseala lui Babuşcă, vipera ieşi din scorbură la atac. Deocamdată prada îi scăpase. Se ridică miînioasă în vîrful cozii, deasupra apei, fluierînd prelung şi ascuţit. Babuşcă răsări din adîncurile apei la cîţiva paşi ea. Apoi uşor, abia mişcîndu-şi braţele, începu să dea roată, fixînd-o încordat cu privirea lui verde şi piezişă. Ridicată în coadă deasupra apei, dreaptă ca o lumînare, cu capul teşit, vipera se răsucea după el, ca floarea-soarelui după soare, fluierînd, sîsiîind, aruncîndu-şi, din cînd în cînd, capul fulgerător spre el. Babuşcă înota în cerc, apropiindu-se din ce în ce mai mult de ea. Şi, deodată, sărind cu iuţeala unei pietre azvîrlita peste apă, vipera de salcie se năpusti asupra lui Babuşcă. Dar colţii ei nu-l întîlniră. Babuşcă dispăruse. Vipera de salcie se pregăti să se înalţe din nou în văzduh dar, în clipa următoare, smucită de o mînă nevăzută, dispăru în adîncurile apei. Se făcu linişte. Trecură aproape două minute. Apoi capul lui Babuşcă răsări deasupra apei şi băiatul o porni, înotînd repede, spre trunchiul sălciei uscate. Ajuns acolo, sări din apă şi, prinzîndu-se de un ciot, îşi făcu vînt şi sări grăbit peste îngrămăditura de crengi care îi aţineau calea. În urma lui, trupul neînsufleţit al viperei de salcie, se ridica încet, încet la suprafaţă din adîncurile limpezi ale apei.           [1] Brişcă – denumire originală a linguriţei de metal cu care se prind ştiucile.  

zăpada mieilor ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬   De cu seară Omul de zăpadă se pregăti să-şi ia rămas bun de la copii. Se jucaseră împreună toată iarna, dar cîteva zile de moină şi o boare primăvăratică îi vesteau că a sosit timpul să-şi facă bagajele. De fapt, aproape că nu mai avea ce împacheta: doi-trei nasturi de cărbune, o rămăşiţă de măturoi şi morcovul ce îi slujise drept nas. Pălăria — o oală smălţuită — avea de gînd să o păstreze pe creştet. Spre dimineaţă însă se trezi leoarcă de sudoare. Bătea un vînticel dinspre miazăzi, iar Omul de zăpadă simţea că se topeşte de căldură şi că, dacă mai întîrzie măcar un ceas, odată cu primele raze de soare se va prăpădi cu totul. Aşa încît, fără să mai stea pe gînduri, apucă unul din tăciunii ce-i încheiau vesta şi scrise pe primul gard, întocmai cum văzuse că fac şi unii copii: «Prieteni, mă găsiţi la Polul Nord. Adio.» Făcu apoi o săgeată, arătînd nordul, şi porni agăţîndu-se de pulpana unui nor. La pol erau zăpezi albe, nesfîrşite sloiuri albe de gheaţă, şi, bineînţeles, urşi albi. Dar nu erau copii... Nici unul. Şi Omului de zăpadă i se făcu dor de ei. Aşa se face că ori de cîte ori vedea un nor venind din miazăzi, îl întreba: — Ce fac copiii de pe strada mea? Ce veşti mi-aduci de la ei? Într-una din zile un nor îi răspunse: — I-am văzut chiar ieri. Zburdau într-o grădiniţă printre straturile de flori. — Flori? Ce sînt acelea? N-am văzut niciodată, spuse nedumerit Omul de zăpadă. — Nişte bulgăraşi de zăpadă, roşii, galbeni, trandafirii... — Şi copiii se bat cu bulgări coloraţi? — Defel. Nici nu-i ating. — Atunci? întrebă uimit Omul de zăpadă, care văzuse atîtea bătălii cu bulgări necoloraţi. — Se plimbă prin parcul în care a răsărit iarba. — Ce e aceea iarbă? — E ca un covor de zăpadă verde şi moale. — Înţeleg: fac din ea oameni de zăpadă verde. Interesant. — Nu-i aşa cum îţi închipui. Copiii nici nu ating iarba. Omul de zăpadă rămînea tot mai nedumerit. Ştia că cea mai mare plăcere a copiilor este să zburde prin zăpadă. Şi acum să nu se atingă de ea, măcar că era o zăpadă moale şi colorată? — Şi ce mai fac copiii? — Se joacă în nisip. — Ce e nisipul? — O pulbere caldă ca o zăpadă de aur. — Aha, înţeleg. Îşi pun zăpada aceea aurie şi călduţă după gulerul paltoanelor, nu-i aşa? — Nu, copiii nu mai poartă paltoane. — Cum aşa? Acum cînd au atîta zăpadă de jur-împrejur: roşie, galbenă, trandafirie, verde, aurie, ca o ninsoare dintr-un curcubeu?... Dar norul nu-l mai auzea. Fumega din ce în ce mai depărtat... Omul de zăpadă nu pricepu nimic, şi pentru a lămuri totul hotărî să plece cu prima ocazie înapoi. Ardea de nerăbdare să vadă şi el zăpe­zile acelea colorate şi mai ales pe copiii care nu se băteau cu asemenea zăpezi... «Aşa ceva merită să fie văzut), îşi zicea întruna. Aşteptă un vînt mai zdravăn şi, cînd acesta trecu şuierînd pe lîngă sloiul lui de gheaţă, Omul de zăpadă i se urcă în spinare. Ajuns la locurile ştiute, îşi dădu seama că norul nu minţise. De sus, oraşul părea troienit de zăpezi ciudate, verzi, galbene, roşii, mai strălucitoare decît toate zăpezile. Copiii alergau de ici-colo, dar nu se atingeau de ele... Erau atît de gingaşe! — Foarte bine fac, se bucură Omul de zăpadă. Dacă li-e dor de o bătaie cu bulgări de zăpadă, iată, scutur veşmîntul meu şi-l aştern la picioarele lor, uşor ca o blăniţă albă de miel. Rugă vîntul să-l ajute, şi dintr-o dată în tot oraşul răsună bucuria. — Zăpada mieilor! Zăpada mieilor! Copiii alergau să prindă ultimii fulgi de zăpadă din acel an. Şi nici unul dintre ei nu bănuia că era ultima joacă din anul acela pe care le-o dăruia Omul lor de zăpadă. Cînd peste vreo oră zăpada se topi, pe gardul de lîngă grădiniţă, din toate cuvintele scrise de Omul de zăpadă, la plecare, mai rămăsese doar ultimul cuvînt: ...«adio»...   puiul de girafă ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬   De cum se născuse, în luminişul din marginea junglei, puiul de girafă îşi roti privirea de jur-împrejur. De după tufişul unde se afla, nu se vedea mare lucru, dar se auzeau nişte paşi greoi şi foşnet de frunziş, aşa încît îşi lungi puţintel gîtul. Cam cu un metru. Oho, acum era altceva, acum vedea totul pînă la marginea luminişului. De acolo venea zgomotul. Era un elefant. — Ce faci acolo? întrebă puiul de girafă. — Fac un drum. Un drum nou. — Ce bine, se bucură puiul de girafă, te ajut şi eu, adăugă el, dar ele­fantul îşi văzu de treburi ca şi cum nu l-ar fi auzit. Mult mai tîrziu, după ce dobori vreo trei copaci şi îi rupse cu trompa ca pe nişte beţe de chibrite, îşi şterse năduşeala de pe frunte şi răspunse gîfîind: — Asta e o treabă prea grea pentru tine. Tu n-ai să faci drumuri nicio­dată. Şi plecă. Rămas singur, puiul de girafă se întristă oleacă, dar, nu peste mult, un alt zgomot îi atrase atenţia. Venea de dincolo de ierburile înalte ce înconjurau luminişul. îşi lungi gîtul încă cu un metru şi atunci dădu cu ochii de hipopotam. — Ei,ce faci acolo dumneata?   — Un bazin, răspunse hipopotamul. Un bazin cu apă dulce. Cine vrea înoată, cine e însetat bea apă, cine are chef se joacă cu corăbioare, ţine loc şi de oglindă. — Te ajut şi eu, se avîntă puiul de girafă, dar hipopotamul se cufundase în apă şi abia într-un tîrziu cînd ieşi la suprafaţă, înecat în mocirlă, bolborosi: — Asta nu e pentru tine... E greu, mult prea greu. Descumpănit şi jignit, puiul de girafă îşi lungi atunci şi mai mult gîtul. Acum gîtul parcă îi semăna cu un burlan, iar el vedea totul peste pădu­rice, departe, pînă acolo unde, ca un zid, se înălţa pădurea cea mare. Vorbi cu o zebră care pretindea că lucrează pijamale, apoi cu rinocerul care, cu cornul său, ara, brazdă după brazdă. Zări şi o gazelă ce îi spuse din goană că ea duce poşta, şi iată se făcea seară şi nimeni nu avea timp pentru puiul de girafă, şi nimeni nu avea nevoie de ajutorul lui. Nici antilopele, nici maimuţele, nici măcar furnicile. Şi puiul era trist, din ce în ce mai trist. Avea acum un gît lung şi sub­ţire, cu corniţele ca o antenă de televizor, şi îşi rotea umilit privirea în toate părţile. Atunci zări pe tigru. Se furişa în salturi, prin iarbă, dinspre pădure, se pitea şi se tîra pe brînci şi în ochii lui se citeau limpede gîndurile rele. Puiul de girafă fu atît de înfricoşat încît nici nu-l mai întrebă ce face şi dacă îl poate ajuta, ci începu să ţipe: — Fugiţi! Ascundeţi-vă repede, vine tigrul! Într-o clipită, toate animalele mici se ascunseră. Numai elefantul,   hipopotamul şi rinocerul, care nu se tem de tigru, veniră în jurul puiului de girafă ce tremura din toate mădularele şi încercară să-l sărute pe frunte. Dar nu izbutiră şi îi spuseră: — Vezi? Tu aşa o să ne ajuţi de acum încolo. Noi muncim fiecare în felul nostru, iar tu să fii paznicul poeniţei... Bine? Cînd vezi pe tigru, pe leu sau şarpele boa, să strigi: «Fugiţi!» Bine? — Da, vru să zică puiul de girafă, dar de atîta bucurie că îşi găsise rostul, cuvîntul i se rătăci în gîtul său lung şi, pînă să-i vină pe limbă, se prefăcu în — mulţumesc. — Rămîi aici şi ne vei fi de ajutor. De acord? — Vă mulţumesc, vru să spună puiul de girafă, dar din nou cuvintele se pierdură de-a lungul gîtului care acum avea vreo patru metri şi se auzi de-abia şoptit, catifelat şi sfios un singur cuvînt: — Da.   risipitorul ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬     Vă voi pune tuturor cîteva întrebări. Recunosc, sînt întrebări atît de uşoare încît parcă mi-e şi ruşine să le numesc întrebări. Ştiu dinainte, răspunsul e unul singur, şi mai ştiu că mi-l spune pe nerăsuflate chiar şi cel mai mic copil din grupa mică. Şi totuşi, vă rog să le ascultaţi, pen­tru că mi s-a întîmplat să aud, oricît ar fi de necrezut, şi alte răspunsuri. Pe cuvînt de onoare. Dar iată prima întrebare: — Ce se poate spune unui copil — în cazul de faţă lui Tase — care, de cîte ori are treabă la spălător, lasă robinetul deschis şi apa curge în neştire... Ei, ce se poate spune? — Un singur lucru. Bravo, Tase! Nimic nu e mai minunat decît apa. Dă-i drumul, las-o să curgă toată ziua, nici nu ştii ce plăcere îmi faci. — Şi cine a dat acest răspuns trăsnit? mă veţi întreba. — Cum cine? O raţă. Pe cuvînt de onoare. — O raţă într-o grădiniţă? — Exact. Dar să vă pun a doua întrebare. Ce se poate spune unui copil — tot lui Tase — care la fiecare gustare îşi lasă bucăţi din pîinea cu unt şi marmeladă pe unde apucă? Ascult răspunsul! — Păi, e unul singur şi anume: Minunat, Tase! Ce băiat generos eşti tu! Aşa să faci mereu, şi o să-ţi fiu recunoscător.   — Nu se poate, parcă v-aud. Cine să dea acest răspuns aiurit? — Cum cine? Un purceluş. Pe cuvînt de onoare. — Un purceluş în grădiniţă? — Da. Dar să trecem la a treia întrebare. Ce se poate spune unui copil — îl ştiţi de-acum, e Tase — care de dimineaţa pîna seara împrăştie pretutindeni bucăţi de cretă, de hîrtie, cartoane şi creioane colorate? — Răspunsul e limpede ca lumina zilei: Îţi mulţumesc, Tăsică, de-ai şti cîtă nevoie am eu de toate acestea! — Şi cine a dat acest răspuns anapoda? — Cum cine? Papagalul din grădiniţă! Dar hai să trecem la a patra întrebare. Ce se poate spune despre acelaşi Tase care îşi rătăceşte prin toată grădiniţa ba un ciorap, ba o batistă, ba un prosop? Şi totuşi, e cineva care îl felicită şi îi spune aşa: — Ce bine, ce culcuş cald o să-mi fac din toate acestea! Bravo, Tase! Cine e? Cîinele ciobănesc. — Nu se poate! O raţă, un purcel, un papagal, un cîine ciobănesc într-o grădiniţă? Nu, nu se poate! — Ba da. Şi toţi aceştia îl laudă pe Tase. Pe cuvînt de onoare. Ce-i drept, sînt singurii lui lăudători. O, dar am uitat un amănunt. Un singur amănunt: şi raţa şi purcelul şi ceilalţi erau de plastilină.   nu pooot! ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬     E greu de spus cînd şi-a dat seama fetiţa din povestea noastră cît de puternică este... Poate de pe vremea cînd era atît de mică încît nu ajun­gea la clanţa uşii şi nici să bea apă de la fîntîna ţîşnitoare. Cu toate acestea nu rămînea închisă în odaie şi nici însetată nu rămînea. Era de ajuns să zică o singură dată cuvintele nu pot!, pentru ca, răsărită ca din pămînt, o mînă să-i deschidă uşa sau să o înalţe pînă la ţîşnitura apei. Erau mîinile oricui se afla prin preajmă. Mai tîrziu, cînd nu izbutea să-şi îmbrace rochiţa, căci încerca să-şi vîre capul prin mînecă, era de ajuns acelaşi mic scîncet: nu pot! şi nepu­tinţa înceta pe dată, ca prin farmec. La fel cînd nu reuşea să-şi tragă ciorapii, căci îi punea cu călcîiul în faţă, sau cînd încerca să se încalţe, uitînd că ciorapii se află vîrîţi în vîrful pantofilor... De undeva se iveau două mîini prietenoase şi îndemînatice, şi gata necazul. Erau, cel mai adesea, mîinile bunicii. Numai că fetiţa creştea, iar puterea bunicii scădea. Fetiţa scîncea atunci de două ori, de trei ori, ţipa, bătea din picior, iar pînă la urmă, răsuflînd greu, cu degetele din ce în ce mai tremurătoare, bunica îndepărta pricina necazului. îi înnoda şiretul sau funda, îi umfla balonul, îi îmbrăca sau dezbrăca păpuşa, îi curăţa mărul.   Aşa se face că, odată cu vremea, neputinţa fetiţei se prefăcu într-o mare putere. Taina puterii ei erau aceste două cuvinte, uşor scîncite, uşor ţipate şi un pic, un pic înlăcrimate: — Nu pooot! Avea acum aproape şase ani, era voinică, urca în fugă scările blocului unde se mutaseră, sărea coarda, bea apă de la toate fîntînile ţîşnitoare, dar, undeva, pe vîrful limbii, îi rămăseseră bine lipite cele două cuvinte — şi aproape că nu deschidea gura fără să le sloboadă. Aşa, într-o zi, ieşi cu trotineta în faţa blocului. Ici, colo, se mai aflau cîteva mormane de moloz şi pămînt şi fetiţa nu putea să-şi ia vînt. — Nu pooot! Bunico, nu pooot! ţipă ea, înciudată, dar, în aceeaşi clipă, un excavator păşi greoi spre ea, cu lingura lui de metal întinsă, mor- măind vesel: — Răbdare, sigur că nu poţi. Şi nici bunica nu poate. O să îndepărtez eu pămîntul. Într-adevăr, în cîteva ceasuri, totul era netezit şi o panglică de asfalt înconjura blocul. — Ce putere am! zise fetiţa. Şi excavatorul mă ajută. E de ajuns să spun nu pooot, şi gata! A doua zi însă fetiţa se sătură de trotinetă şi hotărî să se dea huţa pe o scîndură îngustă, rămasă din schelăria blocului. O aşeză pe nişte cără­mizi, dar de îndată ce încerca să se urce, scîndură luneca. După cîteva încercări fetiţa începu să ţipe, zvîrlind scîndură: — Nu pooot! Bunico, nu pooot! Aproape în aceeaşi clipă un tractor se opri în dreptul lor. Din remorcă fură coborîte două leagăne noi, proaspăt vopsite, care fură bătute în pămînt. — Ce putere am, rîse bucuroasă fetiţa, dîndu-se în leagăn. Cînd spun nu pooot! mă ajută nu numai bunica, ci şi toţi oamenii şi maşinile. În aceeaşi după-amiază, îi veni ideea să se joace cu nisip. Încercă să care nisipul lîngă leagăn, dar nisipul îi curgea printre degete. — Bunico, nu pooot! izbucni atunci fetiţa, şi nu peste mult între cele două leagăne se opri o basculantă care descărcă un morman de nisip auriu. Cînd se întoarseră acasă, ieşi pe balcon să-şi cureţe un măr şi, privind şantierul pe care se mişcau sute de maşini, spuse cu mîndrie: — Toate sar să mă ajute! Ce puternică sînt... E de ajuns să ţip o singură dată... Şi într-adevăr ţipă, căci scăpase cuţitul din mînă. Ridică apoi cuţitul dar scăpă mărul. «Nu pot!» scînci ea. Apoi, cînd şi cuţitul şi mărul îi alune­cară din mîini urlă din răsputeri: «Nu pooot!» Bunica tocmai se apropia să-i cureţe dînsa mărul, cînd, chiar sub balcon, se ivi o macara. — Lasă, bunico, zise macaraua scrîşnind, dumneata eşti bătrînă, nu te mai obosi. O s-o ajut eu pe fetiţă. Uite ce mînă puternică am. Macaraua încercă de cîteva ori să apuce mărul, dar nu izbuti. Atunci, cu toate motoarele pornite mugi prelung, încît tot şantierul se umplu de vaierul ei:   — Nu pooot! În clipa următoare, din dosul blocului apăru greoi, scurmînd pămîntul, un excavator. — Să încerc eu să curăţ mărul, spuse excavatorul. Am zece degete de fier şi cuţitele mele sînt mult mai tăioase. Fetiţa se cam sperie văzînd namila de fier întinzîndu-şi braţul spre balcon. — Lasă, îl curăţă bunica, îngăimă ea. — Bunica e bătrînă, spuse excavatorul. Ce? Are ea puterea mea? În aceeaşi clipă, îşi puse în mişcare motoarele, dudui cu putere, opin- tindu-se şi mişcîndu-şi cuţitele într-o parte şi alta. Apoi, văzînd că nu poate apuca mărul, scoase un răget asurzitor: — Nu pooot! Sosi atunci în grabă un tractor: — Aveţi nevoie de ceva? Doar noi între noi ne ajutăm. — Nu pot să curăţ mărul fetiţei, se văita pufăind excavatorul. — Nu-i nimic, răspunse tractorul. Am să aduc îndată un buldozer. Cuţitul lui taie în felii munţi de pămînt, necum un măr. Pot să aduc şi cîteva pluguri şi, dacă e nevoie, un compresor greu cît cinci elefanţi, ca să-i înmoaie coaja. — Lasă, îl curăţă bunica, încercă fetiţa să-l oprească. — Cum o să-l cureţe? Poate ea mai mult ca un buldozer? spuse tractorul şi porni cu toată viteza. Curînd, sub balcon, se opriră zeci de maşini. Întreg şantierul se golise. Trecătorii se opriseră şi ei, priveau nemaipomenita adunare de macarale, excavatoare, compresoare, buldozere şi se întrebau: — Ce se întîmplă aici? Ce fac atîtea maşini? — Încearcă să cureţe mărul fetiţei, răspunse o basculantă care îşi croia drum spre bloc, încărcată cu pietriş. — Şi dumneata? — Eu car pietriş. În urma mea vine o macara pe şine. E în stare să ridice o casă întreagă într-un deget. Imposibil să nu poată ea curăţa un măr... Ştiţi, bunica fetiţei e bătrînă... — Dar fetiţa nu poate? — Nuu, ea are doar şase ani. Ea nu poate singură nici să-şi umfle balo­nul, nici să-şi înnoade şiretul, nici să-şi îmbrace ciorapii. O să stăm aici s-o ajutăm. — Pînă cînd? — Pînă izbuteşte singură. — Şi casele pe care le construiţi? întrebă cineva. Cine să le facă? — Şi bunica? îi întoarse întrebarea basculanta. Putem noi s-o vedem, slabă, tremurînd, chinuindu-se din zori şi pînă seara? O să stăm aici, sub geamul fetiţei, cu schimbul. Glasul îi fu acoperit de un zgomot asurzitor. Se apropia macaraua uriaşă pe roţi, plimbîndu-şi braţul înalt pe la toate cele zece etaje ale blocului. — Unde e mărul? întrebă ea, zbîrnîindu-şi sutele de cabluri. Atunci, peste zgomotul acela, nu ştiu cum, se auzi o voce speriată, abia şoptită. Era glasul fetiţei. — Iată-l, bîigui fetiţa. E curăţat... L-am curăţat singură. — Ai putut? — Am putut... Pot! Pot! Pot!... spuse fetiţa şi, la fiecare cuvînt, cîte o namilă de fier pleca de sub balcon. Curînd începură toate, risipite ici-colo pe şantier, să lucreze. Fetiţa le privea şi, abia acum, auzindu-le zumzetul, îşi dădu seama de puterea ei. Căci toate acele maşini şi oamenii care le mînuiau puteau munci şi mai bine, dacă ei, copiii, învăţau să se descurce singuri. Aceasta e puterea lor, a copiilor. Să-ţi pună macaraua rochiţa? Să te încalţi cu lingura excavatorului? Să lăsăm maşinile la treaba lor. Să-i lăsăm pe oamenii mari să facă blocuri, trotuare, solare... Bunica e bătrînă... Pe cei foarte mici, da, pe cei care nu pot deschide singuri uşa sau să bea apă de la ţîşnitoare o să-i ajute oricînd două mîini. Şi cel mai bine o să-i ajute mîinile fetiţelor şi băieţilor mai mari...