Cursuri - Facultatea de Științe ale educației

Baltagul de Mihail Sadoveanu roman traditional   Tema si viziunea despre lume         Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune desfasurata pe mai multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe, caractere puternice, deja formate, cu multiple conflicte, o intriga atent construita si care prin intermediul actiunii reflecta realitatea vietii cotidiene.             Opera se incadreaza in tipul de roman obiectiv, traditional. O prima trasatura a acestui tip de roman este     perspectiva narativa obiectiva, adica viziunea „din spate”, care presupune prezenta naratiunii la persoana a III-a si a unui narator obiectiv. Acesta este deci, detasat, nu se implica in evenimentele pe care le relateaza, nu comenteaza actiunile personajelor. Obiectivitatea naratorului se remarca prin detasarea cu care prezinta citito-rului evenimentul din finalul operei, cand Vitoria Lipan ii descopera lumii intregi pe ucigasii sotului sau. Naratorul nu comenteaza faptele femeii, nu face consideratii personale, lasand cititorul sa traga propriile concluzii. A doua trasatura a acestui tip de roman o constituie prezenta unui narator omniscient si omniprezent. Acest tip de narator se evidentiaza inca din primele pagini ale operei, prin descrierea amanuntita a anecdotei despre facerea lumii, pe care Nechifor Lipan o spunea „la nunti si cumetrii”. De asemenea, acest tip de narator este prezent pe tot parcursul romanului, citito-rul avand acces la gandurile, emotiile, sentimentele personajului principal.         Patru dintre elementele de constructie importante ale romanului sunt: titlul, incipitul, actiunea, reperele spatiale si temporale.          Titlul este sugestiv pentru mesajul operei, avand mai multe semnificatii:  este obiect simbolic, ambivalent, ca arma a crimei si instru-ment al actului justitiar, dar este si unealta cu care muntenii isi castiga exis-tenta, fapt subliniat in primele pagini ale romanului. Totodata, fiind un topor cu doua taisuri, poate sublinia dualitatea: viata - moarte.         Incipitul cuprinde povestea cu tonalitate biblica a alcatuirii lumii, spusa de catre Nichifor Lipan la “nunti si cumetrii”. Este un pretext literar pentru autor de a sublinia trasaturile de caracter ale muntenilor, despre care urmeaza sa vorbeasca in roman, prin prezentarea asezarii si a randuielii oamenilor, dar si a destinului individual. Muntenii apar astfel ca buni cunoscatori ai naturii, apartinand unei civilizatii pastorale.         Actiunea este liniara, primele sase capitole incluzand expozitiunea si intriga. Se prezinta satul si se realizeaza portretul Vitoriei, nelinistita de intarzierea sotului sau, plecat la Dorna sa cumpere oi. Sunt subliniate framantarile femeii si mijloacele prin care aceasta incearca sa gaseasca raspunsuri intrebarilor pe care si le pune. Mai intai merge la baba Maranda, vrajitoarea satului, apoi la parintele Daniil, apoi cauta sprijin la autoritati. In cele din urma, se hotaraste sa afle singura ce s-a intamplat cu sotul ei. Femeia se pregateste pentru  plecarea in cautarea acestuia: tine post negru, merge la Manastirea Bistrita, face rost de bani, o lasa pe fiica ei, Minodora la manastire si pleaca la drum cu fiul sau adolescent Gheorghita. In urmatoarele sapte capitole este urmarita desfasurarea actiunii, Vitoria si Gheorghita reconstituind traseul lui Nechifor si poposind in Bicaz, la crasma domnului David de la Calugareni, la Vatra Dornei, Borca etc. Se observa atentia acordata de catre scriitor detaliilor, deoarece sunt subliniate obiceiurile moldovenesti. Vitoria si Gheorghita intalnesc o nunta si un botez la care participa, conform obiceiurilor, element cu valoare anticipativa, trimitand la inmormantarea din final.Vitoria intelege ca sotul ei a disparut intre Suha si Sabasa. Cu ajutorul cainelui regasit, Lupu, cei doi descopera intr-o rapa ramasitele lui Nechifor. Gheorghita coboara in rapa si vegheaza osemintele tatalui o noapte intreaga, semn al maturizarii acestui adolescent. In ultimele trei capitole, naratorul dezvaluie modul in care Vitoria reuseste sa descopere ucigasii, printr-o intuitie extraordinara. Sunt prezentate inmormantarea, parastasul lui Nechifor si pedespsirea ucigasului. Punctul culminant o surprinde pe Vitoria, ce reconstituie cu fidelitate scena crimei, uimindu-i pe Calistrat Bogza si Ilie Hutui. Gestul de infaptuire a dreptatii realizat de catre Gheorghita cu baltagul lui Nechifor este gestul final din roman. Bogza isi recunoaste vina, iar Vitoria se reintoarce acasa cu Ghorghita si isi reia viata.         Relatiile spatiale fixeaza actiunea in satul Magura Tarcaului, dar apar si alte nume de localitati importante pentru desfasurarea actiunii: Bicaz, Dorna, Suha, Sabasa. Spatiul cuprinde atat toponime reale, existente ( Dor-na, Bistrita), cat si toponime imaginare, ce anunta raul, moartea (raul Neagra). El are o dubla valoare: spatiu inchis initial (satul Magura, gospodaria fam.Lipan, semnificand siguranta, protectie, intimitate), dar si spatiu deschis, odata cu plecarea Vitoriei si-a lui Gheorghita. Timpul este vag precizat, prin repere ce tin de marile sarbatori religioase:  Sf. Andrei, Postul Mare.        Personajul principal este Vitoria Lipan, personaj de factura realista reprezentativ pentru lumea rurala, cu o personalitate complexa, indi-vidualizat prin caracterizare directa si indirecta. Portretul fizic reiese din caracterizarea directa a naratorului si este realizat prin tehnica detaliului avand in centru laitmotivul privirii: “ ochii ei caprui in care parca se rasfrange lumina castanie a parului”, “ acei ochi aprigi”. Statutul social al personajului se dezvaluie la inceput, prin conditia de mama si sotie, indatoriri pe care si le indeplineste cu daruire. Statutul psihologic subliniaza un caracter comple, extrem de puternic. Portretul moral este dezvaluit prin mijloacele caracterizarii indirecte, introspectia psihologica reprezintand un mijloc de carcterizare indirecta a personajului: trairile intense, dar neexteriorizate, dezvaluie un personaj sensibil caruia i se contureaza latura feminina. Principalele trasaturi de caracter sunt: spirit religios, contrabalasnat de credinta in superstitii, inteligenta deosebita pe parcursul drumului cand reconstituie traseul sotului sau, luciditate, buna cunoastere a psihologiei celuilalt si stapanirea de sine, evidente in episodul demascarii ucigasului.           In opinia mea viziunea lui Sadoveanu despre lume este foarte bine evidentiata, atat prin tema, cat si prin constructia personajelor.Viziunea despre lume in acest roman se individualizeaza prin coexistenta planului realist cu cel mitic, prin echivalentele dintre lumea umana si ordinea cosmica. Spre deosebire de balada “Miorita”, romanul nu se limiteaza la o moarte ipotetica, Vitoria parcurgand traseul presupus al maicutei batrane.

Ion De Liviu Rebreanu Tema si viziunea despre lume  - viziunea despre lumea autorului in raport cu actiunea si cu deznodamantul operei.                     Romanul obiectiv, traditional Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune desfasurata pe mai multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe, caractere puternice, deja formate, cu multiple conflicte, o intriga atent construita si care prin intermediul actiunii reflecta realitatea vietii cotidiene.                Opera se incadreaza in tipul de roman obiectiv, traditional. O prima trasatura a acestui tip de roman este     perspectiva narativa obiectiva, adica viziunea „din spate”, care implica prezenta naratiunii la persoana a III-a si a unui narator obiectiv. Acesta este deci, detasat, nu se implica in evenimentele pe care le relateaza, nu comenteaza actiunile personajelor. O scena semnificativa, prin care se pune in evidenta acest tip de viziune, cu narator obiectiv, este cea in care Vasile Baciu o bate cu salbaticie pe Ana, fiica sa, insarcinata. Scena este, poate, una dintre cele mai violente din intreaga literatura romaneasca interbelica, dar, nicaieri, pe parcursul acesteia, nu transpare, din partea naratorului care o evidentiaza, vreo urma de compatimire pentru victima sau de indignare fata de brutalitatea tatalui. Obiectivitatea naratorului, detasarea cu care prezinta cititorului evenimentul, amanuntit, sunt absolute. A doua trasatura a acestui tip de roman o constituie prezenta unui narator omniscient si omniprezent. Acest tip de narator se evidentiaza inca din primele pagini ale operei, prin descrierea amanuntita a drumului care intra in satul Pripas, precum si a elementelor definitorii ale acestuia: Padurea Domneasca, Cismeaua Mortului, Rapele Dracului, casa invatatorului Herdelea, cea a lui Macedon Cercetasu, crucea cu Hristosul din tinichea etc. Despre acest tip de narator, specific romanelor obiective, traditionale, scriitorul Camil Petrescu spunea: „Casele par pentru el fara acoperisuri, distantele nu exista, departarea in vreme de asemenea nu. In timp ce pune sa-ti vorbeasca un personaj, el iti spune in acelasi alineat unde se gasesc si celelalte personaje, ce fac, ce gandesc exact, ce planuiesc.” Patru elemente de constructie a operei sunt importante pentru intelegerea semnificatiilor textului: incipitul, finalul, conflictul, relatiile spatiale si temporale. Incipitul, partea introductiva a oricarei opere literare, care are anumite consecinte in derularea evenimentelor, indeplineste anumite roluri, printre care: introducerea cititorului in lumea fictionala, prezentarea unor personaje si fixarea coodonatelor spatio-temporale. In acest roman, incipitul coincide cu expozitiunea, fiind reprezentat de imaginea drumului care intra in satul Pripas, acolo unde are loc actiunea romanului. Critica literara a considerat ca, prin intermediul acestui drum, cititorul patrunde, de fapt, in lumea fictiunii, a romanului. Se observa ca drumul este personificat: „alearga”, „taie”, „urca sprinten”, „da buzna”, fiind el insusi un personaj al operei. Al doilea element de constructie a operei este finalul, partea de incheiere a oricarei opere literare, care poate coincide sau nu cu deznodamantul. Daca finalul nu coincide cu deznodamantul, inseamna ca autorul doreste sa ofere cititorilor date despre personajele operei dupa ce conflictul s-a incheiat. Rolurile finalului sunt: incadrarea actiunii ca intr-o rama, impreuna cu incipitul, pastrand astfel lumea fictionala in afara lumii reale, precum si finalizarea actiunii si scoaterea cititorului din lumea fictionala si readucerea lui in lumea reala. In acest roman, finalul este simetric cu incipitul, fiind reprezentat de imaginea drumului care, in ultima pagina a operei, iese din satul Pripas, lasand in urma aceleasi elemente pe care cititorul le-a intalnit in prima pagina: Padurea Domneasca, Cismeaua Mortului, Rapele Dracului, casa invatatorului, cea a lui Macedon Cercetasu, crucea cu Hristosul din tinichea.             Reperele spatiale si cele temporale constituie un alt element de constructie a romanului. Spatiul in care se desfasoara actiunea operei este satul Pripas, din Ardeal, anumite puncte fiind esentiale pentru derularea actiunii: locul unde are loc duminica hora, biserica, carciuma lui Avrum, ulita satului, locul unde se aduna oamenii la camp. Timpul in care se petrec evenimentele este secolul al XIX-lea.             Un alt element important de constructie a operei este reprezentat de tehnica narativa utilizata in aceasta opera, si anume inlantuirea, care presupune prezentarea evenimentelor in ordine cronologica, incepand cu dorinta personajului principal de a obtine pe orice cale cat mai mult pamant, continuand cu casatoria acestuia cu Ana, fiica celui mai bogat om din tot satul, nasterea copilului, moartea Anei si apoi a copilului si sfarsind cu moartea lui Ion.             Personajul principal al acestui roman este Ion, cel care da si titlul romanului. El poate fi incadrat intr-un anumit tip uman, cel al taranului sarac, dar cu o dorinta apriga de a avea cat mai mult pamant. Acest lucru evidentiaza trasatura sa dominanta de caracter, adica vointa, care se remarca pe parcursul intregului roman. In relatie cu Ana, Ion se dovedeste a fi un personaj lipsit de orice sentiment, care accepta compromisul unei casatorii cu fiica lui Vasile Baciu, doar pentru a se imbogati. O dispretuieste pe Ana, pentru ca o considera responsabila de faptul ca nu s-a putut casatori cu cea pe care o iubea, Florica. De aceea, actioneaza in consecinta: o lasa insarcinata inainte de casatorie, pentru a-l obliga pe tatal ei sa i-o dea de nevasta si o alunga atunci cand ea vine la el acasa, dupa ce este batuta de catre acesta. Dupa nunta nu mai este interesat de ea si nici macar nasterea copilului nu il sensibilizeaza. O scena importanta, care ilustreaza relatia eroului cu Ana, este cea de la nunta, cand o ignora cu desavarsire pe sotia sa, neavand ochi decat pentru Florica. Danseaza cu Florica, pe care si-o inchipuie mireasa lui si ii dezvaluie sentimentele pentru ea: „Numai tu imi esti draga!”             In relatie cu Florica, se remarca dorinta eroului, de a se reintoarce la cea de care fusese odinioara indragostit. O scena semnificativa o constituie cea a intalnirii dintre cei doi tineri, din partea I a romanului, cand Ion, mergand sa munceasca la camp, sta de vorba cu Florica si o asigura de sinceritatea sentimentelor sale: „In inima mea tot tu ai ramas craiasa!” Daca la inceput Ion ii promite fetei ca o va lua de nevasta, ulterior se casatoreste cu Ana pentru avere. Dupa moartea Anei si a copilului, Ion se simte din nou atras de Florica, desi aceasta, dupa nunta lui, fiind foarte saraca si fara niciun fel de zestre, acceptase casatoria cu cel mai bogat flacau din sat, George. Ion merge din ce in ce mai des in casa ei, sub pretextul ca are de discutat cu George. Intr-o noapte, crezand ca George nu este acasa, vine pe furis la Florica, dar este prins de catre sotul ei si omorat.             In opinia mea, deznodamantul romanului ilustreaza incetarea luptei dintre cele doua glasuri: „glasul pamantului” si „glasul iubirii”, care l-au dominat pe rand pe Ion. Despre acest conflict nascut in sufletul flacaului, Eugen Lovinescu spunea:<< In sufletul lui Ion exista o lupta intre „glasul pamantului” si „glasul iubirii”, dar fortele sunt inegale si nu domina decat succesiv. Prezenta la inceput, dragostea pentru Florica stavileste putin si in dezbateri sumare marea lui pasiune pentru pamant si nu se afirma, naprasnica, decat atunci cand i s-a potolit setea de pamant. Sufletul sau este in realitate unitar: simplu, frust si masiv, el pare crescut din pamantul iubit cu frenezie.>> Particularitatile de constructie a personajului                Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune desfasurata pe mai multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe, caractere puternice, deja formate, cu multiple conflicte, o intriga atent construita si care prin intermediul actiunii reflecta realitatea vietii cotidiene. Personajul principal al romanului „Ion” de Liviu Rebreanu este cel care da si titlul romanului.             Statutul social al eroului este acela de taran sarac, dar cu o dorinta apriga de a avea cat mai mult pamant, fiind gata sa faca orice pentru a-l obtine. Acest statut este prezentat in roman, astfel incat sa se raporteze la conflictul intregii opere. Astfel, in sufletul lui Ion se naste un conflict, generat de lupta dintre cele doua glasuri: „glasul pamantului” si „glasul iubirii”, care il domina pe rand. El alege mai intai glasul pamantului, prin casatoria cu Ana, bogata si urata, iar apoi glasul iubirii, prin intoarcerea la Florica, saraca, dar frumoasa. Statutul psihologic releva un caracter puternic, deoarece Ion obtine, prin viclenie, pamantul mult ravnit. El il obliga pe Vasile Baciu, cel mai bogat taran din sat, sa ii dea pe fiica sa de sotie, dupa ce o lasa pe aceasta insarcinata, intrand astfel in posesia pamanturilor acestuia, primite drept zestre. Cele doua glasuri il stapanesc pe rand pe flacau, pe parcursul desfasurarii actiunii. Glasul pamantului vizeaza dorinta lui Ion de a obtine cat mai mult pamant, prin casatoria cu Ana, iar glasul iubirii subliniaza sentimentele pe care personajul le are pentru Florica. Atat statutul psihologic al eroului, cat si cel moral sunt raportate la conflictul din opera. Statutul moral scoate in evidenta ambitia si orgoliul acestui personaj, care se simte umilit ca nu are pamant. El este harnic, gospodar, plin de dorinta de a munci pamantul, dar si de amaraciunea ca nu detine suficient, pentru a fi respectat de catre ceilalti in sat. De aceea, ambitia sa si patima pentru pamant nasc in sufletul sau un conflict, ce nu se va stinge decat o data cu moartea sa. O trasatura de caracter a lui Ion, atent evidentiata in acest roman este patima pentru avere, manifestata prin dorinta sa nemasurata de a avea cat mai mult pamant. O scena semnificativa pentru ilustrarea ei o constituie scena din capitolul „Zvarcolirea”, in care Ion simte, privind pamanturile pe care si le doreste cu ardoare, o patima pentru acestea, care este mai presus de sine: „Glasul pamantului patrundea navalnic in sufletul flacaului, ca o chemare, coplesindu-l.” O alta scena semnificativa o reprezinta cea din capitolul „Sarutarea”, aflat in partea a doua a operei. In apropierea prima-verii, Ion se duce sa-si vada pamanturile pe care le obtinuse de la socrul sau. Admirandu-le, plin de mandrie, se lasa coplesit de sentimentele navalnice din sufletul sau, sarutandu-l ca pe o iubita: „Apoi incet, cucernic, fara sa-si dea seama, se lasa in genunchi, isi cobori fruntea si-si lipi buzele cu voluptate de pamantul ud. Si-n sarutarea aceasta grabita simti un fior rece, ametitor...”   Patru elemente de structura si de compozitie a operei semnificative pentru constructia personajului ales sunt: compozitia, conflictul, relatiile spatiale si temporale, perspectiva narativa.             Conflictul din acest roman pune in evidenta constructia personajului principal. Pe de-o parte, prin conflictul exterior se evidentiaza caracterul lui Ion, acesta infruntand, pe rand, o serie de personaje din opera. Ion o va seduce pe fata lui Vasile Baciu, intrand in conflict cu acesta, umilindu-l in cele din urma si obtinand pamanturile pe care le voia. Conflictul cu George Bulbuc, cel mai bogat flacau din sat, determina aparitia unor conflicte secundare, deoarece preorul se va certa cu invatatorul satului. Pe de alta parte, Ion traieste un conflict interior, deosebit de puternic. Cele doua glasuri, „glasul pamantului” si „glasul iubirii” il stapanesc deopotriva, alternativ, determinandu-i toate reactiile si toate actiunile. Reperele spatiale si cele temporale constituie un alt element, prin care se pune in evidenta constructia personajului. Spatiul in care se desfasoara actiunea operei este satul Pripas, din Ardeal, anumite puncte fiind esentiale pentru modul in care este construit personajul Ion: locul unde are loc duminica hora, biserica, carciuma lui Avrum, ulita satului, campul. Toate acestea sunt strans legate de constructia personajului principal, prin prezentarea relatiilor sociale, a vietii satului, a mentalitatilor categoriei sociale a taranimii in care se incadreaza si Ion. Timpul in care se petrec evenimentele este secolul al XIX-lea, de aceea personajul este construit pe baza conceptiilor de viata din acel secol, a ideilor despre importanta pe care pamantul trebuie sa o aiba in existenta rurala.             Un alt element important de structura si de compozitie a operei, care ilustreaza constructia personajului Ion, este reprezentat de tehnica narativa utilizata in aceasta opera, si anume inlantuirea. Prin intermediul acesteia, care presupune prezentarea evenimentelor in ordine cronologica, se pune in evidenta evolutia sufleteasca a eroului. Mai intai este ilustrata dorinta personajului principal de a obtine pe orice cale cat mai mult pamant, apoi pusa in evidenta seducerea Anei, casatoria lui Ion cu aceasta, conflictul pentru pamant cu tatal Anei, nasterea copilului, moartea Anei si apoi a copilului. In opinia mea, tema romanului, care este conditia taranului, este reflectata in constructia personajului ales prin constructia operei, care are doua parti: „Glasul pamantului” si „Glasul iubirii”, ambele vizand problemele cu care se confrunta personajul principal, Ion al Glanetasului, reprezentativ pentru o intreaga clasa sociala, aceea a taranimii.  Supus „glasului pamantului”, Ion se dovedeste a fi un personaj lipsit de orice sentiment, care accepta compromisul unei casatorii cu fiica lui Vasile Baciu, doar pentru a se imbogati. O dispretuieste pe Ana, pentru ca o considera responsabila de faptul ca nu s-a putut casatori cu cea pe care o iubea, Florica. De aceea, actioneaza in consecinta: o lasa insarcinata inainte de casatorie, pentru a-l obliga pe tatal ei sa i-o dea de nevasta si o alunga atunci cand ea vine la el acasa, dupa ce este batuta de catre acesta. Dupa nunta, nu mai este interesat de ea si nici macar nasterea copilului nu il sensibilizeaza.             Supus „glasului iubirii”, Ion o poarta in suflet pe Florica, fata de care este indragostit. O scena semnificativa o constituie cea a intalnirii dintre cei doi tineri, din partea I a romanului, cand Ion, mergand sa munceasca la camp, sta de vorba cu Florica si o asigura de sinceritatea sentimentelor sale: „In inima mea tot tu ai ramas craiasa!” Daca la inceput Ion ii promite fetei ca o va lua de nevasta, ulterior se casatoreste cu Ana pentru avere. Dupa moartea acesteia, eroul are dorinta puternica de a se reintoarce la cea de care fusese odinioara indragostit, desi aceasta, dupa nunta lui, fiind foarte saraca si fara niciun fel de zestre, acceptase casatoria cu cel mai bogat flacau din sat, George. Deznodamantul romanului, reprezentat de moartea lui Ion, ilustreaza incetarea luptei dintre cele doua glasuri: „glasul pamantului” si „glasul iubirii”, care l-au dominat pe rand pe acesta.             Astfel, Ion ramane, in literatura romana, un prototip al taranului insetat de avere, care se foloseste de orice mijloace pentru a obtine pamantul ravnit, asa cum personajul insusi, intr-un monolog interior marturisea: „Toata istetimea lui nu plateste o ceapa degerata, daca n-are si el pamant mult, mult...”

Ion De Liviu Rebreanu Tema si viziunea despre lume  - viziunea despre lumea autorului in raport cu actiunea si cu deznodamantul operei.                     Romanul obiectiv, traditional Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune desfasurata pe mai multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe, caractere puternice, deja formate, cu multiple conflicte, o intriga atent construita si care prin intermediul actiunii reflecta realitatea vietii cotidiene.                Opera se incadreaza in tipul de roman obiectiv, traditional. O prima trasatura a acestui tip de roman este     perspectiva narativa obiectiva, adica viziunea „din spate”, care implica prezenta naratiunii la persoana a III-a si a unui narator obiectiv. Acesta este deci, detasat, nu se implica in evenimentele pe care le relateaza, nu comenteaza actiunile personajelor. O scena semnificativa, prin care se pune in evidenta acest tip de viziune, cu narator obiectiv, este cea in care Vasile Baciu o bate cu salbaticie pe Ana, fiica sa, insarcinata. Scena este, poate, una dintre cele mai violente din intreaga literatura romaneasca interbelica, dar, nicaieri, pe parcursul acesteia, nu transpare, din partea naratorului care o evidentiaza, vreo urma de compatimire pentru victima sau de indignare fata de brutalitatea tatalui. Obiectivitatea naratorului, detasarea cu care prezinta cititorului evenimentul, amanuntit, sunt absolute. A doua trasatura a acestui tip de roman o constituie prezenta unui narator omniscient si omniprezent. Acest tip de narator se evidentiaza inca din primele pagini ale operei, prin descrierea amanuntita a drumului care intra in satul Pripas, precum si a elementelor definitorii ale acestuia: Padurea Domneasca, Cismeaua Mortului, Rapele Dracului, casa invatatorului Herdelea, cea a lui Macedon Cercetasu, crucea cu Hristosul din tinichea etc. Despre acest tip de narator, specific romanelor obiective, traditionale, scriitorul Camil Petrescu spunea: „Casele par pentru el fara acoperisuri, distantele nu exista, departarea in vreme de asemenea nu. In timp ce pune sa-ti vorbeasca un personaj, el iti spune in acelasi alineat unde se gasesc si celelalte personaje, ce fac, ce gandesc exact, ce planuiesc.” Patru elemente de constructie a operei sunt importante pentru intelegerea semnificatiilor textului: incipitul, finalul, conflictul, relatiile spatiale si temporale. Incipitul, partea introductiva a oricarei opere literare, care are anumite consecinte in derularea evenimentelor, indeplineste anumite roluri, printre care: introducerea cititorului in lumea fictionala, prezentarea unor personaje si fixarea coodonatelor spatio-temporale. In acest roman, incipitul coincide cu expozitiunea, fiind reprezentat de imaginea drumului care intra in satul Pripas, acolo unde are loc actiunea romanului. Critica literara a considerat ca, prin intermediul acestui drum, cititorul patrunde, de fapt, in lumea fictiunii, a romanului. Se observa ca drumul este personificat: „alearga”, „taie”, „urca sprinten”, „da buzna”, fiind el insusi un personaj al operei. Al doilea element de constructie a operei este finalul, partea de incheiere a oricarei opere literare, care poate coincide sau nu cu deznodamantul. Daca finalul nu coincide cu deznodamantul, inseamna ca autorul doreste sa ofere cititorilor date despre personajele operei dupa ce conflictul s-a incheiat. Rolurile finalului sunt: incadrarea actiunii ca intr-o rama, impreuna cu incipitul, pastrand astfel lumea fictionala in afara lumii reale, precum si finalizarea actiunii si scoaterea cititorului din lumea fictionala si readucerea lui in lumea reala. In acest roman, finalul este simetric cu incipitul, fiind reprezentat de imaginea drumului care, in ultima pagina a operei, iese din satul Pripas, lasand in urma aceleasi elemente pe care cititorul le-a intalnit in prima pagina: Padurea Domneasca, Cismeaua Mortului, Rapele Dracului, casa invatatorului, cea a lui Macedon Cercetasu, crucea cu Hristosul din tinichea.             Reperele spatiale si cele temporale constituie un alt element de constructie a romanului. Spatiul in care se desfasoara actiunea operei este satul Pripas, din Ardeal, anumite puncte fiind esentiale pentru derularea actiunii: locul unde are loc duminica hora, biserica, carciuma lui Avrum, ulita satului, locul unde se aduna oamenii la camp. Timpul in care se petrec evenimentele este secolul al XIX-lea.             Un alt element important de constructie a operei este reprezentat de tehnica narativa utilizata in aceasta opera, si anume inlantuirea, care presupune prezentarea evenimentelor in ordine cronologica, incepand cu dorinta personajului principal de a obtine pe orice cale cat mai mult pamant, continuand cu casatoria acestuia cu Ana, fiica celui mai bogat om din tot satul, nasterea copilului, moartea Anei si apoi a copilului si sfarsind cu moartea lui Ion.             Personajul principal al acestui roman este Ion, cel care da si titlul romanului. El poate fi incadrat intr-un anumit tip uman, cel al taranului sarac, dar cu o dorinta apriga de a avea cat mai mult pamant. Acest lucru evidentiaza trasatura sa dominanta de caracter, adica vointa, care se remarca pe parcursul intregului roman. In relatie cu Ana, Ion se dovedeste a fi un personaj lipsit de orice sentiment, care accepta compromisul unei casatorii cu fiica lui Vasile Baciu, doar pentru a se imbogati. O dispretuieste pe Ana, pentru ca o considera responsabila de faptul ca nu s-a putut casatori cu cea pe care o iubea, Florica. De aceea, actioneaza in consecinta: o lasa insarcinata inainte de casatorie, pentru a-l obliga pe tatal ei sa i-o dea de nevasta si o alunga atunci cand ea vine la el acasa, dupa ce este batuta de catre acesta. Dupa nunta nu mai este interesat de ea si nici macar nasterea copilului nu il sensibilizeaza. O scena importanta, care ilustreaza relatia eroului cu Ana, este cea de la nunta, cand o ignora cu desavarsire pe sotia sa, neavand ochi decat pentru Florica. Danseaza cu Florica, pe care si-o inchipuie mireasa lui si ii dezvaluie sentimentele pentru ea: „Numai tu imi esti draga!”             In relatie cu Florica, se remarca dorinta eroului, de a se reintoarce la cea de care fusese odinioara indragostit. O scena semnificativa o constituie cea a intalnirii dintre cei doi tineri, din partea I a romanului, cand Ion, mergand sa munceasca la camp, sta de vorba cu Florica si o asigura de sinceritatea sentimentelor sale: „In inima mea tot tu ai ramas craiasa!” Daca la inceput Ion ii promite fetei ca o va lua de nevasta, ulterior se casatoreste cu Ana pentru avere. Dupa moartea Anei si a copilului, Ion se simte din nou atras de Florica, desi aceasta, dupa nunta lui, fiind foarte saraca si fara niciun fel de zestre, acceptase casatoria cu cel mai bogat flacau din sat, George. Ion merge din ce in ce mai des in casa ei, sub pretextul ca are de discutat cu George. Intr-o noapte, crezand ca George nu este acasa, vine pe furis la Florica, dar este prins de catre sotul ei si omorat.             In opinia mea, deznodamantul romanului ilustreaza incetarea luptei dintre cele doua glasuri: „glasul pamantului” si „glasul iubirii”, care l-au dominat pe rand pe Ion. Despre acest conflict nascut in sufletul flacaului, Eugen Lovinescu spunea:<< In sufletul lui Ion exista o lupta intre „glasul pamantului” si „glasul iubirii”, dar fortele sunt inegale si nu domina decat succesiv. Prezenta la inceput, dragostea pentru Florica stavileste putin si in dezbateri sumare marea lui pasiune pentru pamant si nu se afirma, naprasnica, decat atunci cand i s-a potolit setea de pamant. Sufletul sau este in realitate unitar: simplu, frust si masiv, el pare crescut din pamantul iubit cu frenezie.>> Particularitatile de constructie a personajului                Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune desfasurata pe mai multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe, caractere puternice, deja formate, cu multiple conflicte, o intriga atent construita si care prin intermediul actiunii reflecta realitatea vietii cotidiene. Personajul principal al romanului „Ion” de Liviu Rebreanu este cel care da si titlul romanului.             Statutul social al eroului este acela de taran sarac, dar cu o dorinta apriga de a avea cat mai mult pamant, fiind gata sa faca orice pentru a-l obtine. Acest statut este prezentat in roman, astfel incat sa se raporteze la conflictul intregii opere. Astfel, in sufletul lui Ion se naste un conflict, generat de lupta dintre cele doua glasuri: „glasul pamantului” si „glasul iubirii”, care il domina pe rand. El alege mai intai glasul pamantului, prin casatoria cu Ana, bogata si urata, iar apoi glasul iubirii, prin intoarcerea la Florica, saraca, dar frumoasa. Statutul psihologic releva un caracter puternic, deoarece Ion obtine, prin viclenie, pamantul mult ravnit. El il obliga pe Vasile Baciu, cel mai bogat taran din sat, sa ii dea pe fiica sa de sotie, dupa ce o lasa pe aceasta insarcinata, intrand astfel in posesia pamanturilor acestuia, primite drept zestre. Cele doua glasuri il stapanesc pe rand pe flacau, pe parcursul desfasurarii actiunii. Glasul pamantului vizeaza dorinta lui Ion de a obtine cat mai mult pamant, prin casatoria cu Ana, iar glasul iubirii subliniaza sentimentele pe care personajul le are pentru Florica. Atat statutul psihologic al eroului, cat si cel moral sunt raportate la conflictul din opera. Statutul moral scoate in evidenta ambitia si orgoliul acestui personaj, care se simte umilit ca nu are pamant. El este harnic, gospodar, plin de dorinta de a munci pamantul, dar si de amaraciunea ca nu detine suficient, pentru a fi respectat de catre ceilalti in sat. De aceea, ambitia sa si patima pentru pamant nasc in sufletul sau un conflict, ce nu se va stinge decat o data cu moartea sa. O trasatura de caracter a lui Ion, atent evidentiata in acest roman este patima pentru avere, manifestata prin dorinta sa nemasurata de a avea cat mai mult pamant. O scena semnificativa pentru ilustrarea ei o constituie scena din capitolul „Zvarcolirea”, in care Ion simte, privind pamanturile pe care si le doreste cu ardoare, o patima pentru acestea, care este mai presus de sine: „Glasul pamantului patrundea navalnic in sufletul flacaului, ca o chemare, coplesindu-l.” O alta scena semnificativa o reprezinta cea din capitolul „Sarutarea”, aflat in partea a doua a operei. In apropierea prima-verii, Ion se duce sa-si vada pamanturile pe care le obtinuse de la socrul sau. Admirandu-le, plin de mandrie, se lasa coplesit de sentimentele navalnice din sufletul sau, sarutandu-l ca pe o iubita: „Apoi incet, cucernic, fara sa-si dea seama, se lasa in genunchi, isi cobori fruntea si-si lipi buzele cu voluptate de pamantul ud. Si-n sarutarea aceasta grabita simti un fior rece, ametitor...”   Patru elemente de structura si de compozitie a operei semnificative pentru constructia personajului ales sunt: compozitia, conflictul, relatiile spatiale si temporale, perspectiva narativa.             Conflictul din acest roman pune in evidenta constructia personajului principal. Pe de-o parte, prin conflictul exterior se evidentiaza caracterul lui Ion, acesta infruntand, pe rand, o serie de personaje din opera. Ion o va seduce pe fata lui Vasile Baciu, intrand in conflict cu acesta, umilindu-l in cele din urma si obtinand pamanturile pe care le voia. Conflictul cu George Bulbuc, cel mai bogat flacau din sat, determina aparitia unor conflicte secundare, deoarece preorul se va certa cu invatatorul satului. Pe de alta parte, Ion traieste un conflict interior, deosebit de puternic. Cele doua glasuri, „glasul pamantului” si „glasul iubirii” il stapanesc deopotriva, alternativ, determinandu-i toate reactiile si toate actiunile. Reperele spatiale si cele temporale constituie un alt element, prin care se pune in evidenta constructia personajului. Spatiul in care se desfasoara actiunea operei este satul Pripas, din Ardeal, anumite puncte fiind esentiale pentru modul in care este construit personajul Ion: locul unde are loc duminica hora, biserica, carciuma lui Avrum, ulita satului, campul. Toate acestea sunt strans legate de constructia personajului principal, prin prezentarea relatiilor sociale, a vietii satului, a mentalitatilor categoriei sociale a taranimii in care se incadreaza si Ion. Timpul in care se petrec evenimentele este secolul al XIX-lea, de aceea personajul este construit pe baza conceptiilor de viata din acel secol, a ideilor despre importanta pe care pamantul trebuie sa o aiba in existenta rurala.             Un alt element important de structura si de compozitie a operei, care ilustreaza constructia personajului Ion, este reprezentat de tehnica narativa utilizata in aceasta opera, si anume inlantuirea. Prin intermediul acesteia, care presupune prezentarea evenimentelor in ordine cronologica, se pune in evidenta evolutia sufleteasca a eroului. Mai intai este ilustrata dorinta personajului principal de a obtine pe orice cale cat mai mult pamant, apoi pusa in evidenta seducerea Anei, casatoria lui Ion cu aceasta, conflictul pentru pamant cu tatal Anei, nasterea copilului, moartea Anei si apoi a copilului. In opinia mea, tema romanului, care este conditia taranului, este reflectata in constructia personajului ales prin constructia operei, care are doua parti: „Glasul pamantului” si „Glasul iubirii”, ambele vizand problemele cu care se confrunta personajul principal, Ion al Glanetasului, reprezentativ pentru o intreaga clasa sociala, aceea a taranimii.  Supus „glasului pamantului”, Ion se dovedeste a fi un personaj lipsit de orice sentiment, care accepta compromisul unei casatorii cu fiica lui Vasile Baciu, doar pentru a se imbogati. O dispretuieste pe Ana, pentru ca o considera responsabila de faptul ca nu s-a putut casatori cu cea pe care o iubea, Florica. De aceea, actioneaza in consecinta: o lasa insarcinata inainte de casatorie, pentru a-l obliga pe tatal ei sa i-o dea de nevasta si o alunga atunci cand ea vine la el acasa, dupa ce este batuta de catre acesta. Dupa nunta, nu mai este interesat de ea si nici macar nasterea copilului nu il sensibilizeaza.             Supus „glasului iubirii”, Ion o poarta in suflet pe Florica, fata de care este indragostit. O scena semnificativa o constituie cea a intalnirii dintre cei doi tineri, din partea I a romanului, cand Ion, mergand sa munceasca la camp, sta de vorba cu Florica si o asigura de sinceritatea sentimentelor sale: „In inima mea tot tu ai ramas craiasa!” Daca la inceput Ion ii promite fetei ca o va lua de nevasta, ulterior se casatoreste cu Ana pentru avere. Dupa moartea acesteia, eroul are dorinta puternica de a se reintoarce la cea de care fusese odinioara indragostit, desi aceasta, dupa nunta lui, fiind foarte saraca si fara niciun fel de zestre, acceptase casatoria cu cel mai bogat flacau din sat, George. Deznodamantul romanului, reprezentat de moartea lui Ion, ilustreaza incetarea luptei dintre cele doua glasuri: „glasul pamantului” si „glasul iubirii”, care l-au dominat pe rand pe acesta.             Astfel, Ion ramane, in literatura romana, un prototip al taranului insetat de avere, care se foloseste de orice mijloace pentru a obtine pamantul ravnit, asa cum personajul insusi, intr-un monolog interior marturisea: „Toata istetimea lui nu plateste o ceapa degerata, daca n-are si el pamant mult, mult...”

O scrisoare pierduta De Ion Luca Caragiale comedie Particularitatile de constructie a personajului                 Comedia este specia genului dramatic, in versuri sau in proza, ce se particularizeaza prin folosirea categoriei estetice a comicului, categorie bazata pe contrastul dintre esenta si aparenta (dintre ceea ce sunt personajele in realitate si ceea ce vor sa para), fapt care starneste risul. Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea, alaturi de Ioan Slavici, Ion Creanga si Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale este cunoscut in literatura romana atat prin proza, reprezentata de schite, momente si nuvele, cat si prin opera dramatica, incluzand comediile „O scrisoare pierduta”, „Conu Leonida fata cu reactiunea”, „O noapte frutunoasa”, „D’ale carnavalului” si drama „Napasta”. In opinia mea, tema comediei “O scrisoare pierduta” este cea sociala, cu implicatii politice. Pot spune ca tema acestui text dramatic se reflecta in constructia si in atitudinea personajului Zoe, autorul utilizand cu finete tipurile de comic, pentru a sublinia aceste aspecte. Referitor la comicul de nume, apelativul „coana” si diminutivul „Joitica” evidentiaza atitudinea duplicitara a Zoei: lui Pristanda ii permite sa i se adreseze astfel, in schimb, pentru cei din jur ea pare o persoana onorabila. Se observa ca in cazul ei, autorul nu foloseste comicul de limbaj. Ea este caracterizata prin comicul de caracter, fiind incadrata ca tip uman in tipul adulterinei, al femeii voluntare, al cochetei. Comicul de situatie este obtinut, in cazul acestui personaj, prin pierderea si regasirea succesiva a scrisorii, prin discutiile dintre Zoe si Tipatescu avand ca subiect pierderea scrisorii. Statutul social al lui Zoe este subliniat in indicatiile scenice de la inceputul piesei: „Zoe, sotia celui de mai sus”, parand ca autorul nu acorda o importanta prea mare acestui personaj, ales sa fie ultimul in aceasta lista. Dar, tocmai acest statut ii creeaza un zbucium permanent pe parcursul desfasurarii actiunii. Criticul literar Serban Cioculescu este de parere ca, in aceasta piesa, numai Zoe traieste cu adevarat o drama. Compromiterea publica, pentru o femeie din secolul al XIX-lea, care a ajuns la o pozitie sociala si materiala remarcabila, prin casatoria cu un barbat „zaharisit” si care are un amant in plina ascensiune, ar fi insemnat distrugerea ei definitiva. Statutul psihologic subliniaza o femeie cu un caracter extrem de puternic, hotarata sa zdrobeasca pe oricine s-ar impotrivi planurilor ei. Ea manipuleaza toate personajele masculine, in incercarea de a obtine ceea ce isi doreste, anume linistea sufleteasca pe care o avea inainte sa piarda scrisoarea. Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele acesteia. Este o femeie voluntara, care intotdeauna stie ce vrea si care nu se lasa invinsa de niciun obstacol ivit in cale. Desi apare ultima, in lista de personaje, pentru a sublinia rolul neinsemnat pe care il aveau femeile in viata politica, in vremea respectiva, ea dovedeste contrariul: are un rol determinant, manipuland dupa propria dorinta, pe toti barbatii implicati in jocurile politice din piesa. Face orice pentru a-si atinge scopul: se lamenteaza, porunceste, lacrimeaza teatral sau da ordine, totul pentru a obtine scrisoarea pierduta si, odata cu ea, onoarea. Trasatura sa dominanta de caracter este luciditatea. Prima ei replica din piesa este „Sunt nenorocita, Fanica”, iar pana la finalul operei este infatisata intr-o permanenta stare de surescitare, de disperare. Cu toate acestea, Zoe este mereu lucida. O prima scena semnificativa care pune in evidenta aceasta trasatura este cea a discutiei cu Tipatescu, in care se incearca gasirea unei solutii care sa-i scape din situatia compromitatoare in care se afla. Zoe numeste principiile lui Tipatescu „nimicuri politice”, detasandu-se perfect de emotii si cautand lucid cea mai buna cale de a pastra in continuare tot ceea ce a dobandit prin casatoria cu Trahanache, fara a se compromite in fata societatii. O alta scena semnificativa este cea cea in care il trimite pe Pristanda sa mearga la Catavencu si „sa-i cumpere scrisoarea cu orice pret”, acest lucru demonstrand o perfecta adaptare la situatie, spre deosebire de impulsivul Tipatescu, hotarat sa il tina in continuare arestat pe oponentul sau politic. Patru elemente de structura si compozitie ale textului dramatic ales, semnificative pentru tipologia personajului sunt: actiunea, conflictul, relatiile temporale si spatiale, finalul. Actiunea este simpla. Zoe nu este prezenta in expozitiune, ci este inclusa in scena care subliniaza intriga. Tipatescu, prefectul judetului, trimite o scrisoare de dragoste amantei sale, Zoe, sotia bunului sau prieten, Zaharia Trahanache. Catavencu detine aceasta scrisoare, pe care o foloseste ca arma de santaj politic. Evenimentele se precipita si se succed intr-un ritm alert. Trahanache vede in scrisoarea aflata la Catavencu doar un fals josnic, Tipatescu ordona lui Pristanda sa il aresteze pe Catavencu, pentru a recupera scrisoarea, dar Zoe ii cere politistului sa il elibereze imediat, pentru a negocia cu el conditiile redobandirii documentului. Deznodamantul este fericit, ca in orice comedie, Zoe dobandind scrisoarea, pe care i-o inapoiaza cetateanul turmentat. Un element esential in constructia subiectului dramatic este conflictul, ce consta in confruntarea dintre doua sau mai multe personaje cu idei, opinii diferite. In piesa „O scrisoare pierduta” exista un numar semnificativ de conflicte, unul dintre acestea, este cel dintre Zoe si Catavencu. La fel de important, dar de intensitate mai mare este cel dintre Zoe si Tipatescu, Zoe fiind hotarata sa lupte chiar impotriva amantului ei, pentru redobandirea linistii sufletesti. Relatiile temporale si spatiale nu fixeaza actiunea cu precizie. Aceasta se desfasoara „in capitala unui judet de munte, in zilele noastre”, dupa cum precizeaza autorul. Toate evenimentele care compun actiunea se deruleaza pe parcursul a trei zile, la finalul campaniei electorale si in perioada desfasurarii alegerilor. Actiunile personajelor sunt puse in evidenta prin fixarea ca reper spatial a locuintei lui Stefan Tipatescu, amantul Zoei. Discutiile dintre cei doi, hotararea Zoei de a il elibera pe Catavencu, discutia cu acesta, discutia acesteia cu Dandanache, toate au loc in casa prefectului, acolo unde Zoe este ca la ea acasa. Si confuzia pe care o face Dandanache, privind identitatea lui Tipatescu si a lui Trahanache: „(Aratand spre Tipatescu) Dumneaei...sotia dumitale.”, subliniaza tot aceasta idee. Finalul subliniaza din nou importanta personajului feminin in structura textului. In legatura cu finalul piesei, critica literara remarca: „Veselia tuturor personajelor din final este semnul exterior al deriziunii absurdului. Personajele nu realizeaza nonsensul existentei lor, singura reactie finala la aceasta absenta a lor este veselia inconstienta.” (Ion Constantinescu). Finalul o aduce din nou pe Zoe in prim-plan: dupa ce cetateanul turmentat ii restituise scrisoarea, Catavencu trebuie sa se supuna dorintelor Zoei, nemaiavand documentul cu care sa o santajeze. Ea este cea care il va ierta, cu generozitate, dar il va obliga sa organizeze petrecerea de dupa alegerile pe care acesta le pierduse catastrofal. Catavencu o numeste „un inger”, iar cetateanul turmentat „o dama buna”. Referitor la constructia personajelor lui Caragiale, critica literara subliniaza: „Veselia inepta a personajelor din finalul tuturor celor patru piese comice este semnul exterior al deriziunii absurdului. Personajele nu realizeaza nonsensul existentei lor, singura reactie finala la aceasta absenta a lor este veselia inconstienta.”

Iona de Marin Sorescu Particularitatile de constructie a personajului Teatrul postbelic - personajul              Drama este specie a genului dramatic, caracterizata prin deznodamant grav, dar in care conflictul, desi foarte puternic, nu mai duce neaparat, ca in tragedie, la moartea personajelor principale, iar accentele tragice se impletesc uneori cu cele comice sau lirice.              Iona (1968) a fost publicata in revista Luceafarul, fiind inclusa ulterior in trilogia cu titlul simbolic Setea muntelui de sare, alaturi de Paracliserul si Matca. Piesa Iona este inspirata de unul dintre marile mituri crestine, cel al personajului biblic Iona.           In opinia mea, tema piesei este destinul tragic al omului modern, care traieste acut singuratatea si care are profunde framantari, in efortul de aflare a sinelui, ezitarea in a-si asuma constient drumul in viata. Problematica se diversifica prin revolta omului in fata destinului, raportul dintre libertate si necesitate sau in comunicarea sociala, ca sursa a singuratatii. Consider ca aceasta tema se reflecta in constructia personajului Iona, in special prin atitudinea acestuia in fata problemelor cu care se confrunta. O scena semnificativa este cea in care Iona, temandu-se de singuratate, se striga pe nume: “Iona! (mai ragusit). Iona! –Nimic. – Pustietatea ar trebui macar sa imi raspunda.” El isi pierde insa ecoul, semn ca trebuie sa infrunte singur destinul. Autorul considera ca acesta este cel mai ingrozitor lucru ce i se poate intampla unui om, de aceea noteaza: Cred ca lucrul cel mai ingrozitor din piesa e cand Iona isi pierde ecoul.”             De asemenea, consider ca tema textului se reflecta in constructia lui Iona si prin modul in care autorul alege sa il supuna pe acesta unor probe, personajul fiind inghitit succesiv de trei ori. Astfel, descopera ca vanatorul devine vanat, ca cel ce pescuia, este pescuit. Aceste probe nu il inving, dimpotriva, subliniaza puterea omului de a infrunta orice provocare. Desi rateaza de mai multe ori, nu-si pierde increderea in capacitatea fiintei umane de a-si depasi limitele, de a iesi din labirintul existentei, caci el nu inceteaza nicio clipa sa aspire catre o existenta superioara.  Statutul social al personajului este precizat in indicatiile scenice de la inceputul piesei: “Iona, pescar” si apoi subliniat pe parcursul operei: “De mult pandesc eu pestele asta. L-am si visat.” Acest statut trimite la mitul biblic a lui Iona, proorocul din Vechiul Testament. Acestuia, Dumnezeu i-a poruncit sa mearga la Ninive, oras in care “faradelegile locuitorilor au ajuns pana in fata mea”. Insa Iona, ignorand porunca primita, si-a schimbat traseul, urcand pe o alta corabie care pleca spre orasul Tarsis. Dumnezeu, care a vazut totul, a starnit o furtuna puternica, incat corabia in care se afla Iona era in pericol. Aruncat in mare, Iona este inghitit de un peste urias, in burta caruia sta trei zile si trei nopti, timp in care se pocaieste si accepta misiunea divina. Statutul psihologic pune in evidenta un caracter extrem de puternic, lucru evidentiat prin vointa extraordinara cu care personjul incearca sa isi depaseasca propria conditie, dar si prin gestul sau final: “Dar nu ma las. Plec din nou. […] Razbim noi cumva la lumina.” Statutul moral releva structura sufleteasca a eroului. Este o fire reflexiva, meditand asupra unor probleme existentiale - soarta, viata, moarte: “De ce trebuie sa pierdem timpul cu lucruri care nu ne folosesc dupa moarte?”, “De ce trebuie sa se culce toti oamenii la sfarsitul vietii?”                    Trasatura dominanta de caracter este vointa, ilustrand capacitatea fiintei umane de a depasi mereu obstacolele, de a-si depasi conditia. Iona este omul prins fara voia lui intr-o capcana, din care incearca pur si simplu sa scape. O scena semnificativa este cea in care, Iona spinteca burta celui de-al doilea peste care l-a inghitit pe primul, din care el reusise sa iasa. Pentru a putea iesi din spatiul stramt in care este inchis, Iona isi foloseste degetele ca niste ferastraie, in incercarea de a taia o fereastra in burta pestelui. Totodata, subliniaza vointa sa puternica reflectand asupra incercarilor succesive pe care le va face, incercand sa isi depaseasca propria conditie: “O sa inot o zi, doua, pe spate, apoi pe burta, apoi intr-o parte, apoi intr-un deget, apoi intr-un fir de par, apoi intr-un suflet…” A doua scena semnificativa pentru relevarea trasaturii dominante de caracter a personajului este cea din finalul piesei. Dupa incercari repetate de a scapa din burtile de peste, ceea ce dovedeste vointa acestuia, dorinta de a nu abandona cu nicun chip, Iona capata intelegerea de care are nevoie. Eroul alesese un drum gresit, care ducea in afara. Calea cea adevarata, singura de altfel, se afla insa inauntrul nostru. “Trebuie s-o iau in partea cealalta…E invers.Totul e invers”, exclama el in final, iluminat. Gestul de a-si spinteca burta nu trebuie asadar inteles ca o sinucidere, de vreme ce nicio actiune din text nu se manifestase in planul realitatii, ci tot simbolic: omul a gasit calea, iar aceasta se afla in sine. Mitul labirintului si metafora luminii din final (“razbim noi cumva la lumina” )sustin semnificatia simbolica a piesei.   Patru elemente de structura si compozitie ale textului dramatic ales, semnificative pentru tipologia personajului sunt: indicatiile scenice, actiunea, relatiile spatiale si temporale si conflictul. Indicatiile scenice sunt specifice teatrului modern. Tabloul I se deschide cu o indica-tie scenica, independenta de textul propriu-zis, dar care are valoare anticipativa pentru destinul personajului: “Scena  e impartita in doua. Jumatate din ea reprezinta o imensa gura de peste. Cealalta jumatate-apa. Iona sta in gura pestelui nepasator […]”. Tabloul al II-lea subliniaza spatiul in care se afla Iona: „Impresia ca te afli pe fundul marii si in acelasi timp cateva elemente care sa creeze senzatia de pantece urias”. Si in tabloul al III-lea, indicatiile scenice sunt la fel de importante, pentru descifrarea semnificatiilor textului: „iar intr-o parte a scenei - important!- o mica moara de vant.”, evidentiind astfel, prin moara de vant, simbol al zadarniciei, ca Iona, simbol al omului modern, nu mai accepta iluziile, asa cum o facea Don Quijote in fata morii de vant. In tabloul al IV-lea, indicatia scenica aduce precizarea ca Iona se afla intr-un loc ce seamana cu o pestera: „In fata, ceva nisipos, alge, scoici. Ceva ca o plaja. La gura grotei rasare barba lui Iona. Lunga si ascutita – vezi barba schivnicilor de pe fresce.” Se sugereaza astfel faptul ca Iona nu reprezinta un tip uman, ci un simbol.   Relatiile temporale si spatiale sunt deosebit de importante pentru intelegerea constructiei personajului. Elementele spatiale apartin aproape exclusiv imaginarului (plaja, burtile pestilor, moara de vant, acvariul) si se inscriu in seria metaforica a existentei tragice a personajului principal, care intruchipeaza fiinta umana in tragismul ei. Spatiul, in cea mai mare parte a actiunii este inchis, apasator, amenintator: in burta pestelui. Iona este astfel omul prizonier al primejdiilor si al fatalitatii. Relatiile temporale reliefeaza, in principal, perspectiva discontinua a timpului psihologic pe care il traieste Iona, care amplifica starile interioare ale personajului.             Actiunea se realizeaza prin sucesiunea a patru tablouri. Planul exterior  din primul si ultimul tablou alterneaza cu planurile lumii interioare din al doilea si al treilea tablou. In tabloul I, este prezentat pescarul Iona, intr-o zi oarecare, incercandu-si norocul, in dorinta lui de a prinde pestele cel mare. Marea, metafora a vietii, e plina de tentatii pe care omul trebuie sa le ocoleasca: „Marea asta e plina de nade; tot felul de nade frumos colorate. Noi, pestii, inotam printre ele.” Primul tablou se incheie tragic: Iona este inghitit de pestele cel mare pe care il ignora.             Tabloul al II-lea il arata pe Iona in burta pestelui. Monologul personajului contine multe intrebari existentiale. Iona observa ca, in timpul vietii, oamenii invata multe lucruri care nu le sunt deloc utile dupa moarte. Fiind prins in burta pestelui, incearca sa se convinga pe sine ca este liber, ca se poate duce incotro doreste, ca poate face ce vrea. Tabloul al III-lea este cel mai extins. Actiunea se desfasoara in interiorul celui de-al doilea peste care a inghitit primul peste. Iona evadeaza, dar ajunge in burta celui de-al treilea peste, un alt spatiu inchis. Isi aminteste acum lucruri marunte din viata sa: plecarea la razboi, bucuria de a privi gazele, isi aminteste si de mama sa, careia ar vrea sa ii scrie un bilet in care s-o roage sa-l mai nasca o data, finndca „Ne scapa mereu cate ceva din viata, de aceea trebuie sa ne nastem mereu.” Tabloul al IV-lea il arata pe Iona intr-un loc ce aduce cu o pestera, dandu-i cititorului iluzia ca personajul si-a recapatat libertatea. Se dovedeste insa ca Iona se afla in burta unui alt peste : “Sugestie, desigur a unei existente care se inchide in alta existenta ca un cerc intr-un cerc mai mare sau o capcana intr-un sir neintrerupt de capcane.” (Eugen Simion) Nu-si aminteste cine este, de aceea incearca sa se regaseasca, eliberandu-se de trecerea timpului. Punctul culminant al acestui tablou este cel al regasirii numelui: “Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona.”  Maretia personajului consta in gestul sau final: el isi spinteca burta, asa cum facuse si cu sirul de burti de peste. Gestul este simbolic, nu constituie o sinucidere. Replica: “Razbim noi cumva la lumina” sugereaza eliberarea spiritului din trupul-temnita.              Conflictul din opera dramatica este specific tragismului piesei, prin urmare, din parabola lui Sorescu lipseste confruntarea dintre doua personaje, specifica teatrului clasic. Conflictul in aceasta piesa este de fapt drama existentiala a protagonistului Iona. Imagine a omului modern, Iona traieste un conflict interior, generat de lupta cu sinele, intr-o intriga de mare tensiune dramatica, nascuta din diferenta dintre idealul/ideea de libertate, de cunoastere absoluta si convietuirea intr-un orizont inchis, ca un pantece de peste. Din mitul biblic, Marin Sorescu a preluat numai situatia existentiala: captivitatea lui Iona in burta pestelui, simbol al destinului din care omul nu se poate elibera. In ebraica, “iona” inseamna “porumbel”, pasare ce simbolizeaza pacea, dar si libertatea, simbolistica integrata in continutul de idei al textului.  In ceea ce priveste semnificatia acestei tragedii, Marin Sorescu insusi marturiseste in volumul Insomnii :„Au trecut trei ani de cand am scris tragedia. Totul mi se incurca in memorie. Stiu numai ca am vrut sa scriu ceva despre un om singur, nemaipoment de singur”.