Literatura romana - comentarii, fișe de lectură, rezumate, eseuri

Proza lui Dostoievski s-a extins lent și apăsător, de la mijlocul secolului nouăsprezece și până la sfârșitul secolului douăzeci, spre țările din vestul Rusiei, până a cuprins toată Europa.  Genul prozei lui Dostoievski i-a cuprins și pe Franz Kafka, Albert Camus și de la noi pe Gala Galaction și Nicolae Breban, amestecând placerea stranie cu o curiozitate și teamă, de a contempla abisurile din sufletele oamenilor. Romanul Papucii lui Mahmud, publicat de Gala Galaction in an 1932, reia tema crimei săvârșite cu ușurință și a proceselor de conștiință, chinuitoare de după săvârșirea ei, din romanul Crima și pedeapsa de Dostoievski. O reia tot de pe o poziție creștină, dar fara anvergură și fără făea ardoare metafizica proprie scriitorului rus ci mai de graba dintr-o perspectivă preoțească. Papucii lui Mahmud ar putea servi că predica duminicală, ascultată cu emoție de enoriași, într-o biserica de doi dintr-un orășel de provincie. Romanul predica, sau mai bine zis, parabolă, scris cu talent literar, dar și cu responsabilitate pedagogică, Papucii lui Mahmud se dezvolta într-un mod complicat-tendentios, amestecând realitatea istorică, Războiul de independență din 1877-1878 și perioada imediat următoare, unele neverosimile, necesare demonstrației. După căderea Plevnei din toamna anului 1877, mai mulți prizonieri turci sunt aduși din Bulgaria in Romania sub escortă. Sergentul Iorgu Mutafu, originar din Teleorman, împreună cu alți soldați români, escortează prizonierii. În drum spre Pitești face un popas la Roșiorii de Vede unde petrece la o carciuma, care se numea "cârciuma lui Vancea". Iorgu Mutafu avea acolo destui cunoscuți, printre care și Savu Pantofaru, care avea cam aceeași vârstă cu el și era tot necăsătorit. Acesta îl asculta cu admirație pe sergent, care povestea întâmplări din război, completaț, cu ajutorul câtorva pahare, cu fabulații. Savu, nefiind un împătimit al alcoolului, se îmbată și devine de nerecunoscut, total de omul pașnic, așa cum îl știau cei care-l cunoșteau.  Era iarnă și viscolea. Când pleacă împreună cu prietenul său Iorgu că sa găsească adăpost pentru câțiva dintre prizonierii dați în grija acestuia, ucide pe neașteptate, i explicabil, un prizonier turc, Mahmud, bolnav de febră tifoida sau lingoare cum se spunea în timpul acela. Mahmud cade și este acoperit repede de zăpadă, ramanandu-i afara doar îmineii(papucii) rupți prin care i se văd degetele picioarelor.  Detaliul expresiv, este dovada talentului literar al lui Gala Galaction. Papucii lui Mahmud, menționați și în titlul românii, îl umanizează prin concretețe pe necunoscutul căzut victimă, care altfel ar fi rămas un personaj abstract. În același timp ei devin un simbol, prefigurând faptul că o crimă nu poate fi niciodată îngropată cu totul în uitare. A doua zi, sergentul, înainte de a pleca din nou la drum cu prizonierii, încearcă să-l liniștească pe Savu spunandu-i că nu trebuie să-și facă griji in legătură cu crimă săvârșită, fiindcă nimeni nu-l va trage la răspundere, iar în primăvara, când va fi găsit cadavrul, se va crede că turcul s-a lovit în cădere și a murit de moarte naturală. Auzind cuvintele liniștitoare ale sergentului, Savu, păru că se liniștește, dar mustrările de conștiință își făceau loc în mintea lui, simțind că nu mai poate scăpa de acestea  În noaptea aceea recuperează cadavrul din zăpadă și îl pune într-un sac, pe care-l duce la cimitir, unde îl îngroapă alaturi de părinții lui, Anghel și Ralița. A doua zi rămâne acasă, unde locuiește împreună cu unchiul sau Pantilie și mătușa sa Slamna, nefiind în stare să se ducă la atelierul lui de cizmărie.  Se îmbolnăvește de febră tifoida și se zbate între viață și moarte timp de câteva săptămâni. Îl salvează de la moarte doctorul Cloajă, adus la căpătâiul lui de arendașul moșiei Negară, Nicolache Piua Petru, prieten și rudă cu Savu prin soția sa, Cleopatra. După vindecare, nu-și mai poate relua lucrul la cizmărie, fiind chinuit de gândul că a ucis un om. Se duce la schitul Negară, pentru a se spovedi unui călugăr bătrân, Silvestru, care trăiește că un sihastru și este și duhovnic. Până acum nu se aflase de crimă săvârșită de el, în în af de prietenul lui, Iorgu. Și totuși, când se apropie de călugăr, acesta îi spune că e plin de sânge. Savu recunoaște că a ucis un om, povestindu-i totul prozaic-amanuntit, cerandu-i călugărului o soluție de a-și răscumpăra păcatul  Trebuie sa sa renrene la avere și să pribegească prin lume, lucrând istovitor la confecționarea a 1000 de perechi de incaltari pentru a le împărți săracilor . Abia apoi va putea fi iertat de un preot, dar nu de orice preot, ci unul ce va fi botezat e el călugărul Silvestru. Savu face întocmai. Își vinde averea, îi lasă casa unchiului său și începe să umble prin lume, dând de pomană popuci unor oameni sărmani. Cu timpul a fost supranumit Hagi Papuc. Un timp îndelungat sta la Turnu Măgurele unde se împrietenește cu un negustor turc, Ibraim, și cu un curelar evreu, Marcu Golstein. Componența etnică a grupului de prieteni este identica , în mod curios, cu aceea a grupului de prieteni din piesa lui Victor Ion Popa, Take, Ianke și Cadâr, scrisă tot în 1932..  E posibil că așa își reprezenta pe atunci societatea românească ideea de comuniune sufletească transnațională și de solidaritate umană. Savu îl salvează de la moarte pe turc, riscandu-si propria viață. Recunoscător, atunci când își vinde averea și pleacă la Istanbul, Ibraim insistă să îl ia cu el pe Savu. Acesta îi mărturisește ce are pe conștiință și îi promite că va veni la el abia când se va simți că și-a ispășit pedeapsa. După plecarea turcului, Savu se stabilește temporară la Brăila unde o ajută material pe o văduvă cu cinci copii. Colinda apoi țara, stand cate o scurta perioadă în diverse orașe. Pe site tot pe unde se duce confecționează papuci pe care îi dăruiește sărmanilor.  Corespondează cu prietenul Saul la Istanbul. După 40 de ani, ajungând la a mia pereche de papuci, pleacă în călătorie cu vaporul conform vechii înțelegeri cu Ibraim. În drum spre Constantinopol se dezlănțuie o furtună devastatoare. Savu se îmbolnăvește și cere să fie vegheat de arhimandritul Veniamin, aflat și el pe vapor.Arhimandritul este fiul unui prieten al lui Savu, Nicolache și, imediat după naștere fusese botezat de călugărul Silvestru. Deci aceasta avea puterea de a-l ierta și mântui de păcate pe Savu, ceea ce și face. Când ajunge la Istanbul, Savu se simte mai bine, este întâmpinat de turcul Ibraim care îl invită la el acasă. Îl invită și pe Veniamin dar acesta trebuia să-și continue călătoria la Sfântul Munte. Savu se instalează la prietenul său într-un caic, la vâsle aflându-se băieții acestuia. În drum spre casă, Savu are o vedenie și scoate ultimii papuci lucrați, vrând să-i de-a prietenului său, dar chiar în acest timp moare pe neașteptate, că și cum destinul și-ar fi epuizat rezervă de timp. Ibraim hotărăște să-l îngroape in  mormantul părinților săi, așa cum făcuse Savu altădată cu turcul ucis. Romanul are un dramatism acumulativ. Întâmplările vietii, multe neobișnuite, se însumează după o logică a parabolei morale și dau o pregnantă impresie de destin.

Particularitatile de constructie a unui personaj dintr-o opera dramatica postbelica: Iona de Marin Sorescu              Teatrul contemporan preferă personajul simbolic, imagine esențializată a condiţei umane. Pescarul lui Marin Sorescu din ”tragedia” Iona (1968), captiv înăuntrul monstrului marin este un personaj fără istorie, amintirile şi viaţa lui ar putea aparţine oricărui anonim. Prizonier într-un spaţiu închis, şi el cu valoare simbolică, Iona este omul modern în conflict cu un destin impenetrabil, dar lipsit parcă de măreţia aceluia antic, pentru că ”cerul orb” , cum spune undeva Philippide, nu-i mai trimite niciun înger ( ”Doar mie, Domnul, veşnicul şi bunul, ? Nu mi-a trimis, de când mă rog, / niciunul…”, Tudor Arghezi)                Iona este singurul personaj ”vorbitor” al piesei ( în scenă mai apar, totuşi, Pescarul I şi Pescarul II, care nu scot niciun cuvânt). Monologul lui nu are însă curgerea continuă a unei introspecţii, ci teatralitatea unui schimb de replici. Eroul descoperă la sfârşitul primului tablou că este înghiţit de un chit, asemenea omonimului său biblic. Din pescar ghinionist (fără noroc la prins peşte) a devenit, nu se ştie cum, o pradă pentru un monstru marin, în gura căruia se afla de mult timp , poate dintotdeauna. In paralel cu încercarea lui repetată şi zadarnică de a spinteca burta peştelui şi de a se elibera, se desfășoară un dialog cu sine, colocvial, meditativ, ironic şi liric.                Schimbarea registrului stilistic susţine dedublarea personajului. Primul Iona este uneori în acord cu cel de al doilea, alteori nu. Unul este interogativ şi sceptic, celălalt în posesia unor adevăruri relative şi oarecum optimist. In finalul piesei cel dintâi întreabă amnezic, Cine sunt eu?, iar al doilea răspunde strigându-şi numele. La capătul acestei confruntări cu sine, eroul sfârşeşte prin a-şi asuma identitatea, căci despre acest lucru vorbeşte piesa: despre dificultatea de a fi un ins numit Iona.                 Mai mult decât în celelalte două genuri literare, liric şi epic, personajul se dezvăluie prin limbaj. În primul tablou, Iona, ” întors cu spatele spre întunecimea din gura” chitului, se gândeşte la munca lui de pescar sărac, încearcă să se convingă că marea este bogată în peşti şi speră să prindă până la urmă ceva. Cum lupta pentru supravieţuire e grea, iar el lipsit de noroc, recurge la un tertip: încearcă să pescuiască din acvariul pe care îl are în preajmă, tocmai ca ultimă soluţie. Nu are succes însă, pentru că în acest moment este înghiţit. Intriga piesei, ca de altfel întregul subiect, are valoare simbolică: Iona este omul singur (cum spune chiar scriitorul), frământat de întrebarea dacă viaţa lui are un sens sau este categoric un eşec.                Caracterul meditativ al monologului este mult mai evident în tablourile următoare. Timpul, moartea, sinuciderea, ceilalţi, dragostea, fericirea, învierea, speranţa, credinţa , teme mari ale reflecţiei filozofice, sunt pentru Iona nu subiecte de meditație concentrată, ci realităţi palpabile, ”lucruri” ale lumii, mai mult sau mai puțin inteligibile, aşa cum sunt toate. Se pare că singura lui libertate în faţa acestei ordini de lucruri pe care nu el a făcut-o este umorul : Nici nu-mi dădeam seama că totul pluteşte. Aşa e, trebuie să punem semne la fiecare pas, să ştii unde să te opreşti, în caz de ceva. Să nu tot mergi înainte. Să nu te rătăceşti înainte… (tabloul IV)                 Pe de altă parte, dedublându-se şi dialogând cu sine, Iona prelungeşte până la decizia ultimă iluzia că nu este singur. Nevoia de celălat este reală, chiar dacă raţiunea îi spune că lumea nu este făcută decât din umbre. Monologul, în forma înşelătoare a convorbirii lejere, jucăuşe, suplineşte absenţa unui interlocutor care, dacă nu mai există, trebuie inventat. Locvacitatea lui Iona sporeşte atunci când intră în scenă cei doi pescari muţi, cărând câte o bârnă în spinare. Cum ei nu-i răspund, eroul înduioşat la gândul solidarităţii umane, le creează el replicile, îndemnuri colocviale şi calde la curajul de a înfrunta situaţia imposibilă: Nu te lăsa, măi tată”, ”Nu mă las, tăticule!”… Anonimatul şi muţenia îl definesc, din nou simbolic, pe celălalt. Personajul absent, evocat de celelalte, fără să ajungă în scenă, sau, alteori, doar un figurant fără replică, este un procedeu la care teatrul absurdului recurge destul de frecvent. În cunoscuta piesă a lui Beckett, Aşteptându-l pe Godot, Vladimir şi Estragon îl aşteaptă zadarnic pe necunoscutul care ar putea să-i salveze, adică să le schimbe destinul de vagabonzi cărora le e rezervată tocmai această așteptare nedefinită şi până la urmă absurdă. Godot nu va veni niciodată, cu atât mai mult cu cât s-ar putea să nu existe. Oamenii pe care-i caută Iona nu au dispărut cu totul, dar par niște umbre împovărate, întoarse spre propria nefericire, incapabile să-l mai audă.                  Deznodământul piesei îl prezintă pe Iona constatând că trebuie să îndrepte cuțitul invers, adică spre sine, nu spre monstru. Gestul sinuciderii este însoţit de o replică optimistă: Răzbim noi cumva la lumină. În teatrul clasic, discrepanţa dintre act şi cuvânt este specifică piesei comice. În parabola lui Marin Sorescu, procedeul merge în sensul unei ambiguităţi care creează un final deschis. Deznodământul consemnează un eşec sau un alt început? Piesa nu se încheie cu un răspuns, ci cu o întrebare.                 În concluzie, Iona ca personaj generic, ca imagine a omului, există în aceeaşi măsură prin felul în care acţionează şi prin felul în care vorbeşte. Dar în timp ce substanța ”epică” este redusă la un gest repetitiv (acela al eliberării), limbajul dialogat nuanţează prin varietatea şi dinamismul lui aventura existenţială, tragi-comică, a eroului.  

Ciocoii vechi si noi de Nicolae Filimon comentariu rezumat pe capitole Capitolul I Junele, un fiu al unei slugi de la curte, avea o scrisoare pentru postelnicul. Scrisoarea era din partea tatalui junelui, in care il ruga pe postelnic sa-l primeasca pe fiul sau la curte si sa accepte 2 bote cu pastravi si 10 gaini. Postelnicul ii porunceste vatafului sa primeasca baiatul in curtea sa si sa-l faca ciubucciu. Vataful ii arata camera unde va locui, de un stanjen patrat, cu o vatra pe care se afla un ibric colosal. In celalalt unghi era asezat era asezat un dulap si o multime de feligene pentru cafea. Patul era mizerabil, facut din cateva scanduri, cu o patura de lana albastra, iar pe pereti se aflau cateva tablouri cu vopsea proasta. Dinu Paturica se uita cu dis[ret la camera lui, dupa care deschide geamul si aduna ratele, gainile, gastele, cocosii, apoi se indreapta catre bucatarie. Ajungand acolo, devine foarte vesel cand vede tigaile de diferite marimi in care se pregateste mancarea. Capitolul II Postelnicul Andronache devenise mare postelnic furand din timpul cand era camaras si, unindu-se cu hotii si talharii de pe drumuri, in trei ani isi cumparase 10 mosii, cateva familii de tigani, case, vile, si altele. El se indragostise de Maria, unica fiica a banului C, ai incercase de mai multe ori sa-i ceara mana dar de fiecare data nu avea curaj. Intr-o buna zi, a izbutit. Banul C nu i-a dat nici un raspuns, dar s-a dus apoi la fiica lui, o fata de vreo 14 ani, cu pielea alba, buze frumoase, dintii albi si frumosi, cu niste gene ca pana corbului, un trup de o forma minunata, la care i se adaugau niste maini delicate de nimfa.  Auzind numele viitorului ei sot, ales de voda, Maria ii raspunde tatalui cu o ura desavarsita ca nu vrea sa auda de acest ticalos, si ca mai bine s-ar duce la manastire.  Batranul se bucura in clipa in care aude aceste cuvinte si o imbratiseaza. Domnitorul Caragea Voda il invita pe banul C la curtea domneasca. Autorul narator intervine cu o descriere a palatului domnesc. Ajuns la curte, coboara din trasura si intra in sala, unde saruta mana domnitorului cu neplacere. Capitolul III Banul a fost chemat cu Caragea intr-o camaruta. Caragea ii povesteste de amorul pe care-l nutreste postelnicul Andronache pentru Maria. Banul C isi apara fiica, nerenuntand la ideea ca nu vrea ca Maria sa se marite cu Andronache.  Capitolul IV Postelnicul Andronache, iesit la o plimbare pe un armasar arabic, observa o femeie de 20 de ani, foarte frumoasa. Intorcandu-se la curte, el intreaba o sluga de fata din Ulita Izvorului. Afla ca o cheama Duduca , iar aceasta devine in scurt timp amanta postelnicului. Un calemgiu se indragosteste de Duduca, ii face serenade seara, si, usor-usor, cei doi se expun in vazul lumii fara a crede ca pot fi observati. In scurt timp, vestea ajunge la postelnicul Andronache, care, intr-un moment de furie, ii spune Duducai sa paraseasca casa lui. Aceasta simuleaza un lesin, si il sperie pe postelnic, pana cand ajunge sa planga ca un copil si ii cere iertare.  Capitolul V A doua zi dupa sosirea lui, Paturica este chemat de Andronache pentru a-i examina spiritul si inteligenta, pentru a vedea ce poate face din dansul. Postelnicul afla de la tanarul ciocoi ca stie sa scrie, sa citesca, ca a fost cu vinaritul, oieritul si fumaritul. Postelnicul Andronache il ia sub ingriojirea lui si-l trimite la scoala domneasca sa invete greaca. In schimb, tanarul ciocoi trebuia ca de dimineata sa-l frece pe picioare, sa-l ajute sa se imbrace, sa-i aduca dulceata, cafea si ciubuc. Ciocoiul considera ca decat sa invete o limba moarta mai bine citea ceva care sa-l ajute. El face ce poate spre a deveni perfect in arta ipocriziei si a perfidiei. Paturica se hotaraste sa devina un om mare si bogat, si nici un obstacol nu-l va putea abate de la aceasta idee fixa. Toate serviciile fata de stapanul sau le executa cu cea mai mare iuteala, gratie, si un fel de afectiune incat fanariotul incepuse sa-l creada unul din cei mai credinciosi servitori ai sai. Paturica se dadea bine pe langa toata lumea dar si era dornic sa stie cat mai multe, si astfel, foarte mult timp isi petrecea invatand. Postelnicul il alege pa Paturica sa o pazeasca pe Duduca. Paturica primeste o scrisoare de la tatal sau la care ii raspunde imediat, trimitandu-i scrisoarea printr-un tigan.  Capitolul VI In timp ce se ducea la Duduca, Dinu Paturica este strigat de Niculaita, vataful de curte al armasului. Intrand in vorba cu el, el incearca sa afle cat mai mult despre motivul certei celor doi. Descrie felul in care se aranjeaza Duduca, cat timp o privea de afara. Ciocoiul intra la Duduca si ii inmaneaza scrisoarea de la Andronache.  Aceaste il ameninta cu mai multe treburi, dar vazand ca Paturica e si el viclean ii spune la sfarsit ca a glumit.  Capitolul VII Stand la panda, intr-o seara aude lautarii si il vede pe junele amorez. Cand acesta din urma vroia sa se duca la cucoana Ducuca, Paturica ii face o farsa, facandu-l hot. Duduca este nevoita sa se desparta de Iordache (Pe calemgiu il chema Iordache. ). Capitolul VIII In dimineata urmatoare Duduca il invita pe Paturica la o cafea cu dulceata. Tot atunci observa ca Dinu nu era deloc urat. Conita il serveste cu vin, si, dupa cateva pahare, il ademeneste si cei doi se saruta.  Capitolul IX Cei doi isi declara dragostea unul fata de celalalt si planuiesc cum sa-l scoata la desavarsita saracie pe postelnic.  Capitolul X Chir Costea era un om foarte viclean care cauta sa scoata profit din orice.  Capitolul XI Intr-o zi, cand postelnicul se afla singur in camera sa, vataful se duce si ii cere o parere despre dandul, apoi aduce vorba de Paturica. Vataful Gheorghe ii povesteste cum l-a tradat Dinu. Postelnicul este convins ca minte si il izgoneste de la curte. Imediat dupa aceasta, Duduca ii face o vizita, plangandu-se de Dinu ca o urmareste mereu. Postelnicul il ia pe Dinu de pe capul ei si il promoveaza in functie. : devine vataf de curte.  Capitolul XII Dinu Paturica, cum s-a instalat in postul de vataf, cheama pe toate slugile si le ameninta va daca se va face risipa, va pedespi fara mila. Apoi, face inventarul la pasari, la vin, inlocuieste chelarul, jupaneasa, sofragiul si stolnicul cu oameni alesi de el. Apoi, cere oameni sa investigheze locurile din imprejurimi, sa fie sigur ca nimeni nu strica nimic din mosia postelnicului. In padure, satargi-basa ii spune ca-i cunoaste pe talhari, dupa care fluiera si apar hotii. Satirgi-basa le da porunca sa li se dea de mancare. Primesc miel inabusit. Dupa masa, ei isi urmeaza drumul spre Mosia Rasucita, unde este intampinat de tarani, care mai de care mai nemultumiti. Paturica afla ca postelnicul Andronache a facut multe nedreptati, a ars padurea apoi a vanat-o, iar acum a ramas numai o orpritura, hanul s-a daramat si ploua intr-ansul, carciumile la fel, iar din helesteu scoate in fiecare saptamana un car de peste si-l trimite la targ la Ploiesti. Dinu ii cere o suta de pungi de bani lui Andronache pentru a pastra tacerea dar acesta ii da numai 50.  Capitolul XIII Postulantul vine intr-o zi la Paturica cu scopul de a se angaja ca ispravnic la postelnicul Andronache si il roaga pe Andronache sa-i puna o vorba buna. Andronache il intreaba : ce-mi dai sa te fac ispravnic?. Postulantul, foarte revoltat, se enerveaza si pleaca. In schimb, in aceeasi zi, il angajeaza pe Ciolanescu, care a fost de acord sa-i plateasca 2500 rubiele pentru acea slujba. Capitolul XIV Caragea primeste o scrisoare de la Ahmet Kelalaili, in care i se reprosa faptul ca jepfuieste tara. Dupa aceasta, postelnicul vine la Caragea sa afle ce a vorbit cu Banul C. Caragea, nervos, ii raspunde ca daca nu se duce la Ban sa-i ceara iertare il va tintui in poarta. Ca dovada, Caragea vroia o scrisoare de iertare de la Ban, sa fie sigur ca l-a iertat. Postelnicul se duce la Ban, incearca sa-l pacaleasca dar acesta isi da seama. In final, cade in genunchi si marturiseste totul si face astfel rost de scrisoare.  Capitolul XV Autorul-narator descrie cateva obiceiuri pe care le faceau bucurestenii vara. Bucurestenii se adunau in gradinile Breslea, Barbalata, Cismigiu si Giafer. Acolo, fiecare cap de familie isi intindea masa, si, impreuna cu amicii beau si mancau, dupa care invarteau o hora stramoseasca si dansuri vesele. Batranii stateau rasturnati pe iarba verde sub umbra deasa a copacilor si fumau. Tinerii se aruncau cu exaltatie in arena dantului. Cand trecea furia dantului, toata compania se punea pe bere si pe mancare, razand si gesticuland ca niste nebuni. In tot acest timp, lautarii cantau cantece de amor sau melodii de dant, vesele si saltarete.  Postelnicul Andronache Tuzluc da o petrecere la el acasa cu mese stralucite, serate atragatoare si jocuri de carti, asa cum dadea de obicei, deoarece ii placea sa cheltuie ca un nebun. Ajunsi la petrecere, boierii au inceput sa se infrupte din bunataturi, din fripturi din vin, acompaniati de lautarii care cantau cele mai frumoase cantece la masa. Boierii au inceput sa joace apoi un joc propus se baronul Calicevski. Postelnicul este cel mai suparat pentru ca a pierdut 10.000 lei, iar boierul Pingelescu cam 3000 de lei, si arhonul caminare 500 lei.  Capitolul XVI Dinu Paturica nu se lasa mai prejos, si pregateste si el o cina la care invita cei mai apropiati amici ai sai. Acesti amici erau coriferii ciocoismului si ai hotomaniilor bucurestene de pe atunci. El ii cinsteste cu vin si rachiu, si le spune o poveste cu un imparat care avea 75 de fii : i-a pus sa rupa un snop de 75 de bete, si n-au putut, apoi i-a pus sa rupa fiecare bat in parte si in scurt timp, toate betele au fost rupte. Imparatul le-a dat urmatoarea xplicatie: Daca veti ramane uniti dupa moartea mea, nimeni nu va va birui, daca va veti desparti, va veni vrajmasul si va face din voi aceea ce facurati dinaintea mea cu aceste nuiele. Paturica le face apoi o socoteala cam cat ar putea castiga daca ar fura, si ii invata cum.  Capitolul XVII Neculaita ii face o vizita lui Paturica. Dupa ce-i da de baut si de mancat, toti invitatii fac o hora, apoi Paturica invita cateva fete.  Capitolul XVIII Banul C il angajeaza pe vataful Gheorghe la el la curte dupa ce afla povestea lui. Gheorghe se indragosteste de Maria, fiica banului C. Locul de predilectie al lui Gheorghe era chioscul din gradina, unde, dupa ce isi termina datoriile sale fata de Ban, se urca in chiosc. si medita. Maria, patrunsa de iubire, simtea o mare placere sa-l urmareasca pe Gheorghe, iar dupa ce acesta pleca la vistierie, se urca in chiosc si privea cu mare interes locul unde statea el. Acolo gaseste niste versuri, si, sigura ca erau pentru ea, isi da seama ca Gheorghe o iubeste. Cand isi da seama ca Banul C a aflat de iubirea lor (din priviri), Gheorghe face sacrificiul cerut de onoare si recunostinta si renunta la soarele vietii sale. Gheoghe ii scrie o scrisoare banului pe care o inmaneaza unei slugi si paraseste curtea. Intre timp, banul se inchisese in camera lui, si, pune o sluga sa-l cheme pe Gheorghe. Sluga ii spune ca Gheorghe a plecat de la curte si in inmaneaza scrisoare. Dupa ce citi scrisoarea, este hotarat ca fiica lui sa se marite cu un om cinstit si drept ca Gheorghe, si sa nu stea in calea iubirii lor.  Capitolul XIX Paturica face multi oameni ispravnici si judecatori, lasa in functie un episcop care abuzase foarte mult de functia sa. Prin acest fel, el castiga foarte multi bani, dar majoritatea banilor veneau din cauza ca punea capetenii de judet.  Capitolul XX Domnita Ralu construieste la Cismeaua Rosie o sala de teatru, care s-a transformat apoi in teatru.  Capitolul XXI Intr-o seara, postelnicul Andronache il cheama pe Paturica sa-i arate cheltuielile, fiind nemultumit ca vine neincetat sa-i ceara bani. Paturica, aducand catastiful, ii explica toate cheltuielile. Dupa ce pleaca Paturica, postelnicul ramane singur cu Chera Duduca. Duduca se preface ca plange, si suspina tot timpul. Duduca ii spune postelnicului ca si-a vandut toate hainele ca nu mai erau la moda si acum nu mai are cu ce sa se imbrace. Tocmai atunsi soseste Costea Chir Chiorul cu un taxid de marfa de la Tarigrad. Duduca a fost incurajata de Andronache sa-si ia tot ce ii place spunand ca are bani. La sfarsit, dupa ce Costea Chiorul face calculul, Chera Duduca simuleaza o usoara isterie spunand ca nu ia nimic. Andronache plateste cu polite, deoarece nu avea sa-i dea 120 de pungi de bani.  Capitolul XXII Teatrul construit de doamna Ralu avea o lungime de optsprezece stanjeni, si o latime de noua stanjeni. Interiorul lui se compunea dintr-o sala de spectacol si cateva camere la stanga si la dreapta salii. Intr-una din ele se tineau rachiuri, bauturi, si racoritoare iar in cealalta stateau slugile pe timpul spectacolului. Pe durata spectacolului, postelnicul Andronache Tuzluc aude doi oameni din fata lui vorbind despre felul in care il insela Paturica impreuna cu Chera Duduca.  Capitolul XXIII Slugile, cat timp stapinii lor erau la spectacol, incep sa vorbeasca despre problemele lor. Un fecior (sluga) se face remarcat prin faptul ca le spune tuturor celor de fata ca stie tot ce se intampla in casa stapanului lui. Le spune tehnica pe care o foloseste: atunci cand un boier strain intra in casa stapanului ei, uneori se preface ca muta un scaun de la un loc la altul, alteori netezeste macaturile pe pat sau pune apa proaspata in caramflie si astfel aude tot ce vorbesc boierii fara ca acestia macar sa-si dea seama ca cineva ii asculta. El le marturiseste slugilor si metoda princ are afla secretele celorlalte case boieresti: se duce in fiecare zi in pivnita de la Zlatari. Acolo, cinsteste cu un pahar de vin celelalte slugi, iar el face pe filozoful:vorbeste putin si asculta mult.  Capitolul XXIV Costea Chiorul primeste o scrisoare de la Paturica si se duce pe ascuns la acesta. Paturica il chemase pentru rafuirea socotelilor dintre ei si anume afacerea cu postelnicul Andronache, la care creierul operatiunii a fost Paturica. Acum, Paturica vroia sa imparta castigul cu Costea Chiorul. Paturica negociaza cu Costea procentul pe care-l merita, si ajunge la intelegere: 40% lui Costea Chiorul. Urmatoarea zi, cei doi se duc la licitatie, de unde Costea Chiorul cumpara cele doua mosii cu banii lui Paturica.  Capitolul XXV Paturica pacaleste un boier de tara atunci cand ii schimba niste bani, si in loc sa-i dea toti banii adevarati, ii mai strecoara bani fara valoare, sau bani calpi. Ajungand acasa, primeste doua vesti: Costea Chiroul cumaparase mosiile lui Andronache iar afla ca boierul Caragea fugise. Paturica inceraca sa acopere toate hotiile pe care le-a facut . Paturica este costient de faptul ca boierul Caragea l-ar putea trimite la ocna, si de aceea isi pune intrebare daca chiar a fuggit Caragea, deoarece ar fi prea simplu.  Capitolul XXVI Caragea a fost anuntat din corespondentele pe care le tinea cu Tarigradul ca Alesandru-voda Sutu era aproape sa ocupe tronul tarii si de aceea se hotaraste sa fuga in Europa impreuna cu familia si comoriile ce le adunase. Dupa ce chemase toti boierii sa le spuna ca va pleca, numai doi impingeau simtamantul bucuriei si al intristarii pana la extremitate. Acestia erau postelnicul Andronache, care acum era intr-o mizerie complecta, si Dinu Paturica. Andronache primeste o scrisoare in care este anuntat ca i se va vinde casa pentru a putea plati datoriile catre Costea bogasierul si altor ipochimeni, dupa care isi da seama ca toate slugiile plecasera de la curtea lui, ramanand numai o sluga la bucatarie. Andronache o ia pe aceasta la intrebari si afla ca Dinu a pus la cale toate acestea, si a platit slugile. Dupa aceasta, Andronache se duce la curtea domneasca, sa-l intalneasca pe spatar, pentru a se plange despre hotiile lui Paturica. Acolo, primeste raspunsul ca Dinu Paturica este boier cu caftan si se afla in humzetul tarii, si nu poate face nimic. Apoi, Andronache se duce la Chera Duduca acasa, unde afla de la o tiganca batrana ca cei doi si-au incarcat totul in sase care si au plecat spre Sfantul Nicolae. El mai afla ca cei doi, Dinu si Chera Duduca, au plecat sa se cunune. Disperat, pleaca dupa cei doi, si , cand cei doi il vad pe postelnic, se ascund in spatele altarului, pentru a fi protejati de preoti. Dupa ce spune cum l-au inselat cei doi, cade in genunchi si cere razbunare.  Capitolul XXVIII Toata lumea vorbea despre innebunirea lui Andronache, iar Paturica isi regula casa si interesele sale cum putea mai bine. Paturica avea acum trei mosii, doua vii, si o casa pe una din cele mai frumoase strazi ale orasului Bucuresti. Alesandru Sutu devenise domn al Tarii Romanesti. Paturica vrea sa profite de acest eveniment, si de adeea, el se informeaza despre starea lucrurilor, si dupa ce afla numele tututor persoanelor ce inconjurau pe noul domnitor, incepe sa se duce des pe la Curte si, prin lingusiri, dobadeste cu incetul favoarea tuturor. Paturica invita toti fanariotii veniti din Tarigrad cu Alecu-voda si ii trata foarte frumos : cu vutcile si cafelele cele mai bune, ciubucuri siriene, jocuri de noroc, si femei cu ochi fermecatori, si toate acestea in casa lui. Intr-o zi, cand multimea fanariotilor manca si bea in onoarea lui Paturica, vine o caruta de tara, in care se afla un batran. Acest batran era tatal lui Paturica si ii spune arnautului sa-l cheme, deoarece vroia sa vorbeasca cu el. Paturica, atunci cand il vede porunceste sa-l dea afara, spunand ca el nu are tata. Batranul ii reproseaza cateva lucruri, dupa care il blesteama si pleaca. Revolutia lui Tudor Vladimirescu izbucneste in a doua zi dupa moartea lui Sutu. Paturica renunta la prieteniile cu Tudor Vladimirescu, Macedonski si alti prieteni de-ai lui care sustineau revolutia si vrea sa treaca de partea lui Ipsilant. Paturica ii face o zi intr-o zi lui Ipsilant si ii da informatii despre Tudor Vladimirescu. Ipsilatn ii da sarcina de a-l omori pe Tudor Vladimirescu, promitandu-i ca-l va face cel mai bogat dintre toti. Paturica il intreaba si de mijloacele prin care poate sa faca acesta crima, iar Ipsilanti ii raspunde ca sa indemne pe unii din ostasi la nesupunere si pe altii la jafuri, iar cu cat Tudor va spanzura mai multi oameni, cu atat va izbuti el mai bine. Paturica intreaba si ce primeste in schimb iar Ipsilanti ii scrie pe o coala de hartie ca-l face ispravnic peste doua judete, iar daca va stapani tara intreaga il va face caimacam al Craiovei.  Capitolul XXIX Intr-o zi, un strain venise la casa unde era ingrijit postelnicul Andronache de o batrana. Strainul se intereseaza daca vine cineva sa-l vada sau sa-l ajute, cine ii plateste chiria casei, mancarea, si de ce a saracit. Acel strain era vataful Gheorghe, care afla de la batrana ca a pacalit-o cu bani Costea Chiorul. Cand se duce langa patul bolnavului, strainul este recunoscut de Andronache, si pleaca in graba din casa. Intre timp, Gheorghe devenise secretarul particular al lui Mihai-voda Sutu in Moldova. Gheorghe se intoarce in Bucuresti si afla ca Maria, fiica Banului C, era zdrobita de patima amorului, alunecand astfel la o boala care ii ameninta viata.  Capitolul XXX Tudor Vladimirescu, afland ca Ipsilant a intrat in tara, si-a impartit ostirea in doua parti: una care apara manastirile din Valahia Mica, si alta compusa din sase mii de panduri alesi si 2500 de arnauti, comandati de Macedonski si Prodan, care s-au asezat in Manastirea Cotroceni si pe campia din jurul ei, formand din aceasta localitate un lagar fortificat.Dinu Paturica vizita neincetat lagarul, dobandind amicitia si increderea tuturor capitanilor armatei si chiar pe a lui Tudor. Paturica facuse o intelegere cu Nastase, care se infiltrase in armata lui Tudor, indemnand ostasii la furturi. Nastase ii spune lui Paturica de oamenii spanzurati de Tudor, dar Dinu, vrand sa fie sigur, se duce in gradina Brancoveanu. Acolo, toti capitanii se hotarau sa-l tradeze pe Tudor, din cauza pedepselor aspre. Paturica, impreuna cu Macedonski, Prodan si ceilalti capitani stabilesc ca daca Tudor Vladimirescu va mai spanzura pe cineva in decursul a 7 zile atunci toti sa treaca in comanda lui Macedonski si Prodan, iar daca nu, vor stabili ei ce sa faca. Dupa aceasta, au trimis doi panduri dupa mancare si bautura, oaspetii infruptandu-se cam doua ore(atat a tinut cina) dupa care, pe la miezul notpii si-au luat ramas bun unii de la altii si s-a dus fiecare la locuinta sa. Paturica isi relua discutia cu Nastase, iar acesta din urma il asigura ca vor avea loc 4 jafuri. Dupa ce ajunge la casa lui, Paturica se baga direct in pat, dar nu putea deloc sa adoarma.  Capitolul XXXI Paturica se duce la Ipsilanti si ii spune ca daca ii va da soua sute de arnauti si pe capitanul Iordache i-l va aduce lui Tudor Vladimirescu.  Capitolul XXXII Paturica s-a dus urmatoarea zi spre satul Goiesti impreuna cu Iordache, Ghencea si Farmache si restul arnautilor, si l-a prins pe Tudor, care a fost dus la Campulung, apoi la Tirgoviste, unde a fost asasinat. Apoi, Paturica s-a dus la Ipsilanti si l-a asigurat ca Tudor nu-i va mai face probleme, deoarece nu mai traieste. Asa cum a promis, Ipsilanti i-a dat o hartie prin care il facea ispravnic la Prahova si Sacuieni. Ajuns acolo, Paturica isi luase ca ciocoi pe Neagu Rupe-Piele. Taxidarii luau intrita zeciuiala pentru oierit, ierbarit, tutunarit si vinarit iar cand satenii nu mai aveau cu ce sa plateasca, Neagu Rupe-Piele ii ungea cu pacura si ii lega de copaci, ca sa-i intepe viespele si tantarii, apoi le vindea animalele, si dupa ce ii saracea de tot, ii inchidea in cosar, ca sa nu poata reclama la stapanire. Dinu ii reproseaza lui Neagu ca sunt putini bani, dupa care ii spune cateva metode princ care sa adune mai multi bani: ii legi cot la cot si le prajesti piepturile pe langa foc. Dinu il mai intreaba ce a facut ce cele doua sute de vaci pe care le-a cerut Ipsilant. Neagu ii raspunde ca a indeplinit porunca ce i-a dat, adica a strans 800 de vaci, cu pretul de 3 lei, a trimis 200 lui Ipsilant, dupa care 600 le-a vandut din nou la tarani cu 15 lei bucata. Nastase ii face o vizita lui Paturica si ii aduce o stafeta de la Ipsilant, in care ii cerea doua sute mii lei si ii anunta ca turcii au intrat in tara. Paturica il pune pe Neagu sa se gandeasca un mijloc prin care sa-si recupereze cei 200.000 lei pe care ii vor trimite lui Ipsilant. In scurt timp, revolutia se terminase, Ghica deveni domn, iar turcii se retrasera din tara. Cei patru-cinci sute de tarani, victime ale lui Paturica si celorlalti ciocoi, imbracati in trente, desculti, saraci, unii care purtau pe dansii semne de tortura s-au hotarat sa se duca la domn cand se afla in Divan.Taranii ii inmanara domnului jalba, iar domnul il chema pe spatar si ii porunci sa ia 40 de arnauti la Bucov, sa-l trimita pe Paturica in ocna parasita. Si logofatului ii porunci sa vinda toata averea lui Dinu si sa-i despagubeasca pe tarani.  Capitolul XXXIII Doi fosti slujitori ai lui Paturica vorbeau despre el, unuia chiar i se facuse mila de el, deoarece statea de trei luni in ocna parasita. Mila i-a fost alungata de vorbele celuilalt slujitor care ii amintise de crimele si nelegiuirile pe care le facuse. Cei doi se intalnesc cu Neagu, care devenise purtator al corespondentei dintre Paturica si cateva persoane mari din Bucuresti care incercau sa-l scape din ocna. Ocna avea o intrare patrata, care avea o adancime de pana la 10-12 stanjeni. Peretii ei erau umezi si de multe ori curgea apa dintr-insii, aerul era iute si infectat de miasme. Primele zile petrecute de Paturica in ocna au fost prea dureroase pentru el. Intunericul cel mare, singuratatea, patul sau de paie, si mancarea putin hranitoare il adusesera pe Paturica intr-o stare de furie, incat ocna urla de vaietele lui. Dupa ce trecu putin timp, el incepuse sa se obisnuiasca cu ocna, si deveni mai linistit, si mai ales era sigur ca va parasi ocna din cauza scrisorilor incurajatoare pe care le primea. Cu toate acestea, din cauza ca a stat prea mult in ocna, incepusera sa se resimta cateva efecte: reumatismul i-a cuprins tot corpul, ochii i se umflasera, nu mai auzea, si o tuse puternica ameninta din ce in ce mai mult existenta sa. Paturica primeste doua scrisori, una in care cineva il anunta ca Duduca luat tot din casa si a fugit cu un turc, lasand copilasii pe drumuri. Mosiile si casele lui au fost vandute pentru a-i despagubi pe tarani, iar tatal sau a murit de inima rea de cand l-a dat afara din casa. Si in cealalta scrisoare cineva il anunta ca desi a incercat sa-l roage pe Voda sa-l scoata din ocna, acesta i-a spus ca o sa-l lase sa putrezeasca in ocna parasita.Dupa ce citi aceste scrisori, Paturica cade pe patul lui cel de paie si incepe sa planga cu amar si sa se loveasca cu pumnii in cap de disperare. Uneori i se parea ca il vede pe tatal sau iesind dintre stancile ocnei facandu-l fiu nelegiuit, altadata i se parea ca vede oameni spanzurati cu limbile iesite afara din gura, pline de sange, femei mancandu-si copii.In momente de genul acesta, mintea il parasea cu totul, capul i se inflacara, isi rodea mainile de disperare si striga cu o voce rausita si tremuratoare: Stafiile! sariti oameni buni, nu ma lasati. In final, dupa sapte luni, Dinu Paturica se stinse din viata. Costea este tintuit (tra in teapa). Tot poporul asista la aceasta pedepsire a lui Costea. Dar cand vroiau sa-i tintuiasca urechile la stalp, au inceput sa se auda glasurile unor preoti. Pe o ulita stramta, venea o caruta de tara cu doi cai, in care se afla Dinu Paturica, iar cadavrul purtat pe pat mortuar si insotit de preoti si cantareti ce venea din partea opusa era al postelnicului Andronache Tuzluc. Duduca a fost cusuta intr-un sat si aruncata in valurile Dunarii deoarece a fost descoperita de noul ei barbat. Iar in Bucuresti, Gheorghe se casatoreste cu Maria, fiica Banului.   cartea de citit o gasiti aici....aici piesa de teatru Ce naste din pisica o gasiti pe linkul de jos https://latimp.eu/ce-naste-din-pisica-dupa-ciocoii-vechi-si-noi-de-nicolae-filimon-teatru-radiofonic-audio/

Poezia EPIGONII a fost publicată în revista "Convorbiri Literare", fiind datată cu 15 august 1870, această poezie îi surprinde pe contemporani prin noutatea ideilor, a expresiei metaforice şi prin ineditul concepţiei despre artă. Se presupune că titlul poeziei ar fi unul împrumutat din literatura germană, ”Die Epigonen” (1836), una din operele centrale ale lui Karl Leberecht Immermann (1796 - 1840) - un reprezentant al romantismului. Tema poeziei este exaltarea trecutului literar glorios si critica prezentului literar decazut. Este o tema romantica construita pe contrastul dintre "zilele de aur a scripturilor romane" si "Noi in noi n-avem nimica, totu-i calp totu-i strain". Ideea este ca valoarea textului literar este data de inaltimea idealurilor incorporate (,Voi pierduti in ganduri sante convorbeati cu idealuri"), de frumusetea mesajului social si national ("Si de-aceea spusa voastra, era santa si frumoasa"), de frumusetea spirituala a celor care au scris ("Caci de minti era gandita, caci din inimi era scoasa"). Compozitia este romantica fiindca are la baza o antiteza. in prima parte se arata evolutia poeziei romane pana la Vasile Alecsandri iar in partea a doua secritica lipsa de mesaj,/de har, de inspiratie, de patriotism a poetilor din a doua jumatate a secolului al XlX Iea. Opera e construită pe antiteza între trecutul măreț și prezentul decăzut. Comparația ar fi inspirată și din finalul scrierii lui Schiller "Ieremiada". Poetul aduce un elogiu înaintașilor sinceri, animați de nobile idealuri, și îi critică pe contemporanii superficiali, lipsiți de idealuri. O antiteză romantică între trecut și prezent face obiectul unei constatări în "Scrisoarea a III-a ". O mărturie ce caracterizează poemul EPIGONII, ne-a parvenit de la însăși Eminescu, care într-o scrisoare trimisă lui Iacob Negruzzi, menționează: "ideea fundamentală e comparațiunea dintre lucrarea încrezută și naivă a predecesorilor noștri și lucrarea noastră trezită, dar rece... Comparațiunea din poezia mea cade în defavorul generației noi, și - cred - cu drept". Punând în antiteză trecutul de mărire cu prezentul decăzut, Eminescu înalţă un omagiu marilor înaintaşi evocaţi în metafora „Zilelor de-aur a scripturilor române”, cei care au creat o limbă „ca un fagure de miere”. Însufleţiţi de idealul dragostei de ţară, înaintaşii au contribuit, prin creaţiile lor, la zidirea pentru eternitate a ţării, a limbii şi a neamului; în timp ce epigonii, contemporani cu poetul: „Simţiri reci, harfe zdrobite,/ Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,/ Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;” se complac în mocirla mediocrităţii. Creatorii de prestigiu din trecut sunt evocaţi fie printr-o singură sintagmă, un paralelism: „Ciuchindel gură de aur”, fie prin mai multe strofe, ca în cazul lui Alecsandri, „acel rege al poeziei” ce „deşteaptă-n sânul nostru dorul ţării cei străbune”, şi „evocă-n dulci icoane a istoriei minune.” În prima strofă trecutul este idealizat, mitizat; poetul ne transpune într-un tărâm edenic, într-o atmosferă de basm: "Când privesc zilele de-aur a scriturelor române ,   Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine"  Nostalgia vârstelor mitice ale umanității, a timpilor originari e prezentă în întreaga creație eminesciană. Metaforele și epitetele primei strofe "visări dulci și senine", "dulci și mândre primăveri" amintesc limbajul poetic pașoptist. Criticul Ștefan Cazimir susținea că în lirica eminesciană exista patru motive centrale, "stele cardinale": gândirea, cântul, visul, plânsul. Gândirea și cântarea sunt dominante și în aceasta poezie. Strofa întâi deschide prima parte a poeziei închinată trecutului. Ca și "Scrisorile ", "Epigonii " are o structura biplană: partea I (11 strofe) - oda închinata trecutului, partea a II ( 8 strofe ) - conține elemente de satiră. Observăm predominarea interesului etic asupra celui estetic. Predecesorii sunt elogiați nu pentru meritul intern al lucrărilor lor, ci pentru că într-adevăr te mișca acea naivitate sinceră cu care lucrau ei. Începutul strofei a II-a: "Vad poeți ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere" - exprimă prin comparație, rigoarea matematică a limbajului, travaliul lucid. Eminescu folosește în elogierea înaintașilor - metafore sugestive și caracterizări lapidare: "Cichideal gură de aur, Mumulean glas cu durere, Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist și mic". În prima etapă, poezia este echilibrată cu cântecul bardului. Cântul avea o valoare primordială în epocile mitice: "Văcărescu, cantând dulce a iubirii primăvară". Sunt elogiați: Sihleanu - ”liră de argint”, Donici, iscusit fabulist - "cuib de-nțelepciune"; Pann - ”cel isteț ca un proverb". Autorul introduce sentimentul regretului dispariției acelor valori reprezentate de înaintași: ”s-au dus toți”, exprimând nostalgia pentru timpurile mitice: "s-au dus cu toate pe o cale nenturnată". Eminescu închină o întreagă strofa lui Eliade Rădulescu, referindu-se la ciclul sau de poezii biblice. Redeșteptând miturile seculare ale neamului, Eliade pune temeliile unui viziuni profetice, dobândind o aură de apostol care își domina epoca: "Eliad zidea din visuri și din basme seculare / Delta biblicelor sunte, profețiilor amare" . Eliade reprezintă acea primă parte a antitezei - unde e loc de o poezie vizionară și profetică. Strofa următoare exprima admirația poetului pentru înaintașii sai pașoptiști: Cezar Bolliac, Vasile Cârlova (”Odă oștirii române”), Grigore Alexandrescu (”Anul 1940”).  Eminescu ii considera pe multi dintre autorii mentionati in prima parte a poemului niste veritabili aparatori ai valorilor estetice ale neamului romanesc.             Ultimele trei strofe renunta la accentele satirice in favoarea meditatiei filosofice. Inspirandu-se din preceptele schopenhaueriene, Eminescu afirma ca viata si moartea sunt etapele firesti ale existentei universale, ca ele se succed perpetuu si pun capat duratei omenesti, careia, astfel, ii asigura caracterul ei tragic. Oamenii fara idealuri duc existente anoste, anonime valoric si nu sunt in stare sa infaptuiasca lucruri durabile. Recurgand din nou la intrebarile retorice, poetul national simte nevoia sa redefineasca atat semnificatia “cugetarii sacre”, cat si mesajul poeziei catre cititorii sai. Arta, in ansamblul ei, este capabila sa infrumuseteze viata spiritului omenesc, sa o innobileze, sa-i asigure complexitatea si diversitatea trairilor sufletesti, asternand “un strai de purpura si aur peste tarana cea grea” (antiteza metaforica tipic romantica).             In strofa finala, poetul adreseaza salutul sau de adio generatiei care l-a premers si careia ii recunoaste un merit fundamental –acela de a fi realizat o lume imaginara, cea a artei, pe care sa o opuna existentei cotidiene, banale: “Ce cladeati o alta lume pe-asta lume de noroi” (contrast obtinut prin repetitie si antiteza pronominala). Eminescu regreta ca adevaratele valori s-au amestecat cu impostura, ca lumea se masoara dupa orgoliile indivizilor care o alcatuiesc si ca el a avut nesansa de a trai intr-o societate decadenta si insignifianta: “Toate-s praf Lumea-i cum este si ca dansa suntem noi”. Punctele de suspensie reluate marcheaza semnul identitatii -prin comparatie- intre lipsa valorii morale, caracteristica atat lumii in genere, cat si generatiei contemporane lui Eminescu. Eminescu crede ca atat reusita in plan artistic a marilor scriitori, cat si popularitatea temporara de care s-au bucurat unii lirici minori in epoca premergatoare junimismului s-ar datora pasiunii acestor artisti de a cugeta si credintei lor nestramutate in idealurile artei. Versurile predecesorilor exprimau atat capacitatea de a resimti ideile in concordanta cu cele ale poporului, cat si de a le transpune intr-un limbaj firesc, pe intelesul tuturor. Viata spirituala si intensitatea sentimentelor traite le-au pastrat inimile “tinere”, chiar daca unii dintre ei atinsesera batranetea in epoca eminesciana. Poetul construieste chiar o viziune apocaliptica asupra lumii, in care timpurile reale –definite confuze prin valoarea sau nonvaloarea lor- si-au modificat succesiunea fireasca: astfel, viitorul pare sa se fi consumat o data cu generatia valoroasa, care iesise deja de pe scena istoriei literare, in timp ce trecutul s-a metamorfoat intr-un prezent caduc (lipsit de valoare): “S-a-ntors masina lumii, cu voi viitorul trece;/ Noi suntem iarasi trecutul- fara inimi, trist si rece”. Preluând o imagine din profesorul și poetul român Vasile Fabian Bob (1795-1836): "S-a întors mașina lumii, cu voi viitorul trece", Eminescu sugerează ca momentul prezent reprezinta un regres față de trecut, unde contemporanii mimează doar valori autentice, ca "Epigonii" răstoarnă ordinea fireasca a timpului: "Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri". Înaintașii sunt elogiați pentru vizionarismul lor, care lipsește cu desăvârșire contemporanilor: "Ați visat zile de aur pe - astă lume de amar" . Versul, "Moartea succede vieții, viata succede la moarte" exprima ideea trecerii timpului și implicit a lumii, succesiunea ciclica a vieții și a morții. Și dacă se ajunge la concluzia poetului - "Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, alta soarte" - atunci tot el, prin demersurile de mai sus, sugerează că e important să nu călcăm pământul degeaba, ci să lăsăm urme demne în trecerea noastră pe pământ. Eminescu strecoară două definiții în penultima strofă - descifrarea semnelor existentei - pentru cugetare, iar poezia - un însoțitor din umbră, o plăsmuire divină (un înger) - ce poate fi relevată doar de oamenii culți și elevați spiritual. În versul final: „Toate-s praf... Lumea-i cum este... și ca dânsa suntem noi” își pune din plin amprenta pesimismul schopenhauerian. Poemul „Epigonii" poate fi privit și interpretat nu numai ca o artă poetică, dar și ca un compendiu de istorie a literaturii române în versuri. E un mesaj eminescian de regăsire națională, de luminare și cultivare a virtuților.   Epigonii - versuri Când privesc zilele de-aur a scripturelor române, Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri, Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele, Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele, Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări. Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere: Cichindeal gură de aur, Mumulean glas de durere, Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic, Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară, Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară, Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic. Liră de argint, Sihleanu, - Donici cuib de-nţelepciune, Care, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb; Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată? S-au dus toţi, s-au dus cu toate pe o cale ne'nturnată. S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb. Eliad zidea din visuri şi din basme seculare Delta biblicelor sunte, profeţiilor amare, Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nţeles; Munte cu capul de piatră de furtune detunată, Stă şi azi în faţa lumii o enigmă n'explicată Şi vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres. Bolliac cânta iobagul ş-a lui lanţuri de aramă; L-ale ţării flamuri negre Cârlova oştirea cheamă, În prezent vrăjeşte umbre dintr-al secolilor plan; Şi ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii, Palid stinge-Alexandrescu sunta candel-a sperării, Descifrând eternitatea din ruina unui an. Pe-un pat alb ca un linţoliu zace lebăda murindă, Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă - Viaţa-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău; Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare, Şi din liră curgeau note şi din ochi lacrimi amare Şi astfel Bolintineanu începu cântecul său. Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită, Rumpe coarde de aramă cu o mână amorţită, Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet, Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune, Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune, Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet. Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne, Căci pe mucedele pagini stau domniile române, Scrise de mâna cea veche a-nvăţaţilor mireni; Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute, Zugrăveşte din nou, iarăşi pânzele posomorâte, Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni. Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice, Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice, Ce cu basmul povesteşte - veselul Alecsandri, Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază, Acum secolii străbate, o minune luminoasă, Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri. Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe, Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe, Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet, El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele, O aşează-n tron de aur, să domnească lumi rebele, Şi iubind-o fără margini, scrie: "visul de poet". Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte, Visul apelor adânce şi a stâncelor cărunte, Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal, El deşteaptă-n sânul nostru dorul ţării cei străbune, El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune, Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sombru şi regal. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Iară noi? noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite, Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte, Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic; Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază; În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază; Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic! Şi de-aceea spusa voastră era suntă şi frumoasă, Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă, Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni. S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece; Noi suntem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece; Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin! Voi, pierduţi în gânduri sunte, convorbeaţi cu idealuri; Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri, Căci al nostru-i sur şi rece - marea noastră-i de îngheţ, Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine, Când, plutind pe aripi sunte printre stelele senine, Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergéţi. Cu-a ei candelă de aur palida înţelepciune, Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune, Lumina a vieţii voastre drum de roze semănat. Sufletul vostru: un înger, inima voastră: o liră, Ce la vântul cald ce-o mişcă cântări molcome respiră; Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat. Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează, Ce tablourile minte, ce simţirea simulează, Privim reci la lumea asta - vă numim vizionari. O convenţie e totul; ce-i azi drept mâine-i minciună; Aţi luptat luptă deşartă, aţi vânat ţintă nebună, Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar. "Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte", Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte; Oamenii din toate cele fac icoană şi simbol; Numesc sunt, frumos şi bine ce nimic nu însemnează, Împărţesc a lor gândire pe sisteme numeroase Şi pun haine de imagini pe cadavrul trist şi gol. Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită Unor lucruri n'existente; carte tristă şi-ncâlcită, Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra. Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate, Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate. Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea. Rămâneţi dară cu bine, sunte firi vizionare, Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare, Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi; Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâini în ruină, Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină, - Toate-s praf... Lumea-i cum este... şi ca dânsa suntem noi. 1870, 15 august

Moartea lui Fulger de George Cosbuc George Coşbuc este unul dintre poeţii reprezentativi pentru literatura Transilvaniei, a cărui originalitate constă în ilustrarea lumii satului ardelean, a unei realităţi istorice cu totul aparte în ceea ce priveşte lupta constantă şi îndelungată pentru libertate naţională. Poezia “Moartea lui Fulger” face parte din categoria celor care prezinta marile evenimente din viata satului. Poemul Moartea lui Fulger este structurat în patruzeci de strofe, fiecare fiind alcătuită din cinci versuri de câte opt silabe şi unul scurt de patru silabe, în finalul strofei. Dacă în Nunta Zamfirei, evenimentul nunţii este privit sub aura miraculosului, a fantasticului, acela al morţii din această baladă este conturat într-un realism crud, căci moartea este ireversibilă şi definitivă pentru om. Moartea lui Fulger, avand aceeasi desfasurare ritualica precum Nunta Zamfirei, porneste de la un fapt real - moartea pe campul de lupta a unui erou - ce devine pretext liric pentru o meditatie si o elegie cu rezonante de bocet popular pe marginea mortii, a sensului vietii, a existentei lui Dumnezeu, a egalitatii oamenilor in fata mortii, a locului oamenilor in univers. Accentul nu cade deci, ca in Nunta Zamfirei, pe spectacol, ci pe implicatiile intamplarii tragice in constiinta personajelor. Textul este deosebit de complex, construindu-se pe baza impletirii elementelor epice cu cele dramatice si lirice, pe schema ampla a baladei proiectandu-se procedee, imagini si formule literare apartinand mai multor specii literare: epopee, tragedie, oda, elegie, meditatie, bocet, blestem, poem. Nu se poate vorbi de un subiect poematic propriu-zis, ci doar de o dezvoltare gradata a secventelor ritualice, care pot fi rezumate, in spiritul evolutiei epice, astfel: sosirea solului de pe campul de lupta cu vestea mortii lui Fulger, reactia parintilor la aflarea vestii, ritualul de inmormantare, durerea mamei, aparitia batranului sfetnic si revelatia finala in fata mortii. Tragedia dispariţiei viteazului Fulger în bătălie este relatată într-un ritm alert, cu notaţii precise, sugestive pentru desfăşurarea rapidă a luptei şi venirea instantanee a morţii: „Pe Fulger mort! Pe-un mal străin / L-a fulgerat un braţ hain! / [...] Şi pieptul gol al celui mort / De lănci e plin”. Eul liric exprimă, prin lirica măştilor, tristeţea sfâşietoare a regelui la vederea corpului mutilat al fiului său, încât „de-abia l-a cunoscut”, rămânând înmărmurit de durere. Lumea se prăbuşeşte pentru craiul care se întreabă retoric, nemaiînţelegând rosturile firii, „Cum pier mişeii, dacă pier / Cei buni aşa?”. Pentru el viaţa nu mai are nici un sens, interogaţiile retorice exprimă prăbuşirea sufletească totală: „De dragul cui să mai trăieşti / Tu soare sfânt?”. Regina mamă (altă „mască” a eului liric) este sfâşiată de durere, părul i-a albit brusc, aleargă deznădăjduită prin iatacuri cu părul despletit, hohotind şi blestemând, strigătul ei disperat depăşind limita suportabilului, „Şi tot palatul plin era / De plâns cumplit”. Aproape de nebunie, mama îşi rupe „vestmântul” şi retrăieşte nopţile de veghe în care îşi aşteptase cu înfrigurare băiatul să se întoarcă de la luptă şi să-l poată strânge în braţe. Ea cuprinde cu disperare şi dragoste trupul mort al fiului şi vrea cu toată fiinţa să fie îngropată împreună cu el: „Nu-l dau din braţe nimănui! / Închideţi-mă-n groapa lui”. Prin hiperbole, Coşbuc transmite cu mare forţă de sugestie suferinţa cumplită a mamei, care se simte chinuită de neputinţa de a-şi readuce fiul la viaţă, accentuată prin negaţiile de la începutul versurilor: „Ah, mamă, tu! Ce slabă eşti! / N-ai glas de vifor, să jeleşti; / N-ai mâni’ de fier, ca fier să frângi; / N-ai mări de lacrămi, mări să plângi, / Nu eşti de foc, la piept să-l strângi, / Să-l încălzeşti!”. Aliteraţia bazată pe consoana fricativă „f” şi repetiţia amplifică durerea sfâşietoare simţită în profunzimea sufletului matern: „N-ai mâini de fier, ca fier să frângi”. Ea evidenţiază vitejia şi curajul fiului care se aruncase în luptă mânat de un entuziasm eroic nestăvilit: „Râdeai de moarte prin bătăi, / Dar ea te-a-nvins”. Toate aceste elemente sunt insa grefate pe structurile liricului, intr-un limbaj metaforic de o muzicalitate evidenta, cu deschideri catre profunzimile filosofice ale ideii poetice. Autorul stie sa exprime emotia, devenirea actiunii si a trairii, nu numai in mod direct, prin intermediul cuvintelor, ci si indirect, prin versul lapidar, ritmul sacadat, aglomerarile verbale, frecventa exclamatiilor, a interogatiilor retorice si a vocativelor, gerunziile aflate in rima si imperfectul verbelor, care confera o tonalitate de bocet continuu, de plans nesfarsit poeziei, astfel incat sensul se deduce si din stratul sonor. Durerea sfasietoare a tatalui ia forma revoltei si chiar a blestemului impotriva soartei care lasa miseii sa traiasca si ii condamna pe cei buni, a intregului univers, care nu mai merita sa dainuie dupa moartea unui asemenea erou: "Dar mane va mai fi pamant?/ Mai fi-vor toate cate sunt?/ Cand n-ai de-acum sa mai privesti/ Pe cel frumos cum insuti esti,/ De dragul cui sa mai traiesti,/ Tu, soare sfant?". Zbuciumul imparatesei capata accente patetice, suferinta ia dimensiuni cosmice, poetul apeland la hiperbola tocmai pentru a da masura acestor trairi: isi rupe cu mana vesmantul, ochii i se topesc de lacrimi, plansul devine vaiet cumplit, parul ii albeste, graiul i se stinge, incat "Si tot palatul plin era/ de plans cumplit". La jalea mamei ia parte intreaga natura, cel mort fiind un om ales, fiu de imparat si erou neintrecut, asa cum arata si numele : "Ah, mama, tu! Ce slaba esti! / N-ai glas de vifor, sa jelesti; / N-ai mani de fer, ca fer sa frangi; / N-ai mari de lacrimi, mari sa plangi,/ Nu esti de foc, la piept sa-l strangi,/ Sa-l incalzesti! ". Versurile accentuează ideea că suferinţa individuală este neînsemnată în raport cu adevărata credinţă, că viaţa este un dar divin şi trebuie trăită cu intensitate maximă, iar moartea trebuie privită ca un final firesc al vieţii, omul având parte în existenţa sa de aceste două valenţe existenţiale. George Călinescu a exprimat, poate, în modul cel mai sugestiv cu putinţă sensurile filozofice ale baladei lui George Coşbuc, Moartea lui Fulger, al cărui sens liric este „inutilitatea reacţiunilor personale în faţa rotaţiei lumii”. Balada cultă Moartea lui Fulger are o epică aparentă, ea fiind mai apropiat de poemele ideatice ale lui Eminescu. Poetul pledează, printr-o gândire sănătoasă, pentru ideea imposibilităţii omului de a descoperi taine care-i sunt inaccesibile, cum este aceea a morţii, care trebuie asumată cu înţelepciune şi căreia trebuie să i te supui, respectând cu credinţă datinile străvechi. Versul este lapidar, ritmul sacadat şi accelerat prin acumularea de verbe sugestive pentru destinul implacabil.   Moartea lui Fulger versuri În goana roibului un sol,  Cu frâu-n dinți și-n capul gol,  Răsare, crește-n zări venind,  Și zările de-abia-l cuprind,  Și-n urmă-i corbii croncănind  Aleargă stol.  El duce regelui răspuns  Din tabără. Și ține-ascuns  Sub straiul picurând de ploi  Pe cel mai bun dintre eroi  Atâta semn de la război,  Și-a fost de-ajuns!  Pe Fulger mort! Pe-un mal străin  L-a fulgerat un braț hain!  De-argint e alb frumosu-i port,  Dar roș de sânge-i albul tort,  Și pieptul gol al celui mort  De lănci e plin.  Sărmanul crai! Când l-a văzut  Și, când de-abia l-a cunoscut,  Cu vuiet s-a izbit un pas  De spaimă-n lături și-a rămas  Cu pumnii strânși, fără de glas,  Ca un pierdut.  Să-i moară Fulger? Poți sfărma  Și pe-un voinic ce cuteza  Să-nalțe dreapta lui de fier  Să prindă fulgerul din cer?  Cum pier mișeii dacă pier  Cei buni așa?  Dar mâne va mai fi pământ?  Mai fi-vor toate câte sânt!  Când n-ai de-acum să mai privești  Pe cel frumos, cum însuți ești,  De dragul cui să mai trăiești,  Tu soare sfânt?  Dar doamna! Suflet pustiit!  Cu părul alb și despletit  Prin largi iatacuri alerga,  Cu hohot lung ea blestema,  Și tot palatul plin era  De plâns cumplit.  La stat și umblet slabă ce-i!  Topiți sunt ochii viorei  De-atâta vaiet nentrerupt,  Și graiul stins și-obrazul supt  Și tot vestmântul doamnei rupt  De mâna ei!  De dorul cui și de-al cui drag,  Să-mi plângă sufletul pribeag,  Întreagă noaptea nedormind,  Ca s-aud roibii tropotind,  Să sar din pat, s-alerg în prag,  Să te cuprind!  Nu-l dau din brațe nimănui!  Închideți-mă-n groapa lui  Mă lași tu, Fulgere, să mor?  Îți lași părinții-n plâns și dor?  O, du-i cu tine, drag odor,  O, du-i, o, du-i!  Ah, mamă, tu! Ce slabă ești!  N-ai glas de vifor, să jelești;  N-ai mâini de fier, ca fier să frângi;  N-ai mări de lacrămi, mări să plângi,  Nu ești de foc, la piept să-l strângi,  Să-l încălzești!  Și tu, cel spre bătăi aprins,  Acum ești potolit și stins!  N-auzi nici trâmbițile-n văi,  Nu vezi cum sar grăbiți ai tăi  Râdeai de moarte prin bătăi,  Dar ea te-a-nvins.  Pe piept, colac de grâu de-un an,  Și-n loc de galben buzdugan,  Făclii de ceară ți-au făcut  În dreapta cea fără temut,  Și-n mâna care poartă scut  Ți-au pus un ban.  Cu făclioara, pe-unde treci,  Dai zare negrilor poteci  În noaptea negrului pustiu,  Iar banu-i vamă peste râu.  Merinde ai colac de grâu  Pe-un drum de veci.  Și-ntr-un coșciug de-argint te-au pus  Deplin armat, ca-n ceruri sus  Să fii întreg ce-ai fost mereu,  Să tremure sub pasu-ți greu  Albastrul cer, la Dumnezeu  Când vei fi dus.  Mirați și de răsuflet goi,  Văzându-ți chipul de război,  Să steie îngerii-nlemnit;  Și, orb de-al armelor sclipit,  S-alerge soarele-napoi  Spre răsărit!...  Iar când a fost la-nmormântat,  Toți morții parcă s-au sculat  Să-și plângă pe ortacul lor,  Așa era de mult popor  Venit să plângă pe-un fecior  De împărat!  Și popi, șirag, cădelnițând  Ceteau ectenii de comând  Și clopote, și plâns, și vai,  Ș-oștenii-n șir, și pas de cai,  Și sfetnici, și feciori de crai,  Și nat de rând.  Și mă-sa, biata! Cum gemea  Și blestema, și se izbea  Să sară-n groapă: L-au închis  Pe veci! Mi-a fost și mie scris  Să mă deștept plângând din vis,  Din lumea mea!  Ce urmă lasă șoimii-n zbor?  Ce urmă, peștii-n apa lor?  Să fii cât munții de voinic,  Ori cât un pumn să fii de mic,  Cărarea mea și-a tuturor  E tot nimic!  Că tot ce ești și tot ce poți,  Părere-i tot dacă socoți  De mori târziu ori mori curând,  De mori sătul, ori mori flămând,  Totuna e! Și rând pe rând  Ne ducem toți!  Eu vreau cu Fulger să rămân!  Ah, Dumnezeu, nedrept stăpân,  M-a dușmănit trăind mereu  Și-a pizmuit norocul meu!  E un păgân și Dumnezeu,  E un păgân.  De ce să cred în el de-acum?  În fața lui au toți un drum,  Ori buni, ori răi, tot un mormânt!  Nu-i nimeni drac și nimeni sfânt!  Credința-i val, iubirea vânt  Și viața fum!  Și-a fost minune ce spunea!  Grăbit poporul cruci făcea  De mila ei, și sta-ngrozit.  Și-atunci un sfetnic a venit  Și-n fața doamnei s-a oprit,  Privind la ea.  Un sfânt de-al cărui chip te temi  Abia te-aude când îl chemi:  Bătrân ca vremea, stâlp rămas,  Născut cu lumea într-un ceas,  El parcă-i viul parastas  Al altor vremi.  Și sprijin pe toiag cătând  Și-ncet cu mâna ridicând  Sprâncenele, din rostu-i rar,  Duios cuvintele răsar:  Nepoată dragă! De-n zadar  Te văd plângând.  De cum te zbuciumi, tu te stingi  Și inima din noi o frângi  Ne doare c-a fost scris așa,  Ne dori mai rău cu jalea ta:  De-aceea, doamnă, te-am ruga  Să nu mai plângi.  Pe cer când soarele-i apus,  De ce să plângi privind în sus?  Mai bine ochii-n jos să-i pleci,  Să vezi pământul pe-unde treci!  El nu e mort! Trăiește-n veci,  E numai dus.  N-am cap și chip pe toți să-i spui  Și-aș spune tot ce știu, dar cui?  Că de copil eu m-am luptat  În rând cu Volbură-mpărat  Și știu pe Crivăț cel turbat  Ca țara lui.  Ce oameni! Ce sunt cei de-acum!  Și toți s-au dus pe-același drum.  Ei și-au plinit chemarea lor  Și i-am văzut murind ușor;  N-a fost nici unul plângător,  Că viața-i fum.  Zici fum? O, nu-i adevărat.  Război e, de viteji purtat!  Viața-i datorie grea  Și lașii se-ngrozesc de ea  Să aibă tot cei lași ar vrea  Pe neluptat.  De ce să-ntrebi viața ce-i?  Așa se-ntreabă cei mișei.  Cei buni n-au vreme de gândit  La moarte și la tânguit,  Căci plânsu-i de nebuni scornit  Și de femei!  Trăiește-ți, doamnă, viața ta!  Și-a morții lege n-o căta!  Sunt crai ce schimb-a lumii sorți,  Dar dacă mor, ce grijă porți?  Mai simte-n urmă cineva  Că ei sunt morți?  Dar știu un lucru mai pe sus  De toate câte ți le-am spus:  Credința-n zilele de-apoi  E singura tărie-n noi,  Că multe-s tari cum credem noi  Și mâine nu-s!  Și-oricât de amărâți să fim  Nu-i bine să ne dezlipim  De cel ce viețile le-a dat!  O fi viața chin răbdat,  Dar una știu: ea ni s-a dat  Ca s-o trăim!  Ea n-a mai plâns, pierdut privea  La sfetnic, lung, dar nu-l vedea  Și n-a mai înțeles ce-a zis  Și nu vedea cum au închis  Sicriul alb era un vis  Și ea-l trăia.  Senini de plânset ochii ei,  Vedea bărbați, vedea femei,  Cu spaimă mută-n jur privea.  Din mult nimic nu-nțelegea;  Și să muncea să știe ce-i.  Și nu putea.  I-a fulgerat deodată-n gând  Să râdă, căci vedea plângând  O lume-ntreagă-n rugăciuni.  În fața unei gropi s-aduni  Atâta lume de nebuni!  Să mori râzând...  Și clopotele-n limba lor  Plângeau cu glas tânguitor;  Și-adânc, din bubuitul frânt  Al bulgărilor de pământ,  Vorbea un glas, un cântec sfânt  Și nălțător:  Nu cerceta aceste legi,  Că ești nebun când le-nțelegi!  Din codru rupi o rămurea,  Ce-i pasă codrului de ea!  Ce-i pasă unei lumi întregi  De moartea mea! sursa poezie :wikisource

Danila Prepeleac  de Ion Creanga In aceasta poveste este vorba despre doi frati. Fratele cel mare era harnic și deștept și nu avea copii, iar fratele cel mic era sărac, necopt la minte, si-l chema Dănilă.  Lui Dănilă i se spunea şi Prepeleac, poreclă pe care o primise din cauza singurului lucru construit de el în gospodărie şi de care era foarte mândru (prepeleac = construcţie improvizată din prăjini, pe care se întinde fânul sau nutreţul la uscat). Dănilă de fiecare dată când avea nevoie de ceva, îi cerea fratelui cel mare. Erau odata intr-un sat doi frati, unul harnic, grijulv si chiabur, iar celalalt,Danila era lenes si sarac. Intr-o zi, cel mare ii spune sa se duca la targ cu cei doi boi ai sai, sa ii vanda si sa cumpere un car si doi boi mai mici. Zicand aceste, Danila ia boii si se duce cu ei spre targ. Pe drum insa el intalneste un um cu un car nou care mergea singur la vale. Impresionat, eroul da boii in schimbul carului, dar vazand ca la deal nu megre asa usor, hotaraste sa scape de el si il da in schimbul unei capre. Insa capra se smucea in toate partile, incat ii era acum lehamite de dansa.   Astfel ajunge sa dea capra pe o gasca si gasca pe o punga goala.  Danila ii povesteste fratelui sau cum a ajuns ca dintr-o pereche de boi sa se aleaga cu o punga.  Dar acesta ii da carul inca o data in speranta ca va face ceva bun, insa cel mic distruge carul si ii omoara boii.  Fratele se supara si ii spune ca mai bine s-ar fi calugarit, ca sa nu mai necajeasca oamenii si sa nu-si mai chinuie familia.   Întors acasă, Dănilă îi cere fratelui său mai mare să-i mai împrumute încă o dată carul cu boi pentru a aduce lemne de foc din pădure. El așază neatent carul cu boi sub un copac pe care începe să-l taie; arborele cade drept peste car și-l sfarmă, iar boii sunt uciși. Se gândește să-i spună fratelui său o minciună și să-i împrumute iapa pentru a fugi cu ea în lume, dar se rătăcește prin pădure și ajunge pe malul unui lac unde vede niște lișițe. Aruncă cu toporul către ele, sperând să prindă vreuna pe care să o ducă fratelui său pe post de cadou, dar păsările zboară, iar toporul cade pe fundul apei.   Dănilă spune o minciună fratelui şi-i cere iapa, cu gând de a se duce să-şi recupereze toporul. Acesta îl alungă iritat la culme şi exclamă cu năduf: „Se vede că tu ai fost bun de călugărit, iar nu de trăit în lume, să necăjeşti oamenii şi să chinuieşti nevasta şi copiii!”. Pajiştea de lângă baltă îi dă ideea să construiască acolo o mănăstire, aşa că face mai întâi o cruce, pe care o înfige în pământ, iar din pădure alege cei mai potriviţi copaci trebuitori pentru a ridica sfântul lăcaş.   Deodată, un drac iese din iaz ca să-i spună că aceste locuri sunt ale lor, dar Prepeleac se mânie şi susţine că raţele şi toporul de pe fundul bălţii nu le aparţin. Scaraoschi hotărăşte să-i trimită „pusnicului Dănilă” un burduf cu bani ca să renunţe la ideea de a construi mănăstirea şi să plece de acolo. Din fericire pentru „spurcaţi”, lui Dănilă îi sunt „mai dragi banii decât pusnicia” şi cugetă cu umor: „Tot mănăstiri să croieşti, dacă vrei să te bage dracii în samă, să-ţi vie cu bani de-a gata la picioare şi să te facă putred de bogat”. Scaraoschi se răzgândeşte, îi pare rău de atâta bănet aruncat şi trimite alt drac din iaz să-şi încerce puterile cu Dănilă şi cine va birui acela va lua banii. Ca în basme, Dănilă trebuie să treacă o primă probă, aceea de a înconjura iazul de trei ori, cu iapa în spate. Dracul ocoleşte rapid balta, dar Prepeleac, isteţ, îi spune că el poate înconjura iazul cu iapa între picioare, spre uimirea lui Michiduţă. A doua probă pe care o propune dracul este „să ne întrecem din fugă”. Înfumurat, Dănilă îi arată un iepure dormind şi-i spune că este copilul său cel mai mic. Dracul să se întreacă mai întâi cu acesta şi numai dacă-l va învinge, să se măsoare şi cu el. Protagonistul râde de prostia dracului, văzând cum acesta pierde urma iepurelui. A treia probă pe care o propune dracul este trânta. Semeţ, Dănilă îl compătimeşte pe Michiduţă care, într-o luptă cu el, ar fi pierit cu siguranţă, de aceea îi propune să se ia la trântă, mai întâi, cu un unchi bătrân, care are „999 de ani şi 52 de săptămâni” şi-i arată bârlogul unui urs, din labele căruia dracul abia scapă cu viaţă. Profitând în continuare de prostia dracului, Dănilă îi propune să-l lege la ochi şi la urechi, întrucât proba următoare, a patra, este „care-a chiui mai tare, acela să ieie banii”. După ce Sarsailă chiuie atât de tare încât „se cutremură pământul”, Dănilă, spunând că n-a auzit nimic, ia un drug gros de stejar şi-l păleşte pe drac în tâmpla dreaptă, apoi în cea stângă şi în frunte, încât acesta, zvârcolindu-se îngrozitor se aruncă în iaz. Scaraoschi trimite un al treilea drac, a cincea probă fiind aceea de a arunca buzduganul cât mai sus. Trei zile şi trei nopţi au aşteptat cei doi întoarcerea buzduganului pe pământ, după ce l-a aruncat dracul. Dănilă îi arată petele din lună şi-i spune că acolo locuiesc fraţii săi, care au mare nevoie de fier, aşa că dracul poate să-şi ia rămas bun de la buzdugan. Speriat, dracul ia buzduganul şi aleargă la Scaraoschi să-i spună că Dănilă o să dea buzduganul fraţilor săi din lună şi acesta era moştenirea preţioasă lăsată de strămoşul dracilor. Scaraoschi se enervează şi cheamă la ordine „toată drăcimea”, dorind să ştie care dintre ei este în stare să-l învingă pe „procletul” (blestemat, afurisit) Dănilă. Se oferă unul dintre draci şi propune o probă fabuloasă, a şasea: să se blesteme reciproc şi „care dintre noi amândoi a fi mai meşter, acela să ieie banii!”. Blestemat primul, lui Dănilă îi pocneşte un ochi, naratorul comentând cu umor că probabil el ispăşea păcatele „iepei frăţâne-său, ale caprei, ale gânsacului logodit şi ale boilor ucişi în pădure”. Isteţ, Prepeleac îi spune dracului să ia burduful cu bani în spate şi să meargă împreună acasă, deoarece „blăstămurile părinteşti nu-s la mine”. Dănilă îşi îndeamnă copiii să ia „blăstămurile părinteşti: ragila (scândură mică prevăzută cu dinţi metalici) şi pieptenii de pieptănat câlţi”, apoi să-l „blastăme cum îţi şti voi mai bine”. Dracul a scăpat cu greu din mâinile lor, a lăsat burduful cu bani şi a fugit mâncând pământul. Finalul basmului nu mai are formula ce trimite în atemporalitate destinul protagonistului, ci numai fericirea acestuia este aidoma ca-n basme: „scăpând acum deasupra nevoii, a mâncat şi a băut şi s-a desfătat până la adânci bătrâneţe, văzându-şi pe fiii fiilor săi împrejurul mesei sale”.        

In aceasta poveste este vorba despre imparatia imparatului Rosu, de unde zmeii au furat soarele si luna. Greuceanu, un viteaz despre care auzise toata lumea, a ajuns si la imparatia cufundata in bezna si auzind ce  spunea lumea  s-a hotarat sa se duca sa-i caute si sa puna din nou pe cer soarele si luna. Pe drum s-a întalnit cu doi oameni pe care slujitorii îi ducea la împarat sa le taie capul pentru cã au fugit cu niste gadine. Ei erau tristi , dar Greuceanu i-a mangaiat cu niste vorbe asa de dulci cã le-a mai venit nitica inima. Greuceanu si-a pus nadejdea în întamplarea asta si a zis ca daca va izbuti a-l îndupleca pe împarat sa-i ierte se va insarcina si cu cealalta treaba , iar dacã nu sanatate buna. Pornind, îl luă pe fratele său cu el şi trecură pe la Faurul-pământului. Se sfătuiră ei ce se sfătuiră, iar Greuceanu şi fratele lui plecară, în timp ce faurul îl creea pe voinic din fier. Atunci când cei doi ajunseră la o răscruce, fratele rămase acolo, continuând doar Greuceanu. Intră într-o pădure. Acolo veniră trei zmei pe rând, unul mai mare ca celălalt, pe care eroul îi omorî, iar de la al treilea îi tăie un deget care era cheia cufărului unde ţinea ascunse soarele şi luna pe care le eliberă. Când oamenii au vãzut soarele si luna pe cer s-au veselit. Multumit cã a dus la bun sfarsit slujba s-a întors înapoi la semnul de întoarcere unde l-a gasit pe fratele sãu. Ei s-au îmbrãtisat de bucurie si si-au cumpãrat doi cai cu care au pornit la drum. In calea lor au dat peste un pãr cu pere dar Greuceanu nu l-a lãsat pe frate-sau sa mãnânce deoarece stia ce a pus la cale zmeoaicele. El a luat sabia si a retezat pãrul de la rãdãcina omorand-o pe una din zmeoaice. Dupa ce au pornit din nou la drum au întalnit o gradina cu flori si cu apa limpede si rece. Dar Greuceanu a tras palosul si a lovit tulpina unei flori frumoase , dupa aceia a împuns si la fundul fântânii, iar în loc de apã a început sa curga un sânge mohorât, si astfel terminand si cu fata cea mare de zmeu. Dupa ce au pornit din nou la drum au vazut ca în urma lor venea scorpia de mama a zmeoaicelor cu o falca in cer si una in pamant ca sa-l înghita pe Greuceanu. Acestia au dat bice cailor si au ajuns la Faurul-Pãmântului unde s-au închis in fãuriste. La rugãmintile zmeoaicei de face o gaurã in perete ca sa-i vadã chipul, acesta s-a înduplecat iar Faurul-Pãmântului a pus chipul lui Greuceanu cel de fier , care a ars in foc de sãreau scântei din el. Cand zmeoaica a pus gura la spartura ca sa-l soarbã pe Greuceanu a înghitit chipul cel de fier al lui Greuceanu si a murit pe loc.   Îşi continuară călătoria spre palat într-o trăsură construită de făurar. Mai departe merse doar Greuceanu, pentru că fratele sau luase un cal să se ducă înaintea împăratului ca să vestească venirea lui. Mergand el agale a trecut pe lânga un diavol schiop care i-a scos cuiul din capul osiei. Dupa ce a facut acesta isprava i-a spus lui Greuceanu ca a ramas fara cui la osie ca sa-i poata fura palosul. La castel, sfetnicul se prefăcu în faţa împăratului că el a adus soarele şi luna. El de fapt se aliase cu diavolul, căci fără paloş nimeni nu mai credea că Greuceanu este el. Venind şi voinicul şi aflând de toate acestea se duse înapoi pe drum, sparse stana pe piatră pentru aş lua paloşul. Dovedi că el este adevăratul erou, o luă pe prinţesă de soţie şi jumătate de împărăţie, cel puţin până la moartea împăratului.

In aceasta poveste este vorba despre Pacala, care voia sa se intoarca in satul lui. El isi cumpara un vitea, iar vitelul intra pe ogorul vecinilor, pe care il strica. Vecinii cand s-au vazut cu toata munca distrusa, se hotarasc sa-i omoare viteaua lui Pacala. Asa au facut si lui Pacala i-a dat doar pielea. El s-a suparat si a plecat din sat. A ajuns la casa unei femei si dupa mai multe pacaleli, reuseste si ii vinde pielea lui barbata-su, pe care l-a facut sa creada ca pielea era fermecata. Barbatul femeii i-a dat sapte pungi cu galbeni. Pacala se intoarese in satul lui, unde si-a facut o casa, si-a cumparat un car cu boi, animale si era foarte mandru de el. Satenii, vazand ce noroc a dat peste Pacala, s-au apucat sa-si taie vacile, crezand ca sunt fermecate. Dar dupa ce au vazut ei ca au fost din nou pacaliti de Pacala, il iau pe acesta il baga intr-un sac, sa-l arunce in Dunare. Pacala a gasit si de data aceasta o idee sa-i pacaleasca si l-a convins pe un satean sa intre in locul lui in sac, si el s-a intors inapoi in sat, la casa lui. Cand l-au vazut satenii ca s-a intors, si-au dat seama ca nu se pot pune cu Pacala si s-au impacat cu ideea ca orice ar face, ei vor fi pacaliti de el.

Fata babei si fata mosneagului de Ion Creangă În aceasta poveste este vorba despre un mos si o babă care avea fiecare cate o fată. Fata moșneagului era harnică și bună, iar fata babei era rea, urâtă și puturoasă. Într-o zi, moșul influențat de babă, o gonește pe fata lui de acasă, să-și caute de muncă. Aceasta pleacă, iar în drumul ei, îi iese o cățelușă, care era bolnavă, iar fata, care era miloasă din fire, o vindecă, apoi pleacă mai departe. Apoi întâlni un păr, plin de omizi, care o rugă sa-l curețe, ca poate o să-i fie și el odata de ajutor. Fata îl curăță si plecă mai departe. Mai merse ea ce mai merse si  întâlnește un cuptor, care era stricat. Acesta o rugă să-l lipească și poate o sa-i fie si el de ajutor vreodată. Intr-un tâziu ajunse la casa Sfintei Vineri, iar aceasta o primește la ea, si-i dă de lucru, să aibă grijă de gospodarie si de copiii ei. Fata era harnica, si dupa ce și-a terminat treaba Sfânta Vineri o pune sa se urce în pod și să-și aleagă una din lăzile de acolo. Fata își alese lada cea mai mică si Sfânta Vineri a fost uimită de modestia fetei. Își luară rămas bun și fata mosului plecă spre casa tatălui său. Pe drumul de intoarcere, cuptorul o aștepta cu pâine caldă, părul îi dădu pere galbene si rumene, iar cățelușa îi dădu o salbă de aur. Ajunse acasă, fata deschise lădița și mare le fu mirarea mamei vitrege, fetei ei si mosului, când vazură atâtea bogății. Baba pe dată o pregăti pe fata ei să plece și ea la Sfânta Vineri. Fata babei pe drum întâlni cățelușa schioapă, dar nu a vrut s-o îngrijească, întâlni părul plin de omizi dar nu a vrut să-l curețe, întâlni cuptorul dărâmat, dar plecă mai departe. Ajunse acasă la Sfânta VIneri, care-i spuse ce are de făcut și plecă la biserică. Când se întoarse gasi casa in dezordine, copii opăriți. O puse pe fată să se urce în pod să-și aleagă o ladă. Fata babei se repezi la cea mai mare și mai frumoasă ladă și plecă fără să-și mai ia rămas bun. Pe drumul de întoarcere, cuptorul avea pâine caldă, dar aruncă flăcări uriașe, când fata a vrut să ia o pâinică, părul și-a înălțat crengile sus, ca ea să nu poată ajunge si cățelușa a lătrat la ea când a vrut să-i ia salba de aur de la gât. Ajunse acasă si când deschise lada, din ea săriră toate jivinele pământului, care le puse pe fugă pe fată și pe babă.

Basmul popular a fost transcris de poet în caietul 2284 și transpus în versuri  – Călin (file de poveste) – începând din perioada studiilor de la Berlin – 1872-1874) Un împărat care trăia odat’ avea trei mândreți de fete de la soare te puteai uita, da’ la dânsele ba. Sosise vremea să le găsească soți, dar împăratul nu se îndura: Acu câți feciori de-mpărați și de ginărari a cerut-o, împăratul n-a vrut să le deie. Așa că s-au găsit până la urmă trei tineri mai îndrăzneți care să le ia cu forța. Și încă ce forță: Acu ei o ieșit afară și unul dintr-înșii o prins a fluiera cât s-o făcut un nor mare și nu s-o mai văzut nici ei, nici fetele – le-o răpit. Răpirea aceasta misterioasă nu prevestea nimic bun în soarta celor trei fecioare de împărat, iar tatăl lor, în disperare de cauză, era, de această dată, dispus să le dea de nevastă cui le-o găsi, indiferent cine ar fi fost. Cum rangul pretendenților nu mai conta de-acum pentru împărat, s-au încumetat să pornească în căutarea fetelor trei flăcăi dintr-un sat din acea împărăție. Între cei trei frați unul era, cum s-ar spune, rușinea familiei, oaia neagră: Călin Nebunul. Acesta ședea–n cenușă. Cei trei, dorind să-și încerce norocul, au primit bani de cheltuială și straie de primeneală de la împărat și-au pornit la drum în direcția în care fiecare din ei a tras cu un arc pe care și l-au făcut. După ce a aruncat Călin Nebunul au avut de mers trei luni până să facă un nou popas. Peste noapte, pe rând, fiecare din ei a stat de strajă să nu se stingă focul, pe care cu greu au reușit să-l aprindă. În fiecare noapte au fost vizitați de zmei – cel mai în vârstă fecior a luptat cu un zmeu cu trei capete, cel mijlociu, cu unul cu patru capete, iar pentru Călin Nebunul s-a găsit unul cu opt. Călin Nebunul ieși învingător, dar nu doar vitejia eroului trebuia pusă la încercare ci și istețimea. În lupta cu smăul, eroul nostru îi vătămă acestuia mai întâi o ureche. Sângele zmeului s-a scurs pe foc și l-a stins. Ce era de făcut? Victoria sa nu era deajuns. Când aveau să se trezească cei doi frați ai săi, pentru că înțelegerea fusese păstrarea focului aprins, paznicul neatent ar fi plătit cu viața. Poate că la câtă putere avea Călin, nu trebuia să se teamă. Dar înțelegerea era înțelegere și cuvântul dat, responsabilitate totală. Văzând în depărtare o zare de foc a pornit spre acel loc. Pe drum i-a fost dat să întâlnească tot felul de trecători: De-cu-sară, Miezu-nopții, Zori-de-ziuă. Pe aceștia îi leagă de câte-un copac, fără intenția de a le face rău ci, așa cum intuim, doar să câștige timp pentru a aduce focul în locul în care-i lăsă să doarmă pe frații lui. Focul pe care-l zărea din depărtare venea de la un ospăț pregătit la cazan de doisprezece smei și două smeoaice, mamele lor. Aceștia dormeau duși în jurul focului. Călin n-a făcut decât să ia vo doi tăciuni într-un hârb și-un cărbune-n lulè, dar pofti și la o bucățică de carne din cazan. Apa clocotită de pe acea bucată s-a scurs pe urechea unui zmeu. Trezind înfiorătoarele creaturi, acelea au și sărit să-l omoare. Călin îi câștigă cu vorba bună, iar acestea se înduplecară să-l cruțe cu condiția să-i ducă la fata-împăratului Roșu. Mirat de ce-ar avea nevoie de el, un simplu muritor, aflăm că tocmai această calitate a lui le-ar fi fost necesară. Pe duhuri necurate ca ei, cucoșul și cățelul împăratului le dibuie ușor și zarva lor îi dă de gol. În acest episod, de care a profitat un voinic făcut prizonier de zmei, se dovedește viclenia și istețimea lui Călin Nebunul. I-a păcălit pe zmei și le tăie, rând pe rând, capetele. Pătrunse în palat și o privi dormind pe frumoasa fată a împăratului Roșu. La întoarcere luă cu el, într-o basma, drept dovadă pentru fapta sa de vitejie vârfurile limbilor zmeilor, lucru care avea să-i folosească mai târziu. Îi eliberă apoi pe cei trei responsabili cu momentele din zi, întorcându-se cu foc și cu mâncare pentru frații săi. Urmează să aflăm cum le eliberează rând pe rând pe fetele de împărat, de unul singur. Numai el putea trece prin Pădurea de Aur, de Argint și de Aramă ca să le găsească și să le salveze pe fata cea mare a împăratului, pe cea mijlocie și pe cea mică. Nu a putut rezista frumuseții și drăgălășeniei fetei mijlocii  – cea mai frumoasă dintre surori –  dar nici ea (este momentul să aflăm că voinicul era chipeș), așa că se înfiripă o poveste de iubire între cei doi. Călin se arătă apring în luptă și cu o poftă de nemăsurat să iasă învingător. Celor trei zmei le mâncă mai întâi prânzul. Cel mai mult a mâncat de la ultimul zmeu învins: douăsprezece (cuptoare de pâne), douăsprezece (vaci fripte) și douăsprezece (antaluri de vin). Vitalitatea lui Călin îl ajută ca la final să aibă ultimul cuvânt. Se întoarse cu fetele în coliba de la marginea Pădurii de Aur, acolo unde-i lăsase pe frații lui. Dar aceia, în somnul adânc în care a căzut viteazul după o așa misiune încununată de succes, i-au retezat picioarele și le-au luat cu ei să nu care cumva să le poată recupera, știindu-l atât de iscusit. Călin se trezi și reuși să pătrundă din nou în Pădurea de Aur, sperând să găsească un leac. De aici faptele viteazului îl recomandă ca pe un prieten de nădejde. Se face frate de cruce cu tânărul, fecior de-mpărat, pe care l-a zărit în noaptea când căuta focul. Acela nu mai avea mâini iar el nu avea picioare. Devin de nedespărțit, ajutându-se. Printr-o vrajă cei doi își recapătă picioarele și brațele, dar Călin Nebunul nu se întoarce la iubita lui până ce nu îl ajută pe feciorul de împărat să o ia în căsătorie pe fata împăratului Roșu. Revenit pe meleaguri natale, se răfuiește cu frații lui. Aceia erau stăpâni pe un palat, în locul cocioabei părintești. Se căsătoriseră cel mare cu fata cea mare a împăratului, iar cel mijlociu cu cea mică. Fata cea mijlocie, aleasa lui Călin Nebunul, le păzea găinăria. Avea un băiețel de șapte ani care păștea un cârd de porci. Pe acela îl întâlni Călin și află că era chiar fiul lui. Frații săi la vederea voinicului căzură în genunchi înaintea sa, cerându-i iertare. Dar Călin le propuse altceva, ca să afle adevăratul vinovat dintre ei. Dreptatea se făcu singură, iar cei doi s-au făcut mii de fărâme. Mai aflăm și că și-a cruțat cumnatele și nu s-a purtat cum au făcut frații săi cu viitoarea lui soție. Povestitorul însă sfârșește original, fără însă a-i fi recunoscute meritele, semn că vorba lungă, sărăcia omului: Și ei a făcut o ulcicuță de papară și m-o dat pe uș-afară, da mie mi-a fost ciudă și m-am dus în grajd și mi-am ales un cal (graur) cu șeaua de aur, cu trupul de criță, cu picioarele de ceară, cu coada de fuior, cu capul de curechi, cu ochii de neghină, ș-am pornit p-un deal de cremene; picioarele se topeau, coada-i pârâia, ochii pocneau ș-am încălicat pe-o prăjină și ți-am spus o minciună, ș-am încălicat pe o poartă și ți-am spus-o toată.

Mihai Eminescu este cel care inaugureaza la noi proza filozofica si proza fantastica prin "Sarmanul Dionis", "Umbra mea", "Avatarii faraonului Tla". Definitie: Nuvela este specia genului epic in proza, cu un singur fir narativ, urmarind un conflict unic, concentrat; personajele nu sunt numeroase, fiind caracterizate succint, in functie de contributia lor la desfasurarea actiunii. Nuvela prezinta fapte verosimile intr-un singur conflict, cu o intriga riguros construita, accentul fiind pus mai mult pe definirea personajului decat pe actiune. Nuvelele se clasifica dupa criteriile comune ale subiectului cu modalitatea Iui de realizare in: nuvele istorice, psihologice, fantastice, filozofice, anecdotice. Dupa curentele literare in care se inscriu ca formula compozitionala, nuvelele sunt: renascentiste, romantice, realiste, naturaliste. Termenul de "nuvela" vine din frantuzescul "nouvelle" si inseamna "noutate, nuvela". "Sarmanul Dionis" este prima nuvela fantanstica din literatura romana. La Mihai Eminescu, fantasticul se compune din imbinarea a doua planuri: unul real si altul abstract-filozofic. Nuvela începe cu o mediatatie a autorului. Acesta sustine ca trecutul, prezentul si viitorul sunt prezente numai în sufletul oamenilor. El sustine si ideia reîncarnarii. Dupa scurta introducere facuta de autor începe nuvela cu adevarat.Este prezentata o seara mohorâta în care ploua si fulgera. Pe drumul satului ne este prezentat un trecator udat de ploaie. Acesta intra într-o cârciuma pentru a astepta pâna se linisteste ploaia. Acest trecator este Dionis. El este un copil orfan. Când s-a oprit ploaia Dionis pleca de la cârciuma spre casa. Casa era înconjurata de ierburi si peretii de abia se mai tineau. În interior era o masa plina cu carti, un pat de scânduri acoperit cu paie iar pe perete era un tablou al tatalui sau. Autorul face o comparatie intre Dionis si chipul tatalui deducând o foarte mare asemanare. Odata asezat la masa Dionis începe a visa detasându-se de lumea reala. În primul sau vis viseaza ca în castelul de lânga casa sa aude pe cineva cântând la pian. El este atras de acest sunet însa visul se spulbera si Dionis se trezeste. Dupa ce deschide o carte acesta începe a visa. De data aceasta este Dan, un calugar. Dan se vede pe un câmp citind o carte. Dupa un timp acesta se scoala îndreptându-se spre maestrul Ruben. Maestrul Ruben îi spune ca este adevarata teoria egipteana a trecerii sufletului prin mai multe trupuri. El îi dezvaluie lui Dan secretul cartii. Astfel Dan trebuie sa citeasca pagina a saptea unde sunt toate cele necesare pentru a intra in eternitate. Când vru sa plece de la Ruben, Dan observa ca acesta se transforma într-o fiinta demonica. Apare si Satan bucuros ca a reusit sa-l prinda în sfârsit si pe Ruben. Dintr-o data locul actiunii se schimba in casa lui Dan(Dionis). Aici Dan vorbeste cu umbra sa. Aceasta a fost martora tuturor trupurilor în care a fost sufletul lui Dan. Umbra îi spune ca atunci când s-a întrupat în Dan el a baut din apa Lethei care l-a facut sa uite totul. Tot umbra îi propune desprinderea sufeltului lui Dan pentru ca acesta sa ajunga nemuritor iar umbra sa îi va tine locul. Umbra se angajeaza sa noteze toate evenimentele care se petrec cât a fost plecat. Aceasta îl avertizeaza ca o secunda în eternitate înseamna mii de ani pe pamânt. Dan accepta si ajunge sa se vada departâdu-se de propriul corp si îndreptându-se spre cer. Totusi el se întoarce pentru a o lua si pe Maria. Dupa ce aceasta accepta cei doi se îndreapta spre luna. Aici sunt înconjurati de îngeri care le îndeplinesc gândurile. Totusi ei observa o poarta mare care nu se poate deschide si dupa care presupun ei ca se afla Dumnezeu. Încercând a-i întreba pe îngeri acestia nu raspund ci doar zâmbesc. Acest lucru îl face sa creada pe Dan ca el este Dumnezeu. El nu apuca sa rosteasca tot numele ca o multime de fulger îl prigonesc din eternitate. Locul actiunii se schiba înca odata. De data aceasta Dan este întins pe podea si niste medici îl examineaza. Îl vede si pe Ruben caruia îi spune despre notitele facute de umbra sa. Ruben gasi aceste foi într-un sertar. Dar deodata Dan observa ca doctorii nu sunt pentru al vindeca ci doresc umbra sa întiparita pe perete. Dan trase concluzia ca Ruben l-a vândut chinuitorului de suflete. Astfel se termina nuvela propriu-zisa. La final intervine din nou autorul. Acesta întreaba cititorii daca si-au dat seama care este personajul imaginar Dan sau Dionis. În final Eminescu subliniaza ideia vietii ca teatrul. Cu privire la trecerea sufletului de la un corp la altul Eminescu da un citat din Théophille Gautier: “Îmi pare c-am trait odata în Orient, si când în vremea carnavalului ma deghizez cu vrun caftan, cred a relua adevaratele mele vesminte. Am fost întodeauna surprins ca nu pricep curent limba araba. Trebuie s-o fi uitat.” Tema nuvelei "Sarmanul Dionis" este reflectarea subiectiva asupra lumii si reuneste o serie de teme tipic romantice existente si in literatura universala: natura, iubirea si conditia nefericita a omului de geniu in raport cu timpul si cu societatea. Tema transmigratiei sufletelor, a metempsihozei valorifica ideea schopenhaueriana conform careia timpul si spatiul sunt manifestari ale substantei care se regenereaza vesnic, compusa - dintr-un numar de arhei - de modele eterne -, "umbre" ale individului fizic. Semnificatia titlului. Epitetul "sarman" din titlul nuvelei simbolizeaza nefericirea lui Dionis, cauzata de esecul sau in urma incercarii de a atinge absolutul in cunoastere, asadar nu se refera la conditia materiala a personajului. Dionis are numele zeului Dyonisos din mitologia greaca, fire vesela, petrecareata si, pus in antiteza cu definirea de "sarman", da titlului o sugestiva interpretare, la fel de inedita si surprinzatoare ca a nuvelei insesi. În „Două vorbe concluzive.” autorul refuză a da o soluţie identitară personajelor sale: cine este Dan, cine este Dionis, ori care ar fi reala identitate a celor doi evrei, Ruben şi Ruven, spre a opta pentru păstrarea ambiguităţii în dosul unei întrebări cu tentă metafizică: „Fost‑au vis sau nu, asta‑i întrebarea. Nu cumva îndărătul viselor vieţei e un regisor a cărui existenţă n‑o putem esplica? Nu cumva suntem asemenea acelor figuranţi cari, voind a reprezenta o armată mare, trec pe scenă, înconjură fundalul şi reapar iarăşi?”. Noutatea incontestabila a nuvelei "Sarmanul Dionis" Consta in modul original in care Eminescu imbina filozofia cu naratiunea fantastica si descrierea, transpunand in imagini artistice un orizont ce nu exista decat in puterea imaginatiei, inexplicabil si necontrolabil rational.

Făt Frumos din lacrimă de Mihai Eminescu  "Fat-Frumos din lacrima" de Mihai Eminescu este un basm cult, avand ca sursa de inspiratie basmul popular romanesc. A aparut in 1870 in revista "Convorbiri literare", fiind publicat apoi in volumul postum "Versuri si proza" din 1890, editie ingrijita de V.G.Mortun. Definitie: Basmul este specia epicii populare si culte, cu larga raspandire, in care se nareaza intamplari fantastice ale unor personaje imaginare (feti-frumosi, zane, animale si pasari nazdravane etC), aflate in lupta cu forte malefice ale naturii sau ale societatii, simbolizate prin balauri zmei, vrajitoare etc, pe care ajung sa le biruiasca in cele din urma. Termenul de "basm" vine din slava veche, de la "basni", care inseamna "nascocire", "scornire". Semnificatia titlului Basmul lui Eminescu incepe cu ilustrarea ideii ca in vremea veche oamenii erau numai "in germenii viitorului", iar Dumnezeu calatorea pe pamant, calcand "cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pamantului".   Un împărat bătrân, dar viteaz, şi-o împărăteasă tânără şi gingaşă n-aveau copii, împărăteasa se rugă în faţa chipului zugrăvit al Maicii durerilor. Din ochii acesteia curse o lacrimă. Împărăteasa o sorbi. Şi, din lacrima aceea se zămisli Făt-Frumos.Flăcăul crescu atât de voinic încât, aruncându-şi în văzduh buzduganul, despică bolta cerului, şi, prinzându-l pe degetul cel mic, se rupse-n două. Şi horea şi doinea, de văile şi munţii se uimeau auzindu-i cântecele, apele-şi ridicau valurile mai sus ca să-l asculte, iar ochii copilelor se umpleau cu lacrimi de dor. Subiectul basmului Acţiunea basmului se petrece „pe când oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decât în germenii viitorului, pe când Dumnezeu călca încă cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pământului”. Atunci era „un împărat întunecat şi gânditor ca miază‑noaptea şi avea o împărăteasă tânără şi zâmbitoare ca miezul luminos al zile.”, care nu avea copii şi purtase de cincizeci de ani războaie necurmate, cu alt împărat apoi cu fii şi nepoţii acestuia, „ca un leu îmbătrânit, slăbit de lupte şi suferinţe”. La rugăminţile împărătesei, îndreptate către Maica Domnului pentru a avea un copil, icoana Preacuratei sloboade o lacrimă, pe care sorbind‑o femeia rămase „îngreunată”, născând apoi un copil, botezat Făt‑Frumos din lacrimă. Copilul creştea într‑o lună cât alţii într‑un an şi când ajunse flăcău voinic îşi făcu buzdugan de fier cu care porni să ducă el singur mai departe războiul tatălui său, după ce stricase un alt buzdugan, căci îl aruncase până în bolta cerească şi se rupsese, prinzându‑l în degetul mic. După trei zile de mers ajunse la locuinţa tânărului împărat cu care tatăl său purta război: „Luna răsărise dintre munţi şi se oglindea într‑un lac mare şi limpede, ca seninul cerului. În fundul lui se vedea sclipind, de limpede ce era, un nisip de aur, iar în mijlocul lui, pe o insulă de smarand, încunjurat de un crâng de arbori verzi şi stufoşi, se ridica un mândru palat, de o marmură ca laptele, lucie şi albă – atât de lucie, încât în ziduri răsfrângea ca‑ntr‑o oglindă de argint: dumbravă şi luncă, lac şi ţărmuri.”. Făt‑Frumos din lacrimă şi tânărul împărat se fac fraţi de cruce şi îşi mărturisesc reciproc temerile: primului îi este frică doar de Dumnezeu iar celui de‑al doilea de Dumnezeu şi de „Mama‑pădurilor. O babă bătrână şi urâtă care umblă prin împărăţia mea [zice el] de mână cu furtuna. Pe unde trece ea, faţa pământului se usucă, satele se risipesc, târgurile cad năruite.”. Nu mult după aceea soseşte şi baba „pe Miazănoapte călare, cu aripi vântoase, cu faţa zbârcită ca o stâncă buhavă scobită de păraie, c‑o pădure‑n loc de păr” dar Făt‑Frumos o bagă într‑o piuă şi o închide acolo prăvălind deasupra o stâncă, legată apoi cu lanţuri groase de piuă. Degeaba însă, căci ea reuşeşte să fugă, cu piuă cu tot, şi cel care luptase cu ea o urmăreşte „până ce ajunse lâng‑o casă frumoasă, albă, care sticlea în lumina lunii în mijlocul unei grădini de flori.”, unde se afla fiica babei („părul ei de aur era împletit în cozi lăsate pe spate, pe când o cunună de mărgăritărele era aşezată pe fruntea ei netedă.”). Îndrăgostită pe loc de tânăr, îi spune că, pentru a‑i învinge mama, acesta trebuie să schimbe între ele cele două butoaie din faţa prispei, unul plin cu apă şi altul cu putere; procedând aşa Făt‑Frumos câştigă, deoarece Mama‑Pădurii, scăpată din piuă, se luptă cu el dar bea doar apă când oboseşte, pe când el bea putere. Cei doi tineri merg la curtea împăratului frate de cruce, unde acesta, după ce Făt‑Frumos îi prezintă pe Ileana, fiica Mamei‑Pădurii drept mireasă, se destăinuie: „Iubesc o fată frumoasă, cu ochi gânditori, dulce ca visele mării – fata Genarului, om mândru şi sălbatic ce îşi petrece viaţa vânând prin păduri bătrâne. O, cât e de aspru el, cât e de frumoasă fata lui. Orice încercare de a o răpi a fost deşartă. Încearcă‑te tu!”. Pentru că Făt‑Frumos din lacrimă acceptase, înainte de plecarea lui Ileana îi spune că atâta vreme cât el va fi dus ea va plânge necontenit. După o noapte de drum eroul ajunge pe malul mării, la locuinţa Genarului situată pe „o măreaţă stâncă de granit, din care răsărea ca un cuib alb o cetate frumoasă care, de albă ce era, părea poleită cu argint. Din zidurile arcate răsăreau ferestre strălucite, iar dintr‑o fereastră deschisă se zărea, printre oale de flori, un cap de fată, oacheş şi visător, ca o noapte de vară. Era fata Genarului.”. Ea îl recunoaşte îndată pe Făt‑Frumos, căci o stea îi vorbise peste noapte despre sosirea lui, o ia pe calul său şi pornesc la drum dar un motan năzdrăvan din vatra sălii mari a castelului vede totul şi îl anunţă, la vânătoare, unde se afla, pe tatăl fetei, care, având un cal cu două inimi, îi ajunge din urmă şi îşi ia fiica înapoi, fără nici o luptă („Să se bată cu el Făt‑Frumos nu putea, căci Genarul era creştin şi puterea lui nu era în duhurile întunericului, ci în Dumnezeu.”). Revenit la castelul de pe stâncă, Făt‑Frumos are o nouă tentativă de răpire, profitând de absenţa tatălui fetei plecat la vânătoare, până ce, anunţat fiind de acelaşi motan, este ajuns din urmă de către Genar, care de astă dată nu îl mai iartă şi îl aruncă în înaltul cerului, unde fulgerele îl ard. Dar pe locul căderii cenuşei rămase din răpitor se naşte un izvor; trecând pe acolo Domnul Iisus cu Sfântul Petrea, la rugăminţile Sfântului, Domnul face ca izvorul să redevină ce era înainte. Readus astfel la viaţă, Făt‑Frumos, consecvent cu sine, se reîntoarce la castelul Genarului şi vorbeşte cu fata, de la care află că nu o poate răpi datorită faptului că tatăl ei avea un cal cu două inimi, spre deosebire de calul pe care îl avea Făt‑Frumos, posesor al unei singure inimi. Pentru a descoperi secretul calului, fata îl preface pe erou într‑o floare pusă la fereastră şi în prezenţa eroului astfel transformat îşi întreabă tatăl de unde are calul. Bănuitor, Genarul îi spune dar după aceea îi aruncă pe faţă o batistă roşie care o face să uite tot; nu va uita însă Făt‑Frumos, cel prefăcut în floare, că „Departe de‑aicea, lângă mare, şede o babă care are şapte iepe. Ea ţine oameni care să i le păzească un an (cu toate că anul ei nu e decât de trei zile), şi dacă cineva i le păzeşte bine, ea‑l pune să‑şi aleagă drept răsplată un mânz, iar de nu, îl omoară şi‑i pune capul într‑un par. Chiar însă dacă păzeşte cineva bine iepele, totuşi ea‑l vicleneşte pe om, căci scoate inimile din caii toţi şi le pune într‑unul singur, încât cel ce le‑a păzit alege mai întotdeauna un cal fără inimă, care‑i mai rău decât unul de rând…”. Făt‑Frumos, purces la drum – după ce fata Genarului îl adusese la forma de om –, salvează de arşiţa soarelui, punându‑i la adăpost, un ţânţar, de fapt împăratul ţânţarilor, şi pe împăratul racilor. Ambii îi promit ajutorul la nevoie, drept recompensă pentru gestul său. Bătrâna locuia într‑un „bordei urât şi acoperit cu gunoi de cal”, alăturat se aflau şase pari cu câte un craniu de om în vârf şi un al şaptele par, neîmpodobit astfel, ce „se clătina mereu în vânt şi zicea: cap! cap! cap! cap!”. Pentru că baba îi dăduse mâncare făcută cu somnoroasă, Făt‑Frumos este cuprins, în prima noapte, de somn pe când păzeşte cele şapte iepe ale babei, şi le pierde dar „un roi nemărginit de ţânţari”, condus de împăratul ţânţarilor, i le aduce înapoi din pădurea unde se ascunseseră. Într‑a doua noapte este salvat de „o mulţime de raci” care îi aduc caii, muşcându‑i, din fundul mării, pentru ca în a treia noapte să nu mai adoarmă deoarece roaba bătrânei, o tânără frumoasă, i‑a dat mâncare fără somnoroasă. După cei trei ani de‑ai babei slujiţi cu bine, lui Făt‑Frumos îi venise vremea să‑şi aleagă calul de răsplată şi îl ia pe cel mai urât, „un tretin slab, căruia‑i priveai prin coaste.”, unde se aflau ascunse inimile celor şapte iepe negre şi frumoase. Roaba bătrânei i‑a cerut să o ia cu el, ceea ce şi face, după ce tânăra îi dă „o cute, o perie şi o năframă”, obiecte folosite apoi spre a scăpa de ochii arzători ai babei, care‑i va urmări. Când fosta roabă simte, călare fiind în spatele eroului, că privirile babei o ard, îi cere tovarăşului ei să arunce peria, dând naştere astfel unei păduri. Odată cu aruncarea cutei, între cei doi şi urmăritoare apare un colţ de stâncă, apoi un lac, din năframă, unde baba se va îneca. Aceasta deoarece, pe când bătrâna „înota smintită”, Făt‑Frumos a doborât „Miazănoaptea bătrână cu aripile de aramă”, aruncând buzduganul asupra ei, cu două ceasuri înainte să coboare asupra pământului. Drept urmare, pe babă a cuprins‑o mai repede obişnuitul ei somn „de fier” iar după ce s‑a înecat sufletul ei cel negru s‑a prefăcut într‑o „iarbă lungă şi neagră”, crescută în mijlocul lacului. Odată scăpaţi de babă, Făt‑Frumos se culcă şi doarme, căci, îl avertizase calul, aerul de noapte îl otrăvesc morţii ce se ridică de sub nisipuri „spre a se sui în Lună la benchetele lor.”. Pentru ca în vis să vadă cum carnea de pe trupul fostei roabe se topeşte în aer şi scheletul urcă, pe o cale de raze, spre cer – fusese o moartă adusă pe Pământ prin vrăjile babei. Trezit a doua zi din somn, Făt‑Frumos porneşte spre castelul genarului, unde ajunge „în răstimpul câtorva gânduri fericite” şi o ia cu sine pe iubita frăţânelui de cruce, împăratul, scăpând de tată cu ajutorul calului său. Îi cere să transmită un mesaj către calul Genarului: „l‑oi hrăni cu jăratic şi l‑oi adăpa cu pară de foc.”, dacă îşi va arunca stăpânul în înaltul cerului. Calul Genarului l‑a ascultat, pe când „Norii cerului înmărmuriră şi se făcură palat sur şi frumos”, ca loc de exil unde ajunse tatăl fetei La curtea împăratului, Făt‑Frumos o găseşte pe Ileana cu vederea pierdută – o orbiseră lacrimile necontenit vărsate în absenţa mirelui ei –, până ce „Maica Domnului desprinsese din cer două vinete stele ale dimineţii şi i le aşeză pe frunte.”. Apoi pentru cele două fericite cupluri „Se făcu nuntă mândră şi frumoasă, cum n‑a fost alta pe faţa pământului.”. Semnificatii artistice Mihai Eminescu pastreaza din basmul popular numai filonul epic si elementul fabulos, dar spre deosebire de creatia folclorica scriitorul foloseste tehnica detaliului pentru creionarea romantica a portretelor, a peisajelor, precum si pentru descrierea palatelor si castelelor imparatesti. Personajele basmului eminescian sunt descrise cu detalii sugestive pentru ilustrarea trasaturilor, creand portrete literare prin folosirea mijloacelor stilistice specifice limbajului sau artistic. O atentie deosebita acorda Eminescu crearii personajelor feminine. Astfel, portretul imparatesei este unul romantic, scriitorul zabovind asupra trasaturilor fizice, pe care le descrie detaliat si care au semnificatii in starile sufletesti ale eroinei: "Parul ei cel galben ca aurul cel mai frumos cadea pe sanii ei albi si rotunzi - si din ochii ei albastri si mari curgeau siroaie de margaritare apoase pe o fata mai alba ca argintul crinului. Lungi cearcane vinete se trageau imprejurul ochilor si vine albastre se trageau pe fata ei alba ca o marmura vie". Eminescu zaboveste rabdator asupra interioarelor pataturilor sau castelelor imparatesti, descriind amanuntit luxul fastuos si impresionant al acestora: "candelabre cu sute de brate, si-n fiecare brat ardea cate o stea de foc () sala era nalta, sustinuta de stalpi si de arcuri, toate de aur, iar in mijlocul ei stetea o mandra masa, acoperita cu alb, talgerele toate sapate din cate-un.singur margaritar mare; iar boierii ce sedeau la masa in haine aurite, pe scaune de catifea rosie, erau frumosi ca zilele tineretii si voiosi ca horele". Natura este personificata, in totala armonie cu sentimentele si trairile eroilor, participand la emotiile acestora, fiind ea insasi un personaj fabulos: "Vaile si muntii se uimeau auzindu-i cantecele, apele-si ridicau valurile mai sus ca sa-l asculte, izvoarele isi tulburau adancul ca azvarle afara undele lor, pentru ca fiecare din unde sa-l auda, fiecare din ele sa poata canta ca dansul cand vor sopti vailor si florilor". Limbajul basmului este asadar artistic, in maniera specific eminesciana, cu metafore si epitete surprinzatoare, "Serpii rosii rupeau trasnind poala neagra a norilor", "aurul noptii"; comparatii, "Florile triste si turburi se nalbira ca margaritarul cel stralucit", "Luna limpede inflorea ca o fata de aur pe seninul cel adanc al cerului", "lacrimi curate ca diamantul". De remarcat si in acest basm prezenta astrului tutelar eminescian, luna, care observa si participa la toate intamplarile, ocrotind iubirea, precum si mitul oniric, "visa in vis ca Maica Domnului desprinsese din cer doua vinete stele ale diminetii" care sugereaza starea spirituala superioara a iubirii. Basmul contine si idei ce ilustreaza inalte cugetari filozofice, cu trimiteri la haosul primordial, "oamenii () nu erau decat in germenii viitorului" si la scurgerea ireversibila a timpului individual ori la eternizarea omului prin iubire, "pentru fetii-frumosi vremea nu vremuieste".

Nuvelele lui Marin Preda construiesc, in spatiul mitologizant al campiei, devenit un punct de concentrare a fortelor universale, prin reducerea lor la nivelul antropos-ului taranesc, un adevarat carusel al imaginilor in miscare, un film al existentelor derulate mai rapid sau mai incet. Intalnirea din pamanturi anticipeaza, in majoritatea, lor romanul Morometii. Marin Preda nu e Moromete si nici nu-l creeaza pe acesta dupa chipul si asemanarea lui. Scriitorul este mai degraba acela care-si imita eroul. Nuvelele arata ca Moromete nu exista de la inceput, ca autorul il descopera treptat, ca si cum propriul personaj i s-ar releva cu incetul. Marin Preda devine, in raport cu opera lui, morometian, pe masura ce Moromete insusi devine, in raport cu lumea lui, morometian. Ţăranii lui Marin Preda sunt cei de la Dunăre, din sud, din Muntenia şi Oltenia. Ce a impresionat total este siguranţa scriitorului de 26 de ani, calităţile care-l fac proaspăt şi interesant şi în zilele de azi.  Prima parte a cartii contine nuvele relativ scurte in stilul cunoscut: spumos, direct, fara floricele, cu realitati dure si imagini pitoresti, poate uneori socant, alteori fara mila. Exact ca si viata: o data te ridica ,o data da cu tine de pamant! Multe dintre istorisiri nu se opresc dupa ce le termini, ci te urmaresc si te gandesti daca finalul tragic nu ar fi putut fi evitat, sau finalizat intr-un mod mai fericit. Si urmarind rationamentul simplu de baza, judecata sanatoasa taraneasca realizezi ca nu. Lumea satului are legile ei. Ca om de la oras poti doar sa incerci sa le intelegi si sa stai deoparte. Ceea ce insa imi place teribil e umorul „gen Moromete” muscator, destept si care nu iarta pe nimeni. Sunt stigmatizate defectele de comportament, intelegerea limitata a unora si explicatiile „savante” ale altora. Partea a doua insa are un alt stil. Asiaticul care tese un plan de opt ani, de multe ori luand-o de la zero, stand ascuns in orezarii, sub apa, cu zilele, m-a uimit prin rabdare si consecventa. Avea un tel, sa arunce in aer aeroportul francezilor si indiferent cat a durat si cu ce sacrificii si-a obtinut scopul. Cat de motivat trebuie sa fii, sa nu simti durere, foame, frica? Este tot un taran, dar asemanarile se opresc aici. Modul de gandire, rabdarea, perseverenta sunt de alta factura. Chiar si respectul si sentimentele nerostite fata de fata pe care o placea, sunt la un alt grad de finete, in contrast adanc cu originea lui umila. Interesanta si partea de lupta a bateriei romane din cel de-al doilea razboi mondial, cu secvente de tactica extrem de laborioase si caractere de oameni-adevarati eroi nestiuti. Nuvela Intalnirea din Pamanturi descrie o criza a virilitatii. Dugu o vede pe Drina, goala, scaldandu-se, si se bate pentru ea cu Achim. Disputa dintre cei doi parodiaza usor cavalerismul medieval. In La Camp, doi flacai dau de o fata dormind sub un tufan si o violeaza. In Colina, un baiat e surprins pe camp de o negura deasa si are vedenii. Toate sunt naratiuni obisnuite, care abia daca lasa sa se banuiasca placerea povestirii de mai tarziu. Violenta este aici expresia unei inocente, a unei puritati : Dugu, Drina, cei doi ciobani sunt niste candizi si, pe aceasta linie, rude de departe cu Moromete. In Calul, personajul se teme parca se recunoasca de la inceput ca-si va omori calul : el se simte oarecum vinovat fata de animal si se amageste ascunzandu-si scopul drumului sau matinal, amanand constiinta crimei. Este tipica in Calul miscarea inceata a naratiunii, parca indiferenta, meticuloasa, impiedicata. Patanghel din O adunare linistita este dintr-odata uimitor de asemanator cu Moromete. El este aici adevaratul povestitor, substituindu-se autorului. Patanghel pregateste meticulos efectele istorisirii. Amanarea, ocolurile tin de o anume placere a personajului de a-si crea si regiza spectacolele. Odata cu aparitia acestei nuvele, apare in opera lui Marin Preda spiritul socratic, pretuirea valorilor libertatii, incercarea de a sustrage de sub fatalitatea determinarilor elementare. Marin Preda sfarseste prin a-si imita personajul, procedand ca el. Moromtianismul profund al operei consta in acest transfer : autorul imprumuta de la eroul lui gesturi, cuvinte, un fel de a fi. Desfasurarea apare in 1952 si este o replica dialectica, cu mult sub nivelul Morometilor, la tema timpului rabdator. Ilie Barbu pare un morometian de data recenta. In fond, nuvela e, sub raport tipologic, o varianta a romanului. Sub acelasi raport romanul o copleseste insa. Tipologic, ea e anulata de roman. Toate reactiile morometiene ale lui Ilie Barbu dintr-o anume faza a lui sunt retopite si “inghitite” de roman la un nivel artistic superior. Ilie Barbu este in literatura lui Marin Preda, primul erou activ. vf116q2358offz Tema indraznelii va fi amplificata la proportii majore, sociale, in nuvela Indrazneala, unde multe pagini stau sub semnul Morometilor, adaugandu-se insa o incordare surda, plutind amenintatoare deasupra campului unde infruntarea dintre cei doi e descrisa magistral. Evolutia lui Anton Modan merge spre indrazneala actiunii. Nuvela toata este o demonstratie a fortificarii eroului, a constiintei de sine. Romanele si nuvelele lui Marin Preda, prin particularitatile psihologice ale personajelor, viziunea lor proprie asupra vietii, limbajul atat de caracteristic, reconstituie o lume puternic impregnata de elemente esentiale specificului nostru national. De aceea surprinde, poate, faptul ca autorul Morometilor se inspira, in nuvela Friguri, dintr-un alt mediu si dintr-un spatiu geografic diferit de al nostru. Autorul s-a inspirat din lupta de eliberare dusa de patriotii din Vietnam si nu urmareste aspecte exterioare, decorative, ci probleme umane profunde, cruciale, care apar in constiinta eroilor. Prin nobletea sufleteasca si omenia care-i caracterizeaza, eroii din nuvela Friguri se integreaza universului artistic al lui Marin Preda. Cunoscator al psihologiei oamenilor din popor, autorul a descoperit in imensa lor simplitate o nebanuita maretie, care n-are insa in ea nimic spectaculos. Subiectul propriu-zis al nuvelei il constituie, de fapt, relatarea vietii eroului in rastimpul in care el se straduieste sa-si indeplineasca misiunea. Poveste vietii lui Nang e aparent simpla. Fiu al unor tarani nevoiasi, el a avut “una din acele copilarii care trebuie uitate, fiindca altfel nu se poate suporta”. Ramas orfan la o varsta frageda, ajunge de timpuriu in armata, devenind un luptator devotat pentru independenta nationala. Misiunea pe care trebuie sa o indeplineasca presupune abilitate si eforturi supraomenesti. Obstacolele pe care trebuie sa le infrunte sunt nespus de grele. Nang ramane o frumoasa figura de luptator patriot, un personaj de actiune care imbogateste galeria eroilor lui Marin Preda, in general mai inchisi in ei, mai framantati. Ca structura psihologica, el nu e din spita medievala a lui Moromete, ci mai sigur din aceea a lui Ilie Barbu si Anton Modan, dupa momentul regasirii constiintei propriei demnitati umane, cand se “desfasoara” si se “incalzesc”. Cartea in ansamblu reprezinta un amestec de intamplari de facturi si perioade diferite. Cartea de citit o gasiti aici....https://latimp.eu/forum/thread/25140/pdf-intalnirea-din-pamanturi-de-marin-preda-carte-de-citit-online/

Jocurile Daniei de Anton Holban Anton Holban a trăit în viaţă ca şi personajele sale livreşti. Toţi fiind nişte intelectuali complexaţi şi până la urmă nefericiţi. Romancierul vieţii interioare prin excelenţă, Anton Holban creează prin opera sa un portret al bărbatului cu aspiraţii înalte şi al femeiei care vine să-l completeze. Dacă în primele două romane, personajul narator se vede superior femeiei, atunci în ultimul său roman Jocurile Daniei, femeia deţine coroana. În jocurile Daniei avem un bărbat trecut de floarea tinereţei se îndrăgosteşte de o tânără domniţă din lumea bună. Această domniţă este o cochetă răsfăţată, o fiică a unui evreu înstărit şi cu nume în societate. Dania (cu numele adevărat Lidya Manolovici), cucereşte în plasa ei barbaţii la fel cum fac sirenele cu voci frumoase. Dania nu oferă iubire, nu oferă nimic decât câte un zâmbet fugar şi o impresie de moment. Înţelegând faptul că nu va fi niciodată iubit de Dania, personajul narator suferă o dramă sentimentală care îl marchează. Dacă celălalt personaj feminin - Ioana iubea şi era respinsă, atunci aici rolurile se inversează. Dania se joacă. Jocul este pentru ea un prilej de a se amuza de bieţii îndrăgostiţi, de a-i ţine subjugaţi şi umili. Acest roman este pe cât de tragic, pe atât de realist. Este o lecţie de viaţă trăită chiar de Anton Holban. O lecţie pentru bărbaţii care se îndrăgostesc de păpuşi fiţoase. Chiar dacă fiecare femeie în sine are o parte din Dania, eu spun că această parte nu ar trebui să domine. Revenind la destinul scriitorului Anton Holban, care s-a stins prematur din viaţă, este de remarcat faptul că tot ce a trăit interior, tot ce a suferit, acesta a transcris pe hârtie. Intr-un Testament literar, Anton Holban isi califica ultimele romane drept „statice", intelegand prin statism lipsa unei intrigi si a unei cronologii. Jocurile Daniei se desfasoara intr-un spatiu suspendat, prea putin conectat la istorie si la devenire, care nu este altceva decat spatiul constiintei protagonistului. Programul husserlian introdus la noi de Camil Petrescu isi gaseste materializarea cea mai fidela in aceste scrieri holbaniene in care realitatea este supusa unei epoche radicale, ce inlatura toate elementele de particularizare fizica a personajelor, notele de culoare locala si amanuntele narative de conjunctura.  Abstrase intr-un prezent atemporal, personajele sale se sublimeaza in figuri eidetice, esentiale. Ferit in mod programatic de naratiune si descrieri, romanul este o neinlrerupta caracterizare a celor doi eroi pusi fata in fata, Sandu si Dania. Arta holbaniana a portretului desavarseste ruptura cu fiziologiile literare de factura clasicista din secolul al XlX-lea, imbratisand psihologia bergsoniana a „noii structuri" a romanului interbelic. Personajele nu sunt tipuri morale, incremenite intr-o configuratie caracteriala exemplara, ci sunt tipuri psihologice, aflate intr-o imprevizibila si continua schimbare. Pentru a surprinde durata pura a psihicului, Anton Holban se inchide cu obstinatie „inauntrul oamenilor", notand  toate nuantele sufletesti ale starilor acestora. In loc sa decupeze viata interioara intr-un limbaj conceptual, el prefera analizele simpatetice, stufoase, ce prolifereaza ca o „colectie de fragmente", deoarece „nelamurirea ajuta la profunzime", iar sugestia este mai eficienta decat explicatia. Titlul romanului este emblematic pentru procedura scriitorului, care isi propune sa surprinda Jocurile „de lumini si umbre din sufletul" Daniei, .jocuri tulburi in sufletul tau imens si pur". Prin Dania, Anton Holban aclimatizeaza in literatura noastra tipul „tinerelor fete in floare" din in cautarea timpului pierdut. La fel cu Marcel, protagonistul lui Proust, Sandu este si el fascinat pana la hipnoza de indecizia si libertatea erotica a nimfetei pe cale de a trece de la adolescenta la maturitate. „Jocul" Daniei se ghideaza dupa principiul placerii si se desfasoara in buna masura in imaginatie.  Tanara fata „nu are simtul realitatii", „este lipsita de realitate", constata Sandu, ea se lasa condusa bovaric de inchipuiri si idealuri, destul de conventionale si mic burgheze de altfel. Ea se indragosteste de Sandu (caruia Holban ii atribuie propria sa identitate de scriitor) inainte de a-l cunoaste, citindu-i cartile. In fapt, ea se indragosteste de „omul de hartie" si nu de omul real, de fictiunea unui eu esential al naratorului, ce se releva prin scris. Dania il transforma pe Sandu intr-o fantasma, isi proiecteaza in el imaginea iubitului ideal. Asemeni figurii mitice a Zburatorului, barbatul este imaginat de tanara fata in ipostaza unui sucub ce o viziteaza noaptea, urcand, nou Romeo, pe o scara de matase pana la balconul ei. Faptul ca iubita se delecteaza cu el mai mult in iluzie decat in realitate (intalnirile lor sunt mereu facute imposibile de obligatiile mondene ale fetei) il deruteaza si il umileste pe Sandu, care se simte ca si cum ar fi inselat cu propria sa imagine plasmuita. Complexului de inferioritate sociala (Dania face parte dintr-o familie foarte bogata) i se adauga sentimentul acestei ciudate gelozii fata de propriul dublu. In relatia cu Dania, Sandu are mereu impresia ca este injosit si dispretuit, ceea ce sugereaza ca, pentru personajele lui Anton Holban, iubirea este permanent dublata de o confruntare de orgolii si sensibilitati.  In cele trei romane ale sale „O moarte care nu dovedește nimic, Ioana si Jocurile Daniei, autorul  descrie  variatiuni ale relatiei psihologice de tip hegelian dintre stapan si sluga. Miza pusa in joc este dominatia si controlul asupra partenerului: in primul dintre romane, Sandu o domina pe Irina si o tine prin indiferenta intr-o dependenta afectiva care o aduce la sinucidere; in cel de-al doilea, intre Sandu si Ioana se stabileste o egalitate de caractere, iubirea lor incheindu-se cu o „remiza" afectiva; in cel de-al treilea, Sandu este derutat de indolenta, placiditatea si lipsa de reactii a Daniei, pe care o resimte ca pe o libertate jignitoare a fetei. Cand femeia (Irina) depinde afectiv de el, Sandu devine uranic si o chinuie pentru a se afirma pe sine; cand ca (Dania) isi manifesta independenta, el nu se mai poate verifica pe sine insusi prin controlul exercitat asupra celuilalt. „Sandu, scrie Al. Calinescu, este, de fapt, un om slab, incercand sa-si invinga complexele printr-o exacerbare a personalitatii si prin umilirea partenerei". Atitudinea lui Sandu in iubire este exacerbat egocentrica. Psihologia celuilalt devine un prilej de cunoastere narcisiaca de sine, iar romanul ia forma unui autoportret in oglinda, in care protagonistul se reflecteaza prin ochii femeii. Conditia aceasta este programatic asumata, eroul (alter-egoul) lui Anton Holban conducandu-si viata ca pe un experiment, in vederea scrisului. El traieste pentru a-si asigura materialul psihologic din care se hraneste literatura sa. Prin aceasta, Anton Holban introduce la noi o „noua constiinta a romanului", a carui „consecinta extrema a fost tematizarea scrierii romanului in locul asumarii descrierii lumii" (Mihai Mangiulea).  pentru carte da-ti click aici

O moarte care nu dovedeste nimic de Anton Holban Date despre autor si opera: Anton Holban s-a născut la10 februarie 1902, Husi si a murit la  15 ianuarie 1937, Bucuresti.  Cronologie: 1902 La 10 februarie se naste Antoniu Gh. Holban, in nefericita familie a Antoanetei Lovinescu si a capitanului Gheorghe Holban (portretizat de M. Sadoveanu in persoana capitanului Manoilescu din Amintirile caprarului Gheorghita, precum, mai tarziu, si de propriul fiu, atat in piesa Oameni feluriti: “un om rau, avar, grosolan, terorizand pe cei dimprejur”, cat si in nuvela Halucinatii). 1909-1913 Anton Holban urmeaza cursurile scolii primare “Al. I. Cuza” din Falticeni. 1912 La 26 ianuarie, Tribunalul Judetului Suceava pronunta Sentinta de divort intentata de mama scriitorului contra sotului ei, din motive lesne de inteles. La 26 octombrie, bolnav de nervi, Gheorghe Holban, tatal scriitorului, moare la Husi. 1913 La 25 iunie, conform certificatului de absolvire a scolii primare, Anton Holban este primul din cei 54 elevi cu media generala de 9,34. In octombrie sustine examenul de admitere la gimnaziul “Alecu Donici” din Falticeni; in aceasta perioada, aflandu-se intr-o ambianta intelectuala propice dezvoltarii insusirilor native din casa Lovinestilor din Falticeni, isi descopera disponibilitati neasteptate de candoare (prin contrast, brutalitatea tatalui sau avea sa-l obsedeze constant) si o nevoie de prietenie resimtita acut de-a lungul intregii vieti. 1913-1916 Termina cu succes studiile gimnaziale si isi pregateste examenele in particular. 1918-1919 Perioada cand isi scrie primele tatonari poetice, pierdute ulterior; urmeaza clasa a VI-a la Liceul “Unirea” din Focsani. 1919-1921 Ultimele doua clase de liceu, ca si examenul de absolvire, sunt trecute de viitorul scriitor la Liceul “Matei Basarab” din Bucuresti. 1921 In ianuarie se recasatoreste mama sa cu Stefan Dragomirescu, functionar comercial. In septembrie Anton Holban se inscrie la "Facultatea de Litere" din Bucuresti. 1922 Intr-o excursie studenteasca, organizata la Curtea de Arges, se imprieteneste cu colega sa Nicoleta Ionescu, preludiul unei iubiri tragice, care va servi mai tarziu ca substanta epica a romanului "O moarte care nu dovedeste nimic". 1923 Este pasionat de cenaclul “Sburatorul”. 1924 Este scutit de satisfacerea serviciului militar pe motive de sanatate. Vara, viziteaza manastirile din nordul Moldovei, care vor constitui obiect de inspiratie pentru nuvela "Doua fete ale aceluias peisagiu”. In noiembrie, Anton Holban debuteaza in revista “Miscarea literara“, condusa de Liviu Rebreanu, cu articole despre monumentele de arta romaneasca veche, recenzii, dari de seama si “figurine” critice. 1925 In ianuarie, Anton Holban sustine examenul de licenta si in iunie se inscrie la examenul de bursa pentru Scoala normala superioara din Paris. 1926 In martie este cooptat in comitetul de redactie ca reprezentant al generatiei tinere. Incepe, totodata, colaborarea la “Viata literara“ a lui I. Valerian. In iulie-august participa la cursurile de vara ale "Universitatii din Dijon", alaturi de Serban Cioculescu si Alexandru Tutuianu, intr-un grup de treizeci si doi de profesori tineri romani. In septembrie, pleaca din nou in Franta, pentru perfectionare. 1927 In aprilie, in paginile revistei “Sburatorul”, A. Holban incepe publicarea unui amplu studiu despre Hortensia Papadat-Bengescu. 1928 In septembrie este numit profesor de franceza la liceul “V. Alecsandri” din Galati. In octombrie, depune la directia Teatrului National din Bucuresti dactilograma piesei sale "Oameni feluriti", pentru “o eventuala reprezentare”. 1929 In ianuarie, apare in “Gazeta literara“ un fragment din "Romanul lui Mirel", apoi in mai apare ca volum la editura “Ancora”. Calatoreste din nou in Franta. 1930 La 17 ianuarie are loc premiera piesei "Oameni feluriti", pe scena Teatrului National din Bucuresti. La 15 mai, incepe colaborarea la “Vremea”. Piesa "Oameni feluriti" obtine premiul “Al. Gh. Florescu” al Societatii Autorilor Dramatici, in valoare de 25000 lei. 1931 La 21 februarie  se casatoreste cu Maria Dumitrescu, prototipul eroinei romanului "Ioana". In martie apare romanul "O moarte care nu dovedeste nimic", la editura “Cugetarea”. Cartea se bucura de un mare succes. 1932 La 20 februarie apare, la editura “Cugetarea”, volumul "Parada dascalilor". In iunie-iulie publica, in “Romania literara“, amplul sau studiu despre "Viata si moartea in opera d-nei H. Papadat-Bengescu". Se imprieteneste cu Mircea Eliade si cu Octav Sulutiu. In decembrie, in urma unor conflicte sentimentale, Holban se desparte de Maria Dumitrescu. 1933 In iunie solicita transferul de la Seminarul Cernica (unde lucra din septembrie 1931), la Scoala Comerciala elementara de baieti nr. 1, Bucuresti, pe un post vacant la catedra de limba franceza. 1934 Scoala Comerciala elementara de baieti nr. 1, Bucuresti se desfiinteaza, Holban ramane in continuare la Seminarul Cernica. In aprilie scriitorul face o calatorie in Egipt. Insemnarile sale de drum vor fi publicate in “Vremea”. In mai, in paginile revistei “Azi”, apare primul act al piesei "Oameni feluriti". La 12 iunie, prin decizia Ministerului Instructiunii, A. Holban este transferat la Seminarul Central din Bucuresti. In noiembrie, in “Revista Fundatiilor Regale”, se publica nuvela "Bunica se pregateste sa moara". In decembrie apare romanul "Ioana", la editura “Panteon” din Brad. 1935 Este ales membru activ al Societatii Scriitorilor Romani, cu maximum de voturi. Participa, pe parcurs, la diferite sezatori literare, organizate la Sf. Gheorghe, Calarasi, Lugoj, Cernauti. 1936 Starea sanatatii lui A. Holban se inrautateste. Lucreaza la romanul "Jocurile Daniei". 1937 In ianuarie este expus unei operatii de sectiune a nervului, la Spitalul Filantropia, la sectia chirurgicala a doctorului Amza Jianu, dar operatia nu reuseste si la 15 ianuarie Anton Holban moare. Ulterior, urna este depusa in cavoul familiei Lovinescu de la Falticeni. Comentariu literar si rezumat Romanul este o opera epica in proza de dimensiuni mari cu un numar mare de personaje iar actiunea se intinde pe mai  multe planuri narative.   Personajele principale sunt Sandu și Irina. Romanul este construit din observația directă, ne-contrafăcută, autorul nu creează evenimente, ci gesturi care pot caracteriza. Nicoleta Ionescu, pe care autorul a întâlnit-o în timpul facultății, este cea care a inspirat personajul Irina. Sandu și Irina se adâncesc haotic într-o poveste de dragoste care le livrează generos sfâșieri sufletești, iluzii, neputințe și orgolii. Toate acestea, transfigurate literar, conferă romanului consistența unui document al trăirii analizate, explicate, disecate. Eugen Lovinescu însuși remarca în roman „latura unui erotism de substanță pur psihologică”.   Se observă un mecanism sadomasochist dincolo de învelișul cultural sofisticat, deoarece lui Sandu îi place să provoace suferință pentru a confirma dependența femeii. În roman, Anton Holban folosește o tehnică care nu mai este întâlnită la niciun autor contemporan cu el; autorul joacă rolul unui personaj, iar personajul se complace tot mai mult în rolul de autor, de aceea ne întâlnim cu o forma specială, și anume romanul în roman sau romanul unui roman. O moarte care nu dovedeste nimic apartine unei categorii romanesti ce tinde sa substituie, in deceniile interbelice, dominatia prozei obiective. Clasat de catre critica in paradigma prozei autenticitatii, alaturi de productiile literare ale unor Camil Petrescu sau Mircea Eliade, romanul lui Anton Holban reprezinta unul dintre textele de referinta pentru genul sau.  O moarte care nu dovedeste nimic, prezinta suma trairilor rememorate ale personajului narator in contextul unui scenariu amoros. Scenariul in sine ramane insa, mereu, un pretext, cata vreme miza fundamentala a cartii este subiectivitatea raportorului si, in ultima instanta, raportul in sine, textul.  Articulatiile sale sustin o lume dramatica, in permanenta eruptie, un univers interior aflat sub presiunea limitei. Sandu, personajul central si povestitorul, reconstituie in roman, fragmentar si aleatoriu, o poveste de dragoste a carei eroina e Irina si al carei subiect este el insusi. Figura feminina, comuna, mediocra, devine tema predilecta a existentei lui Sandu si, in egala masura, a tendintelor lui despotice de (re)formare. Este inaugurat astfel un capitol crud si oarecum bizar in existenta protagonistilor, in care iubirea, devotamentul si totala docilitate a femeii se conjuga cu plictisul estetului, dispretul sau mila paralizanta din partea personajului masculin. Incapabil de a lua decizii majore, dupa cum insusi marturiseste intr-un acces de luciditate extrema, el implora hazardul sa-l scape de o legatura impovaratoare. Magia puterii supreme, vicioase, ii impune insa dependenta fata de victima, a carei absenta ii creeaza stari de disconfort. Rezumat: Irina nu are personalitate, repetă comentariile lui Sandu, nu are iniţiativa unei păreri proprii. Sandu şi Irina nu au o legătură sexuală, ci una mult mai profundă, de altă natură. Ajutat de o mătuşă, Sandu pleacă la Paris să-şi dea doctoratul şi corespondează cu Irina, de la care, de la un moment dat, nu mai primeşte nici o scrisoare. În ultima ei scrisoare, Irina îi povesteşte că un magistrat îi face curte şi îl întreabă pe Sandu ce părere are.  Eroul, enervat de faptul că Irina este influenţabilă, îi spune: eşti liberă, mărită-te! Sandu nu se mulţumeşte cu această situaţie, vrea să ştie ce s-a întîmplat cu Irina. S-a căsătorit? Sandu se întoarce în ţară. Scena care urmează este antologică: Irina face tot posibilul să-l liniştească, dar ea se căsătorise deja cu magistratul. Ei se despart definitiv. Căsătoria nu poate fi abrogată şi Sandu înţelege că situaţia este definitivă. După un timp, eroul cărţii află că Irina a murit într-o excursie, în munţi. Începe chinul lui. El se gîndeşte că a fost un act conştient, că Irina nu a admis ruptura de el. În faţa deciziei de a rupe o legătură de patru ani, Irina s-a sinucis. Ultimele cuvinte din roman exprimă o situaţie inedită. Dar dacă a alunecat? Sandu nu va şti niciodată. A murit ea alegînd conştient asta sau a alunecat? A fost un pas tragic?  Ultimele cuvinte te trimit la titlu. Adevărul nu poate fi cunoscut.  O moarte care nu dovedeşte nimic. Pe Sandu, alter ego al autorului, îl interesează adevărul oricît de crud ar fi el.  În realitate, Irina a murit la o naştere. Holban transpune în ficţiune, fără egal, această situaţie.    de citit si descarcat cartea de aici