Cursuri - Facultatea de Științe ale educației

Mult spor ! am schimbat atasamentul

INVATATORI - LITERATURA  CUPRINS I. SPECII  LITERARE :  1. Basmul cult 2. Povestirea 3. Nuvela 4. Romanul II. POEZIA 1. Luceafarul – Mihai Eminescu 2. Testament – Tudor Arghezi 3. Eu nu strivesc corola de minuni a lumii – Lucian Blaga 4. In dulcele stil clasic – Nichita Stanescu III. PROZA 1. Povestea lui Harap Alb – Ion Creanga 2. Hanu Ancutei – Mihail Sadoveanu           3. Moara cu noroc – Ioan Slavici 4. Ion – Liviu Rebreanu 5. Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi – Camil Petresc IV. DRAMATURGIA (COMEDIA, DRAMA) 1. O scrisoare pierduta – I.L. Caragiale 2. Iona – Marin Sorescu     SPECII LITERARE BASMUL Definitie: Basmul - este o specie a genului epic in proza de intindere medie care prezinta lupta intre bine si rau in care binele invinge intodeauna. Particularitatile basmului cult: - clisee compozitionale: Formule tipice (initiale ,ediane, finale) - motive narative: calatoria, lupta victoria eroului, probele depasite, demascarea si pedepsirea raufacatorului, casatoria si rasplata eroului. - specificul reperelor: -temporale (timpul fabulos, mitic), - spatiale(taramul acesta, taramul celalalt), sunt vagi, imaginare, redate la modul cel mai general. - stil elaborat, imbinarea naratiunii cu dialogul si cu descrierea  - cifre magice, simbolice (3,7,9,12) - obiecte miraculoase -intrepatrunderea planurilor real-fabulos; fabulosul este tratat in mod realist - conventia basmului (acceptata de cititor): acceptarea de la inceput a supranaturalului ca explicatie a intamplarilor incredibile. - personajele indeplinesc o serie de functii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca in basmul popular, dar sunt individualizate prin atribute exterioare si prin limbaj -existenta unui tipar narativ (bildungsroman) care consta in: a) o situatie initiala de echilibru b)un eveniment care deregleaza echilibrul initial c) aparitia donatorilor si a ajutoarelor d) actiunea reparatorie (trecerea probelor) e) refacerea echilibrului si raplata eroului.   POVESTIREA – definitie si caracteristici             Povestirea (lb.slava „povesti”) este o specie a genului epic, in care faptele sunt prezentate cu un pronuntat caracter subiectiv, din perspectiva unui narator martor sau participant direct la intamplarile relatate.             Printre particularitatile povestirii se numara:             - importanta acordata naratorului si actului nararii, accentul pus pe intamplari si situatii, mai putin pe personaje (prin asta se deosebeste de nuvela);             - caracterul subiectiv. Evenimentele sunt prezentate, de obicei, dintr-o perspectiva subiectiva (se deosebeste de nuvela);             - esentiala in actul povestirii este nararea unor fapte care sa starneasca interes, urmarindu-se spectaculosul, senzationalul. Prin urmare, in povestire observam uneori, indepartarea de unele date ale realului (se deosebeste de nuvela);             - povestirea se caracterizeaza prin oralitate, relatia dintre narator si receptor fiind una stransa (receptor = cititor / narator). Naratorul unei povestiri lasa de obicei impresia ca „spune”, nu ca „scrie”, iar cititorul are impresia ca inainteaza pe firul povestii o data cu povestitorul.             - asistam adesea, in povestire, la un adevarat ceremonial: aparitia povestitorului, motivarea imprejurarilor care declanseaza povestirea, folosirea formulei de adresare, captarea atentiei auditorului (atunci cand in povestire povestitorul este ascultat de alte personaje). Este construita adesea o atmosfera prielnica  (spatiul protector al hanului, in „Hanul Ancutei”, unde cativa calatori se aduna in jurul focului intr-o toamna tarzie, beau vin si deapana amintiri, istorisesc). Faptele evocate sunt precedate adesea de o stare de tensiune. Timpul actiunii este, de regula, incert, fara repere precise (spre deosebire de nuvela).             - povestirea se bazeaza, in primul rand, pe arta de a nara, acordandu-se mai putina importanta elementelor descriptive (prin care se infatiseaza  lumea povestita)sau celor analitice privind universul launtric al personajelor.             Ca dimensiune si ca amploare a subiectului, povestirea se situeaza intre schita si roman. Adesea ea era confundata cu nuvela (in unele limbi, de exemplu in engleza, nu exista distinctie terminologica pentru aceste doua specii). In literatura universala, mai ales incepand cu secolele al XVIII-lea, al XIX-lea, povestirea se va delimita mai precis de nuvela.             Povestirea in rama: una sau mai multe naratiuni de sine statatoare sunt incadrate fie in prezentarea unei situatii de comunicare, fie intr-o alta naratiune. (  „Hanul Ancutei” de M. Sadoveanu).             In literatura romana maestrii povestirii sunt: Ion Creanga, Mihail Sadoveanu, Vasile Voiculescu.   NUVELA   NUVELA ISTORICA - SPECIA LITERARA -   Specie a genului  epic,  in  proza,   de  dimensiuni  relativ reduse (se situeaza intre schita si roman), cu un fir narativ central si o constructie epica riguroasa, cu un conflict concentrat, care implica un numar redus de personaje. -   Naratiunea se desfasoara liniar, cronologic, prin inlantuirea secventelor narative. -   Se observa tendinta de obiectivare,de atenuare a prezentei naratorului care nu se implica in subiect si se detaseaza de personaje. Intamplarile sunt relatate alert si obiectiv; naratorul intervine relativ putin prin consideratii personale, iar descrierile sunt minime. -  Actiunea nuvelei este mai dezvoltata decat a schitei, pusa pe seama unor personaje, ale caror caractere se desprind dintr-un puternic conflict. -  Relatiile temporale si spatiale sunt clar delimitate. Timpul derularii evenimentelor este precizat, ceea ce confera verosimilitate. -  Se acorda o importanta mai mare caracterizarii complexe a perso¬najelor decat actiunii propriu-zise. Personajele sunt caractere formate si se dezvaluie in desfasurarea conflictului. In functie de rolul lor in actiune, ele sunt construite cu minutiozitate (biografia, mediul, relatiile motivate psihologic) sau sunt portretizate succint. -  Rolul detaliilor semnificative. -  Specie epica, in proza, aparuta in literatura europeana in secolul al XV-lea (denumirea fr. nouvelle, it. novella, releva noutatea, caracterul inedit al subiectelor abordate, ceea ce a devenit ulterior tendinta de obiectivare). Ca specie moderna, nuvela are o constructie epica riguroasa. NUVELA - comparativ cu alte specii epice in proza: -    Prin dimensiune, nuvela si povestirea se situeaza intre schita si roman: schita < nuvela si povestirea < romanul -    Spre deosebire de roman, nuvela este conceputa pentru o lectura nefractionata. Deosebiri nuvela - povestire: Nuvela     - tendinta spre obiectivare a nuvelei    (naratiunea la persoana a IlI-a)     - autorul nuvelei isi construieste personajul prin mai multe detalii     - raportul cu realitatea: nuvela urmareste realizarea  verosimilitatii      Povestire  - caracterul subiectiv, prin situatia de     transmitator a naratorului (naratiunea la persoana I)  - autorul povestirii este mai interesat     de situatia epica incare se afla personajul  - povestirea poate  porni  de  la date mai indepartate ale realului (intamplari senzationale    sau    insolite),     dar perspectiva narativa sustine  iluzia autenticitati.i   Tipuri de nuvela: -   dupa curent literar: renascentista, romantica, realista, naturalista etc; -   dupa tema:  istorica,  psihologica,  fantastica,  filozofica,  anecdotica, sociala. NUVELA ISTORICA Caracteristici: -prezinta fapte si evenimente istorice, personajele au fost de asemenea personaje istorice -este inspirata din trecutul istoric (cronici, lucrari stiintifice, folclor,letopisete,lucrari istorice); -nuvela istorica este o specie tipic romantica ( in literatura romana nuvela istorica a aparut in perioada pasoptista atunci cand s-a dezvoltat romantismul romanesc) -    se distanteaza de realitatea istorica prin apelul la fictiune si prin viziunea autorului; -    are ca tema evocarea artistica a unei perioade din istoria nationala, locul si timpul actiunii fiind precizate; -    subiectul prezinta intamplari care au ca punct de plecare evenimente consemnate de istorie; -    personajele au numele, unele trasaturi si actiuni ale unor personalitati istorice, dar elaborarea lor se realizeaza prin transfigurare artistica, in conformitate cu viziunea autorului; -    reconstituirea artistica a epocii se realizeaza si prin culoarea locala (mentalitati, comportamente, relatii sociale, obiceiuri, vestimentatie, limbaj), conferita de arta naratiunii si a descrierii. In literatura romana creatorul nuvelei istorice este Costache Negruzzi, cele mai cunoscute  nuvele ale sale fiind: Alexandru Lapusneanul si Sobiescki si Romanii. Romanul Definitie: Este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune complexa ce se poate desfasura pe mai multe planuri, cu personaje numeroase a caror personalitate este bine individualizata si al caror destin este determinat de trasaturile de caracter si intamplarile ce constituie subiectul operei.   Clasificarea: 1. Romanul Doric : Doric- prima virsta a romanului, o virsta  „a iluziei si inocentei genului” (sec. XVIII- XIX) Trasaturi: - lume omogena, rationala - aici intra romanele traditionale care se vor oglinda vietii - morala tuturor  triumfa asupra moralei unuia singur - eroii sunt energici, ambitiosi si constituie tipologii - ele sunt scrise de obicei la persoana a treia de catre narator omniscient - timpul e urmarit liniar - se incadreaza romanul fresca, cronica si istorie. „Mara” de I.Slavici, „Rascoala”, „ Ion” de L.Rebreanu, „Morometii” de M.Preda, „Enigma Otiliei” De G.Calinescu. 2. Romanul Ionic: Ionic - a doua virsta a romanului, „o virsta a constiintei de sine”. Trasaturi: - prefera analiza si confesiunea - sunt scrise de obicei la persoana a intii - naratorul devine personaj - personajul e singuratic, izolat - firul temporal nu mai e cronologic - unitatea de perspectiva, o singura constiinta unifica realitatea si ii confera coerenta - compozitia este moderna - modul de expunere dominant este monologul - finalul este deschis „Ultima noapte de drgaoste, prima noapte de razboi” de C.Petrescu, „Patul lui Procust”, „Adela” de G.Ibraileanu, „Concert de muzica de bach”, „Maytrei” de M.Eliade. 3. Romanul Corintic: Corintic- infatiseaza o virsta a ironiei (a doua jum. A sec XX) Trasaturi: - subiectul e ambiguizat, ascuns - disparitia eroului - personajele par masti, marionete, trase de sfoarele autorului- papusar - eroii sunt in eterna cautare a sinelui, in conflict cu sistemul politic si social, traiesc experiente tragice - cultiva parodicul, atipicul, ludicul, alegoria, simbolul, caricatura, masca. - deconstructia formelor epice   „Crai-de-Carte-Veche” de Matei Caragiale, „Creanga de aur” de M.Sadoveanu, „Cartea milionarului” de. St. Banulescu. 

POEZIA Luceafarul de Mihai Eminescu opera apartinand romantismului   Criticul Titu Maiorescu, in articolul „Directia noua in poezia si proza romana”, din 1872, nota: „Cu totul osebit in felul sau, om al timpului modern, deocamdata blazat in cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile uitate, pana acum asa de putin format, incat ne vine greu sa-l citam imediat dupa Alecsandri, dar in fine, poet, poet in toata puterea cuvantului, este d. Mihai Eminescu.”             Dupa un deceniu de la aceasta observatie a lui Maiorescu, capodoperele lui Mihai Eminescu stateau marturie a geniului sau creator, a uimitoarei sale capacitati de sinteza si a modului extraordinar in care a schimbat si innoit limbajul artistic romanesc. Una dintre aceste capodopere este opera literara „Luceafarul”. Poemul se incadreaza in curentul literar romantism,doua dintre trasaturile specifice fiind: folosirea antitezei si utilizarea ca sursa de inspiratie a folclorului.             Antiteza, procedeu artistic dominant in acest poem, se evidentiaza inca din prima parte a poemului, prin opozitia dintre lumea pamanteasca, a fetei de imparat: „Din umbra falnicelor bolti”, „Spre umbra vechiului castel” si lumea nepamanteasca, a Luceafarului: „Colo-n palate de margean”, „Eu sunt luceafarul de sus”. Antiteza se realizeaza si la nivelul descrierii tanarului Catalin, in raport cu Luceafarul. Infatisarea umana a primului: „Cu obrajei ca doi bujori/ De rumeni, bata-i vina”, este in contrast evident cu cea non-umana a celui de-al doilea: „Din negru giulgi se desfasor/ Marmoreele brate”, „Si palid e la fata”, „Iar umbra fetei stravezii/ E alba ca de ceara”. Conturarea cadrului pamantesc, in care Catalin si Catalina isi implinesc dragostea: „Sub sirul lung de mandri tei”, „Miroase florile de tei” se face in contrast cu lumea cereasca, in care este evidentiat zborul Luceafarului: „Un cer de stele dedesubt/Deasupra-i cer de stele”, „Si din a chaosului vai/.../Vedea ca-n ziua cea dentai/ Cum izvorau lumine”. De asemenea, prin utilizarea pronumelor personale „ei” si „noi”, se subliniaza  in poem antiteza dintre fiintele umane, muritoare, a caror viata este limitata, fiind pusa sub semnul destinului si fiintele ceresti, nemuritoare: „Ei au doar stele cu noroc/Si progoniri de soarte”, „Noi nu avem nici timp , nici loc/ Si nu cunoastem moarte”. O alta trasatura care evidentiaza apartenenta poemului la romantism este utilizarea ca sursa de inspiratie a folclorului. Mihai Eminescu a avut ca sursa de inspiratie basmele romanesti “Fata din gradina de aur” si ”Miron si frumoasa fara corp”, pentru a crea in “Luceafarul” atmosfera specifica basmelor, inca din incipit: “A fost odata ca-n povesti/ A fost ca niciodata.”, dar si pentru a prezenta iubirea imposibila dintre doua fiinte apartinand unor lumi diferite. De asemenea, s-a inspirat din mitul romanesc al Zburatorului, pentru a descrie elementele spatiale care definesc lumea terestra in care fata de imparat isi desfasoara existenta: “Din umbra negrului castel”, dar si una din intruparile Luceafarului: “Pe negre vitele-i de par”. Mitul Zburatorului apare in poem ca simbol al visarii, aspiratiei si revelatiei. Tema poemului este conditia omului de geniu. Inca din primul tablou aceasta tema este sustinuta de sublinierea trasaturilor Luceafarului, ca fiinta superioara, dotata cu atribute deosebite. Aspiratia catre inaltimi, cautarea absolutului, dorinta de cunoastere, dorinta de inaltare spirituala, de atingere a unui ideal superior, sunt cateva dintre atributele omului de geniu, reprezentat in poem de catre Hyperion. Omul de geniu este construit in text, asa cum apare si in viziunea lui Schopenhauer, prin raportare la omul obisnuit. Acesta din urma este reprezentat in text de fata de imparat, careia, in ultimele versuri ale operei, Luceafarul ii adreseaza un firesc repros: „Ce-ti pasa tie, chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece,/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.” Anumite motive poetice prezente in text, specifice romantismului, sustin tema poeziei: motivul luceafarului, al stelelor, al cerului, al lunii, al marii, al visului, al castelului, al fetei de imparat, al Zburatorului, al teiului, al zborului cosmic.               Patru dintre elementele de compozitie a textului sunt: incipitul, elementele de opozitie si de simetrie, imaginarul poetic, compozitia/figurile semantice. Incipitul operei contine formula specifica basmului: “A fost odata ca-n povesti”, prin intermediul caruia cititorul este avertizat asupra structurii narative a textului, care este considerat un poem epico-liric. Astfel, intamplarile sunt puse sub semnul unui timp nedeterminat („illo tempore”), in care faptele sunt unice si irepetabile “A fost ca niciodata.”. In aceste conditii, fata de imparat : „Din rude mari imparatesti”, va avea atribute unice: „O prea frumoasa fata”, „Si era una la parinti”, „Si luna intre stele”. Fata nu este doar frumoasa, ci are atributele perfectiunii: „Mandra-n toate cele” si ale puritatii sufletesti: „Cum e Fecioara intre sfinti”.             Elementele de opozitie din text sunt puse in evidenta prin antiteza dintre omul comun, obisnuit, reprezentat de catre fata de imparat si omul de geniu, reprezentat de catre Luceafar. Ambele personaje (le putem numi personaje, deoarece textul epico-liric este realizat pe baza liricii personajelor) sunt unice, exceptionale in lumea lor. Fata de imparat este „una la parinti/Si mandra-n toate cele/Cum e Fecioara intre sfinti/Si luna intre stele”, iar Luceafarul este unic, prin raportarea sa ca astru ceresc, la celelalte stele, dar si prin atributele sale, asemanatoare cu cele ale lui Dumnezeu, ca Hyperion: „Noi nu avem nici timp, nici loc/ Si nu cunoastem moarte”.             In opozitie sunt prezentate cele doua infatisari ale Luceafarului: „Parea un tanar voievod/ Cu par de aur moale” si „Pe negre vitele-i de par/Coroana-i arde pare”; „O, esti frumos cum numa-n vis/Un inger se arata” Si „O, esti frumos cum numa-n vis/Un demon se arata”. Totodata, opuse sunt si cele doua fiinte de care fata este atrasa: Luceafarul este o fiinta supranaturala, care are doar infatisare umana, dar spirit nepamantesc: „Dar ochii mari si minunati/Lucesc adanc himeric”, „Si palid e la fata”, „Iar umbra fetei stravezii/E alba ca de ceara”, iar Catalin este fiinta pamanteasca: „Cu obrajei ca doi bujori/De rumeni, bata-i vina”. Imaginarul poetic este evidentiat inca din incipit, prin prezentarea lumii terestre. Sunt conturate reperele temporale vagi, imprecise, specifice basmului: „A fost odata” si cele spatiale, care ofera cititorului imaginea mitului zburatorului, prin sublinierea singuratatii unei tinere fete, aflata intr-un spatiu propice sosirii acestei fiinte supranaturale: „Spre umbra negrului castel”, „Privea in zare”, „Din umbra falnicelor bolti/Ea pasul si-l indreapta/Langa fereastra unde-n colt/Luceafarul asteapta.” Totodata, in primul tablou sunt scoase in evidenta reperele spatiale care ilustreaza lumea cosmica a Luceafarului, in care este invitata sa patrunda fata de imparat: „Iar cerul este tatal meu/Si muma-mea e marea”, „Si soarele e tatal meu/iar noaptea-mi este muma.” Imaginarul poetic include, de asemenea, elementele prin care se realizeaza descoperirea infinitului spatial si temporal. Acestea sunt subliniate in partea a treia a poemului, in care este descris zborul Luceafarului: „”Vedea ca-n ziua cea dentai/Cum izvorau lumine”, „Si cai de mii de ani treceau/ In tot atatea clipe.”             Compozitia poemului include 98 de strofe de tipe catren, cu masura versurilor de 7-8 silabe si ritm iambic, combinat cu ritm amfibrahic. Textul contine patru tablouri, construite pe alternanta a doua planuri: terestru-uman si cosmic-universal, aflate in antiteza.   Tabloul I ilustreaza spatiul terestru in care singuratatea fetei predispune la visare: „Cum ea pe coate-si razima/Visand ale ei tample”. Apare in acest tablou motivul literar al ferestrei, ca deschidere spre alta lume, ca aspiratie catre departari, catre infinit. De asemenea, apare motivul visului, deoarece singura modalitate ca fata de imparat si Luceafarul sa se intalneasca este in vis: „Caci o urma adanc in vis/ De suflet sa se prinda.”, „Copila sa se culce/I-atinge mainile pe piept/ I-nchide geana dulce.”             Tabloul al II-lea subliniaza jocul dragostei in care intra fata de imparat si Catalin. Sunt evidentiate diferentele de stare sociala dintre cei doi si trasaturile tanarului. Pajul apare ca „viclean copil de casa”, „copil din flori si de pripas”, „indraznet cu ochii”, „ce umple cupele cu vin/ Mesenilor la masa”. El ii arata fetei frumusetea sentimentelor de dragoste si o initiaza in tainele acestora: „daca nu stii, si-as arata/Din bob in bob amorul”.             Tabloul al III-lea prezinta zborul intergalactic al Luceafarului. El face o calatorie in timp si spatiu: „Si cai de mii de ani treceau/In tot atatea clipe” pentru a ajunge la Demiurg, la momentul de dinainte de geneza Universului. Dialogul cu Demiurgul ii releva lui Hyperion imposibilitatea de a deveni muritor si conditia sa diferita de a pamantenilor: „Ei au doar stele cu noroc/ Si prigoniri de soarte/ Noi nu avem nici timp, nici loc/ Si nu cunoastem moarte.”             Tabloul al IV-lea evidentiaza intensitatea si profunzimea sentimentelor celor doi tineri, Catalin si Catalina, care formeaza acum un cuplu: „Caci esti iubirea mea dintai/Si visul meu din urma”. Luceafarul este martor mut al iubirii lor, „Dar nu mai cade ca-n trecut/In mari din tot inaltul”. Cu amaraciune, subliniaza diferentele dintre lumea muritorilor, efemera, supusa destinului si lumea fiintelor eterne, careia ii apartine.             Viziunea despre lume a autorului este sintetizata prin tema poemului, conditia omului de geniu si subliniata in finalul poemului, prin care se descifreaza ceea ce Eminescu numea „sensul alegoric” al povestii: „Aceasta e povestea. Iar intelesul alegoric ce i l-am dat este ca daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte, aici pe pamant, nu e nici capabil de a ferici pe cineva, nici de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.”             Asadar, finalul poemului scoate in evidenta antiteza dintre lumea omului comun, o lume a aspiratiilor marunte, o lume supusa destinului, o lume limitata si cea a omului superior, care aspira catre absolut. In opinia poetului, omul de geniu este constient de conditia sa eterna, raportata la cea efemera a oamenilor obisnuiti, de care incearca sa se detaseze cu luciditate: „Ce-ti pasa tie chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul/ Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.”

Testament De Tudor Arghezi opera apartinand modernismului Tema si viziunea despre lume Creator al unui univers poetic de o frapanta originalitate, Tudor Arghezi se impune in prima jumatate a secolului al XX-lea, ca un artist cu o viziune unica in literatura romana. Ilustrand modernismul interbelic, poetul a avut o contributie remarcabila la innnoirea lirismului romanesc, atat prin problematica, dar si prin mijloacele artistice folosite. Poezia „Testament” deschide primul volum al autorului, aparut, sub titlul „Cuvinte potrivite”, in 1927. O trasatura care atesta apartenenta poemului la modernism este utilizarea si amestecul tuturor registrelor stilistice. El a afirmat ca la dispozitia scriitorului sta campul intins al limbii poporului si nu doar un manunchi de cuvinte „alese” care ar putea fi socotite, in mod nejustificat, numai ele proprii literaturii artistice. Din registrul intins al limbii, scriitorul poate folosi orice categorie lexicala, chiar si cuvinte de la periferia limbii, considerate altadata degradate, in masura in car vorbele pot sa marturiseasca mai pregnant gandurile creatorului. Garabet Ibraileanu afirma despre Tudor Arghezi ca „se misca cu succes estetic pe cel mai intins registru al limbii romane.” In poezia „Testament”, acest aspect este evidentiat prin utilizarea unei mari varietati de termeni. Sunt prezente arhaisme: „plavani”, „usure”, „hrisov”, „sarici”, „ocara”, regionalisme: „facui”, „gramadii”, neologisme: „canapea”, „indreptatirea”, „obscure”, termeni religiosi: „Dumnezeu”, „Domnul”, termeni din limbajul popular: „bube”, „zdrente”.             In opinia mea, tema textului si viziunea despre lume a autorului sunt exprimate in aceasta poezie prin referirea la „estetica uratului”, concept ilustrat in lirica europeana, in secolul al XIX-lea, prin poeziile scriitorului francez Charles Baudelaire, in volumul intitulat „Les fleurs du mal” („Florile raului”). Se observa ca in text Arghezi nu foloseste antiteza (ca in romantism), pentru a pune in evidenta lumina, prin contrast cu intunericul sau pentru a scoate in relief frumosul, prin contrast cu uratul. El se foloseste de estetica uratului pentru a demonstra ca poetul are capacitatea de a transforma uratul in frumos, nepoeticul in poetic, materialul in spiritual: „Din bube, mucegaiuri si noroi/Iscat-am frumuseti si preturi noi.” Arghezi sustine ca nu exista experienta umana care sa nu poata fi transformata in fapt artistic si din care beneficiarul produsului estetic sa nu poata extrage o pilda semnificativa. Tema textului este rolul artistului, poezia fiind o arta poetica. O prima idee prin care se face referire la aceasta tema este concretetea limbajului artistic. In viziunea lui Arghezi, scriitorul este un artizan, un mestesugar, care trebuie sa gaseasca cea mai potrivita forma pentru a exprima ideile sale: „Am cautat sa le supun si din materia lor plastica sa le modelez, dupa gand si simtire cu vesmant nou, pentru idee, pentru sentiment.” Cuvintele par a se materializa in textul lui Arghezi, fiind de o concretete uluitoare: „Veninul strans l-am preschimbat in miere”, „Batranii au adunat printre plavani/Sudoarea muncii sutelor de ani”, „Stapanul ca un tap injunghiat”, „Intinsa lenesa pe canapea/Domnita sufera in cartea mea”. O alta idee care subliniaza tema textului este aceea a rolului pe care artistului trebuie sa si-l asume, acela de voce a poporului caruia ii apartine. El considera ca vocea artistului trebuie sa exprime durerile si nazuintele inaintasilor sai. El se considera exponentul clasei sociale din randul careia provine: „De la strabunii mei pana la tine/Prin rapi si gropi adanci/Suite de batranii mei pe brinci”. Astfel, rolul poetului este de a arata lumii intregi suferinta poporului sau: „Durerea noastra surda si amara/O-ngramadii pe-o singura vioara”. Se observa legatura indisolubila dintre poet si stamosii acestuia, „ramura obscura”, oameni simpli, „robi cu saricile, pline/De osemintele varsate-n mine”. Fata de acestia, Arghezi are o datorie pe care trebuie sa o duca la indeplinire. Astfel, actul liric se transforma in militantism social. Patru elemente de constructie a textului importante pentru evidentierea viziunii despre viata a autorului sunt: titlul, incipitul, figurile semantice, elementele de prozodie. Titlul, un substantiv abstract, comun, are, prin multitudinea de consoane, o sonoritate grava. In sens propriu, substantivul desemneaza un act juridic prin care o persoana isi exprima dorintele ce urmeaza a-i fi implinite dupa moarte, in special vizand o mostenire materiala. In sens figurat, titlul face referire la mostenirea spirituala pe care autorul doreste sa o ofere urmasilor, constand in opera sa artistica. Titlul poate face trimitere si la o pozitie ferma a autorului, la o atitudine estetica transanta, de la care poetul nu accepta sa faca abatere. In aceasta situatie, s-ar putea vorbi despre atitudinea de recuperare a uratului, de metamorfozare a acestuia in valori ale artei eterne. Totodata, termenul ofera si sugestii religioase, evocand textele sacre: Vechiul si Noul Testament, poetul subliniind aceasta idee si in cuprinsul operei: „Am luat cenusa mortilor din vatra/Si am facut-o Dumnezeu de piatra.” Incipitul „Nu-ti voi lasa drept bunuri, dupa moarte,/Decat un nume adunat pe-o carte” marcheaza, printr-un dialog imaginar tata-fiu, una dintre ideile de baza ale textului, legatura cu urmasii. Verbul la forma negativa „nu voi lasa” are un impact puternic asupra cititorului, iar pronumele „ti” subliniaza adresarea directa a poetului catre cititor. Se stabileste astfel contactul intre cei doi poli ai comunicarii, eu-tu, determinand instantaneu un inalt nivel al emotiei lirice. Se deschide calea confesiunii poetice, precizandu-i cursul simbolic: discursul vizeaza destinul unui creator si al unei opere. Atitudinea poetului oscileaza intre modestie si constientizarea deplina a propriei valori revarsate in opera. Echivalarea averii agonisite intr-o viata doar cu „un nume adunat pe-o carte” poate parea expresia unei judecati despre sine mult prea severe. De fapt, aceasta mostenire, aparent marunta, integreaza un intreg univers, cel literar, care, prin esenta lui, nu este perisabil precum bunurile materiale. Elementele de prozodie contribuie la modernitatea textului, Arghezi dovedindu-se inovator si la nivelul organizarii strofice si la cel al prozodiei. Strofele inegale, de la patru la 18 versuri, sugereaza stari emotionale diferite, frangeri bruste ale discursului poetic si continuari largi, explicative, de mare vibratie sufleteasca, tonalitati variate ale frazei. Rima este imperecheata, alternand rima masculina, in care accentul cade asupra ultimei silabe, cu cea feminina, in care accentul cade pe silaba penultima, iar masura este variabila, fiind cuprinsa intre 9-11 silabe. In poezia „Testament” sunt prezente numeroase figuri semantice, care nunateaza si sporesc puterea de evocare a imaginilor, potentand considerabil realitatea prezentata. Epitetul dublu „durerea noastra surda si amara”, oximoronul „izbaveste pedepsitor”, inversiunea „iscat-am”, toate contribuie la expresivitatea deosebita a textului. Metafora este frecvent intalnita: „Intinsa lenesa pe canapea,/domnita sufera in cartea mea” poate evoca tentatia reprimata a efectului artistic facil sau impulsul alinierii scriitorului la o matrice de conceptie sau la un stil care sa fie ale timpului sau. Metaforele creeaza imagini vizuale: „cenusa mortilor din vatra”, auditive „durerea.....o-ngramadii pe-o singura vioara”, gustative „veninul strans l-am preschimbat in miere”. Dupa cum se poate remarca, in constituirea metaforelor intra termeni din toate registrele stilistice, ca intr-o concludenta demonstratie artistica despre forta de sugestie a limbajului arghezian. Enumeratia „Din bube, mucegaiuri si noroi”, completata de versul „Iscat-am frumuseti si preturi noi” constituie fraza-cheie a textului, promovandu-se astfel ideea ca in arta nu exista urat sau frumos, ca in arta uratul nu are niciun sens, ca numai exprimarea artistica gresita poate genera uratul, numai tehnica artistica lipsita de talent pot duce la realizarea unei opere literare inestetice. Poetul recurge, pentru prima data in lirica romaneasca, la „zdrente”, din care face „muguri si coroane”, transfigurand materia primara si ridicand-o la o inalta treapta artistica. Astfel, textul se constituie intr-o opera de mare importanta artistica, intr-o arta poetica, in care autorul isi exprima viziunea artistica despre creator, un text programatic, care creeaza un univers liric singular in intreaga literatura romana.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga opera apartinand modernismului   Tema si viziunea despre lume Lirica blagiana s-a inscris nu doar in circuitul romanesc de valori, ci si in cel european, gratie fortei creatoare si spiritului profund universal, semne ale unei depline maturitati artistice, neegalate- si poate cercetate insuficient- inca. „Drumul poetului e mereu catre izvoare”, spune Blaga, completand: „Poezia e ca o panza fara tiv, cu firele bine batute, ale carei margini se pot destrama, dar care totusi nu se destrama”, imagine atat de usor identificabila in opera sa, cumul de traditie si modernitate, de elemente estetice autohtone si forme artistice novatoare. Una dintre capodoperele poetului, publicata in 1919, in deschiderea volumului de debut, intitulat ”Poemele luminii”, este opera literara Eu nu strivesc corola de minuni a lumii. Poezia se incadreaza in modernism, inteles ca orientare literara din perioada interbelica, incluzand toate acele miscari artistice care exprima o ruptura de traditie, negand in forme uneori extreme, epoca ori curentul care le-au precedat. Atitudinea moderna este deci anticlasica, anticonservatoare si impotriva traditiei. Inscriindu-se in modernism, Blaga este considerat ca primul poet din cultura romana care reuseste sa sincronizeze formele poetice romanesti cu cele europene. Modernismul blagian reiese din optiunea poetului pentru versul liber si pentru ingambament (procedeu artistic care consta in continuarea ideii poetice in versul urmator, scris cu litera mica), care demonstreaza conceptia sa conform careia lipsa elementelor de prozodie clasica permite exprimarea fluxului ideilor si a intensitatii sentimentelor: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/si nu ucid/cu mintea tainele, ce le-ntalnesc/in calea mea/in ochi, in flori, pe buze ori morminte.” Astfel, versurile nu se supun ritmului clasic, nici nu au rima, iar masura este variabila 2-13 silabe. Eliberarea de rigorile prozodice clasice este o forma a modernismului poetic, dar si o modalitate directa de transmitere a mesajului filosofic al poeziei. In opinia mea, tema si viziunea despre lume a poetului Lucian Blaga reflecta in acest text dorinta de potentare a misterului cosmic. Prin iubire, omul poate restabili corespondente intre Univers si sine, simtindu-se un fragment dintr-un mister ce se autoregenereaza continuu. Astfel, poetul devine el insusi o forma de manifestare a tainei. In viziunea originala a lui Blaga, pe de-o parte exista cunoasterea de tip paradisiac, de tip logic si rational. Aceasta are ca scop dezvaluirea misterelor lumii pe calea ratiunii, a gandirii logice, specifica savantilor. El exprima aceasta idee in poezie prin versurile: „Lumina altora/sugruma vraja nepatrunsului ascuns”. Pe de alta parte, exista cunoasterea de tip luciferic, realizata pe calea sensibilitatii, specifica artistilor. Aceasta nu are drept scop lamurirea misterelor, ci adancirea lor, amplificarea acestora, prin intermediul sensibilitatii artistice, asa cum insusi poetul subliniaza: „eu/cu lumina mea sporesc a lumii taina”. Tema poemului este conditia artistului, opera fiind considerata o arta poetica. In acest text, o prima idee care subliniaza tema este modul in care poetul isi exprima crezul sau artistic, conceptia sa despre poezie si despre menirea artistului. Blaga modifica esential insusi conceptul de arta poetica, in viziunea sa acesta nefiind inteles ca „mestesug”, ci ca modalitate fundamentala de situare a eului in univers, ca modalitate de a fi in si prin poezie. Tocmai de aceea poezia este construita ca o confesiune, pe baza lirismului subiectiv, in centrul secventelor poetice situandu-se eul liric. Acesta isi face simtita prezenta prin pronumele personal „eu”, regasit de sase ori pe parcursul textului, prin adjectivul pronominal posesiv „mea”, precum si prin verbele la persoana I „nu ucid”, „iubesc”, „nu strivesc”. O a doua idee prin care se exprima in acest text tema si conditia poetului o reprezinta explicarea menirii artistului prin intermediul celor doua tipuri de cunoastere. Astfel, in viziunea lui Blaga, poetul este dator nu sa descopere misterele universului, ci sa le adanceasca: „Uneori, datoria noastra in fata unui adevarat mister nu e sa-l lamurim, ci sa-l adancim asa de mult, incat sa-l prefacem intr-un mister si mai mare.” Poetul subliniaza ideea ca trebuie sa ocroteasca misterele universului: „eu nu strivesc corola de minuni a lumii” si „caci eu iubesc/si flori si ochi si buze si morminte”. Patru dintre elementele de compozitie a textului sunt: incipitul, compozitia, elementele de opozitie si de simetrie, figurile semantice. Incipitul operei coincide cu titlul si contine o metaforie revelatorie, prin care este definit universul ca o mare taina. Se observa asezarea pronumelui „eu” ca prim termen al sintagmei: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”. O trasatura a expresionismului este vitalismul dionisiac (serbari dionisiace erau organizate in Grecia antica in cinstea zeului Dionysos), caracterizat printr-un elan artistic deosebit, plin de zbucium si pasiune. Frenezia trairilor, nevoia eului liric de a-si depasi limitele si de a cuprinde universul intreg sunt subliniate astfel inca de la inceputul textului. Cei cinci termeni alcatuiesc o propozitie enuntiativa negativa, care se deschide cu pronumele personal „eu”, ce are rolul de a identifica clar eul liric, subliniind, prin prezenta acestui pronume de persoana I, incadrarea operei in lirismul de tip subiectiv. Verbul „nu strivesc” evidentiaza atitudinea ocrotitoare a eului liric in raport cu universul. Metafora „corola de minuni a lumii” semnifica totalitatea misterelor lumii. Sintagma face trimitere la ideea de perfectiune, prin termenul „corola”, cu forma circulara, dar si la mister, prin continutul semantic al cuvantului „minuni”. Compozitia (secventele poetice) poemului evidentiaza structurarea acestuia in trei secvente. Prima secventa poetica este formata din primele cinci versuri, ce definesc cunoasterea de tip luciferic: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/si nu ucid/cu mintea tainele, ce le-ntalnesc/in calea mea/in flori, in ochi, pe buze ori morminte.” Metaforele din versul „in flori, in ochi, pe buze ori morminte” sintetizeaza frumusetea universului, fiind reprezentari ale tainelor acestuia. Astfel, florile sunt elemente vegetale, simbolizand frumusetea, perfectiunea, ochii sunt simboluri ale constiintei umane, ale cunoasterii, buzele sugereaza rostirea, cuvantul, dar si sarutul, taina iubirii, iar mormintele fac trimitere la taina mortii. Se observa ca termenii apar in ordinea crescanda a gradului lor de mister, moartea fiind, dintre toate, cel mai profund. In a doua secventa poetica este dezvoltata opozitia dintre cele doua tipuri de cunoastere: „Lumina altora/ sugruma vraja nepatrunsului ascuns/[…]/eu cu lumina mea sporesc a lumii taina-”. Vraja, misterul universului nu trebuie sugrumate, ci protejate, de aceea poetul refuza cunoasterea paradisiaca. El opteaza pentru cunoasterea luciferica, deci pentru adancirea misterului, prin amplificarea lui prin imaginatie. Ultima secventa are rol conclusiv  „caci eu iubesc/si flori si ochi si buze si morminte” si surprinde faptul ca principiul care sta la baza cunoasterii luciferice, deci la baza atitudinii eului liric, este iubirea, iubirea misterului, evidentiata prin enumeratia din finalul textului. Elementele de opozitie din text sunt puse in evidenta prin antiteza dintre cele doua tipuri de cunoastere, care se realizeaza in text pe mai multe niveluri: la nivel morfologic, prin opozitia verbelor „sugruma”/”sporesc”, iar la nivel stilistic prin metafora „lumina altora”-cunoasterea paradisiaca opusa sintagmei „lumina mea”-cunoasterea luciferica. Relatiile de simetrie se realizeaza prin reluarea ideii poetice din versul „in flori, in ochi, pe buze ori morminte”, in finalul textului. Se observa ca in final apare conjunctia „si”, „si flori si ochi si buze si morminte”, pentru a evidentia importanta egala pe care poetul o acorda fiecarei componente a universului plin de taine si minuni. Figurile semantice (figurile de stil) sunt numeroase si pun in evidenta ideile poetice si substratul filosofic al textului. Titlul contine o metafora revelatorie, „corola de minuni a lumii”, sugerand perfectiunea, frumusetea, complexitatea universului plin de taine si minuni. Prin repetarea seriei de metafore plasticizante „in flori, in ochi, pe buze ori morminte” se surprinde una dintre temele fundamentale din lirica blagiana, aceea a raportului poet-lume. Comparatia ampla „Si-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micsoreaza, ci tremuratoare/ mareste si mai tare taina noptii,/ asa imbogatesc si eu intunecata zare/ cu largi fiori de sfant mister” sugereaza asumarea cunoasterii luciferice de catre poetul care nu descopera misterele universului, ci cauta sa le amplifice. Aceeasi idee este subliniata prin repetitia „eu,/eu cu lumina mea sporesc a lumii taina”. Poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii ramane una dintre capodopere blagiene, evidentiind, prin atitudinea poetica in fata marilor taine ale universului, prin ilus-trarea raportului eu-lume, prin problematica abordata si prin cultivarea formelor de prozodie moderne, talentul si forta artistica deosebita ale acestui mare creator roman: poezie, teatru si proza. Lagunara liric, lagunele lirismului sau se intind pe spatii respectabile si in stare a profila integral o sensibilitate artistica; cosmoidala dramatic, in suma comediilor prin care ne vorbeste inca lumea lui apusa, Despot Voda inseamna in schimb irumperea unui personaj romantic in peisajul oriental-occidental al culturii noastre; bine randuita in clasicitatea expresiei, ea se releva intr-o proza de nedezmintita perenitate, careia elementele ce o incadreaza in istorie ii convin pe linia insasi a vietii estetice". (I. Negoitescu Istoria literaturii romane, Bucuresti, vol. I, Ed. Minerva, 1991, p. 90)

In dulcele stil clasic de Nichita Stanescu (autor canonic) Arta poetica erotica neomodernista              Poezia face parte din volumul "In dulcele stil clasic", caruia i-a dat si titlul, publicat in 1970. In poeziile acestui volum, Nichita Stanescu (1933 - 1983) se intoarce cu veselie spre lirismul clasic, creand adevarate parodii ale stilurilor sau temelor din poeziile traditionale, imbracand formele bine cunoscute de romanta, balada, poem eroic ori madrigal.              Poezia "In dulcele stil clasic" este o creatie "lirica galanta -sinteza intre elegantul stil trubaduresc si lamentatiile amoroase din timpul lui Ienachita Vacarescu - supusa de Nichita Stanescu unui [...] tratament de regenerare-caricaturizare". (Al.Steianescu) Spre deosebire de viziunea sentimentului de iubire din poezia "Leoaica tanara, iubirea", unde dragostea este devoratoare, agresiva si bulversanta, in poezia "In dulcele stil clasic", iubirea este caricaturizata, persiflata, minimalizata dupa modelul liricii siropoase a poetilor Vacaresti.             Tema poeziei este erotica, dar iubirea nu mai este o "leoaica tanara", o energie ce poate reordona universul, ci este aici un simplu pretext liric, o iubire intamplatoare, trecatoare si nesemnificativa, metafora iubirii fiind aici la fel de sugestiva: "Pasul tau de domnisoara".              Ideea poetica exprima nepasarea, indiferenta joviala a eului liric pentru iubirea efemera si  conventionala.  Structura, compozitie, limbaj poetic Poezia este alcatuita din patru catrene si un vers liber, ce se constituie intr-o concluzie referitoare la efemeritatea timpului in relatie directa cu sentimentul de iubire, la fel de trecator, "Pasul trece, eu raman".              Prima strofa ilustreaza lirismul obiectiv si exprima ideea conform careia iubirea suava este o galanterie a naturii, care a nascut-o din mineral, "Dintr-un bolovan coboara", ori din vegetal, "Dintr-o frunza verde, pala", sentimentul fiind exprimat printr-o metafora care sugereaza efemeritatea acestui sentiment uman: "pasul tau de domnisoara". Aici viziunea despre iubire este aceea de sentiment trecator, sinele poetic nu mai este un "centrum mundi" capabil sa reordoneze lumea dupa legi proprii, ca in "Leoaica tanara, iubirea", ci contemplativ, privind ivirea iubirii ca pe ceva exterior eului liric.              Strofa a doua sugereaza, prin lirism obiectiv, plasarea iubirii intr-o "inserare-n seara", sentimentui fiind perceput superficial si efemer ca un "pas de domnisoara", care trece la fel de repede cum a venit, "dintr-o pasare amara". Versui "Pasul tau de domnisoara", care este o metafora pentru a exprima sentimentui de dragoste, este aproape un laitmotiv, fiind repetat de patru ori in primele doua strofe. In ultimele trei strofe atitudinea poetica este dominata de lirism subiectiv.              Strofa a treia exprima aceeasi idee a unui sentiment superficial, care dureaza putin, numai "o secunda, o secunda", din care cauza eul liric are un ton persiflant, "inima incet mi-afunda". Ca si in "Leoaica tanara, iubirea", sentimentui are conotatii cromatice, "el avea roscata funda", in cealalta poezie iubirea fiind o "leoaica aramie".              Strofa a patra asaza eul liric in ipostaza unui suflet impovarat parca de un blestem, "blestemat si semizeu", deoarece el inregistreaza, "parca pe timpanul meu", trecerea iubirii care nu mai este un sentiment profund, "mai ramai cu mersul tau" si de aceea nu simte emofie si nici bucurie, "caci imi este foarte rau", cu trimitere discreta catre starile de chinuri sj lesinuri provocate de dragostea din poeziile Vacarestilor.             In ultima strofa, eul poetic afiseaza o atitudine contemplativa -"Stau intins si lung si zic"-, viziunea iubirii este una exterioara si nu o stare interioara, profunda, generatoare de energii. Atat sentimentui de dragoste, cat si iubita sunt minimalizate, persiflate, "Domnisoara, mai nimic/ pe sub soarele pitic", intocmai ca in poezia clasica pe care o parodiaza.              Versui liber din finalul poeziei sugereaza curgerea timpului tot prin miscare, "Pasul trece eu raman", la fel ca in poezia "Leoaica tanara, iubirea" -"inca-o vreme,/Si-nca-o vreme...", cu deosebirea ca daca in aceasta ultima poezie iubirea, ca forta esentiaia a spiritului, invinge timpul, in aceasta creatie lirica dragostea este pasagera, atitudinea poetica ramane impasibila, deloc marcata de acest sentiment, alta data atat de bulversant.             Limbajul artistic este voit conventional, sugestiv pentru o parodie a liricii galante, in care poetul se lamenteaza si se vaicareste. Nichita Stanescu confera insa modernitate stilului, prin metafora sugestiva a iubirii, "pasul tau de domnisoara", prin epitetele inedite "frunza verde, paia", "roscata funda") si prin ritmul si muzicalitatea de tip folcloric a versurilor.

PROZA Povestea lui Harap-Alb de Ion Creanga -basm cult- Tema si viziunea despre lume Basmul cult este specia genului epic, in proza, de intindere medie, cu o actiune desfasurata pe un singur plan narativ, cu un numar mare de personaje, reprezentand valori morale si in care este prezenta lupta dintre bine si rau. Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea - alaturi de Ioan Slavici, I.L.Caragiale si Mihai Eminescu- Ion Creanga este cunoscut in literatura romana atat prin „Amintiri din copilarie”, cat si prin povestile si povestirile sale. Una dintre cele mai importante opere ale sale ramane basmul „Povestea lui Harap-Alb”.             Opera se incadreaza in specia literara basm cult, prin caracteristicile acestei specii literare. O prima trasatura a basmului cult este prezenta formulelor specifice. Formula initiala, „Amu cica era odata”, are rolul de a introduce cititorul in lumea fabulosului, cea mediana, „Si mersera si mersera” mentine treaza atentia cititorului si ii suscita interesul, iar formula finala, „Cine are bani, pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta si se uita”, scoate cititorul din lumea fictionala. O a doua trasatura a basmului cult este prezenta cifrelor magice, in „Povestea lui Harap-Alb”cifra magica fiind 3: sunt 3 frati la curtea Craiului, 3 surori la curtea lui Verde Imparat, calul vine sa manance jaratic de 3 ori, se da de 3 ori peste cap, il inalta la cer de  3ori pe Harap- Alb, acesta se intalneste de 3 ori cu Spanul, la curtea lui Verde Imparat este supus la 3 probe. Patru dintre elementele de constructie importante in acesta opera sunt: tema, relatii spatiale si temporale, actiunea, relatia dintre incipit si final. Tema basmului este lupta dintre bine si rau, prezenta in orice basm. In plus, in aceasta opera, Creanga evidentiaza formarea unui adolescent, care, plecand intr-o calatorie presarata cu numeroase probe, se va maturiza. Reprezentativi pentru fortele binelui sunt Harap-Alb si toti cei care il ajuta (Sfanta Duminica, Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, calul, regina albinelor, regina furnicilor), iar reprezentativi pentru fortele raului sunt Spanul si Imparatul Rosu, exact cei de care tatal eroului ii spusese sa se fereasca in calatoria sa. In final, ca in aproape toate basmele culte, raul este invins. Relatiile spatiale si temporale sunt vagi, imprecise, ca in orice basm, fiind impinse mult spre trecut: „Amu cica era odata intr-o tara”. Este evident ca reperele de timp neprecizate fac ca cititorul sa fie introdus intr-un timp al fabulosului, contribuind la crearea unei atmosfere specifice. Spatiul in care se desfasoara actiunea este un taram al fantasticului, pentru ca include fiinte fabuloase: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, fiinte care se metamorfozeaza: calul, Sfanta Duminica, fata Imparatului Rosu, dar si animale vorbitoare: calul, regina albinelor, regina furnicilor. Actiunea se desfasoara dupa un tipar specific basmelor: o situatie initiala de echilibru, dereglarea echilibrului, plecarea la drum a eroului in incercarea de restabilire a echilibrului si revenirea la echilibrul initial. Astfel, se precizeaza ca intr-o tara un crai care avea trei feciori, primeste o scrisoare, de la fratele sau, Imparatul Verde, prin care ii cerea sa-i trimita pe unul dintre fii pentru a-i mosteni imparatia si a se urca pe tron. Primii doi frati esueaza in incercarea la care ii supune tatal lor, pentru a vedea daca sunt vrednici ca porneasca la drum. Cel mic reuseste si pleaca, avand cu sine un cal nazdravan care il va ajuta pemanent pe parcursul calatoriei sale. Naivitatea si lipsa de experienta  a mezinului il vor determina sa accepte tovaratia Spanului, cu care se intalneste in timp ce se ratacise intr-o padure. El incalca astfel porunca tatalui sau de a se feri de omul span si de omul ros. Este pacalit si devine rob al Spanului, acesta din urma dandu-se drept nepotul craiului, odata ce sosesc la curtea lui Verde Imparat. Fiul craiului, ce primise numele de Harap-Alb, pentru a marca statutul de sluga, este supus de catre Span la 3 probe: sa aduca salate din Gradina Ursului, sa aduca dintr-o padure capul plin de nestemate al unui cerb si sa o aduca pe fata Imparatului Rosu. El reuseste sa treaca atat de primele doua probe, cat si de ultima, desi, la curtea Imparatului Rosu este supus altor probe. Toate sunt trecute cu bine datorita prietenilor pe care eroul si-i face pe drum: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, Sfanta Duminica, regina albinelor, regina furnicilor. Conflictul este reprezentat de lupta dintre bine si rau. Se observa ca Spanul, personajul negativ al basmului, reprezentativ pentru fortele raului, joaca un rol aparte in viata eroului. El ii este chiar de ajutor acestuia, deoarece, la sfarsitul tuturor probelor la care il supune pe Harap-Alb, adolescentul devine adult. Chiar calul ii atrage atentia stapanului sau cu privire la necesitatea ca Spanul sa existe in viata lui Harap-Alb: „Si unii ca acestia sunt trebuitori pe lume cateodata, pentru ca fac pe oameni sa prinda la minte...” In acest basm, exista o relatie de simetrie intre incipit si final. Incipitul este reprezentat de formula initiala: „Amu cica era odata”. Aceasta are rolul de a introduce cititorul in lumea fictionala si de a-l determina sa accepte conventia conform careia, odata intrat in aceasta lume, va intelege ca fiintele fabuloase si intamplarile neobisnuite vor popula actiunea. Acest incipit coincide cu fixarea reperelor spatio-temporale, care sunt vagi, imprecise. Finalul are rolul de a scoate cititorul din lumea fictionala, readucandu-l in lumea reala: „Cine are bani, pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta si se uita.” Finalul inchide basmul, impreuna cu incipitul ca intr-o rama. Statutul social al personajului principal Harap-Alb, poate fi cu usurinta identificat in numele sau. Astfel, se sugereaza prin termenul „alb”, statutul initial al eroului, acela de fiu de crai, iar prin termenul „harap”, care inseamna om cu pielea neagra, sclav, se sugereaza statutul de rob, de sluga a Spanului, dupa ce acesta l-a inselat. Statutul psihologic subliniaza un caracter inca in formare, avand in vedere ca fiul de crai era la varsta adolescentei si nu avea niciun fel de experienta a vietii. Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel,  bunatatea si milostenia ii aduc foloase, pentru ca, miluind o batrana in curtea palatului, dobandeste sfaturi pretioase de la aceasta, atat inainte de plecarea la drum, cat si in timpul probelor la care a fost supus. Generozitatea si lipsa de prejudecata ii aduc alaturi cinci prieteni, care dovedesc ca nu infatisarea conteaza, ci modul in care pot ajuta la nevoie. Eroul are insa si defecte, precum: naivitatea, lipsa de incredere in fortele proprii. Trasatura dominanta de caracter este naivitatea, generata de varsta frageda, de lipsa de experienta si de neascultarea sfatului parintesc. O scena semnificativa pentru ilustrarea acestei trasaturi o constituie intalnirea din curtea palatului cu batrana cersetoare. Nicio clipa eroul nu isi pune problema sa o intrebe pe aceasta cum a ajuns acolo, de vreme ce palatul era pazit cu grija. De asemenea, nu se intreaba de unde stie aceasta atatea amanunte despre el, din moment ce nu o mai intalnise niciodata. O alta scena semnificativa este intalnirea cu Spanul. Eroul nu numai ca nu isi da seama ca Spanul se deghizeaza de fiecare data cand ii apare pe drum eroului, ca sa para ca sunt 3 Spani, nu unul singur, dar nici nu banuieste ca acesta ii intinde o capcana, cand il invita sa coboare in fantana. Naivitatea in acest caz a avut drept consecinta schimbarea statutului, din fiu de crai in sluga. In relatie cu Spanul, in scena primei intalniri cu acesta, se dovedeste lipsa de maturitate a lui Harap-Alb, care primeste o adevarata lectie de viata. Desi calul ar fi putut sa il ajute, el il lasa pe erou sa hotarasca ce ar trebui facut, il lasa sa greseasca tocmai pentru a invata din experienta si a intelege ca aparentele pot insela. Pentru fiul de crai, prezenta Spanului inseamna invatarea lectiei umilintei, a ascultarii si astfel, a maturizarii, atat de necesare in devenirea lui ca imparat. In relatie cu calul sau, Harap-Alb se dovedeste a fi un adolescent care are mare nevoie de un prieten, de un sfatuitor, de cineva care sa il indrume si sa-i poarte de grija. Si aceasta intalnire cu calul ii demonstreaza fiului de crai ca aparentele insala si ca nu infatisarea este importanta, ci calitatile si modul cum iti oferi celor din jur ajutorul. In opinia mea, viziunea despre lume si viata a autorului in acest basm este magistral subliniata, atat prin tema, cat si prin constructia personajelor. Creanga nu doreste sa urmeze tiparul basmelor populare in care eroul este un Fat-Frumos cu multiple calitati, precum: vitejie, echilibru, frumusete, dorinta de afirmare. Harap-Alb nu are niciuna dintre aceste calitati. El reuseste sa treaca probele la care este supus cu ajutorul prietenilor sai, a sfatuitorilor precum calul si Sfanta Duminica. Mai presus insa de probele pe care le trece, fiul de crai se maturizeaza, dobandind experienta, intentia autorului fiind de a prezenta acest drum al maturizarii eroului prin crearea unui bildungsroman (roman al maturizarii unui tanar). Astfel, opera „Povestea lui Harap-Alb” ramane una dintre cele mai reprezentative scrieri ale autorului Ion Creanga, despre care Barbu Fundoianu afirma: „A fost gresita opinia ca scrisul lui Creanga e pentru copii. Creanga e facut sa existe numai pentru adulti sau deloc.”

NEGUSTOR LIPSCAN (HANU ANCUTEI) De Mihail Sadoveanu Context literar Negustor lipscan este a saptea povestire din volumul Hanu Ancutei (1928). Cartea este, ca si Divanul persian (1940), o suita de povestiri in rama. Prin acest procedeu epic este creat un spatiu privilegiat in care mai multi povestitori (la Sadoveanu, noua) relateaza intamplari dupa un anumit ceremonial. in literatura universala, exemplul cel mai cunoscut este Halima sau O mie si una de nopti, dar procedeul apare si la scriitori ca Boccaccio, Chaucer, Turgheniev etc. Trasaturile textului. Negustor Lipscan este o povestire realista. Impresia de autentic, de real se realizeaza prin oralitate, prin detalii si prin motivarea imprejurarilor. Timpul este fabulos, ca in basme, iar spatiul este simbolic.Aceasta povestire nu respecta structura narativa a celorlalte povestiri si are caracter memorialistic. Semnificatia titlului. Titlul textului indica o categorie sociala, cea din care facea parte eroul, Damian Cristisor. Tema o constituie descrierea unei calatorii. Rezumat Dupa ce este intampinat de hangita, Ancuta, si este poftit sa stea langa foc de catre comis, Damian Cristisor, negustor, se prezinta celor de fata. Mos Leonte isi dovedeste priceperea de zodier, si spre surprinderea tuturor ghiceste din ce zodie e calatorul si de unde vine. Terminand de ospatat, Damian Cristisor incepe sa povesteasca „petrecerile" sale prin tari straine. Istorisirea sa capata interes in momentul cand spune ca a calatorit cu trenul. La intrebarea ciobanului de la Rarau, negustorul explica: „Sunt un fel de casute pe roate, si roatele acestor casute se imbuca pe sine de fier". Negustorul a vazut si alte lucruri de mirare „prin tara nemteasca": „ case cu cate patru si cinci randuri" si „ uliti dintr-o singura bucata de piatra ". Cand ajunge sa povesteasca ce-a mancat si ce-a baut - cartofi, carne fiarta si bere -, negustorul lipscan ii dezamageste pe ascultatori. Pe-acolo el nu vazuse nici „pui la tagla", nici „ miel fript talhareste si tavalit in mo/dei", nici „crap la protap", nici sarmale, nici vin, ca in Moldova. Nemtii, dupa spusele negustorului, au si alte lucruri bune: invatatura, legea, randuiala. Numai la intoarcere, dupa obiceiul pamantului, trebuie sa dea ploconul vamesilor, unui hot, privighetorului, cate un „baider ras de lana de la India". Povestirea se termina in zgomot de ulcele inchinate de toti „spre barba cinstitului negustor". Structura. Povestirea e alcatuita din mai multe scene. Istorisirea propriu-zisa, spusa de negustorul lipscan, e intrerupta de pauze narative(povestea cu trenul, cu mancarea si bautura, cu cele patru baiedere rosii de lana etc), in care intervin ascultatorii si cer explicatii. In felul acesta, interesul este pentru miscarea scenica si nu pentru intamplare. Instantele comunicarii (autor, narator, personaj). intre autor si cititor exista naratorul, cel care povesteste intamplarea si da textului caracterul fictional. Prezenta naratorului se remarca prin folosirea persoanei a IlI-a. Nu autorul povesteste, desi el da aceasta impresie cititorului, pentru a arata ca totul este autentic. Folosirea persoanei I plural („vazandu-ne pe toti". ,, noi ne priviram in tacere" etc.) il asaza pe povestitor printre personaje. Povestitorul-narator accentueaza impresia de real, de autentic. Personajul   Damian Cristisor este prezentat de narator astfel: „un barbat barbos cu caciula si cu giubea. Barba-i era astamparata si rotunjita de foarfece; radea cu obraji plini si bogati de crestin bine hranit." El reprezinta tagma negustorilor. Mos Leonte ii intuieste destinul cu precizie si il caracterizeaza: „se va arata pururi blajin si cu prietinie." Abil, hotarat sa se ridice „mai sus", negustorul pleaca la Lipsea. Drumul pana acolo ni-1 arata „ initiat" deja in tainele calatoriei. Observator atent al „ticalosiilor nemtesti", calatorul nu-si pierde cumpatul si stie „sa se, descurce" de fiecare data. Desi nu-i displac traditiile moldovenesti, Damian Cristisor admite si foloasele civilizatiei: cartea, dreptatea, corectitudinea oamenilor. Spirit echilibrat, mereu zambitor, linistit, negustorul Cristisor este o personalitate aparte printre eroii sadovenieni. Particularitati stilistice. Sunt in text multe imagini poetice, care au rolul de a individualiza anumite personaje. Cateva exemple: „noi ii vedeam numai obrazul lunecand pe trupu-i de umbra"; „in glasul ei era un cantec dulce"; „glasul ei crescu si scazu cu desmierdari"; „hurui Ancuta ca o hulubita" etc. Aceste precizari apartin naratorului si ele sugereaza o ceremonie a povestirii, o muzicalitate evocatoare. Receptare critica „Capodopera de un echilibru desavarsit, muzicala si unduitoare, grava si surazatoare, in care se armonizeaza eroicul si mahnirea, pasiunea si resemnarea, accentul polemic si prietenia ..." (Constantin Ciopraga, Mihail Sadoveanu) „... stilul lui Sadoveanu e sobru in fond, dar limba sa e departe de a fi simpla si fireasca, ci e dimpotriva o limba speciala, elaborata, savanta..." (Alexandru Paleologu, Treptele lumii sau calea catre sine a lui Mihail Sadoveanu)   REZUMAT Cand cinstitul comis Ionita se pregatea sa isi spuna povestea s-a auzit mare taraboi in vale si Ancuta a iesit si l-a invitat pe noul sau oaspete. Din invatatura lui mos Leonte reiesea ca oaspetele era un om cu voie buna si care mai era si un negustor Lipscan. Dupa ce oaspetele a incuviintat uimit si-a mai spus si numele,Daiman Cristisor. S-a invoit sa le spuna celor de fata cu ce a calatorit el prin tara nempteasca. Acum doi ani Negustorul facuse putina avere si s-a hotarat sa mearga si el in tara nempteasca sa cumpere marfuri. Si asa a pornit el spre Husi, a trecut Prutul si a ajuns la cetatea Tighina unde a cumparat cinci sute de batalii. Apoi a trecut din nou granita pe Nistru si a ajuns la Cernauti si de acolo la Liov de unde  a mers cu trenul pana la Stratburg si a vandut marfa la niste negustori care o duceau la Paris cu trenul. Dupa ce le explica ce era trenul a continuat povestea spunandu-le ca acolo casele au etaj, ca femeile poarta palarie, ca toata barbatimea are ceasornice si ca mancarea lor e diferita decat cea de la noi, ca toti mergeau la scoala, chiar si femeile si ca legea era respectata. In cele din urma negustorul a trebuit sa se intoarca si cand a ajuns la granita tarii Moldovei el a dat granicerilor pentru a-l lasa sa treaca doua baidere rosii. In luncaMoldovei i-a iesit in cale un hot si ca sa nu il fure i-a dat si lui un baider ros, iar la Dragusteni i-a iesit in cale un privighetor si ca sa il las in pace i-a dat si lui un baider. Dupa ce si-a platit darile a putut sa se duca la Iesi cu marfa si in cele din urma acasa sfarsind povestirea cu veslie si cu voie buna.

Moara cu noroc de Ioan Slavici -nuvela – Tema si viziunea despre lume Nuvela este specia genului epic, in proza, de intindere medie, cu o actiune constituita pe baza unui singur plan narativ, cu o intriga bine structurata, in care accentul nu este pus pe desfasurarea actiunii, ci pe caracterizarea personajelor, caractere complexe, deja formate. Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea - alaturi de Ion Creanga, I.L.Caragiale si Mihai Eminescu- Ioan Slavici este cunoscut in literatura romana atat prin romanul „Mara”, cat si prin nuvelistica sa. Una dintre cele mai importante opere ale sale ramane nuvela „Moara cu noroc”.             Opera se incadreaza in specia literara nuvela, prin caracteristicile acestei specii literare. O prima trasatura a nuvelei o constituie existenta reperelor de timp si de spatiu care incadreaza exact actiunea, fiind precise: perioada de inceput a secolului al XIX-lea, intr-un loc numit Moara cu noroc, din zona satelor ardelenesti. O a doua trasatura a nuvelei este reprezentata de complexitatea personajelor, care sunt caractere puternice, deja formate: Ghita, personajul principal, este initial un om puternic, care stie exact ce vrea, dorind sa plece din sat pentru a oferi o viata mai buna familiei, iar Lica, personajul antagonist, are o personalitate si o influenta extrem de puternica si nimeni nu i se poate opune. Patru dintre elementele de constructie importante in acesta opera sunt: tema, relatiile spatiale si temporale, actiunea, relatia dintre incipit si final. Tema acestei nuvele este dezumanizarea provocata de setea de inavu-tire. Ea este ilustrata prin modul de actiune a personajului principal care, cinstit initial, devine din ce in ce mai atras de mirajul banilor si in final ajunge sa se degradeze moral. Dezumanizarea sa este urmarita in amanunt, Slavici considerand necesar sa prezinte cititorului si urmarile setei de inavutire. Fiind un moralist convins, scriitorul isi pedepseste personajul care incalcase normele vietii satului si pe cele morale. Relatiile spatiale si temporale sunt bine precizate, actiunea avand loc in perioada de inceput a secolului al XIX-lea, in Ardeal, intr-un loc numit Moara cu noroc. Slavici evidentiaza semnificatia acestui spatiu, inca de la inceput, prin descrierea drumului pe care il urmeaza Ghita, la plecarea din sat, pentru a ajuge in locul respectiv. Mai intai, personajul trebuie sa urce niste dealuri, asa cum o va face si pe scara sociala si pe cea materiala in nuvela, iar apoi sa coboare intr-o vale, acolo unde se afla si Moara cu noroc, la fel cum va cobori si el pe cea mai joasa treapta a degradarii morale. Locul este pustiu, pentru ca lasa in urma satele, adica orice urma de civilizatie si se dovedeste a fi un spatiu malefic, al raului, generat de patima pentru bani a personajului principal. Actiunea operei este reprezentata de o perioada din viata lui Ghita, initial cizmar sarac, intr-un sat in care nu are nicio prespectiva de a-si schimba in bine viata. El ia in arenda Moara cu noroc, un loc aflat la o raspantie de drumuri, intr-o vale pustie, unde se muta impreuna cu intreaga familie. O perioada, lucrurile merg foarte bine, el fiind apreciat de toti calatorii ce treceau pe acolo, ca un carciumar destoinic. Ulterior insa, odata cu sosirea lui Lica Samadaul, viata lui Ghita se schimba. Lica are nevoie de un om de incredere la carciuma, dar Ghita nu accepta sa devina sluga lui. Lica insa intelege ca slabiciunea acestui om puternic fizic si moral o constituie banii si profita pentru a-l ademeni sa ramana la Moara cu noroc. Treptat, Ghita se degradeaza, ajungand sa depuna pentru Lica, marturie falsa la tribunal. Abia cand constata ca isi pune in primejdie familia si ca nu mai poate trai linistit, se hotaraste sa il dea pe Lica pe mana jandarmului Pintea, care il urmarea de multa vreme pe acesta. O trimite pe soacra sa si pe copii la rude, de Paste si ramane cu Ana, cu Lica si oamenii lui la carciuma. La un moment dat, din dorinta de a-l prinde cu Pintea pe Lica, o lasa pe Ana singura cu acesta, fara sa o avertizeze. Ana, convinsa ca Ghita de mult nu o mai iubeste, pentru ca se departase de ea, il accepta pe Lica. Ghita se intoarce la moara, intelegand ce gresala a facut, o omoara cu un cutit, cautand pretexte pentru propria vinovatie. Lica se intoarce si el la han, observand ca isi uitase acolo braul cu banii de care nu se despartea niciodata. Ordona ca Ghita sa fie impuscat de Raut, unul dintre oamenii sai si apoi cere sa fie incendiat hanul si fuge. Jandarmul Pintea il urmareste, iar Lica, pentru a nu fi prins, se sinucide, izbindu-se cu capul de trunchiul unui stejar batran. A doua zi, se intorc de la rude mama Anei si copiii, care nu vor afla niciodata adevarul despre tragedia care a avut loc. In aceasta nuvela, exista o relatie de simetrie intre incipit si final. Incipitul este reprezentat de dialogul dintre Ghita si soacra sa, cu privire la dorinta acestuia de a pleca din sat si a avea un trai mai bun. Incipitul contine un avertisment, prin intermediul caruia se subliniaza intelepciunea oamenilor din popor: „nu bogatia, ci linistea colibei te face fericit”. Finalul include tot vorbele batranei, care sugereaza ca ea ii avertizase pe fiica si ginerele sau sa nu plece din sat si ca acum ei pierisera: „Simteam eu ca n-are sa iasa bine.” Statutul social al personajului principal este initial cel de cizmar sarac, ulterior, dupa ce ia in arenda Moara cu noroc, acela de circiumar. Statutul psihologic subliniaza un caracter puternic la inceput, cand il infrunta pe Lica Samadaul, dar slab ulterior, dupa ce Ghita se dezumanizeaza din cauza banilor. Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, Ghita este initial un om cinstit, gospodar, harnic, muncitor, un tata si un sot exemplar, care face totul pentru familia sa. Odata cu venirea lui Lica la Moara cu noroc, Ghita se schimba fundamental, indepartandu-se de familie si ascunzand Anei adevarul.  Trasatura dominanta de caracter este patima pentru bani, care ii va distruge familia si ii va scurta destinul. O scena semnificativa pentru ilustrarea acestei trasaturi o constituie prima intalnire cu Lica. Desi Ghita intelege cat de periculos este acesta, cum manipuleaza oamenii, fiind ca un stapan al locurilor, nu poate pleca de la moara, pentru a se intoarce in satul sau, pentru ca este ispitit de bogatia pe care ar putea-o castiga in scurt timp. O alta scena semnificativa este infruntarea cu Lica Samadaul, cand acesta ii cere carciumarului cheile de la sertarul cu bani si isi ia de acolo o suma mare, motivand ca altfel isi va face „rand de alt om la Moara cu noroc.” Din nou Ghita accepta umilinta, doar pentru ca voia bani multi, cat mai multi si era dispus sa faca orice pentru acest lucru. In relatie cu Ana, personajul principal se dovedeste a fi la inceput un sot exemplar, care isi manifesta cu orice prilej iubirea pentru sotia sa, mai tanara, lipsita de experienta vietii, pe care o ocroteste ca pe un copil. Treptat, se indeparteaza de ea, pe de-o parte pentru ca nu doreste sa ii marturiseasca adevarul si sa fie nevoit sa plece de la Moara cu noroc, pe de alta parte, pentru a o proteja. In finalul operei, Ghita practic isi arunca sotia in bratele lui Lica, fiind convins ca astfel il va prinde, dar nu-i explica acesteia nimic din ceea ce se intampla, fiind nevoit mai tarziu sa o ucida. In relatie cu Lica, Ghita dovedeste initial o tarie de caracter extra-ordinara, pentru ca nu se lasa umilit si ii dovedeste acestuia ca este un om pu-ternic. Ulterior insa, dupa ce Samadaul afla care este punctul vulnerabil al car-ciumarului, Ghita decade moral, acceptand compromis dupa compromis, nu-mai de dragul de mai putea ramane la Moara cu noroc, pentru a face bani. In opinia mea, viziunea despre lume a scriitorului in aceasta nuvela este magistral subliniata, atat prin tema, cat si prin constructia personajelor. Inca din incipit este scoasa in evidenta mentalitatea autorului, care se suprapune peste cea a colectivitatii: „Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci daca-i vorba, nu bogatia, ci linistea colibei te face fericit”. Explica apoi, pe parcursul nuvelei, care sunt consecintele neascultarii vorbelor celor batrani si intelepti, iar in final, isi pedepseste exemplar personajele, in concordanta cu greselile lor. Atat Ghita, cat si Ana au incalcat normele morale ale societatii din care faceau parte, asadar trebuie sa isi asume consecintele faptelor lor. Viziunea lui Slavici despre lume este subliniata si in final, prin intermediul vocii batranei: „Simteam eu ca n-are sa iasa bine, dar asa le-a fost dat.” Astfel, se accentueaza conceptia ca omul sta sub semnul destinului implacabil, al fatalitatii, ca o forta supranaturala decide dinainte ceea ce i se va intampla. Nuvela „Moara cu noroc” ramane una dintre cele mai reprezentative opere ale lui Ioan Slavici si ale literaturii secolului al XIX-lea. Din ea transpare spiritul moralizator al scriitorului, care ii marcheaza toate nuvelele: in viata, omul trebuie sa aiba simtul masurii, echilibru si stapanire de sine.

Baltagul de Mihail Sadoveanu roman traditional   Tema si viziunea despre lume         Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune desfasurata pe mai multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe, caractere puternice, deja formate, cu multiple conflicte, o intriga atent construita si care prin intermediul actiunii reflecta realitatea vietii cotidiene.             Opera se incadreaza in tipul de roman obiectiv, traditional. O prima trasatura a acestui tip de roman este     perspectiva narativa obiectiva, adica viziunea „din spate”, care presupune prezenta naratiunii la persoana a III-a si a unui narator obiectiv. Acesta este deci, detasat, nu se implica in evenimentele pe care le relateaza, nu comenteaza actiunile personajelor. Obiectivitatea naratorului se remarca prin detasarea cu care prezinta citito-rului evenimentul din finalul operei, cand Vitoria Lipan ii descopera lumii intregi pe ucigasii sotului sau. Naratorul nu comenteaza faptele femeii, nu face consideratii personale, lasand cititorul sa traga propriile concluzii. A doua trasatura a acestui tip de roman o constituie prezenta unui narator omniscient si omniprezent. Acest tip de narator se evidentiaza inca din primele pagini ale operei, prin descrierea amanuntita a anecdotei despre facerea lumii, pe care Nechifor Lipan o spunea „la nunti si cumetrii”. De asemenea, acest tip de narator este prezent pe tot parcursul romanului, citito-rul avand acces la gandurile, emotiile, sentimentele personajului principal.         Patru dintre elementele de constructie importante ale romanului sunt: titlul, incipitul, actiunea, reperele spatiale si temporale.          Titlul este sugestiv pentru mesajul operei, avand mai multe semnificatii:  este obiect simbolic, ambivalent, ca arma a crimei si instru-ment al actului justitiar, dar este si unealta cu care muntenii isi castiga exis-tenta, fapt subliniat in primele pagini ale romanului. Totodata, fiind un topor cu doua taisuri, poate sublinia dualitatea: viata - moarte.         Incipitul cuprinde povestea cu tonalitate biblica a alcatuirii lumii, spusa de catre Nichifor Lipan la “nunti si cumetrii”. Este un pretext literar pentru autor de a sublinia trasaturile de caracter ale muntenilor, despre care urmeaza sa vorbeasca in roman, prin prezentarea asezarii si a randuielii oamenilor, dar si a destinului individual. Muntenii apar astfel ca buni cunoscatori ai naturii, apartinand unei civilizatii pastorale.         Actiunea este liniara, primele sase capitole incluzand expozitiunea si intriga. Se prezinta satul si se realizeaza portretul Vitoriei, nelinistita de intarzierea sotului sau, plecat la Dorna sa cumpere oi. Sunt subliniate framantarile femeii si mijloacele prin care aceasta incearca sa gaseasca raspunsuri intrebarilor pe care si le pune. Mai intai merge la baba Maranda, vrajitoarea satului, apoi la parintele Daniil, apoi cauta sprijin la autoritati. In cele din urma, se hotaraste sa afle singura ce s-a intamplat cu sotul ei. Femeia se pregateste pentru  plecarea in cautarea acestuia: tine post negru, merge la Manastirea Bistrita, face rost de bani, o lasa pe fiica ei, Minodora la manastire si pleaca la drum cu fiul sau adolescent Gheorghita. In urmatoarele sapte capitole este urmarita desfasurarea actiunii, Vitoria si Gheorghita reconstituind traseul lui Nechifor si poposind in Bicaz, la crasma domnului David de la Calugareni, la Vatra Dornei, Borca etc. Se observa atentia acordata de catre scriitor detaliilor, deoarece sunt subliniate obiceiurile moldovenesti. Vitoria si Gheorghita intalnesc o nunta si un botez la care participa, conform obiceiurilor, element cu valoare anticipativa, trimitand la inmormantarea din final.Vitoria intelege ca sotul ei a disparut intre Suha si Sabasa. Cu ajutorul cainelui regasit, Lupu, cei doi descopera intr-o rapa ramasitele lui Nechifor. Gheorghita coboara in rapa si vegheaza osemintele tatalui o noapte intreaga, semn al maturizarii acestui adolescent. In ultimele trei capitole, naratorul dezvaluie modul in care Vitoria reuseste sa descopere ucigasii, printr-o intuitie extraordinara. Sunt prezentate inmormantarea, parastasul lui Nechifor si pedespsirea ucigasului. Punctul culminant o surprinde pe Vitoria, ce reconstituie cu fidelitate scena crimei, uimindu-i pe Calistrat Bogza si Ilie Hutui. Gestul de infaptuire a dreptatii realizat de catre Gheorghita cu baltagul lui Nechifor este gestul final din roman. Bogza isi recunoaste vina, iar Vitoria se reintoarce acasa cu Ghorghita si isi reia viata.         Relatiile spatiale fixeaza actiunea in satul Magura Tarcaului, dar apar si alte nume de localitati importante pentru desfasurarea actiunii: Bicaz, Dorna, Suha, Sabasa. Spatiul cuprinde atat toponime reale, existente ( Dor-na, Bistrita), cat si toponime imaginare, ce anunta raul, moartea (raul Neagra). El are o dubla valoare: spatiu inchis initial (satul Magura, gospodaria fam.Lipan, semnificand siguranta, protectie, intimitate), dar si spatiu deschis, odata cu plecarea Vitoriei si-a lui Gheorghita. Timpul este vag precizat, prin repere ce tin de marile sarbatori religioase:  Sf. Andrei, Postul Mare.        Personajul principal este Vitoria Lipan, personaj de factura realista reprezentativ pentru lumea rurala, cu o personalitate complexa, indi-vidualizat prin caracterizare directa si indirecta. Portretul fizic reiese din caracterizarea directa a naratorului si este realizat prin tehnica detaliului avand in centru laitmotivul privirii: “ ochii ei caprui in care parca se rasfrange lumina castanie a parului”, “ acei ochi aprigi”. Statutul social al personajului se dezvaluie la inceput, prin conditia de mama si sotie, indatoriri pe care si le indeplineste cu daruire. Statutul psihologic subliniaza un caracter comple, extrem de puternic. Portretul moral este dezvaluit prin mijloacele caracterizarii indirecte, introspectia psihologica reprezintand un mijloc de carcterizare indirecta a personajului: trairile intense, dar neexteriorizate, dezvaluie un personaj sensibil caruia i se contureaza latura feminina. Principalele trasaturi de caracter sunt: spirit religios, contrabalasnat de credinta in superstitii, inteligenta deosebita pe parcursul drumului cand reconstituie traseul sotului sau, luciditate, buna cunoastere a psihologiei celuilalt si stapanirea de sine, evidente in episodul demascarii ucigasului.           In opinia mea viziunea lui Sadoveanu despre lume este foarte bine evidentiata, atat prin tema, cat si prin constructia personajelor.Viziunea despre lume in acest roman se individualizeaza prin coexistenta planului realist cu cel mitic, prin echivalentele dintre lumea umana si ordinea cosmica. Spre deosebire de balada “Miorita”, romanul nu se limiteaza la o moarte ipotetica, Vitoria parcurgand traseul presupus al maicutei batrane.

Ion De Liviu Rebreanu Tema si viziunea despre lume  - viziunea despre lumea autorului in raport cu actiunea si cu deznodamantul operei.                     Romanul obiectiv, traditional Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune desfasurata pe mai multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe, caractere puternice, deja formate, cu multiple conflicte, o intriga atent construita si care prin intermediul actiunii reflecta realitatea vietii cotidiene.                Opera se incadreaza in tipul de roman obiectiv, traditional. O prima trasatura a acestui tip de roman este     perspectiva narativa obiectiva, adica viziunea „din spate”, care implica prezenta naratiunii la persoana a III-a si a unui narator obiectiv. Acesta este deci, detasat, nu se implica in evenimentele pe care le relateaza, nu comenteaza actiunile personajelor. O scena semnificativa, prin care se pune in evidenta acest tip de viziune, cu narator obiectiv, este cea in care Vasile Baciu o bate cu salbaticie pe Ana, fiica sa, insarcinata. Scena este, poate, una dintre cele mai violente din intreaga literatura romaneasca interbelica, dar, nicaieri, pe parcursul acesteia, nu transpare, din partea naratorului care o evidentiaza, vreo urma de compatimire pentru victima sau de indignare fata de brutalitatea tatalui. Obiectivitatea naratorului, detasarea cu care prezinta cititorului evenimentul, amanuntit, sunt absolute. A doua trasatura a acestui tip de roman o constituie prezenta unui narator omniscient si omniprezent. Acest tip de narator se evidentiaza inca din primele pagini ale operei, prin descrierea amanuntita a drumului care intra in satul Pripas, precum si a elementelor definitorii ale acestuia: Padurea Domneasca, Cismeaua Mortului, Rapele Dracului, casa invatatorului Herdelea, cea a lui Macedon Cercetasu, crucea cu Hristosul din tinichea etc. Despre acest tip de narator, specific romanelor obiective, traditionale, scriitorul Camil Petrescu spunea: „Casele par pentru el fara acoperisuri, distantele nu exista, departarea in vreme de asemenea nu. In timp ce pune sa-ti vorbeasca un personaj, el iti spune in acelasi alineat unde se gasesc si celelalte personaje, ce fac, ce gandesc exact, ce planuiesc.” Patru elemente de constructie a operei sunt importante pentru intelegerea semnificatiilor textului: incipitul, finalul, conflictul, relatiile spatiale si temporale. Incipitul, partea introductiva a oricarei opere literare, care are anumite consecinte in derularea evenimentelor, indeplineste anumite roluri, printre care: introducerea cititorului in lumea fictionala, prezentarea unor personaje si fixarea coodonatelor spatio-temporale. In acest roman, incipitul coincide cu expozitiunea, fiind reprezentat de imaginea drumului care intra in satul Pripas, acolo unde are loc actiunea romanului. Critica literara a considerat ca, prin intermediul acestui drum, cititorul patrunde, de fapt, in lumea fictiunii, a romanului. Se observa ca drumul este personificat: „alearga”, „taie”, „urca sprinten”, „da buzna”, fiind el insusi un personaj al operei. Al doilea element de constructie a operei este finalul, partea de incheiere a oricarei opere literare, care poate coincide sau nu cu deznodamantul. Daca finalul nu coincide cu deznodamantul, inseamna ca autorul doreste sa ofere cititorilor date despre personajele operei dupa ce conflictul s-a incheiat. Rolurile finalului sunt: incadrarea actiunii ca intr-o rama, impreuna cu incipitul, pastrand astfel lumea fictionala in afara lumii reale, precum si finalizarea actiunii si scoaterea cititorului din lumea fictionala si readucerea lui in lumea reala. In acest roman, finalul este simetric cu incipitul, fiind reprezentat de imaginea drumului care, in ultima pagina a operei, iese din satul Pripas, lasand in urma aceleasi elemente pe care cititorul le-a intalnit in prima pagina: Padurea Domneasca, Cismeaua Mortului, Rapele Dracului, casa invatatorului, cea a lui Macedon Cercetasu, crucea cu Hristosul din tinichea.             Reperele spatiale si cele temporale constituie un alt element de constructie a romanului. Spatiul in care se desfasoara actiunea operei este satul Pripas, din Ardeal, anumite puncte fiind esentiale pentru derularea actiunii: locul unde are loc duminica hora, biserica, carciuma lui Avrum, ulita satului, locul unde se aduna oamenii la camp. Timpul in care se petrec evenimentele este secolul al XIX-lea.             Un alt element important de constructie a operei este reprezentat de tehnica narativa utilizata in aceasta opera, si anume inlantuirea, care presupune prezentarea evenimentelor in ordine cronologica, incepand cu dorinta personajului principal de a obtine pe orice cale cat mai mult pamant, continuand cu casatoria acestuia cu Ana, fiica celui mai bogat om din tot satul, nasterea copilului, moartea Anei si apoi a copilului si sfarsind cu moartea lui Ion.             Personajul principal al acestui roman este Ion, cel care da si titlul romanului. El poate fi incadrat intr-un anumit tip uman, cel al taranului sarac, dar cu o dorinta apriga de a avea cat mai mult pamant. Acest lucru evidentiaza trasatura sa dominanta de caracter, adica vointa, care se remarca pe parcursul intregului roman. In relatie cu Ana, Ion se dovedeste a fi un personaj lipsit de orice sentiment, care accepta compromisul unei casatorii cu fiica lui Vasile Baciu, doar pentru a se imbogati. O dispretuieste pe Ana, pentru ca o considera responsabila de faptul ca nu s-a putut casatori cu cea pe care o iubea, Florica. De aceea, actioneaza in consecinta: o lasa insarcinata inainte de casatorie, pentru a-l obliga pe tatal ei sa i-o dea de nevasta si o alunga atunci cand ea vine la el acasa, dupa ce este batuta de catre acesta. Dupa nunta nu mai este interesat de ea si nici macar nasterea copilului nu il sensibilizeaza. O scena importanta, care ilustreaza relatia eroului cu Ana, este cea de la nunta, cand o ignora cu desavarsire pe sotia sa, neavand ochi decat pentru Florica. Danseaza cu Florica, pe care si-o inchipuie mireasa lui si ii dezvaluie sentimentele pentru ea: „Numai tu imi esti draga!”             In relatie cu Florica, se remarca dorinta eroului, de a se reintoarce la cea de care fusese odinioara indragostit. O scena semnificativa o constituie cea a intalnirii dintre cei doi tineri, din partea I a romanului, cand Ion, mergand sa munceasca la camp, sta de vorba cu Florica si o asigura de sinceritatea sentimentelor sale: „In inima mea tot tu ai ramas craiasa!” Daca la inceput Ion ii promite fetei ca o va lua de nevasta, ulterior se casatoreste cu Ana pentru avere. Dupa moartea Anei si a copilului, Ion se simte din nou atras de Florica, desi aceasta, dupa nunta lui, fiind foarte saraca si fara niciun fel de zestre, acceptase casatoria cu cel mai bogat flacau din sat, George. Ion merge din ce in ce mai des in casa ei, sub pretextul ca are de discutat cu George. Intr-o noapte, crezand ca George nu este acasa, vine pe furis la Florica, dar este prins de catre sotul ei si omorat.             In opinia mea, deznodamantul romanului ilustreaza incetarea luptei dintre cele doua glasuri: „glasul pamantului” si „glasul iubirii”, care l-au dominat pe rand pe Ion. Despre acest conflict nascut in sufletul flacaului, Eugen Lovinescu spunea:<< In sufletul lui Ion exista o lupta intre „glasul pamantului” si „glasul iubirii”, dar fortele sunt inegale si nu domina decat succesiv. Prezenta la inceput, dragostea pentru Florica stavileste putin si in dezbateri sumare marea lui pasiune pentru pamant si nu se afirma, naprasnica, decat atunci cand i s-a potolit setea de pamant. Sufletul sau este in realitate unitar: simplu, frust si masiv, el pare crescut din pamantul iubit cu frenezie.>> Particularitatile de constructie a personajului                Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune desfasurata pe mai multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe, caractere puternice, deja formate, cu multiple conflicte, o intriga atent construita si care prin intermediul actiunii reflecta realitatea vietii cotidiene. Personajul principal al romanului „Ion” de Liviu Rebreanu este cel care da si titlul romanului.             Statutul social al eroului este acela de taran sarac, dar cu o dorinta apriga de a avea cat mai mult pamant, fiind gata sa faca orice pentru a-l obtine. Acest statut este prezentat in roman, astfel incat sa se raporteze la conflictul intregii opere. Astfel, in sufletul lui Ion se naste un conflict, generat de lupta dintre cele doua glasuri: „glasul pamantului” si „glasul iubirii”, care il domina pe rand. El alege mai intai glasul pamantului, prin casatoria cu Ana, bogata si urata, iar apoi glasul iubirii, prin intoarcerea la Florica, saraca, dar frumoasa. Statutul psihologic releva un caracter puternic, deoarece Ion obtine, prin viclenie, pamantul mult ravnit. El il obliga pe Vasile Baciu, cel mai bogat taran din sat, sa ii dea pe fiica sa de sotie, dupa ce o lasa pe aceasta insarcinata, intrand astfel in posesia pamanturilor acestuia, primite drept zestre. Cele doua glasuri il stapanesc pe rand pe flacau, pe parcursul desfasurarii actiunii. Glasul pamantului vizeaza dorinta lui Ion de a obtine cat mai mult pamant, prin casatoria cu Ana, iar glasul iubirii subliniaza sentimentele pe care personajul le are pentru Florica. Atat statutul psihologic al eroului, cat si cel moral sunt raportate la conflictul din opera. Statutul moral scoate in evidenta ambitia si orgoliul acestui personaj, care se simte umilit ca nu are pamant. El este harnic, gospodar, plin de dorinta de a munci pamantul, dar si de amaraciunea ca nu detine suficient, pentru a fi respectat de catre ceilalti in sat. De aceea, ambitia sa si patima pentru pamant nasc in sufletul sau un conflict, ce nu se va stinge decat o data cu moartea sa. O trasatura de caracter a lui Ion, atent evidentiata in acest roman este patima pentru avere, manifestata prin dorinta sa nemasurata de a avea cat mai mult pamant. O scena semnificativa pentru ilustrarea ei o constituie scena din capitolul „Zvarcolirea”, in care Ion simte, privind pamanturile pe care si le doreste cu ardoare, o patima pentru acestea, care este mai presus de sine: „Glasul pamantului patrundea navalnic in sufletul flacaului, ca o chemare, coplesindu-l.” O alta scena semnificativa o reprezinta cea din capitolul „Sarutarea”, aflat in partea a doua a operei. In apropierea prima-verii, Ion se duce sa-si vada pamanturile pe care le obtinuse de la socrul sau. Admirandu-le, plin de mandrie, se lasa coplesit de sentimentele navalnice din sufletul sau, sarutandu-l ca pe o iubita: „Apoi incet, cucernic, fara sa-si dea seama, se lasa in genunchi, isi cobori fruntea si-si lipi buzele cu voluptate de pamantul ud. Si-n sarutarea aceasta grabita simti un fior rece, ametitor...”   Patru elemente de structura si de compozitie a operei semnificative pentru constructia personajului ales sunt: compozitia, conflictul, relatiile spatiale si temporale, perspectiva narativa.             Conflictul din acest roman pune in evidenta constructia personajului principal. Pe de-o parte, prin conflictul exterior se evidentiaza caracterul lui Ion, acesta infruntand, pe rand, o serie de personaje din opera. Ion o va seduce pe fata lui Vasile Baciu, intrand in conflict cu acesta, umilindu-l in cele din urma si obtinand pamanturile pe care le voia. Conflictul cu George Bulbuc, cel mai bogat flacau din sat, determina aparitia unor conflicte secundare, deoarece preorul se va certa cu invatatorul satului. Pe de alta parte, Ion traieste un conflict interior, deosebit de puternic. Cele doua glasuri, „glasul pamantului” si „glasul iubirii” il stapanesc deopotriva, alternativ, determinandu-i toate reactiile si toate actiunile. Reperele spatiale si cele temporale constituie un alt element, prin care se pune in evidenta constructia personajului. Spatiul in care se desfasoara actiunea operei este satul Pripas, din Ardeal, anumite puncte fiind esentiale pentru modul in care este construit personajul Ion: locul unde are loc duminica hora, biserica, carciuma lui Avrum, ulita satului, campul. Toate acestea sunt strans legate de constructia personajului principal, prin prezentarea relatiilor sociale, a vietii satului, a mentalitatilor categoriei sociale a taranimii in care se incadreaza si Ion. Timpul in care se petrec evenimentele este secolul al XIX-lea, de aceea personajul este construit pe baza conceptiilor de viata din acel secol, a ideilor despre importanta pe care pamantul trebuie sa o aiba in existenta rurala.             Un alt element important de structura si de compozitie a operei, care ilustreaza constructia personajului Ion, este reprezentat de tehnica narativa utilizata in aceasta opera, si anume inlantuirea. Prin intermediul acesteia, care presupune prezentarea evenimentelor in ordine cronologica, se pune in evidenta evolutia sufleteasca a eroului. Mai intai este ilustrata dorinta personajului principal de a obtine pe orice cale cat mai mult pamant, apoi pusa in evidenta seducerea Anei, casatoria lui Ion cu aceasta, conflictul pentru pamant cu tatal Anei, nasterea copilului, moartea Anei si apoi a copilului. In opinia mea, tema romanului, care este conditia taranului, este reflectata in constructia personajului ales prin constructia operei, care are doua parti: „Glasul pamantului” si „Glasul iubirii”, ambele vizand problemele cu care se confrunta personajul principal, Ion al Glanetasului, reprezentativ pentru o intreaga clasa sociala, aceea a taranimii.  Supus „glasului pamantului”, Ion se dovedeste a fi un personaj lipsit de orice sentiment, care accepta compromisul unei casatorii cu fiica lui Vasile Baciu, doar pentru a se imbogati. O dispretuieste pe Ana, pentru ca o considera responsabila de faptul ca nu s-a putut casatori cu cea pe care o iubea, Florica. De aceea, actioneaza in consecinta: o lasa insarcinata inainte de casatorie, pentru a-l obliga pe tatal ei sa i-o dea de nevasta si o alunga atunci cand ea vine la el acasa, dupa ce este batuta de catre acesta. Dupa nunta, nu mai este interesat de ea si nici macar nasterea copilului nu il sensibilizeaza.             Supus „glasului iubirii”, Ion o poarta in suflet pe Florica, fata de care este indragostit. O scena semnificativa o constituie cea a intalnirii dintre cei doi tineri, din partea I a romanului, cand Ion, mergand sa munceasca la camp, sta de vorba cu Florica si o asigura de sinceritatea sentimentelor sale: „In inima mea tot tu ai ramas craiasa!” Daca la inceput Ion ii promite fetei ca o va lua de nevasta, ulterior se casatoreste cu Ana pentru avere. Dupa moartea acesteia, eroul are dorinta puternica de a se reintoarce la cea de care fusese odinioara indragostit, desi aceasta, dupa nunta lui, fiind foarte saraca si fara niciun fel de zestre, acceptase casatoria cu cel mai bogat flacau din sat, George. Deznodamantul romanului, reprezentat de moartea lui Ion, ilustreaza incetarea luptei dintre cele doua glasuri: „glasul pamantului” si „glasul iubirii”, care l-au dominat pe rand pe acesta.             Astfel, Ion ramane, in literatura romana, un prototip al taranului insetat de avere, care se foloseste de orice mijloace pentru a obtine pamantul ravnit, asa cum personajul insusi, intr-un monolog interior marturisea: „Toata istetimea lui nu plateste o ceapa degerata, daca n-are si el pamant mult, mult...”

Ion De Liviu Rebreanu Tema si viziunea despre lume  - viziunea despre lumea autorului in raport cu actiunea si cu deznodamantul operei.                     Romanul obiectiv, traditional Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune desfasurata pe mai multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe, caractere puternice, deja formate, cu multiple conflicte, o intriga atent construita si care prin intermediul actiunii reflecta realitatea vietii cotidiene.                Opera se incadreaza in tipul de roman obiectiv, traditional. O prima trasatura a acestui tip de roman este     perspectiva narativa obiectiva, adica viziunea „din spate”, care implica prezenta naratiunii la persoana a III-a si a unui narator obiectiv. Acesta este deci, detasat, nu se implica in evenimentele pe care le relateaza, nu comenteaza actiunile personajelor. O scena semnificativa, prin care se pune in evidenta acest tip de viziune, cu narator obiectiv, este cea in care Vasile Baciu o bate cu salbaticie pe Ana, fiica sa, insarcinata. Scena este, poate, una dintre cele mai violente din intreaga literatura romaneasca interbelica, dar, nicaieri, pe parcursul acesteia, nu transpare, din partea naratorului care o evidentiaza, vreo urma de compatimire pentru victima sau de indignare fata de brutalitatea tatalui. Obiectivitatea naratorului, detasarea cu care prezinta cititorului evenimentul, amanuntit, sunt absolute. A doua trasatura a acestui tip de roman o constituie prezenta unui narator omniscient si omniprezent. Acest tip de narator se evidentiaza inca din primele pagini ale operei, prin descrierea amanuntita a drumului care intra in satul Pripas, precum si a elementelor definitorii ale acestuia: Padurea Domneasca, Cismeaua Mortului, Rapele Dracului, casa invatatorului Herdelea, cea a lui Macedon Cercetasu, crucea cu Hristosul din tinichea etc. Despre acest tip de narator, specific romanelor obiective, traditionale, scriitorul Camil Petrescu spunea: „Casele par pentru el fara acoperisuri, distantele nu exista, departarea in vreme de asemenea nu. In timp ce pune sa-ti vorbeasca un personaj, el iti spune in acelasi alineat unde se gasesc si celelalte personaje, ce fac, ce gandesc exact, ce planuiesc.” Patru elemente de constructie a operei sunt importante pentru intelegerea semnificatiilor textului: incipitul, finalul, conflictul, relatiile spatiale si temporale. Incipitul, partea introductiva a oricarei opere literare, care are anumite consecinte in derularea evenimentelor, indeplineste anumite roluri, printre care: introducerea cititorului in lumea fictionala, prezentarea unor personaje si fixarea coodonatelor spatio-temporale. In acest roman, incipitul coincide cu expozitiunea, fiind reprezentat de imaginea drumului care intra in satul Pripas, acolo unde are loc actiunea romanului. Critica literara a considerat ca, prin intermediul acestui drum, cititorul patrunde, de fapt, in lumea fictiunii, a romanului. Se observa ca drumul este personificat: „alearga”, „taie”, „urca sprinten”, „da buzna”, fiind el insusi un personaj al operei. Al doilea element de constructie a operei este finalul, partea de incheiere a oricarei opere literare, care poate coincide sau nu cu deznodamantul. Daca finalul nu coincide cu deznodamantul, inseamna ca autorul doreste sa ofere cititorilor date despre personajele operei dupa ce conflictul s-a incheiat. Rolurile finalului sunt: incadrarea actiunii ca intr-o rama, impreuna cu incipitul, pastrand astfel lumea fictionala in afara lumii reale, precum si finalizarea actiunii si scoaterea cititorului din lumea fictionala si readucerea lui in lumea reala. In acest roman, finalul este simetric cu incipitul, fiind reprezentat de imaginea drumului care, in ultima pagina a operei, iese din satul Pripas, lasand in urma aceleasi elemente pe care cititorul le-a intalnit in prima pagina: Padurea Domneasca, Cismeaua Mortului, Rapele Dracului, casa invatatorului, cea a lui Macedon Cercetasu, crucea cu Hristosul din tinichea.             Reperele spatiale si cele temporale constituie un alt element de constructie a romanului. Spatiul in care se desfasoara actiunea operei este satul Pripas, din Ardeal, anumite puncte fiind esentiale pentru derularea actiunii: locul unde are loc duminica hora, biserica, carciuma lui Avrum, ulita satului, locul unde se aduna oamenii la camp. Timpul in care se petrec evenimentele este secolul al XIX-lea.             Un alt element important de constructie a operei este reprezentat de tehnica narativa utilizata in aceasta opera, si anume inlantuirea, care presupune prezentarea evenimentelor in ordine cronologica, incepand cu dorinta personajului principal de a obtine pe orice cale cat mai mult pamant, continuand cu casatoria acestuia cu Ana, fiica celui mai bogat om din tot satul, nasterea copilului, moartea Anei si apoi a copilului si sfarsind cu moartea lui Ion.             Personajul principal al acestui roman este Ion, cel care da si titlul romanului. El poate fi incadrat intr-un anumit tip uman, cel al taranului sarac, dar cu o dorinta apriga de a avea cat mai mult pamant. Acest lucru evidentiaza trasatura sa dominanta de caracter, adica vointa, care se remarca pe parcursul intregului roman. In relatie cu Ana, Ion se dovedeste a fi un personaj lipsit de orice sentiment, care accepta compromisul unei casatorii cu fiica lui Vasile Baciu, doar pentru a se imbogati. O dispretuieste pe Ana, pentru ca o considera responsabila de faptul ca nu s-a putut casatori cu cea pe care o iubea, Florica. De aceea, actioneaza in consecinta: o lasa insarcinata inainte de casatorie, pentru a-l obliga pe tatal ei sa i-o dea de nevasta si o alunga atunci cand ea vine la el acasa, dupa ce este batuta de catre acesta. Dupa nunta nu mai este interesat de ea si nici macar nasterea copilului nu il sensibilizeaza. O scena importanta, care ilustreaza relatia eroului cu Ana, este cea de la nunta, cand o ignora cu desavarsire pe sotia sa, neavand ochi decat pentru Florica. Danseaza cu Florica, pe care si-o inchipuie mireasa lui si ii dezvaluie sentimentele pentru ea: „Numai tu imi esti draga!”             In relatie cu Florica, se remarca dorinta eroului, de a se reintoarce la cea de care fusese odinioara indragostit. O scena semnificativa o constituie cea a intalnirii dintre cei doi tineri, din partea I a romanului, cand Ion, mergand sa munceasca la camp, sta de vorba cu Florica si o asigura de sinceritatea sentimentelor sale: „In inima mea tot tu ai ramas craiasa!” Daca la inceput Ion ii promite fetei ca o va lua de nevasta, ulterior se casatoreste cu Ana pentru avere. Dupa moartea Anei si a copilului, Ion se simte din nou atras de Florica, desi aceasta, dupa nunta lui, fiind foarte saraca si fara niciun fel de zestre, acceptase casatoria cu cel mai bogat flacau din sat, George. Ion merge din ce in ce mai des in casa ei, sub pretextul ca are de discutat cu George. Intr-o noapte, crezand ca George nu este acasa, vine pe furis la Florica, dar este prins de catre sotul ei si omorat.             In opinia mea, deznodamantul romanului ilustreaza incetarea luptei dintre cele doua glasuri: „glasul pamantului” si „glasul iubirii”, care l-au dominat pe rand pe Ion. Despre acest conflict nascut in sufletul flacaului, Eugen Lovinescu spunea:<< In sufletul lui Ion exista o lupta intre „glasul pamantului” si „glasul iubirii”, dar fortele sunt inegale si nu domina decat succesiv. Prezenta la inceput, dragostea pentru Florica stavileste putin si in dezbateri sumare marea lui pasiune pentru pamant si nu se afirma, naprasnica, decat atunci cand i s-a potolit setea de pamant. Sufletul sau este in realitate unitar: simplu, frust si masiv, el pare crescut din pamantul iubit cu frenezie.>> Particularitatile de constructie a personajului                Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune desfasurata pe mai multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe, caractere puternice, deja formate, cu multiple conflicte, o intriga atent construita si care prin intermediul actiunii reflecta realitatea vietii cotidiene. Personajul principal al romanului „Ion” de Liviu Rebreanu este cel care da si titlul romanului.             Statutul social al eroului este acela de taran sarac, dar cu o dorinta apriga de a avea cat mai mult pamant, fiind gata sa faca orice pentru a-l obtine. Acest statut este prezentat in roman, astfel incat sa se raporteze la conflictul intregii opere. Astfel, in sufletul lui Ion se naste un conflict, generat de lupta dintre cele doua glasuri: „glasul pamantului” si „glasul iubirii”, care il domina pe rand. El alege mai intai glasul pamantului, prin casatoria cu Ana, bogata si urata, iar apoi glasul iubirii, prin intoarcerea la Florica, saraca, dar frumoasa. Statutul psihologic releva un caracter puternic, deoarece Ion obtine, prin viclenie, pamantul mult ravnit. El il obliga pe Vasile Baciu, cel mai bogat taran din sat, sa ii dea pe fiica sa de sotie, dupa ce o lasa pe aceasta insarcinata, intrand astfel in posesia pamanturilor acestuia, primite drept zestre. Cele doua glasuri il stapanesc pe rand pe flacau, pe parcursul desfasurarii actiunii. Glasul pamantului vizeaza dorinta lui Ion de a obtine cat mai mult pamant, prin casatoria cu Ana, iar glasul iubirii subliniaza sentimentele pe care personajul le are pentru Florica. Atat statutul psihologic al eroului, cat si cel moral sunt raportate la conflictul din opera. Statutul moral scoate in evidenta ambitia si orgoliul acestui personaj, care se simte umilit ca nu are pamant. El este harnic, gospodar, plin de dorinta de a munci pamantul, dar si de amaraciunea ca nu detine suficient, pentru a fi respectat de catre ceilalti in sat. De aceea, ambitia sa si patima pentru pamant nasc in sufletul sau un conflict, ce nu se va stinge decat o data cu moartea sa. O trasatura de caracter a lui Ion, atent evidentiata in acest roman este patima pentru avere, manifestata prin dorinta sa nemasurata de a avea cat mai mult pamant. O scena semnificativa pentru ilustrarea ei o constituie scena din capitolul „Zvarcolirea”, in care Ion simte, privind pamanturile pe care si le doreste cu ardoare, o patima pentru acestea, care este mai presus de sine: „Glasul pamantului patrundea navalnic in sufletul flacaului, ca o chemare, coplesindu-l.” O alta scena semnificativa o reprezinta cea din capitolul „Sarutarea”, aflat in partea a doua a operei. In apropierea prima-verii, Ion se duce sa-si vada pamanturile pe care le obtinuse de la socrul sau. Admirandu-le, plin de mandrie, se lasa coplesit de sentimentele navalnice din sufletul sau, sarutandu-l ca pe o iubita: „Apoi incet, cucernic, fara sa-si dea seama, se lasa in genunchi, isi cobori fruntea si-si lipi buzele cu voluptate de pamantul ud. Si-n sarutarea aceasta grabita simti un fior rece, ametitor...”   Patru elemente de structura si de compozitie a operei semnificative pentru constructia personajului ales sunt: compozitia, conflictul, relatiile spatiale si temporale, perspectiva narativa.             Conflictul din acest roman pune in evidenta constructia personajului principal. Pe de-o parte, prin conflictul exterior se evidentiaza caracterul lui Ion, acesta infruntand, pe rand, o serie de personaje din opera. Ion o va seduce pe fata lui Vasile Baciu, intrand in conflict cu acesta, umilindu-l in cele din urma si obtinand pamanturile pe care le voia. Conflictul cu George Bulbuc, cel mai bogat flacau din sat, determina aparitia unor conflicte secundare, deoarece preorul se va certa cu invatatorul satului. Pe de alta parte, Ion traieste un conflict interior, deosebit de puternic. Cele doua glasuri, „glasul pamantului” si „glasul iubirii” il stapanesc deopotriva, alternativ, determinandu-i toate reactiile si toate actiunile. Reperele spatiale si cele temporale constituie un alt element, prin care se pune in evidenta constructia personajului. Spatiul in care se desfasoara actiunea operei este satul Pripas, din Ardeal, anumite puncte fiind esentiale pentru modul in care este construit personajul Ion: locul unde are loc duminica hora, biserica, carciuma lui Avrum, ulita satului, campul. Toate acestea sunt strans legate de constructia personajului principal, prin prezentarea relatiilor sociale, a vietii satului, a mentalitatilor categoriei sociale a taranimii in care se incadreaza si Ion. Timpul in care se petrec evenimentele este secolul al XIX-lea, de aceea personajul este construit pe baza conceptiilor de viata din acel secol, a ideilor despre importanta pe care pamantul trebuie sa o aiba in existenta rurala.             Un alt element important de structura si de compozitie a operei, care ilustreaza constructia personajului Ion, este reprezentat de tehnica narativa utilizata in aceasta opera, si anume inlantuirea. Prin intermediul acesteia, care presupune prezentarea evenimentelor in ordine cronologica, se pune in evidenta evolutia sufleteasca a eroului. Mai intai este ilustrata dorinta personajului principal de a obtine pe orice cale cat mai mult pamant, apoi pusa in evidenta seducerea Anei, casatoria lui Ion cu aceasta, conflictul pentru pamant cu tatal Anei, nasterea copilului, moartea Anei si apoi a copilului. In opinia mea, tema romanului, care este conditia taranului, este reflectata in constructia personajului ales prin constructia operei, care are doua parti: „Glasul pamantului” si „Glasul iubirii”, ambele vizand problemele cu care se confrunta personajul principal, Ion al Glanetasului, reprezentativ pentru o intreaga clasa sociala, aceea a taranimii.  Supus „glasului pamantului”, Ion se dovedeste a fi un personaj lipsit de orice sentiment, care accepta compromisul unei casatorii cu fiica lui Vasile Baciu, doar pentru a se imbogati. O dispretuieste pe Ana, pentru ca o considera responsabila de faptul ca nu s-a putut casatori cu cea pe care o iubea, Florica. De aceea, actioneaza in consecinta: o lasa insarcinata inainte de casatorie, pentru a-l obliga pe tatal ei sa i-o dea de nevasta si o alunga atunci cand ea vine la el acasa, dupa ce este batuta de catre acesta. Dupa nunta, nu mai este interesat de ea si nici macar nasterea copilului nu il sensibilizeaza.             Supus „glasului iubirii”, Ion o poarta in suflet pe Florica, fata de care este indragostit. O scena semnificativa o constituie cea a intalnirii dintre cei doi tineri, din partea I a romanului, cand Ion, mergand sa munceasca la camp, sta de vorba cu Florica si o asigura de sinceritatea sentimentelor sale: „In inima mea tot tu ai ramas craiasa!” Daca la inceput Ion ii promite fetei ca o va lua de nevasta, ulterior se casatoreste cu Ana pentru avere. Dupa moartea acesteia, eroul are dorinta puternica de a se reintoarce la cea de care fusese odinioara indragostit, desi aceasta, dupa nunta lui, fiind foarte saraca si fara niciun fel de zestre, acceptase casatoria cu cel mai bogat flacau din sat, George. Deznodamantul romanului, reprezentat de moartea lui Ion, ilustreaza incetarea luptei dintre cele doua glasuri: „glasul pamantului” si „glasul iubirii”, care l-au dominat pe rand pe acesta.             Astfel, Ion ramane, in literatura romana, un prototip al taranului insetat de avere, care se foloseste de orice mijloace pentru a obtine pamantul ravnit, asa cum personajul insusi, intr-un monolog interior marturisea: „Toata istetimea lui nu plateste o ceapa degerata, daca n-are si el pamant mult, mult...”

O scrisoare pierduta De Ion Luca Caragiale comedie Particularitatile de constructie a personajului                 Comedia este specia genului dramatic, in versuri sau in proza, ce se particularizeaza prin folosirea categoriei estetice a comicului, categorie bazata pe contrastul dintre esenta si aparenta (dintre ceea ce sunt personajele in realitate si ceea ce vor sa para), fapt care starneste risul. Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea, alaturi de Ioan Slavici, Ion Creanga si Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale este cunoscut in literatura romana atat prin proza, reprezentata de schite, momente si nuvele, cat si prin opera dramatica, incluzand comediile „O scrisoare pierduta”, „Conu Leonida fata cu reactiunea”, „O noapte frutunoasa”, „D’ale carnavalului” si drama „Napasta”. In opinia mea, tema comediei “O scrisoare pierduta” este cea sociala, cu implicatii politice. Pot spune ca tema acestui text dramatic se reflecta in constructia si in atitudinea personajului Zoe, autorul utilizand cu finete tipurile de comic, pentru a sublinia aceste aspecte. Referitor la comicul de nume, apelativul „coana” si diminutivul „Joitica” evidentiaza atitudinea duplicitara a Zoei: lui Pristanda ii permite sa i se adreseze astfel, in schimb, pentru cei din jur ea pare o persoana onorabila. Se observa ca in cazul ei, autorul nu foloseste comicul de limbaj. Ea este caracterizata prin comicul de caracter, fiind incadrata ca tip uman in tipul adulterinei, al femeii voluntare, al cochetei. Comicul de situatie este obtinut, in cazul acestui personaj, prin pierderea si regasirea succesiva a scrisorii, prin discutiile dintre Zoe si Tipatescu avand ca subiect pierderea scrisorii. Statutul social al lui Zoe este subliniat in indicatiile scenice de la inceputul piesei: „Zoe, sotia celui de mai sus”, parand ca autorul nu acorda o importanta prea mare acestui personaj, ales sa fie ultimul in aceasta lista. Dar, tocmai acest statut ii creeaza un zbucium permanent pe parcursul desfasurarii actiunii. Criticul literar Serban Cioculescu este de parere ca, in aceasta piesa, numai Zoe traieste cu adevarat o drama. Compromiterea publica, pentru o femeie din secolul al XIX-lea, care a ajuns la o pozitie sociala si materiala remarcabila, prin casatoria cu un barbat „zaharisit” si care are un amant in plina ascensiune, ar fi insemnat distrugerea ei definitiva. Statutul psihologic subliniaza o femeie cu un caracter extrem de puternic, hotarata sa zdrobeasca pe oricine s-ar impotrivi planurilor ei. Ea manipuleaza toate personajele masculine, in incercarea de a obtine ceea ce isi doreste, anume linistea sufleteasca pe care o avea inainte sa piarda scrisoarea. Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele acesteia. Este o femeie voluntara, care intotdeauna stie ce vrea si care nu se lasa invinsa de niciun obstacol ivit in cale. Desi apare ultima, in lista de personaje, pentru a sublinia rolul neinsemnat pe care il aveau femeile in viata politica, in vremea respectiva, ea dovedeste contrariul: are un rol determinant, manipuland dupa propria dorinta, pe toti barbatii implicati in jocurile politice din piesa. Face orice pentru a-si atinge scopul: se lamenteaza, porunceste, lacrimeaza teatral sau da ordine, totul pentru a obtine scrisoarea pierduta si, odata cu ea, onoarea. Trasatura sa dominanta de caracter este luciditatea. Prima ei replica din piesa este „Sunt nenorocita, Fanica”, iar pana la finalul operei este infatisata intr-o permanenta stare de surescitare, de disperare. Cu toate acestea, Zoe este mereu lucida. O prima scena semnificativa care pune in evidenta aceasta trasatura este cea a discutiei cu Tipatescu, in care se incearca gasirea unei solutii care sa-i scape din situatia compromitatoare in care se afla. Zoe numeste principiile lui Tipatescu „nimicuri politice”, detasandu-se perfect de emotii si cautand lucid cea mai buna cale de a pastra in continuare tot ceea ce a dobandit prin casatoria cu Trahanache, fara a se compromite in fata societatii. O alta scena semnificativa este cea cea in care il trimite pe Pristanda sa mearga la Catavencu si „sa-i cumpere scrisoarea cu orice pret”, acest lucru demonstrand o perfecta adaptare la situatie, spre deosebire de impulsivul Tipatescu, hotarat sa il tina in continuare arestat pe oponentul sau politic. Patru elemente de structura si compozitie ale textului dramatic ales, semnificative pentru tipologia personajului sunt: actiunea, conflictul, relatiile temporale si spatiale, finalul. Actiunea este simpla. Zoe nu este prezenta in expozitiune, ci este inclusa in scena care subliniaza intriga. Tipatescu, prefectul judetului, trimite o scrisoare de dragoste amantei sale, Zoe, sotia bunului sau prieten, Zaharia Trahanache. Catavencu detine aceasta scrisoare, pe care o foloseste ca arma de santaj politic. Evenimentele se precipita si se succed intr-un ritm alert. Trahanache vede in scrisoarea aflata la Catavencu doar un fals josnic, Tipatescu ordona lui Pristanda sa il aresteze pe Catavencu, pentru a recupera scrisoarea, dar Zoe ii cere politistului sa il elibereze imediat, pentru a negocia cu el conditiile redobandirii documentului. Deznodamantul este fericit, ca in orice comedie, Zoe dobandind scrisoarea, pe care i-o inapoiaza cetateanul turmentat. Un element esential in constructia subiectului dramatic este conflictul, ce consta in confruntarea dintre doua sau mai multe personaje cu idei, opinii diferite. In piesa „O scrisoare pierduta” exista un numar semnificativ de conflicte, unul dintre acestea, este cel dintre Zoe si Catavencu. La fel de important, dar de intensitate mai mare este cel dintre Zoe si Tipatescu, Zoe fiind hotarata sa lupte chiar impotriva amantului ei, pentru redobandirea linistii sufletesti. Relatiile temporale si spatiale nu fixeaza actiunea cu precizie. Aceasta se desfasoara „in capitala unui judet de munte, in zilele noastre”, dupa cum precizeaza autorul. Toate evenimentele care compun actiunea se deruleaza pe parcursul a trei zile, la finalul campaniei electorale si in perioada desfasurarii alegerilor. Actiunile personajelor sunt puse in evidenta prin fixarea ca reper spatial a locuintei lui Stefan Tipatescu, amantul Zoei. Discutiile dintre cei doi, hotararea Zoei de a il elibera pe Catavencu, discutia cu acesta, discutia acesteia cu Dandanache, toate au loc in casa prefectului, acolo unde Zoe este ca la ea acasa. Si confuzia pe care o face Dandanache, privind identitatea lui Tipatescu si a lui Trahanache: „(Aratand spre Tipatescu) Dumneaei...sotia dumitale.”, subliniaza tot aceasta idee. Finalul subliniaza din nou importanta personajului feminin in structura textului. In legatura cu finalul piesei, critica literara remarca: „Veselia tuturor personajelor din final este semnul exterior al deriziunii absurdului. Personajele nu realizeaza nonsensul existentei lor, singura reactie finala la aceasta absenta a lor este veselia inconstienta.” (Ion Constantinescu). Finalul o aduce din nou pe Zoe in prim-plan: dupa ce cetateanul turmentat ii restituise scrisoarea, Catavencu trebuie sa se supuna dorintelor Zoei, nemaiavand documentul cu care sa o santajeze. Ea este cea care il va ierta, cu generozitate, dar il va obliga sa organizeze petrecerea de dupa alegerile pe care acesta le pierduse catastrofal. Catavencu o numeste „un inger”, iar cetateanul turmentat „o dama buna”. Referitor la constructia personajelor lui Caragiale, critica literara subliniaza: „Veselia inepta a personajelor din finalul tuturor celor patru piese comice este semnul exterior al deriziunii absurdului. Personajele nu realizeaza nonsensul existentei lor, singura reactie finala la aceasta absenta a lor este veselia inconstienta.”

Iona de Marin Sorescu Particularitatile de constructie a personajului Teatrul postbelic - personajul              Drama este specie a genului dramatic, caracterizata prin deznodamant grav, dar in care conflictul, desi foarte puternic, nu mai duce neaparat, ca in tragedie, la moartea personajelor principale, iar accentele tragice se impletesc uneori cu cele comice sau lirice.              Iona (1968) a fost publicata in revista Luceafarul, fiind inclusa ulterior in trilogia cu titlul simbolic Setea muntelui de sare, alaturi de Paracliserul si Matca. Piesa Iona este inspirata de unul dintre marile mituri crestine, cel al personajului biblic Iona.           In opinia mea, tema piesei este destinul tragic al omului modern, care traieste acut singuratatea si care are profunde framantari, in efortul de aflare a sinelui, ezitarea in a-si asuma constient drumul in viata. Problematica se diversifica prin revolta omului in fata destinului, raportul dintre libertate si necesitate sau in comunicarea sociala, ca sursa a singuratatii. Consider ca aceasta tema se reflecta in constructia personajului Iona, in special prin atitudinea acestuia in fata problemelor cu care se confrunta. O scena semnificativa este cea in care Iona, temandu-se de singuratate, se striga pe nume: “Iona! (mai ragusit). Iona! –Nimic. – Pustietatea ar trebui macar sa imi raspunda.” El isi pierde insa ecoul, semn ca trebuie sa infrunte singur destinul. Autorul considera ca acesta este cel mai ingrozitor lucru ce i se poate intampla unui om, de aceea noteaza: Cred ca lucrul cel mai ingrozitor din piesa e cand Iona isi pierde ecoul.”             De asemenea, consider ca tema textului se reflecta in constructia lui Iona si prin modul in care autorul alege sa il supuna pe acesta unor probe, personajul fiind inghitit succesiv de trei ori. Astfel, descopera ca vanatorul devine vanat, ca cel ce pescuia, este pescuit. Aceste probe nu il inving, dimpotriva, subliniaza puterea omului de a infrunta orice provocare. Desi rateaza de mai multe ori, nu-si pierde increderea in capacitatea fiintei umane de a-si depasi limitele, de a iesi din labirintul existentei, caci el nu inceteaza nicio clipa sa aspire catre o existenta superioara.  Statutul social al personajului este precizat in indicatiile scenice de la inceputul piesei: “Iona, pescar” si apoi subliniat pe parcursul operei: “De mult pandesc eu pestele asta. L-am si visat.” Acest statut trimite la mitul biblic a lui Iona, proorocul din Vechiul Testament. Acestuia, Dumnezeu i-a poruncit sa mearga la Ninive, oras in care “faradelegile locuitorilor au ajuns pana in fata mea”. Insa Iona, ignorand porunca primita, si-a schimbat traseul, urcand pe o alta corabie care pleca spre orasul Tarsis. Dumnezeu, care a vazut totul, a starnit o furtuna puternica, incat corabia in care se afla Iona era in pericol. Aruncat in mare, Iona este inghitit de un peste urias, in burta caruia sta trei zile si trei nopti, timp in care se pocaieste si accepta misiunea divina. Statutul psihologic pune in evidenta un caracter extrem de puternic, lucru evidentiat prin vointa extraordinara cu care personjul incearca sa isi depaseasca propria conditie, dar si prin gestul sau final: “Dar nu ma las. Plec din nou. […] Razbim noi cumva la lumina.” Statutul moral releva structura sufleteasca a eroului. Este o fire reflexiva, meditand asupra unor probleme existentiale - soarta, viata, moarte: “De ce trebuie sa pierdem timpul cu lucruri care nu ne folosesc dupa moarte?”, “De ce trebuie sa se culce toti oamenii la sfarsitul vietii?”                    Trasatura dominanta de caracter este vointa, ilustrand capacitatea fiintei umane de a depasi mereu obstacolele, de a-si depasi conditia. Iona este omul prins fara voia lui intr-o capcana, din care incearca pur si simplu sa scape. O scena semnificativa este cea in care, Iona spinteca burta celui de-al doilea peste care l-a inghitit pe primul, din care el reusise sa iasa. Pentru a putea iesi din spatiul stramt in care este inchis, Iona isi foloseste degetele ca niste ferastraie, in incercarea de a taia o fereastra in burta pestelui. Totodata, subliniaza vointa sa puternica reflectand asupra incercarilor succesive pe care le va face, incercand sa isi depaseasca propria conditie: “O sa inot o zi, doua, pe spate, apoi pe burta, apoi intr-o parte, apoi intr-un deget, apoi intr-un fir de par, apoi intr-un suflet…” A doua scena semnificativa pentru relevarea trasaturii dominante de caracter a personajului este cea din finalul piesei. Dupa incercari repetate de a scapa din burtile de peste, ceea ce dovedeste vointa acestuia, dorinta de a nu abandona cu nicun chip, Iona capata intelegerea de care are nevoie. Eroul alesese un drum gresit, care ducea in afara. Calea cea adevarata, singura de altfel, se afla insa inauntrul nostru. “Trebuie s-o iau in partea cealalta…E invers.Totul e invers”, exclama el in final, iluminat. Gestul de a-si spinteca burta nu trebuie asadar inteles ca o sinucidere, de vreme ce nicio actiune din text nu se manifestase in planul realitatii, ci tot simbolic: omul a gasit calea, iar aceasta se afla in sine. Mitul labirintului si metafora luminii din final (“razbim noi cumva la lumina” )sustin semnificatia simbolica a piesei.   Patru elemente de structura si compozitie ale textului dramatic ales, semnificative pentru tipologia personajului sunt: indicatiile scenice, actiunea, relatiile spatiale si temporale si conflictul. Indicatiile scenice sunt specifice teatrului modern. Tabloul I se deschide cu o indica-tie scenica, independenta de textul propriu-zis, dar care are valoare anticipativa pentru destinul personajului: “Scena  e impartita in doua. Jumatate din ea reprezinta o imensa gura de peste. Cealalta jumatate-apa. Iona sta in gura pestelui nepasator […]”. Tabloul al II-lea subliniaza spatiul in care se afla Iona: „Impresia ca te afli pe fundul marii si in acelasi timp cateva elemente care sa creeze senzatia de pantece urias”. Si in tabloul al III-lea, indicatiile scenice sunt la fel de importante, pentru descifrarea semnificatiilor textului: „iar intr-o parte a scenei - important!- o mica moara de vant.”, evidentiind astfel, prin moara de vant, simbol al zadarniciei, ca Iona, simbol al omului modern, nu mai accepta iluziile, asa cum o facea Don Quijote in fata morii de vant. In tabloul al IV-lea, indicatia scenica aduce precizarea ca Iona se afla intr-un loc ce seamana cu o pestera: „In fata, ceva nisipos, alge, scoici. Ceva ca o plaja. La gura grotei rasare barba lui Iona. Lunga si ascutita – vezi barba schivnicilor de pe fresce.” Se sugereaza astfel faptul ca Iona nu reprezinta un tip uman, ci un simbol.   Relatiile temporale si spatiale sunt deosebit de importante pentru intelegerea constructiei personajului. Elementele spatiale apartin aproape exclusiv imaginarului (plaja, burtile pestilor, moara de vant, acvariul) si se inscriu in seria metaforica a existentei tragice a personajului principal, care intruchipeaza fiinta umana in tragismul ei. Spatiul, in cea mai mare parte a actiunii este inchis, apasator, amenintator: in burta pestelui. Iona este astfel omul prizonier al primejdiilor si al fatalitatii. Relatiile temporale reliefeaza, in principal, perspectiva discontinua a timpului psihologic pe care il traieste Iona, care amplifica starile interioare ale personajului.             Actiunea se realizeaza prin sucesiunea a patru tablouri. Planul exterior  din primul si ultimul tablou alterneaza cu planurile lumii interioare din al doilea si al treilea tablou. In tabloul I, este prezentat pescarul Iona, intr-o zi oarecare, incercandu-si norocul, in dorinta lui de a prinde pestele cel mare. Marea, metafora a vietii, e plina de tentatii pe care omul trebuie sa le ocoleasca: „Marea asta e plina de nade; tot felul de nade frumos colorate. Noi, pestii, inotam printre ele.” Primul tablou se incheie tragic: Iona este inghitit de pestele cel mare pe care il ignora.             Tabloul al II-lea il arata pe Iona in burta pestelui. Monologul personajului contine multe intrebari existentiale. Iona observa ca, in timpul vietii, oamenii invata multe lucruri care nu le sunt deloc utile dupa moarte. Fiind prins in burta pestelui, incearca sa se convinga pe sine ca este liber, ca se poate duce incotro doreste, ca poate face ce vrea. Tabloul al III-lea este cel mai extins. Actiunea se desfasoara in interiorul celui de-al doilea peste care a inghitit primul peste. Iona evadeaza, dar ajunge in burta celui de-al treilea peste, un alt spatiu inchis. Isi aminteste acum lucruri marunte din viata sa: plecarea la razboi, bucuria de a privi gazele, isi aminteste si de mama sa, careia ar vrea sa ii scrie un bilet in care s-o roage sa-l mai nasca o data, finndca „Ne scapa mereu cate ceva din viata, de aceea trebuie sa ne nastem mereu.” Tabloul al IV-lea il arata pe Iona intr-un loc ce aduce cu o pestera, dandu-i cititorului iluzia ca personajul si-a recapatat libertatea. Se dovedeste insa ca Iona se afla in burta unui alt peste : “Sugestie, desigur a unei existente care se inchide in alta existenta ca un cerc intr-un cerc mai mare sau o capcana intr-un sir neintrerupt de capcane.” (Eugen Simion) Nu-si aminteste cine este, de aceea incearca sa se regaseasca, eliberandu-se de trecerea timpului. Punctul culminant al acestui tablou este cel al regasirii numelui: “Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona.”  Maretia personajului consta in gestul sau final: el isi spinteca burta, asa cum facuse si cu sirul de burti de peste. Gestul este simbolic, nu constituie o sinucidere. Replica: “Razbim noi cumva la lumina” sugereaza eliberarea spiritului din trupul-temnita.              Conflictul din opera dramatica este specific tragismului piesei, prin urmare, din parabola lui Sorescu lipseste confruntarea dintre doua personaje, specifica teatrului clasic. Conflictul in aceasta piesa este de fapt drama existentiala a protagonistului Iona. Imagine a omului modern, Iona traieste un conflict interior, generat de lupta cu sinele, intr-o intriga de mare tensiune dramatica, nascuta din diferenta dintre idealul/ideea de libertate, de cunoastere absoluta si convietuirea intr-un orizont inchis, ca un pantece de peste. Din mitul biblic, Marin Sorescu a preluat numai situatia existentiala: captivitatea lui Iona in burta pestelui, simbol al destinului din care omul nu se poate elibera. In ebraica, “iona” inseamna “porumbel”, pasare ce simbolizeaza pacea, dar si libertatea, simbolistica integrata in continutul de idei al textului.  In ceea ce priveste semnificatia acestei tragedii, Marin Sorescu insusi marturiseste in volumul Insomnii :„Au trecut trei ani de cand am scris tragedia. Totul mi se incurca in memorie. Stiu numai ca am vrut sa scriu ceva despre un om singur, nemaipoment de singur”.