Basme si povesti pentru copii

Zmeul si prințesa de Claudia Groza   Când noaptea lasă loc zorilor şi stelele dispar pe rând, parcă jucându-se de-a v-aţi ascunselea, un zgomot fioros perturbă liniştea. Frunzele copacilor au început să tremure speriate, păsările fie şi-au luat zborul, fie s-au ascuns care pe unde au apucat, insectele s-au adăpostit în crăpăturile solului sau ale arborilor. Pe moment, nimeni nu ştia de unde vine acel zgomot înfricoşător.   Un zmeu cu aripi solzoase, ce scoatea flăcări pe nări, căuta, printre copacii înalţi, groşi datorită vârstei lor, o fiinţă umană. Simţise mirosul şi dărâma cu putere tot ce îi ieşea în cale. Nu se înşelase. Prinţesa Zori-de-Zi îşi făcea plimbarea de dimineaţă, când aduna picăturile de rouă cu efect tămăduitor pentru vederea bătrânului său tată. Auzind zgomotul, îngheţase de teamă şi s-a ascuns după un copac cu trunchiul gros. – Te rog, apără-mă de această fiară! îngăimă fata. - Degeaba te ascunzi, oricum te voi găsi, iar tu ştii asta foarte bine! răcni zmeul. Într-adevăr, nu a trecut mult timp şi animalul hidos, cu solzi, un corn mare în frunte, dinţi conici şi lungi, cioc ascuţit se înfăţişă înaintea tinerei. - Eşti a mea, prinţeso. Nu încerca să te împotriveşti. Tremurând, cu lacrimile şiroind pe ambii obraji palizi de la frica ce pusese stăpânire pe ea, prinţesa s-a lăsat prinsă cu ghearele şi aşezată pe spatele zmeului. Căuta speriată în jur păsări pe care să le roage să îl anunţe pe tatăl său de nenorocirea ce se abătuse asupra lor şi să-l roage să trimită ajutoare. Dar nu se vedea nici măcar un fulg, ce să mai spunem de o pasăre întreagă!   Străbătând munţi şi văi, creste şi zări întinse, câmpii de un verde smarald, cu maci şi flori multicolore, zmeul şi prinţesa Zori-de-Zi au ajuns într-un ţinut cu multă umbră, lipsit de vegetaţie şi de vieţuitoare. Un castel cenuşiu îi aştepta, cu porţile păzite de doi demoni cu aripi negre şi ochi roşii. Aceasta este o pradă preţioasă. Uitaţi-vă bine la ea! Să nu cumva să vă scape când nu voi fi acasă, aţi înţeles? zise cu voce apăsată zmeul. - Da, stăpâne, stai fără nicio grijă, a fost răspunsul prompt al celor doi demoni. - Vreau să-mi pregătiţi camera cea mai frumoasă pentru această fiinţă pură şi fragedă şi deosebită. - Chiar acum, stăpâne, şi demonii au mers să deschidă cea mai luminoasă încăpere din tot castelul. - Prinţesa mea, din această clipă, eşti a mea şi numai a mea. Vom lua masa împreună, îmi vei cânta, îmi vei citi, îmi vei ţine companie. Îmi poţi cere tot ce-ţi pofteşte inima… mai puţin libertate. Nu vei avea voie să părăseşti acest castel, decât în prezenţa mea. - Cum spui tu, zmeule, răspunse fata timid, privind pe furiş şi cu teamă hidoasa creatură. * Pădurea arăta ca şi cum un uragan se abătuse asupra ei. Frunzele formau un covor verde la baza copacilor. Iarba era călcată ca şi cum ar fi fost arsă. Totul în jur părea pârjolit. Toate vietăţile au început să răsară care de pe unde se ascunseseră. Multe animale muriseră de frică sau călcate în picioare de alte animale mai mari. Soarele călduţ le-a dezmorţit sufletele, iar vântul le-a calmat rănile. - Este cazul să dăm de veste! Nu se poate, nu se poate! strigau păsările şi celelalte vietăţi. - Să mergem spre palat! spuse şoimul. Cârduri de păsări, grupuri de insecte au plecat să anunţe răpirea fetei. Păsările zburau agitat, dând rotocoale ferestrelor de la palat. - Stăpâne, se întâmplă ceva afară! Zeci de păsări şi de insecte dau târcoale palatului de câteva ore bune. Parcă ar vrea să transmită un mesaj. - Ieşi şi vezi despre ce este vorba! Adevărul e că fiica mea a întârziat destul de mult, iar inima îmi spune că nu e a bună, spuse abătut regele. Băiatul care avea grijă de palat a ieşit rapid în curte.  - Îmi puteţi explica despre ce e vorba? De ce sunteţi atât de agitate?   Păsările au înscenat o piesă în care una dintre surate a jucat rolul victimei, iar un vultur rolul răpitorului. Celelalte insecte şi păsări s-au ascuns pe după copacii din grădină, astfel încât băiatul a înţeles că prinţesa Zori-de-Zi a fost răpită. - Da, temerile regelui s-au adeverit. La starea sănătăţii sale, era tot ce îi lipsea. Când a aflat acestea, regele şi-a adunat ultimele puteri şi l-a rugat pe slujitorul său să dea de veste că acela care îi va aduce fiica teafără va primi în dar palatul şi pe prinţesă de soţie, bineînţeles cu voia sa. După ce a rostit acestea, regele a căzut într-un somn adânc, ca şi cum o vrajă puternică a căzut asupra lui.   Băiatul a răspândit, în cele patru zări ale împărăţiei, vestea că frumoasa prinţesă Zori-de-Zi a fost răpită, iar cine o va aduce vie şi nevătămată va primi palatul şi mâna prinţesei. Prinţii din cele mai depărtate meleaguri, aflând vestea, s-au pregătit de luptă. În ceasul serii, s-au adunat şi au stabilit de comun acord ca cel mai viteaz dintre ei să câştige mâna prinţesei. Astfel, Prinţul Vestului, Prinţul Nordului, Prinţul Estului şi Prinţul Sudului au hotărât ca a doua zi dimineaţă, în zori, fiecare să pornească din ţinutul său spre tărâmul unde locuia zmeul. Acela dintre ei care va salva prinţesa urma să trăiască până la adânci bătrâneţi alături de Zori-de-Zi.                                                                       * Când dimineaţa de-abia îşi făcea simţită prezenţa prin sita norilor pufoşi, jucându-se cu razele soarelui, Prinţul Vestului şi-a scos calul negru din grajd, l-a periat, i-a dat o mână de fân şi l-a înşeuat. Prietene, să nu mă laşi la greu! Am nevoie de ajutorul tău mai mult ca niciodată. Mi-aş dori să câştig această luptă. Tânărul îşi aranjează sabia în teacă, îşi potriveşte armura de zale strălucitoare şi se pregăteşte de drum. Calul bate pământul cu copita, hornăie şi porneşte în galop. Străbat munţi şi văi, în faţa pădurii dese, cu copaci de diferite înălţimi şi forme. - Ciudată pădurea aceasta, murmură prinţul. Calul se opri brusc, presimţind parcă un pericol.  Dintr-odată, braţele pomilor au prins viaţă şi i-au înconjurat din toate părțile. Tânărul a tras sabia din teacă și a început să se lupte cu micii monştrii. Zalele i-au fost smulse. Şi-a rănit mâinile. Într-o clipă de neatenţie, uitându-se cum roibul său negru a fost răpus de o creangă ascuţită care i-a sfâşiat inima, Prinţul Vestului a fost omorât. * În tot acest timp, prinţesa Zori-de-Zi spera ca cineva să fi ajuns la bătrânul său tată, să-l fi înştiinţat de cele întâmplate. Zmeul nu-i făcuse nimic rău, dar vroia  dragostea ei şi să îi gătească, să îi spună seara poveşti frumoase din lume și să îi cânte. Un bondar îi spusese fetei, într-o zi însorită când ieşise să culeagă flori din grădină, cum că zmeul nu era rău de fapt, dar se afla sub o vrajă puternică, dar nici el nu ştia mai multe.   Stelele străluceau înconjurând Luna, iar ceaţa învelea totul, ca un văl argintiu. Nu se auzea nimic, nu se vedea nimic. Prinţul Nordului se pregăti de drum. A îmbrăcat costumul de luptă, şi-a luat arcul cu săgeţi şi sabia pe care o ascuţise cu o seară în urmă, şi-a pregătit hrană pentru drum şi a pornit să-l întâlnească pe zmeu. Ştia că este drum lung, aşa că dăduse calului său jăratec cu o seară înainte. Slujitorii îl periaseră, îi împletiseră coama şi-l pregătiseră pentru luptă. Să mergem la luptă, viteazule! Să fie într-un ceas bun şi să ne întoarcem victorioşi, spuse calm prinţul, lovind cu pintenii calul. Calul alb galopa atât de repede, încât prinţul nu vedea decât fâşii colorate, ca şi cum cineva arunca vopsea pe o pânză, urmând să dea contur. Un nechezat puternic, o ridicare pe picioarele din spate şi călăreţul a fost trântit la pământ. - Dar ce s-a întâmplat? Ai sărit aşa din senin! Ce ai văzut? Ridicându-se încet, ţinând mâna la spate, prinţul a observat cum calului îi sângera o ureche. În câteva minute, veninul ciudatei insecte, mult mai mare decât una obişnuită, şia făcut efectul, iar calul a murit. Prințul a consumat hrana pe care o luase pentru drum, dar, după un timp, fără apă, a murit. Prinţul Estului a plecat şi el încrezător în puterile sale. Nu pierduse niciodată un duel. Tinereţea şi puterea lui îi dădeau curaj. - Să mergem ca vântul şi ca gândul, murgule! Calul pur sânge parcă zbura. Nici păsările, nici insectele nu puteau ţine pasul cu el. Au străbătut munţi şi văi, şi iarăşi munţi şi din nou văi. După o stâncă, din senin, din pământ din iarbă verde, a apărut o fată frumoasă, cu părul bălai, strâns în cosiţe lungi. Rochia albă ca spuma laptelui îi evidenţia tenul şi albastrul puternic al ochilor. Zâmbetul său l-a făcut pe prinţ să îşi dorească să stea de vorbă cu ea. - Ce cauţi pe aici, tânără frumoasă? - Locuiesc în apropiere şi am venit să culeg flori pentru mama. Este ziua ei astăzi. - Foarte frumos din partea ta. Te pot ajuta? - Nu, mulţumesc. Ar fi bine să te odihneşti. Bănuiesc că vii de departe. Într-adevăr m-a uimit să văd chip de om pe aici. - Poftim un măr ca să prinzi puteri. - Mulţumesc. Acum am realizat că îmi este foame, spuse prinţul şi muşcă din măr. Este foarte gustos. - Ha ha ha… da, este foarte gustos. Ha ha ha… chiar foarte foarte gustos.  Nici nu a terminat de grăit aceste cuvinte şi fata s-a transformat într-o vrăjitoare cocoşată, cu nasul mare şi unghiile lungi şi încovoiate. - M-ai păcălit! Blestemată să fii, zise prinţul, rostogolindu-se peste o movilă de pământ, otrăvit.   * Soarele îşi trimitea spre pământ primele raze aurii. Frunzele se răsfăţau mângâiate de picăturile de rouă. Toate fiinţele se dezmorţeau şi îşi făceau toaleta de dimineaţă, iar Prinţul Sudului îşi pregătea cele două săbii şi armura. - Bună dimineaţa, fiule! - Sărut mâna, mamă. Voi avea nevoie de îmbrăţişarea ta norocoasă. Este drum lung, iar lupta nu va fi uşoară. - Dragul meu, vei reuşi! Eşti curajos, puternic, tânăr şi inteligent! - Mulţumesc, mamă. Mă voi întoarce victorios! - Drum bun şi să te întorci cu bine! - Să ne întoarcem, mamă. O voi elibera pe prinţesa  Zori-de-Zi.   Acestea fiind spuse, prinţul a pornit la drum. Florile, păsările şi toate animalele îl priveau cu admiraţie. Soarele era blând cu el, vântul îl ajuta să se răcorească. Norii îl însoţeau şi îi ofereau umbră. Ajuns la o apă învolburată, tânărul s-a oprit. Teama a pus stăpânire pe el, iar calul deveni destul de agitat. A scrutat zările şi a observat un pod în depărtare. În dreptul podului, stătea un băiat slab, neîngrijit, dar cu ochi scânteietori. – Daţi-mi ceva de mâncare, vă rog! Sunt lihnit, obosit, am să mor. - Nu am timp de pierdut, spuse prinţul, înaintând pe pod. Nu merse mult şi constată că podul nu era până pe malul celălalt. Vrând să se întoarcă, în spatele său a apărut un balaur cu trei capete, ce scotea flăcări uriaşe. Tânărul se luptă, dar a fost prins într-o poziţie incomodă, şi ştia că va fi ucis. Nu era mai bine să mă hrăneşti? Bunătatea este calitatea ce permite trecerea acestui pod. Prinţul Sudului a fost omorât.                                         * Zilele treceau. Prinţesa Zori-de-Zi era tot mai palidă, din cauza grijilor. Ce se întâmpla cu bătrânul ei tată? De ce nu trimisese pe nimeni să o salveze? Zmeul se purta frumos cu ea, iar palatul prinsese viaţă şi culoare. Grădina era parcă din ce în ce mai îngrijită şi primitoare.   Slujitorii din palatul prinţesei, deveniseră şi ei neliniştiţi. Nimeni nu fusese atât de viteaz şi puternic încât să salveze prinţesa. Bătrânul dormea sub efectul vrăjii. Cel mai tânăr dintre slugi, cel care dăduse vestea în cele patru zări despre răpirea prinţesei, se gândea că este cazul să îşi încerce norocul. - Am să pornesc spre castelul zmeului. Cu orice sacrificiu! Se duse în grajd, alese cel mai frumos şi tânăr şi puternic cal şi îl pregăti de drum. Decizia a fost luată. În zorii zilei, va pleca să-şi salveze stăpâna.    Noaptea de dinaintea plecării fu foarte liniştită. Niciun greiere nu se auzi, vântul amuţise şi el, stelele nu mai licăreau, de coborât nici nu se mai punea problema. Luna alunecă încetîncet spre întâlnirea cu soarele. Îngerii se adunară şi se rugară pentru izbânda tânărului – slujitor cu inima largă, de parcă ar fi fost de elefant, şi nu a unui biet băiat de douăzeci de ani, sărac, dar care iubea tot ce se afla în jurul lui. Pieptul băiatului tresălta ritmat, mai accelerat decât în alte dăţi. Sigur avea emoţii, căci, dacă n-au reuşit prinţii obişnuiţi cu luptele, care posedă arme, cum ar izbuti el, cu mâinile goale, să îşi aducă stăpâna înapoi? Nu ştia şi nici nu-i păsa la acel moment. Să fie aşa cum trebuie să fie. Se lăsă în mâinile sorţii. * Tânărul slujitor, trezit de cântatul cocoşilor, îşi simţea sufletul în gât. A băut o cană cu apă proaspătă, care i-a mai calmat emoţiile. Şi-a pus câteva merinde pentru drum, a mers în grajd, şi-a mângâiat calul, i-a dat un cub de zahăr şi a pornit în călătoria vieţii lui. Nu îşi dorea decât să îşi salveze stăpâna. Nu aştepta recompensa promisă. Nu era pentru el! - Bună dimineaţa, natură! Eşti magnifică în zorii zilei! Niciodată nu te-am privit atât de aproape şi atât de devreme. Animalele îl însoţeau sărind prin copaci sau zburând sau alergând până oboseau, apoi îi urau drum bun şi noroc. O pasăre chiar i-a adus în cioc un trifoi cu patru foi. - Mulţumesc, spuse băiatul, punând trifoiul într-un buzunar, în dreptul inimii. Zâmbetul şi bunătatea tânărului reprezentau puteri „înfricoşătoare“ în faţa răului. La  o  răscruce,  neştiind  încotro  s-o apuce, s-a întristat puţin. Fără voie, a dus mâna la piept, şi o energie degajată sub formă de căldură l-a făcut să întoarcă privirea spre drumul corect. Uitase cu desăvârşire de trifoi. Luând-o spre dreapta, nu mai parcurse mult din distanţă, şi în cale i-a apărut o bătrână, care l-a rugat să o ajute să umple o găleată cu apă dintr-o fântână.  - Cu mare drag, bătrânico! Văzând sufletul său bun, vrăjitoarea – căci asta era de fapt – a hotărât să nu-l oprească din drumul său. După ce sarcina a fost îndeplinită, bătrâna i-a mărturisit: Pentru amabilitatea ta, îţi dăruiesc acest toiag fermecat! Poate îngheţa ape, poate stinge focul, poate transforma fiinţele în statui. - Să îţi fie de folos, tinere! - Mulţumesc, sunt sigur că voi avea nevoie! răspunse băiatul fericit. Doar era cea mai grea călătorie a vieţii lui. Nimeni nu se întorsese din confruntarea cu zmeul. Oare el va reuşi? Merindele i se terminaseră şi, ajungând într-o livadă, s-a oprit să se odihnească la umbra pomilor şi să ceară câteva fructe stăpânului livezii. O tânără frumoasă, cu lungi cosiţe aurii, îi oferi un măr roşu, cum nu mai văzuse. - Mulţumesc,  dar  am  să  cer  voie  stăpânului  livezii  să-mi dea câteva fructe. Acest măr este atât de frumos, încât prefer să-l mănânci tu, domniţă. - Cât de înţelept eşti tinere, spuse uimită fata. Încotro te îndrepţi? - Să îmi salvez stăpâna din ghearele zmeului care a răpit-o. - Bine, primeşte aceste seminţe de la mine. Dacă vei fi în primejdie, din ele vor creşte rapid, cât ai clipi, arbori înalţi şi groşi, astfel încât vei avea timp să fugi. - Mulţumesc din inimă, tânără domniţă!    După ce s-a odihnit sub cerul înstelat şi a fost hrănit cu fructe şi pâine de stăpânul livezii, tânărul a plecat mai departe. În dreptul unei ape învolburate, tânărul a observat un băiat slab, dar cu ochii luminoşi, ce tremura şi plângea. - Ce ai păţit? întrebă cu bunătate tânărul slujitor. - Mi-e foarte foame. - Nu mai am decât aceste două piersici pe care ţi le dăruiesc cu dragă inimă. Sper să-ţi mai potolească foamea. Cu mâini tremurânde, cu ochii ţintă când spre fructe, când spre acest tânăr simpatic, băiatul îi mulţumi. - Pentru că ai fost atât de darnic, vreau să mă recompensez. Îţi ofer acest fluier magic. Cântecele alungă răutatea, invidia, frica şi tot ce este rău dispare. - Îngerii să fie cu tine, copile!    Tânărul aruncă toiagul peste apă şi aceasta îngheţă. Aşa că trecu destul de repede pe malul celălalt. Trase aer în piept şi răsuflă uşurat pentru că depăşise cu bine acest hop. Când se pregătea să urce pe cal, din înaltul cerului, de nicăieri, apăru un balaur cu trei capete, suflând flăcări pe nări. Păstrându-şi cumpătul, scoase din buzunar seminţele dăruite de fata cu cosiţe şi le aruncă pe pământ. În acelaşi timp, toiagul stinse flăcările ce ieşeau pe nările balaurului. Închise ochii de spaimă, dar, până să se dezmeticească, între el şi balaur se ridică o pădure deasă, prin care de-abia putea trece. Balaurul  i-a pierdut urma. Obosit, speriat şi slăbit, tânărul nostru zări în depărtare castelul zmeului.   Ar fi cazul să înnoptez aici, sub aceste stânci, iar mâine dimineaţă, cu puterile refăcute, să înfrunt zmeul şi să-mi recuperez stăpâna. Descălecă, lăsă calul să pască, iar el se ghemui, cu mâinile sub cap, pe stânca acoperită de muşchi. Gâdilat de furnici, stropit de păsările care se spălau cu roua argintie a dimineţii, tânărul dădu bineţe naturii, după care se dezmorţi. - Te-ai odihnit, calule-năzdrăvanule? Un nechezat prelung răsună în toată valea, urmat de o scuturare a coamei şi un tropăit de nerăbdare. După ce se răcori cu apa rece a izvorului ce curgea liniştit din stâncile sub care îşi odihnise trupul şi sufletul, încălecă şi pe-aici ţi-e drumul. Norii îşi schimbau forma însoţindu-l. Acum păreau delfini, acum erau doar fâşii de vată de zahăr. Păsările îi păzeau din văzduh. Soarele zâmbea şi îi mângaia corpul cu razele sale blânde. Paznicii castelului au simţit pericolul apropiindu-se, văzând norii de praf ce se ridicau în depărtare. - Stăpâne, avem oaspeţi neaşteptaţi! - Era şi timpul, grăi zmeul. Închideţi prinţesa în temniţă şi trageţi obloanele la geamuri. Tânărul mai făcu un popas în pădure, unde a găsit fructe şi şi-a potolit foamea,  prinzând puteri, apoi s-a apropiat de castel. Era linişte deplină împrejur. Şi vântul se temea să adie, iar păsările şi insectele amuţiseră parcă.   E cam straniu pe aici. Frica pune stăpânire pe mine. Sper să ies viu şi nevătămat din această aventură. Nu termină bine aceste gânduri şi în faţa sa apăru zmeul, scoţând sunete înfiorătoare. - Credeam că nu am să mai văd curând chip de om. Cam târziu tinere. Te-ai lăsat aşteptat, nu glumă, răcnea zmeul. Cu mâini tremurânde şi reci, tânărul căuta fluierul în buzunarul cămăşii. Îl găsi şi începu să cânte, cu inima  bătându-i în gât. Pe măsura ce melodia se înteţea, un văl cenuşiu ca un abur se ridica în preajma zmelui, iar el se transforma într-un bărbat liniştit, calm, chipeş. - M-ai salvat! Blestemul a fost ridicat datorită ţie. Îţi mulţumesc! Să mergem la palat şi să sărbătorim. Cei doi bărbaţi au ajuns călărind pe acelaşi cal la palat. - Eliberaţi prinţesa! Vom da un mare ospăţ! Deschideţi obloanele. Lumina blândă a soarelui, căldura şi ciripitul păsărilor a pătruns în camerele reci ale palatului. Slugile erau mirate de aspectul stăpânului. Zori-de-Zi, văzând chip cunoscut, se aruncă la pieptul tânărului servitor şi nu mai contenea cu întrebările. - Ce face bătrânul meu tată? Credeam că aici voi rămâne. A durat aşa de mult până ai sosit!   Regele a dat de veste în cele patru zări, apoi a căzut într-un somn adânc. Prinţii au plecat în căutarea ta, dar se pare că s-a întâmplat ceva cu ei. Cum nicio veste despre salvatori sau despre tine nu a ajuns înapoi la palat, am decis să-mi încerc şi eu norocul. - Şi ai reuşit, tinere! Ba, mai mult, m-ai eliberat şi pe mine de vrajă. Prinţesă, iartă-mă! Devotatul tău slujitor te va conduce acasă, să-ţi vezi tatăl. Dar înainte să ne ospătăm aşa cum se cuvine. Şi-au povestit, şi-au mâncat, şi-au râs, iar vremea bună le-a ţinut companie. - Veţi pleca în zori. Nu are rost să călătoriţi noaptea, spuse gazda, încântată de chipul său pe care aproape că-l  uitase. Bineînţeles! * Noaptea a fost agitată pentru prinţesă. Îşi făcea griji pentru tatăl ei, pentru drum, ar fi vrut să zboare. Se bucura că zmeul fusese eliberat de blestem. Când cocoşii cântau să anunţe zorii, prinţesa şi slujitorul ei erau deja pe drum. Băiatul din dreptul podului, tânăra cu cosiţe aurii, bătrâna i-au salutat cu admiraţie şi l-au felicitat pe tânăr pentru reuşita lui. În acea clipă, Zori-de-Zi înţelese ce suflet nobil avea acest băiat, şi s-a îndrăgostit de el.   * Cum au ajuns, tânăra a alergat în iatacul regelui, s-a aruncat la pieptul său, i-a luat mâinile şi i le-a sărutat, i-a mângâiat obrajii. - Tată, sunt eu, fiica ta iubită! M-am întors! Ochii bătrânului rege s-au deschis ca dintr-un somn luuung, şi o lacrimă i-a alunecat pe obraz. - Copila mea, ai revenit! Tânărul stătea în pragul uşii privind întâlnirea emoţionantă. Zori-de-Zi întoarse capul şi îi făcu semn cu mâna să se apropie.   - Da, tată. El este cel care a venit după mine şi m-a salvat. Am hotărât să ne căsătorim, căci drumul de întoarcere ne-a făcut să ne cunoaştem mult mai bine. Te rog să ne dai binecuvântarea! - Cu mare drag, copiii mei!   * A urmat o nuntă ca-n poveşti, ce a ţinut trei zile şi trei nopţi. Din dragostea lor s-au născut copii isteţi, frumoşi, buni şi darnici… Viaţa la palat era armonioasă şi fericită!

Roman Năzdrăvan de Nicolae Filimon A fost odată ca niciodată, daca n-ar fi, nici că s-ar povesti; când să potcovea purecele cu nouă sute nouăzeci şi nouă oca de fier, şi tot da cu spatele de cer; linguriţă scurtă pe gura cui n-ascultă. A fost odată trei fraţi olteni, dintre care unul era năzdrăvan. Într-o zi îşi ascuţiră coasele şi plecară pe o câmpie. După ce merseră şi iar merseră, dederă peste o livede de fân mare. Ei se opriră în loc şi o priviră; dar fratele cel mai mare zise:         – Ştiţi voi una, mă?         – Ştim, daca ne vei spune, răspunseră ceilalţi doi fraţi.        – Ai, mă, să ne-ncercăm coasele prin ăst fân verde.         – Bine zici tu, mă, răspunse cel d-al doilea frate, şi îndată începură amândoi să cosească la fân; dar n-apucară să sfârşească vorba bine şi zăriră pe zmeul Stan Ghindă barbaiop, călare p-o jumătate de iepure şchiop. Atunci lor, de frică, le căzură coasele din mână, dar Roman Năzdrăvan le zise:         – Nu vă temeţi, măre, lăsaţi pe mine, că-i viu eu de hac.         Zmeul din ce în ce s-apropia, iar când fu aproape de dânşii, învârti buzduganul de trei ori şi zise:         – Cine sunteţi voi, bre, dă mi-aţi turburat izvoarele şi mi-aţi încurcat livezile?         – Suntem nişte oameni săraci şi nemernici, măria-ta, să nu-ţi faci păcat cu noi.         – Ai, sculaţi-vă, că vă iert, zise zmeul cu şiretlic, dar fiindcă aţi început livedea, cosiţi-o toată şi diseară să veniţi acasă să vă plătesc.         Câtetrei fraţii se puseră pe cosit şi cosiră zi de vară până seara; dar când înnoptă, veni zmeul şi-i luă cu dânsul acasă, ca să le plătească. Ajungând acasă, zmeul fluieră de trei ori şi numaidecât sări buzduganul din cui şi puse o masă împărătească, cu douăsprezece feluri de bucate, pe care le otrăvise zmeul înadins, ca să omoare pe olteni, dar o pâine, o strachină cu apă, o lingură şi o ploscă cu vin nu putu sa le otrăvească.         Zmeul atunci chemă pe olteni la masă; dar Roman Năzdrăvan îi zice:         – Să trăieşti, măria-ta! noi suntem nişte oameni săraci, învăţaţi să mâncăm cum om putea şi să bem ce-om putea. Dă-ne pâinea aia de colo, strachina cu apă, lingura şi plosca şi ne va fi de ajuns.         Zmeul pricepu viclenia lui Roman Năzdrăvan şi tăcu; dar după ce se ridică masa, chemă pe vătaful de curte şi-i porunci să-i ducă într-un beci, cu gând ca să vie peste noapte, să le taie capetele.         Roman Năzdrăvan simţi şiretenia zmeului, dar se făcu că nu pricepe nimic şi, ca să înşele şi mai bine pe zmeu, luă plosca şi se duse în beci, împreună cu fraţii lui, iar după aceea scoase din traistă un fluier de prun şi începu să cânte:         Fluieraş frumuşel,         Mititel, gingăşel,         Dacă tu mă iubeşti,         Vin-acum să-mi slujeşti.         N-apucă să sfârşească cântecul şi d-odată veniră patru păsări măiestre şi puseră o masă cum se pune la domni şi la împăraţi. Roman Năzdrăvan chemă la masă pe slujnicele zmeului şi le dete de băut până se îmbătară şi adormiră; apoi le dezbrăcă de hainele lor şi se îmbrăcă el şi fraţii lui cu dânsele, iar pe slujnice le îmbrăcă cu zăbunele lor cele bărbăteşti şi se duseră să se culce. Dar abia ce începură să aţipească de somn şi zmeul veni cu paloşul să le taie capetele. Văzându-i însă îmbrăcaţi muiereşte, merse înainte şi tăie capetele slujnicelor, apoi se duse şi se culcă. Atunci, Roman Năzdrăvan sculă pe ceilalţi doi fraţi şi o apucară la sănătoasa.         Se duseră şi iar se mai duseră, cale lungă ca Dumnezeu să ne-ajungă, că cuvântul din poveste înainte mai lung şi mai frumos este. Este ce este, basmul d-aici înainte se găteşte, Dumnezeu în casă la noi soseşte. Se duseră trei zile şi trei nopţi şi dederă peste un palat mândru şi frumos şi se puseră câtetrei la poartă.         Împăratul îi văzu după geam şi trimise pe vătaful de curte să-i întrebe ce caută. Vătaful spuse împăratului cererea lor, iar el porunci să puie pe cei doi rândaşi la grajd, iar pe Roman Năzdrăvan să-l îmbrace bine şi să-l facă copil în casă.         Nu trecu mult timp şi împăratul făcu pe Roman Năzdrăvan mai mare peste toate slugile curţii împărăteşti. Fraţii lui, cum auziră aceasta, hotărâră să-l piardă.         Într-o zi, când împăratul voia să se ducă la plimbare, ei îi ieşiră înainte cu căciulile în mâni şi ziseră:         – Luminate-mpărate, să trăieşti, măria-ta, întru mulţi ani! Fratele nostru, Roman Năzdrăvan, s-a lăudat că poate să-ţi aducă cloşca cu puii de aur a zmeului Tărtăcot, cu barba d-un cot şi cu limba de doi.         Împăratul chemă numaidecât pe Roman Năzdrăvan şi-i zise:         – Fraţii tăi mi-a spus că te-ai lăudat să-mi aduci cloşca cu puii de aur a lui Tărtăcot cu barba d-un cot.         – E, e, măria-ta, cine m-a pârât, nu m-a pârât să mă crească, ci să mă piardă; dar bun este Dumnezeu, o să-ţi aduc cloşca, măcar de-aş şti că-mi voi răpune viaţa.         – Să ştii, Romane, adăogă împăratul, că daca nu-mi vei aduce cloşca, unde-ţi stă picioarele o să-ţi stea capul.         N-apucă să plece împăratul, şi Roman Năzdrăvan se duse la zmeu, intră în palat şi, ajungând la odaia unde era cloşca închisă, se făcu pai de mătură şi intră înlăuntru pe gaura încuietoarei; apoi, făcându-se iarăşi om, zise cloştii:         – Fă, cloşcă, vino cu mine!         Cloşca începu să strige:         – Sari, luminate împărate, că mă ia Roman Năzdrăvan! Zmeul veni numaidecât cu paloşul în mână, dar Roman se făcu grăunte de mei şi se puse după uşă. Zmeul, văzând că nu este nimeni în casă, scoase biciul de la brâu şi trase cloştii o bătăiţă ţeapănă. Roman se făcu iar om şi zise:         – Fă, cloşcă, vii tu cu mine ori ba?         – Viu, răspunse cloşca.         Atunci Roman luă cloşca cu pui cu tot ş-o dete împăratului, zicându-i:         – Poftim, luminate-mpărate, m-am închinat cu slujba care mi-ai poruncit.         Împăratul luă cloşca şi dete lui Roman două căuşe de galbeni şi se duse, iar Roman se puse în scară şi începu să-i numere. Din întâmplare, fraţii lui tocmai atunci treceau cu hârdăul cu apă la grajd; văzând însă pe Roman numărând bani, zise unul către celălalt:         – Văzuşi, mă, ce de bani a câştigat afurisitul de Roman?         – Las’ pe mine, mă, că ţi-l voi aşeza eu pe dânsul.         A doua zi, când ieşi împăratul la plimbare, ei veniră iarăşi la scară cu căciulile în mâni şi ziseră:         – Luminate-mpărate, fratele nostru Roman s-a lăudat să-ţi aducă armăsarul lui Căpăţână-de-cal-ântr-un-picior-de-găină, înşelat şi înfrânat.         Împăratul chemă pe Roman Năzdrăvan şi-i zise:         – Auzi, mă, Romane, ce zic fraţii tăi, că te-ai lăudat să-mi aduci calul lui Căpăţână-de-cal-ântr-un-picior-de-găină, înşelat şi înfrânat!         – Să trăieşti, măria-ta! Cine m-a pârât, nu m-a pârât să mă crească, ci să mă piardă; dar bun e Dumnezeu.         După aceea încălecă calul, se duse la zmeu şi, intrând în grajd, zise armăsarului:         – Mă, armăsare, vino cu mine!         Armăsarul, cum auzi acestea, strigă:         – Sări, stăpâne, că mă ia Roman Năzdrăvan!         Zmeul, cum auzi, se scoborî în grajd cu paloşul într-o mână şi cu biciul de foc într-alta şi zise calului:         – Unde este Roman Năzdrăvan, bre? Calul se uită împrejur şi nu văzu pe nimeni, căci Roman se făcuse pai şi intrase în iesle; atunci zmeul, văzându-se înşelat, se puse cu biciul pe cal şi îi muie binişor spinările, iar după aceea se duse la treaba lui.         Roman, văzându-se iarăşi numai cu calul, îi zise:         – Mă, armăsare, vino cu mine!         – Acuma viu, stăpâne, dar înainte de a pleca, sapă la picoarele mele cele dindărăt, c-o să dai peste un butoi cu aur topit şi altul cu argint; să iei două căuşe de argint şi să mă stropeşti de la mijloc până la coadă şi să-ncalici pe mine.         Roman Năzdrăvan făcu după zisa calului; încălecă pe dânsul şi se duse. Dar ce mândreţe, Doamne! Calul se făcuse jumătate de aur cu pietre nestimate, iar jumătate, de argint şi atât de frumos, încât la soare te puteai uita, dar la dânsul, ba.         Când ajunse Roman la împărăţie, împăratul tocmai se întorcea de la plimbare; îi dede calul şi luă patru căuşe de galbeni.         Fraţii lui însă văzu toate acestea şi ziseră unul către altul:         – Bre! ce dă bani a câştigat nelegiuitul!         – Lasă, mă, răspunse unul din doi, că ţi-l pui eu bine pe dânsul!         A doua zi, când împăratul se plimba prin grădină, fraţii lui Roman Năzdrăvan îi ieşiră înainte şi-i ziseră:         – Luminate-mpărate, să-ţi lungească Dumnezeu zilele; fratele nostru, Roman Năzdrăvan, s-a lăudat ca poate să-ţi aducă chiar pe zmeu, viu nevătămat.         – Dar asta este cu neputinţă, răspunse împăratul.         – Ştim prea bine, măria-ta, dar de, fratele nostru aşa s-a lăudat.         Împăratul chemă pe Roman şi-i zise:         – Aşa e, mă Romane, că te-ai lăudat să-mi aduci pe zmeu viu nevătămat?         – E, luminate-mpărate, cine m-a pârât la măria-ta, nu m-a pârât să mă crească, ci m-a pârât să mă piardă; dar fie, mă leg să-ţi aduc pe zmeu; numai să-mi dai un car cu şase bivoli, să-mi dai şase dulgheri, şase tâmplari şi şase fierari, şi treaba e făcută.         Împăratul porunci să-i dea tot ce va cere. Roman se sui în car şi apucă calea către zmeu. Se duse zi de vară până seara; iar când fu aproape de palatul zmeului, se făcu moş bătrân cu barba şi sprâncenele până la pământ. Zmeul, cum îl zări, se dete jos, îi ieşi în cale şi-i zise:         – Ce cauţi, moşule?         – Ce să caut, luminate-mpărate, am prins pe hoţul de Roman Năzdrăvan şi am venit la măria-ta să-mi dai ăl plop de colo, să fac un butoi ca să-l bag într-însul.         – Bucuros, moşicule!         Atunci Roman tăie plopul şi numai cât clipeşti din ochi făcu un butoi gros, legat cu cercuri de fier; dar când veni vremea să-l înfundeze, zise zmeului:         – Luminate-mpărate, ştii că Roman Năzdrăvan e mare voinic, el poate să spargă butoiul şi să scape, şi atunci ne prăpădeşte pe toţi; fă bine de intră măria-ta în butoi şi, după ce l-oi înfunda, pune-ţi toată puterea să vedem, poţi să-l spargi?         Zmeul se supuse şi intră în butoi, iar dulgherii, tâmplarii şi fierarii înfundară butoiul şi, după ce îl legară cu lanţuri groase de fier, înjugară bivolii şi plecară; iar pe la apusul soarelui ajunseră la împărăţie şi deteră pe zmeu în mâna împăratului, viu nevătămat.         Împăratul porunci să desfunde butoiul, să vază daca se află zmeul într-însul; iar zmeul răspunse din butoi:         – Luminate-mpărate, daca vrei să trăieşti, zi oamenilor tăi să nu mă scoată din butoi, că de voi scăpa, nu se alege praf de tine şi de palatul tău.         Atunci împăratul porunci să aducă lemne şi, făcând focul, arse pe zmeu trei zile şi trei nopţi; iar Roman luă oasele zmeului şi le dete împăratului, carele, de bucurie, făcu pe Roman boier din doisprezece şi-i dete pe fie-sa de soţie. Roman căzu la pământ şi sărută poala împăratului, iar după aceea zise:         – Ştii una, luminate-mpărate; fraţii mei s-au lăudat că poţi să-i legi pe vârful unei şire de paie aprinsă şi că ei nu vor arde.         Împăratul porunci să-i lege şi, dându-le foc, arseră de se făcură cenuşă. Iar Roman trăi şi împărăţi şi împărăţeşte şi până în ziua de astăzi. Încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa.

Capitolul I   NAŞTEREA ŞI OBÎRŞIA MEA. LA NOUĂSPREZECE ANI AM FUGIT DE ACASĂ ÎMPREUNA CU UN COLEG.PLECAREA  PE MARE ŞI NAUFRAGIUL.SALVAREA ECHIPAJULUI ŞI DEBARCAREA LINGĂ YAR-MOUTH.     M-am născut în l632,în oraşul York,dintr-o familie foarte bună.Tatăl meu nu-şi avea obîrşia în acest oraş,ci se născuse la Bremen şi se stabilise mai târziu la Huli,unde ajunsese,datorită negoţului,în stăpînirea unei frumoase proprietăţi.Părăsind negoţul s-a mutat la York,unde s-a însurat cu mama.Familia mamei,Robinson,era foarte cunoscută în acea regiune.De aceea mă şi numesc eu Robinson Kreutzntaer,nume care apoi a ajuns,prin obişnuita prefacere a cuvintelor străine în Anglia,acela,de Crusoe,aşa cum ne zicem şi ne scriem noi înşine numele şi aşa cum m-au chemat totdeauna cunoscuţii. Am avut doi fraţi mai mari.Cel dintîi a fost locote-nent-colonel într-un regiment englez de infanterie din Flandra,comandat mai înainte de faimosul colonel Lockhart,şi a fost ucis în bătălia de lingă Dunkerque,purtată împotriva spaniolilor.N-am ştiut niciodată ce a ajuns cel de al doilea frate,după cum nici părinţii mei n-au ştiut mai tîrziu ce s-a întîmplat cu mine. Fiind al treilea fiu şi nepregătit pentru vreo meserie,capul mi s-a umplut de timpuriu cu tot felul de gînduri năstruşnice.Tata,om mai în vîrstă,mi-a dat o creştere aleasă.Am învăţat acasă şi apoi la şcoala din oraş,tata voind să mă facă om de legi.Eu însă nu mă gîndeam la nimic altceva decît să plec pe mare,şi această aprigă dorinţă mă făcea să înfrunt toate poveţele tatei,ba chiar şi poruncile lui,precum şi îndrumările şi rugăminţile mamei şi ale prietenilor mei.O ursită rea părea să mă mîne în această năzuinţă a firii mele,îndreptîndu-mă căttre acea viaţă năpăstuită,de care trebuia să am parte mai târziu. Tatăl meu,om înţelept şi cu scaun la cap şi greutate la vorbă,mă sfătuia totdeauna împotriva acestor înclinări pe care le presimţea la mine.Într-o dimineaţă mă chemă la dînsul în cameră,unde era ţintuit din pricina gutei,şi-mi vorbi cu multă dragoste şi înţelepciune.Mă întrebă ce alte motive,în afară de acest dor de ducă,mă îmboldeau să-mi părăsesc casa părintească şi ţara,unde puteam avea atîtea legături de prietenie,precum şi putinţa de a ajunge la o frumoasă situaţie materială,muncind,dar ducînd în acelaşi timp o viaţă plăcută şi tihnită.Mi-a arătat că numai oamenii,fără nici o nădejde şi oare nu mai au încotro,sau aceia care năzuiesc după bogăţii nemăsurate pornesc hăt-departe printre străini,în căutare de aventuri,pentru a se sălta prin grele încercări şi a-şi căpăta faimă folosind căi neobişnuite.Toate acestea însă nu se potriveau cu împrejurările în care mă aflam,căci starea socială ce-mi fusese hărăzită prin naştere era mijlocie sau,mai bine-zis,una superioară vieţii de rînd.Prin îndelungata sa experienţă — îmi spunea tata — el a ajuns a se convinge că tocmai această stare este cea mai potrivită pentru fericirea omului,ea nelăsînd pradă pe om nici suferinţelor,,grijilor şi greutăţilor pe care le întîmpină cei din păturile muncitoare,şi nici mereu împovărată de orgoliul,stricăciunea,ambiţia şi invidia ce domnesc în păturile de sus ale omenirii. Tata m-a îndemnat să iau aminte la toate aceste adevăruri şi să-mi dau seama că toate neajunsurile vieţii sînt împărţite între lumea de sus şi lumea de jos,pe cînd cei din starea mijlocie au parte de cele mai puţine nenorociri.Aceştia nu sînt supuşi la atîtea neplăceri şi suferinţe trupeşti şi sufleteşti ca ceilalţi care,fie printr-o viaţă stricată de lux şi desfrîu,fie,dimpotrivă,prin munca grea şi lipsuri,îşi descumpănesc viaţa,drept firească urmare a felului lor de trai.Păturii mijlocii i-au fost sortite virtuţile şi bucuriile de tot felul.Pacea şi belşugul îi sînt prietene,iar cumpătarea,liniştea,sănătatea şi toate plăcerile vieţuirii între semeni îi ţin mereu tovărăşia.Apufcînd această cale,oamenii trec tăcuţi şi liniştiţi prin viaţă şi tot astfel o părăsesc.Ei nu sînt împovăraţi peste măsură de munca braţelor sau a capului,nefiind vînduţi unei vieţi de robie pentru a-şi cîştiga pîinea zilnică,şi nici nu sînt hărţuiţi de tot felul de în-tîmplări uluitoare,ce răpesc sufletului liniştea,iar trupului odihna.Nefiind roşi de patima invidiei şi nici de dorul ambiţiei nemăsurate,ci trec liniştit şi uşor prin viaţă,gustîndu-i dulceaţa fără de amărăciune,simţindu-se fericiţi şi învăţînd din experienţa fiecărei zile să preţuiască această viaţă fericită. M-a rugat apoi cu toată stăruinţa şi dragostea sa nu-mi bat joc de tinereţea mea şi să nu mă arunc cu dinadinsul în cine ştie ce nenorocire,de care eram scutit datorită vieţii ce o aveam acasă şi stării sociale în care mă născusem.Mi-a dat a înţelege că nu eram nevoit să-mi cîştig pîinea şi că este gata să mă ajute cu bani şi să facă ce-i va sta în putinţă ca să-mi găsesc un rost în viaţă pe potriva sfaturilor lui,iar dacă nu o să fiu fericit sau n-o să mă simt bine în lumea aceasta a mea,vina o s-o port numai eu însumi sau ursita mea  el se socotea dezlegat de orice răspundere prin aceste sfaturi bune şi prin faptul de a mă fi prevenit împotriva unui pas greşit,care ar fi spre paguba mea.În cazul că mă hotărâm să rămîn acasă,el era gafe să-mi dea tot sprijinul.Dimpotrivă,dacă nu-l ascultam,el nu mai putei fi vinovat de nici una din nenorocirile care mă puteau lovi.În sfîrşit mi-a dat drept pildă pe fratele meu mai mare,care se înrolase în armată împotriva sfaturilor sale stăruitoare şi fusese ucis în Flandra.Mi-a mărturisit că nu va înceta o clipă să se roage pentru mine în caz că voi face acel pas greşit.Nu voi avea însă parte de biriecuvîntarea lui Dumnezeu şi va veni poate o vreme cînd îmi voi aminti de cele spuse de dînsul în ziua aceea,dar atunci nu va mai fi nimeni lîngă mine care să mă poată ajuta sau mîngîia. Am văzut că-l podidiseră lacrimile în această ultimă parte a convorbirii noastre,mai ales atunci cînd mi-a vorbit de fratele meu.În clipele acelea,tata nu-şi putea închipui cît de profetice erau ultimele cuvinte.După ce mi-a spus că poate nu voi mai avea prilejul să mă pocăiesc şi nici pe cineva care să mă mîngîie,s-a oprit,copleşit de emoţie,şi mi-a zis că este prea mişcat ca să mai poată adăuga ceva. Cine nu ar fi fost oare impresionat de asemenea cuvinte ? De aceea m-am hotărît să nu mă mai gîndesc la plecare şi să mă statornicesc acasă după cum mă povă-ţuise tata.Dar,vai ! peste cîteva zile am uitat tot ceea ce mi se propusese.Şi pentru a ocoli o altă discuţie cu lata,m-am hotărît să fug de acasă — şi asta peste cîteva săptămîni. N-am făcut-o totuşi prea în grabă,aşa cum îmi era imboldul,ci,prinzînd-o odată pe mama în toane mai bune,i-am destăinuit că doru-mi de a vedea lumea este atît de aprig,încît nu mai sînt în stare să mă apuc de nici o treabă cu destulă hotărîre,ca să o duc pînă la capăt,că tata ar face mai bine să-mi dea consimţămîntul său decît să fiu nevoit a pleca fără voia lui,că am împlinit optsprezece ani şi că e prea tîrziu ca să mai intru ucenic la vreun negustor sau practicant la un notar,şi să fie sigură că şi chiar dacă aş încerca,tot nu aş duce lucrurile la bun sfîrşit,ba aş fugi cu siguranţă de la stăpîn,ca să plec pe mare.Dacă ea însă l-ar convinge pe tata să-mi îngăduie a face o singură călătorie şi aş constata că o asemenea călătorie nu este pe placul meu,atunci nu aş mai pleca niciodată şi aş făgădui în acest caz să-mi recîştig prin toată sîrguinţa timpul pierdut. Mama s-a mîniat grozav şi mi-a răspuns că-i de prisos să mai încerce a vorbi tatei.El cunoştea prea bine adevăratul meu interes pentru a se învoi la plecarea mea.Se mira biata mamă cum de am cutezat să mai vorbesc astfel despre convorbirea avută cu tatăl meu,care-mi arătase atîta dragoste şi bunătate.Dacă,însă,ţineam cu tot dinadinsul să mă nenorocesc,ea nu mai vedea nici o scăpare pentru mine,arătîndu-mi însă limpede că nu voi avea niciodată consimţămîntul lor şi că ea nu vrea să poarte răspunderea nenorocirii mele.Nu voi putea spune niciodată — zicea ea — că am avut învoirea mamei mele,cînd tatăl meu se arătase împotrivă. Cu toate că refuza să intervină pe lîngă tata,am aflat mai tîrziu că mama i-a pomenit totuşi despre convorbirea noastră şi că el,foarte necăjit,i-a răspuns oftînd : „Băiatul nostru ar putea fi atît de fericit acasă.Daca pleacă,va fi cel mai năpăstuit om care s-a născut vreodată.Eu nu pot consimţi la una ca asta". Abia peste un an de la aceste întîmplări am fugit,între timp refuzasem toate ademenirile şi propunerile, discutînd adesea înfocat cu tata şl mama,care se împotriveau planurilor mele.Într-o zi m-am dus din întîm-plare la Huli,şi asta fără nici un gînd rău.Acolo m-am întîlnit cu un tovarăş de şcoală,care tocmai pleca la Londra pe corabia tatălui său.M-a îmbiat să plec cu el,în mod gratuit.Fără să mai întreb pe cineva sau să-mi vestesc părinţii cerindu-le voia şi binecuvîntarea,m-am urcat pe corabie,într-un ceas rău,la 1 septembrie 1651.Cred că niciodată nenorocirile n-au început mai devreme şi nu s-au terminat mai tîrziu ca în viaţa-mi de tînăr aventurier la care pornisem. Nici nu apucase bine corabia să iasă din golful Humber,că s-a şi iscat un vînt puternic,iar marea a început să spumege.Cum nu mai călătorisem pînă atunci pe mare,mă simţeam bolnav şi la trup,şi la suflet,precum şi nespus de înspăimîntat.Mă gîndeam la greşeala pe care o săvîrşisem şi cum mă ajunsese pedeapsa cerului,pentru că-mi părăsisem casa părintească şi nesocotisem datoria de fiu.Îmi aminteam de poveţele tatei şi de rugăminţile mamei.Conştiinţa mea — poate pe atunci mai puţin nesimţitoare decît a ajuns mai apoi — mă mustra pentru că nesocotisem sfaturile părinteşti şi-mi călcasem datoria faţă de Dumnezeu şi de tatăl meu. În tot acest timp,furtuna se înteţea şi valurile săltau,deşi nu atît de sus,cît mi-a fost să văd de multe ori mai tîrziu şi nici chiar ca acelea pe care le-am văzut peste cîteva zile.Oricum,a fost îndeajuns ca ele să mă tulbure pe mine,marinar începător,care nu văzusem niciodată aşa oeva.Mă aşteptam ca fiecare val să ne înghită şi,la fiecare cădere a corăbiei în golul valului,eram sigur că ea nu se va mai ridica.. Multe jurăminte am mai făcut în acea stare de deznădejde,făgăduind că dacă bunul Dumnezeu mă va scăpa de data aceasta şi voi ajunge să pun iarăşi piciorul pe uscat,mă voi duce de-a dreptul acasă şi cît voi mai trăi nu voi mai pune piciorul pe vreo corabie,că voi asculta de poveţele tatei şi niciodată nu mă voi mai arunca în astfel de suferinţe.Abia atunci am priceput eu rostul cuvintelor părinteşti despre tihnita viaţă a păturii mijlocii,într-adevăr,tata dusese o astfel de viaţă,la adăpost de furtunile mării şi de năpastele pămîntului.Eram hotărît să mă înapoiez acasă ca un fiu pocăit. Aceste gînduri înţelepte au durat atît cît a bîntuit furtuna şi chiar niţeluş după aceea.A doua zi însă vîntul s-a domolit,marea s-a liniştit şi eu am început să mă obişnuiesc cu viaţa cea nouă.Toată ziua însă am rămas pe gînduri,mai ales că mai simţeam încă răul de mare.Spre seara s-a înseninat şi vîntul s-a potolit cu totul,iar asfinţitul era fermecător.Soarele apunea în limpezimi şi tot astfel a răsărit în dimineaţa următoare.Fiind vînt puţin,marea liniştită înfăţişa în bătaia soarelui o privelişte ce mi se părea încîntătoare. Dormisem bine noaptea,nu mai sufeream de rău de mare şi eram vesel.Priveam uimit întinderea apei acum liniştită,dar care fusese atît de răscolită cu o zi înainte.Bunele mele hotărîri începeau iarăşi să se clatine.Tocmai atunci se apropie de mine tovarăşu-mi de călătorie,care,de fapt.mă ispitise la rău.Bătîndu-mă pe umăr,mă întrebă : „Cum te simţi după toate astea,Bob ? Pun rămăşag că te-ai speriat noaptea trecută cînd a bătut oleacă de vînt,nu-i aşa ?" „Oleacă de vînt,astfel numeşti tu furtuna aceea îngrozitoare ?" l-am întrebat nedumerit. „Ce furtună,prostuţule ? N-a fost nimic.Dacă ai corabie bună nu-ţi pasă de puţintel vînt.Eşti încă marinar de apă dulce,Bob.Hai mai bine să luăm un punch şi să uităm de necazuri.Ia te uită ce frumos e acum !" Ca să scurtez această tristă parte din povestea vieţii mele,voi spune numai că am tras atunci un chef marinăresc şi mi-am înecat în băutură toate hotărîrile luate în timpul furtunii.Cit de repede s-a liniştit marea după furtună,tot aşa de repede mi-a dispărut şi frămîntarea sufletească.Şi,uitînd frica de a pieri în valuri,mi s-au trezit vechile dorinţe,dînd cu totul uitării hotărîrile luate. Am mai avut îndoieli şi remuşcări între timp.M-am dezbărat totuşi de ele ca de un vis urît.M-am dedat băuturii,iar tovărăşia celorlalţi m-a făcut să uit de toate.De altfel,în cinci sau şase zile am devenit cu de-săvîrşire stăp'in pe mine însumi,nemaivoind să mă las tulburat de nimic. Soarta îmi pregătea însă o nouă încercare.Aceasta trebuia să fie atît de covîrşitoare,încît pînă şi cel mai înrăit om ar fi putut să-şi dea seama de primejdie şi să vadă încotro era calea mîntuirii.

POVEŞTI INDIENE   Povestea motanului Mojontali   A FOST ODATĂ un pisoi care trăia în casa unui pescar. Pescarul era tare zgârcit şi nu-i dădea nicio coadă, niciun solz de peşte măcar. Săracul pisoi slăbea din zi în zi şi ajunsese în aşa hal încât de-abia se mai ţinea pe picioare. în acelaşi sat trăia şi un alt pisoi, în casa unui lăptar. Lăptarul era un om cumsecade şi-i dădea pisoiului său lapte, brânză, smântână şi tot soiul de bunătăţi de acestea. Pisoiul lăptarului mânca pe săturate şi se îngraşă pe zi ce trecea, până se făcu un cotoi mare. într-o zi, pisoiul cel slab se duse la pisoiul cel gras şi-l pofti la masă; ştia el bine ce fel de bucate se puteau găsi în casa pescarului. Îndată ce pisoiul gras trecu pragul casei, pescarul luă un baston şi se repezi la el.     — Uite, strigă pescarul, a venit motanul ăla gras al lăptarului să-mi fure peştii. Nu eşti sătul, mă, de laptele şi brânza ce-ţi dă stăpânul tău? Acuma mai vrei să mănânci şi peşte! îţi dau eu peşte, motanule! Şi pescarul îl lovi în cap cu un baston gros şi-l omorî. Pisoiul cel slab abia aştepta să moară celălalt. Se duse în casa lăptarului şi se aşeză acolo. Lăptarului îi fu milă de el şi-i dădu şi lui lapte, brânză, smântână şi alte bunătăţi din care-i dădea pisoiului său. De-atâta trai bun pisoiul cel slab se îngraşă. Ajunse şi el un motan mare şi gras, se îngâmfă, însă, atât de mult, încât nu mai vorbea cu ceilalţi pisoi din sat. Dacă îl întreba vreunul pe stradă: „Cum te cheamă, frate?”, el îi răspundea supărat: „Pe mine mă cheamă Mojontali. Sunt slujitorul regelui, nu sunt frate cu tine”. într-o zi, îi trecu lui Mojontali o trăsnaie prin cap. Luă nişte hârţoage sub braţ, îşi puse un toc după ureche şi porni spre pădure. Când intră în pădure, dădu de trei pui de tigru care se jucau prin tufişuri.     — Hei, ce faceţi voi aici? le strigă Mojontali. Vă jucaţi pe terenul regelui, dar birul l-aţi plătit? Puii de tigru se speriară văzând o fiinţă atât de stranie, cu hârţoage sub braţ şi un toc după ureche. Fugiră de acolo şi se pitulară în vizuină. — Du-te afară, măicuţo, îi spuseră ei tigroai- cei, vezi că a venit un… nu ştim cine, şi spune… nu ştim ce. Tigroaica ieşi din vizuină şi se miră când îl văzu pe Mojontali. — Cine eşti, frate? Şi ce cauţi aici? îl întrebă ea, privindu-l curioasă. — Mă numesc Mojontali şi nu sunt frate cu tine. Sunt slujitorul regelui. Am venit să iau birul, îi răspunse motanul. — Ce vorbeşti? Nu te înţeleg! — V-aţi instalat fără învoire pe moşia regelui şi nu-i plătiţi birul. Scoate banii ca să vă dau chitanţă, vorbi Mojontali şi scoase o hârţoagă. Luă apoi tocul de după ureche şi începu să-l ascută cu ghearele. Tigroaica se zăpăci de tot. — Stai, eu sunt femeie şi nu mă pricep la legi. Nici n-am auzit de aşa ceva vreodată în viaţă. Noi stăm în pădurea asta de când lumea. Trăim din vânat, iar bani n-am văzut niciodată. Aşteaptă să vină tigrul şi vorbeşte cu el! Pofteşte în casă, dacă vrei, şi aşază-te!   Lui Mojontali nu-i convenea nicicum să intre în vizuina tigrului. Îi era frică să nu fie sfâşiat în bucăţi. Dar, şmecher cum era, îi vorbi tigroaicei astfel: — Slujitorul regelui nu-şi coboară labele în groapa unui animal mărunt ca tine. Stau mai bine aici şi-l aştept. Şi zicând vorbele astea se sui într-un copac înalt, uitându-se la poteca pe unde urma să vină tigrul. Când tigrul veni acasă şi află toată povestea de la tigroaică, se supără foc. — Halum! scoase el un ţipăt furios şi zise: Unde a fugit ticălosul? Vrea să-şi bată joc de tigri? îi rup oasele şi-l înghit! Tigrul ieşi din vizuină şi-l zări pe Mojontali în copac. — Vino încoace, ticălosule! Te omor! Mojontali îi răspunse de sus: — Slujitorul regelui nu coboară să stea de vorbă cu un animal mărunt cum eşti tu. Dacă ai curaj să te baţi cu mine, vino sus, tigrule! Tigrul se înfurie şi se caţără în copac. Între timp, Mojontali se urcase şi mai sus şi ajunsese     În vârful copacului, unde ramurile erau mai şubrede. Când tigrul se repezi spre el, crengile nu mai rezistară şi se rupseră; căzu şi tigrul o dată cu ele. Din nenorocire, chiar sub frunzişul copacului acela se afla un tufiş de spini. Tigrul căzu peste el şi se încurcă în tufiş. Oricât încercă să iasă, nu putu şi spinii otrăvitori i se înfipseră adânc în trup. Se zbătu de câteva ori şi muri. După ce muri tigrul, Mojontali coborî din copac şi o chemă pe tigroaică: — Vino încoace, tigroaico, să vezi că ţi-am omorât bărbatul. Prostul a vrut să se lupte cu mine. Aşa se lăuda Mojontali şi biata tigroaică crezu că într-adevăr motanul îl omorâse pe tigru. Speriată, tigroaică împreună două labe spre iertare şi-i spuse respectuos: — Linişteşte-te, domnule Mojontali, şi iartă-mă! Ai milă de mine şi de bieţii mei copilaşi! Noi n-avem cum să-ţi plătim birul şi nu ştim ce vrei de la noi. Dar, dacă îţi place poţi să locuieşti în casa noastră. Te servim cu tot ce avem şi-ţi stăm dinainte cu tot ce putem. „N-ar fi rău, se gândi Mojontali. M-am săturat să trăiesc în casa lăptarului. Dacă o să stau la tigri o să mănânc şi carne.”     Dar, viclean, nu recunoscu că propunerea tigroaicei îi surâde. Fără să arate niciun fel de bucurie, îi spuse cu asprime tigroaicei: — Bine, dacă mă rogi atât de mult, pot să rămân la voi câteva zile ca să păzesc puii. Dar ai grijă să-mi dai mâncărurile cele mai bune şi proaspete, altfel am să te omor şi pe tine. De atunci Mojontali stătea în vizuina tigrului şi mânca din prada adusă de tigroaică din pădure. Mancă atât de multă carne încât se îngraşă şi se umflă ca un balon. Nu mai putea să umble; puii tigrului îl cărau pe umeri. Văzându-l pe umerii acestora, celelalte vieţuitoare din pădure credeau că era un animal foarte puternic. Tuturor li se făcu frică de el şi nimeni nu îndrăznea să-l supere măcar cu o vorbă. într-o zi, tigroaică veni la el şi-i spuse: — Domnule slujitor, ţi-am servit toate felurile de animale ce se găsesc pe aici. Dar după cum ştii, pădurea asta e mică şi n-ai de unde să găseşti un vânat mai mare. Mă tem că nu-ţi ajunge carnea pe care ţi-o aducem. Dacă vrei, mergem să vă năm în pădurea de pe celălalt mal al râului. Acolo o să găsim o pradă mult mai mare.     însă nu exista pod peste râu şi nu aveau cum ajunge în pădure decât înotând. Tigrii ştiau să înoate, dar Mojontali, nu. Îi fu ruşine să-i spună tigroaicei. Nici nu voia ca tigrişorii să afle că el era un animal atât de slab. „Fie ce-o fi!” se gândi el şi porni cu tigrii. Tigroaica şi cei trei pui ai ei traversară râul fără nicio greutate, dar pe bietul Mojontali îl luară valurile mari ale apei şi-l traseră spre mijlocul râului, unde curentul era mai puternic. Era gata să se înece. Avu însă noroc că-l văzu un pui de tigru, care imediat sări în apă şi-l aduse la mal. Scăpă astfel de moarte, dar în loc să-i mulţumească puiului de tigru, îndată ce ajunse la uscat, începu să-l certe: — Ce mi-ai făcut, prostule? Abia începusem să număr câte valuri şi câţi peşti sunt în râu, şi nu m-ai lăsat să-mi isprăvesc treaba. Neisprăvit mai mare ca tine n-am văzut. Cum pot să dau acuma socoteală regelui? Grozav o să se supere regele pe mine şi o să mă certe miniştrii. Se vaită astfel şi puii se speriară. Maica lor veni la Mojontali şi-l potoli: — Te rog, nu te supăra! Puiul meu e cam prostuţ, n-are carte ca tine. Ce ştie el de treaba de la curţile regelui? Haidem în pădure! O să găsim mâncăruri bune şi până la urmă o să-ţi treacă supărarea. Mojontali era ud leoarcă. Strănuta şi tuşea. Căută un loc unde să pătrundă soarele, ca să-şi usuce blana. Dar pădurea era atât de deasă că nu pătrundea nicio rază. Mojontali se urcă într-un copac, unde bătea soarele, şi strigă: — Nu vă grăbiţi, tigrilor! Lăsaţi-mă să cer cetez pe unde trec animalele. în timp ce-şi usca blana, Mojontali zări undeva un bivol mort. Sări din copac în copac şi ajunse acolo. Coborî şi începu să zgârie ici şi colo corpul bivolului. Apoi se întoarse la tigri şi le spuse: — Duceţi-vă în cutare loc şi vedeţi că v-am omorât un bivol. Tigrii se duseră acolo şi văzând zgârieturile de pe corpul bivolului, crezură că-l omorâse Mojontali. Se mirară de voinicia lui. La întoarcere, tigroaica îl întrebă: — Mojontali dragă, cum vrei să vânăm? Să mergem noi înainte, eu şi puii mei, şi să hăituim prada ca s-o omori tu, sau vrei s-o alungi tu şi apoi s-o omoram noi? Mojontali râse în sinea sa.   „Cui să-i fie frică de mine ca să-l pot alunga eu? Pe-aici nu sunt decât animale mari, ar putea să mă facă praf şi pulbere. Mai bine să-i las pe dânşii să scormonească pădurea, iar eu mă ascund ca să mă apăr de fiarele pe care le vor alunga ei.” Dar nu putea să spună aşa ceva tigroaicei. În schimb, îi zise cu dispreţ: — Dacă îţi trimit animale prea mari, ele au să te omoare. E mai bine să-mi trimiteţi voi prada şi apoi văd eu ce e de făcut. Astfel se înţeleseră şi tigrii porniră la treabă, iar Mojontali se ascunse într-un tufiş şi nici nu sufla. Tigrii răscoliră tot codrul şi toate animalele, începând de la elefanţi şi bivoli până la cerbi, iepuri şi veveriţe, care alergau zăpăcite prin toate colţurile pădurii. Numai cât le zărea, şi Mojontali tremura de frică şi se pitula cât putea mai bine în tufiş, unde niciun animal mare n-avea cum să intre. Dar deodată se strecură acolo un arici înfricoşat care fugea din faţa tigrilor. Mojontali nu văzuse niciodată un arici şi-i fu frică de spinii săi. Ieşi repede din tufiş şi o luă la fugă. Tocmai atunci trecea un elefant pe acolo şi bietul Mojontali nimeri chiar sub picioarele lui.     Tigrii obosiseră de atâta alergătură. Tigroaica le spuse puilor: — Ajunge cât am colindat astăzi! Cred că Mojontali a omorât destule animale până acum. Haideţi la el să ne ospătăm şi noi cu ceva din vânat! Dar când sosiră acolo unde îl lăsaseră pe Mojontali, îl găsiră una cu pământul. — Vai de mine! Cine a îndrăznit să facă una ca asta, Mojontali? îl întrebă speriată tigroaica. Ce s-a întâmplat? — Nu s-a întâmplat nimic, răspunse el. Mi-aţi trimis animale atât de mici, că am râs toată ziua. Aşa de mult am râs, că mi-a plesnit burta şi am murit de râs. Astfel zise şi muri motanul cel lăudăros.   Cele două surori   A FOST ODATĂ un moşneag, care avea două fete. Una mai mare de la nevasta dintâi, care murise când fetiţa era mică. A doua fată o avea de la cea de a doua nevastă, pe care omul o luase ca să aibă cine-i îngriji de gospodărie. Mama vitregă o chinuia cât putea mai mult pe fiica cea mare a bărbatului său. O punea să facă toate treburile casei în vreme ce fata ei şedea în pat ca o cloşcă. De aceea lumea îi spunea fetei dintâi „Ducu” sau „Nefericita” şi celeilalte „Sucu” sau „Cea fericită”. Când moşul era plecat de acasă, mama şi sora vitregă o certau pe Ducu, ba o şi băteau, iar când tatăl ei se întorcea, o pârâu că nu le ajută cu nimic. Ba, pe deasupra, pretindeau că ea o ceartă pe Sucu şi o bate. Deşi bătrânul îşi dădea prea bine seama că tot ce spuneau ele nu era adevărat, de frica nevestei, căci era foarte rea de gură, nu le zicea nimic. Ducu era o fată cuminte; oricât de greu îi treceau zilele, niciodată nu se plângea de nimic tatălui său.     într-o zi, pe când moşneagul plecase după treburi, mama vitregă o bătu atât de rău pe Ducu, că-i smulse aproape tot părul din cap. Apoi, de teamă ca nu cumva s-o vadă bărbatul său şi să înţeleagă ce făcuse, o îmbrânci pe uşă afară şi o alungă, ameninţând-o că dacă mai calcă pragul casei, are s-o omoare. Unde să se ducă sărmana fată? N-avea în lume decât pe taică-său. Se gândi ce se gândi şi hotărî să plece în lume. Aşadar porni spre pădure, fără să-i pese că putea muri de foame ori o vor mânca fiarele sălbatice. După ce trecu de marginea satului, fata moşului văzu un arbore de bumbac. Culese nişte crengi uscate, care erau împrăştiate ici şi colo, şi-şi făcu o mătură. Apoi mătură pământul de jur-împrejurul copacului, îl curăţă de ramuri şi de foi uscate. Copacul fu mulţumit şi o binecuvânta. Merse Ducu mai departe pe câmp şi dădu de un bananier. Mătură şi în jurul bananierului, îl curăţă de frunze uscate. Bananierul fu mulţumit şi o binecuvânta. Mai merse încă o bucată de drum, când zări un grajd neîngrijit. Intră în grajd, îl curăţă şi îl spălă, în grajdul acela se afla o singură vacă, pe care o ţesălă şi-i aduse iarbă proaspătă. Vaca fu mulţumită şi o binecuvânta. Merse ce merse Ducu şi văzu o plantă de tulsi, pe care oamenii o iubesc şi o cresc pe lângă casă. Mătură în jurul ei, şi o curăţă şi o udă. Planta de tulsi fu mulţumită şi o binecuvânta. Ducu se închină în faţa plantei după obiceiul pământului, rugându-se pentru sănătatea tatălui său şi plecă mai departe. Ajunse la marginea pădurii, unde văzu o colibă din frunze de palmier. Îşi închipui că acolo trebuie să locuiască vreun înţelept şi porni spre ea. Într-adevăr, întâlni acolo un bătrân cu barbă lungă şi părul încâlcit, care stătea cu ochii închişi, meditând. Ducu ştia că nu e îngăduit să tulburi un înţelept care meditează; deci se aşeză sub un copac şi aşteptă până ce bătrânul îşi isprăvi caierul de gânduri. Când deschise ochii, înţeleptul o zări şi se miră. — Cine eşti, fată? o întrebă bătrânul pe Ducu. Ce vânt te-a adus aici, în pădure? Glasul domol şi ochii blânzi ai bătrânului o liniştiră şi o încurajară pe Ducu. Veni lângă el, făcu o plecăciune şi îi povesti pe îndelete tot ce pătimea de la maica ei vitregă. înţeleptului îi fu milă de ea. O mângâie pe cap şi-i vorbi cu multă duioşie:     — Nu te necăji, fata mea! Du-te să te scalzi la izvorul acela şi apoi vino la mine. Dar ai grijă, să nu-ţi uzi părul decât o singură dată, altfel mare pacoste are să cadă pe capul tău. Ducu se linişti. Îşi şterse ochii. Se duse la izvor şi se spălă. Iar, după ce se udă o dată pe cap, văzu în apă că părul ei crescu la loc. Şi ce păr! Lung până la călcâi, des ca norii din cer şi negru ca pana corbului. Pieriseră zgârieturile şi umflăturile de pe corp, semnele bătăii pe care o suferise de la mama vitregă. Acum pielea ei se făcu mai netedă ca înainte, iar chipul, o! mult, mult mai frumos decât odinioară. Cu sufletul plin de bucurie şi de recunoştinţă, Ducu se grăbi să-i mulţumească înţeleptului. Căzu la picioarele lui şi-i spuse: — N-am cum să-ţi răsplătesc şi de aceea îţi cer voie să mă laşi să stau lângă tine să te îngrijesc ca pe tatăl meu. — Fată dragă, îi răspunse bătrânul, eu sunt un om singur, mă hrănesc cu puţin şi n-am nevoie de îngrijire. Iar tu n-ai ce căuta în pădure. O fată tânără ca tine nu trebuie să trăiască aici. Fă cum îţi spun eu. Intră în colibă şi vezi că într-un colţ se află nişte cutii. Alege-ţi una şi du-te acasă cu ea. Până vei ajunge acasă, are să treacă şi supărarea mamei tale vitrege. Deşi Ducu nu prea avea curaj să se ducă înapoi la femeia aceea rea, ascultă de sfatul înţeleptului. Aşa că intră în colibă şi-şi alese o cutie. Alese însă cutia cea mai mică dintre toate. Înţeleptul îi spuse să deschidă cutia numai noaptea şi să fie singură în odaie, cu uşile închise. Ducu făcu încă o plecăciune la picioarele înţeleptului, îşi luă rămas bun şi plecă. În drum spre casă trecu pe lângă planta de tulsi, care o chemă şi-i spuse să meargă liniştită, căci o aşteaptă o mare fericire. Ducu îi mulţumi şi plecă mai departe. Trecu pe lângă grajd şi vaca o chemă să-i dea lapte dulce să bea. Apoi îi dădu o pereche de brăţări, făcute din cornul său, şi-i zise că oricând va dori ceva, să le poarte şi să-şi spună dorinţa. Ducu îi mulţumi, îi dădu bineţe şi plecă mai departe. Trecu pe lângă bananier şi acela o chemă şi o îmbie să mănânce banane mari şi coapte. Îi dădu o frunză spunându-i că atunci când va vrea să mănânce orice fel de fructe, va trebui doar să scuture acea frunză. Ducu îi mulţumi, îi dădu bineţe şi porni mai departe.     Sosi la arborele de bumbac, care o pofti să-i dea un sari1 frumos şi roşu, asemenea celor pe care le poartă miresele. Îi spuse că oricând se va îmbrăca cu el şi-şi va dori un alt sari, va avea orice va gândi. Ducu îi mulţumi, îi dădu bineţe şi plecă. Pe drum îmbrăcă sari-ul acela fumos şi roşu şi-şi puse şi brăţările pe care i le dăduse vaca. Şi aşa, cu frunza de banană în mână şi cutia din casa sihastrului la subţioară, ajunse acasă. Îl găsi pe bătrânul său tată doborât de mâhnire. Dar fata era atât de frumoasă şi aşa de bine îi veneau gătelile, încât îndată ce intră în casă bătrânul se însenină. Fata îi povesti tot ce i se întâmplase pe drum şi în pădure, şi tatăl ei se bucură mult. Iar Sucu şi mama sa nu mai puteau de supărare. Crezuseră că au scăpat de fată, care le stătea ca sarea-n ochi, dar iată că Ducu nu murise, ci venise înapoi de două ori mai frumoasă şi încărcată de daruri. 1Sari – piesă principală din costumul femeiesc tradiţional indian: o fâşie de ţesătură dreaptă care se înfăşoară în jurul corpului ca o fustă strâmtă, un capăt strângând mijlocul ca un cordon, iar celălalt capăt, liber, aruncându-se peste umăr (n. Red.).     Ducu intră în odăiţa ei şi se închise acolo. După ce se înnopta, se apucă să deschidă cutia. Ridică încet capacul şi iată că din cutie se înălţă un tânăr frumos şi încărcat cu podoabe din cap până în picioare. Îi puse fetei o coroană de aur pe cap, coliere de perle la gât, brăţări cu diamante pe braţe, inele cu tot felul de pietre scumpe pe degete, un cordon cu paftale’ de aur peste mijloc, iar la glezne îi puse lănţişoare de argint cu o mulţime de clopoţei. Apoi tânărul se duse la tatăl fetei, mărturisi că e un mare prinţ şi ceru mâna fetei. Ducu arăta ca o adevărată prinţesă. Fireşte că moşneagul se bucură peste măsură şi-i cunună pe cei doi tineri. Ducu îşi luă rămas bun de la tată, de la mama vitregă şi de la soră şi plecă împreună cu soţul ei în ţara lui ca să-şi serbeze nunta. Sucu şi mama se făcuseră negre de mânie. Abia aşteptară să treacă noaptea. În zori de zi, plecă şi Sucu din casă ca să-l caute pe înţeleptul acela din pădure. În drumul său trecu şi ea pe lângă arborele de bumbac, pe lângă bananier, pe lângă grajdul cel neîngrijit şi pe lângă planta 1 Pafta – încheietoare ornamentală la cingători, lucrată de obicei din metal (n. Red.).     detulsi. Dar era atât de grăbită, încât nu le aruncă nici măcar o privire. O ţinu tot într-o fugă până ajunse la coliba sihastrului. Acesta se afla tocmai în clipele de meditaţie şi nu se cădea să fie tulburat. Dar Sucu nu ţinu seama de asta. Fără să-i dea bineţe, îl strigă şi-i ceru să-i dea şi ei tot ce-i dăduse sorei sale. înţeleptul, trezit din meditaţie, îşi stăpâni supărarea, aşa cum se cuvine unui om desăvârşit, îi spuse lui Sucu să se ducă mai întâi la izvor ca să facă baie şi apoi să vină la el. Îi atrase atenţia să nu-şi ude capul decât o singură dată, altfel poate să i se întâmple ceva rău. Fata se grăbi să ajungă la izvor şi se scaldă. După ce-şi udă capul o dată văzu că-i crescuse părul la fel de frumos ca al surioarei ei, Ducu. Închipuindu-şi că părul va creşte şi mai frumos dacă se va spăla pe cap de" mai multe ori, şi că bătrânul îi spusese să nu se spele pe cap decât o dată pentru că nu voise ca ea să fie mai frumoasă decât Ducu, îşi vârî capul încă o dată în apă. Dar pe loc îi căzu tot părul de pe cap. Rămase cheală. Şi chipul ei se făcu de două ori mai urât decât era. Supărată foc, ieşi din apă, se duse la înţelept şi începu să-l certe. Acesta, la rândul său, se supără şi o mustră.     — Ce-ai făcut, nenorocita? Nu ţi-am spus să-ţi uzi capul numai o singură dată? Te-ai lăcomit să fii mai frumoasă, şi n-ai vrut să mă asculţi. Acum n-am ce să-ţi fac. Pleacă de aici şi lasă-mă în pace! — Nu mă mişc de aici până nu-mi dai şi mie o cutie cu un prinţ. — Du-te în colibă şi alege-ţi una! Sucu intră în colibă şi după ce măsură cu privirea toate cutiile, şi-a ales cutia cea mai mare şi mai arătoasă. O arătă înţeleptului, care îi spuse şi ei să n-o deschidă decât noaptea şi când va fi singură în cameră. Sucu săltă pe umeri cutia aceea grea şi fugi fără să facă vreo plecăciune de mulţumire şi bun rămas înţeleptului. Pe drum o chemă planta de tulsi: — De două ori ai trecut pe lângă mine, dar nu m-aiângrijit. Maica ta nu te-a învăţat nimic. Ai grijă… Sucu nu avu însă răbdare să asculte ce-i spune. — Lasă-mă în pace, zise ea, mă grăbesc să ajung acasă să-mi văd norocul. — Dacă te duci acasă, du-te sănătoasă, fata! Dar n-ai pentru ce să te grăbeşti, căci acasă nu te aşteaptă nicio fericire.     Fără să se gândească la aceste vorbe, Sucu alergă spre casă. Trecu pe lângă bananier şi pe lângă grajdul vacii. Dar nu primi nimic nici de mâncat, nici de băut, pentru că nu le slujise cu nimic. Nici arborele de bumbac nu-i dădu sari-ul nădăjduit. Nemâncată întreaga zi, istovită de drum şi de greutatea cutiei, ajunse acasă spre seară. Mama sa o aştepta cu mare nerăbdare, dar când o văzu atât de obosită şi încă şi mai urâtă decât înainte, se necăji de moarte. Curioasă, o încuie pe Sucu într-o cameră şi-i spuse să deschidă cutia. Ea se lipi de uşă, ciulin-du-şi urechile ca să audă ce se petrece înăuntru. Sucu ridică degrabă capacul, dar… vai şi amar de ea! Din cutie, în loc de prinţ, apăru un şarpe mare care i se încolăci pe picioare. — Mamă, deschide uşa! ţipă fata. Vai, vai, picioarele mele! — Stai cuminte, fată, încercă mama s-o liniştească, aşa te doare când pui lanţuri grele de argint la picioare. Nici nu-şi terminase bine vorba şi auzi din nou un ţipăt: — Deschide uşa, mamă. Vai, mijlocul! — Îmi închipui că ginerele te-a încins cu un cordon mare plin de paftale grele. Stai cuminte, poartă-ţi liniştită bijuteriile! Nu-i nimic dacă te doare puţin. Peste o clipă, fata iar strigă dinăuntru: — Deschide uşa, mamă, mi-a prins mâinile! — Lasă-l pe prinţul tău să-ţi pună toate bră-ţările şi toate inelele. — Mamă, mă nenoroceşti! Deschide uşa şi dă-mi drumul! îmi arde gâtul. — De bună seamă că frumoase coliere ţi-a pus la gât. Ai răbdare să-ţi pună şi coroana de mireasă pe cap. — Mi s-a dus şi capul, mamă! strigă Sucu. Femeia era convinsă că ginerele ei o împodobise pe Sucu din cap până în picioare. Curioasă, deschise uşa şi intră în cameră. Dar în loc de un prinţ frumos, ea găsi înăuntru un şarpe mare cât camera, care acum se repezi şi la ea şi o înghiţi. A doua zi de dimineaţă veniră Ducu şi soţul său cu o trăsură şi îl luară pe moşneag acasă la ei. Acolo moşneagul trăi fericit o sută de ani şi muri înconjurat de mulţi, mulţi nepoţi drăguţi şi voinici.  

Povesti nemuritoare O poveste nastrusnica  A fost odată un tată care avea trei feciori. Cât au fost ei mici, s-a ocupat singur de ei, căci mama lor pierise la naşterea ultimului băiat. Dar când au crescut copiii, i-a lăsat pe fiecare să se ducă unde o vedea cu ochii ca să-şi aleagă ce meserie ar fi vrut ei. Le-a dat un termen de trei ani. Şi după trei ani, la ziua hotărâtă de cei trei fii, împreună cu tatăl lor, aveau să se întâlnească în casa părintească şi acolo fiecare să spună ce reuşise să înveţe între timp. Plecară băieţii şi după trei ani se întoarseră acasă, la tatăl lor, care începu să-i întrebe pe rând: – Bine-ai venit, feciorul tatii! Ia spune tu, pe unde ai cutreierat, ce-ai învăţat să faci? Şi feciorul cel mare, Albert, se grăbi să-i răspundă: – Dragă tată, eu m-am oprit la un cioplitor de lemne care m-a învăţat să fac tot felul de lucruri minunate din orice bucăţică de lemn. – Bravo, bravo, feciorul tatii! Ai să lucrezi cinstit şi ai să-ţi câştigi pâinea toată viaţa, spuse tatăl său. – Eu, tată, începu mijlociul, pe nume Anatol, sunt un ochitor neîntrecut. Am stat mult timp la un pădurar şi împreună cu el vânam toată ziua. De la distanţe nemăsurate, eu nimeream fără greş prada. – Tată, eu, încheie Prâslea, pe nume Astor, nici nu ştii ce daruri am! Am trăit în inima unei păduri foarte îndepărtate, în coliba unui vrăjitor. El m-a învăţat cum să cunosc graiul păsăresc şi tot el m-a învăţat să cunosc puterea fiecărei buruieni din pădure. Cum văd o iarbă, cum ştiu dacă-i tămăduitoare sau nu, dacă-i dătătoare de viaţă sau dătătoare de moarte. – Mă bucur, feciorii tatei, că nu degeaba v-am trimis în lume. Acum, cu ce ştiţi voi şi cu ce ştiu eu, sper să putem trăi liniştiţi şi fără griji, le vorbi tatăl lor. Dar în timp ce el le vorbea, cel mic ieşi tiptil-tiptil pe uşă afară. Tocmai se pregătea unul din fraţi să iasă după el, să vadă ce face, când dădu nas în nas cu Astor, care voia să intre din nou în casă pentru a le destăinui tuturor ce auzise el de la o pasăre în zbor. – Nu ştiţi voi ce-am auzit de la pasărea care m-a chemat afară! Mi-a destăinuit că regele a dat sfoară în ţară că fata lui cea mică a fost răpită de un balaur şi dusă nu ştiu pe ce stâncă şi cine i-o va aduce înapoi va primi de la el zece saci cu galbeni şi, dacă va voi, îl va face şi sfetnicul lui. Ce spuneţi, băieţi? N-am putea fi noi trei viteji care să ne încumetăm să-i aducem regelui fata înapoi? îi întrebă Astor pe fraţii lui. – Ba da, sări Albert. Eu vă fac barca cu care să trecem marea, ca să ajungem la Stânca Iadului, căci acolo am auzit eu că se află un balaur înfiorător. Pesemne că el a furat-o. – Da, ne încumetăm la vitejia asta! spuse şi Anatol. De la orice distanţă l-oi vedea, îl voi putea ochi cu o mie de săgeţi. Vom scăpa de el şi vom scăpa şi fata de sub vraja lui! Tatăl lor îi ascultă pe fiecare în parte, şi judecând el că nu le-ar strica deloc zece saci cu galbeni, le ură drum bun şi-i lăsă să se pregătească de ducă. Până a doua zi barca era gata făcută. Anatol îşi umplu tolba cu săgeţi şi-şi zvârli arcul pe umăr. Astor sări primul în barcă, după el şi fraţii lui şi, luându-şi rămas-bun de la bătrân, o porniră în larg, la stânca balaurului cel fioros, din ghearele căruia aveau s-o salveze pe biata copilă. Anatol, care avea cel mai ager ochi dintre ei trei, văzu de la mare distanţă stânca, ba chiar zări şi fata şi pe balaurul care o păzea. Nici una, nici două, se apropiară de stâncă ocolind-o prin spate. Astor, cel mai mic şi mai vioi, se furişă pe stâncă şi o luă pe fată de lângă balaurul care dormea. Dar nu se îndepărtă prea mult cu barca pe apă, că balaurul se trezi şi, prefăcut într-o pasăre uriaşă, ca să poată zbura mai iute spre ei, îi urmărea. Când voi să se repeadă asupra bărcii, Anatol, ochitorul vestit, îi înfipse săgeţile, una după alta, în trup, de-l doborî imediat în adâncul apei. Fata, mai-mai să-şi dea duhul de atâta spaimă, şi zăcea mai mult moartă decât vie. Scăpaţi de furia balaurului, cei trei feciori erau îngrijoraţi de răul fetei. Dar o iarbă miraculoasă de-a lui Astor o readuse la viaţă. Voioşi, se îndreptară spre casa tatălui lor şi împreună cu el merseră la palatul regelui, să-i ducă fata vie şi nevătămată. Regele îi primi cu toate onorurile, nevenindu-i să-şi creadă ochilor când o revăzu pe fată. Se porni să dea poruncă de masă mare şi totodată fură aduşi şi cei zece saci cu galbeni făgăduiţi ca răsplată. Aveau să-i împartă frăţeşte între ei toţi. Dar întrebarea era, care din ei să primească slujba de sfetnic al regelui? – Eu am făcut barca! Altfel, cum am fi ajuns la Stânca Iadului? se grăbi Albert. – Dar eu am răpus balaurul, prefăcut în pasăre uriaşă, altfel ne nimicea pe toţi! – Tot ce-aţi grăit voi, fraţii mei dragi, e adevărat. Dar dacă eu nu desluşeam graiul păsării, care m-a vestit de păţania fetei regelui, şi n-aveam la mine iarba de leac să-i tămăduiesc răul stârnit de spaima cea mare prin care trecuse, n-am fi ştiut de nimic şi acum n-am fi avut de ce să ne aflăm aici la palat, încheie cel mic, Astor. Regele îi ascultă pe toţi, neştiind căruia să-i ofere slujba de seamă, de la palat. Când îl frământa cel mai tare încurcătura în care se afla, tatăl băieţilor glăsui: – Cred că meritul este al meu, că am făcut oameni adevăraţi din copiii mei; datorită mie ştiu ei tot ceea ce ştiu azi! Regele împărtăşi vorbele bătrânului înţalept şi-i dărui cu dreptate slujba de sfetnic al palatului. Băieţii n-au mai avut nimic de adăugat şi, luând cei zece saci cu galbeni, după ce se ospătară regeşte la masa regelui, plecară mulţumiţi şi nerăbdători să-ţi împartă răsplata vitejiei lor.

Povesti nemuritoare Găleata spartă La marginea unui sat trăia odată un chinez bătrân. Acesta îşi amenajase în spatele casei o frumoasă grădină cu legume. Dar cum zona era secetoasă, în fiecare zi, de dimineaţa până seara, bătrânul căra apă  de la un izvor îndepărtat. Apa era cărată cu două găleţi puse pe umeri, numai că una din găleţi era găurită. Aşa că, până ajungea acasă, în găleata găurită mai rămânea apă doar pe jumătate. Găleata gaurită era tristă. Vroia să fie perfectă ca şi cealată.După o îndelungată chibzuinţă îi zise bătrânului: – Stăpâne, de ce nu mă repari, ca să fiu şi eu la fel de folositoare ca şi surata mea? Bătrânul o întrebă la rândul lui: – Ai observat straturile de flori care cresc pe marginea cărării pe care trecem în fiecare zi? – Desigur! – Şi ţi se par frumoase? – Nemaipomenit de frumoase! – Şi cine crezi că le-a udat, ca să poate creşte şi înflori aşa frumos? Tu le-ai udat! Cu ce mi-aş mai înfrumuseţa casa dacă te-aş repara? Găleata a înţeles că bătrânul a transformat defectul ei într-o calitate şi toată tristeţea ei se transformă în bucurie, ştiindu-se pe deplin folositoare.

Cheleş împărat   A FOST ODATĂ un moş şi o babă; moşul mai fusese însurat încă o dată şi de la nevasta cea dintâi, care murise, îi rămăsese un băieţaş frumos ca un luceafăr. Baba îmbătrânise fată mare şi ar fi împletit cosiţă albă dacă n-ar fi luat-o unchiaşul de nevastă. Cu bărbatul, baba trăia cum trăia, deşi era rea ca o viespe, dar băiatul o ducea rău cu ea; el, mititelul, era blajin ca un miel, cuminte şi ascultător, dar baba, care căta nod în papură, îi găsea cine ştie ce vină şi-l bătea săracul de-l zvânta cât ţinea ziulica de mare. Dintr-astă pricină se cam ciondănea cu unchiaşul, dar ea nu era din acele femei care înţeleg de cuvânt, ci o ţinea întruna cu gâlceava. într-o zi, vipera asta de babă puse piciorul în prag şi-i strigă unchiaşului:   — Dacă n-oi da din casă pe fiu-tău, să ştii că pâine şi sare nu mai mănânci cu mine. — Dar unde vrei să-l dau? întrebă unchiaşul. Că de muncit nu e bun, fiindcă e prea mic. Unchiaşul era un bun părinte, dar îşi iubea şi nevasta, căci baba era vicleană nevoie mare şi, când îi făcea cu coada ochiului, intra de trei palme în pământ şi nu mai era în stare să-i zică nici măcar pis când îi poruncea ea; da şi ce n-a-vea, şi-i împlinea orbeşte toate poftele. Astfel găsindu-l într-o zi în toane bune, îl făcu să-i tăgăduiască cu jurământ că va face de petrecanie băiatului. Ea însă nu era femeie d-alea care se mulţumeşte numai cu făgăduiala şi pe urmă se culcă pe pernă fără grijă; dimpotrivă, ea era de părere că e bine să baţi fierul cât e cald; aşadar numaidecât aruncă într-o treanţă de basma câteva schimburi pentru băiat, îi puse un codru de mămăligă şi o bucăţică de brânză în cârpă, înjugă singură boii la carul omului său şi apoi se duse în tindă ca să gătească ceva de mâncare, păstrând pentru seară bobocul de gâscă ce tăiase şi plăcinta ce frământase de cu seară, căci se întâmplase să cază într-acea zi un lăsat de sec.   Unchiaşul, de voie, de nevoie, aruncă gheba1 în car, puse pe băiat pe ghebă şi după aceea apucă de funie pe Murgan şi pe Vioranu, cei doi boi ai lui; apoi ieşi din ogradă, părăsi satul şi se îndrumă spre o pădure mare ce se vedea în depărtare, drept în marginea altui sat. Băiatul se înveselea mititelul că merge cu tata la târg, neştiind ce i se pregăteşte, şi se juca presărând cu mâna din târâtele şi cenuşa cu care-şi umpluse sânul înainte d-a părăsi casa părintească. Astă cenuşă şi aste tărâţe le luase d-acasă nu fiindcă inima îi spunea c-o să dea de niscaiva nevoi, ci pentru că mai fusese el altă dată la târg, şi i se urase grozav în car fără de nicio jucărie pe drumul cel mare ce ducea la oraş. Astă jucărie însă îi prinse bine. Unchiaşul îl duse până ce-l scoase din pădure şi ajungând el în dreptul unui puţ, din marginea altui sat, îl dete jos din car şi-i zise: — Aşteaptă-mă o ţâră aici că eu mă duc până în sat să-mi văd o rudă şi într-o clipă mă întorc ca să mergem la târg. 1 Ghebă – manta ţărănească lungă (n. Red).   Băiatul se dete jos, se puse pe marginea jgheabului puţului în care se adăpau vitele şi începu să se joace cu pietricelele, dar aşteptă mult şi bine până în scăpătatul soarelui, căci ochi cu tată-său nu mai dădu. Vicleanul bătrân se prefăcuse c-a intrat în sat, dar o cotise la dreapta, o luase razna peste câmpuri, intrase iarăşi în pădure şi în sfârşit se întorsese binişor acasă, nădăjduind că pe băiat îl va găsi un creştin de om al lui Dumnezeu şi i se va face milă de el să nu-l lase să piară de foame sau să fie sfâşiat de fiare sălbatice. Viind aşadar şi văzându-l că se întoarce acasă singur, şireata de babă îi sări în cârcă, îl pupă şi începu să-l mângâie şi să-l giugiulească. După aceea trecu în tindă şi se puse să gătească fel de fel de bucate, ridicând casa în sus cu cântecele sale. Băiatul, văzând că se înnoptează şi alde taica nu mai pică, începu să plângă şi să strige din toate puterile pe tatăl său, dar nimeni nu-i răspunse decât numai foşnetul pădurii. Văzând şi văzând că vremea trecea şi întunericul se îndesa, băiatul îşi şterse lacrimile cu dosul mâinii şi începu să se uite în toate părţile ca să ghicească pe unde a venit. Tocmai atunci văzu pe drumul cel mare un câine venind spre el cu botul în jos, lingând pământul, şi-şi aduse aminte de cenuşa şi târâtele ce le vărsase după sine cât ţinuse calea d-acasă până la puţul lângă care fusese părăsit şi se uită pe pământ ca să vază dacă se mai cunoaşte. Târâtele fuseseră linse de câinele ce încă mânca, dar cenuşa se vedea risipită pe pământ d-a lungul drumului. Băiatul numaidecât se luă după ea şi merse, merse până ce ajunse la marginea satului său. D-aci încolo cunoştea drumul spre casă şi cât te ştergi la ochi fu în ogradă, cu ochii lipiţi de geamurile ferestrei casei părinteşti. Tată-său şi mă-sa vitregă mâncaseră până ce se îmbuibaseră şi acum stau tolăniţi pe lângă masă cu burţile pline şi se uitau cu părere de rău spre friptura şi plăcinta care stau în blid, mai neîncepute. — Ah, zise unchiaşul suspinând, dac-arveni acuşica Niţu meu, cum ar mai da vânt de primăvară prin astă friptură şi plăcintă pe care noi n-o mai putem mânca! — El de ce nu vine? răspunse baba căscând. — L-ai primi tu?   — De ce nu? Nu mă Împotrivesc, ca să-mi cureţe vasele de coji de plăcintă şi talerele de oase de friptură. — Eu sunt aici, tăicuţă, zise Niţu intrând în casă. Tată-său îl sărută cu drag şi baba îl lăsă să mănânce până se satură, fără să-i zică nimic. Dragostea babei pentru bietul băiat nu ţinu multă vreme; curând i se urî cotoroanţei cu copilul său cel vitreg şi începu iarăşi să facă unchiaşului zile fripte ca să o descotorosească de dânsul. Se luptă îmbroboditul cât se luptă pentru a-şi păstra feciorul în vatră, dar într-o zi, iarăşi de lăsatul secului, după ce-i cârâi pe cap scorpia de muiere de cu zor până la nămiezi, îşi luă lumea în cap cu copil cu tot şi se duse cu el până ce se însera şi trecu trei sate şi trei păduri; ajungând în dreptul unui puţ, iarâldetejosdin carşi iar îl părăsi momindu-l că se întoarce. Cum scăpă moşneagul de băiat, îndemnă cu nuiaua boii la drum până ce ajunse acasă cu noaptea în cap. Baba îl aştepta cu masa pusă şi cu blidurile pline cu fel de fel de bucate şi, cum îl văzu singur, începu să-l dezmierde şi să se gudure pe lângă el ca o pisicuţă când vrea să te zgârie mai rău.     Bucuria babei nu ţinu mult, căci pe la sfârşitul mesei, când se tolăneau prin pat îmbuibaţi până la gât şi se uitau cu jind spre blidurile pline cu bucate, uşa se deschise şi iarăşi intră înăuntru Niţu, care şi de astă dată îşi umpluse sânul cu cenuşă şi tărâţe. Baba, de milă, de silă, fu nevoită să-şi înghită necazul până a doua zi, când începu iarăşi să tocane pe nătărăul de bărbat ca s-o scape de pacostea ticălosului de băiat.     Unchiaşul nu mai făcu nazuri ca până acum, nădăjduind că fiul său se va întoarce ca şi mai înainte; de asemenea şi băiatul nu prea se sinchisi aşa tare crezând că e în toate zilele Paşte, dar de astă dată baba nu mai fu adormită ca până aci, şi cu dibăcie află de la băiat cum făcea de cunoştea drumul la întoarcere şi ascunsese de cu vreme orice urmă de cenuşă pe vatră. Băiatul, până să puie unchiaşul boii la car, alergă la sacul cu tărâţe şi îşi umplu sânul, asemenea şi la vatră, dar găsi vatra măturată. Neavând încotro, se mulţumi numai cu tărâţe şi plecă la drum cu tată-său, gândindu-se cum să se întoarcă mai curând. Unchiaşul, ca să scape de cloanţa babei, merse cât ţinu ziulica de mare şi nu se opri decât tocmai seara după ce trecu de nouă păduri şi nouă sate. Ajungând în dreptul unui puţ, lăsă iarăşi copilul la marginea lui şi se întoarse spre casă. Cum plecă tată-său, băiatul se luă după urmele lui, merse o bucăţică bunicică până ce pierdu carul din ochi, dar după ce nu mai putu să se ţie după el, căci unchiaşul mâna vârtos, se aplecă spre pământ ca să vază urma muşuroaielor de tărâţe, dar nu mai găsi nimic, căci vitele şi câinii linseseră târâtele şi cenuşă nu mai era ca să rămâie nelinsă.   Atunci bietul băiat se văzu străin cuc în mijlocul unei păduri dese şi începu să plângă cu foc după căsuţa părintească. Sărmanul n-avea decât nouă anişori, dar era numai inimă în el; văzându-se părăsit în voia fiarelor sălbatice şi departe de orice locuinţă omenească, el plânse cât plânse, dar, văzând că cu plânsul n-o scoate la cale, se luă după urmele roatelor carului şi iarăşi merse o bucată de drum până ce ajunse într-o răspântie în care se încrucişau mai multe drumuri. Ajuns acolo, bietul băiat nu mai ştiu încotro să apuce, căci văzu mai multe urme de car încrucişându-se şi amestecându-se. Care era urma carului tatălui său? Care era drumul pe care a venit? Nu putu să-şi dea seama, căci se înnoptase de tot şi potecile şi urmele semănau unele cu altele.   Neştiind încotro să apuce, se culcă pe iarba verde de la rădăcina unui copac şi adormi nebăut şi nemâncat, plângând întruna şi chemând fără de curmare pe câinele de tată-său care îl părăsise fără îndurare. Spre norocul lui, fiarele sălbatice fură mai omenoase decât cel care l-a născut şi-l lăsară să doarmă în pace şi nesupărat toată nopticica. A doua zi, cum se făcu ziuă, căută prin pădure un păr sălbatic, căci i se făcuse foame, săracul, şi după ce-şi păcăli puţintel foamea şi-şi astâmpără setea cu apă strânsă într-o groapă din pădure, apucă într-o doară pe una dintre poteci şi merse, merse până se înfundă într-un desiş stufos şi mărăcinos. Văzând că a greşit drumul, se întoarse ca să dea de răspântia de unde plecase, dar nu mai putu să dea de ea, căci se văzu, după ce îşi rupsese hainele şi îşi zgariase picioarele prin mărăcini, afundat într-alt desiş de pădure, la fel de nepătruns.   Văzând şi văzând că nici înainte, nici înapoi nu e drumul care duce afară din pădure, apucă la dreapta, dar nu fu mai norocos, după aceea coti la stânga, dar cum o apucă tot nu dădu decât de stufişuri, de mărăcini şi de poteci nebătătorite. Merse astfel într-o doară până ce înnopta din nou şi până ce puterile îl părăsiră şi osteneala îl aruncă la pământ zdrobit de osteneală şi istovit de foame. A doua zi când se sculă de dimineaţă, se deşteptă într-un behăit zgomotos şi, când deschise ochii, se văzu înconjurat de vreo şase capre roşii şi frumoase. Văzând acele capre crezu că a apucat pe Dumnezeu de picioare; credea c-a dat de fiinţe omeneşti care să-i dea de mâncare şi să-l ducă la tatăl său, şi numaidecât se sculă copăcel în picioare şi începu să-şi rotească ochii împrejur ca să vază unde stau la pândă ciobanii caprelor; dar se întrista foarte văzând şi încredin-ţându-se că acele dobitoace n-aveau niciun păzitor.   Caprele asemenea se uitau la el cu mirare ca şi cum n-ar fi văzut om în viaţă, dar nu erau deloc sălbatice; dimpotrivă, erau mai îndrăzneţe decât celelalte dobitoace, se apropiau de el, îl lingeau pe mâini şi una îşi apropie ţâţele de gura lui, ca şi cum l-arfi îndemnat s-o sugă. Bietul băiat, fometos şi setos cum era el, nu lăsă să fie rugat de două ori, şi numaidecât îngenunche pe iarba verde, vârî capul sub burta caprei şi începu să sugă cu poftă ca un tânăr iezişor. După ce-şi văzu burta plină, se trânti pe iarbă sub umbra unui copac, şi trase un puişor de somn zdravăn, pe când caprele păşteau pe lângă el. Deşteptându-se de după nămiezi, se puse de supse la altă capră şi când, pe sub seară, caprele o luară încet pe potecă, el se luă după dânsele nădăjduind să-l ducă la vreun luminiş. Ele, dimpotrivă, îl duseră într-un desiş de pădure şi mai întunecos şi acolo începură să se adape de zor într-un izvor limpede ce ţâşnea din rădăcina unui copac. Băiatul făcu la fel ca ele şi, după ce-şi potoliră cu toţii setea, plecară înapoi şi merseră, merseră, trecură pe lângă un eleşteu mare şi lat, înconjurat de pădure şi nu conteniră din umblat decât după ce se văzură la poarta unui palat mare şi frumos, clădit în mijlocul acelei păduri. Caprele intrară numaidecât în curtea palatului ca la ele acasă, dar el rămase deocamdată la poartă şi se uită sfiicios să vază ce era înăuntrul curţii acelui palat măreţ. Lucru de mirare însă, curtea era înconjurată de case mari şi mici, dar pui de om nu se vedea pe nicăieri şi printre lespezile de piatră aşternute prin curte crescuseră buruienile şi iarba cât omul. Văzând astă pustietate, Niţu rămase uimit şi fu cuprins de un fel de teamă care-i furnică tot trupul şi-i îngheţă sângele până la oase.   Văzându-se astfel singur în mijlocul unei păduri întunecoase, bietul băiat începu să plângă cu foc şi să alerge fuga după caprele ce se apropiaseră de intrarea palatului şi erau gata să intre înăuntru, ca după singurele fiinţe ce puteau să-i ţie de urât într-astă pustie singurătate; ajungân-du-le tocmai când săreau scăricica din dreptul uşii palatului, intră înăuntru deodată cu ele şi se luă după dânsele, urmărindu-le pas cu pas oriîncotro se duceau. După ce caprele intrară într-o sală mare şi largă, cea din fruntea lor dete cu capul într-o uşă şi după ce o dădu de perete, intră într-o cămară întunecoasă, urmată fiind de celelalte capre. După ele intră şi Niţu, cea din urmă capră trase cu coarnele uşa şi o închise. Asemenea făcu şi cu a doua şi cu a treia şi cu a noua uşă. Când intră în cea de-a noua cămară, băiatul văzu culcat pe un divan mărunt un moşneag cu părul şi barba colilie şi fără ochi; cum intrară caprele, el zise cu un glas destul de răsunător pentru un bătrân: — Bine aţi venit, fetiţele moşului, cu ugerele pline de lapte! Caprele începură să behăie cu veselie şi el să tremure şi să strige: — Grăbiţi-vă, puicuţelor, veniţi mai iute că moare unchiaşul de sete. Caprele se supuseră şi moşneagul le supse pe toate până ce nu mai rămase strop de lapte în ugerele lor; pe urmă văzând că încă nu se săturase şi că în ţâţe nu mai găsea nici strop de lapte, strigă cuprins de necaz: — Dar asta pe voi, diavoliţelor? Pe unde mi-aţi colindat şi cine v-a supt laptele din uger de nu mai găsesc eu porţia obişnuită? Caprele începură să behăie cu întristare şi să se uite spre băiat care se făcuse mic pe pământ într-unul din colţurile cămării, cel mai depărtat de divanul unchiaşului, şi începuse să tremure auzind pe moşneag că a descoperit mica sa hoţie. Deşi prânzul bătrânului nu fusese îndestulător ca altădată, tot fu în stare să-i potolească foamea şi să-i liniştească sângele. Caprele, după ce-l hrăniră cu tot ce avură, se făcură roată împrejurul divanului său şi se culcară cu capetele întinse pe marginea lui şi unchiaşul începu să le mângâie pe cap glumind voios cu ele. Deodată sări în sus ca şi cum l-ar fi înţepat un ghimpe şi, plimbându-şi nasul prin văzduh, începu să strige: — Aci miroase a carne de om! Cine a în drăznit să intre în palaturile mele? Băiatul, auzind acest glas detunător, o sfecli şi oprindu-şi chiar răsuflarea, nu zise nici pis din locul unde sta pitulat. — Om al lui Dumnezeu, zise după aceea moşneagul cu o voce domoală şi mângâioasă, oricine ai fi: copil, flăcău, fată, bărbat, femeie sau bătrân, aibi milă de un biet unchiaş orb şi ne putincios şi apropie-te de mine fără teamă şi dă-mi mână de ajutor!   Auzind acest glas rugător, băiatul bun la inimă şi încrezător se apropie de unchiaş şi-i spuse cu nevinovăţie cine era şi tot ce-l tăia capul să-i spuie la vârsta sa atât de fragedă. — Fiule, răspunse moşul auzind spusele băiatului, de acum încolo să fii copilul meu, să-mi paşti căpriţele, să le mulgi seara, că tu vezi ce să faci şi nu eşti buştean ca mine, să fierbi laptele şi să împărţi această puţină hrană cu mine, căci Dumnezeu nu te va lăsa. Copilul acceptă bucuros şi din ziua aceea rămase în casa unchiaşului şi făcu tot ce i-a zis el. Niţu rămase în palatul unchiaşului şi petrecu acolo mulţi ani până ce, dintr-un biet mucos de copilaş, se făcu un flăcăiandru mândru şi voinic. El, cât ţinea ziua de mare, pleca dis-de-dimineaţă cu caprele la păşune, răzbătea cu dânsele întinsele păduri ce înconjurau palatul, ocolea întruna eleşteul şi după scăpătatul soarelui se întorcea cu ele acasă, le mulgea şi apoi pregătea cina pentru el şi bătrân.   În cei dintâi ani o duse cam rău, căci ospăţul lor n-avea alte bucate decât numai lapte dulce de capră, uneori fiert şi de mai multe ori crud. După ce însă mai crescu băiatul şi începuse să-i prinză mâna la mai multe lucruri, nevoia îl învăţă să facă brânză, jintiţă, unt, lapte bătut şi alte mâncări de lapte, căci unelte se găseau din destul în palatul cel pustiu. în vreme de iarnă, când viscolea afară, el nu ducea vitele la păşune, ci le hrănea cu fân cosit de dânsul de cu vară; într-acele zile, ca să nu i se urască, el colinda prin toate cămările palatului, de la pivniţă până la pod, scotocea prin toate ungherele şi se uita pretutindeni, doar-doar o găsi vreo altă fiinţă vie într-acel palat pustiu; dar multă vreme îi fu căutarea de surda. Găsi prin cămări lucruri minunate, lucruri scumpe, giuvaericale şi pietre scumpe, haine de mare preţ şi, dac-ar fi ştiut cum să iasă din acel haos de pădure, ar fi putut să le ia pe toate fără nicio oprelişte, căci unchiaşul n-aude, n-a vede, nu făcea altceva, cât ţinea ziulica de mare, decât să mănânce, să bea şi să doarmă. într-una din zile, găsi într-o cămară, din cele de jos, mai mulţi saci cu seminţe: grâu, orz, ovăz, mei şi porumb, şi cum dete în primăvară, se puse de sapă o câmpie destul de mare, care se întindea între palat şi heleşteu, cu o cazma pe care-o găsise amestecată cu alte unelte de plugărit, şi semăna din toate acele seminţe, unele mai multe şi altele mai puţine, astfel că la toamnă se văzu cu grâu, porumb, orz şi altele din îndestulare. Grâul şi porumbul îl macină într-o râşniţă veche ce găsi p-acolo şi făcu din el făină şi mălai pentru pâine şi mămăligă; orzul, meiul şi ovăzul îl dete caprelor în vreme de iarnă, cu măsură, ca să-l mănânce şi în felul acesta se hrăni şi el mai bine, precum şi unchiaşul şi vitişoarele.   Astă hrană priincioasă făcu pe capre să dea lapte mai mult şi mai gras. Unchiaşul, care de la venirea băiatului trăia mai bine şi mai cu îmbelşugare, începu să-i arate iubire şi multă încredere; îi dădu pe mână cheile de la toate cămările şi de la toate tainiţele ale căror uşi le găsise el încuiate când colindase prin toate cămările; asemeni, îi dădu voie să se folosească de toate bunătăţile şi de toate scumpeturile ca de lucrurile sale. Niţu luă cheile şi se plimbă prin toate cămările; văzu fel de fel de lucruri minunate şi înspăimântătoare, scumpeturi de mare preţ şi unelte de chinuri îngrozitoare: tronuri de aur bătut cu pietre scumpe, mari cât pumnul, şi paturi de fier pardosite cu vârfuri de cuie de oţel ascuţite; coroane împărăteşti semănate cu nestemate, care-ţi luau ochii şi arcane de oţel, care strângeau tâmplele şi înfigeau colţii cu care erau căptuşite până ce intrau adânc în carnea chinuitului. Pe lângă aceasta găsi covoare de mare preţ, împletite cu mărgăritare, stofe de sârmă de aur şi de argint, cusute cu rubine şi smaralde, armuri de argint, aur şi oţel sclipitoare ca soarele, coifuri, săbii şi lănci înspăimântătoare, cingători scumpe şi trăsuri împărăteşti cu totul şi cu totul de aur, pentru şase şi opt telegari, dar nu putu să se folosească de voia ce-i dăduse unchiaşul ca să ia orice va vrea şi să plece; degeaba încercase el de mai multe ori ca să iasă la luminiş din acea pădure deasă şi întunecoasă chiar cu mâinile în sân, căci nu fusese chip; oriîncotro o apuca şi oricât umbla, toate potecile nu-l duceau altundeva decât la palatul cel părăsit.   Luându-şi orice nădejde de la fugă, el se puse din toată inima ca să facă şederea într-acea pustietate cât se poate de îngăduitoare, şi ca să-i mai treacă de urât învăţă să cânte dintr-un fluier ce găsi pe o fereastră; şi când păştea caprele începu a dezmierda văzduhul cu viersurile cele mai dulci şi mai fermecătoare. Când nu păştea caprele şi n-avea prilej ca să cânte, căci în preajma palatului nu cânta de teamă să nu deştepte pe bătrân când dormea, atunci se plimba prin cămările palatului, al căror număr nu mai avea sfârşit. Umblând într-o zi de colo până colo, ajunse într-un târziu în dreptul unei uşi plină de pânze de păianjeni şi căptuşită cu şine de fier şi i se păru că aude oarecare zgomot înăuntru. Voind să se încredinţeze de adevăr, se cercă s-o deschidă, darân deşert încercă el toate cheile ce purta la cingătoare ca s-o descuie, căci niciuna nu se potrivea. Cu cât se încredinţa mai mult că nu era chip d-a intra înăuntru, cu atât i se părea că aude mai desluşit zgomot dincolo de uşă şi cu atât dorea ca să afle ce era acolo!   Văzând că nu poate deschide cu niciun chip, Niţu coborî de acolo şi, intrând în cămara unchiaşului, îi zise: — Tată, nu mi-ai dat cheile de la toate uşile. — Nu, fiul meu, am oprit numai una, răspunse unchiaşul. — Pentru ce, tătucă? — Pentru că am vrut să te scap de o mare primejdie, fătul meu. Într-acea cămară se află un cal sălbatic, care cum simte pe lângă el fiinţă omenească, dă din picioare, sare în sus şi muşcă până ce-i face de petrecanie. Numai unul Dumnezeu ştie cu câtă osteneală am putut izbuti d-a-l închide într-acea închisoare! P-atunci eram tânăr şi voinic şi-i astâmpăram nebuniile dându-i o lovitură ţeapănă peste cap cu frâul ce este atârnat deasupra ieslei sale, dar acum, cum sunt orb şi neputincios, îmi va fi peste putinţă d-a-l mai închide la loc, întâmplându-se să scape.   Niţu băgă la cap ceea ce auzise, dar astă spaimă nu-l opri d-a mai trece pe la uşa calului, ci dimpotrivă îl trăgea aţa în toate zilele tot spre dânsa, căci curiozitatea e boala care macină pe om mai mult ca orice. Cu vorbe meşteşugite el află de la unchiaş unde ţinea acea cheie şi într-o noapte, pe când moşneagul sforăia de se cutremura casa, se furişă binişor în cămara lui, se apropie de patul său în vârful picioarelor şi vârând binişor mâna sub căpătâi, îi luă cheia fără să simtă. A doua zi de dimineaţă, dete fuga spre uşa închisorii calului, o deschise cu oarecare greutate, căci atât cheia cât şi broasca erau ruginite şi rămase în loc încremenit după ce dete uşa de perete. în mijlocul unei cămări boltite şi pardosite cu lespezi de piatră, se afla o mârţoagă de cal slabă, pipernicită, cu picioarele ca fusele şi cu ochii duşi în fundul capului, legat cu nişte lanţuri groase de fier de un drug de fier ce ţinea ieslea şi de picioare legat cu alte lanţuri asemenea groase. Ieslea dinaintea lui era roasă cu desăvârşire şi el, trântit la pământ, lingea cu o limbă uscată faramiturile de lemn ce scăpaseră din gura sa pe când rosese ieslea.   Acest cal, la cea dintâi vedere, părea că era pe ducă, să-l sufli să cază; îndată însă ce băiatul sări pragul şi făcu un pas în cămara sa, deodată gloaba începu să sufle din nări, să necheze cu putere şi să se smucească în toate părţile cu aşa putere, încât rupse, ca nişte legături de aţă subţire, groasele lanţuri cu care era legat. Scăpându-se de lanţuri, închipuita gloabă sări drept în picioare, zbârli coada şi coama, începu să râcâie cu picioarele de dinapoi, aruncând izbituri puternice spre noul venit şi să caşte gura şi să arate la iveală nişte dinţi lungi şi ascuţiţi. Altul în locul lui Niţu s-ar fi speriat şi ar fi fugit de groaza copitelor calului care făcuse din piatră cremene şi din copite amnar, de scăpărau scânteile împrejurul lui cum scapără fierul roşu în vatra de piatră a fierarului. Văzând toate acestea, Niţu nu-şi pierdu cumpătul deloc, ci se trase după uşă, lăsă calul să se ostenească în voie, izbind cu picioarele stejarul căptuşit cu fier al uşii şi, după ce-l văzu tot numai apă, ieşi de după uşă, întinse mâna spre iesle, luă căpăstrul ce era atârnat în cui şi când vru să se repează calul spre el cu gura căscată şi cu dinţii gata să-l muşte, el îi dete cu căpăstrul în cap o lovitură ţeapănă încât calul căzu grămadă jos cu limba scoasă.   Cum îl văzu doborât, Niţu îl apucă vârtos de coamă, îi puse căpăstrul în gură şi, până să se dezmeticească bine, îl arse cu biciul, ce fusese atârnat de perete lângă căpăstru, de vreo trei ori, cam pe sub burtă şi îl puse pe picioare. Calul se smuci, sări în sus, necheză şi se zbuciumă puternic, dar nu scăpă din mâna băiatului care-l ţinea de frâu şi de coamă cu mâinile, întocmai ca nişte cleşti de fier. Văzând calul că şi-a dat de stăpân, se domoli, se lăsă a fi scos din închisoare şi băiatul încalecă fără de şa şi fără de scară, însă după ce ieşi afară, când simţi că băiatul s-a aşezat bine pe spatele său, calul începu iarăşi să sară cu picioarele dinainte şi dinapoi ca să-l arunce jos; dar de surda fură toate opintirile lui, căci Niţu stătu neclintit pe spinarea lui, ca şi cum ar fi fost crescut d-acolo.   Văzând şi văzând că n-o scoate la cale cu el ca să-l răstoarne, se năpusti deodată cu iuţeala fulgerului drept înainte, alergă cu el prin pădurea întreagă şi, simţind că nici cu asta n-o scoate la cale cu acest ticălos de pui de om, cum se văzu într-un luminiş, desfăşură vreo patru perechi de aripi nevăzute pân-atunci şi îşi luă zborul spre slava cerului.   În deşert se amestecă el cu norii, zbură până la vântul turbat şi despică văzduhul în cruciş şi curmeziş, căci nu fu cu putinţă ca băiatul să-şi piardă cumpătul şi să se ameţească spre a fi aruncat la pământ. Văzând că n-o scoate nici cu asta la cale, calul se scoborî ca o săgeată drept în curtea palatului şi îndată ce coborî băiatul de pe spinarea lui, lăsă capul în jos ca un miel şi îi zise, cu smerenie în glas: — Mă închin ţie, stăpâne, stăpân să-mi fii până la moarte, căci mi-am găsit omul care să scape acest palat împreună cu oraşul său de nenorocirea ce l-a izbit de atâta amar de ani!   Într-acea zi, Niţu nu întrebă pe cal ce înţeles aveau acele vorbe, nici se făcu că Ie-a băgat de seamă, ci se mulţumi numai ca să-l bage în palat şi să-i dea grăunţe, fân şi apă de ajuns, nutreţuri de care, după spusa lui, nu dăduse cu dinţii de o mulţime de ani. După ce-l hrăni bine, îl închise într-un grajd obişnuit, iar nu în închisoarea lui de mai înainte şi pe urmă intră în camera unchiaşului. — Unde ai fost, fătul meu? întrebă moş neagul auzind uşa scârţâind. — Am dereticat prin curte, răspunse Niţu.   — Im! Dar ce miroase p-aci a cal? strigă bătrânul plimbându-şi nasul de colo până colo. — Eu miros, tată, răspunse băiatul; am deschis grajdul de jos, căci nădăjduiesc, vrând Dumnezeu, să prăsim şi o pereche de cai. — Să nu te fi împins păcatul să umbli pe la cal, că suntem prăpădiţi! strigă unchiaşul înspăimântat. — Ce stai de vorbeşti? răspunse băiatul furişând binişor cheia închisorii calului sub căpătâiul de unde o luase. Mai eram eu cu viaţă dacă făceam o asemenea nebunie? Unchiaşul pipăi sub pernă şi, găsind cheia la loc, se culcă liniştit şi zise: — Bine, {ine minte vorba mea, să nu faci una ca asta, să dai drumul calului, căci atâta ţi-e! Niţu n-avea cu cine să schimbe o vorbă cât ţinea ziulica de mare, căci moşul nu era unchiaş din cei sfătoşi; de aceea, ca să-i treacă de urât, îşi vărsa focul numai cu cântecul, zicând din fluier doine şi hori de îngheţa puţul; însă, din ziua în care scosese calul din închisoare, avea cu cine să stea de vorbă, după păscutul vitelor, ca să-şi mai uite din ale pustii de necazuri. în cele dintâi zile, calul nu prea fu în stare să stea la taifas, căci era slab şi jigărit, dar după ce băiatul îl hrăni de patru ori pe zi cu orz pisat şi-l ţesălă întruna, dimineaţa şi seara, prinse calul nostru limbă şi spuse mântuitorului său multe şi de toate. îngrijirea băiatului şi mila ce îi arătă el îl făcu să prindă pentru dânsul o aşa mare dragoste, încât într-o zi, pe când dânsul păştea prin curte şi băiatul sta într-o rână pe iarba verde sub un copac, el veni să pască pe lângă dânsul şi-i zise: — Făt-Frumos, unde crezi că te afli tu acum? — Unde să mă aflu? răspunse băiatul. În palatul unchiaşului. — Cine crezi tu că este acest unchiaş? Şi ce fel de fiinţă e? — Ce să fie? Un om ca toţi oamenii, pe care păcatele l-au adus într-astă pustietate, orb şi slăbănog cum e. — Te înşeli, fătul meu, acest unchiaş nu e om, ci e zmeu, unul din cei mai răi zmei ce a lăsat Dumnezeu pe pământ şi în văzduh.   Auzind băiatul că din mica lui copilărie a trăit atâţia ani la un loc cu un asemenea zmeu cumplit, se cutremură şi i se zbârli părul pe el, dar după ce-şi aduse aminte în ce hal se afla acum acea groaznică dihanie, se mai linişti şi-i fu oarecum milă de acel nenorocit care din atâta mărire a fost pedepsit de Dumnezeu pentru faptele sale ca să trăiască în lume orb buştean, la mila altora. — Ăst zmeu a avut un frate şi şase surori, spuse calul, el însă moşteni pe tatăl său, deşi dânsul iubea pe celălalt frate fiind blajin ca el, căci aşa cerea dreptul la moştenire ca unul ce era cel mai mare. Fratele cel mic nu se supără şi nici jindui mărirea mai-marelui său, căci lui nu-i plăceau puterea şi slava, ci îşi petrecea vremea vânând şi încurând caii, dar se certa întruna cu acel frate răutăcios pentru asupririle şi strâm-bătăţile ce făcea norodului şi vecinilor săi şi-l îndemna mereu ca să fie bun şi milos ca părintele lor, ca să fie şi el iubit ca dânsul. Aste poveţe înţelepte nu numai că nu fură ascultate de duşmănosul frate, dar îl făcură să urască şi să prigonească pe acela ce-l povăţuia numai fiindcă-i vrea binele şi să-i caute pricină să-l piardă. Fratele cel mai mic nu se speria, ci da doar întruna cu poveţele, îndrepta fără preget toate relele ce făcea frăţâne-său norodului şi cu chipul acesta dobândea pentru sine dragostea celor mici şi iubirea celor mari. Între vecinii ce-i avea el, se afla şi o zână frumoasă ca lumina soarelui; zmeul cel mai mare mai întâi o iubi şi o ceru de nevastă; auzind însă, chiar din gura ei, că ea era mai bucuroasă să-şi facă seama singură sau să împletească cosiţă albă decât să-l ia pe el de bărbat, se înfurie asupră-i aşa de tare încât hotărî s-o piarză şi pe ea cum hotărâse să se descotorosească şi de fratele său. A pierd pe fratele său era mai lesne, căci acesta era bun şi încrezător şi dormea sub un acoperământ cu el, dar a pierde pe zâna care era o câinoasă de femeie, a zis dracul şi-a făcut-o, nu era lucru lesne; îi purta însă sâmbetele şi pândea vreme cu prilej ca s-o prinză în largul lui şi la strâmtul ei. O duşmănea cât o duşmănea, atunci când ştia numai că dânsa nu-l vrea pe el de bărbat fiindcă nu-i plăcea, dar după ce află că ea era în dragoste cu fratele său şi că-şi au întâlnirea în toate zilele printr-ale stufuri de pădure, mânia lui se schimbă în înverşunare. Văzând că nu poate s-o prinză singură pe undeva, căci fratele lui se ţinea ca umbra în urma paşilor ei, se hotărî să-i cate gâlceava din pricina unei pietre de hotar şi să pornească război împotriva ei. Auzind fratele său asta, îi zise: „Frate, nu te război cu vecinii, căci cearta între vecini nu e bună pentru că întotdeauna are nevoie om de om”. „Nu voi să ştiu, nu voi să aud nimic, răspunse zmeul îndârjit; mi-a călcat moşia, voi s-o iau înapoi şi să pedepsesc pe îndrăzneaţă care-şi râde de puterea mea." „Moşia care zici că e călcată, zise una dintre surorile sale, este a noastră; noi n-avem pretenţie; lasă norodul în pace, frate, şi nu vărsa de surda sânge nevinovat." „A! Şi voi o iubiţi?" strigă zmeul spumegând de mânie. „Da", răspunseră cele şase surori. „Atunci toţi şi toate aveţi să înduraţi straşnica mea pedeapsă." Zicând aceste cuvinte, puse mâna pe buzduganul său împărătesc, ameninţă spre ei de trei ori, izbi văzduhul cu dânsul spre miazănoapte, spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus, bombănind din gură blestemele cele mai înspăimântătoare şi apoi puse peste nişte cărbuni nişte buruieni care făcură un fum gros şi, când se risipi fumul, surorile zmeului erau schimbate în capre roşii şi fratele său în cal. Niţu, auzind astă destăinuire, strigă cuprins de mirare; — Cele şase capre cu al căror lapte se hrăneşte zmeul sunt surorile lui? — Da, lor Ie-a fost milă de dânsul când l-a izbit nenorocirea şi nu şi-au pus mintea cu el. — Dar tu cine eşti?   — Eu sunt nenorocitul său de frate; văzând că dacă mi-a luat chipul de om n-a putut să-mi ia şi graiul cum îl luase surorilor mele, a avut neomenia d-a mă închide legat şi ferecat, cum m-ai găsit, într-acea temniţă boltită şi d-a mă lăsa să trăiesc nebăut şi nemâncat o sută şi mai bine de ani, unde de mult aş fi crăpat dacă nu eram zmeu cu o sută de suflete; Dumnezeu însă l-a pedepsit şi pe el mai amarnic ca pe noi. După ce s-a scăpat de gura noastră, el s-a pornit cu război împotriva zânei, dar şi-a găsit beleaua. Zâna era de două ori mai puternică decât el în oştire şi în meşteşugul vrăjitoriei, astfel că de la întâia lovitură i-a dovedit ostile sale şi a pus mâna pe el. Văzându-l în spinarea sa, zâna, în loc de a-l robi sau de a-l da morţii, l-a lăsat cu viaţă, mulţumindu-se doar a-i scoate ochii şi a-l osândi să se chinuiască până la sfârşitul veacului în orbire şi singurătate. Oraşul vecin cu palatul l-a schimbat, prin farmecele sale, într-acea baltă mare ce vezi colo, palatul l-a pustiit precum vezi şi a lăsat cu viaţă numai pe surorile noastre, caprele, ca să-i momească foamea cu lăptişorul lor, şi pe mine. Noroc pe el că ai venit dumneata, te-ai lipit pe lângă dânsul şi i-ai îndulcit mult viaţa; acum însă cred că i-a sosit ceasul.   — Frate, frate, strigă Niţu, nu-ţi face păcat cu el; iartă-l, că e destul de amărât! — Nu-l dau pierzării, răspunse calul, deşi ar fi fost vrednic de toată asprimea mâniei mele, dar am să-i fac şi eu acum una ca să nu-i mai dea inima brânci la rele. — Aş! Tot de rele îi arde lui acum!… — Ei, măre! Se vede că eşti nepriceput; ia să capete el iarăşi ochii şi oi vedea dumneata cum îşi aleargă el iarăşi calul şi cum începe iarăşi să taie şi să spânzure. — Eu nu crez, frate; dimpotrivă, eu crez că dacă te-ar vedea acum scăpat d-atâtea nevoi, i s-ar face milă de tine şi te-ar face iarăşi om cum ai fost. — Nu trage asemenea nădejde, fătul meu, răspunse calul clătinând din cap. Tu nu ştii cât e de spurcat la inimă; dac-ar ajunge iarăşi în starea în care a fost, mă prind că, drept mulţumire pentru tot ce i-ai făcut, s-ar repezi să te sfâşie pe tine, binefăcătorul său. Cât despre mine… adu-ţi aminte cu ce stăruinţă te-a îndemnat să nu încerci să umbli la închisoarea mea. Niţu prinsese atât de multă milă de bătrânul zmeu, cu care trăise atâta vreme, încât, cu toate spaimele calului, tot se hotărî d-a face ce o face ca să-i vie într-ajutor.   Ştiind bine că fratele său calul o să se împotrivească foarte mult la hotărârea sa, nu-i spuse verde ce avea de gând să facă, ci-l întrebă pe departe în ce parte de loc ar fi moşia zânei, ce fel de fiinţă era ea şi ce-i plăcea mai mult ei. După ce află tot ce-i trebui, băieţandrul nostru, într-o zi, cam după nămiezi, o porni spre partea moşiilor zânei şi, intrând în cuprinsurile ei, se abătu din cale şi, aşezându-se pe un buştean sub un copac stufos, începu să zică din fluier o doină aşa de duioasă, încât chiar păsările statură din cântec să-l asculte, fermecate de asemenea viers frumos. Pe când cânta mai cu foc şi pe când chiar vitele ce păşteau prin pădure lăsaseră păscutul şi se făcuseră roată în jurul lui ascultându-l, deodată se făcu un zgomot mare ca şi cum s-ar fi iscat o furtună mare şi se ivi în capul unei cărări o fetişcană frumoasă ca un luceafăr şi mândră ca o împărăteasă. El se făcu că n-o vede şi-şi urmă cântecul uitându-se însă la ea cu coada ochiului şi măsurând-o de sus până jos. Ea, văzându-l, se opri în loc, se aşeză binişor p-alt buştean, fără să facă cel mai mic zgomot şi se puse d-asculta cu poftă acel cântec fermecător.   După ce sfârşi doina cea duioasă, Niţu începu o horă, ştii d-acelea care face să salte în sus lemnele şi pietrele. Zâna, cum o auzi, nu se putu opri d-a sări în sus voioasă; caprele împreună cu oile se puseră şi ele să danseze pe pajiştea cea verde, întocmai ca oamenii şi chiar neînsufleţitele începură să salte ca şi cum ar fi vrut să joace. Atunci cântăreţul se sculă şi el de pe buştean şi fără să înceteze din cântec o luă pe drumul pe care venise şi merse fără să se uite înapoi până ce intră în cuprinsurile zmeului, urmat fiind de zână şi de vitele sale care jucau întruna. Trecând dincolo de hotar, zâna se opri în loc şi strigă din băierile inimii: — Ah, câine de Făt-Frumos, de ce nu mai stătuşi o clipă? Căci cântecul tău mi-a rănit inima. Niţu nu răspunse nimic, ci-şi băgă fluierul în sân şi p-aci ţi-e drumul, dând fuga spre palat. Ajungând acolo nu spuse nimic calului, ci se duse de îmbucă ceva, îngriji şi de zmeu şi apoi se culcă. A doua zi dimineaţă plecă cu caprele tot spre partea moşiei zânei, îi trecu hotarul fără cea mai mică sfială şi aşezându-se pe acelaşi buştean ca şi în ziua trecută, începu să cânte cu îndoit foc.   Zâna, auzind iarăşi cântecul, veni fuga de se aşeză pe celălalt buştean şi începu să asculte; dar, pe la mijlocul cântecului, Niţu se opri din cântat, ascunse iute fluierul în sân şi calcă cu piciorul pe o trestie ce zăcea pe pământ. — Ah! Ce făcuşi? strigă zâna sărind în sus plină de ciudă şi apropiindu-se de dânsul. — Spărsei fluierul că nu mai cânta bine, răspunse băiatul. — Vai de mine, ce păcat! Ce frumos cântai cu el! Şi nu mai poţi face altul? — Ba aş face dacă aş avea inimă de corn. — D-aia te vaiţi? Corni sunt destui prin pădurea mea. — O fi, dar n-are cine să-mi ajute ca să spintec cornul ca să îi scot inima. — Îţi ajut eu. — Dumneata, dar o să poţi? — O! O! D-asta nu purta grijă. — Bine, dacă e aşa, să cercăm. După ce roti el ochii împrejur, zări într-un stufiş de copaci un corn înalt şi groscior; şi cât te ştergi la un ochi îl doborî la pământ cu barda ce-o avea la brâu, după aceea dezlipi tulpina de crăci şi apoi începu să spintece tulpina de la un capăt până la celălalt.   — Dar ce faci? întrebă zâna mirându-se de lucrul său. — Spintec tulpina până la jumătate şi apoi îl sparg astfel ca să rămâie inima copacului întreagă întreguliţă. Acolo să-ţi văz puterea dumitale cea lăudată. După ce spintecă buşteanul de la un capăt la celălalt, Niţu făcu trei pene ţepene şi începu să le bată în spintecătură: — Acum pune mâinile şi trage vârtos! zise el, trăgând şi el dintr-o parte. Zâna băgă mânuşiţele sale ca zahărul în despicătură şi începu şi ea să tragă; dar deodată băiatul scoase iute p-ale sale, izbi cu barda în pana cea mai adânc vârâtă de sări cât colo şi zâna scoase un ţipăt groaznic de durere simţin-du-şi mâinile apucate în buştean. Atunci Niţu se întoarse spre dânsa râzând fără să-i pese de ţipetele şi zvârcolirile ei de durere şi îi zise: — Ei, zânişoară, ia să-ţi văz puterea cea lăudată: cearcă-te de-ţi scoate mâinile din buştean ca să te văd şi eu că eşti voinică. — Ah, duşmane ce eşti, m-ai mâncat friptă, strigă biata fată plângând de durere. Scapă-mă şi te fac mai bogat ca un împărat.   — Nu te scap decât atunci când îmi vei da ochii zmeului. — Ochii zmeului? strigă ea uitându-se la el lung. Se vede, sărace, că nu ştii ce ceri! Poate că ţi s-a urât cu viaţa. — Ce-ţi pasă? Dacă îţi place să scapi, dă-mi-i! — Dă-mi drumul şi ţi-i dau. — Degrabă ţi-o fi? Spune-mi unde sunt, că am eu picioruşe ca să mă duc să-i iau. — Du-te dacă e aşa şi sapă la rădăcina stejarului din răscrucea drumului pe unde ai venit şi vei găsi o cutiuţă de argint în care sunt ascunşi ochii ce cauţi. Niţu se duse ca vântul, dar într-o clipă se întoarse şi-i zise: — M-ai minţit, leliţă, şi cu o izbitură de bardă făcu să sară în sus a doua pană şi pe zână să scoată un ţipăt şi mai sfâşietor. — Ah, strigă ea plângând, aibi milă de tine-reţele mele şi dă-mi drumul, că ţie nu ţi-am făcut niciun rău. — Lasă, că nici ţie nu ţi-a fost milă de bietul zmeu! — Ah, sărmane, nu ştii de cine ţi-e milă ţie; acel zmeu este o fiară spurcată care, cum te va vedea, va sări la tine ca să te mănânce.     — Fie, eu voi să-l fac să vadă. — Dacă vrei cu orice preţ, du-te la palatul lui, sapă la da din urmă treaptă a scării şi sub lespedea de marmură vei găsi cutia cu ochii. Niţu se duse, dar peste un ceas se întoarse gâfâind şi aruncă în sus şi cea din urmă pană, care făcu pe zână să scoată ţipete şi mai groaznice şi îi zise: — M-ai minţit şi de astă dată; dacă mă vei minţi şi a treia oară să ştii că am să te omor. — Acum nu te mai mint, răspunse zâna plângând, însă fiindcă mi-e milă de tineretele tale îţi zic încă o dată, bagă de seamă la ceea ce faci şi gândeşte-te. — M-am gândit, m-am răzgândit, strigă el, grăbeşte-te de spune, că de nu, unde-ţi stau picioarele îţi va sta şi capul. — Ascultă, dragul meu, zise zâna oftând, văz bine că aţa te trage spre pieire, dar fiindcă-ţi voi binele cu tot dinadinsul, căci ar fi păcat să moară un flăcăiandru mândru ca tine pentru o căzătură de unchiaş, ascultă ce-ţi spui şi bagă-le bine în cap. Cum va căpăta zmeul iarăşi vederile, se va năpusti spre tine ca să te mănânce; tu atunci spune-i că zâna e în urma paşilor tăi şi vine ca să-l răpuie; el se va speria şi va cere ca să-l ascunzi. Ridică atunci talpa casei, că eşti destul de puternic, vâră-l în ascunzătoarea de sub ea şi lasă-l acolo că de scăpat nu mai scapă. — Bine, aşa voi face, dar spune-mi întâi unde sunt ochii? — Ochii sunt sub a treia talpă despre soare răsare de la puţul ce se află în faţa palatului meu. Du-te, scormoneşte puţin în nisip şi o să găseşti cutia; scoate apă din puţ, umple cutia cu apă şi, când ajungi la zmeu, spală locul din care s-au scos ochii cu apă din cutie, apoi aşază ochii la loc şi iarăşi spală-i cu apa ce a mai rămas. Băiatul plecă şi, găsind ochii, se duse la zmeu şi făcu aşa cum l-a învăţat ea, dar uită d-a se întoarce la ea ca să-i dea drumul. — Tată, tată, zise el intrând în cămara zmeului, ce ai face tu când ai recăpăta ochii? — Ochii mei, răspunse zmeul dând din cap, nu se recapătă aşa lesne, căci sunt nişte mâini din care nimeni nu poate să-i smulgă. — Dar dacă i-ar smulge cineva? — Asta nu e cu putinţă. — Dar dacă arfi, dacă i-aş smulge eu ce mi-ai face?   — Ah, fiul meu, să nu încerci o asemenea nebunie, căci te-ai pierde desigur şi împreună cu tine sunt şi eu pierdut. — Dar dacă nu m-oi pierde şi ţi-aş aduce ochii teafăr şi nevătămat şi dacă ţi i-aş pune la loc ce mi-ai face? — Te-aş mânca de bucurie. — M-ai mânca! strigă Niţu înfiorându-se, aducându-şi aminte de ce i-a zis calul şi zâna. — Adică te-aş face într-adevăr fiul meu, ţi-aş da bogăţii împărăteşti, te-aş sui pe tronul strămoşilor mei. — Atunci stai şi nu te mişca, tată, ca să-ţi aşez ochii la loc, căci sunt în mâinile mele. Auzind aceste cuvinte din gura băiatului, zmeul scoase un ţipăt groaznic şi căzu ca mort pe scânduri cu faţa în sus. Niţu numaidecât scoase ochii din cutie, spălă faţa zmeului cu apă dintr-însa, aşeză ochii la loc, iar îi spălă cu apă şi apoi trase pleoapele la loc şi zmeul căzu într-un fel de amorţeală în care rămase adâncit mai bine de un ceas. Când se deşteptă zmeul şi deschise ochii scoase un ţipăt de bucurie, începu să-i mişte de colo până colo şi să se uite în toate părţile cu mirare. După aceea se sculă în sus şi văzând băiatul în casă îi zise răstit: — Cine eşti tu şi ce cauţi în palatul meu? — Ce fel, tată, răspunse Niţu mirat., nu mă recunoşti? — A? Tu! Tu eşti, băiete? Dar ştii tu că eşti frumuşel şi grăsuliu! Zău că-mi vine să te hăpăiesc. Auzind aceste cuvinte băiatul, şi văzând că zmeul deschide o gură cât toate zilele, îngheţă ca şi cum ar fi intrat de şapte palme în pământ, dar nu-şi pierdu cumpătul, ci răspunse îndată: — Se poate, tată, căci bună hrană am găsit la casa ta, dar vorbeşte mai încet să nu te auză zâna. — Care zână? întrebă zmeul înfiorându-se. — Zâna de la care am furat ochii şi care mă urmăreşte cu foc şi urgie. — Şi nu mi-o spui! strigă zmeul dând din colţ în colţ. Ah, m-ai mâncat fript! Cine dracu te-a pus s-o scorneşti cu aceşti ochi care are să-mi răpuie viaţa? Căci cum am trăit atâta vreme fără de ei, trăiam eu şi d-acum încolo. — De unde am ştiut eu că dumneata, coşcogeamite zmeul, ţi-este frică de-un cap de muiere? — Tu nu ştii ce muiere afurisită este aceea; să nu pierdem vremea în zadar; degrabă ascunde-mă, vâră-mă în gaură de şarpe, ca să nu dea zâna peste mine. — Unde să te ascund? — Ştiu şi eu! Nu mai mă taie capul la nimic, mi-am pierdut cumpătul. — Să te ascund în închisoarea calului? — O, nu, ferească Dumenezeu! Aş scăpa din-tr-o gheară ca să caz în alta. Numai în tainiţa de sub talpa casei aş putea găsi scăpare, dar n-are cine să mă bage acolo. — Te bag eu, tată. — Tu! Poţi tu, fătul meu, să ridici talpa de care e sprijinită casa întreagă? — Să fac o cercare, dacă vrei. — Să te văz cât îţi poate pielea. Băiatul ieşi afară urmat de zmeul care tremura ca varga şi se uita în toate părţile, apucă talpa casei cu mâinile sale puternice, o ridică puţin în sus, talpa trosni şi casa se clătină niţel, dar băiatul nu slăbi deloc talpa, ci numaidecât se opinti ţeapăn, puse umărul şi talpa se ridică atât cât să se poată strecura un om sub ea. Zmeul, care dârdâia, aştepta; cum văzu deschizătura, se strecură pe sub tălpoi, sări iute în tainiţă şi până să lase băiatul talpa la loc zise:     — Zâna are să mă caute nouă zile încheiate; tu, ca să mă hrăneşti, ia un jghebuleţ cu o ţeava la capăt, vâră-l pe sub talpă până la gura mea şi toarnă-mi lapte călduţ prin el. — Bine, aşa voi face, tată, zise băiatul lăsând talpa la loc. După ce se descotorosi de zmeu, Niţu alergă la cal şi-i spuse tot ce a făcut şi tot ce era să pată. — Bine că ai scăpat numai cu atât, răspunse calul; aşa păţeşte cine nu se astâmpără; pe dracul l-ai cătat, pe dracul l-ai găsit. — Nu e mai bine acum c-am scăpat de zmeu? întrebă băiatul. — Bine, dar nu prea, căci zmeul nu e mort şi dracul care n-are de lucru poate să-l facă să scape. Până nu l-om vedea mort umflat, să nu ne culcăm fără de grijă. — Dar cum să facem ca să omoram pe zmeu? — Lasă-l pe mâna mea, zise calul, că am eu ac de cojocul lui. — Bine, atunci ţi-l dau pe mână. — Deocamdată să-l mai lăsăm, căci cum e de îndârjit, poate să se umfle o dată şi să răstoarne casa; mai cuminte e să aşteptăm ca să-i facem de petrecanie tocmai a noua zi.     Niţu se ţinu aşadar de făgăduiala ce dăduse zmeului, făcu un jgheab care mergea până la gura lui, îi turna pe el lapte călduţ dimineaţa şi seara, dar din ce în ce-i da mai câte puţin. Deocamdată zmeul nu băgă de seamă şi nu se plânse, fiind mulţumit, de frica zânei care-l făcea să tresară şi să îngheţe la auzul celui mai uşurel zgomot; dar de la a şasea zi el începu să ceară mâncare mai multă, că a slăbit, însă băiatul îi răspunse că zâna, înfuriată de renghiul ce i s-a jucat, a pus mâna pe toate caprele şi numai două dintre ele au putut să scape ca să nu-l lase să moară de foame. într-acea zi zmeul vorbi cu glas ţeapăn, dând să se înţeleagă că era încă voinic, dar a doua şi a treia zi începu să miorlăie întocmai ca o pisică moartă de foame. — Acum este vremea, zise calul. A doua zi, când se duse Niţu să-i ducă de mâncare, zmeul îi zise: — Copilule, fă ce-oi face de-mi dă mâncare mai multă şi laptele ceva mai călduţ ca să prinz putere, căci a sosit vremea ca să scap din închisoare şi aş voi ca să-ţi dau şi eu puţin ajutor puind spinarea spre a ridica astă namilă de bârnă.     — Aşa voi face, tată, fii fără grijă, răspunse băiatul intrând în casă. Aşa şi făcu Niţu; peste un ceas veni cu un cazan plin cu lapte în clocote şi începu să-l toarne pe jgheab. Zmeul, flămând cum era, sta cu gura căscată şi înghiţi acel lapte clocotit fără să poată să se dea înapoi, căci nu avea loc de strâmtoare nici să strige sau să închidă gura, că laptele curgea întruna şi îl oprea să strige. Durerile ce simţi fură atât de cumplite, încât îl făcură să scoată nişte ţipete răguşite şi să se zbuciume şi cu el se clătină casa întreagă. După ce sfârşi laptele el abia putu să strige. — Apă! — Ce, te-ai fript? întrebă băiatul. — Apă, apă, repetă zmeul urlând. — Acuşica, acuşica; alerg spre casă ca să-ţi aduc, răspunse băiatul. După câteva minute, Niţu se întoarse cu un ceaun în mână şi turnă pe jgheab ceva alb şi strălucitor ca argintul. Era plumb topit. Zmeul înghiţi cu nesaţ astă băutură ucigătoare şi numaidecât casa se cutremură cu putere, încât căzu un colţ împreună cu o parte din învelitoare; după aceea se auzi un trosnet îngrozitor şi o plesnitură şi mai îngrozitoare. Palatul căzu grămadă peste locul în care zăcea zmeul şi şiroaie de sânge negru începură să se prelingă pe sub talpa casei. — A crăpat necuratul! strigă calul. Acum nu mai avem de ce mai sta aici; haidem să ne luăm lumea în cap. — Haidem, răspunse Niţu. Palatul zmeului căzuse, dar nu tot; cămările în care erau închise comorile şi bogăţiile zmeului rămaseră nevătămate şi se dărâmară numai ocniţele cele goale în care îşi mâncase bietul Niţu amarul în cei mai frumoşi ani, adică aceia ai tinereţii, îngrijind şi hrănind ca p-un pui orb pe zmeul cel trufaş. După astă întâmplare, Niţu alergă spre cămările cele zdravene, îşi umplu sânul cu pietre preţioase, îşi făcu o boccea groasă din cele mai frumoase haine şi încalecă pe cal. Fratele zmeului, în loc d-a merge ca toţi caii pe drumul cel mare ce şerpuia pe sub copacii pădurii, îşi făcu vânt spre slava cerului şi zbură spre soare-răsare, şi merse, merse prin ăl nemăsurat văzduh cât ţinu ziulica de mare fără să se oprească undeva ca să-şi momească foamea. Tocmai după scăpătatul soarelui începu să se coboare spre pământ şi, când se coborî, se văzu la poarta unui oraş mare şi mândru, în mijlocul căruia strălucea în sfinţitul soarelui turlele de argint ale unui palat împărătesc. Intrând în oraş, calul îi zise: — Stăpâne, te-am adus aici ca să te căpătuiesc. — Ce fel, prietene? întrebă Niţu. Din starea ce a rămas de la zmeu eu nu am nicio parte? — Ba da, toată e a ta, dar omului nu-i trebuie numai stare ca să fie pe deplin căpătuit, ci şi o nevastă mândră şi cuminte, căci nevasta bună e comoară în casa omului, pe când cea rea, de-ar aduce bărbatul cu carul, şi ea ar risipi prin urechile acului, tot s-ar alege de casă praful şi pulberea. — Şi aici se află ursita mea? — Da, într-acele palaturi strălucitoare. Vezi aceşti voinici mândri şi strălucitori care îşi aleargă caii în toate părţile? Toţi sunt feciori de împăraţi şi viteji de care s-a dus pomina în toată lumea. Ei s-au adunat aci, căci împăratul acestor locuri a făgăduit că viteazul care va birui în alergarea cailor, în jocul inelelor şi va prinde mărul de aur pe care-l va arunca fata lui de la fereastră de sus, va lua de soţie pe fiică-sa, care e o minune în frumuseţe şi înţelepciune.     — Şi tocmai pe mine m-ai găsit ca să mă lupt cu atâţia fii de împăraţi şi de viteji şi să capăt mărul de aur? — Da, şi ca să-i întreci pe toţi, am să te fac să fii iubit de împărătiţa nu numai pentru hainele şi bogăţiile tale, ci pentru tine singur. Am să te fac urât şi sărăcăcios şi cu toate astea să moară fata împăratului după tine. — Astea sunt basme. — Oi trăi şi oi vedea. Intrând în mijlocul oraşului nu mai puteai să umbli pe străzi de mulţimea de bogătaşi ce mişuna de colo până colo, îmboldindu-se. Oraşul părea că se află în ajunul unei sărbători şi mai c-aşa era, căci a doua zi era să aibă loc, în marginea oraşului, acea alergare de cai la care avea să ia parte cei mai frumoşi feciori de domni şi de împăraţi, care veniseră din toate părţile spre a fi încoronaţi de împăratul acestor locuri şi de fiica sa. Pe străzi, din zori de ziuă, nu mai era cu putinţă să umble cineva de înghesuială, căci la astă privelişte frumoasă se adunase toată lumea dimprejur şi veniseră mulţi din părinţii tinerilor să fie de faţă la izbânda lor. Niţu, călare pe calul său, intră într-un han, nebăgat în seamă, îmbucă ceva, dete calului grăunţe din destul şi apoi se culcă. A doua zi se sculă dis-de-dimineaţă, apucă şi el ca toată lumea calea spre câmpia din marginea oraşului şi merse până la locul de alergare. Ajungând acolo el nu se aşeză ca toată lumea în rândul privitorilor, pe marginea locului însemnat pentru alergarea cailor, ci intră chiar în locul hotărât pentru alergători. Văzându-l că se aşază şi el într-atâţi mândri voinici cu haine strălucitoare şi cu cai de mare preţ, el care purta nişte haine care nu băteau deloc la ochi, care încăleca o răpciugă de cal, slabă şi spetită, şi care când îşi dete coiful jos din cap lăsă să se vază o ţeastă de cap fără fir de păr pe dânsul, toată lumea începu să-l huiduiască şi să strige, care mai de care: — Lată-l pe Cheleş împărat! Nobilii alergători se supărară văzându-se alături cu asemenea om sărman, dar nu putură să-l depărteze că aşa era porunca împărătească: să ia parte la întrecere toţi care s-or bizui că pot să biruiască. Cheleş împărat, căci de acum încolo aşa-l vom numi, nu se supără văzând pe toţi tinerii cei strălucitori că-i întorc spatele, ci se aşeză la urmă de tot şi, când porniră caii, el nu se repezi în goana cea mare cum făcuseră ceilalţi, ci porni în trapul cel mic, astfel că într-o clipă se văzu rămas mult în urmă. — Lată, Cheleş împărat e gata de-a lua coroana din mâna împărătiţei! Cheleş împărat a întrecut în neputinţă pe cei mai nevoiaşi! Bravo, Cheleş împărat! strigă mulţimea bătând din palme şi luându-l în bătaie de joc.   Ei râseră şi făcură chef, dar nu multă vreme, căci gloaba se schimbă în armăsar în văzul tuturor, sângele i se aprinse, ochii i se înflăcărară, din nări începu să-i iasă scântei de foc, picioarele începură să se arunce înainte cu repeziciune ca şi cum ar fi zburat şi din cel din urmă se văzu trecând pe lângă toţi biruitorii săi şi ajungând la ţintă cel dintâi. Ăst sfârşit neprevăzut uimi pe toată lumea şi când văzu pe neaşteptatul biruitor întorcându-se la tronul împărătesc încoronat de însuşi mâna împărătiţei, din toate piepturile izbucni strigătul: — Trăiască Cheleş împărat! Tuturor le era silă să se uite spre acest tânăr cu capul chel, tuturor le era urât, căci îi sta rău de pomină, dar împăratului i se păru şi mai urât; numai fetei sale nu-i păru aşa de pocit; dimpotrivă, când mâna sa atinse capul lui ca să-i puie coroana pe frunte, mâna începu să-i tremure şi simţi ca un fior rece că-i trece prin trup. Lumea îl petrecu apoi în alai până la locuinţa sa, unii minunându-se de biruinţa lui şi cei mai mulţi luându-l în bătaie de joc, apoi după ce mai strigară şi mai râseră câtva, se împrăştiară. Rămâind singur, Niţu începu să plângă de necaz şi să arunce cât colo băşica de bou ce avea în cap, dar calul îl opri şi-l mângâie zicându-i: — Nu te întrista, căci numai cu chipul acesta ai putut să atragi spre tine privirea împărătiţei! Ce-ţi pasă de toată lumea dacă ea a tresărit când te-a atins? Mergi înainte cu curaj şi cu nădejde, căci vei birui! A doua zi avu loc lupta cu inelele, chiar în curtea palatului împărătesc; tinerii feciori de împăraţi se întrecură care mai de care să capete coroana biruinţei; lumea iarăşi râse de Cheleş împărat, dar şi de astă dată tot el rămase biruitor şi luă coroana din mâna împărătiţei care, când se atinse de el, tremură şi mai tare şi se îngălbeni puţin.   Pân-aci împăratul râse de Cheleş împărat, şi luă în glumă îndrăzneala lui de-a se lupta cu atâţia feciori de împăraţi ca să capete pe fiica sa de nevastă, dar după ce văzu şi văzu că el pân-aci a bătut pe toţi potrivnicii lui, începu să se teamă că poate să biruiască şi a treia oară şi atunci legea îl îndatora să-l facă ginere dacă fiică-sa nu se va împotrivi. Deşi nu-i dădu deloc prin cap că fiică-sa va primi bucuros ca să aibă de bărbat o aşa schi-lodenie de om, totuşi trimise un om credincios al lui ca să se ducă la hanul unde se afla flăcăul cel biruitor, ca să-i dea oricâţi bani va cere, numai să plece şi să nu ia parte la lupta cu mărul de aur; dar trimisul său se întoarse înapoi fără de ispravă, spuindu-i că Cheleş, cu toată sărăcia lui, n-a vrut să primească oricâţi bani i-ar da.   A treia zi fu şi cea din urmă luptă; feciori de împăraţi se adunară în curtea palatului cu mult mai înainte de ceasul hotărât pentru luptă, înveşmântaţi în hainele cele mai strălucitoare şi începură să-şi joace caii pe sub ferestrele împărătiţei, până să sosească ceasul de luptă; lumea, asemenea, începu să se adune şi să caşte gura spre aşa mandreţe de privelişte şi chiar cei de la curtea împărătească se iviră în balconul de unde împărătiţa avea să arunce mărul; nicăieri nu se vedea Cheleş şi toată lumea se întreba ce s-a făcut frumosul luptător?     Ceasul hotărât de luptă nu sosise, cu toate acestea împărătiţa se ivi în balcon şi dete semnul de începere. Tinerii se făcură roată sub balcon, împărătiţa aruncă mărul în jos, toţi se repeziră în goana cailor şi cu săbiile scoase ca să prinză mărul în zbor crestându-l cu ascuţişul săbiei, dar niciunul nu-l nimeri şi mărul căzu în praf. Slujitorii împărăteşti luară mărul de jos şi-l duseră iarăşi sus; împărătiţa îl aruncă a doua oară, dar şi de astă dată mărul nu fu norocit. Când fu dus spre a fi aruncat pentru a treia oară, se auzi un zgomot mare în mulţime şi din toate gurile ieşi cuvântul: — Cheleş împărat! într-adevăr băiatul venea într-o fugă şi se vârî în mulţimea de luptători tocmai în minutul în care împărătiţa arunca mărul pentru a treia oară. De astă dată mărul nu căzu pe jos, ci rămase spânzurat în văzduh aninat de sabia lui Cheleş, care-l spintecase mai până la mijloc. Văzând această minune, toată lumea începu să bată din palme şi să strige: — Să trăiască Cheleş împărat, ginerele împă ratului nostru! Feciorii de împăraţi şi împăratul plesneau de necaz şi se uitau spre împărătiţa ca să o auză zicând că nu vrea să ia de bărbat asemenea pocitanie; dar pe neaşteptate împărătiţa se dete jos din balcon şi, coborând în curte, zise tatălui său: — Tată, primesc de bărbat pe acela ce mi-a hotărât Dumnezeu şi vrednicia sa. — Ce fel, fata mea, strigă împăratul spumegând de mânie, primeşti tu să fii soţia acestei pocitanii de om? — Da, tată. — Gândeşte-te, fata mea, la pasul ce faci. — M-am gândit, tată. — Dacă e aşa, fie precum vrei; du-te cu el unde-ţi place, dar să ştii că fata mea nu mai eşti. Te dezmoştenesc şi te părăsesc măcar de te-aş vedea murind de foame. — Bine, tată, aşa să fie, dacă astfel ţi-este voia, răspunse fata apucând mâna bărbatului său şi ieşind apoi cu fruntea sus din curtea palatului părintesc.   De a doua zi curtea împărătească începu să se golească de mândrii feciori de împăraţi şi în trei zile nu mai rămase picior de om străin. Niţu se cunună cu fata împăratului, într-o bisericuţă mică, fără de niciun zgomot şi împăratul se închise în palaturile sale şi îşi puse cenuşă pe cap ca şi cum i-ar fi pierit un neam de aproape de necazul ce-i pricinuise fiica sa c-a prins bucuros să se mărite cu un mojic. Tânăra pereche stătu câtăva vreme cum putu şi unde putu, dar pe urmă se aşeză într-un bordei ce-şi clădi pe un maidan din vecinătatea palatului şi începu să-şi câştige pâinea cu munca mâinilor sale. Împărătiţa uită că era fată de împărat şi de dragostea bărbatului său, cât era ziulica de mare, nu mai sta la un loc: făcea pâine, gătea bucate, cosea haine, mătura, deretica, în sfârşit era cu desăvârşire o femeie harnică şi ţinea casa sa dichisită ca o oglindă. Ce nu face dragostea? Bordeiul lor era drept în faţa porţii celei mari a palatului. Împăratul, aflând că fiică-sa sta în-tr-însul, voi s-o mute într-alt loc şi să-i dea o casă mai bună, unde s-o îngrijească mai bine, nevoind să dea ochi cu sărăcia sa când va ieşi la plimbare; dar nu fu chip ca s-o înduplece. Fu dar silit să lase în părăsire poarta cea mare şi să iasă pe poarta din dos.   În sfârşit sosi şi iama, o iarnă grea şi friguroasă; cât ţinu vara, băiatul trăi cum trăi, târâş-grăpiş, dar când veni alba în sat şi nu mai fu chip de muncă, sărăcia începu să-şi arate colţii şi prin casă să nu se găsească de nici unele. El se arătă foarte deznădăjduit, dar împărătiţa, în loc de-a face ca el, începu să-l încurajeze şi să-i zică: bun e Dumnezeu. într-o zi, când frigul era mai simţitor ca oricând şi în bătătură n-avea nici băţ de lemn, împărătiţa se îmbrăcă cu ce găsi mai gros prin casă şi se duse la curte ca să roage pe tatăl său să-şi facă milă s-o ajute dacă nu ca pe fiica sa, cel puţin ca pe cel din urmă argat al său; dar împăratul îi trimise vorbă că n-are fată, fiica sa fiind de mult moartă, şi dete poruncă să dea afară în brânci pe cerşetoare.   Vătaful de curte văzând asemenea neomenoasă purtare din partea câinosului de tată şi văzând pe fosta sa stăpână ieşind din casa tatălui său cu lacrimile pe obraz cât pumnul, i se făcu milă de dânsa, umplu o căruţă cu lemne, altă căruţă cu merinde şi le duse pe bătătura bordeiului şi le lăsă acolo fără să spuie de unde erau. Ăst ajutor şi altele, aduse mai apoi asemenea pe furiş, scăpară pe bieţii tineri de lipsă şi-i făcură să treacă iarna cu bine. Cum dete în primăvară, un vecin puternic se ridică cu război împotriva tatălui împărătiţei şi năvăli în cuprinsurile sale. Împăratul umblă de colo până colo ca să-şi strângă ostile şi să capete ajutoare, dar ostile sale erau prea puţine şi din împăraţii care-i juraseră de atâtea ori prieteşug şi benchetuiseră cu el la masă, nu vru niciunul să-i dea un om măcar. Neavând fecior ca să-l pună în fruntea oştilor sale şi niciun boier din cei pricepuţi într-ale războiului, împăratul trimise pe la toţi feciorii de împăraţi care fuseseră în vară la curtea sa spre a se lua la întrecere şi-i rugă pe fiecare ca să se pună în capul oştilor sale; dar nici de astă dată n-avu noroc. Tocmai când se crezu mai părăsit şi mai urgisit de toată lumea, auzi că un oştean necunoscut, îmbrăcat de sus până jos într-o za groasă de argint şi cu obrăzarul coifului lăsat în jos, ceru voie împăratului ca să se pună în fruntea oştilor sale, fără însă să spună cine era.   Împăratul, aflând că duşmanul se apropia întruna şi era mai gata să-i înconjoare oraşul, îi dădu voie şi necunoscutul plecă cu ostile chiarân acea zi şi a doua zi de dimineaţă se izbi cu duşmanul. Izbitura fu neaşteptată: duşmanul, deprins de-a înainta fără să întâmpine împotrivire, fu apucat fără de veste, dar totuşi se război vârtos ştiindu-se tare în număr şi în bărbăţie. Deşi în cele dintâi minute vrăjmaşii fură foarte tulburaţi şi zăpăciţi de nu ştiau ce fac, în cele din urmă îşi veniră în fire şi mai ar fi dovedit ostile împăratului dacă n-ar fi avut în fruntea lor pe necunoscutul oştean. Acesta intră cu sabia în mână în mijlocul duşmanilor, culcă la pământ ca secerătorul spicele toată fiinţa vie ce întâlnea în cale şi împrăştie ca pleava orice împotrivire întâmpina. Văzând că nimeni nu putea să se măsoare cu dânsul şi orice împotrivire rămânea fără de folos, căci izbiturile cele mai cumplite nu puteau nici măcar să-l cresteze, luptătorii începură să fugă cu sutele îndată ce-l vedeau ivindu-se şi-l lăsară să zboare în voie cu groaznicul său cal peste stârvurile celor căzuţi de la un capăt la celălalt al câmpului de bătălie.   Pilda harnicului căpitan făcu pe ostaşii împăratului să se ruşineze şi să se pună şi ei pe lucru cu bărbăţie, astfel că până la asfinţitul soarelui izbutiră să dovedească cu totul pe duşmani şi să robească chiar pe împăratul lor. A doua zi de dimineaţă, biruitorii intrară în oraş încărcaţi de prăzi şi înaintea lor îşi juca calul groaznicul străin. împăratul, urmat de tot norodul, ieşi întru întâmpinarea lor până la poarta cetăţii şi dându-se jos din trăsura împărătească, se repezi să cuprindă în braţe pe mântuitorul său. Atunci el îşi scoase coiful din cap şi, văzându-l, toţi strigară: — E Cheleş împărat! Văzând o asemenea purtare de la acela pe care l-a lăsat să moară de foame în puterea iernii, împăratul fu cuprins de înduioşare şi de mustrare de cuget, uită cine era şi înaintea cui era şi căzu în genunchi, în praf, podidindu-l plânsul. Niţu sări iute de pe cal şi luând pe bătrân în braţe îl sui repede în trăsură, încalecă şi el şi intrară în oraş urmaţi de ostăşime şi norod.   În oraş, casele toate erau împodobite cu steaguri şi covoare, lumea era grămadă pe dinaintea prăvăliilor, la ferestre şi chiar pe case stau grămadă fel de fel de oameni şi toţi cum îl vedeau strigau: — Ce frumos tânăr! Păcat că e chel! Ajungând în dreptul palatului, ieşi din bordeiul sărăcăcios împărătiţa îmbrăcată în nişte haine numai aur şi pietre scumpe şi, încălecând şi ea pe un cal alb ca zăpada, se aşeză în rând cu bărbatul său şi intră în curtea palatului.     Acolo era Îmbulzeală şi mai mare, boierii şi bogătaşii împărăţiei, care se ascunseseră când ţara era în primejdie, ieşiră ca ciupercile la iveală îndată ce trecu primejdia şi alergară înghesuindu-se ca să ia parte la praznicul şi petrecerile biruinţei. Acolo se aflau mai toţi aceia ce râseseră de bietul băiat chel.   Niţu, văzându-i că dau năvală cu aşa mare sârguinţă, se uită lung la ei şi până să nu desca-lece puse mâna la cap, apucă băşica şi după aceea o trase cu putere şi frumosul său păr căzu inele pe latul său spate şi făcu pe toţi privitorii să scoată un ţipăt de mirare şi pe nevastă-sa, care nu era mai puţin mirată, să-l sărute cu poftă de faţă cu toată lumea. împăratul, de bucurie, sărbători din nou cununia fiicei sale cu mântuitorul tronului său, îl puse însuşi pe tronul strămoşilor săi şi-l înfăţişă la toată lumea ca pe urmaşul şi moştenitorul său. Banchetul şi veselia ţinură o săptămână încheiată. După ce se sfârşiră petrecerile şi veseliile, Niţu se duse la împăratul şi-i zise: — Tată, m-ai crezut că sunt sărac, află că sunt poate mai bogat ca măria-ta; m-ai crezut că sunt un nemernic de pe drum, află că am şi eu o împărăţie mult mai mare ca a înălţimii tale. Ai crezut iarăşi că sunt o pocitanie de om, vezi că şi la chip sunt om ca toţi oamenii. M-am prefăcut sărman, sărac şi urât ca să-mi găsesc o nevastă care să mă iubească numai pentru mine şi Dumnezeu m-a învrednicit ca să dau peste comoara ce visam, adică peste nevastă după inima mea; acum dă-mi voie ca să mă duc să-mi aduc şi eu bogăţiile şi să-mi văd părinţii. împăratul, auzindu-l vorbind astfel, rămase încremenit şi-i dădu voie numaidecât. A doua zi, Niţu plecă împreună cu nevasta sa. Calul plecase mai dinainte; el se dusese de dăduse drumul zânei din trunchiul copacului care-i ţinea mâinile strânse în crăpătura lui şi, prin ajutorul ei, el se schimbă iarăşi în om cum îl lăsase Dumnezeu; tot cu ajutorul ei scoase oraşul din baltă unde îl cufundase vrăjile sale, învie toţi oamenii din oraş şi apoi puse o mulţime de lucrători ca să clădească din nou palatul zmeului şi să-l facă mai mândru şi mai mare de cum fusese întâi.   După ce-l isprăvi şi îl împodobi cu toate scumpeturile numai în câteva zile, trimise trăsura cea frumoasă care era numai aur, pietre scumpe şi mătase albă, trasă de şase cai albi ca laptele, ca să aducă pe stăpânul acelor locuri, adică pe fratele său de cruce, şi el puse a rândui de cele trebuincioase pentru a se cununa şi dânsul cu zâna cea frumoasă. Niţu sosi într-o zi cam pe la nămiezi şi, cum ajunse, plimbă pe tânăra împărăteasă prin toate locurile pe unde îşi petrecuse el anii copilăriei, prin casele cele mândre care erau unele mai gătite decât altele, prin pădurea cea mare şi stufoasă şi chiar prin marginea lacului, unde rămase şi el încremenit când văzu în locu-i un mândru oraş plin de lume. Când vru s-o ducă să vază şi caprele, află că şi ele se schimbaseră la înfăţişare şi se făcuseră nişte domniţe care de care mai frumoase. Peste trei zile se cunună fratele zmeului care purtase atâta amar de ani chipul de cal, cu zâna cea frumoasă şi se aşeză în cuprinsurile ei fără ca să primească o palmă de pământ din moştenirea fratelui său, pe care o lăsă întreagă aceluia ce o căpătase prin vrednicia sa. Fetele fură şi ele măritate cu boierii cei mai de frunte ai oraşului şi după ce se alcătuiră bine toate şi lăsă pe toţi cu bine, Niţu îşi luă nevasta şi suindu-se într-o căruţă, mai puţin bătătoare la ochi, plecă spre satul său.     Unchiaşul, după plecarea băiatului său, nu scăpă de cloanţa babei; ea, cum se văzu scăpată de dânsul, stărui şi izbuti să-i aducă în casă în locul său un nepricopsit de nepot, pe care gurile rele îl făceau că era chiar copilul său. Acest bezmetic, care nu-şi găsise bine capul pe nicăieri, amărî foarte mult viaţa bietului unchiaş, căci se puse să risipească averea lui şi izbuti să-i înghită cu nesaţ şi caprele şi vacile şi bivoliţele, până şi boulenii de la jug şi să-l facă din fruntaş să ajungă în sapă de lemn. După ce-i văzu lefteri de tot, vagabondul îşi luase lumea în cap şi plecase pe aci încolo, ceea ce făcu pe babă să crape de ciudă şi unchiaşul, după ce rămase văduv, să înghită cu multă nevoie amarul singurătăţii. Atunci îşi aduse el aminte de copilaşul lui şi-l cuprinse un dor cumplit, care-l puse pe foc să-l găsească din pământ, din iarbă verde. De multe ori se cercase el să-l caute, de multe ori bătătorise el în cruciş şi în curmeziş pădurea în care îl năpustise, dar degeaba. Tocmai când pierduse cu totul nădejdea, tocmai când lacrimile îi întunecaseră ochii, tocmai când mila vecinilor nu mai vrea ca să îi dea mână de ajutor, se pomeneşte că se opreşte o căruţă mândră la poarta bordeiului său şi din ea se coborâră doi tineri frumoşi ca nişte sori.   Aceşti necunoscuţi, cum intrară în sărmana lui colibă, se agăţară de gâtul lui şi începură să-l sărute şi să-l mângâie fără să se îngreţoşeze de hainele lui cele rupte şi murdare. Unchiaşul deocamdată se miră, dar aflând că acel tânăr mândru era fiul cel gonit, pentru care vânturase toată ţara fără să-i dea de urmă, îl podidiră lacrimile şi plânse multă vreme. După ce se potoliră lacrimile, Niţu voi să ia cu sine pe tatăl său, dar el se împotrivi foarte zicând că vrea să moară în pace în satul în care s-a născut şi şi-a îngropat nevestele. Văzând că nu poate să-l înduplece, Niţu îi dete bani ca să-şi facă din nou o casă potrivită cu dânsul, îi umplu bătătura cu vite şi îi umflă punga bine ca să nu mai ducă lipsă în viaţă şi pe urmă îşi luă rămas bun de la tatăl său şi se întoarse în împărăţia socrului său pe care o împreună cu a zmeului. Şi trăiră şi el şi soţia sa până la adânci bătrâneţi, împărăţind înţelepţeşte şi lăsând pilde frumoase copiilor săi.  

Povesti nemuritoare Berbecul de aur A fost odată un împărat care avea o fată neînchipuit de frumoasă: ochii ei albaştri erau ca azurul cerului, iar pletele ei dalbe străluceau ca razele soarelui. Fiind singură la părinţi, fusese crescută cu mare grijă şi pază. Aşa de mult se temea tatăl să nu i se întâmple ceva, să nu i-o fure careva, încât îşi zăvorâse copila într-o cetate care se afla pe o insulă în mijlocul mării. De jur împrejurul apelor străjuia oaste, ca să nu se poată apropia nimeni de fiica împăratului. Numai o şerbă îi ducea zilnic hrana pe o luntre legată cu frânghii şi, în afară de oamenii casei, nimeni nu avea voie s-o vadă măcar la faţă. Când ajunse la vârsta căsătoriei, împăratul dete sfoară în ţară că-şi va mărita fata cu cel care se va învrednici să ajungă în acea insulă; bizuindu-se pe oastea puternică, era încredinţat că nimeni nu va pune piciorul acolo. Celor ce voiau să se încumete la aşa ispravă, le da răgaz de nouăzeci şi nouă de zile spre a-i aduce semnul cerut, ca dovadă că au putut pătrunde până la ea, altminteri unde le stau picioarele le va sta şi capul. Multă vreme nu îndrăznise nimeni a-şi primejdui zilele, dar în cele din urmă s-a ivit un viteaz fără pereche, care să vină să-i ceară mâna domniţei. Acesta se tot chitise cum să-şi ajungă ţinta. El avea un prieten mare cărturar, căruia i se încrezu şi-i ceru sfatul. -Asta e mare greutate, îi răspunse înţeleptul. Fă-mi rost de zece ocale de aur şi am să închipui un berbec în care să încapă un om şi să mai aibă loc şi de merinde de câteva zile, iar la ochi să aibă două deschizături prin care cel ascuns să poată vedea în afară, fără să fie băgat în seamă. Zis şi făcut. Cărturarul se duse la un meşter aurar, iar acesta făuri berbecul aşa cum i se ceruse. Apoi îl aduse acasă , oploşi pe tânăr înăuntru, îl înzestra cu merinde pentru mai multe zile şi-l scoase la piaţă, prefăcându-secă vrea să-l neguţeze. Se îngrămădi lumea să-l vadă, dar nimeni nu fu în stare să-l cumpere, că omul cerea pe el trei mii de galbeni şi cine ar fi putut să dea atâta bănet? Merse buhul despre berbec până la urechea împăratului şi acesta trimise după el, să vadă ce fel de marfă este? Cum îl zări, îl îndrăgi, fiindcă era de mare maistru măiestrit. Numaidecât îl iscodi la preţ. Omul îi spuse că nu e de vânzare, dar dacă îi place îl poate opri vremelnic la curte, să-l privească până se va sătura. Asta mulţumi pe împărat şi-i zise: -Lasă-l aici, că la mine oricând îl vei găsi, nu se pierde.   A doua zi, fata care ducea hrană la domniţă o înştiinţa de tot ce auzise vorbindu-se despre berbecul de aur. -Pare că e un berbec viu! adaose ea. Domniţa stărui din răsputeri pe lângă tatăl ei să-i trimită frumoasa jucărie, ca să-i mai treacă de urât. Şi el îi împlini voia. Fata, care toată ziua şedea singură şi nu mai putea de pustietate, se bucură cum îl văzu şi-şi petrecea tot timpul jucându-se cu el. Nu mai voia cu nici un chip să se despartă de el. Dar tânărul adăpostit în berbec isprăvise merindele şi sta cu sufletul strâmtorat, până îi veni în minte un gând de mântuire. Îndată ce adormi domniţa, trase capacul şi pe furiş se hrăni din bucatele ei de pe masă, apoi se adăposti iarăşi în berbec şi închise la loc capacul. Tot aşa se îndestula zi de zi, de rămânea fata flămândă. Atunci, socotind că şi berbecul se hrăneşte din mâncarea ei, ceru să i se aducă un adaos de mâncare. Dar după o bucată de vreme, cum domniţa se zbenguia în joc cu berbecul, hoţul ascuns îşi pierdu răbdarea, trase capacul şi sări afară. Ea se sperie grozav la început, dar el, şiretul, o luă aşa de frumos şi drăgăstos şi cu glasul mieros: -Domniţă drăgălaşă, minunăţie vie, nu fi supărată pe mine, iartă-mi cutezarea ce am avut să vin la tine; numai dragostea şi mila m-au silit să fac ce nimeni n-a făcut, ca să te scap din temniţa în care ai încăput. Tatăl tău nu vrea nimănui să te dea, de aceea el te ţine închisă aşa. Şi de la orice peţitor cere lucrul cel mai greu de înfăptuit: să răzbată în cetate, să-i ducă un semn că a ajuns la tine. Iar dacă nu-l poate aduce, peste viaţă îi pune cruce. Tot astfel s-a învoit el şi cu mine. Mi-a sorocit nouăzeci şi nouă de zile, ca să-i dau dovada asta, şi de nu i-o voi aduce, va cădea şi pe capul meu năpastă! -Cum se poate? Vai de mine, îţi dau semne câte vrei, răspunse fata. Şi deodată, ca o vrabie de sprintenă, zbură prin casă, cotrobăi prin lăzi şi scoase un inel, un ceasornic de aur şi o şuviţă aurie legată cu panglică de mătase albă şi-i făcu o scrisoare cu jurământ de iubire pentru el. Ei petreceau împreună ca fratele cu sora, erau fericiţi şi uitaseră de toată lumea, când veni omul împăratului cu rugămintea să înapoieze berbecul stăpânului său. Cât de mult stărui împăratul să i-l mai lase, acesta nu vru în ruptul capului. Odată ajuns acasă, cărturarul întrebă pe prieten: -Ai făcut vreo ispravă? Ori s-au dus banii pleavă în vânt? -N-am dat greş până acum. Vom vedea mai departe. Au trecut nouăzeci şi nouă de zile ca nouăzeci şi nouă de ceasuri şi tânărul fu chemat la împărăţie să dea răspunsul. El asigură pe împărat că are semne din cetate şi scoase mai întâi inelul.împăratul luă inelul în mână, îl cercetă pe amândouă feţele, pricepu că e al fetei, dar cu toate astea nu-l primi: -Inelul, zise el, nu e singura chezăşie. Argintarii de azi te fac şi pe tine aidoma, nu numai un inel. îl vei fi cumpărat de la vreun giuvaergiu. Mai ai şi altă dovadă? Peţitorul scoase din buzunar ceasornicul cu pecetea fiicei. Împăratul îl căută cu de amănuntul, văzu că e ceasul fetei, dar se împotrivi: -Nici asta nu-i temeinică mărturie. Sunt multe ceasornice asemănătoare în lumea asta. Alta mai ai? Tânărul scoase atunci la iveală şuviţa de păr. -Nici asta nu e un lucru pe care să mă bizui eu, deşi la culoare şi strălucire seamănă cu pletele fiicei mele. La urmă scoase răvaşul şi împăratul nu mai dezise dovada scrisă de mâna ei. De data asta, neavând încotro, el fu silit să se ţie de cuvânt şi astfel pregăti o nuntă împărătească cum nu se mai văzuse până atunci

POVESTEA TUNETULUI RAI-TARO        Unii spun că Rai-den, Tunetul, are o fire rea şi respingătoare şi că este duşmanul omului. Aşa gândesc cei care se tem de furtună ca de moarte şi urăsc fulgerul şi vijelia şi, de aceea, n-au decât vorbe urâte pentru Rai-den şi fiul său, Rai-Taro. De fapt, n-au de loc dreptate.    Rai-den Sama locuia în Castelul Norilor, înălţat pe culmile albastre ale cerului. Mare şi puternic era acest stăpân al stihiilor. Şi avea numai un singur fecior, o mândreţe de băiat, pe nume Rai-Taro; şi îl iubea nespus de mult.    În răcoarea serii, tatăl şi fiul aveau obiceiul să se plimbe pe meterezele castelului şi de acolo, de pe metereze, să urmărească isprăvile oamenilor din Ţara Întinderilor de Trestii. Priveau în cele patru vânturi şi râdeau adesea; da, da, foarte adesea. Alteori oftau. Câteodată, Rai-Taro se apleca peste ziduri, ca să vadă mai bine cum jos, pe pământ, se zbenguiau copiii.    Şi iată că într-o astfel de seară Rai-den Sama îi spuse lui Rai-Taro :    — Fătul meu, de data aceasta uită-te cu luare-aminte la cele ce se petrec pe pământ.    — Da, tată, o să fac aşa cum îmi spui, răspunse Rai-Taro.    Se suiră pe zidurile dinspre miazănoapte şi de-acolo zăriră câţiva generali şi o mulţime de oşteni gătindu-se de război. Apoi se căţărară pe meterezele dinspre miazăzi, de unde văzură preoţi şi călugări rugându-se într-un templu îmbâcsit cu fum de tămâie şi în care statuile de aur şi de bronz ale zeilor străluceau în lumina amurgului. Apoi zăbovind şi pe zidul dinspre soare-răsare, privirile li se opriră asupra iatacului unei domniţe tinere şi frumoase. Şedea înconjurată de fecioare îmbrăcate în straie trandafirii, care îi desfătau auzul cu un cântec străvechi. Erau şi copii acolo, şi se jucau cu un căruţ împodobit cu flori.    — Ah, cât de drăguţi sunt copiii ceia, oftă Rai-Taro.    Se uitară şi-nspre soare-apune şi într-acolo zăriră un biet ţăran care robotea pe palma lui de ogor. Era aproape vlăguit. Nevastă-sa muncea în rând cu el. Erau săraci lipiţi pământului şi hainele de pe ei, numai zdrenţe.    — N-au copii ? întrebă Rai-Taro. Rai-den dădu din cap în semn că nu.    Intr-un târziu, întrebă aşa, din senin :    — Ei, Rai-Taro, te-ai uitat bine ? Ai luat aminte la isprăvile oamenilor ?    — Întocmai, tată, răspunse Rai-Taro.    — Atunci alege, fătul meu, alege încotro să te îndrepţi, pentru că vei coborî pe pământ.    — Trebuie să mă duc printre oameni ? întrebă Rai-Taro.    — Da, fiule, trebuie.    — Nu vreau printre oşteni, zise Rai-Taro. Războiul nu mi se potriveşte de fel.    — Oho, tu spui asta, fiule ? Atunci poate vrei să te duci la curtea domniţei ?    — Nu, nici acolo n-am ce căuta. Şi nici ca să-mi rad capul şi să trăiesc printre călugări nu mă trage inima.    — Doar nu vrei să te duci la ţăranul cel sărac ?! Viaţa o să-ţi fie grea şi răsplata mică, Rai-Taro.    — N-au copii şi poate o să mă îndrăgească, răspunse Rai-Taro.    — Du-te, du-te liniştit, zise Rai-den Sama, pentru că alegerea ta a fost cum nu se poate mai înţeleaptă.    — Cum să mă duc, tată ? întrebă Rai-Taro.    - Aşa cum se cade unui prinţ al cerurilor.    Ţăranul sărman, ca să vorbim şi de el, trudea din greu pe petecul său de pământ de la poalele muntelui Ha-kusan, în provincia Ichizen.    Zilele se scurgeau una după alta, tot aşa şi săptamânile, dar soarele nu mai contenea să dogorească. Ţărâna se scorojea şi răsadurile de orez se uscau şi ele.    — Vai ş-amar ! se tânguia ţăranul. Ce-o să mă fac dacă seceta o să strice toată recolta ? De s-ar milostivi zeii cu noi cei amărâţi şi sărmani. Şi se aşeză pe o piatră la marginea ogorului şi adormi îndată, de obosit şi necăjit ce era.    Când se trezi, cerul se înnegrise de nori şi, cu toate că nu era decât amiază, se întunecase ca noaptea. Frunzele copacilor începuseră să tremure şi păsărelele amuţiseră.    — Vine furtuna, vine furtuna, începu ţăranul să strige. Rai-den Sama a pornit călare pe armăsarul său cel negru, bătând toba cea mare. O să fie ploaie din belşug, slavă lui !    Şi, într-adevăr, plouă din belşug. Apa se revărsa din ceruri cu fulgere ce-ţi luau vederea şi tunete ce-ţi spărgeau urechile.    — O, Rai-den Sama, spuse ţăranul, fii sănătos, dar e mai mult decât ne trebuie.    La aceste cuvinte, un fulger răzbi printre nori şi, ca un ghem de foc; se rostogoli pe pământ, iar cerul trosni asurzitor.    — Vai, vai, sărăcan de mine ! strigă bietul ţăran. Trăsnetul cela cu înfăţişare de balaur a pus ochii pe mine ! Şi se aruncă la pământ, ascunzându-şi faţa în ţărână.    Dar se întâmplă ca trăsnetul să-l cruţe şi, curând, ţăranul se ridică în capul oaselor şi îşi frecă ochii cu pumnii. Ghemul de foc pierise, dar pe ţarina udă şedea un prunc, un băieţaş de toată frumuseţea, cu stropi de ploaie pe obraji şi în păr.    — O, Kwannon [notă în text: Zeul îndurării în mitologia japoneză.], spuse ţăranul, mare e mila ta şi mângâierea pe care mi-o aduci !    Luă pruncul în braţe şl-l duse a-casă.    Ajungând în pragul cocioabei, ţăranul strigă :    — Nevastă, nevastă, ţi-am adus ceva.    — Ce ? întrebă nevastă-sa. Şi bărbatul răspunse :    — Pe Rai-Taro, fiul Tunetului.    Rai-Taro crescu mare şi voinic, cel mai înalt şi cel mai vesel flăcău din ţinut. Părinţii lui de suflet ţineau la el ca la lumina ochilor şi toţi vecinii îl îndrăgiră. La zece ani lucra pe câmp ca un bărbat în toată firea. Şi tot el era acela care prevestea vremea ; şi niciodată nu dădea greş.    — Tată, spunea, hai să facem aşa şi aşa, pentru că o să avem vreme bună.    Sau :    — Tată, hai mai bine să facem aşa şi aşa, pentru că la noapte o să vină furtuna.    Şi, cum spunea el, aşa se şi întâmpla. Adusese norocul şi belşugul în casa bietului ţăran.    Când Rai-Taro împlini optsprezece ani, toţi vecinii fură chemaţi să-l sărbătorească. Erau din belşug bucate şi sake, vin de orez, foarte tare, şi oamenii se încălziră şi se veseliră, numai Rai-Taro stătea posomorit, fără să scoată un cuvânt.    — De ce eşti trist, Rai-Taro ? îl întrebă maică-sa. Tu, care ar trebui să fii cel mai vesel, de ce stai mâhnit ?    — Pentru că trebuie să vă părăsesc, îi răspunse Rai-Taro.    — Nu, Rai-Taro, fătul meu, nu se poate una ca asta. De ce vrei să ne părăseşti ? îl întrebă maică-sa.    — Pentru că trebuie, mamă, spuse Rai-Taro şi ochii i se umplură de lacrimi.    — Tu ai fost norocul nostru ; ne-ai dat totul. Eu ce ţi-am dat ? Ce ţi-am dat eu, Rai-Taro, fiule ?    — M-ai învăţat trei lucruri, răspunse Rai-Taro : să muncesc, să îndur greul şi să iubesc. M-ai învăţat mai mult decât ştiu zeii.    Apoi, preschimbându-se într-un nor alb, îi părăsi. Se ridică spre culmile cerului până ce ajunse la castelul tatălui său. Rai-den îi ură bun sosit şi apoi, împreună, se suiră pe meterezul dinspre soare-apune şi priviră în jos, pe pământ.    Femeia plângea amarnic, dar bărbatul ei o apucă încetişor de mână :    — Draga mea, nu te mai necăji atâta, Rai-Taro o să fie mereu cu noi.      

PĂŢANIA MEDUZEI        A fost odată o vreme când meduza arăta tare chipeşă. Era rotundă ca luna plină. Şi nu-i puteai găsi nici un cusur în înfăţişare. Pe trup îi străluceau solzii şi aripioarele, şi avea coadă ca toţi peştii ; ba chiar şi mai mult: avea picioare, aşa că putea şi să înoate şi să umble. Era numai zâmbet, şi se bucura de mare încredere din partea Craiului Mărilor. Dar, chiar şi aşa, bunică-sa îi tot spunea că o să ajungă rău, pentru că mereu se ducea la şcoală cu lecţiile neînvăţate. Şi avea bătrâna dreptate, pentru că până la urmă se petrecu aidoma spuselor ei.    Se întâmplă să cadă bolnavă la pat Crăiasa Mărilor. Zăcu biata femeie şi tot zăcu, şi înţelepţii ţării începură să scuture din cap, spunând că i se apropia sfârşitul. Veniră o mulţime de vraci din cele patru vânturi şi îi dădură tot soiul de leacuri, îi luară şi sânge, dar fără nici un folos pentru sărmana Crăiasă !    Pe de altă parte, Craiul Mărilor îşi ieşise din minţi de disperare.    — Iubita mea, îi spuse tinerei sale soţii, mi-aş da şi viaţa pentru tine.    — La ce mi-ar folosi ? îi răspunse ea. Poate, totuşi, m-aş face bine dacă mi-ai găsi un ficat de maimuţă ca să-l mănânc.    — Un ficat de maimuţă ?! repetă uluit Craiul. Un ficat de maimuţă ! Cum poţi grăi atât de nesocotit, lumina ochilor mei ? De unde să găsesc eu ficat de maimuţă ? Nu ştii, iubita mea, că maimuţele trăiesc în copacii pădurilor şi nu ca noi, în adâncurile mărilor ?    Lacrimi porniră să curgă şiroaie pe obrajii Crăiesei.    — Dacă n-o să mănânc ficat de maimuţă, am să mor, spuse ea.    Atunci Craiul chemă meduza :    — Crăiasa are neapărată nevoie de un ficat de maimuţă, ca să se vindece, o lămuri el.    — Ce să facă cu el ? întrebă meduza.    — Ei, ce să facă ! Să-l mănânce, răspunse Craiul.    — Aha ! făcu meduza tot nedumerită.    — Trebuie să ne-aduci o maimuţă vie. Ştii doar că sălăşluiesc printre ramurile copacilor celor falnici din pădure. Aşa că fă bine şi porneşte-o cât mai repede cu putinţă şi întoar-ce-te cu maimuţa.    — Cum să fac s-o aduc cu mine ? întrebă meduza.    — Povesteste-i de toate frumuseţile şi bucuriile ce poate afla pe tărâmul nostru, al mărilor. Spune-i că va fi fericită aici şi că se va putea juca în voie cu sirenele cât e ziulica de lungă.    — Bine, spuse meduza, aşa o să fac.    Şi se aşternu la drum şi înotă şi iar înotă până ce, în sfârşit, ajunse la mal, tocmai acolo unde creşteau copacii cei înalţi ai pădurii. Şi, la marginea mării, ce văzu, dacă nu chiar o maimuţă, care şedea pe ramura unui chiparos, rozând seminţe ?    „Tocmai ce-mi trebuia, îşi spuse meduza. Am noroc".    — Preacinstită maimuţă, zise, vrei să vii cu mine în împărăţia mărilor ?    — Cum ajung până acolo ? o întrebă maimuţa.    — Te duc eu, aşa că n-o să ai nici o bătaie de cap. N-ai decât să mi te sui în cârcă, o lămuri meduza.    — Şi de ce m-aş duce, la urma urmii ? spuse maimuţa. Mi-e foarte bine şi aici...    — Eh, oftă- meduza. Se vede că n-ai habar de toate frumuseţile şi plăcerile pe care le poţi afla la noi. O să agoniseşti bogăţii şi o să fii respectată de toţi. Şi unde mai pui că o să te poţi juca din zori şi până-n noapte cu sirenele...    — Vin, se hotărî maimuţa.    Îşi dădu drumul în jos, pe trunchiul copacului, şi sări în spinarea meduzei.     Când ajunseră la jumătatea drumului spre curtea crăiască, meduza începu să râdă cu hohote.    — Ei, meduzo, ce te-a apucat ?    — Râd de bucurie, îi răspunse meduza, pentru că de îndată ce vom ajunge, stapânul meu îţi va lua ficatul şi-l va da stăpânei să-l mănânce, ca să se lecuiască de boala de care suferă.    — Ficatul meu ? întrebă maimuţa înmărmurită.    — Da, întocmai, o lămuri meduza.    — Vai ş-amar ! se tângui maimuţa. Apoi, venindu-şi în fire, adăugă : îmi pare foarte rău pentru ea, dar dacă are nevoie de ficatul meu, trebuie să-ţi spun că nu-l am la mine. Cinstit vorbind, trage cam greu şi de aceea mi l-am scos şi l-am agăţat în pomul în care m-ai găsit. Repede, repede, să ne întoarcem şi să-l luăm.    Ajunseră înapoi de unde plecaseră şi, cât ai clipi, maimuţa se şi caţără în copac.    — Vai de mine ! Nu-l zăresc nicăieri, spuse. Unde l-oi fi pierdut ? Nu m-ar mira să-l fi furat cineva.    De, dacă la şcoală meduza şi-ar fi văzut de carte, şi-ar mai fi putut bate joc maimuţa de ea ? Fireşte că nu. Doar bunică-sa îi tot spusese că aşa n-o s-o sfârşească bine.    — O să mai treacă timp până o să-l găsesc, îi spuse maimuţa. Ai face bine să te întorci acasă. Craiul o să se supere dacă nu ajungi înainte de căderea nopţii. O să vii să mă iei într-altă zi. La revedere !    Maimuţa şi meduza se despărţiră prietene.    De îndată ce dădu ochii cu meduza, Craiul o întrebă :    — Unde-i maimuţa ?    — Trebuie să mă duc într-altă zi după ea, îl lămuri meduza şi-i povesti apoi tot ce i se întâmplase.    Craiul începu să spumege de furie. Trimise după călăi s-o biciuiască.    — Rupeţi-i oasele ! urla el. Biciui-ţi-o până se face piftie.    Vai şi amar de biata meduză ! Piftie a rămas până în ziua de astăzi. Iar Crăiasa, când auzi povestea, mai-mai să leşine de râs :    — Dacă nu-i, o să pot şi fără ficat. Aduceţi-mi chimonoul cel mai frumos, cel din brocart. Vreau să mă dau jos din pat, pentru că mă simt mult mai bine.    

MAIUL       Trăiau odată doi fraţi care munceau din greu pe câmp cât era ziua de lungă. Indoindu-se din şale de-o mie de ori pe ceas, stăteau în apă până la genunchi, ca să răsădească firele plă pânde de orez. Apoi, când arşiţa soarelui dogorea mai tare, puneau mâna pe seceră şi porneau la strânsul recoltei. Când turna cu găleata îi mai găseai săpând sau trebăluind în fel şi chip. Îşi puneau pelerinele de paie, ca să se ferească de urgia cerului şi îi dădeau înainte, pentru că pâinea şi-o agoniseau cu sudoarea frunţii.    Cel mai mare dintre fraţi se numea Cio şi vecinii îL socoteau om bogat. De mic copil fusese mai mult decât cumpătat şi adunase o avere frumuşică. Avea o gospodărie întinsă şi în fiecare an strângea o recoltă îmbelşugată de orez şi o mulţime de gogoşi de mătase. Dar nu se vedea nimic din toate astea, pentru că era un zgârie-brânză şi un ursuz. Celor care treceau prin preajma pragului său nu le dădea nici măcar bineţe, darmite o ceaşcă de ceai sau o îmbucătură de orez rece vreunui cerşetor. Copiii lui scânceau şi tremurau de frică când se apropia de ei, şi nevesti-şi puteai să-i plângi de milă.    Celălalt frate se numea Cane. Şi, deşi trudea din greu, era sărac lipit pământului. Îl păştea nenorocul : viermii de mătase îi mureau şi orezul nu voia să lege spic. Dar chiar şi aşa, era un om vesel, un holtei care nu se dădea în lături de la un cântec năstruşnic sau de la o ceaşcă de sake. Adăpostul, tutunul şi cina, cât erau ele de sărace, le împărţea bucuros cu primul venit. Era glumeţ foc şi avea inimă cea mai bună din lume. Dar din păcate omul nu poate trăi numai râzând şi făcând bine. Aşa se întâmplă şi cu cel mai mic dintre fraţi.    „N-am altceva de făcut, îşi spuse, decât să-mi las mândria acasă şi să mă duc la frate-meu, Cio, să-i cer să mă ajute, deşi tare mă îndoiesc c-o să facă ceva pentru mine."    Împrumută nişte haine de la un prieten şi îmbrăcat ca un domn, fluierând ca să-şi dea curaj, purcese spre casa lui Cio.    Îl zări în ogradă, dar mai întâi crezu că era vreun cerşetor, aşa de rupte erau hainele de pe el. Pe urmă însă, fără să se mai codească, îi strigă :    — Ai pornit devreme la treabă, Cio!    — Dar nici cu tine nu mi-e ruşine, Cane, îi răspunse Cio.    — Pot să intru ? Vreau să-ţi spun ceva, zise Cane.    — Bine, intră. Dar să ştii că la ora asta n-ai să găseşti nimic demâncare în casa mea şi nici de băut. E mai bine s-o afli de la bun început.    — Nu-i nimic, îl linişti Cane. De fapt, nici n-am venit ca să-mi dai de-mâncare.    După ce intrară în casă şi se aşezară jos pe rogojină, Cio spuse :    — Frumoase haine mai ai, Cane. Trebuie c-o duci bine. Mie, unul, nu-mi dă mâna să umblu în praf şi noroi îmbrăcat ca un prinţ. Timpuri grele, amarnic de grele.    Totuşi, Cane îşi luă inima în dinţi şi, râzând, îşi spuse păsul :    — Iată ce e, frate. Astea-s haine de împrumut; ale mele sunt numai zdrenţe. Praful s-a ales de toată recolta mea, mi-au murit şi toţi viermii de mătase, iar pe deasupra, n-am nici măcar o leţcaie ca să cumpăr orez de sămânţă şi alţi viermi de mătase. Sunt la mare ananghie şi de aceea am venit la tine, asta-i tot. De dragul mamei care ne-a făcut pe amândoi, dă-mi o mână de orez şi puţină sămânţă de viermi de mătase.    Auzind cuvintele fratelui, lui Cio mai-mai să-i vină rău.    — Vai ! Vai ! se tângui el. Sunt om sărac, amarnic de sărac. Cum, mă sileşti să iau de la gura nevestei şi a nenorociţilor de copii ?    Şi tot se jelui aşa mai bine de juma' de oră.    Dar, ca să nu mai lungesc vorba, până la urmă Cio îi spuse că, din dragoste frăţească şi de sufletul mamei lor, trebuie să se strâmtoreze şi să-i dea orezul şi sămânţă cerută. Aşa că se duse şi luă sămânţă de viermi de mătase moartă şi un pumn de orez mucegăit.    „Astea nu-s bune la nimic", îşi spuse în sine vulpea bătrână şi râse pe înfundate. Dar fratelui său îi zise :    — Iată, Cane, îţi dau cea mai bună sămânţă de viermi de mătase şi cel mai bun orez pe care-l am în hambarul meu aproape gol, dar tare nu-mi vine să mă despart de el. Să mă ierte zeii că-mi jefuiesc nevasta şi copiii.    Cane îi mulţumi din toată inima pentru dărnicia sa şi-şi plecă fruntea până la pământ de trei ori. Apoi făcu cale-ntoarsă, ducând în mâneca hainei sămânţa de viermi de mătase şi boabele de orez, sărind şi ţopăind de bucurie la gândul că, în sfârşit, norocul îi ieşise şi lui în cale. Dar cât de fericit se simţi, nu uită totuşi să-şi ferească haina de colbul drumului; doar era luată cu împrumut.    Când ajunse acasă, adună un maldăr de frunze de dud pentru viermii de mătase care aveau să iasă din sămânţă. Apoi se aşeză jos şi aşteptă. Şi, lucru ciudat, nu aşteptă de pomană, măcar că sămânţa era moartă de-adevăratelea. Curând răsăriră şi viermii, care, setoşi de viaţă, mâncară cât ai clipi toate frunzele şi fără să mai piardă timpul începură să-şi facă gogoaşe. Cane era în culmea fericirii. Dar, prostul, ieşi din casă şi se porni să povestească tuturor vecinilor despre norocul care dăduse peste el. Ba chiarc alergă după un marchidan care colinda împrejurimile şi îl rugă să-i spună fratelui Cio că-i mulţumea din tot sufletul şi că viermii de mătase o duceau nespus de bine. Aşa făcu o greşeală şi mai mare. Mare păcat că nu-şi ţinuse pentru el bucuria !    Când Cio află de norocul lui frate-său, nu se bucură de fel, ba dimpotrivă. Scurt timp după aceea îşi puse sandalele de paie şi o porni spre casa lui Cane. Ajuns acolo, nu găsi pe nimeni, dar puţin îi pasă. Se duse să se uite la viermii de mătase. Când văzu gogoşile de toată frumuseţea, scoase un cuţit ascuţit şi tăie fiecare vierme în două. După aceea plecă. Intr-un târziu, Cane se întoarse acasă şi se duse să-şi privească mândreţea de viermi de mătase. Dar cum dădu cu ochii de ei, i se păru că arătau puţin altfel. Se scarpină în cap şi îşi spuse : „Parcă i-ar fi tăiat cineva în două. Ai zice că sunt morţi". După aceea, se duse în ogradă şi culese un braţ de frunze de dud. Şi, ce să vezi ? Toate acele jumătăţi de viermi de mătase se puseră pe mâncat şi gătară frunzele cât ai bate din palme. Acum erau de două ori mai mulţi, şi se apucară de zor să-şi ţeasă gogoşile. Mare ciudăţenie, pentru că viermii de mătase fuseseră sfârtecaţi cu adevărat !    Când află, Cio se duse şi îşi cio-pârţi propriii săi viermi de mătase. Dar nu se alese cu nimic din isprava aceasta, pentru că viermii lui nu se mai clintiră : rămaseră ţepeni ca morţii ! A doua zi de dimineaţă, ne-vastă-sa trebui să-i arunce.    Apoi Cane semăna orezul pe care i-l dăduse frate-său, şi, când orezul încolţi verde, de-ţi era mai mare dragul să-l priveşti, îl răsădi cu grijă. Dădu spic şi curând după aceea legă.    Într-o bună zi, un stol de vrăbii se năpusti asupra lanului lui Cane.    — Uşi! Uşi ! ţipă Cane. Bătu din paime, apoi puse mâna pe un băţ de bambus şi se apucă să-l rotească în jurul capului. Speriate, vrăbiile îşi luară zborul. Dar peste două minute fură înapoi.    După ce le goni pentru a noua oară, Cane se opri şi îşi şterse sudoarea de pe faţă : „Ei, drăcie, s-au învăţat cu nărav !" îşi zise în sinea lui. În două clipe vrăbiile se întur-nară pentru a zecea oară : „Uşi ! Uşi !" ţipă Cane, şi se puse să le fugărească peste şanţuri, peste garduri, peste dealuri şi peste văi, peste lanurile de orez şi pilcurile de duzi până ce, în sfârşit, se făcură nevăzute. Privind împrejur, îşi dădu seama că ajunsese într-o vâlcea umbrită de pini. Obosit de atâta alergătură, se întinse jos, pe pământul acoperit cu muşchi, şi adormi pe dată, ba se porni chiar să şi sforăie.    Dormind aşa, începu să viseze. Se făcea că un grup de copii se iviseră în vâlceaua plină de muşchi (în vis ţinea foarte bine minte unde se afla). Copiii se zbânţuiau printre pini. Erau frumoşi ca florile şi ca fluturii. Toţi erau desculţi şi părul negru şi lung le curgea râuri-râuri pe umeri, iar pielea le era albă ca petalele prunilor înfloriţi.    „Semn bun sau rău, îşi spuse Cane în vis, fie ce-o fi. Eu, unul, am văzut odraslele zânelor."    Copiii se potoliră şi se aşezară în cerc pe pământ.    — Bădie! Bădie! strigară ei. Adu-ne maiul !    Se sculă atunci dintre ei un flăcăiandru chipeş de vreo paisprezece-cincisprezece ani, cel mai în vârstă şi cel mai înalt dintre toţi. Ridică o piatră acoperită cu muşchi, care se afla foarte aproape de capul lui Cane. Sub piatră găsi un mai mic, obişnuit, de lemn alb. Băiatul îl luă şi păşi în mijlocul cercului. Râdea şi striga :    — Acum ce-aţi vrea să căpătaţi ?    — Un zmeu, un zmeu ! strigă unul dintre copii.    Flăcăiandrul scutură maiul şi, ce să vezi ? Din mai ieşi un zmeu mare, cu coadă, şi un ghem de aţă.    — Ce mai doriţi altceva? îi întrebă el din nou.    — Un băţ şi o ţurcă, spuse o fetiţă. Şi se şi pomeni cu un băţ şi vreo douăzeci de ţurci cu pene.    — Mai vrea cineva ceva ? întrebă flăcăul.    — Cât mai multe bomboane !    — Hămesiţilor ! îi dojeni el scuturând maiul şi făcând să plouă cu bomboane.    — O rochie de mătase şi un brâu de brocart!    - Uşuratico ! o mustră flăcăiandrul, dar luând o mutră serioasă, scutură cu grijă tot ce-şi dorise fata.    — Cărţi, cărţi cu poveşti !    — Aşa mai zic şi eu, spuse, şi cărţile începură să cadă cu zecile, toate deschise, ca să se vadă pozele frumoase dinăuntru.    De îndată ce copiii îşi văzură împlinite toate dorinţele, maimarele lor puse maiul înapoi sub piatra acoperită cu muşchi. Se mai jucară o vreme, dar obosiră. Încetul cu încetul se topiră în bezna pădurii şi vocile lor melodioase şi limpezi se auziră din ce în ce mai slab, ca să amuţească până la urmă cu totul. În vâlcea se aşternu liniştea.    Cane, bunul, se trezi şi văzu că soarele apusese lăsând întunericul să cuprindă totul împrejur. Piatra acoperită cu muşchi se afla chiar sub braţul lui. O ridică şi găsi maiul.    — Ei, şi-acum, spuse el, să mă ierte odraslele zânelor că îndrăznesc să le iau maiul cu împrumut.    Îl duse cu sine acasă în mâneca hainei şi petrecu o seară cum nu se poate mai plăcută, scuturând din el o mulţime de galbeni, sake, haine noi, unelte, tot felul de instrumente muzicale şi câte şi mai câte !    Şi nu e greu să-ţi închipui că în scurtă vreme ajunse omul cel mai bogat şi mai vesel din tot ţinutul. Se îngraşă şi faţa începu să-i lucească, iar bunătatea lui nu mai cunoscu margini.    Ce se întâmplă însă cu Cio când află toate astea? Ei, asta-i întrebarea. De ciudă, Cio se făcu verde ca iarba. „O să pun şi eu mâna pe un mai vrăjit ! îşi spuse. O să mă îmbogăţesc şi eu pe degeaba. De ce prostul de Cane, mână-spartă, să aibă tot norocul ?"    Aşa că se duse să cerşească orez de la Cane şi acesta, bucuros, îi dădu un sac plin. Intorcându-se cu el acasă, Cio îl semăna şi apoi aşteptă să rodească. Şi tocmai când spicele de orez dădură în pârg, un stol de vrăbii se năpusti asupra lanului.    — Uşi ! Uşi ! strigă Cio, şi bătu din palme chicotind de bucurie. Vrăbiile se speriară şi Cio porni după ele. Le goni peste şanţuri, peste garduri, peste dealuri şi peste văi, peste lanurile de orez şi pâlcurile de duzi, până ce se făcură nevăzute, iar el nimeri într-o vâlcea acoperită cu muşchi şi umbrită de pini. Cio privi împrejur.    „Ăsta trebuie să fie locul", îşi spuse el. Aşa că se întinse pe pământ şi aşteptă trăgând cu ochiul.    Deodată, cine se ivi în vâlcea, dacă nu odraslele zânelor ? Tare drăgălaşe erau aşa cum se fugăreau printre copaci !    — Bădie ! Bădie ! Adu-ne maiul! strigară. Se sculă flăcăiandrul şi ridică piatra acoperită cu muşchi. Dar ce să vezi ? Maiul lipsea.    Copiii se mâniară foarte. Bătură din picioruşe, plânseră şi alergară încoace şi încolo ca nişte scoşi din minţi, şi toate astea pentru că maiul dispăruse.    — Uitaţi-vă ! strigă într-un târziu flăcăiandrul. Priviţi-l pe ţăranul cela bătrân şi urât. El trebuie să ne fi luat maiul ! Hai să-l tragem de nas drept pedeapsă.    Cu un răcnet asurzitor, copiii se năpustiră asupra lui Cio. Îl ciupiră, îl smuciră, îl înghiontiră şi îl muşcară cu dinţii lor mărunţi, dar ascuţiţi, până ce bietul Cio începu să urle de durere. Dar răul cel mai mare fu când îl apucară de nas şi i-l traseră cât putură de tare. Şi nasul i se lungea, şi i se lungea de-i ajunse la brâu şi mai apoi până la tălpi.    Doamne, cum mai râdeau odraslele zânelor ! După aceea se împrăştiară ca frunzele duse de vânt.    Cio oftă şi gemu, apoi blestemă şi înjură, dar degeaba: nasul nu i se scurtă nici măcar cu un centimetru. Aşa amărât şi abătut cum era, şi-l strânse în pumni şi se duse drept la Cane.    — Cane, zise, sunt tare bolnav.    — Da, asta aşa e, văd şi eu, spuse Cane îngrijorat. Amarnică boală, frate ! De unde ai luat-o ?    Şi atât de bun la suflet era, încât nu râse nici măcar o dată de nasul lui Cio. Nici măcar nu zâmbi ci, dimpotrivă, ochii i se umplură de lacrimi văzând ce năpastă dăduse peste fratele său. Purtarea lui Cane înmuie inima lui Cio. Cuprins de remuşcări îi povesti totul, fără să-i ascundă nimicnicia sa, atunci când îi dăduse sămânţă moartă de viermi de mătase şi altele. Isprăvind, îl rugă pe Cane să-l ierte şi să-l ajute.    — Ai răbdare o clipă, spuse Cane.    Se duse şi scoase dintr-un dulap maiul. Apoi frecă uşor cu el nasul lui Cio, şi, cum era de aşteptat, nasul începu să se scurteze. În câteva clipe îşi recapătă mărimea firească. Cio începu să dănţuiască de bucurie.    Cane îl privi şi îi spuse :    — Dac-aş fi în locul tău, m-aş duce acum drept acasă şi aş încerca să mă schimb.    După ce plecă Cio, Cane rămase mult timp pe gânduri. Când răsări luna în seara aceea, purcese de-acasă iuând cu sine maiul. Se duse în vâlceaua acoperită cu muşchi şi umbrită de pini şi îl aşeză la locul lui, sub piatră, ca să împace odraslele zânelor.                

MOMOTARO        Dacă mă credeţi, a fost odată o vreme când zânele nu erau nici pe departe atât de sfioase ca în ziua de astăzi. Era pe timpul când toate vietăţile vorbeau şi oamenii credeau în farmece şi vrăji, comorile aşteptau să fie dezgropate şi aventurile, întâmplările cele mai ciudate, se iveau pretutindeni pentru cei dornici de ele.    Şi tot în vremurile acelea trăiau singuri-singurei un moş şi o babă. Erau buni la suflet, dar tare săraci, şi nici copii n-aveau ca să le mângâie bătrâneţele.    Intr-o bună zi, baba îl întrebă pe moşneag :    — Ce-ai de gând să faci în dimineaţa asta ?    — Mă duc în pădure s-adun un braţ de vreascuri pentru foc. Dar tu, dragă nevestică ?    — Eu mă duc la pârâu să spăl rufe. Aşa că moşneagul se duse în pădure, iar baba la pârâu.    Dar, pe când limpezea albiturile, ce-i văzură ochii ? O piersică mare şi rumenă plutea în josul pârâului.    „Am noroc în dimineaţa asta", îşi spuse baba, şi, cu un băţ de bambus, trase piersica la mal.    Mai târziu, când sosi moşul acasă, îi puse piersica dinainte, pe masă :    — Mănânc-o, omule, îl îmbie ea. E cu noroc, am găsit-o în pârâu.    Dar moşneagul n-apucă să guste din piersică. Şi vă întrebaţi de ce ? Pentru că nu termină bine baba, că piersica se şi despică în două. În locul sâmburelui zăriră un prunc de toată frumuseţea.    — Cerule ! strigă baba, uluită.    — Zeilor ! strigă moşul, plin de uimire.    Pruncul mâncă mai întâi o jumătate din piersică, apoi cealaltă jumătate, şi îndată ce isprăvi de mâncat, crescu şi se înzdrăveni, de-ţi era mai mare dragul să-l priveşti.    — Momotaro ! Momotaro ! strigă moşneagul. Fiul cel mare al piersicii.    — Da, asta aşa e, spuse baba, căci s-a născut dintr-o piersică.    Îl îngrijiră cât putură mai bine şi în scurtă vreme Momotaro deveni cel mai voinic şi mai cumpătat flăcău din împrejurimi. Şi puteţi fi siguri că le făcea cinste bătrânilor. Toţi vecinii ţineau la el şi nu mai conteneau să zică :    — Momotaro e un flăcău cum nu se poate mai chipeş şi mai de ispravă.    Dar, într-o bună zi, Momotaro îi spuse bătrânei :    — Mamă, fii te rog atât de bună şi coace-mi şi mie un cuptor de turte de mei.    — Dar ce vrei să faci cu ele ? îl întrebă ea.    — Mă duc în lume să-mi încerc norocul şi o să am nevoie pe drum să-mi astâmpăr foamea.    — Unde te duci, Momotaro ? îl întrebă ea.    — Mă duc pe Insula Căpcăunilor, şi o să-ţi fiu tare recunoscător dac-o să poţi coace turtele cât mai degrabă, spuse Momotaro.    Maică-sa îi pregăti turtele, Momotaro le puse într-o desagă şi, după ce-şi legă desaga la brâu, purcese la drum.    — Noroc, şi să ne vedem cu bine, Momotaro, îi urară din prag bătrânii.    — La revedere, la revedere, le răspunse Momotaro.    Nu merse mult, că se şi întâlni cu o maimuţă.    — încotro, Momotaro ? strigă maimuţa.    — Spre Insula Căpcăunilor, să-mi încerc norocul.    — Dar în desagă ce ai ?    — Aşa întrebare mai zic şi eu, răspunse Momotaro. Am câteva turte de mei, cele mai bune din toată Japonia.    — Dă-mi şi mie una, îl rugă maimuţa, şi-o să merg cu tine.    Zis şi făcut. Momotaro îi dădu o turtă şi amândoi porniră mai departe. Nu merseră mult, că se întâlniră cu un fazan.    — încotro, Momotaro ? întrebă fazanul.    — Spre Insula Căpcăunilor. Mă duc să-mi încerc norocul, răspunse Momotaro.    — Dar în desagă ce ai ?    — Am câteva turte de mei, cele mai bune din toată Japonia.    — Dă-mi şi mie una, îl rugă fazanul, şi-o să merg cu tine.    Zis şi făcut. Momotaro îi dădu o turtă şi porniră tustrei mai departe. Nu merseră mult că se întâlniră cu un câine.    — încotro, Momotaro ? întrebă clinele.    — Spre Insula Căpcăunilor.    — Dar în desagă ce ai ?    — Câteva turte de mei, cele mai bune din toată Japonia.    — Dă-mi şi mie una, îl rugă dinele, şi-o să merg cu tine.    Zis şi făcut. Momotaro dădu o turtă câinelui şi tuspatru porniră mai departe.    Merseră ce merseră şi ajunseră la Insula Căpcăunilor.    — Ei, acum, fraţilor, spuse Momo-taro, iată ce-am chibzuit eu că trebuie să facem : fazanul să zboare peste poarta cetăţii căpcăunilor şi să-i ciocănească în cap ; maimuţa să se caţere pe unul din ziduri, să sară în curte şi să înceapă să-i ciupească. Câinele şi cu mine o să spargem lacătele şi zăvoarele porţii ; apoi el o să se repeadă să-i muşte, în timp ce eu o să mă iau la trântă cu ei.    După care se puseră la treabă. Fazanul zbură peste poarta cetăţii. Maimuţa făcu după cum se înţeleseseră. Momotaro sparse lacătele şi zăvoarele porţii. Câinele se năpusti lătrând în curte. Tuspatru vitejii se luptară până la apusul soarelui şi îi răpuseră pe căpcăuni. Pe cei care scăpaseră cu viaţă îi luară prizonieri şi îi legară fedeleş.    — Acum, fraţilor, spuse Momotaro, aduceţi comoara căpcăunilor.    Şi aşa şi făcură.    Comoara nu era de lepădat, nici nu mai încape îndoială. Mulţime de nestemate vrăjite, tichii şi haine pe care dacă le îmbrăcai te făceau nevăzut, şi o grămadă de galbeni, arginţi, jad şi mărgean, chihlimbar şi fildeş, baga şi sidef.    — Sunt destule bogăţii p'entru toţi, spuse Momotaro. Alegeţi-vă, fraţilor ! Luaţi după pofta inimii !    — Mulţumesc, Momotaro ! spuse maimuţa.    — Mulţumesc, Momotaro ! spuse fazanul.    — Mulţumesc, Momotaro ! spuse câinele.

Povestea prinţului Sobur   A FOST ODATĂ un negustor, care avea şapte fiice. Într-o zi, negustorul le chemă pe toate la el şi o întrebă pe fiica cea mare: — Spune-mi mie, fata mea, din norocul cui trăieşti tu pe lume? — Din norocul tău, tată, îi răspunse fata, linguşitoare. O întrebă şi pe fiica a doua şi ea îi răspunse la fel. Întrebă pe toate fiicele la rând şi toate îi răspunseră cu aceleaşi cuvinte. Când veni rândul fiicei sale mai mici, a şaptea, ea îi răspunse: — Din norocul meu, tată. — Întâi gândeşte-te bine, fată, şi apoi îmi dai răspunsul. — Trăiesc din norocul meu, tată, aşa cum trăieşti şi tu din norocul tău, îi răspunse fata. Negustorul se supără şi-i zise fetei: — Dacă crezi că trăieşti din norocul tău, nu din norocul meu, du-te în lume să te descurci singură. N-ai ce să mai cauţi în casa mea. — Bine, tată, mă duc să-mi caut norocul singură în lume, zise fata şi fu gata de plecare.     Nu luă cu ea decât un coşuleţ de lucru din casa părintească. Celelalte fiice ale negustorului erau îngrijorate de soarta ei. Ele o sfătuiră: — Nu te încăpăţâna, surioară. Eşti mică şi încă nu ştii greutăţile vieţii. N-ai cum să te des curci. Du-te la tata, cere-i iertare şi spune-i aşa cum i-am spus şi noi! — Nu se poate, le răspunse fata cu hotărâre. Negustorul chemă patru slujitori şi le porunci s-o ia pe fiica sa cea mică într-un palanchin1 şi s-o ducă în mijlocul unei păduri, unde nu era nici ţipenie de om. Fata îşi luă rămas bun de la tată şi de la surori şi urcă în palanchin. Când slujitorii erau gata de plecare, veni alergând doica fetei şi spuse s-o ia şi pe dânsa, că nu putea s-o lase singură în lume pe aceea pe care o crescuse. Deci o luară şi pe bătrâna doică şi porniră spre pădure, purtând palanchinul pe umeri. Merseră toată ziua şi abia spre asfinţitul soarelui ajunseră în mijlocul unui codru des. Acolo le lăsară pe fată şi pe doică, iar slujitorii se întoarseră acasă. Palanchin – lectică (un fel de scaun, purtat de cai sau oameni, folosit chiar şi astăzi la unele popoare orientale) (n. Red).     Rămase singure în pădure, doica şi fata se uitară de jur-împrejur: peste tot nu văzură decât întuneric beznă. Printre copacii bătrâni ai pădurii nu se zărea nicio potecă. Se auzeau urletele fiarelor sălbatice care ieşiseră din vizuini. Păsările de noapte scoteau ţipete speriate, vestind primejdii. Doica o strânse pe fată la piept şi, strâns îmbrăţişate, se aşezară sub un copac mare. Bătrânului copac i se făcu milă de ele. Li se adresă cu glas omenesc, zicându-le: — Nu puteţi rămâne, toată noaptea, singure şi fără apărare, în mijlocul pădurii. Au să vină şerpii şi fiarele sălbatice şi au să vă sfâşie. Intraţi în trunchiul meu şi am să vă ocrotesc. Copacul îşi desfăcu trunchiul şi cele două femei intrară în el. Se aşezară în încăperea largă a scorburii şi copacul se închise din nou. Se întunecă şi mai mult. Se adunară animale din toate colţurile pădurii, căci le mirosea a carne de om. Veniră tigri, lei, elefanţi, mistreţi şi se învârtiră în jurul copacului în care se ascunseseră fata şi doica. Zgâriară scoarţa tare cu ghearele şi cu dinţii, dar nu reuşiră să facă nicio spărtură. Trecu noaptea şi soarele se ivi pe cer. Animalele de pradă fugiră în vizuinile lor. Începură să ciripească păsărelele. Atunci copacul se deschise şi cele două drumeţe ieşiră din trunchiul său. Apoi copacul se închise din nou şi le arătă un lac în apropiere unde puteau să se spele. Fata şi bătrâna îi mulţumiră copacului ocrotitor şi se duseră la lac să se spele. Când se întoarseră de la lac, aduseră mâl moale de pe malul lui şi-l aştemură pe scoarţa copacului ca să-i oblojească zgârieturile. Copacul fu mulţumit şi le învăţă unde pot găsi fructe de pădure. Baba şi fata culeseră fructe de pădure şi mâncară. Bătrâna adusese de acasă un coş plin de floricele din orez, pe care-l ascunsese în brâu, ca să nu-l vadă stăpânul. Scoase coşuletul şi-i dădu fetei floricele să mănânce. Atunci copacul le vorbi din nou: — Dacă aveţi floricele de acestea gustoase, împrăştiaţi o parte din ele pe marginea lacului şi veţi vedea ce se întâmplă. Fata şi bătrâna făcură cum le sfătuise copacul şi aşa trecu o zi. Pe înserate copacul le ascunse iarăşi în trunchiul său, şi trecu şi noaptea aceea fără nicio primejdie. A doua zi dimineaţă, când se duseră să se spele, rămaseră uimite văzând un lucru minunat.     În timpul nopţii venise un cârd de păuni să bea apă din lac şi, după ce gustaseră floricelele acelea de orez, păunii se luptaseră pentru ele şi le căzuseră o mulţime de pene. Acum tot malul era împestriţat cu pene de păun. Fata şi baba le strânseră pe toate şi, întorcându-se la copac, fata se apucă să facă evantaie din pene de păun. Avea ac şi aţă de mătase şi de argint în coşuleţul luat de acasă, astfel că toată ziua făcu evantaie nemaipomenit de frumoase. A doua zi, bătrâna luă în poală evantaiele şi porni spre oraş ca să le vândă la piaţă. Copacii îi arătară drumul şi, ajungând la piaţă, bătrâna le vându cu preţ bun, căci asemenea evantaie frumoase nu mai văzuse nimeni pe acolo. Cumpără mâncare din banii căpătaţi şi se întoarse la fată. Copacul se bucură de izbânda lor şi le sfătui să pună deoparte într-o scobitură a lui, banii care le rămăseseră. Aşa trecu timpul. În fiecare zi ele presărau floricele din orez pe marginea lacului şi a doua zi culegeau pene de păun; în acest chip strânseră mulţi bani. Atunci copacul le sfătui să cheme meşteri din oraş şi să-şi facă o casă. Bătrâna se duse la oraş şi aduse cei mai pricepuţi meşteri. În câteva zile aceştia ridicară în mijlocul pădurii o casă de toată frumuseţea. Fata le ceru meşterilor să paveze pământul în jurul copacului acela binevoitor şi să înalţe nişte garduri de jur-împrejur ca să-l ocrotească de ghearele animalelor. Fata şi bătrâna se instalară mulţumite în casa cea nouă. Cum era pricepută, fata începu să facă şi alte lucruri frumoase şi trăiau bine din banii ce câştigau vânzându-le. Până atunci negustorul nu voise să ştie ce s-a întâmplat cu fiica sa cea mică, pe care o alungase în pădure. Acum sosi timpul să plece pe mare ca să-şi vândă mărfurile şi să cumpere altele. Înainte de a pleca, le întrebă pe toate fiicele din casă ce doreau să le aducă din călătoria sa. Una ceru un colier cu diamantele cele mai mari din lume, alta vru cercei din perlele care cresc pe capul unui elefant şi aşa mai departe. Când să se urce pe corabie, negustoprulăşi aduse aminte că nu întrebase şi pe fiica sa cea mică. Chemă unul dintre slujitorii care o duseseră în pădure şi-i porunci să alerge la ea şi s-o întrebe dacă doreşte să-i aducă şi ei ceva. Slujitorul ajunse la casa fetei din pădure şi văzând-o pe doică la poartă, îi repetă vorbele stăpânului.     Bătrâna o întrebă pe fată ce voia să-i aducă tatăl ei din călătorie şi o zori să spună repede, pentru că mesagerul nu putea întârzia prea mult. Fata fu atât de emoţionată să audă că taică-său se gândise şi la ea, încât nu mai putu vorbi. Nici nu ştia ce să-i ceară. Abia izbuti să rostească „Sobur kor”, ceea ce înseamnă „Stai puţin”. Dar bătrâna înţelese că fata ceruse un „sobur-kor” şi fugi la poartă să-i spună slujitorului. Când fata veni la poartă cu gustări şi cu apă ca să-l servească pe omul care venise de la tatăl său şi să-l întrebe ce mai fac ai ei, slujitorul plecase de mult. El se întorsese grăbit la vapor şi spusese stăpânului său dorinţa fetei. Nici negustorul nu pricepu ce putea să fie acel „sobur-kor” cerut de fiica sa cea mică, dar crezu că o fi un lucru străin de care el nu auzise. Nu mai aşteptă să se lămurească şi pomi imediat pe mare. Luni de zile negustorul călători pe ape. Umblă din port în port, îşi vându toate mărfurile şi cumpără multe minunăţii din ţările străine, pe care le încarcă în cele şapte vapoare. Luă toate lucrurile pe care i le ceruseră cele şase fiice de acasă, până şi cercei de perle care cresc pe capul elefantului. Iar când ajunse aproape de casă, îşi aminti de dorinţa fiicei sale mai mici. Îi păru rău că uitase. Coborî într-un port mărunt şi se duse în piaţă să caute un „sobur-kor”. Nimeni nu auzise de un asemenea lucru şi fireşte nu-l găsi. Când era gata să se lase păgubaş, îl chemă un bătrân tâmplar, scoase o bucată de lemn vechi dintr-un şopron şi-i spuse că asta era „sobur-kor”. Negustorul cumpără lemnul acela şi se întoarse la vapor. Ajungând acasă, dădu toate cadourile pe care le adusese celor şase fiice, iar bucata de lemn o trimise fiicei sale mai mici printr-un slujitor. Fata cea mică a negustorului se mâhni când primi un asemenea dar neînsemnat. — Taica s-a plimbat prin atâtea ţări, a cumpărat, desigur, multe lucruri frumoase şi scumpe pentru surorile mele, iar de mine şi-a bătut joc, trimiţându-mi o vechitură de lemn. Plânse fata şi aruncă lemnul într-un colţ al ogrăzii şi nu se mai uită la el. Era vară şi soarele ardea cu putere. Cu cât trecea timpul, bucata aceea de lemn se crăpa tot mai mult. Apoi veni anotimpul umed, când zile în şir ploaia nu mai conteneşte, iar lemnul putrezi.     în sfârşit, ploile încetară şi fiica negustorului ieşi să se bucure de vremea cea bună. Era o seară minunată. Luna îşi vărsa văpaia printre nori. Privighetorile cântau în pădure. Aerul era îmbălsămat de mireasma blândă a iasomiilor din grădină. Tânăra fată stătea singură şi tristă în curte, şi adierea nopţii îi răcorea sufletul îndurerat. După puţin timp, băgă de seamă că într-un colţ al curţii sclipea ceva în lumina lunii. Curioasă, se duse acolo să vadă ce poate fi. Era bucata aceea de lemn, care crăpase în arşiţa soarelui şi apoi putrezise sub apa ploii; acum, printre crăpăturile ei se vedea un obiect lucios. Fata îl luă în casă şi la lumina opaiţului descoperi că era o cutie de metal îmbrăcată în lemn. Dădu la o parte putregaiul şi o deschise, înăuntru se afla un evantai de fildeş. Era cald în odaie şi fata legănă evantaiul ca să se răcorească. Dar abia îl purtă de trei ori încoace şi încolo, că auzi un fâsâit uşor, deasupra casei, după aceea nişte tropote pe terasă şi, spre uimirea ei, apăru în dreptul ferestrei un cal înaripat, de pe spatele căruia coborî un tânăr frumos, îmbrăcat cu haine de mătase cusute cu fir de aur.     Tânărul intră în casă şi se prezentă. Era un prinţ dintr-o ţară care se afla peste şapte mări şi treisprezece râuri. Se numea Sobur. Fata îşi aduse aminte cum tatăl ei înţelesese că ea ceruse un „sobur-kor” şi îşi închipui că de aceea îi adusese un lucru cu care să-l cheme pe prinţul Sobur. Fetei îi plăcu de prinţ şi prinţului îi plăcu de fată. Cei doi se cununară de îndată, schimbân-du-şi ghirlandele de flori de la gât. Luna de pe cer şi flacăra din opaiţul odăii le fură martori Prinţul Sobur petrecu toată noaptea cu mireasa sa. Spre dimineaţă îi ceru nevestei să mişte de trei ori din evantai în sens invers pentru ca să poată pleca. Îi spuse să-l cheme în fiecare seară cu evantaiul, dar peste zi niciodată, pentru că soarele i-ar arde trupul. Fata dădu de trei ori din evantai şi într-o clipă prinţul dispăru. Aşa venea prinţul seara şi pleca dis-de-dimineaţă. Bătrâna doică nu ştia nimic de căsătoria fetei. Dar într-o noapte ea se trezi şi i se păru că fata nu era singură în odaie. A doua zi o întrebă şi fata mărturisi cele întâmplate. Mai întâi doica nu crezu, iar apoi se sperie că fata căzuse în mâna unui vrăjitor. Ca să-l vadă şi ea, o rugă     pe fată să-l cheme atunci îndată. Când fata îi spuse că el nu putea să vină în timpul zilei, bătrâna se convinse că omul acela, care se dăduse drept un prinţ, era într-adevăr un vrăjitor şi-şi pierdea puterea în lumina zilei. Atât de mult stărui bătrâna, că fata, ea însăşi cam nedumerită, scoase evantaiul din cutie şi-l chemă pe prinţul Sobur. Într-o clipă acesta sosi pe spatele calului înaripat, dar cu tot trupul ars de soare. — Ce-ai făcut, femeie nesocotită? Vrei să mă omori cu dinadinsul? Prinţul o mustră şi-i spuse să dea din evantai în sensul invers ca să poată pleca. Era sigur că va muri şi voia să-şi vadă părinţii. Îndurerată, fata îl ascultă şi prinţul plecă imediat. în zadar se căina bătrâna, care acum îşi dădu seama de marea ei greşeală, că nu ştia cum s-o dreagă. Fata nu-şi mai putu găsi liniştea în casă. Hotărî să plece în lume să-şi caute soţul bolnav şi să-l vindece. Dar ţara prinţului era tare îndepărtată şi drumul era plin de primejdii. O fată tânără şi frumoasă nu putea să călătorească singură. Își tăie părul, se îmbrăcă în veşminte bărbăteşti şi-şi luă rămas bun de la doică. Merse mult, trecu prin multe oraşe şi târguri, multe sate şi păduri, până ajunse, către seară, la câmpia Tepantor, la marginea celuilalt tărâm. Obosită, se aşeză sub un copac uriaş, pentru a se odihni. Nu aţipise bine, când auzi printre crengi ciripitul înfricoşat al unei păsări. Fata se sculă în picioare şi se uită în sus. Văzu un cuib cu trei pui de pasăre. Un şarpe mare urcase pe copac şi era gata să-i înghită. Numaidecât fata scoase sabia şi-ităie capul. Apoi, dându-şi seama că puii erau flămânzi, tăie şarpele în bucăţi, aruncă partea veninoasă, iar carnea cea moale o dădu puilor să le potolească foamea. Puii nu mai puteau de bucurie, căci trecuse multă vreme de când plecaseră părinţii după hrană şi încă nu se întorseseră. Noaptea, târziu, veniră părinţii puilor, Băn-goma şi Băngomi, o pereche de păsări care ştiau limba omenească. Băngoma şi Băngomi erau tare necăjiţi, pentru că în drumul lor spre casă le căzuse în apă toată hrana ce o adunaseră în ziua aceea. Nu mai aveau cu ce să-şi hrănească puii.     Dar puii îi liniştiră, spunându-le că lor nu le e deloc foame, fiindcă un tânăr viteaz le dăduse mâncare şi-i scăpase de moarte. Păsările fură foarte mulţumite şi o întrebară pe fată cu ce ar dori să o răsplătească. Fata le povesti necazul ei şi ştiind că erau păsări înţelepte, le ceru sfatul. Băngoma şi Băngomi aflaseră de boala prinţului Sobur, pentru c se duceau în fiecare zi tocmai în ţara aceea. Ele îi promiseră fetei că o vor lua pe aripile lor, dacă peste noapte ea ar putea să se facă mai mică decât un bob de muştar şi mai uşoară decât un pumn de bumbac. Fata stătu de veghe toată noaptea şi, dimineaţa, o găsiră mai mică decât un bob de muştar şi mai uşoară decât un pumn de bumbac. Băngoma culese multe ierburi din câmp şi o învăţă pe fată cum să le folosească pentru a-şi lecui soţul bolnav. Apoi Băngomi o luă pe o aripă şi zburară cele două păsări peste şapte mări şi treisprezece râuri, spre ţara lui Sobur. Când ajunseră acolo, Băngomi o lăsă jos şi fata căpătă din nou înfăţişarea ei de om.     Luă ierburile ce-i dăduse Băngoma, veni la poarta palatului şi ceru să-l vadă pe rege. Regele era foarte îngrijorat, căci niciun vraci, din nicio ţară, nu reuşise să-l vindece pe Sobur, şi acum singurul şi unicul său copil era pe pragul morţii. Nu-i venea să creadă, însă, că acest tânăr va reuşi să facă o asemenea minune, dar acesta stărui atât de mult, încât în cele din urmă regele se învoi să facă şi această încercare. Fata intră în camera lui Sobur şi închise uşa. Tot trupul prinţului era plin de răni şi de arsuri. Nu putea nici ochii să-i deschidă. Fata îl spălă mai întâi cu şapte doniţe de apă, apoi cu şapte doniţe de lapte. Pisă ierburile şi-i unse corpul cu alifia făcută din ele. Îl lăsă toată ziua şi apoi îl spălă din nou cu şapte doniţe de apă şi şapte doniţe de lapte. În sfârşit, îl şterse cu un ştergar moale de mătase şi Sobur se trezi. Dispăruseră toate rănile de pe corpul său. Fata deschise uşa spre odaia unde tatăl şi mama lui Sobur aşteptau cu multă nerăbdare. Sobur se ridică în picioare şi veni spre părinţi. Regele şi regina îl îmbrăţişară şi-l sărutară cu mult drag. Palatul, care până atunci fusese umbrit de tristeţe, se înveseli. Regele îl însoţi pe tânăr până la tezaurul ţării şi-l rugă să ia de acolo orice i-ar fi plăcut. Dar tânărul nu vru decât un inel de la degetul prinţului, pe care era încrustat numele lui. Prinţul îi dădu inelul cu plăcere şi tânărul plecă îndată din palat, nevoind să mai rămână nicio clipă la serbările ce se pregăteau. Ajungând la locul unde o lăsaseră păsările, fata se făcu din nou mai mică decât un bob de muştar şi mai uşoară decât un pumn de bumbac. Pasărea Băngomi o purtă pe aripile ei şi o aduse iarăşi la câmpia Tepantor. Fata le mulţumi păsărilor de mai multe ori şi a doua zi dimineaţă plecă spre casă. Noaptea, când rămase singură în odaie, îl chemă pe Sobur şi într-o clipă acesta apăru pe spatele calului înaripat. Sobur fu bucuros s-o revadă, căci îi era dor de ea. Îi povesti cât suferise şi apoi cum venise un tânăr, nimeni nu ştia de unde, şi-l vindecase. Fata ascultă toată istoria, şi după ce îşi termină povestea, îi arătă inelul şi-i dezvălui că acel tânăr necunoscut nu era altcineva decât ea. Sobur se bucură şi mai mult şi vru s-o ia acasă la părinţii lui.   Fata, însă, nu vru să plece fără bătrâna doică, aceea care o însoţise la pădure şi o îngrijise în zile atât de grele. Bătrâna, când auzi că prinţul voia s-o ia pe fată de la ea, începu să plângă. Văzând credinţa şi dragostea pentru fată, prinţul hotărî s-o ia şi pe ea la dânsul. Dar, din păcate, pe spatele calului nu încăpeau decât doi oameni. Cum s-o ducă pe bătrână? Prinţul o legă de coada calului şi tustrei zburară în înălţimile cerului. Ajunseră imediat în ţara prinţului Sobur şi cei doi soţi se duseră ia rege şi la regină. Se închinară în faţa lor şi le cerură binecuvântarea. Părinţii lui Sobur erau bucuroşi să aibă o noră atât de frumoasă. Fură şi mai fericiţi când aflară că tot ea fusese tânărul acela care îl salvase pe Sobur de la moarte. Acum Sobur era un om în toată firea. Regele îl înscăuna şi-i lăsă toate sarcinile ţării. Apoi bătrânul rege se retrase împreună cu regina sa, trăind o viaţă de cumpătare. Nevasta lui Sobur născu mulţi copii, care de care mai frumoşi, iar doica îi crescu cu priceperea ei neîntrecută. În fiecare seară, copii se strângeau în jurul bătrânei şi ea le spunea basme frumoase, aşa cum şi mie mi-a spus bunica mea povestea aceasta a prinţului Sobur.

POVEŞTI PERSANE   Înţeleptul Bu-Ali, Diavolul şi prinţesa   CU MULT TIMP ÎN URMĂ, trăia într-o ţară un şah. În afară de o singură şi frumoasă fată, el nu mai avea alţi copii. Printre slujitorii şahului era şi o bătrână, al cărei fiu, pe nume Bu-Ali, învăţând ştiinţe felurite, a ajuns mare înţelept. într-o zi, Bu-Ali se duse la palat să-şi vadă mama şi acolo, întâmplător o zări pe fata şahului, care se plimba prin grădină, adunând flori. Nu cu o inimă, ci cu o sută se îndrăgosti Bu-Ali de ea şi-i spuse acest lucru mamei sale. — Ai înnebunit, se îngrozi bătrâna. Cum e cu putinţă să te îndrăgosteşti tocmai de prinţesă? Să-ţi iasă aceste gânduri din cap! Nimic bun nu te poate aştepta. Bu-Ali nu-i răspunse nimic bătrânei sale mame şi de atunci, în fiecare zi, de dimineaţa până seara, stătea în faţa palatului până când îl văzu chiar măritul şah. Şi atunci îl chemă şahul pe vizir şi-i porunci: — Du-te şi vezi ce vrea Bu-Ali, că de la prima rază de soare şi până la asfinţit stă nemişcat în faţa palatului. Vizirul se apropie de Bu-Ali şi-l întrebă de ce stă acolo. Iar Bu-Ali îi spuse: — Sunt îndrăgostit de prinţesă şi vreau să mă însor cu ea, orice s-ar întâmpla. Vizirul îi repetă şahului marea dorinţă ce-o avea Bu-Ali. Auzind acestea şahul se mânie, chemă o slugă şi-i dădu ordin: — Alungă-l pe acest om din oraşul nostru şi spune străjilor de la porţile cetăţii să nu-i dea voie să se mai întoarcă aici vreodată. — Voi face întocmai precum aţi poruncit! îl încredinţa sluga. Şi, luând de căpăstru măgarul lui Bu-Ali, îi scoase pe amândoi afară din oraş, poruncind totodată străjilor dorinţa şahului. Amărât şi cu inima zdobită, Bu-Ali luă calea pustiului. Merse el cale lungă, când, pe neaşteptate, îi ieşiră în drum şapte, opt călăreţi. Apropiindu-se, Bu-Ali îi întrebă: — Cine sunteţi şi unde mergeţi?     — Venim dintr-o ţară îndepărtată să-l luăm la şahul nostru pe înţeleptul Bu-Ali. Numai ce-şi spuse numele, şi călăreţii şi puseră o şa scumpă pe unul dintre cai şi-l ajutară pe Bu-Ali să încalece. Şi cu mare alai îl duseră pe Bu-Ali în ţara lor. Văzându-l, şahul cel străin, în semn de adâncă preţuire, se ridică în picioare şi porunci slugilor să-i aducă lui Bu-Ali un tron. Bu-Ali se miră de atâta cinstire. Când se terminară toate urările de bun venit, şahul i se plânse lui Bu-Ali: — De un an întreg sufăr de mari dureri de cap. Câţi tămăduitori m-au văzut până acum, niciunul nu m-a putut vindeca. Toţi într-un glas mi-au răspuns: „Noi nimic nu putem face. Singurul om care te poate ajuta este înţeleptul Bu-Ali”. De aceea am trimis după tine. Nu apucă şahul să-şi termine vorba, că Bu-Ali şi chemă o slugă. — Să mi se aducă un lighean! Şi slugile aduseră îndată un lighean de aur. Bu-Ali îşi scoase de la cingătoare un brici şi-l tăie pe şah chiar pe frunte. Nu după mult timp, el opri scurgerea sângelui, iar şahului, imediat îi trecu durerea.     Şi se bucură şahul şi-i dărui lui Bu-Ali o sută de galbeni, un cal iute cu o şa care avea scările din aur şi-l rugă să rămână la palat. — Nu, eu trebuie să mă întorc acasă! — După cum am auzit, se împotrivi şahul cel străin, îţi este oprită întoarcerea în oraşul tău, iar străjile te vor împiedica s-o faci. Doar ai fost alungat de stăpânul acelor ţinuturi. Gândeşte-te singur, unde vrei să te duci? — Ştiu o vorbă, îi răspunse Bu-Ali: dimineaţa e altfel decât seara; sau moare măgarul sau stăpânul lui. Sau moare şahul, sau marele vizir, sau amândoi. Şi Bu-Ali porni la drum, trecând prin bazar cu gândul de a-i cumpăra mamei sale în dar un cazan de aramă. Abia trecu de porţile oraşului şi nu străbătuse decât un drum foarte scurt că cerul se acoperi deodată de nori şi începu să plouă cu găleata. Bu-Ali se grăbi să-şi dezbrace hainele şi să le bage în cazan, punându-i capacul. Numai ce a stat ploaia şi Bu-Ali îşi scoase hainele din cazan şi se îmbrăcă. Nu apucă bine să-şi pună veşmintele pe el, când pe neaşteptate apăru Diavolul. Scaraoţchi     rămase foarte mirat văzând că Bu-Ali nu e ud deloc, deşi plouase foarte mult. — Cum se face că nu te-a atins ploaia? Eu, cu toată viclenia şi iscusinţa mea, tot m-am udat. De unde ai învăţat această şiretenie? — Eu am învăţat un lucru foarte bun, răspunse Bu-Ali. — Spune-mi-l şi mie! se rugă Diavolul, crezând că-i vorba de o taină. — Degeaba, n-am să ţi-l spun! se împotrivi Bu-Ali. Mult se tocmiră ei şi, până la urmă, Bu-Ali îi grăi lui Scaraoţchi: — Toată taina e în acest cazan! — Atunci dă-mi mie cazanul acela, stărui Diavolul. — Bine, mă învoiesc, dar, în schimb, dă-mi cartea ta cu taine. Numai atunci îţi voi da şi eu cazanul. Diavolul se gândi puţin: „Tot ce e scris în această carte ştiu pe dinafară. Mai mult nu-mi mai trebuie. Am să-i dau cartea şi-am să iau cazanul”. Şi-i dădu cartea cu taine lui Bu-Ali, primind în schimb cazanul. Întrebând despre însuşirile pe care le are, Bu-Ali îl lămuri: — Cum vezi că începe să plouă, scoate cât mai repede hainele de pe tine, ascunde-le în cazan, pune capacul şi gata. Când ploaia se va opri, scoate hainele din el şi îmbracă-te! Scaraoţchi rămase nemulţumit. — Şi asta-i tot? Păi nu-i nimic nemaipomenit, în două vorbe, Diavolul a înţeles că Bu-Ali l-a păcălit. Dar ce era de făcut? Nu-i rămăsese decât să-şi vadă de drum. Bu-Ali deschise cartea cu taine a Diavolului şi văzu că în ea sunt o muţime de înţelepciuni. Era scris acolo despre toate. Într-un loc citi un descântec cu ajutorul căruia se pot lipi la un loc mai multe lucruri. Ca să se convingă, Bu-Ali se apropie de o turmă de oi şi, pentru a face o încercare, citi descântecul. Şi, în aceeaşi clipă, toate oile se lipiră una de alta, prinzându-l până şi pe cioban la mijloc. Bu-Ali citi un alt descântec şi oile se dezlipiră, împrăştiindu-se care încotro. Vesel, se îndreptă atunci Bu-Ali spre oraşul său. Când se apropie de porţile oraşului straja îl recunoscu şi vru să-i aţină calea. Bu-Ali citi repede descântecul şi straja se lipi de măgarul care stătea lângă porţi. Cât de mult n-a încercat straja să se despartă de măgar, însă lucrul acesta i-a fost peste puteri, aşa că Bu-Ali intră liniştit în oraş şi-şi îndreptă paşii spre casă. Văzându-şi fiul, bătrâna mamă se bucură mult, îl sărută şi-l întrebă mirată: — Oare şahul n-a poruncit să fii împiedicat de-a pătrunde în oraş? — Ba a poruncit, îi răspunse Bu-Ali. Şi cu toate astea eu am venit, pentru că vreau să mă însor cu prinţesa. Auzind acest răspuns, bătrâna îl certă cu blândeţe: — Fiule, ce-i cu gândul ăsta zadarnic ce nu-ţi dă pace? Tu ai uitat cine suntem noi şi cine-i şahul?! Du-te şi vezi ce fel de oameni peţesc pe prinţesă. Unuia din ei îi va da el fata, şi nu ţie! — Cine crezi că este alesul? întrebă Bu-Ali, îngândurat. — Fiul unui şah. În afară de bogăţiile şi puterea pe care le are tatăl său, tot capul şi pieptul îi sunt acoperite cu giuvaeruri care costă o jumătate de milion de galbeni. — Ei vor să se logodească? Şi fata şahului ce zice? mai întrebă Bu-Ali. — Cititorii în stele au vestit că mâine după miezul zilei se face nunta.     Bu-Ali nu mai zise nimic. în ziua următoare, după-amiază, el îmbrăcă haine bogate şi strălucitoare şi împreună cu mulţimea de gură-cască plecă la palatul şahului, în sala oglinzilor. După o oră, intrară acolo marii preoţi, apoi vizirul mâinii drepte şi vizirul mâinii stângi şi oamenii mai de frunte ai ţării, care se aşezară alături. Când sala se umplu de oameni, apăru şi logodnicul prinţesei. Bu-Ali îl privi atent şi înţelese că dacă iei de pe el giuvaerurile, coroana şi brâul şi-l îmbraci într-o haină obişnuită, atunci nici grăjdarii nu l-ar lua ca ajutor. La intrarea prinţului, toţi se ridicară şi-l poftiră să se aşeze pe locul cel mai de cinste. Trecu încă puţin timp şi se auzi un murmur care vestea că vine Atotputernicul lumii – şahul. Iarăşi toată suflarea se nelinişti şi fiecare se ridică de la locul său. Şahul făcu semn marilor preoţi să înceapă citirea rugăciunilor. După aceea le porunci să se ducă la harem, unde să primească încuviinţarea prinţesei. în timp ce preoţii citeau rugăciunile, Bu-Ali îşi spuse şi el descântecul. Rugăciunea se termină şi preoţii se ridicară cu gândul de-a se îndrepta spre harem, când toţi văzură nedumeriţi că pernele pe care stătuseră se lipiseră de spate. Cu toţii începură să râdă. Şahul se întunecă, mâniindu-se: — Cum de îndrăznesc supuşii mei să râdă înaintea mea? Dar atunci când el însuşi observă năzdrăvănia, nici el nu-şi putu stăpâni râsul. Oaspeţii nu se dumireau ce s-a întâmplat, când, pe neaşteptate, din harem, se auziră ţipete: — S-au lipit, s-au lipit! Şahul, nemaiavând răbdare, plecă să vadă cu ochii lui ce se petrece. În harem îşi găsi nevasta, judecătorul, prinţesa, prinţul, slugile şi pe mulţi alţii lipiţi unul de altul. Şahul se zăpăci şi chemă îndată vizirii pentru a le cere sfatul. — Gândiţi-vă, porunci el vizirilor, şi găsiţi o ieşire din această încurcătură! — Noi nu putem face nimic, răspunseră ei, trebuie să aducem ghicitori şi cititori în stele. Pe loc, zece slugi care nu se lipiseră fură trimise în grabă după ghicitori şi cititori în stele şi, când aceştia se apropiara de şah, Bu-Ali iarăşi îşi spuse descântecul şi şahul văzu că şi ei se lipiră: şi ghicitorii şi cititorii în stele şi cele zece slugi, care-i aduseseră.   Şahul îşi pierdu capul cu totul şi iarăşi îi întrebă pe viziri ce e de făcut, fiindcă însăşi puterea lui nu mai ajuta la nimic. Pe de altă parte, se temea ca nu cumva şi el să se lipească de viziri şi, de frică, stătea la zece paşi de ei. Şi aşa începură să se răspândească felurite veşti. Se zicea că pe un munte trăieşte o vrăjitoare bătrână, care ştie de toate. Auzind acestea, şahul chemă pe unul din viziri dându-i poruncă să fie adusă la palat vrăjitoarea. Vizirul îi răspunse: — Bătrâna vrăjitoare nu iese niciodată din ascunzătoarea ei. Ea nu cere nimănui nimic, iar dacă cineva are nevoie de ajutorul ei, atunci trebuie singur să meargă s-o caute. Şi aşa, şahul, vrând-nevrând, fu nevoit să plece la vrăjitoare. O înduplecă să-l ajute şi până la urmă ea acceptă să meargă la palat. Şi trecea vrăjitoarea călare pe cal, iar pe de lături şahul, vizirii şi slugile. Trecând prin piaţa oraşului, alaiul se apropie de palat. Atunci Bu-Ali nu pierdu vremea şi spuse din nou descântecul.     Imediat, şahul se lipi de vrăjitoare, vizirii de şah şi de toţi ceilalţi ce mai erau în jur. Cei care-i priveau mai-mai să moară de râs. Şahul se supără foarte, şi-i strigă vrăjitoarei: — Asta ţi-e priceperea şi slava ta? La care vrăjitoarea îi răspunse: — Pe câte înţeleg eu, între aceşti oameni este unul care ştie bine cartea cu taine a Diavolului, şi tot ce se întâmplă aici nu-i decât mâna lui. — Dar cine este acest om? — Priveşte, îl sfătui vrăjitoarea, cine din aceşti oameni nu este lipit? Şi cu toţii se uitară în jur şi văzură că omul acela e Bu-Ali. Şi el, nepăsător îşi rosti iarăşi descântecul. — El e, Bu-Ali! îl arătă bătrâna. Şi toţi oamenii, de la şah până la cel mai sărac, începură să-l roage pe Bu-Ali să-i elibereze. — Eu numai în schimbul unei făgăduinţe am să vă dezleg. Dacă şahul îngăduie să-mi dea pe prinţesă de nevastă. Şi mai vreau ca patruzeci de zile să bată în cinstea mea tobele şi pe noile monede să fie săpat numele meu. Văzând că n-are nicio scăpare, chiar dacă Bu-Ali ar fi vrut să-l vadă făcând de zece ori tumbe ca o maimuţă, şahul se învoi.     Bu-Ali citi dezlegarea descântecului şi toţi se dezlipiră unul de altul. Şi aşa, judecătorul îl cunună pe Bu-Ali cu prinţesa. Toboşarii bătură spre slava sa tobele. Aurari pricepuţi îi săpară numele pe noile monede. Astfel se face că, pentru prima dată în istorie, într-o ţară au fost doi şahi. Dacă fericirea lui Bu-Ali nu va fi şi fericirea voastră, atunci să reuşiţi să adunaţi toată ştiinţa şi înţelepciunea lui. Bu-Ali şi Spânul ÎN VREMURILE DE DEMULT trăia în Harosan un om căruia toţi îi ziceau Abdullah din Balh. Şi avea acest om un băiat cu numele de Bu-Ali, şi credea despre el că e mare leneş şi pierde-vară. Zi şi noapte băiatul hoinărea pe străzile pline de dervişi, întrebându-i pe aceştia 1 Derviş – călugăr musulman (n. Red.). despre tot ce este pe lume. Dar din hoinăreli nu se putea căpătui şi nici câştiga vreun bănuţ.   Cât nu l-au îndemnat părinţii şi cunoscuţii pe Bu-Ali să se apuce de vreo meserie şi astfel să-şi câştige singur pâinea de toate zilele. La nimic n-a ajutat. Odată, Bu-Ali îi spuse tatălui său: — Tată, nu mai pot rămâne în acest oraş în care m-am născut. Vreau să plec într-o călătorie, să văd alte oraşe şi aşa să pot afla ce este şi ce nu este în ţinutul nostru. — Tot ce ştii, pentru tine este de ajuns, îi răspunse tatăl. Numai lui Allah îi este dat să ştie tot şi nimeni nu poate cunoaşte atât cât el. — Asta e adevărat, încuviinţă Bu-Ali. Nici eu nu mă îndoiesc că nimeni nu va putea ajunge la desăvârşire în ştiinţe ca însuşi Allah. Dar omul poate tot timpul să înveţe. Mult a trecut sau puţin, din ziua în care Abduilah şi Bu-Ali s-au sfădit, nu se ştie. Se ştie doar că Bu-Ali se duse iarăşi într-o zi la tatăl său şi-i spuse: — Astă-noapte am avut un vis neobişnuit. Se făcea că stăteam pe un nor cu care zburam pe cer. La sfârşit am ajuns la o mare de lapte.     M-am aplecat la ţărm, am băut lapte şi pe loc aşa mă îngrăşasem, că nu mai aveam loc pe lume. — Tu ai plutit călare pe un nor, se gândi tatăl, înseamnă că vei face o călătorie. Marea de lapte e ştiinţa, şi cum tu ai băut lapte din acea mare te-ai îngrăşat, arată că vei fi un mare învăţat şi slava ta se va duce în toată lumea. Hai cu mine în alt oraş şi acolo am să te dau pe mâna unui înţelept care să te înveţe tot ce ştie el însuşi. Şi-l luă pe Bu-Ali de mână şi se îndreptară spre acel oraş. Merseră ei multă vreme printr-un pustiu uscat şi dogoritor şi, când erau mai obosiţi, zăriră în depărtare un izvor în jurul căruia creşteau copaci mari şi bătrâni. Se apropiară de izvor, băură apă, se spălară şi se aşezară să se odihnească la umbră, Şi, cum stăteau aşa, tatăl lui Bu-Ali oftă de oboseală: — Offf! Pe neaşteptate din scorbura unui copac ieşi un om spân care-l întrebă: — Ce-ţi trebuie de la mine? De ce m-ai chemat? — Eu n-am chemat pe nimeni, îi răspunse Abdullah. Fiind obosit, m-am spălat, m-am lungit aici să mă odihnesc şi-am oftat: „Offf!” — Şi eu m-am gândit că mă strigi pe mine. Numele meu e „Of, zise omul cel spân. Spune-mi ce fel de oameni sunteţi, ce căutaţi şi de ce aţi ajuns prin aceste locuri? Bătrânul din Balh răspunse. — El e fiul meu. Nu vrea să înveţe nicio meserie, însă are marea dorinţă de a şti ce este pe lume, să-şi bage nasul în toate lucrurile, să caute ceva nou şi să ţină minte tot ce-a văzut în faţa ochilor. Spânul îl privi atent pe Bu-Ali şi se gândi că poate băiatul îi va fi de folos. — Dacă e aşa cum spui, lasă băiatul la mine, îi spuse el tatălui, eu îl voi învăţa tot ceea ce ştiu. Abdullah se învoi şi-l lăsă pe Bu-Ali sub copac, după care se întoarse în oraş. Iar Spânul îl luă pe Bu-Ali de mână şi-l băgă prin scorbură într-un copac. Din copac îl duse prin nişte uşi într-o grădină uriaşă, de unde îl conduse într-una din camerele unei case. — Asta e odaia ta şi aici vei locui. În alte încăperi n-ai voie să intri. Eu sunt cunoscător al chimiei şi te voi învăţa şi pe tine această ştiinţă. Dacă vei ţine minte tot ceea ce îţi voi povesti, eu te voi opri la mine, iar de nu, te voi alunga. Auzind aceste vorbe, Bu-Ali se bucură foarte mult. „Aceasta este marea care mi-a apărut în vis!”     A rămas Bu-Ali aşadar acolo şi-a început să înveţe cu sârguinţă. Trecură câteva zile. Odată, când Spânul plecă în pustiu şi Bu-Ali rămase singur-singurel în camera lui, pe neaşteptate se deschise uşa şi intră o fată aşa de frumoasă şi minunată, de parcă i-arfi zis lunii: „De ce să mai răsări, doar eu sunt aici!” Şi era aşa de mândră şi avea un mers aşa de uşor, că Bu-Ali, de mirare, deschise gura şi nu se mişcă din be, de parcă era bătut în cuie. „Cine-i această fată, se gândi el, cum a apărut ea aici?”   Până la urmă îşi veni în fire şi-o întrebă: — Cine eşti şi ce faci aici? — Eu sunt fata Spânului! Chiar din prima zi, după ce-ai venit aici la tatăl meu, m-am îndrăgostit de tine! Arde în inima mea dragostea şi soarta ta mă nelinişteşte. Am venit să-ţi destăinui o taină. Dacă vrei să scapi din acest loc, întreg şi nevătămat, ţine minte tot ce te învaţă tata, însă fereşte-te a-i arăta că ai înţeles tot şi că n-ai uitat ceva. Prefă-te nătărău şi socoteşte-te un prostănac. Spune-i cât mai des: „Mie mi-e greu, eu nu pricep ceea ce mă înveţi; până la urmă n-am să fac nimic. Mai bine arată-mi lucruri mai uşoare, să le pot ţine minte!” Iar tu fii atent şi nu le uita toate câte îţi vor fi de folos în viaţă. Căci altfel, dacă tatăl meu vede că tu ai înţeles tot, şi că mintea ta e ascuţită, atunci el te va arunca în unul din butoaiele pline cu oţet. Aceste butoaie zac în pivniţele care sunt undeva aici, sub acest lăcaş, poate chiar sub camera lui. Sunt acolo jos mulţime de butoaie şi în fiecare este închis câte un tânăr, şi eu nu ştiu ce are tata de gând să facă până la urmă cu ei. Odată, eu l-am întrebat ce face cu atâtea butoaie. Iar el mi-a răspuns că vrea să le întărească tuturor acestor tineri inimile, minţile şi sufletele, ca apoi să-şi altoiască sufletul său cu sufletele lor şi astfel să ajungă nemuritor, rămânând veşnic viu. Dar încă n-a reuşit să-şi ducă încercările până la capăt. Aşa că tu nu uita nimic din ceea ce te învaţă. într-o zi, când Spânul din nou plecă în pustiu, fata veni la Bu-Ali, aducându-i toate cărţile Spânului. — Toate înţelepciunile, tata de aici le ia, îi spuse ea tânărului.   Bu-Ali le citi şi căută să ţină minte toate buchiile, şi în curând îl întrecu pe Spân în ştiinţă şi în înţelepciune. Şi din ce în ce mai des se gândea Bu-Ali cum să-i scape pe ceilalţi tineri de soarta lor crudă, şi cum ar putea şi el să fugă din casa Spânului. Se tot prefăcea că e prostănac şi că nu se poate descurca în ştiinţele pe care îl învăţa dascălul său. Până la urmă, ajungând la capătul puterilor, Spânul îi spuse tânărului: — În ziua în care te-am întâlnit împreună cu tatăl tău, eu am crezut că eşti un tânăr isteţ şi că poate îmi vei fi de folos. Însă aşa cum se vede, nădejdile mele s-au spulberat şi truda mi-a fost zadarnică. După aceea îl luă pe Bu-Ali de mână, ieşiră din casă, strecurându-se prin scorbura copacului şi-l lăsă într-un pustiu fără apă. Spânul îşi făcu socoteala că Bu-Ali va muri de foame şi de sete. În acel timp, părinţii lui Bu-Ali erau la ei acasă şi gândeau la copilul lor. — De cât amar de vreme nu ne-am văzut feciorul! se jeluiau ei. Şi nici n-au sfârşit bine aceste vorbe, când în prag apăru Bu-Ali. Se bucurară bătrânii, îl îmbrăţişară şi-l sărutară, după care îl întrebară: — Pentru mult timp ai venit? — Pentru totdeauna, le răspunse Bu-Ali. Am venit să vă ajut, să vă fiu sprijin şi să folosesc pentru binele oamenilor tot ceea ce am învăţat.     După aceea îi mărturisi tatălui său: — Să ştii că eu nu mai sunt Bu-Ali cel de pe vremuri. Atâtea lucruri ştiu acum, că nici n-o să credeţi până nu veţi vedea singuri. Trecură câteva zile şi Bu-Ali, mergând la tatăl său, îi spuse: — Se zice că judecătorului din oraşul nostru îi plac foarte mult cerbii. Eu voi lua înfăţişarea unui cerb, iar tu du-mă la el şi vinde-mă cu trei sute de galbeni şi ai grijă ca în niciun caz să nu dai şi căpăstrul. Dacă vei uita, va fi rău de noi. Şi nu uita să-i spui judecătorului că cerbul nu mănâncă iarbă ca toate celelalte vieţuitoare, ci zahăr candel. Aşa şi făcu tatăl lui Bu-Ali. Duse cerbul acasă la judecător, iar acesta, cum ieşi din casă şi văzu frumuseţe de cerb, pe loc se şi hotărî să-l cumpere. — Cât vrei pe cerb? — Îl dau pe trei sute de galbeni, îi răspunse bătrânul. Dar, să ştii, că cerbul mănâncă numai zahăr candel. Iarba nu-i place. Judecătorul plăti trei sute de galbeni şi luă cerbul. Abdullah se pregătea să scoată de pe cerb căpăstrul când judecătorul îl opri. Abdullah îi zise:   — Eu vând cerbul, fără căpăstru. — Cerbii se vând întotdeauna cu căpăstru, se mânie judecătorul. — Aşa e obiceiul la noi, se apără Abdullah. Dacă vrei cumpără-l, dacă nu, nu! Judecătorului nu-i mai rămase nimic de făcut, decât să se supună acestei dorinţe. El dădu cerbul slugilor ca să-l ducă în grajd şi porunci tuturor foarte aspru: — Cerbul nu mănâncă iarbă. În locul trifoiului şi fânului să-i daţi zahăr candel! — Haida de! se miră un grăjdar. Unde s-a mai pomenit să-i dai unui cerb de mâncare zahăr candel? Cerbul, singur, niciodată nu găseşte zahăr candel. De unde o fi deprins el un asemenea obicei? Asta ne mai lipsea acum. Slugile judecătorului şi toţi ceilalţi, care erau de faţă, îi ziseră grăjdarului: — Nu vorbi prostii! Cerbul judecătorului e şi el judecător peste cerbi şi de aceea nu va paşte, ci va ronţăi zahăr candel. Şi aşa, posomorât, grăjdarul duse cerbul în grajd. — Şi acum, îi strigă el cerbului, înainte de a-ţi da zahăr candel, te voi îndulci cu biciul!     Spunând aceste vorbe, grajdarul şi începu să-şi caute biciul. Cum îl găsi, ridică mâna să îl lovească, dar iată că cerbul se feri şi biciul nici nu-l atinse. Şi aşa a sărit cerbul, că tot grajdul s-a umplut de praful stârnit de copitele lui; apoi cerbul a zburat în sus, a împuns acoperişul cu coarnele, prăbuşindu-l. Când praful s-a împrăştiat, grajdarul de-abia se ridică viu pe picioare şi privi în jur. De cerb nici urmă nu mai rămăsese. Atunci începu să ţipe: — Unde-i cerbul, unde-i cerbul? Unde a fugit? Venindu-şi în fire, de frică, se duse în grabă la judecător şi cu mare greutate îi şopti: — Am dus cerbul în grajd, ca apoi să zboare şi să dispară! — Mincinosule! se mânie judecătorul. Cerbul nu poate zbura şi nici dispărea din ochi! Recunoaşte, ce-ai făcut cu cerbul? — O dată sau de două ori l-am lovit cu biciul, zise grajdarul, şi atunci el a început să sară, a stârnit mult praf cu copitele lui şi-a dispărut. Mai mult, eu nu l-am văzut. — Atunci te voi lega pe tine în grajd în locul cerbului! îl ameninţă judecătorul. Aşa şi făcu.     În acest timp, Abdullah, tatăl lui Bu-Ali, ajunse acasă şi începu să-şi socotească banii. Tot atunci intră şi Bu-Ali care-i zise tatălui său: — Mâine am să mă întruchipez într-un cal frumos şi tu ai să mă duci la vizirul oraşului. Se zice că lui îi plac mult caii. Ai să mă vinzi cu cinci sute de galbeni şi să nu uiţi să iei căpăstrul înapoi! Dacă ai să uiţi, atunci suntem pierduţi şi niciodată n-ai să mă mai vezi. — Bine, îi răspunse taică-său. Şi, în dimineaţa următoare, Abdullah duse vizirului un cal atât de minunat, de nu-i găseai pereche în tot oraşul. Mai-marele peste grăjdari, când văzu calul, rămase cu gura căscată de uimire. Se apropie de Abdullah şi vru să se tocmească la preţ, când, pe neaşteptate, alături, apăru Spânul. Şi el îşi schimbase înfăţişarea, aşa că Abdullah nu-l dibui. Dar Spânul îl recunoscu şi înţelese că Bu-Ali l-a păcălit. Se apropie de Abdullah şi-l întrebă: — Cât vrei pe acest cal? — Cinci sute de galbeni, dar fără căpăstru, îi răspunse Abdullah. — Fie aşa cum zici şi ia şase sute, dar dă-mi calul cu căpăstru cu tot!     Se tocmiră ei ce se tocmiră şi, până la urmă, Spânul Ti dădu o mie de galbeni. Fiind lacom, Abdullah se învoi şi-i dădu calul cu căpăstru cu tot. Bu-Ali îl recunoscuse pe Spân şi înţelese că dacă va cădea pe mâna lui, atunci nu va găsi nicio salvare şi va trebui să-şi ia rămas bun de la viaţă. Şi cât nu s-a uitat el la Abdullah! Cum nu i-a făcut semne să nu dea căpăstrul! Nimic n-a ajutat. Tatăl lui Bu-Ali n-a înţeles nimic sau poate n-a vrut să înţeleagă. Şi iată că Spânul îl duse pe Bu-Ali acasă. Pe drum îi spuse: — Ce bine ai putut să mă păcăleşti făcând pe prostul! Se vede că i-ai sucit capul fetei mele, ca apoi ea să-ţi arate drumul şi ieşirile sub- pământene şi te-a învăţat tot ce ştiu eu! Toată ştiinţa adunată de mine nu e pentru a o da atât de uşor omului şi a-i deschide toate tainele lucrurilor. în sfârşit, ajunseră acasă la Spân şi acesta îşi chemă fata pentru a o certa. — Ticăloaso, tu i-ai arătat tainele cărţilor mele acestui tânăr, ca el să ajungă duşmanul meu şi să mă alunge de pe faţa pământului. Adu-mi un cuţit ascuţit!     Fata se gândi imediat: „O, Allah, tata are de gând să omoare un tânăr aşa de frumos!” Totuşi merse la bucătărie, luă un cuţit, se întoarse către Spân şi, pe neaşteptate, căzu la pământ, ţipând: — Vai, vai, mi-am scrântit piciorul! Spânul se sperie şi fugi spre fată pentru a o ajuta să se ridice. în clipa aceea, calul îşi scutură căpăstrul, îşi luă înfăţişarea unui porumbel şi zbură. Văzând că a scăpat, Spânul se întruchipa în şoim şi, ca o săgeată, zbură în urma porumbelului. Porumbelul, simţind că şoimul îl ajunge, coborî lângă palatul padişahului, prefăcându-se într-un diamant şi se prinse în coroana împărătească. Neavând ce face, şoimul îşi luă înfăţişarea unui cerşetor, se apropie şi sărută pământul dinaintea tronului. — Ce vrei? îl întrebă padişahul. — Acel diamant care s-a prins în coroana ta. — De ce să-ţi dau diamantul? se miră padişahul. Mai bine îţi dau o pungă cu aur. — Nu, îi răspunse cerşetorul, dacă vrei să mă răsplăteşti, atunci dă-mi ceea ce îţi cer eu. Dă-mi diamantul! — Dacă-i aşa, ia-l!   Şi cerşetorul se apropie să ia diamantul din coroana padişahului, când piatra căzu pe podea şi se prefăcu în boabe de granat. Cerşetorul îşi schimbă înfăţişarea în cocoş şi începu să ciugulească boabele. Dar iată că dintr-o boabă apăru un şacal care-l mancă pe cocoş. Toţi văzură aceste minuni şi de uimire nu mai înţelegeau nimic. Şacalul dispăru şi în locul lui apăru un tânăr înalt şi frumos. — Cine eşti? îl întrebă padişahul. Şi ce înseamnă tot ce-am văzut aici? Bu-Ali îi povesti toate peripeţiile lui de la început până la sfârşit, de-a fir-a-păr. Mult se bucură padişahul că în ţara lui a venit un aşa înţelept. Îi spuse lui Bu-Ali: — Înţeleptule Bu-Ali, dacă eu aş fi găsit o logodnică pentru fiul meu, o fată frumoasă şi luminată, chiar azi ţi-aş fi dat-o pe fiica mea de nevastă, însă eu îţi promit că până nu-l însor pe fiul meu, n-am s-o mărit nici pe fată. După cum văd, tu ştii totul, eşti un mare înţelept. Ajută-mă să găsesc o fată frumoasă şi luminată pentru fiul meu. — Mărite padişah, eu ştiu o asemenea fată, îi răspunse Bu-Ali.     Şi plecă îndată şi o aduse la palat pe fata Spânului. Padişahul, văzând-o, îşi dădu seama că ea este acea fată potrivită fiului său, fată frumoasă şi luminată. Padişahul porunci ca oraşul să fie gătit de sărbătoare. Îşi dădu fiica lui Bu-Ali, iar prinţul se însura cu fata Spânului. Şapte zile şi şapte nopţi ţinură petrecerile de nuntă. Iar pe Bu-Ali toţi au început de atunci să-l numească „înţeleptul Bu-Ali”, deoarece ştia tainele tuturor lucrurilor, taine pe care Ie-a dat şi altor oameni. Darnicul şi zgârcitul AU FOST ODATĂ doi vecini: unul era darnic din cale-afară, iar celălalt din cale-afară de zgârcit. De câte ori se duceau împreună la târg sau la vânătoare, cel zgârcit îi spunea celui darnic: — Vai de mine, mi-am uitat merindele acasă. Ce mă fac?     Şi cel darnic îi răspundea: — Nu-i nimic. Am luat eu destul să ne ajungă amândurora! într-o bună zi plecară amândoi la vânătoare şi povestea se repetă. Când să poposească în pădure, cel zgârcit spuse celuilalt că uitase sacul cu merinde acasă, iar cel darnic îl pofti să mănânce din plăcintele pe care le luase cu el. El primi, se făcu noapte, iar a doua zi în zori porni de unul singur în pădure, după vânat, mâncând cu poftă din bunătăţile pe care le avea cu el; căci îl minţise pe vecinul lui că uitase mâncarea, când, de fapt, avea cu el un sac plin cu de toate, dar nu voia să împartă nimic cu nimeni. Când se trezi singur, vecinul cel darnic bănui ceea ce se întâmplase, căci n-ar fi fost pentru prima dată, şi fără să-şi facă sânge rău, porni singur mai departe. Când se înnopta, i se păru că vede, nu prea departe, licărind o lumină. Se îndreptă într-acolo. Ajunse la o căsuţă şi intră înăuntru; acolo văzu o masă şi trei culcuşuri. Pe masă era o farfurie cu plăcinte. Cum îi era foame, bietul om îndrăzni să ia şi el o plăcintă şi apoi se aşeză umil într-un colţ mai întunecat, să se odihnească.     După câtva timp, în căsuţă intrară un urs, un lup şi o vulpe. Luară fiecare câte o plăcintă şi începură să stea de vorbă, fără să-l vadă pe omul care dormea. — Pun rămăşag că nimeni nu ştie că lângă casa noastră a căzut azi dintr-o căruţă un sac cu galbeni, mormăi ursul. — Ba eu pun rămăşag că nimeni nu ştie că în spatele casei noastre un vânător a ascuns nu de mult doi saci cu galbeni, spuse lupul. — Şi eu pun rămăşag că nimeni, în afara mea, n-a văzut pe cel care a ascuns în scorbura copacului din faţa casei noastre trei saci cu galbeni, se făli şi vulpea. Omul cel darnic moţăia în colţul odăii, dar ca prin vis auzea ce vorbeau gazdele sale. Aşa că a doua zi, după ce animalele plecară, omul se duse în toate cele trei locuri amintite, luă sacii cu galbeni şi porni spre casa lui. Când îl văzu vecinul său cel zgârcit ce bogat se întorsese celălalt, se înnegri de ciudă; dar, linguşitor cum era, îl trase de limbă şi astfel află tot ce se întâmplase după ce-l lăsase singur în pădure. A doua zi chiar, ahtiat după comori, porni şi el spre căsuţa ursului, a lupului şi a vulpii. Când ajunse acolo, nu era nimeni acasă. Văzu plăcintele pe masă şi, hapsân cum era, le mancă aproape pe toate, iar pe cele rămase le vârî în traista sa. Auzi deodată zgomot: se întorceau stăpânii căsuţei. Nemaiavând timp să caute un loc mai ascuns privirilor, se ascunse repede sub masă. De la uşă se înfurie ursul când intră înfometat în căsuţă şi văzu că farfuria cu plăcinte era goală. Lupul se arătă la fel de înfuriat, iar vulpea strigă: — Hoţul e sub masă! Şi poate că tot el a luat şi sacii cu galbeni despre care am vorbit noi noaptea trecută. Şi cele trei animale se năpustiră deodată asupra lui şi-l sfâşiară.

Cum s-au ivit pe lume rubinele   A FOST ODATĂ un rege, care muri la adânci bătrâneţi şi lăsă în urma sa o nevastă şi patru fii. Fiul cel mai mic al regelui era cam zburdalnic şi răsfăţat. Mama lui îl iubea mai mult decât pe ceilalţi copii. Îi făcea parte de mâncărurile cele mai bune, îl îmbrăca mereu cu cele mai frumoase haine, îi împodobea camera cu cele mai elegante mobile din palat şi-i făcea toate voile. Aşadar, fraţii lui erau invidioşi pe el şi după ce se sfătuiră între ei, hotărâră să-l alunge în pădure ca să-l înveţe minte. Regina încercă în fel şi chip să le scoată acest gând urât din cap, dar văzând că nu izbuteşte, le spuse că, dacă vor să-l alunge pe fratele lor, n-au decât s-o trimită şi pe ea în pădure. Deci, cei trei fii mai mari ai regelui îi trimiseră, pe maică-sa şi pe fratele lor cel mic, într-o pădure, departe, departe de tot. Lăsaţi în pădure şi părăsiţi de toată lumea, regina şi fiul ei îşi înălţară o colibă de ramuri şi frunze. Zi de zi căutau fructe pentru hrană şi beau apă dintr-un râu care curgea în apropiere. Şi timpul se scurgea peste ei nepăsător.     Într-o dimineaţă, când regina şi fiul ei veniră la râu ca să se spele şi să ia apă, văzură o barcă mare lângă mal, dar nici urmă de barcagiu. Regina se întrebă ce era cu această barcă şi cine o lăsase? Dar băiatul, cum era de felul său cam jucăuş, voi să se urce în barcă. Maică-sa îi spuse că nu este frumos să folosească un lucru care nu era al lor. Băiatul însă stărui atât de mult, că în cele din urmă regina îi dădu voie să se urce. Apoi, tot la stăruinţa copilului, intră şi ea ca să-i ţină de urât şi, minune, îndată ce se aşeză, barca porni singură la vale pe curentul apei, întocmai ca o săgeată pornită dintr-un arc. Pe regină o cuprinse frica; socoti că barca e vrăjită şi-i va duce cine ştie unde. Dar băiatul nu se sperie, ba chiarâi păru bine. Spera să ajungă pe un tărâm necunoscut, unde îşi vor găsi norocul şi vor trăi în belşug. în curând, plutind pe undele râului, ajunseră la mare. Dar şi pe valurile mării barca lor luneca tot atât de repede şi ajunseră într-un vârtej. Regina şi fiul ei rămaseră uimiţi când văzură că din acest vârtej ieşeau o sumedenie de globuri de cristal, mari ca nişte baloane roşii şi strălucitoare. Băiatul, curios, ridică mai multe globuri, care pluteau pe apă şi le puse în barcă. Maică-sa îl mustră pentru că ia nişte lucruri care nu le aparţineau, şi-i ceru să le arunce din nou în apă. Băiatul o ascultă, dar îi plăcură aceste globuri aşa de mult, că ascunse unul în sân, fără să-l vadă maică-sa.   Peste puţin timp, barca se opri într-un port. Regina şi fiul coborâră şi intrară în oraş. Aici era capitala unui rege care îşi avea palatul în mjilocul oraşului. Cu puţinii bani pe care-i avea la dânsa, regina închirie o căsuţă modestă în apropierea pieţei, şi cei doi se instalară acolo. Mama băiatului era o femeie pricepută, ştia să facă multe feluri de zaharicale. Deschise o prăvălie în piaţă şi trăiau din puţinul câştig adus de acest negoţ mărunt. Băiatul, ca oricărui copil, îi era gândul numai la joacă. Şi, cum n-avea nimic de făcut, ieşea pe maidan şi se juca toată ziua cu alţi băieţi din oraş. Jocul lor era cu mingi de sticlă, iar băiatul nostru se juca numai cu globul acela roşu, pe care-l adusese din mare. Globul era foarte tare şi orice minge atingea, o spărgea imediat. Maidanul acela se afla în apropierea palatului regal. Regele avea o fată foarte frumoasă.     Ea se plimba pe terasă şi din când în când se uita cum se jucau băieţii. Fata băgă de seamă că de câteva zile venise un băiat străin, care avea o piatră preţioasă, mai mare şi mai strălucitoare decât orice nestemată din palatul lor. Dornică s-o vadă, se duse la tatăl său şi-i ceru să i-o dea. Curios să vadă piatra aceea, regele îi porunci unui paznic din casă să-l caute pe băiat şi să-l aducă la el. Când băiatul veni la rege şi-i arătă globul, se miră şi regele. Nici el nu văzuse o asemenea piatră preţioasă. Se oferi s-o cumpere cu o mie de monede de argint. Cum băiatul habar n-avea ce preţ putea să aibă o asemenea piatră preţioasă, i-o dădu bucuros şi luă în schimb cele o mie de monede. Când veni acasă, maică-sa se sperie văzând atâţia bani la băiatul său; socoti că el îi furase din casa cuiva. Dar băiatul îi povesti totul şi ea se linişti. Regele îi dădu fiicei sale piatra aceea mare, roşie şi strălucitoare şi o rugă să şi-o prindă în păr. Fiica regelui fu încântată şi, ducându-se la doica ei să i-o arate, o întrebă: — La spune-mi, doică, oare există pe lume o altă prinţesă care să-şi împodobească părul cu o asemenea minune?     Se miră şi doica văzând bijuteria cea nouă a fetei; dar vicleană cum era, îi spuse: — Cum să nu? Piatra asta se numeşte rubin. Mai înainte de a veni aici am slujit la casa altui rege, ale cărui fete purtau câte două nestemate de acestea pe cap. Tu te-ai mulţumit cu una singură. Spune tatălui tău, dacă te iubeşte cu adevărat, să-ţi aducă încă o piatră ca aceasta, închide-te apoi în cameră, şi până când nu ţi-o aduce, nu mânca nimic, ca să-şi dea seama regele cât de supărată eşti. Prinţesa luă de bun sfatul babei. Se duse la rege, îi vorbi cum o învăţase doica şi apoi se închise în camera de supărare, cum aveau toate prinţesele pe vremuri. Regele se necăji. Nu avea de unde să mai găsească încă o piatră ca aceasta. Se înspăimântă că din această pricină îi va muri fiica. Aşa socotise şi baba. Aştepta să moară fiica regelui, ca să-i poată fura rubinul. Regele se gândi mult, de unde putea să facă rost de încă un rubin. Apoi îl chemă pe băiatul străin şi-l întrebă de unde avea acea piatră preţioasă. Băiatul îi povesti ce lucru minunat văzuse în mijlocul mării şi regele îl rugă să se ducă acolo din nou şi să-i aducă una.     Îi făgădui totodată băiatului că dacă reuşeşte să-i aducă încă o piatră, îi dă fata de soţie şi tot regatul, după moartea sa. Mama băiatului nu voia să-l lase să plece iarăşi pe mare cu barca aceea vrăjită şi să aducă încă o nestemată, deoarece ea credea că acele comori aparţineau zânei apelor. Băiatul, însă, tânăr şi cutezător, o linişti pe maică-sa, făgaduin-du-i că nu i se va întâmpla nimic şi se va întoarce sănătos. Îi mai spuse că, dacă reuşeşte să facă rost de încă un rubin, regele îi va da mâna fetei şi-l va lăsa moştenitorul tronului după ce va muri. Atunci regina se învoi şi băiatul se duse în port unde îşi lăsase barca. Îndată ce se urcă în ea, barca porni singură, tăind valurile mării ca o săgeată, până ajunse la vârtejul de unde ieşeau la suprafaţă globurile cele lucitoare. De data asta băiatul vru să descopere de unde veneau acele pietre. După ce barca se opri, el stătu multă vreme privind apa mării. Zări o cărare spre adâncul ei, iar pe ea se rostogolea din când în când câte un rubin. Băiatul coborî din barcă, merse pe cărarea aceea, până ce ajunse în fundul mării. Acolo dădu de un palat de cristal atât de frumos, cum nu mai văzuse vreodată. Numai că palatul părea pustiu.     Tânărul trecu pragul, colindă printr-o mulţime de odăi fără să vadă pe nimeni. În sfârşit, ajunse într-o cămară mică, unde dormea un balaur. Deasupra acestuia, pe un baldachin1 aşezat chiar deasupra valului mării, se afla o fată tânără şi frumoasă ca o zână, care plângea cu lacrimi de sânge. Fiecare lacrimă care cădea în apă se prefăcea în rubin şi pornea pe cărarea ce ducea în vârtejul de la suprafaţa mării. Văzându-l, fata se sperie şi zise: — Cum ai ajuns aici, tânăr nesăbuit? Fugi repede până nu se trezeşte balaurul acesta cumplit care mi-a omorât părinţii şi pe toţi oamenii din palat. Cât timp doarme, eu trebuie să plâng cu lacrimi de sânge, iar când se scoală el, adună pietrele preţioase. Apoi mă chinuie cât poate mai tare ca să plâng şi el să se îmbogăţească mereu. Fugi, tinere, să nu te osândească şi pe tine la cine ştie ce cazne amare! — N-ai nicio grijă, fată frumoasă, îi spuse tânărul. Dacă am venit aici, am să te scap. Baldachin – acoperământ decorativ, împodobit cu perdele, aşezat deasupra patului (n. Red.)-     Tânărul prinţ îşi scoase sabia de la brâu şi reteză capul balaurului. Apoi luă pe fată şi plecară amândoi spre barcă. Încărcară toate rubinele ce pluteau acolo, după care barca porni singură şi îi duse într-o clipă spre portul de unde venise. Tot oraşul se bucură văzând pe băiatul străin întorcându-se cu o barcă plină cu rubine. Dar mai ales mama lui era fericită că-i venise băiatul, ba încă şi cu o noră atât de frumoasă. Regele împărţi regatul în două şi-i dădu jumătate feciorului străin şi jumătate fiicei sale, pe care o mărită cu un alt prinţ, căci băiatul nu voia să se despartă de fata adusă din adâncul mării. Iar pe baba aceea rea şi cocoşată regele o pedepsi, aşa cum erau pedepsiţi atunci oamenii răufăcători. I s-a tăiat părul, i s-a turnat lapte acru pe capul tuns, a fost urcată pe un măgar şi după ce au plimbat-o prin tot oraşul, au dus-o afară din ţară.