Literatura romana - comentarii, fișe de lectură, rezumate, eseuri

                                                                     D-l Goe de Ion Luca Caragiale - comentariu literar                      Două universuri umane se conturează în D-l Goe: unul al copilului și unul al adultului. Între acestea se produce o inversare de comportamente și atitudini care naște contraste comice. Cele trei doamne, desemnate cu apelative infantine „mam-mare, mamițica și tanti Mița” (silabele „ma, mi, ța repetându-se hilar) se copilăresc în adorația lor față de Goe, fără a obține ascultare din partea copilului. În schimb, „tânărul Goe”, imită ridicol pe adulți, comandă și nu se supune. Lipsa de inteligență, sugerată încă din prima frază, se transformă în aroganță, copilul corectând eronat un cuvânt rostit incorect, sancționând cu aceeași impertinență pe un călător care-l sfătuiește; neadmițând decât voința sa, într-o independență nefirească, la care nu ar avea dreptul nici prin vârstă nici prin alt merit. Ca și în Vizită...., unele excese primesc imediat o pedeapsă adusă de întâmplare (o pedeapsă naturală), băiatul pierde pălăria și rămâne blocat în „compartimentul unde nu intră decât o persoană”. Tot ca în Vizită....,neplăcerile evidente cauzate de micul răsfățat familiei și celor din preajmă nu aduc vreo schimbare de atitudine a celor trei doamne. Orbirea protectoarelor lui Goe ca și a doamnei Popescu e totală. Numărul de „mame” capătă sens ironic în raport cu absența oricărei asistențe cu adevărat materne, adică a educației corecte. Maternitatea se manifestă printr-o exagerată protecție: să nu răcească, să mănânce, să se distreze. Aceasta se explică printr-un mod de a gândi specific unei categorii de oameni care dețin putere, avere, confort, mulțumiți de ei înșiși (având convingerea că trebuie să respecte aparențele) și lipsiți de orice preocupări mai înalte.                Ca și Ionel, d-l Goe e nu „puișor” scuipat să nu se deoache, sărutat dulce, elogiat. El stârnește o permanentă agitație în jurul său. Există o asemănare strânsă cu Vizită...., mergând până la expresii identice, fapt specific operei cu caracter comic a lui Caragiale, care surprinde la oameni comportări asemănătoare, caracterizând pe indivizii cei mai reprezentativi. EXistă și în D-l Goe..., un mister ca și în Vizită, pe care cititorul îl află, dar e ignorat de călători, de conductor și aparent de „mam-mare” care „doarme”, incapabilă să vadă o realitate ce nu-i convine.                Pornirea prin capitală în confortul trăsurii și al cuibului familial a acestui mic monstru de răsfăț ne duce cu gândul la viitorul lui Goe, ce va trăi în același confort, în trăsură, pe marile artere ale societății, „la bulivar!”. Va fi tratat identic, răsfățat de o societate care îmbrățișează privilegiații, pe cei ce lasă în urmă incidente nerezolvate, ilegalități, ofense.               Lectura e captivantă datorită atitudinii ironice a autorului, preciziei conturării, din câteva linii, aproape numai prin limbaj a personajelor. Vorbirea lor incultă, ridicol de sentimentală sau de aroganță, contrastul dintre pretenții și analfabetismul cultural, dar și moral, sunt o sursă a comicului. Asemenea contraste pot fi descoperite în cadrul întregului text și la nivelul fiecărei secvențe dialogate. Caricatura se detașează din text prin aceeași îngroșare a liniilor ca și în Vizită...,Goe, ca întruchipare a proastei creșteri și desconsiderării jignitoare a oamenilor, circulă încă atâtea alte personaje caragialiene, dureros de actuale...                                                     Schița o puteți citi aici.....................                                                                                                               https://latimp.net/forum/thread/23018/d-l-goe-schita-de-i-l-caragiale/      

                                                                                                  Iarna de Vasile Alecsandri comentariu literar                                                                               În Iarna nu apare o priveliște limitată, închisă ca într-o ramă, ci iarna în toate aspectele ei; iarna într-o varietate de peisaje; iarna în întreaga ei paletă peisagistică. Primele două strofe descris sosirea anotimpului, a „cumplitei ierni”, înfățișând mișcarea neîncetată a zăpezii care schimbă fața lumii: „Cu zale argintie se îmbracă mândra țară”. Poetul simte iarna la scară cosmică. El are vederea văzduhului (strofa întâi) și apoi a pământului (strofa a doua), transfigurate de albul zăpezii. În strofa a treia verbelor de mișcare le ia locul staticul:„e„ - „înșirați se perd”, „se văd”. Deasemenea unor teritorii nedefinite (câmp, dealuri, împregiur, în depărtare), ale albului, fantasmele plopilor, clăbucii de fum arată un peisaj ușor confuz, de atâta monotonă, egală albeață; contururile se șterg, se pierd. Tonul poetului se schimbă în ultima strofă în care senzația de apăsare pe care o dădeau ninsoarea și albul opac e destrămată de ivirea soarelui. Astrul zilei schimbă priveliștea, care devine asemănătoare unui tablou. Ea capătă abia acum „o ramă”, un cadru. Apar culorile voioase ale iernii. Soarele „desmiardă” pământul alb. Revine armonia dintre cer și pământ. Dimensiunile priveliștilor cosmice abia acum se restrâng, într-un peisaj umanizat de clinchetul de zurgălăi al saniei. Abia acum simțim desăvârșita tăcere a zăpezilor, când liniștea cristalelor gheții și fulgilor moi, liniștea albului ireal e spartă de clinchetul clopoțeilor. Dintr-o mișcare cosmică, iarna devine un tablou luminos și pur.                      Senzațiile se schimbă de la un vers la altul: de la spaima de troiene adunate-n cer, amenințând pământul, la baletul fulgilor comparați cu un „roi de fluturi albi”, imagine luminoasă a verii și a iernii, contrazisă la rândul ei de „fiorii de gheață”, senzație de cutremurare înfrigurată, dar și de limpezimi cristaline. Puritatea strălucirilor albe („Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară”) creează impresia de fast hibernal, duritatea sclipitoare, duritatea sclipitoare nu-i lipsită de o vrajită măreție. Iarna nu mai e acum „cumplită”, ci un izvor de podoabe. Melancolia ușoară din compararea soarelui cu un „vis de tinerețe”, nuanțează starea sufletească pe care o aduce cu sine iarna. Tulburarea dată de nemarginirea albă se spulberă sub lumina solară. Toate aceste senzații și emoții reflectă vibrația omului în fața naturii, fiecare anotimp modelând existența acestuia în univers. Vizual, stăpânește nemărginirea („se pierd în zare”, „întinderea pustie”, „oceanul de ninsoare”) și albul: zăpadă, troiene, fulgi, fluturi albi, gheață, umeri dalbi, ninge, zare argintie, fantasme albe, clăbuci, albii, ninsoare.                         Pe scurt și de la mai mare distanță de text: „În Iarna, imaginația e o vreme îngrozită de putința unei ninsori totale, de sfârșit de lume, până ce zurgălăul spulberă sinistrul vis”. (george Călinescu)                              Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,                         Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;                         Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,                         Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.                           Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!                         Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară;                         Soarele rotund şi palid se prevede printre nori                         Ca un vis de tinereţe printre anii trecători.                           Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,                         Ca fantasme albe plopii înşiraţi se pierd în zare,                         Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,                         Se văd satele pierdute sub clăbuci albii de fum.                           Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare                         Străluceşte şi dezmiardă oceanul de ninsoare.                         Iată-o sanie uşoară care trece peste văi…                         În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.  

                                                            Darul lui Moș Miron de Ion Agârbiceanu - comentariu literar                                                                                        Darul lui Moș Miron înfățișează o întâmplare din timpul războiului pentru întregirea neamului românesc. Faptele se pretrec în 1916, anul intrării României în război. Într-un sat transilvănean, un bătrân singur și sărac se interesează zilnic, mergând la gară și vorbind cu soldații sosiți de pe front, despre intrarea românilor în război. În fața acestor oameni cu fețe „supte și înnegrite”, aducând „aerul războiului îndepărtat”, bătrânul are o sfială ciudată. ”I se părea că-s vrednici de-o cinste deosebită”, deși erau atât de tineri, ar fi putut să-i fie nepoți. El nu spune de la început ce-l interesa, vorbind pe ocolite și numai în cele din urmă e silit să vorbească, pentru ca soldații, bolnavi sau veniți în concediu să-l poată lămuri.                      „De cum a dat gură de primăvară”, proviziile moșneagului s-au sfârșit și, fiind vremurile grele, „bucatele erau scumpe foc”. Moș Miron începe să lupte cu sărăcia, cu foamea. Cere ajutor la primărie, dar neavând pe nimeni din familie plecat, nu primește nimic. Merge apoi pe la neamuri (avea frați și alte rubedenii), până când „i s-a tăiat apa și de la moara asta”. Muncește pe la casele oamenilor, căci începuse „prășitul cucuruzului” și era „lipsă mare de pălmași”. Toți îi atrag, însă, atenția că ar putea vinde otava, marfă bine plătită la acea vreme. Primarul se oferise să i-o cumpere chiar el, dar bătrânul refuzase supărat, afirmând că n-ar avea primarul bani să-i cumpere otava. „Rudeniile” sunt de aceeași părere, anume că pe otavă ar lua „bani frumoși”. Toți sunt convinși că bătrânul așteaptă să crească prețul otavei, s-o vândă „pe-un car de bani”. Auzind vorbele nemurilor, moș Miron a plecat cu tot atâta grabă și nemulțumire, fără a se mai întoarce, ca și de la primărie: „s-a dus ca din pușcă”.                      După intrarea României în război, moș Miron nu-și mai părăsește gospodăria. veghind noapte de noapte, trăgând cu urechea „să prindă vuietul războiului”. În cea de-a treia săptămână de pază necurmată, moș Miron prinde sunet de copită și iese în drum „adulmecând depărtările”. Era noapte. Întâlnește o patrulă de cavalerie românească. Le oferă soldaților otavă pentru cai, dar aceștia neavând „vreme pentru asta”, promit să primească „darul” la întoarcere. Se întorc după două ceasuri și mulțumesc moșneagului care scosese la poartă șapte legături de otavă. Bătrânul o laudă și de această dată: „Strămătură, nu alta!”. Când peste trei zile, prin satul lui moș Miron trec coloanele armatei române, bătrânul împrăștie otava înaintea boilor și cailor. „Prin învălmășeala aceea de oameni și de vite se vedea un bătrânuț în straie albe, cu capul gol cum tot iese pe portiță cu câte-o sarcină de otavă; „în mână ținea o pâne albă căpătată de la soldați”. Nu-și mai caută pălăria, pierdută în pod prin otavă, nu bagă de seamă nici lacrimile care-i cădeau neîncetat pe pâinea din care mușca.                  Cea mai interesantă întrebare în legătură cu această narațiune ar fi: de ce moș Miron își ascunsese gândul? Ceea ce dorea el să facă era o faptă foarte frumoasă, care ar fi fost admirată de toată lumea. Pentru ce nu-și dezvăluise intenția de a păstra otava pentru caii luptătorilor noștri, îndurând atâtea lipsuri și mai ales bănuiala că nu-și vinde otava din cauza setei de câștig? Planul moșneagului e tainic și în aceasta vedem adâncimea sentimentelor sale, discreția lui, o trăsătură caracteristică a țăranului român. Bătrânul e sobru și sfios; nu pune întrebări directe, își ascunde cu modestie intenția de a participa la victorie cu singura sa avuție. Ca într-o cunoscută pildă biblică, darul său este neprețuit fiindcă moș Martin nu dăruiește din prisosul său, ci oferă cu dragoste toată „averea” lui: otava. Modul în care o face este de asemenea plin de înțeles. Oferta are loc noaptea, prima oară, iar a doua oară, moș Miron se amestecă în învălmășeala de oameni și vite. În ambele cazuri, scriitorul sugerează discreția faptei moșneagului, anonimatul gestului. Nu ni se dă numele întreg al țăranului, nici numele satului transilvănean. Ele rămân neștiute pentru că nu au importanță. Întâmplarea putea avea loc în orice sat. Mulți bătrâni vor fi avut aceleași sentimente în clipa cea mare a războiului sfânt pentru întregirea neamului. Tulburarea bătrânului în fața soldaților sosiți la gară a celor din patrula de cavalerie, lacrimile sale izvorând „în neștire” exprimă emoția copleșitoare a unui om pentru care viața nu mai are înțeles decât închinată cauzei comune a românilor din Transilvania.                      Nu știm cum a trăit acest om, nici de ce era singur, fără copii și nepoți. Știm doar că nu îngăduie să i se afle gândul, că are tăria de a îndura foamea, sărăcia și dezaprobarea oamenilor. Puterea lui sufletească îl ajută să aștepte, să pândească evenimentele și să se facă folositor fără a mărturisi nimănui nimic, cu toate că avea frați și neamuri și cunoștea, desigur, pe toți cei din sat. El „intră în război” conform planului său „secret”. Această tărie sufletească în trupul împuținat de vârstă impresionează pe cititor. Povestirea s-ar fi putut intitula și „Taina lui moș Miron”, pentru că autorul izbutește să înfățișeze taina unui suflet, sentimente a cărăr adâncime e ascunsă cu grijă și care dezvăluite cu smerenie, prin faptă nu prin declarații.               Agârbiceanu nu descifrează în cuvinte frământările sufletești ale personajului. Le întrezărim din comportamentul acestuia. Sunt prezentate, prin urmare, indirect.            Expresiile populare care apar în cele câteva părți descriptive și în dialoguri creează atmosfera satului transilvănean, ne apropie de oamenii care trăiau în acele locuri.            Iubirea de neam, exprimată fără nici un cuvânt, puterea de a îndura pentru ca prin sacrificiu să poți deveni folositor, oricât de neînsemnată ți-ar fi contribuția, iată ce transmite Darul lui moș Miron.      

                                                              Domnu Trandafir de Mihail Sadoveanu - comentariu literar                                 Povestirea Domnu Trandafir este concepută ca o scrisoare în câteva rânduri, autorul se adresează direct destinatarului, numindu-l cu afecțiune: „prietene”, „frate dragă” și îi comunică intenția sa de a-i vorbi despre domnul Trandafir, fostul său învățător. De aici, putem înțelege, că i-a mai vorbit, deoarece spune că îi va vorbi și în această scrisoare despre omul care l-a învâțat carte. Din acest motiv, tonul autorului este cald, apropiat, familiar. Narațiunea este o evocare, adică o reînviere a unor întâmplări trecute, în așa fel încât ele să pară că se desfășoară înaintea ochilor noștri.              Textele în care sunt povestite amintiri din viața autorului au un caracter memorialistic. Ele sunt convingătoare prin faptul că se referă la o realitate trăită, nu imaginară. În fragmentele din manual, Mihail Sadoveanu evocă chipul luminos al învățătorului său, în cadrul mai larg al amintirilor din copilărie, petrecută într-un vechi târgușor moldovenesc, de la malul Siretului. Întreaga povestire respiră o atmosferă de lumină blândă, învăluitoare, de ușor regret pentru timpul care nu se mai întoarce decât în amintire. Tonul este plin de căldură, fiindcă vârsta cea mai nevinovată, când nimic rău și urât nu putea să existe, stârnește duioșie și melancolie.                           Întors după multă vreme în târgușorul natal, omul matur este cuprins de un fel de neliniște a aducerii aminte. El colindă „în lung și în lat locurile cunoscute”, spunând că „au rămas vii” pentru sufletul său „întâmplările luminoase ale copilăriei”. Ca și în cazul lui Creangă, și în acest text sadovenian copilăria apare ca o vârstă a fericirii depline, ca un timp aflat mereu în lumină, neumbrit de nimic, de nici o tristețe, de nicio grijă, de nicio tulburare. Firește că o astfel de privire asupra acestei vârste este înseninată și de trecerea anilor, care vor fi șters orice adumbrire. Întâmplările primei vârste omenești i-au rămas vii omului matur, pentru că sufletul copilului descoperă ca pe un miracol lumea, viața, iar sufletul aceleiași ființe, peste care s-au așezat valurile vremii, au rămas la fel de proaspete, de deschis la frumusețea vieții, deși acea lume a apus. Distanța în timp este subliniată și gramatical prin folosirea repetată a perfectului compus pentru prezentul povestirii: „Am văzut”, „Am văzut iarăși”, „Și-am mai văzut”, „Pe toate le-am văzut”, „M-au înfiorat”, „M-au bucurat”.                             Timpul copilăriei este imperfectul, un trecut care arată repetarea acțiunii verbale, ca și cum aceasta nu ar fi încetat: „Mă scăldam cu dracii de sama mea”, „Ne bălăceam”, „Ne ungem cu nomol”, „ne alungam”, „ne jucam de-a ascunsul”. Sub soarele verii, pe malul Siretului, în „întinsele zăvoaie de sălcii cenușii”, în „desișurile cu mure”, „prin poieni”, sau noaptea în „surile dărăpănate”, jocul copiilor izbucnea poleit  de orbitoarele cilori ale naturii („curcubee de stropi”), în fiorii colțurilor negre. Povestitorul își amintește naivitatea spaimelor de atunci ca și cum le-ar retrăi: „intram cu grozavă frică de bursuci”, „Cu cât fior căutam prin colțuri negre”. Râsul și mișcarea dezlănțuită a trupurilor tinere dau cititorului senzația de izbucnire curată și nestăvilită a unei vârste când omul trăiește în inocență ca și natura.                    Cel mai mult, însă, Mihail Sadoveanu dorește să revadă locul „unde odată era școala”. El notează cu nostalgie: „numai locul a rămas”. Această suprafață goală se însuflețește, sub privirea încărcată de amintiri, de „freamătul de copii” din prima dimineață de elev, de bucuria pe care o dădeau iernile cu „uriași de zăpadă”.   În mijlocul acestei lumi reînsuflețite cu puterile sufletului se înalță figura Domnului Trandafir. Observăm că maturul îl numește, după atâția ani, tot Domnul Trandafir, că i-a rămas de-a lungul vieții, învățător. Intrăm în partea a doua a evocării, în care amintirile refac portretul unui om cu nepusă bunătate și modestie.   Prima amintire care revine din întunericul timpului este momentul în care copiii primeau din mâna învățătorului câte două pere „de gustare” la începutul vacanței. Portretulfizic este sumar și reținem din  el amănuntul semnificativ al ochilor „foarte blajini” ai învățătorului. Povestitorul însuși atrage atenția că nu va vorbi despre gramatică și aritmetică, adică despre ceea ce i-ar fi putut învăța oricare alt dascăl, ci mai ales despre „învățătura cealaltă, sufletească” pe care le-a da Domnul. De aceea își amintește fostul școlar toate acele gesturi, care erau ale sufletului, precum învățătura „poeziilor eroice”, a cântecului, când Domnul încrunta „puțin din sprâncene” și „dădea ușor tonul”, pornind „glasurile tinere, într-o revărsare caldă” sau de privirea lui blândă, cu „zâmbet liniștit” când citea din poveștile lui Creangă. Învățătorul ținea cartea Humuleșteanului „la piept, în dreptul inimii” și ”se făcea o tăcere adâncă, ca într-o biserică”. Aceste fapte îl arată pe învățător ca om ce iubește atât de mult copiii, încât dorește să-i învețe mai presus de orice chiar iubirea. Sadoveanu îl numește pe acest om care avea „prisos de bunătate în el”: „apostol”. Apostolul în acest caz înseamnă o ființă dăruită luminării poporului până la sacrificiul de sine: Domnu Trandafir nu trăia pentru el, ci pentru numeroșii copii pe care i-a învățat toată viața lui.               O întâmplare mai deosebită înviorează povestirea. Domnul Trandafir este vizitat, într-o zi, de doi orășeni care vor să vadă școala, copiii și o lecție „așa de curiozitate”. Este, de fapt, o inspecție la care participă însuși „ministrul școalelor”. Farmecul evenimentului constă în faptul că învățătorul, bun gospodar, ca orice om de la țară, și prins cu descărcatul unui car de fân, nu bănuiește nimic, întâmpinându-i pe cei doi domni în chipul cel mai firesc, ca pe niște oameni osteniți de pe drum și de căldură. Le oferă dulceți, cafea și le arată o lecție „cum o făcea el totdeauna”. Impresionează autencitatea personajului, adică dorința lui de a părea exact ceea ce este și mai ales de a nu părea mai mult decât este. Și firește, ne tulbură puterea lui de a însufleți orice lucru cu dragostea care izvorăște neîncetat din inima lui bună. Ochii orășenilor sunt dintr-o dată încălziți. Glasurile tinere și râvna plină de har a învățătorului acționează cu puterea vrajei asupra oaspeților. Nu este, de fapt, o inspecție școlară, ci o întâlnire omenească, care stârnește înaltului personaj un profund respect. Duioșia își are izvor și în contrastul dintre modestul învățător, pierdut într-un colț de țară, și personajele înalte, venite dintr-o altă lume, mult mai complicată și mult mai puțin pură. Această deosebire transpare în vorbele bătrânului dascăl: „Ce are sp caute ministrul aici, în sărăcia asta a noastră?”. Ca să accentueze sfiala dascălului de a se prețui pe sine, povestitorul mai notează că „Domnu Trandafir” „mult s-a minunat” de această întâmplare. Nimic nu se spune despre mândria lui, despre satisfacția de a fi impresionat pe mai marii „școalelor”. Autorul reia observația simplă care precede fragmentul vizitei la școală, că „Domnu” nu-i învăța decât din dragoste. Nici pentru că trebuia nici pentru că i se plătea, nici „din pricină că se temea de cei mari”. Relația cu învățăceii este paternă: „parcă eram copiii lui”.                   Portretul dascălului îmbogățeste ideea de om, încrederea în puterea omului de a schimba înfățișarea lumii și chiar de a învinge numai prin iubire și bunătate moartea. Spuneam aceasta fiindcă „Domnu Trandafir”, îngropat de mult, pe pământul pe care l-a sfințit cu munca lui, trăiește în mintea și în sufletul elevilor lui. Scriitorul pare a contrazice ideea că numai personalitățile știute de toată lumea pot deveni nemuritoare.             Calitatea de om adevărat este la fel de glorioasă, iar locul pe care a trăit rămâne însemnat, chiar dacă timpul șterge așezările: „În locul acela odată a trăit un om”      

                                                Puiul de Alexandru Brătescu-Voinești - comentariu literar              Puiul impresinează prin înduioșătoarea nefericire a unui puișor de prepeliță, rănit la o aripă și lăsat să moară singur, de gerul iernii, de către prepelița-mamă, care nu-l mai poate lua în marea călătorie spre țările calde. Această povestire se potrivește perfect unei lecturi naive, sentimentale, fără ncii o intenție de înțelegere mai adâncă ori de studiere a textului sub aspectul frumuseții artistice.           Prozatorul apelează la cele mai firești sentimente ale cititorului, precum curiozitatea față de viața necuvântătoarelor și mila față de o biată pasăre rănită. Textul se adresează în primul rând copiilor, căci puișorul este și el „un copil” al prepeliței, iar autorul așază ca motto al povestirii un semnificativ îndemn: „Sandi, să asculți de mămica”. De la aceste vorbe, pe care le vom pune în legătură cu titlul, va trebui să începem o lectură puțin mai atentă a povestirii. Dacă o istorisire care privește numai viața păsărilor e precedată de un sfat adresat lui Sandi sau oricărui copil, înseamnă că ea este piduitarea pentru puiul de om, întopcmai ca o fabulă pentru adulți. Pe de altă parte, scriitorul putea imaginea și o altfel o întâmplare cu tâlc, fără să-și aleagă personajele din universul natural. Prin urmare, descoperim un dublu interes al autorului: curiozitatea față de întâmplările mărunte,neștiute din natură, față de dramele lor posibile și analogia (corespondența, asemănarea) cu lumea oamenilor.        Morala, învățătura care se reiese din text privește, desigur, universul uman, nu pe acela al prepelițelor.        Dar o operă literară nu se scrie înainte de orice pentru a transmite sfaturi și principii de viață. Autorul umanizează viețuitoarele înaripate, căci tot ceea ce privește omul cu interes și participare sufletească se umanizează, capătă trăsături omenești. Or, acest lucru nu se întâmplă în fabule, unde animalul nu este decât o caricatură a unor soiuri de oameni. În Puiul sunt impresionați, pe de o parte, de faptul că scriitorul se lasă cucerit de infinitele aspecte ale naturii, de farmecul tainic al înfățișării și obiceiurilor viețuitoarelor, încât aceste obiceiuri, de fapt instinctive, par dictate de o conștiință, iar pe de altă parte, de exemplele pe care le oferă natura, exemple ce se constituie în adevărate modele de comportament uman. Pentru aceasta este necesară cunoașterea adâncă a ambelor lumi: aceea a viețuitoarelor și aceea a oamenilor. Nu mai puțin adevărat este faptul că există instincte care le unesc, precum instinctul matern, atât de fin nuanțat în Puiul.        În text, observăm imaginile concrete ale iubirii de mamă. Ea transpare încă din grija pentru clădirea cuibului, viitor adăpost al puișorilor. L-a făcut îndată ce și-a recăpătat forțele după lungul drum, și l-a așezat „mai sus, ca să nu-l înece ploile”. O nemărginită grijă are pasărea-mamă și față de ouă, „mici ca niște cofeturi”, scrie autorul cu acea tandrețe de care virbeam, în legătură cu viața zburătoarelor.       El se adresează unui copil, ajutându-i înțelegerea prin exemple cunoscute din universul domestic: „Ai văzut cum stă găina pe ouă? Așa sta și ea...”. Cu dragoste paternă, povestitorul îndrumă cunoașterea copilului, îi arată tainele vieții, îl învață, mai ales, să observe cu atenție, să nu treacă superficial peste aspecte ale vieții care par banale, dar care, privite îndeaproape, pot deștepta un mare interes. Prepelița îndură obositoarea veghe a clocitului pentru ca nici o picătură de ploaie să nu atingă ouăle. Pentru a convinge mai bine pe cititor (și pe ascultător) de dragostea prepeliței, scriitorul descrie cu o gingășie care trădează propria lui dragoste pentru puii de pasăre, drăgălășenia vlăstarelor prepeliței. Cum să nu fie aceștia iubiți când sunt atât de „drăguți”, „goi, ca puii de vrabie” (o altă comparație care-l ajută pe copil să înțeleagă, să și-i închipuie, vrabia fiindu-i foarte cunoscută), „îmbracați cu puf galben”, „parcă erau șapte gogoși de mătase”. În general, obiectele și ființele mici stârnesc duioșia (astfel se explică existența diminutivelor în limbă -„puișor”).        Puii tuturor viețuitoarelor, chiar ai celor mai dizgrațioase sunt „drăguți” pentru că sunt neajutorați, cerând ocrotire, pentru că sunt nevinovați, întocmai ca puiul de om. Gingășia și candoarea puilor apare și în felul în care erau hrăniți. O lăcustă e „fărâmițată” de prepeliță „în bucățele mici”, ei o mănâncă cu „cioculețele”. Imitarea ciugulitului e „sonoră”: „pic! pic! pic!” (onomatopeea). Lumea celor mici este o „lume a diminutivelor”, totul este mărunt în acest univers, este adus la dimensiunea lor. Un pui neatent la chemarea prepeliței, e prins și ținut puțin în palma unui flăcău. Iubirea mamei se vede în grija cu care-l sfătuiește, fără să-l certe, mângâindu-l ca să-i treacă spaima. Dragostea părintească părintească apare, deci, în strădania neobosită a prepeliței de a se asigura adăpostul și hrana puilor, de a-i apăra de orice primejdie, prin sfat și supraveghere, în capacitatea de a ierta, de a consola, de a-i feri de suferință, dar mai ales în hotărârea de a-i pregăti pentru viață, pentru vremea când vor ieși de sub ocrotirea aripilor ei.         Pentru aceasta sunt „lecțiile de zbor”. Desigur, nu trebuie uitată acea primă impresie a dragostei de mamă: bucuria de a-i privi și de a-i vedea crescând pe puișori. Există, însă, momente în care sentimentele materne firești cresc, parcă din izvoare nebănuite. Așa se întâmplă atunci când viața puilor este amenințată. Prepelița și puișorii trec prin stări de mare încordare și teamă, atunci când pe miriștea lor, într-o după-amiază de august, sosește un vânător, însoțit de câinele lui. Puii, a căror drăgălășenie autorul nu uită niciodată. „„au ridicat toți în sus capetele cu ochișorii ca niște mărgele negre”, ascultând speriați, neînțelegând. Este o situație limită, adică aparent fără ieșire, căci tocmai dinspre lăstarul în care s-ar fi putut adăposti, venea vânătorul. Prepelița „a rămas încremenită”, iar puii „lipiți cu pământul”, cu poruncă să nu se miște cu nici un preț. Încordarea se exprimă prin tăcere (marcată și prin șoapta mamei, fâșâitul câinelui, clipirea ochilor), prin nemișcarea totală.        Nicicând nu apare mai intensă dragostea de mamă ca atunci când ea este silită să asiste neputincioasă la suferințele puiului său. Este o imagine plină de dramatism a iubirii materne, care devine sfâșietoare în finalul povestirii. Negăsindu-și puiul, prepelița este disperată. Apoi, înțelegând gravitatea accidentului, faptul că puișorul nu va mai putea zbura spre țările calde, ea își ascunde durerea „sinindu-se să nu plângă” și, atunci când, tot din dragoste maternă, căci își va salva ceilalți puișori, este obligată să-l abandoneze pe cel rănit, prepelița, „nu se uită înapoi, ca să nu-i slăbească hotărârea”.        Punctul culminant al acestui subiect îl constituie sfâșietoarea luptă ce se dă „în inima bietei prepelițe”. Ea ar fi vrut să se rupă în două: „jumătate să plece cu copiii sănătoși, iar jumătate să rămâie cu puiul schilod”.        În primul rând trebuie să observăm luciditatea prepeliței, adică acea capacitate de a privi în față realitatea, de a nu-și face iluzii în privința faptului că puiul rănit sau întreaga familie ar putea rezista cumva la gerul iernii. Nici nu-și putea închipui că puișorul, o dată părăsit, s-ar mai putea salva în vreun fel. Aceasta dezvăluie o cunoaștere adâncă a legilor naturii, acel instinct de migrație al speciei, ceea ce nu putea echivala decât cu moartea. A-și părăsi copilul nefericit este împotriva iubirii ei de mamă. Firește că ea trebuie să urmeze drumul dintotdeauna al speciei ei, care nu poate fi abătut de nici un accident pentru că, în mod necesar, numai acesta îi poate salva pe ceilalți puișori. Aceasta este și importanta lecției pe care o oferă textul. Legile naturii, ca și legile vieții omenești, nu iartă și nu pot fi schimbate. Rănirea puiului s-a produs dintr-o măruntă neascultare a sfatului mamei, dar consecințele ei au fost dezastruoase. Iată cu ce preț imens ne învață natura. Iată de ce „Sandi” trebuie „s-o asculte pe mămica”.        Deznodământul decurge în mod necesar, obligatoriu, din felul în care și-a conceput autorul întregul subiect și tratarea lui, astfel că o altă neverosimilă, adică greu de crezut, pentru că ar contrazice logica artistică a textului.        Totuși, orice operă literară îndeamnă la meditație, la visare, la regândirea conținutului din felurite puncte de vedere, în funcție de acela care o citește.        

                                                                                                                                        Țara mea de Ioan Nenițescu - comentariu literar              Ca orice poezie patriotică, Țara mea urmărește definirea ideii de țară și a sentimentelor față de ea. Acest lucru se face de obicei în mod direct, poeziile patriotice fiind profund lirice.            În poezia lui Ioan Nenițescu se observă în primul rând repetarea la începutul versului inițial al primelor strofe a cuvântului-cheie „acolo”. Acest termen arată că poetul se referă la un loc anume, pe care îl determină prin versurile următoare. Desigur, repetiția nu este întâmplătoare. Apare limpede ideea că patria este un loc unic, inconfundabil.            Primele trei strofe conțin o enumerație, ai cărei termeni sunt introduși prin cuvântul „acolo”: „unde-s nalți stejari”, „stânci și munți”, „cer senin”, care definește spațiul unic al patriei în cuvinte simple, însă relevante. Termenii „stejari”. „stânci”, „munți”, „cer” (cu epitetul „senin”) au sens figurat. Peisajul apare ca termen de comparație pentru oamenii care stăpânesc plaiurile țării. „Flăcăii cu piepturile tari” sunt ca „stejarii”, întrucât stejarul este un arbore falnic, rezistent la urgiile vremii, impunător și frumos, iar frunzele sale simbolizează (au devenit chiar semn al triumfului), victoria (de aceea apar și pe tresele gradelor superioare).            În numeroase creații literare, stejarul apare nu ca un simplu element al naturii, ci semnificând forța, bărbăția, biruința.            „Voinicii cei cu peri cărunți”, adică bătrânii luptători ai țării, sunt cimparați cu „stâncile” și „munții”. Ideea implicată aici e că acești oameni sunt la fel de neclintiți în voința lor ca piatra, că au măreția munților și duritatea stâncii. Femeile, al căror zâmbet este asemuit cu „cerul senin”, se definesc prin frumusețe și gingășie. Azurul cerului reprezintă puritatea și frumusețea, bunătatea și grația. Înfățișarea lor celestă nu le împiedică însă pe aceste femei de a-și educa fiii ca pe niște viitori luptători.            Dacă primele trei strofe se încadrează într-o amplă și complexă enumerație (din acest motiv după ultimul vers apare virgula), strofa a patra constituie încheierea frazei printr-o exclamație simplă și cuprinzătoare, ca un rezumat al cuvintelor de mai înainte; accentul cade pe „țara” și „neamul”. Un singur epitet: „românesc” împodobește aceste patru versuri. El este însă sugestiv tocmai pentru că este singular și simplu. Poetul pare a spune că un lucru evident nu mai trebuie explicat prin cuvinte. Spunând „românesc”, el spune totul. Cuvintele „meu”, „mea”, subliniind legătura dintre poet, țară și popor, accentuează prin repetarea lor intensitatea sentimentului de mândrie națională. Antonimele „să mor”, „să trăiesc”, unite de cuvântul „acolo” (în țara mea) rezumă ideea că  ființa omenească, cu ceea ce are ea triumfător (viața), și cu durerea morții prefăcută în seninătate, nu poate exista cu adevărat decât în ținutul patriei.            Poezia continuă cu o nouă serie enumerativă, dispusă simetric față de cea dintâi, care evocă trecutul eroic al poporului nostru și completează definirea noțiunii de patrie. Pământul țării nu este numai priveliște, cu munți și păduri de stejar, ci și păstrătoare de urme ale Istoriei. Epitetul „bătrâne”, care se folosește de obicei în legătură cu ființele, este mai expresiv decât „vechi”, are o mai mare vibrație poetică, deoarece sugerează ideea măreției unui trecut încă viu. Cuvântul „dor”, atât de frecvent în poezia noastră populară, și cuvântul „moșie”, cu înțelesul său vechi de „patrie”, se îmbină într-o frumoasă exprimare figurată: „dorul de moșie” / Întotdeauna drept a stat”.           Poezia se încheie cu aceeași strofă-refren, concluzivă („Acolo este țara mea / Și neamul meu cel românesc / Acolo eu să mor aș vrea, / Acolo vreau eu să trăiesc”), care amplifică, prin repetiție, ideile amintite, întregind ce-a de-a doua frază lirică (poetică). Parcă totul ar fi fost spus dintr-o răsuflare. Devine transparentă relația dintre conținut și titlu. Țara e un tărâm cum nu se află altul, în care poporul este desăvârșit ca și natura care l-a zămislit. Aceste minunate alcătuiri (patria și popor), nu se pot defini decât cu simplitate plină de rezonanța: „țara mea”, „neamul meu cel românesc”. În veșmântul sonor al cuvintelor, sentimentul iubirii de țară răsună grav, ca o chemare la izvoarele neamului.                    

                                                                                                                                                         Mama de George Coșbuc              Mama este una dintre cele mai cunoscute poezii din literatura română, datorită sentimentului adânc omenesc pe care îl comunică în versuri limpezi, cu o rimă perfectă, ce par a povesti o poveste reală. Dragostea dintre mamă și fiu dramatică, datorită lungii despărțiri și a incertitudinii revederii.           Iubirea filială e exprimată indirect, fără declarații, prin evocarea mamei în universul ei familiar. Gândul feciorului străbate priveliștea atât de cunoscută a locurilor natale, pătrunde în penumbra odăii în care se află mama și se aproie de sufletul ei, pe care „jalea îl răpune”.           Sentimentele se conturează din atmosfera de pustiitate și apăsare, de stingere, pe care o creează cadrul exterior, natural  (drumul spre căscioara singuratică) și cel interior (odaia). Între aceste spații distingem un subtil acord: amestecul trist de lumină și umbra pe care îl dau soarele la apus și focul sărăcăcios din vatră, mișcarea monotonă a frunzișului și ritmului torsului, senzația de singurătate.           Apele repezi, zbuciumate ca sufletul omenesc, plopii (copaci unduitori și subțiri, foșnind tânguios ca un cântec de jale),  cărările neumblate devin un fel de sunet al tăcerii, al absenței, ca și trosnetul de vreascuri a căror flacără „geme”.             Îngemănarea de sunet și lumină poartă pecetea tristeții din metaforele: „Iar plopi în umedul amurg / Doinesc eterna jale” și „flacăra lor geme”. Pustiul de afară, în a cărui imensitate întunecată pare a se pierde „căscioara”, și acela al odăii luminate fantastic exteriorizează pustiul din inima mamei („Tu, inimă pustie”). Așteptarea îndelungată și frământarea provocată de îndoială i-au obosit de moarte sufletul,  sfâșiindu-l între iluzii (precum acel părelnic deget bătând în geam) și deznădejde.                  Presimțindu-și sfârșitul, dorința mamei de a-și revedea feciorul crește dramatic, raportându-se la forțe mai presus de om: „Așa vrea poate Dumnezeu, / Așa mi-e datul sorții”.                  Tensiunea sufletească nu provoacă nicio agitație exterioară, dimpotrivă, împietrește pe femeia îndurerată. Cuvintele și gesturile ei încetinite de suferință se frâng, privirea devine fixă, neliniștea și chinul retrag pe om în adâncuri lăuntrice, făcându-l să participle tot mai puțin la ceea ce se întâmplă în jur. Poezia se compune din scene de o imobilitate aproape picturală, impresie accentuată de dispunerea umbrelor și luminilor; priveliștea unor cărări pustii în lumina apusului, mama torcând între umbrele fantastice ale focului, cele două orfane surprinse în aceeași îndeletnicire, mama tăcând îngândurată, cu ochii nemișcați, cu fusul deșirat la picioare sau plângând lângă vatră în noaptea târzie.           Ca în multe portrete atrag atenția și mâinile. Imobilitatea lor este manifestarea durerii care încremenește omul, oprind parcă viața în loc: „Te uiți la el și nu-l ridici, / Și fetele se miră”.                   Propozițiile principale unite prin conjuncția „și” transcriu această discontinuitate a mișcării, stagnare a existenței încremenite în durere.                   Naivitatea „copilelor” în contrast cu grija apăsătoare a mamei mărește impresia de părăsire a celei rămase fără niciun sprijin. Din mărturisirea ei aflăm că pierind închipuirile fericite zămislite de dor, elanul vital se stinge în umbrele morții.                   Cercul amintirii, care a făcut prezent chipul mamei, se închide cu notații despre natură, sugerând că mama îndură neodihna vântului, apăsarea norilor, negura nopții.          Mamă și fiu se găsesc prin puterea iubirii unul în preajma celuilalt, ea auzindu-l cum bate în geam, el închipuindu-și-o într-o seară ca atâta altele, într-o prelungă întunecare sufletească.                                          Versuri                             În vaduri ape repezi curg                         Şi vuiet dau în cale,                         Iar plopi în umedul amurg                         Doinesc eterna jale.                         Pe malul apei se-mpletesc                         Cărări ce duc la moară                         Acolo, mamă, te zăresc                         Pe tine-ntr-o căscioară.                           Tu torci. Pe vatra veche ard,                         Pocnind din vreme-n vreme,                         Trei vreascuri rupte dintr-un gard.                         Iar flacăra lor geme:                         Clipeşte-abia din când în când                         Cu stingerea-n bătaie,                         Lumini cu umbre-amestecând                         Prin colţuri de odaie.                           Cu tine două fete stau                         Şi torc în rând cu tine;                         Sunt încă mici şi tată n-au                         Şi George nu mai vine.                         Un basm cu pajuri şi cu zmei                         Începe-acum o fată,                         Tu taci ş-asculţi povestea ei                         Şi stai îngândurată.                           Şi firul tău se rupe des,                         Căci gânduri te frământă.                         Spui şoapte fără de-nţeles,                         Şi ochii tăi stau ţintă.                         Scapi fusul jos; nimic nu zici                         Când fusul se desfiră…                         Te uiţi la el şi nu-l ridici,                         Şi fetele se miră.                           …O, nu! Nu-i drept să te-ndoieşti!                         La geam tu sari deodată,                         Prin noapte-afară lung priveşti                         Ce vezi? întreab-o fată.                         Nimic… Mi s-a părut aşa!                         Şi jalea te răpune,                         Şi fiecare vorbă-a ta                         E plâns de-ngropăciune.                           Într-un târziu, ne-ridicând                         De jos a ta privire:                         Eu simt că voi muri-n curând,                         Că nu-mi mai sunt în fire…                         Mai ştiu şi eu la ce gândeam?                         Aveţi şi voi un frate…                         Mi s-a părut c-aud la geam                         Cu degetul cum bate.                         Dar n-a fost el! Să-l văd venind,                         Aş mai trăi o viaţă.                         E dus, şi voi muri dorind                         Să-l văd o dată-n faţă.                         Aşa vrea poate Dumnezeu,                         Aşa mi-e datul sorţii,                         Să n-am eu pe băiatul meu                         La cap, în ceasul morţii!                           Afară-i vânt şi e-nnorat,                         Şi noaptea e târzie;                         Copilele ţi s-au culcat                         Tu, inimă pustie,                         Stai tot la vatră-ncet plângând:                         E dus şi nu mai vine!                         Ş-adormi târziu cu mine-n gând                         Ca să visezi de mine!       Descarcă fișa de la atașamente...    

                                                                                             Vizită de Ion Luca Caragiale - comentariu literar                   Schița „Vizită” de Ion Luca Caragiale este una dintre cele mai cunoscute, pe lângă D-l Goe, care are o temă amuzantă. Textul lui Caragiale stârnește însă un alt fel de râs în comparație cu textul lui Creangă. I.L. Caragiale nu dorește să ne înveselească, arătându-se prilejurile de voioșie ale vieții, ci, prin intermediul râsului, el vrea să atragă atenția citittorului asupra răului din oameni și din lume. Caragiale critică.                În „Vizită” și „D-l Goe”, apar copii și aspecte ale existenței lor. Se pune întrebarea: a fost autorul interesat în primul rând de acești copii sau de copilărie? Constatăm că ținta râsului nu e atât copilul cât copilul ca rezultat al educației primite în familie. Prin urmare, părinții, adulții sunt urmăriți de autor.                Personajele sunt creionate în câteva trăsături, sunt schițate. Aceste trăsături creează o imagine hazlie. Să privim o caricatură grafică, desenată. Dacă un om are un nas mai mare, caricatura îl va înfățișa cu un nas uriaș, mai mare decât trupul personajului. Această exagerare comică stârnește râsul. Ceva asemănător se întâmplă și în opera literară. Dacă un copil este răsfățat, prost crescut, acest răsfăț este mereu subliniat, exagerat, până ce copilul devine imaginea însăși a răsfățului, a proastei creșteri, întocmai cum caricatura cuiva cu nas mar devine un fel de portret al nasului. Se exagerează o singură trăsătură comică. Dacă o mamă nu știe să-și crească fiul, această trăsătură va fi pusă mereu în evidență, înroșându-se permanent liniile desenului literar, pentru ca defectul să fie cât mai ușor de observat.              Acest mod caricatural de a construi personaje literare e utilizat mai ales în opere de mică întindere.                    Autorul nu prezintă în aceste câteva pagini aspecte multiple ale vieții și caracterului personajelor, ci numai câteva, pe celelalte cititorul le poate bănui. Personajul va fi doar schițat, întocmai ca într-o caricatură reprezentând un anumit defect. De aceea unui copil care se alintă i se spune (în mediile cultivate) Goe. Defectul a luat numele personajului. Firește, nu trebuie să exagerăm comparația cu desenul caricatural, dar ea ne poate lămuri despre felul în care acționează în literatură, modul comic de a privi viața și oamenii, realitatea în care existăm.               În schița „Vizită”, naratorul nu-și exprimă părerile despre mamă și copil. El povestește și transcrie dialogurile într-un mod parcă naiv, căci spune, exact invers decât constată cititorul, că mama are păreri „sănătoase” despre educație, că micul Ionel este un „copilaș drăguț de vreo opt anișori”, îl numește (cu o singură excepție) maiorul, ca și cum ar participa convins la joaca lui; nu arată nici o supărare pentru faptele copilului care, presupunem, îl deranjează prin zgomotul asurzitor care împiedică orice conversație, prin pata pe care i-o face pe costumul deschis la culoare, prin modul jignitor în care i se adresează copilul („Da` tu de ce tragi?~), prin dulceața pe care i-o pune în galoși.             Atitudinea naratorului nu este nici de aprobare nici de dezaprobare, este neutră. Totuși, dacă citim cu atenție remarcăm anumite aluzii, un fel de a se atrage atenția cititorului în mod indirect.             În partea introductivă a narațiunii Doamna Popescu, mama lui Ionel, pe care oaspetele dorea să-l felicite de ziua numelui, rostește de trei ori cuvântul „educație”, în numnai două fraze. Ultima propoziție pare cam inutilă, repetând un lucru deja spus:„Și nu știți dv. bărbații cât timp ia unei femei educația unui copil, mai ales când mama nu vrea să-l lase fără educație”             Cititorul experimentat poate deveni bănuitor, cu atât mai mult cu cât naratorul preia cuvântul numind „sănătoase” „părerile” mamei „în privința educației copiilor”.  Naratorul pare a atrage atenția către acest aspect, pentru educația copiilor.             Ca un răspuns la aceste păreri se aude vocea servitoarei:Ionel nu s-astâmpără!”. În continuare, mama îl laudă. Tot ca un ecou se aude vocea servitoarei,  din nou alarmată. Astfel, cuvintele mamei apar într-un contrast evident cu „vocea” realității: „destept” - „vrea să răstoarne mașina”. Admirația mamei e contrazisă de purtarea copilului. Există un permanent contrast între seninătatea și mulțumirea mamei și comportarea supărătoare a copilului, care nu dă niciun semn de bună creștere sau de inteligență. Mama îi face observații blânde, îl sărută, îl scuipă să nu-l deoache, îl privește cu admirație pe copilul care poate să producă în fiecare clipă o catastrofă, de unde panica slujnicei: „- Sări, coniță!”, „-Ține-l, coniță!”. Mișcările copilului sunt violente: răstoarnă, bate, trântește, atacă, se repede, în contradicție cu imaginea unui „copilaș foarte drăguț”, care este numai aparentă.             Se pare că în această narațiune nici ținuta milităroasă a copilului nu este văzută ca un simplu joc nevinovat.            Naratorul insistă asupra violentelor urmări pe care le are imaginația copilului care se joacă de-a maiorul. Naratorul folosește de 22 de ori cuvântul maior, dar nu din naivă simpatie, ci pentru a evidenția contrastul între termenii militari (inamic, asalt, neutralitate, etc.) și universul mărunt al familiei, care îl protejează exagerat pe Ionel. Iată în text câteva din efectele acestui contrast: „micul maior”, „ia pe maiorul în brațe și-l sărută”, „mai sărută o dată dulce pe maiorașul”, „maiorul sare de gâtul mamei”, „maiorul lucrând cu lingura în cheseaua cu dulceață”. Dar nu numai copilul, ci și doamna Popescu trăiește o închipuire. Ea îl priveșste ca pe un „ștrengar”, „deștept”, „om mare”. Glasul ei e mereu iubitor, îngăduitor, admirativ, în timp ce faptele copilului ar cere o atitudine severă.            Ea este orbită de dragoste și nu prea inteligentă, își vede fiul așa cum ar dori să fie, nu așa cum este în realitate.         O amuză nespus că Ionel fumează, dar realitatea (leșinul copilului) arată că nu era nimic de râs în acest gest.         În concluzie, există un contrast între ceea ce-și închipuie acest personaj; doamna Popescu și în realitate, între aparență și adevăr, cu precizarea că personajul crede că este sau dorește să pară mai bun decât este.             Micile narațiuni ale lui I.L.Caragiale (numite schițe) se înrudesc mult cu teatrul, datorită dialogului care acoperă o mare parte a textului, a unor semne de punctuație ce redau vorbirea personajelor, a prezentării mișcărilor și atitudinilor acestora.           Naratorul, care afișează naivitatea și pare netulburat de comportarea personajelor, dorește. de fapt, să le condamne atitudinea: el este ironic. A fi ironic înseamnă a sugera cu haz anumite lucruri sau chiar a rosti cu umor exact invers decât ceea ce gândești.              Vizită, face parte din celebra culegere a lui I. L. Caragiale, Momente și schițe, o operă literară de cea mai mare importanță pentru literatura noastră.           Caracterizarea lui Ionel....https://latimp.net/forum/thread/24204/vizita-de-i-l-caragiale-ionel-caracterizarea-personajului-principal/  

                                                    Povestea Vrancei - comentariu              Povestea Vrancei este oi legendă populară. Ea provine, ca și alte texte referitoare la ținutul Vrancei, din materialul folcloric strâns și reformulat în scris de un localnic. Intervenția, deși vizibilă, nu alterează,  totuși, autencitatea creației anonime, întrucât îi respectă spiritul.           În spiritul definiței legendei, Povestea Vrancei e o narațiune privitoare la originea unor sate, a numelui fiecăruia, precum și a dreptului de proprietate al vrâncenilor asupra munților din ținut, o povestire în care adevărul istoric și imaginația artistică a poporului se contopesc. Lupta antiotomană, figură excepțională a voievodului, puterea lui de a preface o înfrângereîntr-o victorie, dar mai ales devotamentul nelimitat al întregului neam față de el aparțin adevărului istoric.        Restul (identitatea tuturor personajelor, exactitatea faptelor) nu se poate verifica, și nici n-ar fi de folos, interesantă fiind chiar această capacitate de remodelare artistică a unor întâmplări.          Pe scurt, o femeie simplă, trăitoare la munte, contribuie hotărâtor la o strălucită victorie a lui Ștefan cel Mare.        Putem delimita în corpul narativ câteva secvențe.   Prima secvență: Bătrâna primește în casa ei un drumeț misterios, îl omenește după străvechea lege a ospeției, oferindu-i hrană și loc de odihnă, ca să recunoască apoi în călătorul ostenit pe însuși domnul Ștefan, biruit într-o luptă cu turcii. A doua secvență care este și cea esențială, constituie inițiativa femeii de a-l ajuta pe domnitor. Vrâncioaia, personaj principal, surprinde cititorul, care-și închipuie o bătrână singuratică, neputincioasă și neînsemnată, figură care nu se potrivește cu domnul Moldovei.         Totuși, datorită Vrâncioaiei, înfrângerea se va preface în izbândă. Situația aceasta amintește de basmul popular, în care o bătrână salvează pe erou. Sfintele din basmele noastre sunt toate niște bătrâne aparent umile. Or, tocmai această imagine e discreditată de omul din popor, învățat să caute adevărul sub stratul înșelător.                 Trebuie să știm că textul nu apelează la suprafiresc, la miraculos, componenta de bază a legendei. O adevărată minune este omul însuși (adevă proclamat demult în cultură). Bătrâna își îndeamnă feciorii să strângă oaste, ceea ce ei împlinesc destoinic în aceeași noapte, buciumând fiecare în câte un dintre cele șapte părți ale Vrancei. Și iuțela cu care s-a strâns oastea seamănă cu miracolele din basme, fără a fi domeniul supranaturalului.        Uimirea lui Ștefan, încheie această secvență narativă.        Biruința este sfârșitul previzibil al grelei încercări prin care trecuse domnitorul, având ca temei iubirea de țară, vitejia, tinerețea și devotamentul unor apărători pe care poporul nu i-a putut uita.             Secvența finală este proprie numai legendei, constituind motivația întregii narațiunii. Ștefan dăruiește fiecărui fecior al Vrâncioaiei câte unul din cei șapte munți ai Vrancei, iar ei „ridică” sate, după numele lor.               Aura legendei e sugerată de prezența unor elemente caracteristice și altor texte similare: întâmplarea extraordinară (alcătuirea unei oștiri peste noapte în condiții neprevăzute), caraterul exemplar al personajelor (Vrâncioaia, Ștefan, cei șapte feciori, luptătorii anonimi) trasate în câteva luni, fără vreo adâncime psihologică.                O anumită simetrie a faptelor legendare ilustrează adesea binele și răul, frumosul și urâtul, adevărul și minciuna.  Fără a avea o mișcare narativă atât de pilduitor îndreptată spre triumful binelul, cum se întâmplă în cele mai multe basme, legenda urmează principiile etice ale poporului. În Povestea Vrancei, Binele este „organizat” topografic (cei șapte munți revin celor șapte frați și toponimic), cele șapte sate vor purta numele acestor viteji. Poporul iubește asemenea potriviri din convingerea că o ordine riguroasă trebuie să guverneze lumea.                 Căutând semnificațiile mai largi ale textului, deduse din caracterul său legendar, am putea observa că așezări bine constituite, precum satele vrâncene, „apar”  în urma unor strălucite victorii. În această perspectivă se poate conchide că viețuim într-o țară întemeiată de eroi legendari, ale cărei plaiuri sunt moștenite de la cei care s-au învrednicit de ele, apărându-le.                Devotamentul și recunoștința poporului față de domnitorul sfânt al Moldovei, la moartea căruia toată țara a plâns ca după un părinte (cum notează un cronicar).                 Îl recunoaștem și azi în tulburătoarele cuvinte ale unei tărănci, (notate de un cercetător al creațiilor populare): „Io am îm pomelnic pi Ștefan-șel-Mari, la bisăricî. Nu c-am fos` niamuri; da di la bătrâni știm cî iel ni-a dat munțăi șî sî-l pominim în veși di veși. Săpti munț i-ampărțât băiețâlor babi Vrânșiaia” - vorbe rostite în 1967.                                                       Povestea Vrancei legenda populară românească - de citit -              De mult, pe timpul domniei lui Ştefan cel Mare, pe când Ţara Românească nu era unită încă şi ţinuturile Munteniei şi Moldovei aveau fiecare domnii lor, a fost o luptă mare între plăieşii lui Ştefăniţă şi armia turcească, care năpădise ca frunza şi iarba pe pământul Moldovei.            Bătălia a fost aprigă şi, din cauza numărului prea mare de duşmani, faţă de oastea lui Ştefan, moldovenii au căzut biruiţi.  Voievodul, amărât în suflet de această pierdere, fugise din faţa puhoiului vrăjmaş, ca să nu fie prins şi, rătăcind singur prin munţi, a ajuns pe valea Putnei.          Pe atunci, în Vrancea nu erau sate cu lume multă, ca în vremea de astăzi şi nici locuri goale şi dealuri chelbaşe, cum se văd acum. Codrii stăpâneau mai peste tot şi abia unde şi unde câte un pâlc de case se găseau înşiruite şi ascunse pe la poalele pădurilor, lăturiş cu scurgerea apelor, iar oamenii erau mai toţi ciobani, care-şi păşunau oile prin golurile şi poienile munţilor.    După atâta umblătură prin codri, nimeri prin asfinţitul soarelui la o casă de pe dumbrava Bârseştilor.       Aici, o babă bătrână torcea dintr-un fuior de cânepă pe prispa casei.       – Bună ziua, bătrânico, zise voievodul descălecând şi legând calul de ţâţâna porţii.       – Bună să-ţi fie inima, voinice, răspunse blând bătrâna care, uitând să mai tragă fir din caier, privea mirată pe viteaz, căci nu-l cunoştea cine este.     – Fă bine, mătuşică, de-mi dă ceva de mâncare şi lasă-mă să mă odihnesc puţin, că tare am ostenit de când umblu pe coclaurile astea.      Baba, fără să mai facă vorbă multă, puse masa şi îi dete străinului să îmbuce lapte cu mămăligă şi brânză de oi, repezindu-se apoi la coşar de aşeză armăsarul la iesle.    Când se înapoie în casă, găsi pe străin culcat. Se aşezase pe o laviţă, aşa îmbrăcat cu sarica cum se afla şi aţipise, căci, după cum se cunoştea pe trăsăturile feţei, era tare obosit.    Îl privea acum nedumerită baba şi nu înţelegea cine să fie străinul acesta cu părul bălai şi cu faţa rumenă şi frumoasă, de a rătăcit tocmai prin inima codrilor aceştia, unde doar mocanii de aici sălăşluiau în voie cu oile lor, fără să le tulbure cineva liniştea.  Tot uitându-se aşa cu luare-aminte, bătrâna observă că voinicul purta haine ostăşeşti de domn, cusute în fireturi şi aur, pe sub sarica greoaie de lână de oaie, care se lăsase puţin la o parte, dezvelindu-i pieptul de viteaz.          Îndată îşi dădu cu ideea că nu poate să fie altul decât Ştefan Vodă, domnul Moldovei, despre care auzise că fusese învins de turci într-o bătălie, că oastea i-a fost risipită şi alungată, iar el s-a retras în munţi.  Fără să mai stea pe gânduri, porni la fugă până la stâna din vale, ca să-şi vestească feciorii, lăsând pe Ştefan Vodă singur, să se mângâie cu somnul.          Baba avea şapte feciori voinici, tot unul şi unul, nalţi, spătoşi şi vânjoşi, care nu se temeau de nimeni în calea lor. În ei îşi pusese acum nădejdea şi, ajungând la stână, le povesti cele întâmplate cu voievodul, îndemnându-i ca să plece cât mai curând şi, răscolind ţinutul Vrancei, să strângă pe toţi voinicii plaiului acesta, cu care Ştefan să pornească la luptă şi să alunge pe turci din ţară.          De cuvânt, feciorii babei, toţi şapte, se răspândiră în şapte părţi ale Vrancei, buciumând pe văi şi dealuri, până a doua zi în zori, strângând fiecare câte o ceată de voinici, cu care se lăsară pe dealul Dumbrăvii.  Dimineaţa, când baba îşi văzu feciorii venind, deschise larg uşa de la odaia în care se afla Ştefan Vodă şi voioasă zise:       – Măria Ta, nu fi întristat. Scris este ca un aşa de bun viteaz să nu rămână învins de mâna duşmanului. Ia te uită cum îţi vin ostaşii cu care vei învinge lifta păgână.  Ştefan ieşi în prag şi rămase mirat când văzu curgând din toate părţile cete de voinici, înarmaţi cu lănci şi arcuri, coase şi topoare ce străluceau în razele soarelui de-abia răsărit.       – Dar de unde sunt aceşti voinici, bătrâno, şi cine i-a adunat aşa?       – Sunt plăieşii Vrancei, Măria Ta, şi vin cu toţii ca să porneşti cu ei la luptă. Te-am văzut cât de amărât erai când ai venit aseară şi ştiam că oastea ţi-a fost nimicită în luptă cu turcii. De aceea am trimis pe cei şapte feciori ce-i am şi, uite, până dimineaţă ţi-au strâns oaste nouă în loc, toţi voinici şi dornici de luptă.      Apoi, chemându-şi feciorii lângă ea, urmă:      – Aista-i Bodea, aista Spirea, celălalt Negrilă, apoi Bârsan, Spulber, Pavel şi cu Nistor. Toţi sunt feciorii mei şi acum ţi-i dau Măriei Tale. Cu ei şi cu întreaga ceată ce au adunat, mergi fără teamă şi-i vei scoate pe duşmani din ţară. Acum, privea mândru la oştenii aceştia adunaţi în pripă în jurul său, care i se părură vrednici de luptă, apoi, întorcându-se către babă, îi zise:       – Dar cum te numeşti, bătrâno?       – Tudora Vrâncioaia.       – Să trăieşti, mătuşă Tudora, şi Dumnezeu să-ţi dea sănătate, pentru sprijinul şi dragostea de ţară ce arăţi.       Apoi, îmbărbătându-şi oastea adunată, plecară cu toţii peste dealuri şi străbătând codrii la vale, izbi în coastă pe vrăjmaşi.  Toţi s-au luptat voiniceşte, Ştefan Vodă era printre cei dintâi, înconjurat de flăcăii Vrâncioaiei, care se luptau ca nişte lei, lovind în dreapta şi în stânga tigvele păgâne care cădeau ca bostanii, înroşind pământul.  Şi astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, Ştefan a învins şi de data asta pe turci, izgonindu-i din ţară afară.  Atunci, de bucurie, voievodul se puse de petrecu şi veseli cu ostaşii săi, iar în urmă chemă lângă el pe cei şapte feciori ai Vrâncioaiei şi le zise:       – Flăcăi, cu voi am câştigat izbânda şi am alungat pe vrăjmaşi. Dacă nu nimeream la casa mamei voastre, multă vreme turcii ne secătuiau ţara. Sunteţi vrednici de răsplata domnească. Iată, voi sunteţi şapte fraţi iar în Vrancea sunt şapte munţi. Ai voştri să fie în veci, cu văi, cu ponoare şi tot ce se află acolo. Întoarceţi-vă, dar, înapoi în codrii voştri şi să-i stăpâniţi sănătoşi, din neam în neam; iar mamei voastre duceţi-i multă sănătate din partea voievodului Ştefan, care la vreme de strâmtorare a găsit la casa ei pat pentru odihnă şi braţe vitejeşti de luptă.  Le făcu ocolniţă pe piele de viţel, scrisă cu litere de aur, pentru dania domnească, document în puterea căruia fiii Vrâncioaiei ajunseră stăpânii Munţilor Vrancei, de la Trotuş până în valea Bâsca a Buzăului.          Şi de atunci, fiecare din cei şapte fraţi, înapoindu-se pe plaiurile Vrancei, s-au aşezat la poalele munţilor, întemeindu-şi fiecare sate, după numele lor: Bodeşti, Spireşti, Negrileşti, Bârseşti, Spulber, Păuleşti, Nistoreşti.”      

Palatul de cleștar de Barbu Stefănescu Delavrancea rezumat              Trăia odată un împărat  puternic cu stemă ruptă din soare ce domnea într-un palat de cleștar.          Într-o seară, simțind stema cum îl apasă, provocându-i o mare durere o cheamă pe sora lui cea mare și înțeleaptă la el. Îi înmânează patru chei pe care le-a primit de la tatăl său și o pune să meargă în subsolul palatului tocmai cum îl sfătuise fostul împărat să facă când avea să-l apese stema.        Cum era macinat de gandul ca va muri si nu va avea cine sa ii succeada la tron a trimis pe sora lui cea mare sa intre in aceste incaperi.Prima cheie de arama deschise o camera plina de arama,urmatoarea era o camera din argint,apoi una de aur si la final era cea din diamante.        Ajunsă aici, sora cea mare trece prin camera de aramă, prin cea de argint și cea de aur și ajunge în cea de diamant care era păzită de un balaur care-i spune să nu se teamă căci cel care are cheile e mai puternic ca el. Aceasta intră și dă peste trei femei legate. Erau patimile Prostia, Pizma și Bârfa, urmate de Furia, Smintenia și Mânia.       Într-un colț o vede și pe Înțelepciunea, care era liberă și-i cere sfatul. Aceasta îi spune că întrucât împăratul nu are moștenitori de gen masculin să o dea pe una din fiicele sale aceluia care cântând din fluier, îi va transforma părul în aur și va dori să împărătească.      Asa imparatul a dat veste in tara si după multe căutări, împăratul îl găsește pe cel care îndeplinea aceste condiții. Dar, în timp ce se pregătea să-i înmâneze năframa, inelul, paloșul, gonaciul și stema, se iscă o furtună puternică, pământul se cutremură, iar palatul de cleștar se crapă în două.     Și iată cum, patimile Furia, Mânia, Nebunia și câte și mai câte s-au trezit libere și au împânzit întreg pământul. Cel mai bine dintre toate o duce Prostia, ea sălășluiește în cele mai multe capete omenești.     Sora împăratului se grăbește numaidecât să-i împărtășească acestuia cele auzite însă scapă cheile speriată fiind de femeile legate care urlau.   Povestea de citit o gasiti aici.... si povestea audio     Palatul de clestar de Barbu Stefanescu Delavrancea de citit Poveste audio la microfon Palatul de clestar  

            Mihail Sebastian a debutat ca romancier, cunoscut un numar mare de ani ca dramaturg si recunoscut postum si in calitate de critic.             El a atras atentia cronicarilor incă de la început, cu romanele sale, care au stârnit critice variate, analize amanunțite și încercări de încadrare a acestora între granitele unor clasificări. Opera care s-a bucurat de cele mai multe comentarii a fost cea dramatică. Traduse în mai multe limbi, jucate pe numeroase scene din țară și de peste hotare, comentate mai ales postum, cu un entuiziasm nedesimulat, opera lui Mihail Sebastian a fost considerată drept punctul de vârf, nu numai creației sale, ci chiar al dramaturgiei românești interbelice.          Jocul de-a vacanta sau Jocul de-a fericirea sau Mirajul trist al unei oaze  pe care si-o construiesc personajele, departe de a fi un pământ al făgăduinței, este de fapt mirajul deșerturilor. Există legi pe care eorii le știu prea bine, legi implcabile ce lasă posibilitatea de a vedea fericirea, dar care, în același timp, o fac inabordabilă. Căci după ce jocul s-a sfârșit, mirajul s-a risipit. Așa cu Miroiu din piesa „Steaua fără nume” stia foarte bine că „nicio stea nu se întoarce niciodată din drumul ei”, după cum Ștefan Valeriu și Corina își dau seama că dintr-un vis e bine „să fugi de bunăvoie, ca să nu se mai sfârșească singur”.       Acțiunea se petrece într-o vilă pierdută undeva în munții Ciucului, unde un grup de oameni absolut obișnuiți își petrece luna de vacanță. Nici unul dintre personajele piesei n-a renunțat la habitudinile sale din lumea din care a venit. Au adus cu ei ticurile si obiceiurile de acasă, astfel încât această lună se deosebește prea puțin de celelalte luni ale anului.       Știm destul de puține lucruri despre personaje și, după încheierea acțiunii, știm parcă și mai puțin. Corina este o tânără de douăzeci si cinci de ani, madame Vintilă, o femeie în jur de treizeci si cinci de ani, cu o anume vulgaritate, Bogoiu, un flăcău tomnatic cu o idee fixă, aceea de a-si nota cu regularitate, zilnic buletinul meteorologic; Jeff, un licean corigent la matematică. Și iată că în mijlocul acestui univers relativ liniștit, relativ omogen apare Ștefan Valeriu care tulbură calmul anost al locatarilor pensiunii.       La început șochează printr-o manifestă lipsă de politețe, printr-o mojicie ostentativă, nu salută pe nimeni, nu intră-n vorbă cu nimeni, nu cedează locul femeilor. Devine apoi agresiv, strică telefonul si aparatul de radio, „aranjează„ întreruperea poștei, dosește în fiecare dimineață placa indicatoare a localitășii pentru ca autobuzul să nu oprească.       În mod firesc, atitudinea sa este neobișnuită și inexpluicabilă pentru ceilalți. Se conturează un conflict, de la primele scene se simte existența a două „tabere adverse„, de-o parte Ștefan Valeriu, de cealaltă, restul vilegiaturiștilor.      Conflictul nu are loc, încordarea maximă fiind prezentă sub forma unui dialog Ștefan-Corina în care lămuresc lucrurile. Ștefan Valeriu îi tălmăcește Corinei jocul său: „Vezi, aveai dreptate când spuneai adineauri că sunt un om cumsecade. Da Unsprezece luni pe an. Dar am și eu luna mea de libertate si nu există decât o singură formă - supremă! - de libertate, lenea. Am ți eu luna mea de lene. De la 1 august la 31. Și fac tot ce pot ca să n-o pierd. Dumneata te agiți, vorbești, repari telefonul, ești într-i veșnică mișcare, într-o veșnică așteptare. Eu stau, privesc, tac și nu aștept nimic....Unsprezece luni pe an sunt un om grăbit, un om crispat, un om care aleargă, care discută, care rezistă, dar dacă unsprezece luni mă duc undeva departe de oraș, să iau lecții de lene, de la piatra asta, de la copacul ăsta” (Actul 1, Scena XV-a).         Uitarea, abandonarea tuturor poverilor de peste an stau la baza acestui joc iluzoriu de-a fericirea: „Dar dumneata nu știi să uiți. Nici unul din voi, dumneata și ăștia, Bogoiu sau cum le mai zice?, nu știe să uite. Amețiți când vi se întâmplă să nu vă aduceți aminte, trei secunde, în ce zi sunteți. D-aia zăpăcitul ăla bătrân, de cum se scoală, n-are altă treabă decât să scrie pe tablă: 5 august, 6 august...D-aia vă strângeți pâlc în jurul aparatului de radio, ca să vă spună ora exactă. Eu nu vreau să știu ora exactă. Si nu vreau să știu ce e azi, ce va fi mâine și ce-a fost alaltăieri. Ce e azi? O zi cu soare. Mi-e de ajuns. Îmi faceți milă, zău, când vă văd cu ce disperare, cu ce panică vă agățați de tot ce ati lăsat dincolo, acasă. La București. Și la drept vorbind, n-ați lăsat nimic acolo. Ați adus totul cu voi, în valiză: manii, regrete, zâmbete, amoruri”.       Din aceasta confruntare iese învingător Stefan Valeriu, care impune celorlați „jocul„ său. Unii îl înțeleg, alții nu, dar toți îl acceptă, din convingere (Corina), din constrângere (Bogoiu), ori pur si simplu cu indiferență (Maiorul). Jocul se desfășoară conform scenariului lui Ștefan, tulburat doar din când în când de crizele erotice ale doamnei Vintilă, ori de cele de creștere ale lui Jeff. De comun acord se rup toate legăturile cu exteriorul: telefonul, presa, corespondența, radio-ul. Abia la final se vădește că scenariul nu a fost perfect, iubirea insinuată discret între personaje tulburând echilibrul aparent perfect al jocului.       Despărțirea din final, dincolo de accentele ușor melodramatice, îi readuce pe pământ, pregătindu-i pentru reluarea cotidianului plicticos al celor unsprezece luni ale anului. Jocul se încheie, visul contenește dar iluziile rămân.        Fluent scrisă, cu o evidentă știință a elaborării textului dramatic si a construcției personajului, comedia lui Mihail Sebastian este una din operele literare care rămân în patrimoniul culturalJocul de-a vacanta 

Rezumatul legendei Orfeu si Euridice Povestea de dragoste dintre Orfeu şi Euridice, două personaje mitologice, i-a impresionat deopotrivă pe zei şi pe pământeni. Este portretizarea iubirii pierdute, apoi regasite pentru a fi pierduta a doua oara. Orfeu (in limba greaca: Ορφεύς - Orfeus) este un erou din mitologia greaca, fiul regelui trac Oeagrus si al muzei Calliope. Dupa Pindar, Orfeu a fost fiul maretului Apollo, zeul zilei, al luminii si al artelor, protectorul poeziei si al muzicii, mama sa fiind dulcea Calliope, muza muzicii, a dansului si a elocventei. Tatal sau, zeul Helios-Apollo i-a daruit lira, instrument creat de ingeniosul Hermes. Orfeu este considerat ca fiind cel mai de seama cantaret de imnuri din vechea Elada, vestit pentru puterea de a fermeca pe oricine cu maiestria sa. Cantaret desavarsit, personajul a devenit cu timpul arhetipul artistului. La nastere, Calliope i-a pus pe limba trei stropi de roua si l-a inzestrat cu darul de a alcatui stihuri minunate, iar tatal sau, la vremea potrivita i-a daruit o lira fermecata faurita de insusi Hefaistos, lira la sunetele careia, insisi zeii Olimpului gaseau o aleasa desfatare, muzica pe care dantuiau si suavele nimfe. Muzica lui fermeca orice fiinta, chiar si stancile erau clintite din loc de cantul lui. Nu este deci de mirare ca Orfeu a fost de mare ajutor argonautilor, la a caror expeditie a participat, domolind marea furtunoasa datorita puterii de a stapani prin arta lui elementele naturii. Conform istoriografului Diodor nu cantul, ci ruga fierbinte a fost cea care-i aduse izbavirea. In versiunile mai vechi, Orfeu este recrutat de argonauti pentru a acoperi ademenirile sirenelor cu propriul sau cant. Dupa despartirea de ortacii lui Iason, Orfeu s-a indragostit de frumoasa nimfa Euridice, in ochii careia, fericirea sa se oglindea zile si nopti in sir, si s-a casatorit cu aceasta. Din pacate, aceasta minunata poveste de dragoste a fost de scurta durata. Exista doua versiuni ale mortii nimfei, din cauza muscaturii unui sarpe veninos. Dupa Vergiliu, Euridice era ravnita de Aristaeus. Aristaeus, zeul grec al pamantului si agriculturii, a fost atras de frumusetea nimfei si a inceput sa o urmareasca. In timp ce fugea de zeu, Euridice a pasit intr-un cuib de serpi veninosi si a fost muscata, murind la scurt timp. Ovidiu povesteste ca nenorocirea si moartea Euridicei ar fi avut loc pe cand nimfa culegea flori cu suratele ei, naiadele. Distrus de durere, Orfeu cere zeilor ajutor, pentru a-i reda iubita. Dar, cerul tace. Atunci, Orfeu se hotaraste sa mearga el insusi pe taramul umbrelor si dupa mai multe peripetii, depasind cu lira sa fermecata toate obstacolele din cale, ajunge in fata temutului Hades. Acesta, fermecat de frumusetea muzicii si a versurilor sale, se lasa induplecat si promite sa o lase pe Euridice sa-l urmeze in lumea celor vii, cu singura conditie ca el, Orfeu, sa mearga in fata ei si sa nu intoarca privirea catre Euridice, pana nu vor parasi lumea umbrelor. Aproape de iesire, Orfeu se teme ca nu cumva Euridice sa se fi ratacit si intoarce capul, dar tot ce mai vede este cum iubita sa, cu bratele intinse catre el, aluneca inapoi in Infern. In nerabdarea lui, Orfeu a uitat ca amandoi trebuie sa fie in lumea de sus iar in momentul cand a pasit in lumea de sus, s-a intors spre ea pentru a o vedea. Euridice a disparut a doua oara, de data aceasta pentru totdeauna. In pofida rugamintilor eroului, care a ramas indelung timp (la Vergiliu sapte luni, la Ovidiu sapte zile) in preajma raului Styx, induiosand cu lira lui toate animalele salbatice, Hades nu a mai eliberat-o pe Euridice. Revenit pe pamant, Orfeu nu mai vrea nimic. Rataceste trist si abatut, singura sa consolare, fiind muzica si poezia sa. Nu mai vrea sa iubeasca nicio femeie, ramanand fidel iubitei sale, chiar dincolo de moarte. In zadar il ispitesc bacantele, preotesele lui Bacchus, el ramane neinduplecat. Furioase, acestea, razbunatoare si ametite de vin, il ucid. Dar Orfeu primeste moartea cu seninatate, pentru ca numai asa isi mai poate reintalni iubita. Legendele istorisesc in mod diferit moartea lui Orfeu. Unele versiuni mentioneaza ca dupa disparitia definitiva a Euridicei, Orfeu si-ar fi luat viata. Alte variante spun ca el a fost lovit de un trasnet, drept pedeapsa pentru ca a dezvaluit profanilor tainele lumii de dincolo. Conform celor mai cunoscute istorii, Orfeu s-a retras, dupa pierderea sotiei sale, in muntii Traciei si nu a mai dorit sa vada nici o femeie. O alta legenda spune ca singur si indurerat pentru tot restul vietii, Orfeu si-a gasit, pana la urma, pe meleagurile natale sfarsitul, fiind sfasiat in bucati de menade, preotesele trace ale lui Dionis. Acestea erau manioase pe el pentru ca nu a participat la cultul lor orgiastic. Dupa moartea sa, muzele lui Apollo au pus lira lui Orfeu pe cer, unde o vedem si noi: Constelatia Lirei, care ne reaminteste de una dintre cele mai frumoase povesti de dragoste eterna, petrecuta in cer sau pe pamant. Dupa Ovidiu, capul si lira sa au fost aruncate in raul Hebrus si purtate pe marea Egee pana pe tarmul insulei Lesbos. Acolo, capul fu cat pe ce sa fie inghitit de un dragon, impietrit pana la urma de catre Apollo. Deoarece capul nu incetase sa cante, i se inalta acolo un oracol. Insula deveni in acest fel leaganul poeziei lirice. Lira insa, a fost ridicata de zeii olimpieni la cer, unde formeaza constelatia cu acelasi nume. Dragostea lui Orfeu pentru Euridice semnifica limita pana la care poate ajunge devotamentul in casatorie si existenta unei iubiri mai presus de moarte. Teatru radiofonic Orfeu in infern https://latimp.eu/orfeu-in-infern-de-tennessee-williams-teatru-radiofonic-drama-latimp-1980/

Romanul începe cu fraza captivantă: ,,Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită, însă, este nefericită în felul ei.” „Anna Karenina”, roman scris de celebrul autor rus Lev Tolstoi, a avut prima publicare a operei a avut loc în foiletoane, între anii 1875 și 1877. Romanul abordează problemele sociale ale vremurilor respective, pe fondul cărora au loc transformări emoționale profunde și drame existențiale, la nivelul personajelor. Romanul debutează în cadrul familiei Oblonski, în Moscova. Daria Alexandrovna Oblonskaia ( “Dolly”) a realizat că soțul său, Stepan Arkadievici Oblonski (“Stiva”) a înșelat-o și îl amenință că îl va părăsi. De aceea sora lui Stiva, Anna, soție a lui Alexei Karenin îl vizitează la Petersburg pentru a încerca să salveze mariajul dintre cei doi . În călătoria sa cu trenul spre Saint Petersburg, Anna este acompaniată de Contesa Vronski, o femeie în varstă, al cărei fiu, Alexei Vronksi, pare interesat în mod deosebit de Anna. Înainte ca lumea să părăsească stația de tren, un eveniment tragic are loc, un gardian fiind ucis de un tren. Pentru a încerca să o impresioneze pe Anna, Alexei îi oferă vaduvei bani . Cei doi se îndragostesc. Între ei există anumite probleme, deoarece Anna era soția unui om cunoscut,Alecsei Alxandrovici, cu care avea un copil pe nume Seryozha. Protagonista nu știa ce e dragostea adevarată. Ea se casatorise cu un barbat mai mare decât ea cu douazeci de ani, dar nu din dragoste. Semnificația operei cred că se descoperă pe cărarea destinelor celor două cupluri, Levin și Kitty, respectiv Anna și Vronski. Pe măsura curgerii line a poveștii, începe să fie clar că cele două perechi devin reprezentări diferite ale vieții de familie și ale iubirii existente între ele. Între Levin și Kitty există un sentiment pur, spiritual, o dragoste curată, tinerească, înfloritoare, care se dezvoltă continuu. Izvorăște din suflet, iar sufletul fiind nemuritor, și dragostea lor e asemenea. Asta nu înseamnă că nu există o atracție fizică între cei doi, însă accentul nu cade pe desăvârșirea iubirii între ei prin consumarea dragostei trupești, ci pe trăirea vieții ca și cum cele două suflete și cele două voințe ar deveni una singură. Între Anna și Vronski iubirea este una fizică, pătimașă, adulterină, sortită pierii parcă încă din timpul consumării ei. Fiind trupească, este, prin urmare, efemeră, limitată, nestatornică, într-o perpetuă scădere a intensității. În sprijinul acestei idei vine și următoarea observație critică a lui Nicolae Steinhardt, în legătură cu scena dragostei trupești dintre Vronski și Anna: În fond, el (Vronski) are acum, fulgerător, intuiția problemei care i se va pune de atunci încolo în cursul întregii lui vieți: cum să se descotorosească de acest corp? […] Deși e prima îmbrățișare a eroilor și deci momentul de mare fericire, tragedia s-a și închegat; îndrăgostiții n-o aud, dar șuierând lugubru, locomotiva ucigașă a și pornit încetișor la drum, conform unui tainic și inexorabil mers al trenurilor. În clipa aceea chiar, Vronski, pe plan atemporal, o ucide pe Anna. Poate că nicăieri, în literatura universală, dragostea și moartea nu au mai fost mai inextricabil simultaneizate, iar actul posesiunii nu a fost mai psihanalitic identificat cu cel al morții. Putem observa un anumit motiv care mi-a plăcut, și anume cel al transfigurării persoanei prin iubire sau din lipsa iubirii. Tolstoi l-a prezentat prin Levin și Anna. Primul, în perioada dinaintea nunții, când dragostea față de Kitty iradiază, îl copleșește și îi inundă orice ungher al ființei, vede lumea ca pe un eden pământesc, toți oamenii par a fi înconjurați de un nimb al virtuților omenești, simte o stare de binedispozitie continuă, vede numai frumusețea din oameni și din lucruri. Mi-a adus aminte de sfatul unui profesor care ne spunea să vedem lumea, zi de zi, ca prin ochii aceluia proaspăt îndrăgostit. Anna, spre finalul cărții mai ales, din cauza involuției sentimentelor față de Vronski, privește lumea cu dezgust, percepe totul negativ, urât, hidos, nesemnificativ, plin de ură. Această perspectivă de a privi lumea arată încă odată diferența dintre iubirea care unește cele două cupluri. Raportarea la iubire se poate face și dintr-o perspectivă teologică. Iubirea dintre Levin și Kitty simbolizează iubirea creștină, firească, încadrată în tiparele normalității, față de cea dintre Anna și Vronski, situată la polul opus. Tot prin Levin și Anna, Tolstoi cred că face o diferență dintre iubirea mântuitoare, izbăvitoare și cea distructivă. Chiar la finalul cărții, Levin începe să creadă. În sufletul lui necredincios încep să rodească simțăminte și idei creștine. Și este foarte interesant cum ajunge aici: de la viața creștină pe care o duce, dar în mod involuntar, nedeclarat! El își dă seama că viața care îi este dată, soția, copilul, gospodăria, legile naturii și tot ce-l înconjoară nu pot a-i fi date decât de către Dumnezeu. În Teologie, cugetările lui se numesc revelație naturală, adică constatarea omului că Dumnezeu există pornind de la legile naturii, de la cele morale, observând armonia și rațiunea care există în om, în lume și în univers. Aceasta e iubirea mântuitoare, adică iubirea care salvează un suflet sau mai multe. Iubirea Annei e cea distrugătoare, prin raportare la actul sinuciderii; iubirea față de Vronski  a făcut-o să ajungă acolo, la adulter și la suicid, adică la pierderea sufletului ei, precum personajul flaubertian, Emma Bovary. Dincolo de observațiile de factura criticii literare la adresa Annei, consider că se cuvine ca orice s-ar spune despre personajul Anna Karenina și reprezentările ei  pe scena actuală a vieții noastre să se spună sine ira et studio, adică fără mânie și părtinire, precum este bine a se scrie istoria. Să nu judecăm de pe poziția autoînchipuită a exemplelor umane, ci să încercăm un sentiment de milă, compasiune în asemenea situații. Motto-ul cărții, A mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti (Rom XII, 19), spune Domnul, nu lasă loc de îndoială că nu noi suntem în măsura de a condamna sau judeca pe nimeni (doar dacă nu avem onorabila funcție de magistrat), personaj sau persoană, ci această atribuție este una de drept divin. Tolstoi pune accenul, de asemenea, pe conflictul interior al Annei, al lui Vronski şi al lui Alexei Karenin, care îşi arată tristeţea şi dezamăgirea cu privire la soţia sa. ,,N-am decât prezentul, şi prezentul nu e tocmai trandafiriu.’’ Romanul este numeros prin numărul personajelor, marea majoritate din spațiul citadin. Tolstoi redă în cea mai originală formă întreaga splendoare a societății rusești aristocrate. În roman sunt tratate, prin intermediul discuțiilor dintre cele mai simandicoase personaje, teme legate de viață, moarte, iubire, fericire, trădare, onoare, destin, familie, credință ș.a. Este prezentată detaliat întreaga gamă de plăceri și îndeletniciri a nobilimii (crema societăţii), cât și a mojicilor și a intelectualilor din spațiul rural. Cartea este una clasică, una de referinţă. Descrie atât pasaje de iubire, de suspiciune, gelozie, dar şi despre filozofie. "Dacă binele are un motiv, încetează a mai fi bine. Dacă are ca urmare răsplata, de asemeni nu mai este bine. Atunci binele nu există decât în afară de lanţul cauzelor şi al consecinţelor." Concluzionând, romanul se înscrie cu uşurinţă în lista cărţilor ce trebuie citite într-o viaţă pentru caracterul uşor de citit şi pentru stilul calsic cu influenţe ruseşti. teatru radiofonic dati click aici....................teatru audio film serial 2017 dati click aici.....................Film serial Anna Karenina 2017 carte Anna Karenina si opere Lev Tolstoi dati click aici...................Cartea Anna Karenina  

Boris Pasternak (10 februarie 1890, Moscova, Rusia - 30 mai 1960, Peredelkino, Rusia) - scriitor. Titlul original: Doctor Zhivago Prima ediţie: 1957, de Feltrinelli (Milano) Scriitorului Boris Leonidovici Pasternak i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatura in 1958, pentru "importantele sale realizari atit ca poet, ci si ca unul dintre reprezentantii marii traditii epice ruse", conform declaratiei comitetului Nobel. Literatura de rezistenţă reprezintă un capitol distinct, încărcat de tragic umanism, din literatura universală. Ea se constituie într-o formă specifică nu doar de protest, ci chiar de luptă (uneori cu garda jos) a unora dintre cele mai sensibile şi curajoase conştiinţe, i-am numit pe scriitori, împotriva dictatorilor şi a politicilor lor de intimidare, care cu toatele vizau acele focare de rezistenţă ce nu admiteau acţiunea neîncetată a mijloacelor de înrobire umană (procesul de mankurtizare de care vorbeşte Cinghiz Aitmatov în romanul O zi mai lungă decât veacul), atât prin restrângerea sau chiar privarea totală de libertăţile fireşti într-o societate normală, cât şi prin atrocele mecanism de nivelare şi sterilizare intelectuală. Romanul a fost ecranizat in 1965 de David Lean, cu Omar Sharif si Julie Christie in rolurile principale, iar filmul a fost distins cu cinci premii Oscar, patru Globuri de Aur si doua premii Grammy si inclus pe lista celor mai bune 100 de filme ale tuturor timpurilor. Adaptarea pentru televiziune din 2002, in regia lui Giacomo Campiotti, cu Hans Matheson si Keira Knightley, a obtinut trei nominalizari la premiile BAFTA. Romanul beneficiază de două ecranizări bine realizate, şi le recomand în funcţie de preferinţele individuale în ceea ce priveşte fidelitatea faţă de carte. Prima versiune, cea cu Omar Sharif din 1965 respectă îndeaproape firul narativ, pe când cea cu Keira Knightley din 2002, prezintă o variantă uşor romanţată a finalului. Destinul lui Iuri Jivago, personajul principal al acestui roman, şi al Larei (Larisa) stă sub semnul predestinării. Întâlnirea acestora şi regăsirile în momentele cheie ale romanului nu sunt întâmplătoare, ci constituie baza relaţiei lor care se dezvoltă ca o nevoie organică de supravieţuire. Romanul este ifuzat de atmosfera iernii şi a zapezilor peisajul este tipic rusesc şi este parte integrantă din viaţa protagoniştilor. Senzaţia frigului de multe ori transpare dincolo de rândurile citite, în special în episoadele de la Varîkino. Observăm că personajele sunt construite antitetic. Lara este atât prototipul femeii angelice, cât şi al femeii fatale. Este un amestec ciudat de puritate şi perversiune. Pe de o parte încearcă să fie o soţie devotată pentru Paşa (care devine mai târziu generalul Strelnikov) şi pentru fetiţa lor, dar, pe de altă parte, chiar ea recunoaşte că nu simte o repulsie totală faţă de Komarovski, fostul amant al mamei sale, care o transformă în femeie. În antiteză, Tania, soţia lui Iuri, trăieşte doar pentru fericirea lui şi este dispusă să îi ierte escapadele extraconjugale, mulţumindu-se doar să îi fie alături. Dragostea lor frateasca (au crescut împreună) este deasemenea în antiteză cu pasiunea mistuitoare ce caracterizează relaţia dintre Iuri şi Lara. Personaj tipic negativ, avocatul Komarovski, este vinovat de sinuciderea tatălui lui Iuri şi de pervetirea Larei. Este, de asemenea, un om cu influenţă politica în noul regim şi va fi mereu pe urmele Larei, încercând să îi distrugă de fiecare dată fericirea. De cealaltă parte, Iuri este personajul pozitiv, eroul romantic care se zbate pentru convingerele proprii şi care crede în puterea dragostei, în ciuda sfârşitului său tragic. Acţiunea romanului se desfăşoară pe fundalul războilui civil din Rusia, şi venirea lui Lenin la putere. Asistăm deopotrivă la decăderea burgheziei, reprezentată de familia Taniei, cât şi la ascensiunea celorlalte pături sociale datorită schimbărilor politice. Familia Taniei este nevoită să-şi împartă acum casa cu alte zeci de oameni şi să se adapteze la traiul în două camere, idealistul Paşa este îndoctrinat cu noile convingeri ale sistemului comunist şi avansează în cadrul partidului, Iuri este persecutat pentru scrierile sale literare, pentru trecutul burgez etc. Două cauze, una mai înfricoşătoare şi mai presantă ca cealaltă, îşi dau concursul la părăsirea Moscovei de către Iura, soţia lui Tonia, fiul Saşa şi socrul Aleksandr Aleksandrovici: a) Prima o reprezenta întunericul, foamea şi frigul, întrucât – precizează Pasternak – „Pentru cei mai mulţi dintre oameni mâncarea consta din mei fiert şi ciorbă din capete de hering, urmată de restul de hering ca felul doi; mai era şi o zeamă din grăunţe întregi de grâu sau secară fierte”. b) Cea de-a doua cauză, chiar mai primejdioasă şi mai de neocolit ca prima, era întruchipată de comisari, „oameni în scurte de piele neagră, cu puteri nelimitate şi o voinţă de fier, înarmaţi cu mijloace de intimidare şi cu revolvere, care se bărbiereau puţin şi dormeau şi mai puţin”. Cu toate că mai întinsă, cea de-a doua parte a romanului se vădeşte a fi mult mai închegată ca prima, ceea ce – evident – reprezintă un apreciabil spor de natură compoziţională. De data asta – din proprie iniţiativă, ori poate că bine sfătuit – Pasternak renunţă la numeroasele acolade şi interpolări specifice primei părţi, ceea ce pe ansamblu îi conferă acesteia un caracter aproape compozit, şi-şi concentrează atenţia pe intersectarea şi apoi pe împletirea destinelor celor doi eroi – Iura şi Lara, până când ei ajung să vibreze la unison, într-o dragoste – ne spune îndurerata Lara în faţa cadavrului doctorului – „cu nimic comparabilă pe lume”, căci, ne înştiinţează autorul în continuare, ei „s-au iubit pentru că totul în jurul lor dorea aceasta, copacii şi norii de pe cer, de deasupra capetelor lor şi pământul de sub picioarele lor”. Cu toate ca n-a încetat să-şi iubească soţia, Iura avea stringentă nevoie de dragostea mistuitoare şi totuşi mângâietoare a Larei, deoarece numai prin ea avea să dobândească acea stare de extaz liric, din care vor rezulta „elegiile lui despre Lara”. Îndeosebi după fuga de la partizani, unde fusese ţinut captiv timp de aproape doi ani (partizanii duceau mare lipsă de medici), şi îndeosebi după ce află din scrisoarea Toniei că toţi ai lui (între timp i se mai născuse o fetiţă) urmează să fie expulzaţi din ţară cu destinaţia Paris, ceea ce însemna că n-aveau să se mai revadă vreodată, Iura avea mare nevoie de dragostea Larei: era hrana lui spirituală, era suportul lui în viaţa tot mai nesigură, era însăşi raţiunea lui de-a fi. Mai ales în acele zile când, aşa cum cu îndreptăţire afirmă Lara, „aerul devine din ce în ce mai irespirabil”, întrucât – punctează autorul cu justificată oroare – „Zilele acelea confirmau vechea zicală – omul este lup pentru om. Călătorul făcea cale întoarsă pe drum la vederea altui călător, străinul care întâlnea alt străin îl omora de frica de-a nu fi el omorât. Au existat şi cazuri izolate de canibalism. Legile civilizaţiei umane fuseseră abrogate. Legile de care asculta omul acum erau legile junglei; visurile pe care le visau erau visurile preistorice ale omului cavernelor”. E drept că amândoi se simţeau ameninţaţi în acele zile de cumplită nesiguranţă. Dar dacă Iura se făcea vinovat doar de ascendenţa sa neproletară – era fiul unui milionar destrăbălat şi ţicnit, care îşi încheie viaţa aruncându-se din tren, în schimb Lara era mult mai expusă la represalii, cu toate eforturile depuse pe direcţia reeducării politice, întrucât se ştia că era soţia acelui orgolios Paşa Antipov, nemembru de partid şi totuşi, ajuns atât de sus în ierarhia armatei roşii, încât devenise extrem de incomod, în consecinţă obligat să fugă şi să se ascundă pentru a scăpa cu viaţă. Are noroc de câteva ori, când – aşa cum îi povesteşte el lui Iura – era cât pe-aci să fie prins, dar după plecarea Larei spre Extremul Orient, pesemne considerând că viaţa sa este inutilă, el se sinucide prin împuşcare chiar în faţa casei unde locuiseră câtva timp eroii noştri îndrăgostiţi. Ei bine, în timp ce Lara şi Iura treceau în revistă foarte redusele şanse de salvare, îşi face apariţia avocatul Komarovski, un ins abil şi fără scupule, care înrâurise într-un fel sau altul destinele ambilor: fusese primul amant al Larei şi, în calitate de avocat al familiei Jivago, el îşi avea partea lui de vină la îmbolnăvirea şi mai la urmă la sinuciderea milionarului dezechilibrat. Komarovski le explică că situaţia este deosebit de alarmantă, dar că el – în calitate de membru al unui guvern pentru o republică din Extremul Orient recunoscută de Moscova – este singurul în stare să-i salveze, cu condiţia ca ei să se decidă cât mai repede. Iura refuză cu îndârjire să plece, dar pentru a o hotărî pe Lara să-l însoţească pe avocat şi astfel să se salveze, lasă să se înţeleagă că-i va ajunge din urmă. Cei doi pleacă pe drumul lor, iar doctorul, complet deprimat după plecarea Larei, se decide s-o ia pe jos spre Moscova, prilej pentru autor de-a ne înfăţişa starea jalnică a Rusiei bolşevice în tablouri de-o cutremurătoare veridicitate: „În acele zile, pădurile şi câmpiile ofereau un contrast total. Părăsite de om, câmpurile arătau ca un orfan, ca şi când absenţa omului le-ar fi pus sub un blestem, dar pădurea, scăpată de el, înflorea mândră, ca şi când ar fi fost eliberată de captivitate”. Ajuns la Moscova, Iura se simte scârbit atât de relatările lui Gordon şi Dudorov, prietenii lui din copilărie („Niki, îi spune el lui Dudorov, am suferit când te-am auzit povestindu-ne cum ai fost tu reeducat în închisoare şi ai crescut în personalitate. Aveam senzaţia că ascultam un cal de circ descriind felul în care s-a apucat să se dreseze singur…”), cât şi de atotputernicia lui Markel, fostul lor portar, cel care în noile condiţii create de bolşevism, nu se jenează să-l facă pe stăpânul de altădată „împiedicat” şi „nerod”. Motive suficiente pentru hipersensibilul Iura ca să se complacă în mizerie şi decădere (nu-şi mai practica meseria de doctor), cu toate că din concubinajul cu Marina, mezina lui Markel, rezultaseră două fetiţe. Noroc cu Evgraf, fratele lui vitreg, care îi sare în ajutor, aşa cum făcuse de atâtea ori în situaţiile critice… În cele din urmă, înainte de împlinirea vârstei de 40 de ani, Iura moare de scleroză a cordului, boală moştenită de la mama lui. Ocazie pentru autor, ca printr-o stranie coincidenţă (sarea şi piperul cărţilor vizitate de succes), s-o readucă în prim plan pentru ultima dată pe nefericita Lara, cea care, în vălmăşagul acelor vremi de tristă amintire, pierduse urma fetiţei concepută cu doctorul Jivago, şi care – în faţa catafalcului – îl roagă pe descurcăreţul Evgraf s-o ajute ca să-i dea de urmă. Ceea ce chiar se întâmplă, ne spune Epilogul, în timpul celui de-al doilea război mondial, când generalul maior Evgraf Jivago îşi recunoaşte nepoata în Tania spălătoreasa, poreclită Îngălata. Una dintre cele mai remarcabile caracteristici ale acestui roman rămâne peisajul rusesc, descris ca un imens spaţiu magnific, de o frumuseţe extraordinară. Tocmai această întâlnire elegiacă cu imensul spaţiu, pe fundalul căruia se desfăşoară acţiunea, face ca Doctor Jivago să producă un excepţional sentiment de fericire şi de nemărginite posibilităţi pe plan istoric şi uman. cartea o gasiti aici..............Aici filmul Doctor Jivago 1965 cu Omar Sharif dati click aici................filme latimp.eu Dr. Jivago

Pădureanca de Ioan Slavici- rezumat     I   Este vreme de holeră, în câmpia bănăţeană, stăpânirea interzisese deplasarea oamenilor între localităţi, instituind măsuri de carantină, dar Busuioc, „bogătoiul” din Curtici, nu vrea să audă de acestea, trimiţându‑şi fiul, pe Iorgovan, şi sluga, pe Şofron, după secerători dinspre munte, pădurenii. La coacerea grânelor, adaugă scriitorul, un adevărat exod se produce: „Simţind apropierea timpului de secere, pădurile se pun în mişcare, colibă cu colibă, sat cu sat se adună, văile pornesc întregi spre câmpia întinsă, şi în câteva zile, cât ţine locul din Murăş până la izvoarele Crişurilor, nu mai rămân prin sate decât moşnegii neputincioşi, babele bătrâne şi copiii nevrâstnici: setea de viaţă îi ia şi‑i duce pe toţi la sărbătoarea cea mare ce se ţine în fieştecare an o dată pentru împărţirea pânei de toate zilele.”.   Despre Iorgovan aflăm că frecventase „cinci ani de zile şcolile din Arad”, era cât pe ce „să se facă «domn»”, apoi a renunţat pentru că, socoti tatăl flăcăului, Busuioc, „tot mai bine‑i plugar de frunte decât boier de rând.”. Şi că pleacă după secerători mânat de gândul aducerii Siminei, o pădureancă din Zimbru, sat de dincolo de Cil, pe care o îndrăgise în anul de dinainte – când o angajaseră tot pentru secerat – dar fără să aibe curajul apropierii de ea.    II    Gândind la fată, pe Iorgovan îl chinuie nehotărârea în privinţa atitudinii faţă de pădureancă, lipsa de claritate a trăirilor, simte parcă în sine ceva similar cu „acreala vinului stătut de fiert şi încă nelimpezit.”, înţelegând că „E grozav lucru când vrei să nu voieşti ce vrei şi sâmţi că nu poţi voi nimic, ci te duce altul după cum te poate.”.    III    Şofron era „om ca de treizeci de ani, cătană‑mpărătească şi era de mai mulţi ani acum slugă cu simbrie, ştia dar ce este datoria şi porunca stăpânului.”; avea bani puşi de‑o parte din simbrie – îi dăduse lui Busuioc pentru a‑i da la rândul său împrumut cu dobândă bună –, loc de casă în Curtici, cumpărat tot din munca lui, şi simţea dorinţa de a‑şi găsi o nevastă.   IV   Ajuns la casa Siminei, Iorgovan o găseşte singură, şi înlăcrimată pentru că văzându‑l îşi aduce aminte cursul relaţiei lor – „S‑a nimerit aşa. Pe când alţi flăcăi se aţineau mereu după dânsa, feciorul lui Busuioc stetea departe şi numai din când în când îi zicea câte‑o vorbă, pe care numai dânsa putea s‑o înţeleagă, şi nici aceasta nu era vorbă de dragoste, ci vorba scurtă a omului ce vrea să‑şi ascundă durerea. Astfel a stat trei luni aproape de dânsul, [rămăsese după secerat şi pentru alte munci sezoniere] iar când era să plece dânsa, el trei zile de‑a rândul n‑a mai dat pe acasă, pentru ca nu cumva să deie faţă cu dânsa.”. În discuţia ce a urmat, la întrebarea directă a fetei („ce vrei tu cu mine?”) Iorgovan afirmă lipsa deciziei, combinată cu forţa negativă a sentimentului erotic („– Nimic! Ştiu numai că‑mi eşti dragă de mi s‑au urât zilele.”).   Şofron, care aştepta în Cil întoarcerea lui Iorgovan din Zimbru cu secerători, este şocat în trepte la vederea Siminei („se uită la ea aşa din întâmplare, apoi se uită mai cu dinadins, apoi rămase cu gura căscată şi în cele din urmă simţi parcă i s‑ar fi stricat toată viaţa câtă‑i mai rămăsese, şi întregul suflet i se strânse într‑un singur gând: s‑o ascunză ca numai el să ştie de dânsa.”) şi o pune lângă el, pe scândura vizitiului, aşezându‑şi haina sub ea.   V   După sosirea lui Iorgovan cu Simina şi ceilalţi secerători, în casa lui Busuioc se instaurează deruta: „Încă anul trecut simţise Busuioc că‑i plac feciorului său ochii pădurencii şi s‑ar fi şi mâhnit, poate, dacă nu i‑ar fi plăcut, fiindcă erau făcuţi pe plăcute, dar c‑a trecut anul şi nu i‑a uitat, dar că‑i plac atât de mult, încât îşi perde rostul şi‑şi omoară caii de dragul lor, asta îl punea pe gânduri.”. Iorgovan, la gândul pasiunii ce‑l cuprinsese şi cu care nu ştie ce să facă, se consideră lovit de destin („«Rău m‑ai bătut, Doamne!», zise el într‑un târziu.”) iar Şofron, cuprins de gelozie („simţea că‑şi iese din fire şi că trebuie să fie moarte de om.”), se adresează cu o cerere voalată în căsătorie tatălui Siminei, Neacşu, nedumerit şi acesta în privinţa drumului de urmat.   VI   Ceea ce‑i reproşează Neacşu lui Iorgovan, într‑un dialog cu fiica sa – desfăşurat în urma unui gest mărturisitor al lui Şofron: o sărutase, mai cu voia, mai fără voia ei – este indecizia flăcăului: „–Taică, îi zise ea, m‑am gândit şi eu la toate dar, vezi, slujnică să‑i fiu, tot m‑aş simţi fericită: e om cuminte şi cu inimă bună./– Dar e slab de înger, îi răspunse bătrânul. Dac‑ar fi om ca Şofron, ai putea să treci şi prin foc, şi prin apă alăturea cu dânsul: dar grea e tovărăşia cu un om care nu se uită mereu înainte, ci caută la tot pasul în dreapta şi în stânga, ca să vază cum vor alţii să‑l ducă.”. Anterior, fata avusese o discuţie pe aceeaşi temă cu Iorgovan, la seceriş, şi îi spusese, împăcată cu situaţia, că el se ruşinează pentru dragostea lui, îşi fereşte sentimentele de ochii lumii.   VII   Popa Furtună (poreclit astfel datorită agitaţiei permanente), chemat de cumnatul său, Busuioc, la Curtici, pentru a‑l dezmetici în privinţa Siminei, îl sfătuieşte pe tatăl lui Iorgovan să lase ca lucrurile să se dreagă de la sine, căci dragostea flăcăului se va stinge cu vremea. Dar soluţia nu convine tatălui neliniştit („– Nu cunoşti tu fata, întâmpină Busuioc. N‑aş voi deloc s‑o am noră, dar aşa bătrân cum sunt, dac‑aş fi văduv, m‑aş face luntre şi punte s‑o am nevastă. E deşteaptă, popă, şi bine făcută şi e frumoasă mare minune.”), rămas cu aceeaşi nedumerire în suflet.   VIII   Are loc o discuţie lămuritoare între Iorgovan şi Şofron, în cursul căreia Iorgovan recunoaşte că nu vrea să se căsătorească cu Simina iar aceasta că ea îl doreşte pe Iorgovan. În urma confruntării, Iorgovan răspunde unei întrebări a lui Neacşu („– De ce nu vrei, dacă vrei, că vrei?”), care asistase la discuţie: „– Pentru că nevastă‑mea nu are să‑mi fie numai mie nevastă, îi răspunse Iorgovan, ci şi părinţilor mei noră şi rudelor mele om din casă, şi ar trebui să fie moarte de om.”.   IX   Pupăză, un angajat sărac cu duhul al lui Busuioc la moara acestuia, moare, prins de roţile locomobilei scoase în câmp pentru treieratul grâului, acea locomobilă care servea şi la antrenarea mecanismelor morii. Decesul a avut loc în câmp, fără lumânare la cap, prin urmare sufletul său, consideră oamenii, va rătăci nealinat printre cunoscuţi.   X   Deoarece avea nevoie de secerători, popa Furtună se înţelege în acest sens cu oameni aduşi la muncă pe pământul lui Busuioc, unde seceratul era pe terminate, inclusiv cu Simina, ceea ce îl tulbură pe Iorgovan. Într‑o discuţie cu Simina, Iorgovan se comportă brutal, afirmând că îşi poartă osânda suferinţelor pricinuite de relaţia cu ea, atitudine ce stârneşte dezgustul fetei.   XI   Simina merge, însoţită de Şofron – care se oferise cu o bucurie ascunsă – după Iorgovan, aflat în birtul satului, unde feciorul lui Busuioc îi cere fetei, pentru a o înjosi dar şi pentru a se înjosi pe sine, să petreacă alături de el. Fata primeşte, ca să evite scandalul şi, probabil, pentru a produce apoi mustrări de conştiinţă flăcăului, care în cele din urmă renunţă şi este dus acasă de cei doi. Într‑o discuţie ulterioară cu tatăl ei, Simina îşi motivează refuzul de a‑l părăsi pe Iorgovan: „– Nu pot, răspunse ea, nu că nu vreau; nu pot. Mi‑e frică, taică, mi‑e frică, mă tem c‑o să mă blestem toată viaţa. Nu‑l vezi tu unde a ajuns?”.   XII   Cu toate că are presentimentul morţii sale (îi cere lui Şofron o lumânare de la înmormântarea lui Pupăză), Neacşu porneşte către Socodor, la popa Furtună, lăsând sfat Siminei să apeleze, pentru orice nevoie, la Şofron, de care nu trebuie să‑i „fie greu”, adaugă bătrânul.   XIII   Popa Furtună merge la Curtici spre a‑l vesti pe Busuioc de moartea lui Neacşu, datorată holerei; aflând, Busuioc îl încredinţează pe cumnatul său asupra hotărârii sale de a avea grijă de Simina („nu mai am zi bună în viaţa mea, dacă fata rămâne pe drumuri.”) după care precizează, adresându‑se lui Iorgovan: „Nu pentru că vrei tu, nici pentru că doresc eu, ci pentru că aşa e rânduit de la Dumnezeu.”. Nimeni din casă nu îndrăzneşte să o înştiinţeze pe Simina despre moartea tatălui, cu excepţia lui Şofron, care o face simţind că e datoria lui.   XIV   Simina rămăsese nouă săptămâni la Socodor, căci „nu putea să‑l lase pe mortul ei singur.”, timp în care îşi aduce mereu aminte cuvintele tatălui: „Pui de cuc în cuib de cioară! Simion! Fata mea!”.   XV   Cu toate că Iorgovan rămăsese în continuare nehotărât în privinţa căsătoriei sale cu Simina, tatăl lui o cere de nevastă pentru fiul său, dar fata amână decizia, drept urmare Busuioc „rămase ca trăsnit din senin.”, neaşteptându‑se la un asemenea răspuns.   XVI   Şofron are şi el convingeri oscilante în privinţa relaţiei cu pădureanca („De multe ori îşi zisese el că nu e Simina fată de seama lui şi‑i era ruşine că s‑a gândit vreodată, om ca dânsul, să o ieie de nevastă; acum însă iar simţea în el că tot nu e om pe lume care să‑i fie potrivit ca dânsul. Fiindcă grozav îi era dragă.”) dar, atunci când aceasta îi cere să se mute la Socodor, pentru a fi şi el –a pretextează ea – alături de mormântul lui Neacşu, care ţinuse la Şofron, el nu ezită, mai mult chiar, „era foarte fericit Şofron că are unde să se ducă şi putea să steie cu Neacşu la Socodor.”.   XVII   Pentru a opri căsătoria lui Şofron cu Simina, Busuioc acceptă ca oamenii din sat cărora le dăduse banii lui Şofron cu împrumut să întârzie restituirea, la cererea lor, în ciuda faptului că Şofron solicitase restituirea   XVIII   Şofron, Busuioc şi Iorgovan trăiesc cu convingerea că Simina nu ar putea să îl iubească pe Şofron, care îşi luase gândul de la ea, pe când fata „Simţea acum c‑a rămas singură‑singurică pe lumea aceasta.”. Drept urmare se angajează în casa unui văduv din Socodor, Martin, spre a avea grijă de el şi de cei patru copii ai lui.   XIX   Aflând vestea despre instalarea Siminei în casa lui Martin, Busuioc are o reacţie paradoxală şi clarificatoare pentru el: „Îi părea bine […]: era lovită şi simţea lovitura. Ar fi dat însă, mult ar fi dat s‑o poată scoate din casa lui Martin. Şi totuşi, era bine aşa! O vedea în gândul lui tăvălită, aruncată în uliţi şi întâia oară simţi lămurit că dacă ar găsi‑o aşa cum o vedea în gândul lui, ar ridica‑o, ar curăţi‑o şi şi‑ar încărca toată bogăţia pe ea. Îi era ruşine de această simţire, dar nu se mai ferea de ea.”.   Iorgovan merge la Arad, spre a‑şi îneca în alcool amarul, împreună cu prieteni din vremea când fusese acolo elev.   XX   La gândul nerealizării căsătoriei plănuite de Busuioc, popa Furtună „simţea şi acum că e mai bine aşa. O ştia pe soră‑sa Vica, îl ştia pe cumnatu‑său Busuioc, îl ştia pe nepotu‑său Iorgovan şi nu‑şi închipui un trai bun între dânşii fiind şi pădureanca la mijloc.”.   În acest timp, Şofron o vizitează pe fată în casa lui Martin şi cei doi îşi dau seama că „Erau stăpâniţi unul de altul: ea simţea că trebuie să facă ceea ce zice el, şi el, că trebuie să facă ceea ce zice ea.”.                 XXI   Pentru a‑şi face rost de bani de băutură – după prima escapadă la Arad, când băuse pe datorie, vor urma şi alte ieşiri similare („Din vinere în vinere el se dedea tot mai tare desfrâului.”) – Iorgovan îl înşeală pe tatăl său la socoteala veniturilor morii, iar după ce aude că Simina „să ţine cu Şofron”, fiul lui Busuioc intră în depresie acută: „Îl vedea mereu înaintea sa pe Şofron, căutându‑şi molcom de treabă […] se vedea pe sine lovind fără cruţare în Simina, bătându‑şi joc de norocul său, tăvălindu‑se prin birturi, furând pe taică‑său şi auzea neîncetat cuvintele: «Şofron e om, Iorgovane!»”, rostite de pădureancă.   XXII   Aflat la moara tatălui său pentru a verifica socotelile morarului, Iorgovan s‑a incendiat, nu se ştie dacă din proprie voinţă sau prin accident; oamenii din sat spuneau că „Nenorocirea îl ajunsese năprasnic pe Iorgovan; a dat în graba lui peste stâlp, s‑a izbit de el, a spart lampa şi a căzut aprins la pământ.”.   Îndată ce a auzit vestea, Simina este convinsă că Iorgovan „şi‑a făcut el însuşi nenorocirea.”, după care aleargă la Şofron spre a‑i face următoarea declaraţie: „Busuioc vrea, mi‑a spus‑o alaltăieri preuteasa, şi eu nu mai pot, nu mai vreau, nu mă mai iartă firea să‑i zic ba. Îl iubesc, Şofroane, pe Iorgovan! Ce să mă fac, dacă‑l iubesc cum aş iubi pe copilul meu, şi, Doamne fereşte, mi‑e groază de gândul morţii lui mai mult decât al morţii mele.”. Nu va uita însă ca să adauge apoi ceva important: „– Nu pot, zise ea. Ce să fac, dacă nu pot?! Şofroane, nu mă părăsi./– Niciodată, răspunse el, tu ştii că niciodată n‑o să te părăsesc.”.   După rostirea acelor cuvinte, va merge la Iorgovan, pe care îl găseşte lipsit de puteri, ars dar cu şanse de a scăpa, spusese medicul, şi care o trage spre el „şi‑i sărută gura, apoi un ochi, apoi celălalt, apoi o depărtă, ca să se poată uita drept în faţa ei, şi iar o sărută.” – sunt primele şi ultimele săruturi adevărate ale iubirii lor, căci puţine clipe în urmă el îşi va da sufletul.