Legendele Olimpului si alte legende de Alexandru Mitru

II TRAIAN ÎNTÂIA OARĂ ÎN DACIA   Trei ani încheiaţi ţinură pregătirile împotriva regelui dac, după care Traian se puse în fruntea legiunilor pe care le cunoştea bine, căci trăise în mijlocul lor – lăsând mai departe pe generalul Longinus să adune alte oşti, căci cine putea cunoaşte mai dinainte adevărata putere a dacilor? Traian purcese către miază-noapte în primele zile ale primăverii anului 101 al erei noastre. Trecu în Banatul de azi fără multă greutate şi cuceri pe rând cetăţile de margine ale Daciei şi anume: Arcidava, Centum, Berzobis şi Aixis.   Oastea lui Decebal adăsta, bine rânduită, la Tapae unde cu cincisprezece ani mai înainte, Tettius Iulianus cunoscuse tăria duşmanilor săi. Tapae se află nu departe de strâmtoarea numită azi Porţile de Fier, pe unde Dunărea îşi taie sugrumată drum între munţi. Locul era bine ales, căci dacă Decebal bătea oastea lui Traian, rămăşiţele puteau fi urmărite prin văile Dunării şi prin munţii tot mai mărunţi ai Banatului. Iar dacă era înfrânt Decebal, oastea lui se putea retrage fie sus, către Sarmizegetusa, unde era cetatea regelui dac, fie în Oltenia, având în faţă un nou răgaz, Porţile de Fier, împotriva năvălitorilor.   Lovirea dintre cele două oştiri fu crâncenă. Nici Traian, nici Decebal, amândoi pricepuţi în meşteşugul armelor, nu izbutiră să dobândească o biruinţă de vicleşug sau de forţă. Legiunile intrară în luptă pe rând împotriva valurilor dace, care şi ele înaintau în strânsă rânduială. Cinci zile se măcinară, una pe alta, cele două oşti, până când Decebal, spre a-şi cruţa luptătorii, de care avea nevoie în lupta cealaltă, hotărâtoare, părăsi locul şi se trase către miază-noapte.   Traian înţelese că nu bătuse pe daci, retragerea lui Decebal nu însemna decât un început de biruinţă – iar numărul morţilor şi răniţilor romani era atât de ridicat, că el însuşi, Traian, ar fi dat înapoi, dacă această retragere i-ar fi fost – asemeni lui Decebal – de vreun folos. În ziua a cincea Traian putea fi văzut în mijlocul oştenilor căzuţi, încercând a-i ridica şi a-i duce la adăpost, legându-le rănile, ba sfâşiindu-şi veşmântul, când nu mai avu cu ce-i înfăşa. Bătălia de la Tapae se dăduse pe la începutul lui septembrie.   Oastea romană, stoarsă de vlagă cum era, nu putea merge mai departe în urmărirea dacilor. Căci ar fi fost nimicită fără milă dacă Decebal ar fi scos înainte niscai trupe proaspete. Crestele munţilor se acoperiseră de nea. Venea iarna. Şi în acest anotimp cohortele obişnuiau să-şi lecuiască rănile şi să-şi umple golurile. Numai de nu i-ar da în gând lui Decebal să facă el o campanie de iarnă. Traian ştia că soarta oştirii romane, şi deci însăşi soarta lui, ţinea de această hotărâre a regelui dac. De aceea trimise trei scrisori una după alta generalului Longinus, să nu întârzie cu trimiterea cohortelor celor noi şi a meşterilor constructori de cetăţi, căci războiul se arăta greu şi periculos. Iar în zilele şi nopţile lungi de aşteptare, împăratul roman începu a scrie pe tablete de ceară, cu un condei de oţel, întâmplările acestui crâncen război, De bello dacico, precum întâiul Cezar scrisese în De bello galico faptele de arme când cucerise ţara Galilor. Scrierea lui Cezar s-a păstrat în mănăstirile din Franţa, dar scrierea lui Traian s-a pierdut, cu toate că fu citită în şcolile din Roma multă vreme.   Iscoadele trimise în munţii de apus şi miază-noapte aduceau împăratului veşti liniştitoare; nicăieri nu se vedeau semnele vreunui atac al dacilor împotriva romanilor istoviţi, care lucrau de zor la întăriri în jurul taberelor, spre a nu fi loviţi pe neaşteptate din margini sau din spate. Pe la mijlocul iernii însă, când ajunseră nămeţii cât un stat de călăreţ pe cal, veniră în cortul Cezarului soli ai generalului roman din sudul Dobrogei, cu o veste neaşteptată. În vreme ce Traian adăsta ivirea primăverii şi sosirea noilor cohorte ca să pornească din nou împotriva dacilor, regele lor se afla cu mai toţi călăreţii săi în Dobrogea, de unde împreună cu sarmaţii – înveşmântaţi în zale de fier din creştetul capului până la picioarele cailor – lovise cohortele romane din acel ţinut.   Împăratul îşi dădu numaidecât seama de primejdie şi adulmeca gândul iscusit al dacului: dacă acesta izbutea să înfrângă oştile romane de acolo, ar fi ajuns, urmând cursul Dunării în sus, tocmai în spatele taberei lui Traian, care putea fi izbită din două părţi. Dar avea Decebal o oaste atât de numeroasă, cu ajutorul căreia să-şi ducă la îndeplinire cutezătoarea plănuire? Sau luptele călăreţilor lui înzăuaţi pe acele depărtate locuri erau numai o viclenie? Voia oare   Decebal să silească pe Traian, care se afla pe drumul ce ducea spre Sarmizegetusa, să-şi tragă oştile înapoi şi să le trimită spre răsărit, unde se arăta noua primejdie? O zi şi o noapte întârziară solii, fără a primi răspuns. Traian chibzuia, chibzuia îndelung – având alături un singur sfetnic, şi acela nepriceput – pe medicul grec Criton. Cuprins de grijă, cercetă lucrările de apărare ale taberei şi se arătă mulţumit. Îşi dădu seama că Decebal nu avea de gând deocamdată să-l atace în Banat – şi coborî el însuşi pe Dunăre, cu o cohortă întreagă, până la locul Silistrei de azi, unde sili pe călăreţii geţi, daci şi sarmaţi să treacă de cealaltă parte a fluviului. Dar drumul spre Sarmizegetusa nu-l părăsi.   În primăvară, Traian se întoarse în tabără, unde găsi şi pe Longinus cu cinci legiuni proaspete, aduse din Spania şi Italia. — Şi noi trebuie să credem în nemurirea sufletului, Longinus! Cu aceste cuvinte primi Traian pe generalul Longinus, îmbrăţişându-l pe câmpul care începuse a înverzi. — Oştenii regelui dac, urmă împăratul, sunt încredinţaţi că acei care luptă până la cea din urmă suflare şi cad pe câmpul de bătaie sunt primiţi în lumea zeului lor, Zamolxis, care le dă viaţă veşnică. Generalul rămase o clipă pe gânduri, apoi răspunse ostăşeşte: — Atunci, Cezar, le vom da tuturor vrăjmaşilor noştri fericirea de a dobândi viaţa cea veşnică. Şi oştile porniră înainte, spre miază-noapte, către cetatea Sarmizegetusei. În trei locuri, cu trei pâlcuri de oaste aţinu Decebal calea năvălitorilor. De trei ori legiunile romane care înaintau încet dar neînduplecat, asemenea unor bolovani uriaşi, făcură pulbere pe luptătorii daci. Dar nu-i putură prinde, nici măcar pe răniţi. Găseau în schimb numai stârvuri.   A patra bătălie fu cea mai grea, căci Decebal aruncă asupra romanilor tot grosul oştirii, călăreţii pe margini, pedestrimea în mijloc – dar şi acum legiunile romane rămaseră neclintite. În rândurile dacilor luptară şi femeile – soţiile şi mamele căpeteniilor – care nu voiau să fie prinse şi vândute în târgul sclavelor. Astfel se pomeni Traian cu o femeie despletită ca o furie, legată buştean, adusă cu împunsături de suliţe până în cortul împăratului. Era sora lui Decebal.   Împăratul se gândi: n-o fi oare o nouă viclenie a căpeteniei dacilor? Dar sora regelui, fără a cădea în genunchi, fără a plânge, cu ochii mari, negri, plini de scăpărările urii şi ale spaimei, cu spumă însângerată la gură, gemea cerând prin semne, să-i vâre un oştean suliţa în inimă. Când femeia se mai potoli, printr-un tălmaci, spuse Cezarului că oştenii lui Decebal şi supuşii lui niciodată nu se vor închina Romei şi dacă cohortele vor pătrunde în cetatea Sarmizegetusei vor găsi numai leşuri între ziduri arse. E un război zadarnic. Împăratul Romei va cuceri o ţară pustie. — Să ne-ntoarcem? făcu Traian către Longinus. — Păcat că asemenea luptători nu vor să ne fie aliaţi – răspunse generalul.   Traian crezu numai pe jumătate cuvintele sorii regelui dac. Totuşi, a doua zi, când oastea porni iar, împăratul fu vestit că femeia izbutise să-şi străpungă inima cu suliţa căzută a unui legionar. Nu trecu mult şi iacă, sosiră solii daci care cereau pace. Erau câteva din căpeteniile de seamă care, scoţându-şi căciulile albe, de lână miţoasă şi punândule jos, îngenuncheară în faţa Cezarului şi cerură pace cu o cântare sfântă, în numele lui Zamolxis. Traian ştia că până la cetate, inima de piatră a Daciei, nu era nicio piedică mai grea. Nu primi ruga solilor daci. Dar o nouă luptă se înteţi pe neaşteptate, cu o furie care întrecu toate luptele de până atunci, atât de sângeroase. Cohortele din toiul luptei nu se mai întoarseră decât fărâmiţate. Dar celelalte cohorte risipiră şi această din urmă oaste a lui Decebal.   Traian tocmai se pregătea să intre în Sarmizegetusa, când fu vestit că însuşi regele dac venea să i se-nchine şi să se dea pe mâna împăratului, fără nicio altă nădejde. Traian, în cortul măreţ, stând pe jilţul de aur, înconjurat de generalii comandanţi de legiuni, fiecare cu steagul şi cu pajura lui, primi pe Decebal, dimpreună cu toţi însoţitorii, cu capetele plecate. Un gest ar fi fost deajuns ca acele capete plecate să fie pe loc retezate, dar împăratul roman nu-şi mânji sabia, dând morţii pe acei robi – căci robi erau. El cătă lung la capul cu plete lungi al lui Decebal, care-şi pusese căciula albă de oaie, alături, pe pământ – şi la gândul că duşmanul care înfruntase trei generali romani şi doi Cezari se afla acum la picioarele sale, îl umplu de o fierbinte mândrie. Şi cu glas puternic rosti cuvintele care-i arătau porunca.   Decebal, în genunchi, cu ochii în ochii romanului, le auzea şi le înţelegea. Stăpânul, zise rar, puternic: — Vei înapoia de îndată toate armele, maşinile şi meşterii primiţi de la noi, vei preda pe dezertorii cohortelor noastre, vei dărâma cetăţile şi vei trage înapoi oştile pe care le-ai lăsat dincolo de ţinuturile pe care le stăpâneşti. Romanii care sunt în slujba ta îi vei trimite la mine. Un tălmaci dac tălmăci cuvintele lui Traian, pe care cei îngenuncheaţi le înţeleseră mai dinainte, fiind ei căpetenii dace, de multă vreme hârşiţi cu oşteni, cu meşteri şi cu neguţători din Roma. — Vrem să fim prietenii Romei – gemu Decebal – cu grumazul puternic încovoiat ca sub o uriaşă povară. — Atunci veţi socoti prieteni pe prietenii noştri, şi duşmani pe duşmanii noştri? întrebă Traian. — Aşa vom face! Şi ridicându-se, Cezarul părăsi cortul în sunet de trompete şi ducându-se în mijlocul taberei, vesti oastei că războiul se sfârşise, duşmanul închinându-se şi că vor rămâne de pază în cetăţile Daciei acei oşteni pe care nu-i cheamă în patrie nici dorul de odihnă, nici dorul de a plugari pe ogorul pe care îl vor primi drept răsplată.   Când se înapoie la Roma, în fruntea cohortelor pe care le preumblă cu sunete de fanfară prin străvechea Cetate, Traian văzu cu uimire şi mulţumire că Senatul îi ridicase un arc de triumf, sub care trecu surâzând, călare, cu capul descoperit, după obiceiul roman. — Mă vor numi Dacicus! gândi Traian. — Dacicus! Dacicus! auzi Cezarul strigându-se din toate părţile, când după câteva zile intră încet în Senatul în care se adunaseră cetăţenii de vază ai Romei, spre a asculta cuvântarea biruitorului.

ÎMPĂRATUL TRAIAN I CĂCIULARUL CU DESAGA PLINĂ DE AUR   Senatorii intrară în atrium unul câte unul, încet, cu paşi de vată, ca şi când s-ar fi temut să nu tulbure din somnul veşniciei pe împăratul Nerva, bunul Cezar şi Părinte, cum i se spunea. În palat nu se auzea niciun zgomot. Liniştea care înconjura pe acel moşneag era acum şi mai împietrită.   Un prieten al noului Cezar, doftorul grec Criton, ieşi în întâmpinarea trimişilor Senatului. — Nu-l tulburaţi pe bunul nostru stăpân, le zise, punând un deget la gură. Ştiţi cât de mult iubea Traian pe Nerva, tatăl său adoptiv. N-a trecut încă nicio noapte peste durerea lui. Abia s-a adunat în urnă cenuşa lui Nerva, pe care Traian o ţine la pieptul său şi ochii de pe urnă nu şi-i poate ridica... Senatorii, care veniseră în grabă mare să se închine noului Cezar, se priviră cam încurcaţi. Ştiau că Traian avea o fire mai călită decât a bătrânului Nerva şi că deacum înainte multe se vor schimba în treburile imperiului, începând cu alcătuirea Senatului. Ar fi vrut să câştige bunăvoinţa Cezarului, dovedindu-i cei dintâi prietenie şi supunere, măcar că – după lege – Cezarul era supus hotărârilor Senatului. — De şi-ar iubi toţi copiii pe părinţii lor de sânge, cum a iubit Traian pe bătrânul Nerva, de care-l lega numai recunoştinţa, altele ar fi moravurile Romei – zise cu hotărâre Longinus, comandant de legiune, pe care noul Cezar îl adusese cu sine din Spania, unde-şi făcuseră amândoi serviciul militar. — Asta aşa e, încuviinţară ceilalţi senatori, spre a nu se arăta mai mici admiratori ai Cezarului.   Două sclave etiopiene, cu trupurile înnegrite de bătaia soarelui, trecură spre încăperea cea mare, purtând un pat simplu, în vreme ce o sclavă din Egipt, greacă, înveşmântată în peplum alb, ducea un vas cu miresme. — De trei nopţi Cezarul nostru n-a închis ochii, veghind pe Nerva, al cărui duh se află acum printre zei, şopti medicul Criton. După ce se va îmbăia şi-l vor unge sclavele cu miresmele în care am turnat câteva picături din băutura mea adormitoare, cred că stăpânul nostru va fi cuprins de un somn binefăcător. Aşadar, veniţi mâine, tot la ora asta, şi până atunci n-ar fi rău ca Senatul să facă elogiul lui Nerva. Şi adăugă repede, cu un gest prietenesc: — Voi şopti stăpânului la ureche, amicii mei, că aţi fost aci printre cei dintâi, să-i mărturisiţi supunerea voastră. Nicio grijă dinspre partea asta.   Trei zile după această întâmplare, Traian ţinu, în picioare, în sala Senatului, elogiul defunctului împărat. Trupul lui era încordat de emoţie şi părea mai nalt ca toţi ceilalţi senatori romani, care ascultau, de asemenea, în picioare. Cuvântările de acest fel nu erau decât o înşiruire de cuvinte măgulitoare pentru răposat, după vechea zicală latinească „Despre morţi să spui numai de bine, sau să taci” (De mortuis nil, nisi bene). Noul Cezar, cu glas tremurător, dar puternic, rupse plicticosul elogiu funebru, grăind fără sfială: — Părinţi ai patriei! Cu inima sfâşiată de durere a trebuit, după hotărârea zeilor, de la care ne vine şi binele şi răul, să mă despart de bunul meu părinte Nerva. Când m-a luat, pentru singurătatea lui, socoteam că-i voi fi recunoscător numai. Dar marea lui iubire m-a preschimbat în asemenea fel, că acum, când sunt la rândul meu singur, nu ştiu cum voi mai umple vreodată acest gol. Un singur gând îmi face viaţa vrednică de a fi trăită: mărirea patriei, ocrotirea ei de duşmanii fără milă, care o înconjoară de pretutindeni. Din nefericire nam putut vorbi niciodată părintelui meu adoptiv despre această îndatorire, deşi m-a văzut mereu în mijlocul ostaşilor. Nu, cezarul Nerva n-a fost un oştean şi dacă ar mai fi domnit mult, sunt încredinţat, părinţi ai patriei, că în loc de a lovi pe duşmani în ţinuturile lor, ar fi năvălit ei peste noi...   Senatorii care ascultau cu smerenie, cu capul plecat, se întoarseră pe nesimţite spre vorbitor, cu ochii mari, deschişi, cu răsuflarea aproape tăiată – căci nu se aşteptau ca în panegiricul pentru Nerva, urmaşul, Cezarul Traian, să vestească începerea unui nou război. — Mult aş fi dorit să trec din Spania în Africa, unde seminţiile din acele părţi n-au văzut de mult un marş al cohortelor noastre şi nu se mai socot îndatorate faţă de Roma. Dar nu de-acolo ne ameninţă primejdia. — Primejdia e la Dunăre, strigă deodată, ca împins de o putere mai mare decât voinţa lui, generalul Longinus, care numai pentru această şedinţă sărbătorească avusese îngăduirea de a pune piciorul în Senat. — La Dunăre, într-adevăr! întări Traian cuvântul comandantului de cohorte. Prietenul meu, Longinus, ştie de mult, şi n-aveţi de ce să vă îndoiţi de cuvântul lui. Vă mai amintiţi oare, părinţi ai patriei, de acel rege dac din Sarmizegetusa, care poartă pe cap căciulă de oaie şi pe umăr o desagă plină de aurul Munţilor săi Apuseni? Vă amintiţi de bună seamă, deşi nu v-aţi mai gândit la el. Căci luându-vă după litera legii aţi văzut că el s-a închinat Romei şi l-aţi socotit de atunci prietenul nostru, apărătorul fruntariei noastre de la Dunăre împotriva celorlalţi barbari, a călăreţilor sciţi şi sarmaţi... Dar lucrurile s-au petrecut cu totul altfel, după cum a aflat însuşi părintele meu, Nerva, care, din pricina firii lui prea blajine şi a vârstei, nu cuteză să spele ruşinea Romei! Strigăte de uimire şi murmure nelămurite umplură deodată încăperea Senatului. Şi într-o tăcere ca de mormânt, Traian istorisi cum se petrecuseră lucrurile.   ...Pe când Domiţian petrecea în Moesia de Jos, în sudul Dunării, cu generalii care comandau cohortele pornite din Italia să sfărâme împotrivirea marcomanilor şi să supuie pe daci, Tettius Iulianus bătu într-adevăr la Tapae oastea lui Decebal, iar Vezina, comandantul oastei, abia scăpă cu viaţă, prefăcându-se mort pe câmpul de luptă şi fugind după căderea serii. Şi deodată generalul Iulianus dete înapoi. Din care pricină? S-a spus că Decebal adunase în munţii din faţa Sarmizegetusei o oaste nouă atât de numeroasă, încât generalul roman se văzu silit a se retrage, ca să nu fie nimicit cu totul, precum păţise mai înainte Cornelius Fuscus, care fusese prea cutezător. Dar s-a aflat mai în urmă, din mărturisirile unor daci fugiţi din ţara lor, că Decebal nu încropise după înfrângerea de la Tapae niciun fel de oaste, ci văzându-se primejduit de înaintarea lui Tettius Iulianus, tăiase copacii unei păduri pe măsura unui stat de om, îi îmbrăcase în veşminte ostăşeşti, îi pusese în rânduri de bătaie, pe crestele şi în văile Daciei de se spăimântă şi acel viteaz general.   Nimeni nu înţelese de ce totuşi regele Daciei trimise soli în Moesia, la tabăra Cezarului, pentru a cere pace. Fiind la petrecere, Domiţian şi sfetnicii lui crezură că pricina trebuia să fie teama dacului de puterea fără margini a Imperiului roman. Şi nu primi pe soli. Dar veni vestea că marcomanii bătură şi ei trei legiuni romane. Atunci Domiţian – precum se ştie – trecu Dunărea, intră în Câmpia Panoniei şi lăsă pe daci să înţeleagă de data aceasta, că supunerea lor ar fi primită. Decebal trimise câteva căpetenii dace, în fruntea cărora se afla însuşi fratele regelui dac, anume Diegis, şi care aduseră Cezarului o parte din prizonierii romani.   Domiţian după o nouă petrecere cu vinuri multe şi alese, la care luară parte şi vrăjmaşii Romei, încorona pe Diegis, care înfăţişa pe Decebal şi se scrise tratatul de supunere pe o piele de berbec, după obiceiul locului. Dar aceasta era cu adevărat supunere?... Dimpotrivă, a fost o nouă viclenie din partea regelui dac, – urmă Traian cu glas cutremurător de mânie. O viclenie mai mare ca oştirea lui din butuci de lemn, care înşelase pe Tettius Iulianus! Căci ce primea, părinţi ai patriei, poporul roman din partea dacilor? O piele de berbec! Iar poporul roman ce dăruia dacilor în schimb? În fiece an douăsprezece pungi de bani, ajutor – chipurile – pentru apărarea fruntariilor, dar de fapt un bir. Osebit de asta le mai trimiteam dacilor arme, maşini de război, care oricând puteau fi întoarse împotriva noastră, apoi meşteri de cetăţi, ziditori de întăriri în munţi şi altele pe care va trebui să le înfruntăm tot noi, cu trupurile noastre.   Senatorii care încuviinţaseră la acea vreme pacea lui Domiţian cu dacii, ba îi votaseră şi un triumf cu mare alai în Roma, lăsară capetele în jos. — E adevărat, părinţi ai patriei, urmă Traian cu zâmbet batjocoritor, că pe Domiţian nu l-aţi numit Dacicus, după obiceiul nostru, dar nici el n-avu obraz să vă ceară acest titlu nemeritat. Şi aflaţi acum că trofeele, pe care alaiul le-a purtat pe străzile Romei n-au fost cucerite de la daci, ci luate din tezaurul împărăţiei, fapt care se dovedea mult mai lesnicios. — Asta n-o ştiam! strigă generalul Longinus, şi în tăcerea grea a senatului izbucni într-un hohot de râs. — Zeii voit-au să urmez bunului meu părinte Nerva, cuvântâ iar Traian, dar socot de a mea datorie să şterg ruşinea trecutului şi în cugetul meu nu voi avea linişte până nu voi preface Dacia în provincie romană.   Cel mai bătrin dintre senatori răspunse smerit lui Traian, dar cu o dârzenie în glas care amintea puterea fără margini de odinioară a Senatului. Îi făgădui tot ajutorul patriei şi îi ură – ceea ce sună a batjocură bine învăluită – să împlinească el ceea ce nu izbutise nici Cornelius Fuscus, nici Tettius Iulianus, nici Domiţian şi nici Nerva.   Senatul votă pe loc strângerea şi echiparea unei oştiri îndestulătoare pentru a înfrânge pe Decebal şi a-i dărâma cetăţile de la Dunăre şi din munţi. Traian trimise pe generalul Longinus în Spania, apoi în Galia, unde se aflau – după ştirea sa – cohortele cele mai oţelite, iar el însuşi, la Roma şi în Italia, porni cu răbdare şi sârguinţă pregătirile pentru greul război care sta să înceapă.

III RĂZVRĂTIREA DACILOR   După sfatul marelui preot, gândul lui Decebal fu să se supună romanilor cu toată buna credinţă. Dar văzu îndată că robia era prea dureroasă. Iar Traian veghea cu străşnicie ca dacii să fie cu adevărat următori poruncilor lui.   N-avea deloc încredere în supunerea lui Decebal, pe care-l cruţase pentru că sabia romană nu putea tăia un cap plecat. Când de pe ţărmurile Nilului, i se aduse biruitorului Cezar capul tăiat al potrivnicului său Pompei, pe care-l urmărâse până-n acele locuri, imperatorul întoarse capul să nu i se vadă lacrimile şi porunci ca ucigaşii lui Pompei, care adăstau răsplată pentru acea faptă, să fie ucişi pe loc. Traian nu se miră aflând că Decebal punea la cale o răzvrătire şi nu se ţinea de cuvânt: primea în oştirea lui pe dezertorii legiunilor romane, care-i ajutau apoi, cu priceperea lor – căci toţi romanii erau luptători şi zidari – la ridicarea cetăţilor de la fruntarii. Un nou război împotriva dacilor i se păru lui Traian de mare nevoie – şi grabnic, până nu se iveau alte împrejurări care să dea lui Decebal un şi mai mare răgaz de întărire dacă nu chiar de năvălire în ţinuturile Romei.   Mai mult de trei ani Decebal nu putu ţine legământul cu împăratul Traian şi, ducându-se în peştera din munte a marelui preot, îi destăinui: — Numeşte-mă, prea-sfinte, călcător de cuvânt, fă-mă om de nimic, dar n-am putut răbda mai mult supunerea asta! Rob n-am fost niciodată şi mi se părea că voi putea fi. Iată că inima mea se răzvrăteşte şi cere mai curând moarte decât supunere. Am venit să-ţi destăinuiesc toate acestea, prea-sfinte, pentru tot ce s-o întâmpla de aci înainte. Poate că voi cădea înainte de a fi putut plăti romanilor pentru umilirea pe care am îndurat-o din partea lor. Vei veni pe tron în locul meu. Vei face atunci cum vei socoti mai bine, pentru ţara şi neamul dacilor. Dar să nu uiţi destăinuirea mea de acum: mai bine moarte decât robie! Marele preot căută să-l mângâie prin cuvinte blajine şi-i cântă cu alăuta, întovărăşindu-şi din glas, cântarea străveche a întăririi inimilor întru Zamolxis.   Apoi Decebal se puse în fruntea pâlcurilor de călăreţi şi unelti cu triburile vecine împotriva marelui cotropitor de la Roma. Toate aceste uneltiri ale regelui dac ajunseră la auzul lui Traian. Pregătirile de luptă ale împăratului roman aveau acum înfăţişarea unei fapte temeinice: purcedea la lărgirea imperiului, o dată pentru totdeauna. Înmulţi dea lungul Dunării numărul taberelor, castrelor romane – din care s-a mai păstrat una până în zilele noastre, la Bărboşi.   Trimise trupe în ţinutul de azi al Olteniei şi astfel, stăpân pe amândouă malurile Dunării, Traian chemă din Damasc pe arhitectul Apollodor, vestit pentru priceperea lui, şi îl puse să dureze un pod puternic, ca legiunile şi funcţionarii romani să poată trece cu uşurinţă în tot timpul, de pe un mal pe celălalt al fluviului Istm (Dunărea). Apollodor alese locul cel mai strâmt, în dreptul cetăţii Drobeta (Turnu Severin), unde lăţimea apei nu trece cu mult peste o mie de metri, iar adâncimea la mijloc abia atinge vreo treizeci de metri. Cu ajutorul legiunilor, care pregătiră cărămida şi cimentul, arhitectul ridică în doi ani podul pe douăzeci de picioare, bine înfipte în râu. (Când Dunărea scade, se văd şi azi urmele acelui pod de care se leagă începuturile neamului românesc.)   Graba lui Traian de a cuceri Dacia o dată pentru totdeauna era atât de mare, că porni din Roma pe timpul iernii, când podul de la Drobeta încă se lucra. Dar în primăvara anului 105, podul fiind gata, se făcură jertfele obişnuite – şi legionarii romani, cu flamurile şi uneltele de luptă, trecură peste măreţul pod. În fruntea lor, călare, se afla Traian. Pentru orice împrejurare neprielnică – deoarece împăratul cunoştea isteţimea vrăjmaşului său – alte legiuni intrară în Dacia, trecând Dunărea mai la vale, la vărsarea Oltului, unde se afla atunci castrul roman Oescus. Ele urcară de-a lungul râului şi trecură munţii Carpaţi pe la Castra Traiani (Turnul Roşu din zilele noastre). Pe unde se iveau legiunile romane, unele triburi dace nu mai ascultară de porunca lui Decebal şi se supuseră.   Dar cele mai multe, îndeosebi cele de peste munţi, până-n fruntariile marilor râuri Tisa şi Nistru, urmară pe regele lor, încredinţate şi ele că moartea e mai bună decât robia. De cum trecură munţii şi se uniră, legiunile romane avură de înfruntat oştirea dârză a dacilor, care, atunci când nu izbuteau să-şi răzbească duşmanii cu săgeţile sau bolovanii, se repezeau cu ascuţişul coaselor şi topoarelor. „Adânci erau rănile pricinuite de coasele dacilor” – povesteşte un scriitor din acea vreme. Ca şi în lupta dintâi împotriva împăratului roman, Decebal văzu că numai cu puterea nu va înlătura primejdia. În nopţile de îngrijorare, în văgăunile munţilor unde ierna cu oştile istovite, regele dac născocea fel şi chip de uneltiri.   Pe acel drum ce duce la Sarmizegetusa, în cortul lui împărătesc, Traian păşi pe lespedea de marmură, dictând scribului grec poruncile sale ce trebuiau trimise senatului roman. Căci din mijlocul bătăliei, el nu încetă de a dirigui treburile Imperiului. Un stegar îi aducea în lanţuri trei dezertori romani, care îşi găsiseră mai înainte adăpost la regele dac şi acum se apropiaseră de tabăra cea mare romană. — De ce aţi fugit de la mine? întrebă Traian. — Raţia de grâu ne-a fost micşorată, răspunse unul din cei prinşi. — De ce-aţi venit înapoi? — Ca să luptăm împotriva regelui dac! spuse alt prins.   Împăratul îi puse la cazne – bănuind că acei ticăloşi îi ascundeau ceva. Ei mărturisiră îndată că veniseră anume ca să omoare pe împărat, trimişi de regele dac, care le dăruia câte o traistă cu aur, după ispravă urmând a le mai dărui câte două de fiecare cap. Dezertorii fură aruncaţi în lanţuri, urmând ca la sfârşitul războiului, după marşul de triumf în Roma, să li se taie capul. Întâia viclenie a lui Decebal, scornită în nopţile lui fără somn, nu izbândise. — Care va fi a doua? se întrebă Traian.   Şi îndată se dete pe faţă şi a doua: Longinus, unul din căpitanii romani şi legat prin veche prietenie de Traian, fu reţinut în tabăra regelui dac şi pus la cazne. — Scrie împăratului tău, îi porunci regele dac, cu sabia în mână, aceste cuvinte: Sunt prinsul lui Decebal şi acesta te va prinde în curând şi pe tine. Zamolxis i-a trimis gânduri de luptă mai tari ca toate legiunile romane. Eu, Longinus, prietenul tău, te sfătuiesc să dai ascultare lui Decebal, care nu vrea nimic altceva decât să te întorci cu legiunile peste Dunăre înapoi şi să dărâmi podul de la Drobeta. După aceea va fi pace de-a pururi între romani şi daci. În aceeaşi zi un călăreţ dac duse în tabăra romană scrisoarea lui Longinus. Solul nu se mai întoarse – şi Decebal, întunecat, mânios, intră în cortul unde era păzit Longinus. Îl găsi întins pe spate, pe frunze uscate, mort, cu chipul dezgolit, senin, de parcă dormea. — A murit ca un dac! îşi zise Decebal, fierbând de mânie. Şi porunci ca trupul lui Longinus să fie dus la Sarmizegetusa. Citind scrisoarea generalului său, Traian fu cuprins de asemenea durere, că dete poruncă ca legiunile să înainteze numaidecât.   Romanii, înfruntând nămeţii de zăpadă, atacară taberele dace. Rând pe rând ele fură cucerite şi astfel încă o dată Traian ajunse în faţa Sarmizegetusei. — Acum ce sfat îmi dai, prea-sfinte? întrebă Decebal pe marele preot, care, cu alăuta sub braţ, fu adus în palatul regelui. — Acum, Stăpâne, nu mai am niciun sfat. Zamolxis nu s-a îndurat să-mi scurteze zilele ca să nu mai văd această pieire!   Lupta în jurul zidurilor cetăţii fu amarnică şi lungă. Femeile şi copiii aduceau luptătorilor daci de pe ziduri bolovanii adunaţi din vreme, pentru apărarea Sarmizegetusei. Bolovanii rostogoliţi de pe înălţimile meterezelor erau acum atât de mari, că zdrobeau şi scuturile şi pe cei de sub ele. — Nu ne rămâne nimic altceva de făcut, zise împăratul către conducătorii legiunilor, decât să înfometăm cetatea prin împresurare. — Dacii au şi săpături sub pământ, zise un general. Se vor trage afară din cetate, pe dedesubt – şi o să ne pomenim cu ei în spate. Atunci împăratul porunci să se taie pădurea din muntele apropiat şi să se ridice o cetate în faţa Sarmizegetusei, la adăpostul căreia să lovească zidurile cu berbecii. Când zidul cetăţii se sparse şi cei dintâi legionari năvăliră în Sarmizegetusa cu făcliile aprinse să-i dea foc, cetatea din trei părţi ardea de mult. Înecaţi în fum soldaţii romani abia zăreau pe unde calcă, loviţi din spate de suliţe neaşteptate, rostogoliţi în praful drumului de bolovani sau opăriţi de apă fiartă, care le cădea de sus, din locuinţele aprinse.   În cămările lor aurite, căpeteniile dace, pe scaune mari, băură otravă, ca să nu cadă în mâinile romanilor. Ei erau încredinţaţi că dincolo de această viaţă, Zamolxis îi aşteaptă cu braţele deschise, el care poate îmbrăţişa întreaga lume. Şi adormirea cu băutura cea dulce era mai blajină decât sabia călăului în pivniţele romane, după ce ei, boierii daci, ar fi fost târâţi în lanţuri pe uliţele Romei triumfale, în urma carelor de victorie ale lui Traian, în râsetele şi batjocura plebei zgomotoase. Şi astfel căzură căpeteniile dace în mijlocul marii odăi de sfat, unde legionarii romani îi găsiră morţi, cu surâsul pe buze.   Numai Decebal, el singur nu se otrăvi. În inima lui îndârjită şi mândră, mai rămăsese o scânteie de nădejde. Cu un pâlc de luptători credincioşi se strecură din cetatea aprinsă şi căută adăpost în munţii de la răsărit. Credea că legiunile romane, după cucerirea cetăţii nu-l vor mai urmări, iar împăratul, stăpân pe ţară, nu-şi va mai pierde vremea căutând pe fugar. Şi în câţiva ani, cu aurul ascuns din vremuri bune, cu dacii de dincolo de munţi peste cele două ape, până la malul Nistrului, să se ridice iar, el, regele Decebal, să alunge pe duşmanii din Sarmizegetusa şi să strice podul de la Drobeta.   După aceea nu va mai cuteza niciun împărat roman să treacă Dunărea în împărăţia învingătorului rege dac!... Nădejdea inimii lui Decebal nu se împlini. Mândria lui, până la urmă, fu înfrântă, căci duşmanul era împăratul Traian, care vedea tot atât de departe şi era tot atât de neînduplecat. În munţii din răsărit, pâlcul de daci fu repede risipit de romanii care se puseră pe urmele lor. Câteva căpetenii, care mai crezură în steaua regelui lor, îşi lăsară leşurile în corturi, în vârful înzăpezit al munţilor.   Într-o vizuină din peretele unei prăpăstii, unde regele Decebal se ascunsese cu desagii plini de aur, pentru întemeierea oştirii celei noi, îl ajunse vestea că rămăsese singur. Se putea otrăvi cu băutura pe care o avea din mâna marelui preot – otravă care adormea pe nesimţite şi din care nu se mai trezea nimeni – se putea arunca în prăpastie, unde n-ar fi scoborât nimeni până la stârvul lui. Dar Decebal nu era mulţumit cu asemenea moarte. Îşi aminti de regele dac de la malul Mării, care se înjunghiase, înainte de a cădea în mâinile romanilor. Tot aşa făcu şi el. Smulse jungherul de la coapsă şi-l înfipse în inimă. Apoi se prăbuşi în peşteră în sângele lui cald. A fost sortit ca prin moartea celui din urmă rege dac, stăpânirea Romei să se întindă până la Marea cea mare, iar o bună parte dintre romani să vie în ţara cea mănoasă şi plină de aur, să se aşeze aci, ca să trăiască apoi laolaltă învingători cu învinşi, luând obiceiurile romane şi vorbind limba lor, limba latinească.   Din mândrul Decebal şi din „divinul Traian” s-a zămislit o seminţie la fel de mândră, la fel de isteaţă şi de vitează, pe care nimeni n-a putut-o urni din locurile ei de baştină. Au venit călări, din răsărit, hoarde peste hoarde de migratori. Ele poposeau o vreme pe aceste meleaguri, dar plecau precum veniseră, ca valul apei – de-au rămas pe întinsul ţării, tot ei, locuitorii de temei, urmaşii luptătorilor lui Decebal şi ai legiunilor lui Traian, cu portul dac şi graiul roman.

II TRAIAN ŞI DECEBAL Douăzeci şi unu de ani ţinu această pace atât de ruşinoasă pentru romani, încheiată de isteţul Decebal cu împăratul Domiţian. Între timp arhitecţi romani ajutară pe daci să-şi construiască măreţele cetăţi de piatră pe înaltul munţilor, precum şi la fruntarii – urme de piatră care se mai pot vedea şi în zilele noastre. După stingerea din viaţă a lui Domiţian, trecu la cârma împărăţiei Nerva, care avea mai ales însuşiri de bun gospodar decât de mare general. De aceea nici nu-i trecu prin minte să strice pacea umilitoare cu puternicul paznic al Dunării şi al Carpaţilor. Dar când, după Nerva, veni în scaunul împărătesc vestitul Traian, având inimă vitează de luptător, iubit de oşteni, a căror viaţă aspră o împărtăşise şi care credeau în el ca într-un zeu, Decebal simţi că lucrurile se vor schimba de astă dată. Nu în zadar cuceriseră luptătorii lui Traian faima de care se bucurau. — Dacia trebuie transformată în provincie romană – iată gândul de fiecare zi al noului împărat! Şi, în primăvara anului 101 al epocii noastre, acum o mie nouă-sute de ani, se încinseră luptele dintre Traian şi Decebal, ale căror neamuri amestecându-se după aceea vor da naştere poporului român aşa cum îl vedem pe plaiuri şi munţi: cu înfăţişarea aleasă a dacilor şi cu sufletul viteaz şi drept al romanilor. Traian trecu Dunărea tot pe la Porţile de Fier, ca şi generalul Iulianus. Cuprinse câteva cetăţi înainte de a întâmpina oştirea lui Decebal la Tapae, unde fusese oprit şi generalul lui Domiţian.   Se încinse o luptă pe viaţă şi pe moarte. Dacii se luptară cu atâta vitejie, că numărul morţilor şi răniţilor romani trecu peste orice închipuire. Ca să lege rănile legionarilor, împăratul Traian îşi sfâşie propriile-i vestminte. Cu toată dârzenia de care dădu dovadă, oastea dacilor rămase totuşi învinsă.   Drumul spre Sarmizegetusa nu era prea lung, dar împăratul, ştiind de isteţimea regelui dac, înainta tot atât de încet ca şi generalul Iulianus – zidind lagăre întărite, cetăţi şi turnuri de apărare, înapoi, pe dreapta şi pe stânga, spre a nu fi lovit din margini şi spre a nu i se tăia retragerea. Decebal, cu toată ameninţarea legiunilor, nu mai privi cu atâta îngrijorare înaintarea duşmanului, căci îl cunoştea bine: pe doi din cei mai de seamă generali romani îi bătuse, iar pe un împărat îl trăsese pe sfoară. Poate că şi Traian – căruia senatorii Romei îi spuneau „divinul” – era un îngâmfat ca Domiţian, care s-ar mulţumi doar cu o cerere de pace, fără nicio altă despăgubire.   Trimise trei daci, trei oameni de rând, dintre cei care n-aveau dreptul de a purta căciuli, şi aceştia, cu pletele sure de praful drumului, se închinară dinaintea lui Traian. Împăratul semeţ, fără a-i învrednici măcar cu o privire, trecu înainte călare. Apropiindu-se vremea zăpezii, legiunile se pregătiră de iernat, în tabere bine apărate, aşteptând ivirea primăverii, spre a se arunca asupra Sarmizegetusei. Liniştea de piatră a împăratului Traian, în mijlocul ostaşilor săi, spunea limpede: „Nimeni şi nimic nu va mai scăpa cetatea de focul făcliilor noastre!”   Dar mintea lui Decebal chibzuia fără încetare cum să alunge din ţară pe mândrul Cezar, a cărui vitejie şi pricepere întrecea cu mult pe a celorlalţi duşmani cu care se măsurase. A folosi săgeţile şi bolovanii munţilor nu mai era cu putinţă! Trebuia să găsească un nou mijloc ca Traian să plece în alt loc al întinsei împărăţii. Şi adunând în grabă o oştire în părţile de răsărit ale Moesiei, regele Decebal, care luase cu sine şi pe sarmaţii din acele părţi, buni prieteni, se năpusti asupra cetăţilor romane din Dobrogea, tocmai de cealaltă parte a împărăţiei. Caii şi oştenii sarmaţi, îmbrăcaţi în zale de sus până jos, semănară groaza în romanii care cutezau a li se împotrivi, iar dacii îi măcelăriră fără milă, în lupte corp la corp, la care lua parte, în fruntea oamenilor săi, însuşi mândrul Decebal.   Traian, primind vestea acestor întâmplări neaşteptate, era cât pe-aci să părăsească Dacia, spre a-şi ocroti fruntaria de răsărit a Moesiei. Dar bănui îndată că era o lovitură vicleană a regelui dac, că el nu putea să aibă cu sine o prea puternică oştire. Împăratul roman făcu singur acea călătorie pe Dunăre şi, cu oştile romane pe care le mai găsi la fruntarii, izbuti să arunce înapoi peste Dunăre cetele de daci şi de sarmaţi. În primăvară, legiunile care aşteptară pe Traian în lagărele din Dacia reîncepură lupta odihnite, grăbite de a pune capăt unui rege care se arăta atât de isteţ în înfruntarea puternicei împărăţii romane. Două cetăţi se mai aflau în drumul spre Sarmizegetusa. În cea dintâi, romanii găsiră trofeele armatei lui Cornelius Fuscus şi prinseră aci pe o soră a lui Decebal. Regele dac înţelese că lupta ajunsese hotărâtoare.   Dar înainte de a cădea, Decebal mai încercă o împăcare: trimise o solie de boieri daci, toţi cu căciulile peste plete. Ei căzură în genunchi în faţa „divinului Traian”, cerând pacea. Împăratul însă jurase să dobândească o victorie deplină. De aceea nu luă în seamă propunerile solilor daci. Legiunile cuceriră cea din urmă cetate, care mai era în calea Sarmizegetusei, şi se apropiară de cetatea de scaun. Decebal adunase în faţa ei toate oştile pe care le mai putuse strânge în grabă din întinsa-i ţară, hotărât a se apăra până la capăt. Ca vechi ostaş, ştia că o singură biruinţă era în stare să nimicească tot câştigul de mai înainte al duşmanului. Trei zile şi trei nopţi înfruntară dacii puterea legionarilor romani, dar până la urmă fură răzbiţi şi împrăştiaţi. De aceea se traseră înapoi, spre zidurile cetăţii, între care mai nădăjduiau o împotrivire.   Rănit la braţul drept, zgâriat pe faţă, cu buza de jos zdrelită, regele Decebal intră în sala cea mare a tronului din Sarmizegetusa, unde îi aştepta marele preot, în vreme ce porţile mari de fier ale cetăţii se închideau dinaintea năvălitorilor romani. — Te-ai rugat lui Zamolxis, dar în zadar, prea-sfinte! strigă Decebal, răguşit, aşezându-se pe tron, în vreme ce marele preot, cu alăuta sub braţ, cu care îşi făcea rugăciunile, se plecă până la picioarele regelui. Pe împăratul roman – urmă Decebal – nu l-am putut opri nici cu săgeţile, nici cu bolovanii, nici măcar cu o supunere prefăcută, aşa cum am păcălit pe celălalt împărat, Domiţian cel îngâmfat ca un curcan. Mi-e teamă, prea-sfinte, că acest Traian, care va bate în curând cu berbecii săi de lemn în zidurile Sarmizegetusei, nu se teme nici de tine, nici de Zamolxis, el însuşi fiind o zeitate! Marele preot, cu capul plecat şi cu ochii închişi, ascultă cu smerenie cuvintele regelui.   Decebal oftă, îşi şterse cu mâneca ochiul lovit şi întrebă: — Ce mă-nveţi să fac, prea-sfinte? Că eu nu mai am niciun gând. De murit ar fi treabă uşoară, dar nu-i păcat să lăsăm bunătate de ţară pe mâna acestor vrăjmaşi care să ne ia femeile şi să ne robească flăcăii?... Te-ai gândit destul în vizuina ta din munte? Vorbeşte, preasfinte, că nu mai avem vreme de pierdut. Şi dacă ţi se pare că la mine, la priceperea şi hărnicia mea nu mai e nicio nădejde, nu te sfii să mi-o spui. Te urci pe tron în locul meu, precum şi eu am fost pus de celălalt rege, Duras, când îşi dădu seama că nu mai putea face faţă vrăjmaşilor. Au mai avut ai noştri regi dintre preoţi! Spune, prea-sfinte, să plec?... Marele preot, fără a ridica fruntea, grăi domol: — Mărite Doamne, venit-am cu lăuta să-ţi cânt rugăciunea cea mare de întărire a inimii şi de nădejde în stelele cele bune. Dar mi-e teamă că nici cântarea nu va fi de folos, deoarece duşmanul e la porţile cetăţii, iar mintea ta nu mai vede nicăieri vreo scăpare, în peştera din muntele cel înalt, gânditu-m-am şi la asemenea năpastă. Şi bunul nostru ocrotitor Zamolxis, carele pe toţi ne aşteaptă în sânul vieţii sale veşnice, mi-a trimis gând să te sfătuiesc o umilire pe care nu ştiu dacă o vei primi, căci eşti şi tu rege trufaş.   Prea-sfântul tăcu, îşi mută alăuta sub celălalt braţ şi urmă, fără a ridica ochii. — Dacă sfatul pe care ţi-1 dau ţi s-o părea greu de împlinit, nu-ţi mai rămâne, stăpâne, decât să te junghii însuţi, asemenea străbunului Dapix din Dacia de la Mare, pe care legiunile romane l-au năpădit mai înainte, acum o sută cincizeci de ani. Şi daca vei face cu jungherul trecerea ta în sânul lui Zamolxis, pe mine nu mă lăsa aci, prea Mărite, căci şi eu râvnesc la viaţa cea veşnică. Sabie n-am şi nici arc cu săgeată iar buruieni otrăvitoare n-am adus la mine. Încearcă întâi jungherul, trecându-l prin inima mea zadarnică şi după aceea fă-ţi seama. Regele dac mai oftă o dată, mişcându-şi braţul îndurerat şi cu glas gros, răguşit, porunci: — S-auzim mai întâi sfatul, prea-sfinte! Marele preot se apropie şi-i grăi: — Să te duci însuţi, măria ta, să cazi în genunchi dinaintea împăratului Traian şi să ceri pace!   Decebal sări de pe scaun şi puse mâna dreaptă pe mânerul săbiei scurte de la coapsa dimpotrivă, ca şi cum voia să reteze capul plecat al marelui preot. Dar se opri, căci prea-sfântul, cu acelaşi glas smerit vorbi mai departe: — Poate că împăratul roman văzând umilinţa regelui dac, va uita păţania împăratului Domiţian şi ne va dărui pacea. Altă scăpare nu mai văd! Şi fără această îngenunchere, împăratul Traian tot te va îngenunchea, mărite stăpâne, dar atunci nu vei scăpa nici tu şi niciunul dintre noi. Regele Decebal cumpăni adânc cuvintele marelui preot. În gândurile lui, mai ajunseră cuvintele preotului: — Îngenuncherea, mărite rege, trebuie să fie de data aceasta de bună credinţă, căci împăratul roman, care se află la porţile cetăţii, nu va putea fi înşelat şi minţit. El va înţelege dintr-o încrucişare de privire, dintr-un cuvânt neînsemnat, dacă regele dac cere pacea din adâncul inimii, sau numai spre a scăpa încă o dată de paloşul Romei. Cugetă bine, dacă e în folosul nostru să fim prietenii împărăţiei romane şi dacă nu e mai drept să pierim. Cum vei hotărî, aşa va fi. Eu cel dintâi mă supun voinţei tale.   Decebal nu răspunse numaidecât, deşi hotărârea lui era luată. Strânse mânerul săbiei cu mâna stângă şi gemu ca de o durere, pe care n-o mai putea înăbuşi. — Prietenia romanilor înseamnă supunere la voia romanilor, prea-sfinte! zise Decebal, de data aceasta cu glas scăzut. Dar prietenia asta umilitoare ne va da răgazul să adăstăm în pace. Poate că din altă parte ne va veni cândva libertatea. Mă voi supune, prea-sfinte, cu toată zdrobirea inimii mele. Gândul meu nu e să înşel pe împăratul Traian, ci să mântui poporul dacilor. Şi porni repede spre zidurile Sarmizegetusei, unde luptele începuseră. Se auzeau loviturile adânci ale berbecilor de lemn, cu ajutorul cărora romanii încercau să sfărâme cetatea, apoi rostogolirile de bolovani ale dacilor, după care gemetele şi răcnetele celor loviţi suliţau văzduhul până la cer. La un semn al regelui dac, trompetele lungi, de bronz, sunară încetarea luptei.   Regele Decebal, urmat de treisprezece boieri şi de marele preot, toţi în vestminte de sărbătoare, ieşiră prin poarta cea mare a Sarmizegetusei. Câţiva romani călări îi conduseră până la cortul lui Traian, într-o vâlcea, pe partea stângă a drumului prăfos. O gardă cu securi îi opri la oarecare depărtare de intrarea în cortul împărătesc. Traian, care-i văzuse venind, încruntă faţa lui de obicei senină. — Însuşi regele Decebal cere pace! Oare mă socoate tot atât de neprevăzător ca Domiţian? Şi la început gândi să respingă cererea regelui dac, să împresoare mai departe Sarmizegetusa, s-o cucerească, s-o doboare şi s-o ardă până-n temelii. Dar regele dac tot venise, se afla acum în mâinile sale. Să-i taie capul? Să-l trimită înapoi în cetate? Ce preţ mai avea o biruinţă asupra unui rege care i se închina? — Îi voi da pacea! îşi zise Traian, covârşit parcă de necaz. Dar îi voi cere în schimb tot ce aş fi dobândit dacă aş fi intrat în Sarmizegetusa fără voia lui!   Împăratul Traian se urcă în scaunul sculptat pe care şedea când îşi primea căpeteniile, trimise după ei, precum şi după scribul grec, apoi primi pe cei care se supuneau. Cu capetele goale, în mâini cu căciulile rangului lor, având în frunte pe însuşi Decebal, istovit şi rănit, dacii îngenuncheară pe lespedea de marmură italiană, care întovărăşea pe Traian în toate călătoriile. — Ce vor aceşti daci? întrebă împăratul pe tălmaci, prefăcându-se a nu şti că erau chiar căpeteniile duşmane. După ce i se spuse cine erau şi ce doreau, împăratul se încruntă, strânse cu mâinile jilţul de lemn sculptat pe care şedea, şi strigă la Decebal: — Dacă vrei pace, o vei avea! Dar de mult ai fi meritat ascuţişul săbiei noastre, rege dac, pentru răul pe care ni l-ai făcut de atâtea ori, pentru necredinţa pe care ai arătat-o bunătăţii prea mari a împăratului Domiţian!   Regele dac ridică privirea asupra împăratului Traian şi zise în graiul lui câteva cuvinte, privindu-l drept. — Ce spune? întrebă Traian pe tălmaci. — Spune să i se taie capul. Traian se mişcă în jilţ şi răspunse: — Asta ar face-o barbarii. Eu nu pot. Şi este spre norocul său! Spune-i, tălmaciule, aceste cuvinte, că împăratul Romei nu taie capul care se pleacă. Dar dacul îşi poate lua singur viaţa, dacă pacea pe care o va avea din mâinile mele i se va părea prea grea. Aflând înţelesul cuvintelor, Decebal răspunse: — Nicio pace nu e prea grea, dacă prin ea dobândim prietenia puternicului împărat al Romei. — Fie, vei avea această prietenie, dacule! răspunse Traian, ridicându-se din jilţ. Dar ascultă bine ce voi spune acum scribului ca să scrie pe tablete şi să rămâie ca o dovadă între noi! — De vreme ce mi-am adus capul, al meu şi al căpeteniilor mele, toate celelalte îndatoriri sunt mai uşoare şi le iau asupra mea înainte de a le cunoaşte, răspunse regele.   Spunând acestea Decebal nu voia alta decât să scurteze această umilită îngenunchere pe care n-o mai putea îndura. Dar împăratul dori ca cererile romane să fie scrise lămurit pe tablete, în auzul tuturor, şi de aceea urmă, cu degetul arătător întins înspre scrib: — Scrie acolo că eu, Decebal, rege al dacilor, în numele meu şi al urmaşilor mei, jur credinţă poporului roman, având de aci înainte drept prieteni sau duşmani pe prietenii sau duşmanii Romei. — Nu voi avea alţi prieteni, nu voi avea alţi duşmani, întări Decebal. — Voi înapoia toate armele – urmă să dicteze împăratul Traian, cu spatele spre cei îngenuncheaţi şi cu faţa spre scribul grec – voi înapoia toate uneltele precum şi pe meşterii zidari primiţi de la romani. — Îi voi înapoia – încuviinţă Decebal. — Nu voi mai ţine la mine pe niciunul din dezertorii legiunilor romane; ca unii ce s-au dovedit duşmanii Romei, îi voi preda de îndată. — Aşa voi face! — Voi dărâma toate cetăţile dinspre fruntaria împărăţiei, ca semn că nu mă mai pregătesc de luptă şi ca romanii să poată umbla în pace pe toate căile şi în toate târgurile Daciei. — Aşa să fie, precum zici! întări Decebal. — Voi înapoia toate pământurile luate de la vecini şi nu voi mai trece cu oaste fruntariile Daciei – dictă Traian. Căpetenia peste călăreţii daci, un bătrân cu plete albe şi cu faţa înăsprită de vânturi, de geruri şi de ploi, cuteză să ridice fruntea de pe lespedea de marmură, întrebând: — Ce vom face, mărite împărate, dacă megieşii ne vor încălca hotarele? Îi vom lăsa oare să ne prade avutul, să ne fure femeile şi să ne ucidă copiii?   Împăratul privi asupra bătrânului şi după o clipă de încruntare, răspunse: — Nu-i veţi bate cu oaste, ci numai îi veţi opri, şi-mi veţi trimite ştire la Roma. Fruntariile voastre le vor păzi de aci înainte flamurile şi faima legiunilor romane. Decebal simţi o durere în piept. Cu pumnii strânşi, îşi muşcă buza de jos, să nu răcnească. Înţelese bine tâlcul cuvintelor lui Traian: Dacia trebuia să renunţe la oştire şi la luptă! — Pentru acoperirea cheltuielilor pricinuite de acest război, urmă Traian, păstrez ţinutul de apus, de la malul Istrului (Dunărea) până la râul cel mare (Oltul).   Era o pierdere mică, faţă de întinderea Daciei. Decebal se grăbi a încuviinţa anexarea de către romani a Olteniei – cum numim azi acel ţinut – când auzi ultimele cuvinte ale lui Traian, care-i sfâşiară iar inima, ca o sabie: — Iar în târgurile ţării, precum şi în cetatea de scaun, Sarmizegetusa, va rămâne câte o legiune, spre împlinirea celor rânduite.   Niciunul din dacii care ascultau cu frunţile plecate, îngenuncheaţi pe lespedea de marmură, nu mai scoase un cuvânt. Prietenia cu Roma – precum bănuiau – însemna robie, de vreme ce oştirea romană rămânea pentru totdeauna în ţară. Decebal semnă prin punerea peceţii pe care o purta la brâu, iar Traian, din picioare, scrise numele lui pe tablele de ceară cu vârful săbiei.

BUREBISTA ŞI DECEBAL I O PĂDURE DE OŞTENI Acum aproape două mii de ani, din munţii Boemiei până-n malurile Dunării şi de la Tisa până la Marea cea mare, se întindea aşezarea geţilor numiţi şi daci, ale căror seminţii se deosebeau de toate celelalte prin isteţimea şi vitejia lor. Ei se rugau unui singur zeu, anume Zamolxis, care le dăruia după moarte viaţa cea veşnică. Dacii se îndeletniceau îndeosebi cu agricultura folosind aşa-zisul brăzdar de fier, născocit de ei. O bună parte creşteau vite, iar altă parte erau meşteşugari. Cu timpul, când schimburile de bunuri luaseră un avânt mare, se iviră neguţătorii şi, odată cu ei, monedele, între care trebuie să pomenim denarul roman de argint.   Nobilii daci, tarabostes, au ajuns într-o vreme o clasă care va exploata sângeros pe oamenii de rând – comati – din ce în ce mai numeroşi. Astfel, spre sfârşitul secolului al II-lea î.e.n. în partea de sud-vest a Transilvaniei – având în mijloc munţii Orăştiei – un însemnat număr de triburi s-au contopit, adăugându-li-se apoi şi alte triburi dacice transilvănene. În aceste împrejurări, s-a putut înjgheba cel dintâi stat dacic.   Primul rege al acestui stat a fost Burebista, care se urcă pe tron în anul 82 î.e.n. Fiind ajutat de marele preot Deceneu, el izbuti să închege temeinic triburile atât din zona munţilor Carpaţi, cât şi pe cele din Oltenia şi Moldova de astăzi, înălţă câteva rânduri de fortificaţii şi după multă străduinţă reuşi să aducă la ascultare toată populaţia aşezată între hotarele ţării sale. Burebista se dovedi, totodată, un rege luminat şi energic. În primul rând supuse toate triburile celtice care se iviseră la graniţa de nord-vest, apoi se întoarse cu grijă asupra primejdiei romane care ameninţa Dobrogea aflată la hotarul răsăritean al Daciei. După o campanie militară care se prelungi vreme de trei ani, Burebista cuceri malul pontic de la Olbia (gurile Bugului) şi până la Apollonia (Bulgaria). În urma acestor biruinţe, hotarele Daciei se lărgiră mult, de la Dunăre şi munţii Slovaciei până la Olbia şi din Carpaţii de nord până la munţii Balcani. Iată de ce o inscripţie elină îl consideră pe Burebista ca fiind „cel dintâi şi cel mai de seamă rege al Traciei”. Dar o parte din aristocraţie unelti să-l scoată din scaun. Şi astfel, Burebista, primul rege al Daciei înjghebate de el, căzu răpus de o mână ucigaşă în anul 44 î.e.n.   După moartea sa, statul dacic începu a se destrăma păstrându-şi fiinţa principalul nucleu numai pe pământul Transilvaniei. De aci încolo, veni pe firul timpului la cârma Daciei un rând de regi, precum Deceneu, Comosicus, Coryllus, Scorilo (tatăl lui Decebal), Duras-Diurpaneus (unchiul lui Decebal) şi, în fine, Decebal însuşi. În vremea acestui rege mândru şi viteaz, ţara Daciei ajunse înfloritoare. Locuitorii munceau ogoarele, îngrijeau viţa-de-vie al cărei must le veselea truda, făceau unelte şi odoare din aurul şi argintul pe care îl scoteau din belşug scormonind măruntaiele munţilor, numiţi astăzi Apuseni. În părţile dinspre Dunăre şi Mare, dacii ajunseseră cei mai îndemânatici pescari. .   Dar primejdia romană, care ameninţa Dacia la răsărit, se făcu mai simţită ca oricând, şi începu să treacă la fapte. Dacii care nu pregetau să-şi dea viaţa pentru ţara lor (ca s-o redobândească apoi din mâna lui Zamolxis), care mânuiau arcul şi loveau cu spade având două tăişuri, era oare cu putinţă a se închina romanilor ale căror legiuni ajunseseră la Dunăre, trecuseră fluviul şi urcau spre Sarmizegetusa, capitala Daciei?   Această întrebare frământa amarnic mintea şi inima regelui Decebal, în tabăra pe care-o ridicase într-o pădure deasă de pe podişul care închidea drumul cetăţii de scaun. În cortul lui ardea un opaiţ de aramă cu trei guri, iar regele, cu căciula scurtă – pe care o purtau numai boierii, ceilalţi daci având capetele descoperite, asemenea bacilor şi muntenilor de azi, – se preumbla îngrijorat, cu fruntea în piept. Era în ajunul unei lupte hotărâtoare cu legiunile romane, poposite devale şi ale căror focuri scăpărau departe în bezna nopţii. Decebal îşi aminti de întreaga poveste a neamului său, de luptele grele cu seminţiile care încercau de atâtea sute de ani să-i încalce pământurile, să-i robească, ba chiar să-i stârpească pe daci de pe faţa pământului. Din aceste veacuri de zbucium, ai săi nu învăţaseră să fie asemenea celorlalţi cotropitori. Ei nu râvneau să iasă din hotarele lor, mulţumindu-se cu ce brumă aveau şi luptând numai pentru păstrarea bunurilor şi drepturilor lor. Dacii nu şi-au alcătuit – gândea Decebal în acea noapte a destinului – falangele de soldaţi, care atacau ocrotite la fel din toate celelalte laturi, asemenea unei case de oşteni, şi cu ajutorul cărora Alexandru cel   Mare al macedonenilor trecuse Dunărea, doborâse lanurile de grâu şi risipise oastea geţilor. Când veni Lisimah, urmaşul lui Alexandru, asupra regelui Dromichet al dacilor, fu primit cu o grindină de săgeţi atât de deasă, că numai puţini eleni scăpară cu viaţă. Regele dac prinse el însuşi pe Lisimah şi în loc de a-l ucide, cum era obiceiul, îl ospătă şi-l copleşi cu daruri şi odoare de aur, spre a rămâne după aceea buni prieteni şi a nu-şi mai lovi unul altuia cetăţile lor, moştenite din părinţi. — Numai un rege dac ca Dromichet putea să aibă o asemenea inimă! gândi Decebal, cel atât de ameninţat acum de duşmanii poposiţi în vale. — Noi am pus legile în stihuri şi le cântăm, ca să le înţeleagă şi cei mai săraci cu duhul! îşi spuse Decebal, parcă amărât de asemenea înaltă pricepere a diriguitorilor străvechi ai neamului său. Dar preoţii noştri, în loc să ne ducă să ne închinăm pe la tot soiul de idoli cu chipuri omeneşti, dacă nu chiar de dobitoace, ne cântă din alăute şi chitare înţelepciunea şi bunătatea, nemuritorului Zamolxis. Marele preot nu dă buzna prin palatele şi cămările domnitorului, ci stă ascuns în peştera din muntele Cogheon, ca să fie mai aproape de duhul zeului, pe care-l slujeşte pentru noi. Îşi strânse mânios mânerul săbiei scurte, grele, pe care o purta la coapsa stângă, peste cioarecii groşi. Îi părea rău acum lui Decebal că nici regele dac Burebista nu zdrobise pe romani în peninsula lor, la vremea potrivită. El se mulţumise doar să ucidă şi să alunge pe Celţarii care năvăliseră din răsărit pe meleagurile seminţiilor gete. — De-ar fi luat măcar de la romani, care străbăteau lumea cu oştile lor, gândi Decebal, învăţătura cum se întemeiază o legiune şi cum se zideşte o cetate, cum se făuresc uneltele de război, ca să le putem ţine piept. Ce-au socotit oare, căpeteniile noastre de altădată, că romanii – după ce vor fi ajuns la Dunăre – ne vor cruţa pe noi, dacii?   Decebal râse amar de această nesăbuinţă a străbunilor, pe care trebuia s-o plătească el, cu nopţi nedormite, cu lupte de hărţuire şi poate chiar cu pieirea Daciei... Căci el cunoştea firea dârză a romanilor, care puteau să fie înfrânţi o dată, de două sau de zece ori, dar care n-aveau nevoie decât de o singură biruinţă ca duşmanul doborât să nu se mai ridice niciodată. Şi de ce l-ar cruţa romanii tocmai pe el, Decebal, care le făcuse atâta rău, ori de câte ori încercaseră să-i încalce ţinuturile de dincoace de Dunăre? Regele îşi dădea bine seama: în luptă dreaptă n-avea sorţi de izbândă şi romanii nu voiau altceva decât o luptă dreaptă, pentru a plăti viteazului dac toate umilirile şi jignirile pe care, cu priceperea şi vitejia oştenilor săi, le adusese legiunilor Romei.     Căci el – Decebal – nu putea fi învinuit că făcuse aceeaşi greşeală ca regii daci de mai înainte, Dromichet şi Burebista. El lovise pe romani, dincolo de Dunăre, ca să le taie drumul spre plaiurile carpatice. Cu doi ani mai înainte, regele dac aflase prin iscoadele sale că-n partea de miazăzi a Dunării, care pe acea vreme se numea Moesia, guvernatorul ei, Oppius Sabinus, adunase o falnică oaste pe care voia s-o arunce împotriva Daciei. Decebal îl lovi pe neaşteptate şi cu atâta tărie, că zdrobi legiunile, prinse pe înfumuratul guvernator al Romei, îi tăie capul, pe care, în vârful unei suliţe ,îl purtă trofeu prin ţară, să-l vadă toţi dacii. Aflând de asemenea ruşine, Domiţian, împăratul din Roma, porni el însuşi în fruntea unor legiuni proaspete, să prindă şi sa pedepsească pe cutezătorul rege, de numele căruia afla pentru întâia oară. Dar ajungând în Moesia, la Naissus (unde se află azi oraşul Niş), uită de mânia de la Roma şi se puse pe un chef nesfârşit, fără a amâna însă războiul împotriva dacilor. În locul său trimise pe Cornelius Fuscus, general plin de foc şi care nu sta în cumpănă dinaintea nici unei primejdii, înfruntând-o pe loc, de-ar fi fost să-şi piardă capul.   Cu un asemenea ostaş roman trebui să se măsoare Decebal, care folosi altfel de luptă. Pândi în munţi oştile romane care trecând Dunărea urcaseră pe Olt în sus, spre a intra în Transilvania, unde se afla Sarmizegetusa. În văgăunile şi pe potecile strâmte prin care şerpuiau legiunile ostenite de drum, Decebal, cu oştenii lui oţeliţi, îi lovi pe înserat, aruncând asupra lor o ploaie de săgeţi şi bolovani din vârfui munţilor. Fără să-şi fi văzut măcar vrăjmaşii la faţă, romanii fură înfrânţi. Cornelius Fuscus căzu în luptă şi trupul lui nu-l mai găsiră. Legionarii scăpaţi cu viaţă fură făcuţi prizonieri, dimpreună cu toată merindea şi flamurile. A doua înfrângere a Romei se vădi şi mai crâncenă decât cea dintâi. Cezarul îşi dădu seama că generalii săi cei mai de seamă şi legiunile cele mai puternice nu puteau ţine piept regelui dac. Dacă acesta cu pedestrimea şi săgetătorii săi călări ar intra în Italia, nimeni n-ar fi în stare să-l mai oprească!   Domiţian, trezit din lunga-i beţie de la Naissus, numi comandant pe Tettius Iulianus, un conducător de oşti mai chibzuit ca Fuscus, şi îl trimise cu o seamă de legiuni proaspete împotriva Daciei. Generalul roman îşi căli oştenii în marşuri grele şi îi supuse unei vieţi aspre. Apoi trecu Dunărea şi intră în Transilvania de azi, pe la Porţile de Fier. Dar înaintând prea mult, fu izbit de daci care-i aţineau calea. Se încinse o luptă crâncenă, căci legionarii lui Iulianus nuşi mai pierdură cumpătul ca aceia din Carpaţi, după întâia ploaie de săgeţi. Se aruncară împotriva dacilor fără a-şi strica rândurile, dârji, neînduplecaţi. Asemenea luptă – pe care o doreau romanii şi în care dacii nu puteau ţine mult – însemnă înfrângerea lui Decebal, întâia înfrângere de când se măsura cu legiunile Romei. Dar nu se lăsă. Dacii luptară, în frunte cu regele lor, până pieriră o bună parte din ei. Vezina, aghiotantul lui Decebal, scăpă din mâinile romanilor prefăcându-se mort şi fugi noaptea în tabăra de sus, de pe podiş, a regelui său. Ce mai putea nădăjdui regele dac după o asemenea înfrângere?   Avea tot răgazul, în cort, să se gândească la strămoşii săi, la regele Dromichet, la regele Burebista, care nu văzuseră legiunile oţelite ce se ridicau din peninsula italică şi nu se duseseră să strivească în cuibul său, oul ce avea să devie de acuma balaur cu şapte capete. Trecuse de miezul nopţii şi Decebal nu luase încă nicio hotărâre pentru a doua zi, când legiunile romane, cu pavăzele întinse, vor urca încet şi sigur coasta podişului, spre a intra în tabăra dacă. În dosul cortului în care ardea opaiţul de aramă, adăstau căpeteniile dacilor, câţi mai rămăseseră în viaţă, după lupta din ajun. Ei aveau încredere în dibăcia regelui lor. Îi vedeau umbra uriaşă răsfirată, când pe un perete, când pe celălalt al cortului şi păstrau tăcere, încruntaţi, spre a nu-i tulbura cugetul. Zamolxis îi va trimite fără doar şi poate gândul cel mai bun.   În fine, Decebal chemă căpeteniile oastei şi împărţi tuturor porunci. Apoi se întinse pe frunzişul uscat şi aţipi îndată, cu mâna dreaptă căpătâi. A doua zi, legiunile puse în linie de bătaie erau gata de pornire, când un călăreţ roman veni în goană spre flamura cea mai înaltă, în preajma căreia se afla generalul Iulianus. — Ce s-a întâmplat? întrebă acesta. — Generale, răspunse călăreţul, tabăra de azi-noapte a dacilor nu mai e. În locul ei s-a ivit o oştire nouă. — Nouă? se miră generalul Iulianus, care nu putea crede ca regele dac îl lovise numai cu jumătate de oaste. Şi sunt mulţi oştenii cei noi? mai întrebă el. — Câtă frunză şi iarbă! răspunse călăreţul, care privea pe generalul său cu ochii măriţi de uimire, de spaimă. Stau toţi în genunchi şi ne aşteaptă cu arcurile întinse... Iulianus trimise alţi trei călăreţi, să se încredinţeze dacă spusele celui dintâi erau adevărate. Şi ei aduseră aceeaşi veste: o oştire numeroasă care se-ntindea pânăn zare, pe dreapta şi pe stânga, aştepta să-nfrunte legiunile romane.   Generalul luă repede măsuri de apărare, în caz că ar fi atacat pe neaşteptate şi trimise cavaleria pe margini, hotărând să lovească pe duşman, cu toată pedestrimea, chiar în faţă. Numai după ce primii legionari ajunseră sus, pe podiş, îşi dădură seama că oştirea regelui dac fusese doar o viclenie: tăiase pădurea până la înălţimea unui stat de om şi îmbrăcase trunchiurile copacilor cu vestminte ostăşeşti, având fiecare o săgeată dinainte încât părea că stă să sloboadă arcul, iar adevăraţii daci se trăseseră ceva mai înapoi, în munţii împăduriţi. Iulianus nu cuteză să înainteze. Teama că va cădea în aceeaşi cursă în care îşi pierduse viaţa generalul Fuscus, dimpreună cu mândrele-i legiuni, îi alungă dorinţa de a prinde pe regele dac, hotărând să cerceteze mai întii cu băgare de seamă locurile pe unde trebuia să treacă. Numai bine îi prinse lui Decebal acest răgaz pe care il dete mersul de melc al oştirii romane: trimise împăratului Domiţian, în Moesia, soli de pace.   Împăratul stătea în cumpănă. Desigur că ar fi voit să se întoarcă victorios la Roma, aducând înapoi trofeele legiunilor lui Fuscus şi Sabinus, păstrate acum la Sarmizegetusa. Norocul trecuse însă de partea dacilor. Aflând de soarta jalnică a legiunilor romane care luptau în acelaşi timp şi împotriva marcomanilor, Domiţian se temu de o înrăutăţire a situaţiei generalului Iulianus, care se afla în inima Daciei, fără a fi ajuns totuşi la Sarmizegetusa – şi primi propunerea de pace.   Decebal era prea deştept ca să nu înţeleagă că numai o măgulire a îngâmfării împăratului roman va pune capăt luptelor. De aceea trimise lui Domiţian, care urcase până în Câmpia Tisei, pe Diezis, fratele său dac, împreună cu o parte din prizonierii şi armele romane. Domiţian, bucuros de asemenea supunere şi simţindu-se fericit să aibă un astfel de viteaz la fruntaria de miază-noapte a împărăţiei, îl unse din nou rege pe Decebal, îndatorându-se a-i trimite în fiecare an o anumită sumă de bani pentru întărirea cetăţilor, arme şi meşteri de tot felul, spre a ocroti împărăţia împotriva năvălitorilor din răsărit.   La Roma nimeni nu înţelese prea bine ce anume câştigase împărăţia din înţelegerea cu dacii, care dobândeau toate foloasele, iar romanii numai încredinţarea că vor fi cândva atacaţi chiar cu propriile lor arme de către Decebal, la cea dintâi schimbare a împrejurărilor. Totuşi Domiţian puse de i se pregăti un triumf asupra dacilor. Şi pentru că nu adusese nicio pradă, îşi împodobi alaiul cu odoare din propria-i vistierie.

Legenda lui Poseidon, zeul marii In mitologia greaca, Poseidon  era zeul marii, fiul lui Cronos si al Rheei. Ca si ceilalti frati ai sai, cand s-a nascut, Poseidon a fost inghitit de catre tatal sau si apoi dat afara. In mitologia romana este cunoscut sub numele de Neptun. Mai tarziu a luptat alaturi de olimpieni impotriva titanilor. Cand, in urma victoriei, s-a facut impartirea Universului, lui Zeus i-a revenit Cerul, lui Hades lumea subpamanteana, iar lui Poseidon Imparatia apelor. El salasluia in fundul marii impreuna cu sotia sa, Amfitrite, alaturi de care, uneori, urmat de un intreg cortegiu marin si purtat de un car tras de cai inaripati, spinteca valurile. Poseidon starnea furtunile sau facea ca apele marii sa devina linistite, el scotea insule la iveala sau le cufunda pe altele lovindu-le cu tridentul sau, facea sa izvorasca rauri sau sa se inchege lacuri. O data el a incercat impreuna cu Hera si cu Athena sa-l puna in lanturi pe Zeus, dar incercarea a dat gres. De atunci Poseidon a fost mereu alaturi de preaputernicul sau frate care carmuia destinele lumii. Legat de numele sau este episodul intrecerii care a avut loc intre el si Atena atunci cand a fost sa-si imparta intre ei pamantul Atticei. Un alt episod il infatiseaza pe zeul marii lucrand cot la cot cu Apollo, ca sa inalte zidurile Troiei. Faptul ca nu a fost rasplatit pentru munca sa a atras mania lui Poseidon asupra troienilor. Aceasta manie, si faptul ca Odysseus i-a ucis un fiu, pe ciclopul Polyphemus, l-a determinat pe puternicul zeu sa-l urmareasca pe erou cu razbunarea sa, nimicindu-i pe rand corabiile si aruncandu-l de pe un tarm pe altul. Cu zeitele sau cu muritoarele de rand Poseidon a avut numerosi fii si fiice, majoritatea infatisati ca niste fiinte monstruoase sau a caror forta era de temut. Printre acestia se numarau: ciclopul Polyphemus, gigantul Chrysaor, aloizii, Lamus – regele lestrigonilor, Triton etc.

Zeii Olimpului Zeii se urcă pe muntele Olimp Primind şi darurile-acestea, zeii s-au hotărît s-aleagă un loc de luptă potrivit. Au cercetat toată Elada şi au găsit că este bine să-şi facă tabăra-n Olimp. Olimpul muntele semeţ, cu fruntea sa încununată veşnic de ceţuri  argintii, era-n vecinătatea mării cu ape albăstrii, Egeea, şi priveghea toată Elada. Nu era loc mai potrivit decît acesta pentru zei. De-aceea Zeus a cerut să i se facă un palat pe creasta cea mai îndrăzneaţă. Apoi cei trei fii ai lui Cronos au dat de veste-ntregii lumi: – De azi-nainte stăpînirea este în mîna altor zei. Sunt zeii ce şi-au ridicat palat pe muntele Olimp. Titanii vor fi pedepsiţi. Ţineau puterea pe nedrept. Şi toţi cîţi s-or alătura zeilor olimpieni, în luptă, vor primi o răsplată dreaptă. Iar cei care-i vor înfrunta vor fi în Tartar prăbuşiţi… Zece ani de război crîncen.Războiul a-nceput cu furie… Pămîntul larg şi marea uriaşă au răsunat de-un zgomot greu, ce-ntrecea orice-nchipuire. Cerul a dat parcă un geamăt. Olimpul s-a cutremurat pînă-n adîncuriie sale, şi Tartarul cel mohorît a bubuit, prelung şi surd, cînd zeii au intrat în luptă. In faţa cetei olimpiene sta însuşi Zeus, mîniat. El năvălea peste titani, azvîrlind tunete cumplite. Din pumnul său neobosit ţîşneau mereu trăsnete tari, pe dîre albe de lumină. Pămîntul roditor ardea. Pădurile inainte verzi, erau schimbate în tăciuni şi scînteiau înfiorate. Şi totul clocotea în jur: Oceanul, marea nesfîrşită şi rîurile de ardeau sub aburii fierbinţi din ape. Focul se întindea pînă-n haos. Legenda spune că pămîntul ardea parcă aur -si. flacăra lui se ridica, unindu-se cu aprigul pîrjol ce mistuia cerul întreg. Astfel se-nfăţişa năprasna acestei lupte dintre zei. Şi, în acest potop de foc, hecatonhirii aruncau, cu forţă înspăimîntătoare, cîte o sută de pietroaie, înspre mănunchiul de titani. Ciclopii ajutau şi ei, lovind pe Cronos şi pe-ai săi cu mari ciocane de aramă, zdrobindule umeri şi şolduri, picioare, braţe şi grumazuri. Iar zeii Hades şi Poseidon, Hestia, Hera şi Demetra luptau cu suliţe şi seceri, lovind întruna vitejeşte. Zece ani, poate şi mai bine, a dăinuit acest război, ce nu avea asemănare, dar pînă la sfîrşit titanii au fost înfrînţi şi nimiciţi. Titanii au fost îmbrînciţi, după poruncile lui Zeus, în Tartarul întunecat, unde-i ţinuse şi Uranus. La poartă, strajă li s-au pus cei trei fîrtaţi hecatonhiri, să nu mai poată-n veci ieşi din temniţă, de sub pămînt. Zeus era noul stăpîn. Toţi se plecau în faţa lui. Doar Gheea, mama zeilor, se mîniase rău pe el.   Titanii sunt copiii mei. Uranus i-a lovit din greu, întemniţîndu-i sub pămînt. Abia de iam putut scăpa, se plîngea Gheea zeilor. Şi Zeus… Zeus, cel pe care l-am ajutat să se înalţe, acuma, cînd este stăpîn, loveşte tot atît de crud? Şi-i zvîrle iarăşi în adînc pe bieţii mei feciori, titanii? Nu. Asta n-o pot îndura. Zeus mi-o va plăti curînd… Zeus, nascutul din Titani trona pe muntele Olimp, asemeni unui mare rege. Plin de mîndrie privea el cerul albastru, nesfârşit, pămîntul roditor şi larg, mările, fluviile verzui şi firele subţiri de-argint ale izvoarelor din munţi. Totul, totul era al lui. Şi Zeus nu se sătura săşi mîngîie privirile cu-ntinderi şi cu bogăţii. El, ce şezuse altădată ascuns în Creta, domnea acuma în Olimp şi poruncea… Da. Poruncea pe voia lui, şi dacă îşi dorea ceva, se împlinea numaidecît.

Zeus, Poseidon şi Hades îşi împart între ei lumea.  Să vie fraţii mei cei mari! a sunat prima lui poruncă. Să vie Hades şi Poseidon.Şi fraţii s-au înfăţişat, cu mare grabă; iar Zeus a urmat aşa: Voi, amîndoi născuţi din Reea şi zeul Cronos, ca şi mine, m-aţi ajutat în lupta împotriva titanilor năprasnici. Deci, împreună am învins şi împreună vom domni. Suntem stăpîni. Ne bucurăm de tot ce-n lume e mai bun. Dacă supuşi nemulţumiţi vor încerca poate, cîndva, să se răscoale în vreun chip, să-i pedepsim ne-ndurători. -Eu voi domni. însă am să vă dau şi vouă cîte-un ţinut, să-l cîrmuiţi, să mi-l vegheaţi. -Mie ce-mi dai? a grăit Hades. Eu sunt mai mare, primul fecior născut de Reea… -Dar mie? a-ntrebat Poseidon. Deşi sunt mijlociu, ştii bine că m-am luptat mult mai vîrtos… Iar Zeus le-a răspuns: – Lumea o împărţim în trei. Deoparte-i cerul luminos, de unde poţi cuprinde tot, de alta fluvii, mări întinse, pline de peşti săgetători, şi de-alta tot ce-i sub pămînt, cu Tartarul întunecos, temniţa unde vom păstra pe toţi cîţi ne vor duşmăni şi nu vor asculta deplin poruncile Olimpului. Iată, eu îmi voi păstra cerul. Voi trageţi ce v-a mai rămas… Zeii cei doi s-au repezit numaidecît. Lui Hades i-au căzut la sorţi ţinuturile subterane, iar lui Poseidon apele din mări, din fluvii şi izvoare. Amîndoi zeii au trebuit să se arate mulţumiţi. Hades a şi pornit pe loc către ţinutul mohorît, care-i fusese hărăzit, şi, după cît se povesteşte, nicicînd nu a mai revenit acolo-n muntele Olimp. Celălalt frate mijlociu a devenit zeu peste ape, din răsărit în miazăzi, din miazănoapte pana-n asfinţit. Cei trei şi-au împărţit puterea, dar Zeus a rămas stăpîn…   Fiicele lui Cronos capătă demnităţi în Olimp.    După această faptă, Zeus a dat poruncă să s-arate în faţa sa copilele zeului Cronos şiale Reei – una mai mîndră decît alta. Ele-au venit smerite toate şi s-au plecat în faţa lui, întrebînd ce porunci le dă. Zeus i-a încredinţat Hestiei, sora lui cea mai mare, focul. Focul, care înseamnă viaţa în oricare cămin, şi din această pricină nu are voie să se stingă. Apoi s-a îndreptat cu fală către Demetra, mijlocia, şi i-a dat harul de a fi zeiţa holdelor bogate şi a livezilor cu rod. Mai rămăsese numai Hera, ce sta sfioasă-n faţa lui, împurpurată la obraz şi căta cu privirea-n jos.Zeus s-a aplecat spre ea şi, mîngîind-o blînd pe păr, şi-a hotărît-o de soţie. în grija ei a-ncredinţat căsătoria şi familia şi copilaşii nou-născuţi. Hera s-a învoit şi Zeus a dat porunci să se gătească întreg Olimpul pentru nuntă.Şi cînd s-a isprăvit şi nunta – o nuntă făr-asemănare – Zeus s-a aşezat pe tron, mai mulţumit ca înainte. Totul era orînduit, precum fusese voia lui. Privea din nou spre depărtări şi-şi cîntărea toată puterea şi bogăţia ce le-avea.Totuşi, un gînd i se vîrîse în minte-adînc şi nu-l lăsa: „Pentru o lume-atît de mare, suntem puţini numai noi şase, cugeta Zeus, numărîndu-şi toţi fraţii şi surorile. Titanii au fost doisprezece, socotindu-l cu ei pe Cronos. Cu-atît mai mult mi se cuvine şi mie tot atîţia zei, zei din cei mari, zei olimpieni. Pe lîngă ei voi hotărî şi zei mai mici, de-a doua mînă, ba şi o serie de cortegii, să ne-nsoţească pe noi toţi. In acest fel Olimpul meu va fi mult mai impunător. Duşmanii olimpienilor vor fi curînd dezvăluiţi şi nimiciţi fără cruţare. Şi- acum pe cine voi chema?… A!… pe Atena, «ochi de-azur», copila mea cea mai iubită, a tresărit deodată Zeus, pe ea o voi numi întâi!…” Şi a chemat-o pe Atena, să i se-nfăţişeze lui. Zeiţa cu ochii de azur Atena, fiica lui cea dragă, nu se născuse ca oricare, ci-n nişte-mprejurări ciudate. Zeus îi promisese copilei lui Ocean, lui Metis – ce-ntruchipa înţelepciunea – că-n schimbul sprijinului dat o s-o ia în căsătorie. Şi se ţinuse de cuvînt. Trecuse vremea cuvenită, şi Metis trebuia să nască. Copilul era chiar Atena. Numai că Zeus se dusese şi-l întrebase pe Uranus ce-o să se-ntîmple în viitor. Zeul Uranus, înstelatul, i-a răspuns că soţia lui, zeiţa Metis, va naşte-n primul rînd o fată, apoi va naşte un băiat. Acest băiat o să-l răstoarne pe Zeus de pe tronul său şi-o să se înscăuneze-n loc. Tot ce spunea zeul Uranus se împlinea fără zăbavă. Zeus a tremurat de spaimă, auzind ce-i urzise Moira, destinul neînduplecat. Şi, reîntors acasă, Zeus a poftit-o la el pe Metis. Pînă să înţeleagă, biata, ce are soţul său de gînd, acesta a şi înghiţit-o. – Numai aşa puteam să fac, a rostit el spre ceilalţi zei, ca să înlătur nenorocul ce ne pîndea, astfel, pe toţi… A înghiţit-o, deci, pe Metis, cu pruncuşorul ei cu tot, urmînd şi el pilda lui Cronos, care-şi mînca odraslele. A trecut timpul, pînă-n ziua cînd Metis, dac-ar fi trăit, urma să nască pe Atena. Zeus simţea că-l doare capul tot mai puternic. Neştiind cum să-şi potolească această mare suferinţă, a poruncit să vină zeul ce se numea Hefaistos şi era fiul său şi-al Herei . El era meşter priceput, avea o fierărie-n Lemnos. Zeus i-a poruncit s-aducă şi o secure de aramă, cu tăiş bine ascuţit. Hefaistos s-a înfăţişat şi a grăit tatălui său: – Am sosit, iată, la porunca-ţi, cu o secure ascuţită… -Bine, Hefaistos, a spus zeul stăpîn, despică-mi capul şi vezi de ce mă doare-atît? Hefaistos a rămas mut, şi de uimire, şi de teamă pe tatăl meu, pe tine, Zeus, nu glumeşti? a cutezat să mai întrebe. -Ţi-am spus odată! a strigat puternic Zeus spre fierar. Despică-mi fruntea mai curînd. Nu pot să rabd durerile… Cu Zeus nu era de glumă, mai ales cînd se supăra. Inăbuşindu-şi în el frica, Hefaistos a ridicat securea şi-a lovit în ţeasta tatălui său, cît a putut. Cînd a izbit securea ţeasta, s-a auzit un strigăt tare de bucurie şi izbîndă. Din creştetul nemuritor, cum spun legendele eline, s-a ivit o zeiţă mîndră, purtînd o platoşă de aur, pe frunte coif, în mîna dreaptă o lance straşnic ascuţită şi-n stînga scut apărător. Olimpul, cît era de mare, s-a-nfiorat de măreţia zeiţei care se năştea. Pămîntul s-a cutremurat. Marea, de-asemeni, a vuit, şi valurile sale verzi s-au răscolit pînă-n adînc. Ba chiar şi Helios din cer, soarele cel strălucitor, fiul titanului Hiperion, şi-a oprit carul său de foc şi a privit, neliniştit, către Olimpul unde Zeus năştea pe fiica lui, Atena. Iară Atena, nou-născută, era atît de frumoasă, încît zeul Hefaistos a şi cerut-o de nevastă. Ochii zeiţei, mai ales, erau albaştri-verzi, făuriţi parcă din azur. Hefaistos a stăruit să-l ia de soţ, însă zeiţa n-a primit şi a făcut un jurămînt, să stea pe veci nemăritată. Zeus i-a ascultat dorinţa să n-aibă soţ, şi a rostit: – Te vei numi Palas-Atena! Vei sta alăturea de mine şi-adesea mă vei sfătui… De-aceea Zeus s-a gîndit şi-a hotărît ca ea să fie zeiţă a înţelepciunii, a cugetărilor adînci şi a priceperii depline, în muncă sau in bătălii.

EXPEDIŢIA ARGONAUŢILOR DE CÎTE ORI ELINII CĂLĂTOREAU PE MARI şi debarcau pe ţărmuri străine,-ndepărtate, ei îşi reaminteau legenda despre Iason şi corabia Argo. Şi după ce jertfeau fructe şi flori şi sînge lui Zeus olimpianul sau fiului său Hermes, zeul călătoriei şi al negoţului, cel care-i învăţa cum să aibă dobînda cu orişice prilej  sorbeau cupe cu vin şi începeau să cînte legenda despre Iason şi corabia Argo. Cel mai adesea, ei îşi începeau povestea arătînd că odată ar fi trăit în Iolco, un oraş tesalian 1, doi fii ai lui Poseidon : Eson şi Pelias. Rege fusese Eson, fratele cel mai mare. Dar Pelias, cel mic, prin viclenii şi arme, îşi însuşise tronul şi luase avuţia regelui legiuit : palatele de piatră şi turmele de vite. In schimb îi dăruise o colibă de frunze pe clina unui munte, făcîndu-l slujitor. Numai că fostul rege avea şi un copil. Acesta, crescînd mare, putea pretinde sceptrul luat tatălui său Eson. Deci, ca să-şi poată ţine tronul, fără de nici o grijă, Pelias s-a gîndit să-şi omoare nepotul. Atîta că şi Eson avea, pesemne, prieteni. Aceştia l-au vestit despre ce plănuia noul stăpînitor, regele Pelias. Iar preamîhnitul Eson, ca să-şi scape copilul, a trebuit să pună la cale-un şiretlic. A vestit tot regatul că fiul i-a murit. A ridicat şi-un rug, cum se obişnuia pentru cei răposaţi. Insă pe rug a ars un iepure sălbatic. A făcut  după datini  jertfe zeului Hermes, întreitei Hecate, zeiţei Persefona şi soţului său, Hades. A plîns şi s-a jelit în temple, la răspîntii şi lîngă focul sacru. Totul lăsa să creadă pe proaspătul stăpîn al oraşului Iolco că odrasla lui Eson s-a stins dintre cei vii. însă în mare taină, Eson şi-a dus copilul în munţii Pelion, la centaurul Hiron 2, şi l-a rugat să-i crească feciorul oropsit. Căci centaurul Hiron creştea pe-Asclepio, feciorul lui Apolo, şi pe Castor şi Polux, odraslele lui Zeus. Şi tot la el vor creşte şi viteazul Ahile, Ulise şi mulţi alţii.   Fiul lui Eson se întoarce în lolco ..Şi stînd sub privegherea bătrînului centaur, pruncul adus din lolco s-a făcut în curînd un flăcău ne-nfricat. Dar el nu avea nume, fiind crescut pe furiş. De-aceea bunul Hiron, neştiind cum să-l strige, i-a zis : fiul lui Eson — adică, pe scurt, Iason. Cînd a-mplinit băiatul cam douăzeci de ani, s-a hotărît să plece în oraşul natal ca să-şi revadă tatăl şi, poate, să-l răzbune. A mers pînă la rîul ce-nconjura oraşul. Tocmai vroia să treacă apa pe la un vad, cînd i-a ieşit în cale o biată cerşetoare. — Băiete !… Hei, băiete, nu vrei să mă treci rîul ? a glăsuit spre Iason. Eu sînt fără putere şi dacă mă-ncumet să mă cufund în apă, mi-e teamă că-mi pierd viaţa… Iason, cum îl crescuse înţeleptul centaur, era un tînăr vrednic şi foarte săritor. — Cum de nu, bunicuţo… Te duc numaidecît… Şi a luat-o în braţe, păşind cu multă grijă, căci apa venea mare, îi ajungea la gît şi curgea-nvolburată. Aşa a trecut rîul, ducînd-o pe bătrînă pe ţărmul celălalt 3. Insă, cum au ajuns, băbuţa s-a schimbat pe loc într-o zeiţă. Dar nu-n orice zeiţă. A apărut chiar Hera, soaţa marelui Zeus, acel ce cîrmuia întregul Univers, din muntele Olimp. — Am vrut să te încerc, a glăsuit, cu fală, puternica zeiţă. Şi, fiindcă te-ai grăbit să-mi împlineşti dorinţa, eu te voi ocroti pe drumurile tale… şi tu vei birui… Astfel a spus zeiţa şi a bătut din palme. Un nor a-nvăluit-o şi a pierit în slăvi. Iason a stat o vreme privind, plin de uimire, pe urmele zeiţei. Apoi, cutezător, cîntînd voios pe cale, a pornit mai departe şi a ajuns în lolco. A intrat în oraş şi s-a-ndreptat spre piaţa unds se pregătea o mare sărbătoare, în templul lui Poseidon.     Regele pune la cale pieirea lui Iason Oamenii din oraş, cînd l-au văzut pe Iason, au crezut că-i un zeu. Au socotit că-i Ares sau poate chiar Apolo, şi l-au înconjurat, într-adevăr, flăcăul era nespus de chipeş. Trăind mereu pe munte  părul nu şi-l tăiase şi pletele bogate îi atîrnau pe umeri în valuri aurii. Pe trup avea o haină de pînză, subţirică. Haina i se lipea de muşchii încordaţi şi lăsa să se vadă cît este de voinic. Iar deasupra purta o blană de panteră, care îl apăra de ploaie sau de frig. în fiecare mînă ţinea cîte o lance cu vîrful de aramă  precum purtau păstorii din munţii Pelion. Atîta că-n picioare nu mai avea băiatul decît o sanda. Cealaltă o pierduse în apa spumegîndă, pe cînd ducea bătrâna spre malul celălalt. Tocmai în acea clipă s-a auzit un ropot. Regele Pelias, călare, cu suita, se-ndrepta către templu, ca să aducă jertfă zeului mărilor. Dar iacătă-l zăreşte în piaţă şi pe Iason. Mai mult, vede că el nu este încălţat decît cu o sanda, şi se îngălbeneşte nedreptul Pelias. Oracolul din Delfi abia îi proorocise  cîteva zile-n urmă  că trebuie să se teamă de un flăcău din munte, ce e-n acelaşi timp străin şi cetăţean al oraşului lolco şi umblă încălţat numai cu o sanda. Căci tânărul acesta-l va răzbuna pe Eson… Regele s-a-nfuriat. — Cine eşti şi ce vrei ? i-a strigat, cu asprime. — Eu sînt nepotul tău. Precum vezi, n-am murit, aşa cum credeai tu, şi am venit să-ţi cer sceptrul ce l-ai răpit părintelui meu, Eson… O, cum s-a-nfricoşat hulpavul Pelias ! Cum tremura pe şa, deşi purta în mînă sabia lui de rege ! Mai ales că mulţimea privea cu-ncredere către noul venit, tînăr şi curajos. — Bine. Aşa să fie ! a rostit Pelias cu prefăcătorie. Este după dreptate ca lolco să ajungă iarăşi în mîna voastră : a ta şi a lui Eson. Dealtfel, sînt bătrîn, nu mai rîvnesc mărirea şi-ţi voi da bucuros puterea şi oraşul. Insă… — printr-un oracol — zeii mi-au hotărît să caut lîna de aur, pe care-o stăpîneşte azi regele Eete. Avînd lîna de aur, lolco va înflori, va ajunge oraşul cel mai bogat din lume. —- Deci, vrei s-aduc eu lîna, pre cît pot să pricep ! a glăsuit băiatul. — Desigur, asta vreau — a rostit Pelias, făcînd semn spre mulţime : Spuneţi şi voi, se cade să plece un moşneag, cînd are-un nepot tînăr ?… — Nu, asta nu se cade, au spus mai mulţi bătrîni, ce nici nu bănuiau că Pelias anume îşi trimitea nepotul, sperînd c-o să se piardă în marea încercare. — Vezi, Iason ?… Spun cu toţii ! a zis Pelias. Porneşti către Eete şi-aduci lîna de aur… Şi, cînd te-ntofci, îţi jur pe marele Poseidon, din care tu şi eu ne tragem deopotrivă, că părăsesc oraşul… — Dacă te juri pe zeul din care noi ne tragem, c-ai să părăseşti tronul, eu mă-nvoiesc să plec s-aduc lîna de aur, a spus la sfîrşit Eason. El s-a-ndreptat pe urmă spre casa părintească. L-a-mbrăţişat pe Eson, pe care nu-l văzuse de cînd era copil şi, potolindu-şi dorul de tatăl său, flăcăul a pornit iar la drum. A străbătut Elada, dînd peste tot de ştire că va porni pe mare, spre ţara lui Eete, o ţară fabuloasă şi plină de mistere, plină de bogăţii, într-o călătorie cum nu s-a mai văzut. De-acolo vor aduce lîna scumpă de aur, pe care o ţinea Eete pe nedrept. Nimeni nu mai plutise atîta de departe, pînă-n timpul acela : căci ţara lui Eete, aflată-n răsărit, la Pontul Euxin, era capătul lumii. De-acolo-şi începea Helios, zi de zi, urcuşul lui pe cer, ca apoi să coboare în capul celălalt unde zăgăzuise Heracle de curînd oceanul cel uriaş, punînd două coloane în drumul apelor. …Şi auzind eroii că se pune la cale călătoria asta către capătul lumii, s-au strîns numaidecît. Cine dintre eroi nu dorea să străbată drumul acesta nou şi să cunoască lumea ? ! Fiecare-ar fi vrut să fie el acela care s-aducă iarăşi în patria iubită lîna scumpă de aur. S-au strîns deci mulţi eroi. Cîţi au fost nu ştim bine. Se spune că cincizeci. Printre ei se găsea şi eroul Heracle, cel urgisit de Hera în gelozia ei; apoi Castor şi Polux, odraslele lui Zeus, cu cei doi veri ai lor : Idas cel preavoinic şi Linceu, un flăcău înzestrat cu puterea de a zări prin lucruri, prin ape şi pămînt, departe, orişice ; au mai venit : Tezeu, însoţit de un prieten, regele Piritou ; Meleagru ; Orfeu ; Peleu ; Admet ; Neleu ; doi fii ai lui Boreu, vîntul de miazănoapte Calais şi Zetes  care purtau pe umeri aripi, ca tatăl lor ; şi în sfîrşit mulţi alţii, pe care nu putem să-i înşirăm acum. A vrut să-i însoţească şi-o fată, Atalanta ; dar ei n-au vrut s-o ia, spunînd că nu e bine să meargă o fecioară între atîţi flăcăi, ca nu cumva pe cale vreunul s-o-ndrăgească şi să se iste ceartă între navigatori.   Berbecele cu lîna de aur Ţelul călătoriei era lîna de aur, lînă ce trebuia întoarsă în Elada. Lîna scumpă de aur era de pe-un berbece, un fiu al lui Poseidon. Aezii povesteau legenda lui astfel : Se ştia că pe vremuri regele Atamas, stăpîn în Orhomena, un oraş beoţian, fusese însurat cu frumoasa Nefele, zeiţa norilor, şi ea îi dăruise doi copilaşi drăguţi, o fată şi-un băiat, numiţi Hele şi Frixos °. Prin nu ştiu ce-ntîmplare, regele beoţian şi-a luat altă nevastă. Iar mama vitregă, avînd copiii ei, vroia să-i depărteze pe Hele şi pe Frixos de palatul regal. Ba chiar se hotărîse să le răpună viaţa. Ca să-şi scape copiii, zeiţa norilor a trimis de îndată acest berbece sacru, fecior al lui Poseidon, ce se afla-ntr-un templu din Iolco, să-i răpească din palatul regal al fostului său soţ. Acest berbece sacru era nespus de mare. Avea lîna de aur. Vorbea ca oamenii şi, mai presus de toate  deşi nu avea aripi  putea străbate cerul, ca păsările-n zbor 6. De acest animal ceresc, al lui Poseidon, s-au agăţat copiii în ultima clipită ; căci mama vitregă tocmai vroia să vină şi să le vîre-n piepturi cîte-un pumnal tăios. …Şi au zburat copiii… Sub ei se întindeau pămînturi nesfîrşite, ape şerpuitoare şi codrii nepătrunşi. Cînd — au ajuns deodată deasupra unei mări. — Nu vă uitaţi spre ape !… i-a sfătuit berbecul. Frixos a ascultat ; dar Hele, mai curioasă, tot s-a uitat în jos, şi, văzînd apa mării, i-a venit ameţeală. Nu s-a mai putut ţine, şi a căzut în valuri. Marea, în care fata s-a înecat, se cheamă de-atun-cea Helespontul, adică Marea Helei 7. Numai băiatul, Frixos, a plutit mai departe. Şi a ajuns în Ea, oraşul colhidian. Aici a adus jertfă puternicului Zeus berbecele de aur. N-a păstrat decît lîna, pe care-a dăruit-o regelui din Colhida. Iar el, drept mulţumire, i-â jurat că-l va face urmaşul său pe tron, însurîndu-l cu una din cele două fete pe care le avea. Pregătirea marii călătorii Lîna mult preţioasă a rămas în Colhida, agăţată, cu grijă, într-un copac stufos dintr-o livadă sfîntă, închinată lui Ares. Da-n cîntecele lor aezii arătau că trebuiau să plece cîndva nişte eroi, care să îndrăznească să plutească pe mări, prin furtuni şi primejdii, să se lupte cu monştrii şi să aducă iarăşi lîna berbecului plecat odinioară, în zbor, din Orhomena, cu Hele şi cu Frixos. Iată de ce eroii s-au adunat în pripă, dornici să cucerească scumpa lînă de aur, din ţara lui Eete, de peste mări şi ţări, şi l-au urmat pe Iason. S-au strîns cu toţii-n Iolco. Intîi s-au sfătuit ; şi-au hotărît să facă o corabie mare din lemn bun, de stejar. Corabia aceasta trebuia să înfrunte primejdii fără număr, pe mări necunoscute ; trebuia să plutească săptămîni, luni întregi, poate, fără oprire. Era o încercare îndeajuns de grea !… Insă lucrînd eroii plini de însufleţire, în nu prea multă vreme au făcut o corabie cu totul deosebită. Avea cincizeci de vasle, Dar era totodată atîta de uşoară, încît navigatorii o ridicau pe umeri, fără vreo oboseală. Fiind atît de uşoară, zbura ca pescăruşul peste aria mării. De-aceea i-au spus Argo 8. Se spune că Atena 9 i-a sfătuit tot timpul şi le-a dat o crenguţă din stejarul cel sfînt al măreţului Zeus, stejarul din Dodona, care grăia spre oameni şi făcea prorociri. Crenguţa de stejar, adusă de Atena, avea de-asemeni darul de a putea grăi argonauţilor  navigatorilor pe corabia Argo  şi-a-i putea sfătui în împrejurări grele 10. Ei au pus-o la proră. încrustată în lemn.   Plecarea spre ţara lui Eete de la capătul lumii Cînd au terminat lucrul şi corabia Argo s-a legănat pe ape, cei cincizeci de eroi s-au adunat la ţărm, s-aleagă pe acela ce urma să-i conducă în expediţie. Aezii povesteau că în acel moment eroii-au întors ochii spre viteazul Heracle. Insă fiul lui Zeus le-a spus că el e sclavul regelui Euristeu, prin uneltirea Herei, care-i doreşte moartea Deci, ca să nu atragă supărarea zeiţei, mai bine să-l aleagă în fruntea lor pe Iason. Iason era iubit de soţia lui Zeus. …Şi toţi s-au învoit ca Iason să conducă pe eroi peste mări, spre ţara lui Eete de la capătul lumii. Au făcut sacrificii zeilor olimpieni. Apoi au început ospăţul de plecare. Au băut şi-au mîncat vreme de nouă ceasuri. Dar, cum s-au ivit zorii, au azvîrlit încolo cupele de pe mese. Au luat cu dînşii apă şi hrană din belşug şi s-au urcat pe punte, stînd cîte doi pe-o bancă, cu cîte-o vîslă-n mînă. Heracle era-n mijloc, el fiind cel mai greu, şi ţinea cumpăna corăbiei de lemn. în faţă sta Linceu, care cu ochiul ager privea spre depărtări. Şi alăturea Iason se sprijinea de proră, ţinînd un vas de aur în mîinile-amîndouă, şi-l implora pe Zeus, cu braţul său de fulger, şi vînturile repezi, şi drumurile mării, s-apropie biruinţa, şi zilele senine, şi ceasul fericit cînd iar se vor întoarce acasă, în Elada. Din nori, cum spun poeţii, a răsunat atunci un glas aspru de tunet şi-un fulger a brăzdat cerul abia-nroşit de Eos — aurora.   Zeus le răspunsese că le primeşte ruga. Au ridicat îndată ancora grea din ape, agaţînd-o de ciocul corăbiei de lemn. Iar divinul Orfeu şi-a luat lira în braţe. A început să cînte. Şi vînturile mării, vrăjite de-acest cîntec, suflau voioase-n pînze 11. Corabia plutea, şi lîngă ea săltau popoarele de peşti şi alte vietăţi din apele marine. Veneau toate s-asculte cîntul duios din liră şi glasul lui Orfeu. Corabia ieşise în largurile mării cu pînzele întinse. Helios-se-nălţase cu carul lui de aur pe cerul fără pată, şi-ntinsul de smarald al apelor Egeei parcă ardea cu flăcări. Cîntecul lui Orfeu răsuna peste valuri. Se auzea-n Olimp. îl desfăta pe Zeus şi-l făcea să privească plin de îngăduinţă spre corabia Argo. Eroii-argonauţi porniseră cu bine pe drumul presărat cu sute de primejdii.   Eroii sînt îndemnaţi să ducă o viaţă tihnită în Lemnos Aşa, plutind neîncetat, au ajuns repede în Lemnos, insula mare şi muntoasă, unde fusese azvîrlit Hefaistos, din înălţimi, de tatăl său, marele Zeus. Atît că-n Lemnos se-ntîmplase cu cîţiva ani mai înainte o tra-gedie-ngrozitoare. Bărbaţii lemnieni, plecînd la un război, în asfinţit, şi, biruindu-i pe vrăjmaşi, răpiseră femei şi fete, nenumărate, pe corăbii. Şi întorcîndu-se acasă se însuraseră cu ele, părăsind vechile soţii. Acestea, ca să se răzbune, îşi omorlseră bărbaţii 12. In acest fel, insula Lemnos nu mai avea decît femei. Curînd, acestea şi-au dat seama că singure nu pot trăi. Din nord se repezeau adesea, spre insulă, cete de traci. Jefuiau totul şi plecau, lăsînd în flăcări insula. Ogoare şi livezi erau tot mai puţine şi mai sterpe. Iar turme şi cirezi de vite aproape nu se mai vedeau. Tocmai pe cînd era în ţară o-atît de mare supărare, iacătă vin argonauţii făcînd întîiul lor popas. Deodată, toată întristarea femeilor s-a risipit şi i-au primit cu flori pe oaspeţi. Din tot ce-aveau le-au întins mese pline de amfore, în care scînteia vinul purpuriu, pline de talere-ncărcate cu fripturi, turte dulci şi fructe. Le-au cîntat cântece şi i-au rugat să se-nvoiască a fi stăpîni în ţara lor şi să-şi aleagă, dintre ele, soţiile care le plac. însăşi regina de la Lemnos t3, cea mai frumoasă dintre toate, îi oferea lui Iason tronul, dacă primea să-i fie soţ. In timp ce-aproape toţi eroii se aşezaseră la mese, cîntînd cu fetele din Lemnos şi sorbind cupele cu vin, s-a auzit un glas puternic: — Aţi uitat oare datoria ? Aţi şi uitat lîna de aur pentru un zîmbet femeiesc şi nişte amfore cu vin ? Vai vouă… Eu am să plec singur din ţara asta blestemată… Cel ce zvîrlise cu tărie astfel de vorbe spre eroi era chiar marele Heracle. El singur nu se învoise să se coboare de pe punte şi să ia parte la ospăţ. Dar auzind ce se petrece, că sînt ademeniţi eroii cu vorbe, cîntece şi vin, se şi grăbise în cetate şi îi certase pe voinici. Auzind ce spunea Heracle, eroii s-au dezmeticit. Au răsturnat acele mese, unde se îmbuibau cu toţii, îngreunîndu-şi trup şi minte; şi-au smuls cununile de flori. Au dat în lături pe acele femei şi fete, ce-i ţineau, şi au pornit spre ţărmul mării. N-au mai vrut nici să-ntoarcă ochii, cînd ele îi rugau cu lacrimi să se oprească iar în Lemnos, la-napoiere spre Elada. Şi au plecat argonauţii, lăsînd ispitele deoparte. Uriaşii cu cîte şase braţe Au plutit ei din nou pe mare, pînă s-a coborît amurgul şi cerul s-a umplut de stele. Atunci s-au apropiat de locul unde alunecase-n valuri copila Hele : Helespontul. Au privit apele acestea, ce murmurau parcă un cîntec gingaşei fete înecate, şi nici nu au băgat de seamă cînd au ajuns în Propontida 14. In faţa lor se întindea peninsula Cizic, stîncoasă, abia legată de pământul străvechi al Asiei, printr-o fîşie de nisip. Aici au trebuit să lupte cu nişte fiinţe fioroase : uriaşi cu cîte şase braţe. Două le-aveau prinse de umeri, două de coaste şi-alte două de şoldurile monstruoase. Aceşti uriaşi au început s-arunce stînci mari de granit, către vitejii-argonauţi, gîndind să le închidă calea. Şi poate că le-ar fi zdrobit corabia de lemn, uşoară. însă Heracle a-ntins arcul, şi-a tras spre ei săgeţi muiate în sîngele otrăvitor al hidrei omorîte-n Lerna. Răniţi şi otrăviţi, uriaşii cădeau ca nişte stînci în valuri, cu bufnituri răsunătoare. Cîţi rămăseseră cu viaţă au trebuit să se mai lupte cu Iason şi ceilalţi eroi. Pînă la urmă, dintre ei nici unul n-a scăpat cu zile, sub săbiile lucitoare şi suliţele de aramă. Şi iar a lunecat pe ape, în voia vîntului zburdalnic, corabia argo-naută. E drept că s-a stârnit furtuna şi era gata s-o scufunde. însă vîslaşii au purtat-o cu vrednicie pest valuri, pînă-ntr-o ţară, Misia 15. In Misia, argonauţii au fost primiţi cu mare cinste şi de localnici, şi de rege. Dar tot aici s-a întîmplat ca Hilas, un argonaut, să fie îndrăgit de-o nimfă. Era o nimfă drăgălaşă ce stăpînea un mic izvor la poalele unei păduri de pini înalţi şi parfumaţi… Şi nimfa, îndrăgind pe tînăr, s-a prefăcut în căprioară, şi a sărit în calea lui. El sprinten, neprevăzător, a urmărit-o prin pădure, pînă la apa unui lac, în care se vărsa izvorul, şi, însetat, a vrut să soarbă din unda limpede de munte. Dar căprioara s-a schimbat din nou în nimfa cea frumoasă şi, apucîndu-l de grumaz, l-a tras cu ea în fundul apei. Hilas, speriat, a dat un strigăt. Strigătul său l-a auzit Heracle şi-alt argonaut, cutezătorul Polifem 16. Fiindcă Heracle ţinea mult la tînărul răpit de nimfă, n-a stat pe gînduri şi-a pornit să-l caute prin pădurea deasă.   Pierderea lui Heracle în Misia L-au căutat ei întreaga noapte, fără să-i poată da de urmă, căci nimfa-l ascunsese bine pe dragul ei, acolo-n lacul cu unda verde, cristalină, şi-l fermecase s-o iubească. Unii poeţi, cîntînd povestea, spuneau că Hera ar fi pus la cale-această întîmplare. Ea nu dorea ca şi Heracle s-ajungă-n ţara lui Eete. Prea îl ura, înverşunată. Urcîndu-se din nou pe Argo, eroii au băgat de seamă că dintre ei lipseau Heracle şi încă doi argonauţi17. Şi i-au căutat, strigînd cu toţii, cu voce tare, de pe ţărm, sunînd în scoici, aprinzînd focuri, însă zadarnic, vreme lungă, i-au aşteptat să se întoarcă. Nici unul nu dădea vreun semn că ar fi auzit chemarea. Şi neavînd alta ce face, argonauţii-au adus jertfe lui Zeus şi soţiei sale. Şi Iason a strigat spre Ceruri : — Spuneţi ce trebuie să facem, pentru că, iată, marea-i lină, vîntul bate şi el prielnic, şi noi mâi stăm încă la ţărm… Cerul a rămas mut, dar marea s-a despicat pînă-n adîncuri. Un cap învăluit de alge s-a-nfăţişat privirii lor. Era un zeu, pe nume Glauc, care sălăşluia acolo. — Duceţi-vă şi n-aveţi grijă, a rostit Glauc cu voce tare. Aşa a hotărît Olimpul. Cei trei voinici rămîn aici, în Misia împădurită..» Iară Heracle-şi va urma calea ceri este hărăzită.   Infrîngerea bebricilor ..Şi Iason, ascultînd îndemnul, a făcut semnul de plecare. Dar mulţi dintre argonauţi nu aveau inima uşoară. Nici unul nu era mai vrednic şi mai viteaz între ei toţi decît Heracle cel puternic şi veşnic urgisit de Hera. în el aveau toată nădejdea. Şi el, acuma, se pierdea… Prinzînd deci vîslele în mîini, lăsînd în vînt pînzele toate, au dus pe Argo mai departe, şi mai departe, către ţara bebricilor cea misterioasă i8. în locurile astea pline de verzi grădini înmiresmate, i-a-ntîmpi-nat un popor aspru. Regele lor, numit Amic, un fiu al zeului Poseidon, era un om hidos şi rău. Nu îi plăcea să aibă oaspeţi. Un singur lucru preţuia : lupta cu pumnii, îndîrjită 19. Aezii-l zugrăveau pe rege că era-nalt ca un copac. Urechile-i erau zdrelite în luptele ce le purtase. Pieptul său monstruos, umflat, părea un mare glob boltit. Sub umerii lui bulbucaţi, creşteau pe braţele-i robuste muşchii ca nişte bolovani. Iar ochii-i se roteau sub frunte, sălbatici, ameninţători, ca unei fiare-nfometate. Amic, văzîndu-i pe elini c-au debarcat în ţara lui, i-a provocat pe loc la luptă. — Aşa e datina pe-aicea, a ris regele cu-ngîmfare. Cel ce soseşte-n ţara asta trebuie să dea lupta cu mine. Cine se prinde?… Cine-ncepe ?… — Am să-ncerc eu, a grăit Polux. — Hai, vino să te fac fărîme şi să te dau hrană la peşti ! a hohotit din nou Amic. Şi lupta a-nceput pe dată. Deşi Amic era uriaş, Polux, sărind cu-ndemînare, l-a şi izbit pe cruntul rege cu pumnul aprig în bărbie. Monstrul a scuipat sînge negru. Dar l-a lovit şi el pe Polux cu tot atîta străşnicie. S-au încordat şi s-au bătut pe iarba verde a cîmpiei. Pînă la urmă însă Polux l-a biruit pe răul rege. L-a nimerit cu pumnu-n tîmplă şi l-a lăsat fără suflare la poalele unui copac. Bebricii au sărit atuncea ca să-l răzbune pe Amic şi s-a-nce-put un război greu. Argonauţii trebuiau să ţie piept unei mulţimi de luptători nespus de mare ; şi suliţele scînteiau, iar săbiile zvîr-Ueau prin aer lungi curcubeie lucitoare. Iason, Tezeu şi Meleagru îşi tăiau drumul prin mulţime, de parcă secerau un lan. Iară din cele două laturi, Castor şi Polux nimiceau oştenii regelui Amic cu suliţele de aramă. N-a trecut mult şi-argonauţii au fost deplin biruitori, luînd pradă multă, arme, straie, merinde bune şi-n burdufuri vin din belşug.   Salvarea lui Fineu de hidoasele harpii In dimineaţa următoare au întins pînzele să plece din ţara neospitalieră şi au pus toţi mîna pe vîsle. Dar cum s-au depărtat oleacă de ţărmurile lui Amic, s-a şi dezlănţuit furtuna. Şi ce furtună, zei cereşti ! Corabia se zguduia, se frîngea din încheieturi şi era gata să se sfarme într-un vîrtej negru de ape, ce o tîra spre nişte stînci dintr-o strîmtoare foarte-ngustă 20. Numai cu greu, cu luptă dîrză, vîslind din răsputeri, voinicii au reuşit să-ndrepte cîrma ce se stricase-n vijelie, s-atingă malul celălalt 21. Iar dincolo de acel ţărm se ridica un oraş mare. Şi în oraş domnea un rege ce avea darul profeţiei şi care se numea Fineu. Dar fiindcă el dezvăluise unele taine  ale lui Zeus  cei din Olimp s-au mîniat şi-au hotărât să-l pedepsească. Zeul Apolo-i luase ochii şi Hades-Pluto din Infern îi trimise nişte harpii, nişte zeiţe monstruoase, cu chip de fete, trup de păsări, gheare de leu şi cozi de şarpe, care-i răpeau toată mîncarea. încît Fineu pierea de foame. Dintre eroi s-au ridicat atunci Calais şi Zetes, feciorii zeului Boreu, vîntul ce bate dinspre nord, căci ei erau înaripaţi şi viforoşi ca tatăl lor. Cu suliţele prinse-n mîini, cei doi flăcăi le-au urmărit pe-aceste harpii pînă departe peste mări, şi le-au învins şi le-au silit să jure pe măreţul Zeus că-i vor da tihnă lui Fineu. Drept mulţumire, regele le-a arătat eroilor greutăţile pe care ei urmau să le întîmpine, pînă s-ajungă la Eete. în primul rînd, le-a amintit că la intrarea Mării Negre se află nişte stînci uriaşe, care se cheamă Simplegade 22. Ele se mişcă, se ciocnesc şi nici un vas nu poate trece, decît în anumite clipe. Ca să cunoască vremea asta cînd pot să treacă printre stînci, să ia cu ei un porumbel. Ajunşi acolo să-i dea drumul. Şi dacă porumbelul trece, nu e primejdie printre stînci. Pot să vîslească fără teamă. Iară de piere porumbelul, Argo să stea şi ea pe loc. Tot Fineu i-a învăţat ca, debarcînd în răsărit, s-aducă jertfe Afroditei. Numai prin ea puteau învinge, puteau să dobîndească lîna cu firele-i scumpe de aur. Cu darul lui de-a prevesti, Fineu ştia de ce şi cum ; dar nu vroia mai mult să spună. — O să vedeţi, le-a rostit el.   Argonauţii zăresc crestele Caucazului Eroii n-au mai stăruit şi, mulţumindu-i lui Fineu, au pornit iar spre largul mării, plutind prin Pontul Euxin23. Plutind aşa, au auzit un zgomot înspăimîntător. Erau acele stînci cumplite ce se ciocneau necontenit, c-un bubuit asurzitor. Apele se roteau în preajmă şi clocoteau ca-ntr-un cazan, şi nimeni încă nu trecuse cu vreo corabie pe-acolo. Iason s-a încordat la cîrmă. Orfeu a început să cînte din lira lui un cîntec dulce, şi mîngîios, şi-adormitor. Iar din corabie, eroii au slobozit un porumbel. Acesta a-nceput să zboare şi-a trecut iute printre stînci. Numai o pană de la coadă i-a fost prinsă de Simplegade. Văzînd acest semn bun, voinicii au pus şi ei mîna pe vîsle. Orfeu cînta ameţitor. Stîncile se mişcau alene sub acest cînt duios de liră. Şi totuşi, valurile repezi şi înspumate dintre stînci smuceau pe Argo cu putere şi o trăgeau parcă-napoi. Nu mai era decît o clipă, şi stîncile s-ar fi lovit. Atunci eroii au vîslit mai cu putere mai cu sîrg, şi vasul Argo a trecut. Numai un căpătîi de lemn a fost zdrobit. Atîta tot. Fineu din Tracia spusese că de va trece vreo corabie printre stîncile Simplegade, blestemul lor se risipea. Într-adevăr, din acea vreme, teribilele Simplegade au rămas locului, pe veci. Acum vîsleau argonauţii fără de frică peste mare. Vîsleau, şi ochii lor, în zare, căutau mereu capătul lumii, ţara bogată-a lui Eete, unde era lîna de aur. E drept că, pînă să ajungă la ţinta lor cea mult visată, au mai trecut argonauţii prin multe alte încercări. In nişte lupte ce-au urmat, doi dintre ei au fost ucişi. Şi-au poposit de la o vreme într-o insulă mititică, o insulă a zeului războiului. Aicea se adăposteau negrele păsări ale lui Ares, care fuseseră gonite de marele erou Heracle din mlaştinile stimfaiiene. La rîndul lor argonauţii au înfruntat aceste păsări şi s-au luptat din greu cu ele. De la o vreme, au zărit munţii Caucaz, cu creste sure. Acolo, sus, pe vîrful Elbrus, zăcea de veacuri Prometeu, titanul cel legat în lanţuri. Heracle încă nu-l scăpase. Către apus s-a auzit şi-un vîjîit tare de aripi. Era chiar vulturul lui Zeus. Trecea prin slăvi, către Caucaz. Şi, trecînd el, credeau că vine furtuna înfricoşătoare; căci aripile lui uriaşe păreau că-s ale lui Boreu. Eroii au privit în urma acestei păsări, plini de spaimă. Ştiau. că vulturul lui Zeus o să sfîşie iar ficatul însîngerat al celui care îndura totul pentru oameni. Dar nu puteau să se oprească… şi au vîslit tot mai departe, pînă ce au ajuns la gura rîului larg şi-albastru, Fasis, din ţara regelui Eete 24. Şi, lăsînd valurile mării, s-au îndreptat în sus, pe Fasis.   In palatul soarelui In stînga lor se vedea Ea, cetatea regelui Eete, şi-n depărtările verzui zăreau vestitul munte Elbrus, purtînd pe fruntea lui cunună strălucitoare de omăt. în dreapta-n schimb erau grădina şi templul mare al lui Ares, unde păstra regele ţării lîna berbecului vrăjit. Dar, fiindcă se făcuse noapte, au tras corabia la ţărm. Au lăsat ancora cea grea să se înfigă-n mîlul gras şi au sărit pe o poiană. Acolo şi-au făcut culcuşul. Drumul cel greu se isprăvise. Erau în ţara lui Eete. Puteau să doarmă liniştiţi… S-au odihnit pînă la ziuă. Dar cum şi-a revărsat lumina trandafirie pe pămînt zeiţa Eos — aurora — s-au deşteptat şi-argonauţii. Au adus jertfe Afroditei, şi-au spălat trupurile-n apă ; au pus pe ei veşminte noi, şi Iason s-a-ndreptat cu fală către oraşul lui Eete. în mînă-avea doar un toiag, în semn de bună prietenie. însă pe urma lui veneau, cu pas ferit, să nu se vadă, argonauţii încărcaţi  sub hainele de sărbătoare  cu săbii bine ascuţite. Palatul regelui Eete era din marmoră curată, şi turnurile lui de-argint se ridicau pînă la cer. Iar din înalt se oglindeau în apa limpede a mării. Sculpturi, coloane, porţi măiestre, obiecte rare, preţioase, împodobeau acest palat, pe care îl zidise însuşi Hefaistos, celebrul faur al zeilor de pe Olimp. Meşterul făurar zidise, de fapt, acest palat măreţ zeului Helios, ca să-i arate prietenie, căci Helios sau mîndrul soare îl ajutase pe Hefaistos în bătălia cu giganţii, luîndu-l în carul lui de aur. Iar Helios, avînd palate destule-n răsăritul lumii, îl dăruise pe acesta celui mai drag dintre feciori, adică regelui Eete 25. Şi spre palat priveau acuma plini de nesaţ argonauţii, cînd a sunat o bufnitură şi porţile i s-au deschis. în pragul lor s-a-nfăţişat feciorul soarelui, Eete, şi-a strigat tare spre eroi : — Străinilor veniţi din lume, cine sînteţi şi ce căutaţi ? — Sosim din ţara tesaliană, a răspuns Iason cu-ndrăzneală. Regele Pelias îţi cere lîna cu firele de aur, pe care ţi-a adus-o Frixos, odinioară, din Elada. Vrem să ne-o dai de bună voie. Este a noastră, Şi ţi-o cerem. Tu ai păstrat-o pe nedrept. Altminteri noi ne vom lupta, şi-o să ţi-o luăm fără-ndoială, deşi am auzit că este păzită straşnic de-un balaur… O clipă regele Eete n-a putut să deschidă gura. Mînia îl înăbuşea. Avea doar un toiag în mînă. C-un toiag nu putea lupta. A vrut să-şi cheme toţi oştenii şi să înceapă un război cu preavoinicii din Elada. Dar şi-a dat seama că războiul nu putea să-l cîştige el. Argonauţii erau zdraveni şi încercaţi în lupte grele. Aveau, desigur, sub veşminte, scuturi şi săbii ascuţite. Pînă să-şi cheme el oştenii ar fi căzut, în ţărnă, mort. Eros o ţinteşte în inimă pe Medeea Atunci a cugetat că-i bine să-i tragă-n cursă şi să-i piardă. A deschis porţile mai largi şi i-a lăsat pe toţi să intre într-o ogradă minunată. Aici erau două clădiri. într-una locuia chiar el, soaţa-i şi fiul său, Absirt. Intr-alta îşi aveau sălaşul două co-pile-ncîntătoare. Tot în ograda pietruită cu nestemate şi aramă erau patru fîn-tîni de aur. Curgeau din ele, în cascadă : vin, untdelemn, lapte şi apă. Iar apa curgea vara rece, şi-n timpul iernii-nfierbîntată. Grădini cu flori îmbălsămate şi cu platani şi chiparoşi dădeau jur împrejur răcoare. Aici a poruncit Eete să se gătească un ospăţ, spu-nînd către argonauţi : — M-am mîniat… îmi cer iertare. Zeus ne porunceşte altfel, să primim oaspeţii cu cinste. Deci, vom petrece nouă zile. Pe urmă vom vorbi de treburi… Veseli, eroii-argonauţi s-au aşezat, pe loc, la mese ; şi-au început să soarbă vin ; şi să mănînce şi să cînte… Erau flămînzi şi însetaţi; şi nu se-nfricoşau de nimeni. Din cînd în cînd îşi atingeau cu palma săbiile sub haine. Rîdeau cu hohote spre rege şi îi spuneau : — Ascultă, rege, cînd ne vei da lîna de aur ? După ce s-o sfîrşi ospăţul, adică după nouă zile ? Mai bine ad-o de pe-acum ! Şi iar rîdeau, de răsunau curţile largi, încăpătoare, şi răsuna întreg palatul. în acest timp, zeiţa Hera, ce avea ciudă pe Eete, fiindcă nu o slăvea de-ajuns, s-a dus s-o caute pe-Afrodita. A aflat-o pe Afrodita într-o grădină din Olimp. îşi pieptăna buclele blonde, care-i cădeau mai moi ca spuma pe gîtul alb, rotund şi neted, pe umerii fermecători. Ea a rugat-o pe zeiţă să-l cheme repede pe Eros, micuţul zeu înaripat, şi să-l trimită în ograda în care regele Eete, soţia sa şi două fete şedeau la masă cu eroii. Eros să tragă o săgeată în inima fetei mai mici, ce purta numele Medeea. Şi să-i aţîţe-o patimă nemărginită pentru Iason. Iar Afrodita, mulţumită că o chemau într-ajutor zeiţa şi argonauţii, l-a căutat în Olimp pe Eros şi i-a făgăduit un dar, o jucărie de-a lui Zeus, de cînd era copil, în Creta. Şi Eros şi-a sărutat mama. A-ntins aripile de aur şi a plutit grabnic spre Ea. A ajuns în ograda largă, în care petreceau eroii, şi a ţintit-o pe Medeea, în inimă, cu o săgeată  cu o săgeată înmuiată în fiere verde şi venin. De cum a tras micuţul Eros săgeata lui înveninată, fata a cătat către Iason, prinsă nu-n lanţul dragostei — ci într-o patimă bolnavă. Ea s-a jurat c-o să-l ajute să dobîndească, din dumbravă,, lîna cu firele de aur. Eete vrea să-l trimită pe Iason Ia moarte Cum s-a sfîrşit acel ospăţ, regele i-a grăit lui Iason : — Tu mi-ai cerut lîna de aur. I-o avuţie fără preţ. Altul s-ar bate pentru ea. Pentru că am primit-o-n dar. Nu am răpit-o din Elada. Da ţi-o dau fără nici o luptă, căci eşti odraslă olimpiană… Aşa mi-ai spus cînd petreceam şi sorbeam cupele cu vin că eşti din neamul lui Poseidon. Şi lui Poseidon eu mă plec… — Atuncea, dară, adă-mi lîna, a rostit Iason bucuros, şi noi ne vom urca pe Argo şi vom pleca către Elada, fără să te mai supărăm. — Ţi-o dau, cum nu, a spus Eete ; dar trebuie să-mi dovedeşti că eşti odraslă olimpiană, făcînd o anumită slujbă… — Ce slujbă ? l-a întrebat Iason. Amîndoi se priveau în ochi şi îşi zîmbeau, dar nu cinstit. Pentru că-n inimile lor clocotea ura-nverşunată, şi fiecare socotea, sub zîmbetul său prefăcut, cum să-l lovească pe celălalt. în Iason, Hera aţîţase pofta de-a stăpîni comoara doar pentru el, nu pentru oameni, nu pentru cei ce-l aşteptau să se întoarcă în Elada. Stîmise pofta de-a se face stăpîn puternic şi bogat cum era regele Eete. Şi Iason îi căzuse pradă acestei pofte-njositoare. Ochii-i, mai înainte limpezi, erau acuma-ntunecaţi de planurile ce urzea. La rîndu-i, regele Eete fusese sfătuit, din slavă, de tatăl său, măreţul soare, cum să îi ia viaţa lui Iason. Şi regele a arătat feciorului venit din Iolco că are-n curtea lui doi tauri, ce au picioarele de-aramă şi varsă-ntruna foc pe nări. Mai are-un plug nemaivăzut făcut din fier şi din aramă, mare cît bolta unei case 26. Iason să-nhame aceşti tauri la plugul greu, cu lanţuri bune, şi să se ducă pe un cîmp, ce-i dincolo de riul Fasis. Să are cîmpul, plin de grijă, pentru că este al lui Ares. Să semene apoi pe cîmp nişte colţi negri de balaur 27, pe care îi păstra-ntr-un sac. Terminînd el cu semănatul, din acei colţi o să răsară o ceată mare de războinici. Iason să dea lupta cu ei şi să-i doboare pîn-la unul. Iason s-a cam înfiorat, aflînd de-această încercare. însă n-a vrut să se arate ; şi-a răspuns foarte liniştit că totul se va face-ntocmai. Să-i dea numai răgaz o noapte. — Ne vom retrage toţi pe Argo şi-acolo ne vom sfătui, i-a răspuns regelui Eete. — Bine. Să fie precum vrei, a-ncuviinţat şi regele. Insă-i venea să rîdă-n hohot, pentru că îi băga-n capcană. Ştia că Iason n-o să scape. Oştenii, răsăriţi din colţii aceia negri de balaur, aveau putere să-i răpună pe toţi eroii-argonauţi. Mai ales că lipsea Heracle…   Hera îi trimite un vis Medeei Şi fapta s-ar fi petrecut aşa cum plănuia Eete. Argonauţii-ar fi rămas pe acel ţărm pentru vecie, îngropaţi sub ţărînă rece. Dar Afrodita nu-i da tihnă copilei regelui, Medeea. O-nflăcăra mereu mai tare în dragostea pentru flăcăul venit pe mare din Elada. In timpul nopţii următoare fata s-a zbuciumat întruna… Dorinţa ei cea mai fierbinte era de-a fi cîndva regină… Zeiţa i-a trimis un vis. Se făcea-n vis că o lua Iason în braţe şi-o urca pe Argo, şi amîndoi plecau spre Iolco. Acolo se urcau pe tron. El era rege, ea regină. Ce mult i-a plăcut visul fetii !… Şi ea, trezindu-se din somn, a strigat iute două sclave. Sclavele au adus un car. A înhămat la el catîri şi au pornit spre ţărmul apei, unde se legăna, uşoară, corabia argonaută. Sclavele l-au chemat pe Iason, ce sta îngrijorat pe punte. Tînărul s-a grăbit spre ţărm, mînat de poftele-i aprinse de avuţie şi putere, care îl mistuiau acum, şi-a glăsuit fetei aşa : — Cît de frumoasă eşti, Medeea ! De la ospăţ, cînd te-am văzut, n-am putut să te uit o clipă… Copila s-a împurpurat : — Şi eu, străine, te-am visat… căci eşti voinic, eşti îndrăzneţ..” Meriţi să ai noroc în toate… La aste vorbe, bucuros, Iason a prins copila-n braţe. Ea s-a lăsat şi i-a şoptit că ar primi să-i fie soaţă. — O, ai să fii soţia mea… Te voi urca pe tron în Iolco… i-a glasuit Iason repede. — Dacă te juri să-ţi fiu regină, a glăsuit atunci Medeea, voi face vrăji şi ai să birui… Ar fi aici să mai adaug că fata regelui Eete ştia nenumărate vrăji. Le învăţase de micuţă, de la o doică vrăjitoare. — îţi jur orice, i-a răspuns Iason, ce nu avea altă dorinţă decît să capete mai iute nepreţuita avuţie… Şi, auzind făgăduiala, Medeea nu s-a mai gîndit la tatăl său, nici la oraşul care pierdea lîna de aur. Avea şi ea un singur gînd : să se mărite şi să fie regină-n ţara tesaliană.   Semănarea colţilor de balaur pe glie Medeea i-a adus lui Iason o alifie fermecată. Ungîndu-se cu alifia pe trup, pe arme şi pe scut, tînărul devenea mai tare decît Heracle, decît zeii. E drept că asta doar o zi. Chiar focul cel mai arzător, cea mai tăioasă dintre arme nu mai putea să-i facă rău, şi el îşi învingea duşmanii. Trebuie să spun că alifia era făcută dintr-o plantă care creştea-n munţii Caucaz, din sîngele lui Prometeu. Iason s-a uns cu alifia ; şi-aşa cum l-a-nvăţat Medeea, a şi pornit spre locul unde se aflau, într-o văgăună, taurii regelui Eete. Taurii s-au zvîrlit spre el. De ar fi fost zid de cetate, ar fi căzut sub izbitură. Dar Iason a rămas pe loc. I-a prins de coarne cu putere şi, ajutat de-argonauţi, i-a înhămat bine la plug. Au arat cîmpul larg şi neted. Pe el au semănat toţi colţii aceia negri de balaur. Din colţii semănaţi pe glie au răsărit nişte uriaşi, cu săbii, suliţe şi scuturi. Uriaşii au păşit spre Iason şi spre ceilalţi argonauţi, care stăteau mai la o parte. însă flăcăul, învăţat de fata regelui, Medeea, a luat o stîncă mare în braţe şi a zvîrlit-o-ntre uriaşi. Uriaşii, văzînd stînca asta, au socotit că e de aur. S-au repezit nebuni la ea, ca nişte lupi pe o mioară, şi s-au certat. S-au luat la luptă, căci fiecare vrea s-o aibă. în lupta care s-a iscat, lovindu-se turbaţi cu ură, s-au omorît. Au pierit toţi.   Văzînd că Iason biruieşte, regele, ce era de faţă, s-a întors repede-n palat. — Ce-i de făcut ? Vom da noi lîna acestor tineri din Elada ? a-ntrebat regele Eete pe sfetnicii săi de credinţă. Sau vom găsi o altă cale, ca totuşi s-o păstrăm la noi ? — Nu ! n-o vom da, au spus cu toţii. Ci mîine-n zori vom strînge oastea şi-i vom lovi pe-argonauţi la ceasul cînd ei încă dorm… Şi cum în vremea asta noaptea se coborîse peste lume, tăcută, plină de mistere, regele a cerut şi el o amînare de o zi. — Mîine vă dau lîna de aur, spusese regele lui Iason, care venise la palat să-şi ceară drepturile sale. în sinea lui însă gîndea, cum era îndemnat de sfetnici, să-i prindă pe argonauţi şi să-i ucidă fără milă. Iar vasul lor să-l facă ţăndări .şi să-l cufunde-n rîul Fasis.   Răpirea lînei de aur Atîta doară că Medeea aflase tot ce plănuiau tatăl său şi cu dregătorii. Ea a făcut pe loc o vrajă. Tatăl şi sfetnicii şi oastea au căzut jos şi-au adormit. Porţile s-au izbit în lături şi ea a trecut fără grijă, avînd de mînă pe Absirt, fratele ei cel mititel. S-au îndreptat spre vasul Argo. Acolo l-au găsit pe Iason, care stătea la ţărmul apei. El bănuia că va veni copila regelui Eete să-i dea un sfat, poate vreo veste… Şi, revăzîndu-se cei doi s-au strîns şi s-au îmbrăţişat ; şi şi-au jurat din nou credinţă. Acuma ei erau uniţi. Dar nu uniţi prin dragoste sau prin dorinţa de a fi folositori celorlalţi oameni, de-a săvîrşi fapte măreţe, de cinste şi de glorie. Nu, ei erau înlănţuiţi de pofta lor de-a fi bogaţi şi de-a fi rege şi regină. Aşa se-ntîmplă totdeauna cu cei care au firi prea slabe, lesne supuse lăcomiei. Alunecă uşor în rău… Iară trădările Medeei faţă de ţară şi părinţi pecetluiau, precum se vede, toate aceste jurăminte, ce amîndoi şi le făceau noaptea, pe ţărmurile apei. Medeea l-a călăuzit pe Iason, tînărul străin, înspre dumbrava înverzită, unde era templul lui Ares. Aici, lîngă copacul sfînt, stătea de strajă un balaur. Balaur care-şi căsca gura, plină de foc şi de miasme către voinicul tesalian. însă Orfeu, ce-l însoţise pe Iason pînă la dumbravă, după poruncile Medeei, a început să cînte dulce, şi monstrul, lung de nouă stînjeni, s-a lăsat moale la pămînt. Iar flăcările otrăvite s-au stins în botul lui hidos. Abia mai pîl-pîiau puţin. Medeea a zvîrlit atunci asupra lui un suc vrăjit. Sucul l-a adormit pe monstru. Şi Iason, cu argonauţii, s-au repezit către copac, în el lucea lîna de aur, într-o lumină orbitoare. Ei au smuls lîna din copac. Iason a pus-o pe spinare. Şi au pornit, cu pas grăbit, către corabia lor, Argo.   Fuga Medeei cu Iason Fără să şovăie o clipă, Medeea s-a urcat şi ea pe puntea vasului de lemn. L-a luat alături pe Absirt. Iar Iason, care conducea această expediţie, a ridicat ochii spre cer şi-a mulţumit zeiţelor Hera şi mîndrei Afrodită, pentru tot ajutorul lor. A implorat apoi pe Zeus şi pe Poseidon furtunosul  zeul din care se trăgea  să-i ocrotească pe tot drumul de-ntoarcere către Elada. Unul dintre argonauţi a ridicat ancora grea. Ceilalţi au luat vîslele-n mîini, şi vasul a pornit în jos, pe rîul Fasis, către mare. Cum au ajuns din nou pe mare, argonauţii au dat glas nemărginitei bucurii care-i înflăcăra pe toţi şi s-au pornit veseli să cînte. Lîna de aur strălucea şi lumina pînă departe, incit nu se vedeau pe cer nici stelele scînteietoare, şi nici făclia de argint a lui Selene, dalba lună. Nu se vedeau decit eroii, avînd în mijloc pe Medeea şi pe Absirt ce tremura poate de frig, poate de teamă. Toţi erau veseli, fericiţi, pentru că nu ştiau nici unul ce planuri nutrea acum Iason. Numai Medeea sta pe gînduri. Prin farmece «a cunoştea că-n Ea regele, curtenii se şi treziseră din somn. Descoperiseră răpirea lînei de aur din copac şi fuga fetei, a Medeei, cu fratele-i, micul Absirt. Numai că regele Eete avea şi el corăbii bune. Avea oşteni şi avea prieteni, care erau adînc mîhniţi că se furase din dumbravă lîna cu firele de aur. Iar regele a poruncit să plece-ndată trei corăbii, pe urma vasului elin, şi, ca să poată să-i ajungă, a hotărît ca la o vîslă să tragă-n loc de un om, doi. Vîntul bătea spre asfinţit. Deci să se-ntindă pînze multe. Pînze mai mari decît acele ce se aflau pe vasul Argo. — Şi vă mai spun să nu vă-ntoarceţi fără Medeea şi Absirt, căci veţi fi Qsîndiţi la moarte ! a rostit regele Eete către oştenii ce plecau, în toiul nopţii, să-i ajungă pe Iason şi argonauţi.   Căsăpirea micului Absirt Iată de ce era Medeea atîta de îngrijorată. Ea ştia tot ce se-intîmpla. Intr-adevăr, a treia noapte de la plecarea lor pe mare, s-au văzut şi urmăritorii. De iapt, Iason, şi-argonauţii n-o luaseră pe-acelaşi drum ca la sosire, prin strîmtori28, ci, tăind marea curmeziş, plecaseră către alt ţărm. Spre ţărmul unde se vărsa rîul cel larg, Istrul, în mare  adică-n Pontul Euxin. Căutaseră să schimbe drumul, socotind că urmăritorii or să se-ndrepte spre strîmtori. Dar lîna ce-o aveau cu dînşii i-a dat de gol, căci scînteia ca soarele în toiul zilei. Urmăritorii au văzut dincotro vine strălucirea şi, cum aveau pînze mai bune, vîslaşi mai mulţi şi odihniţi, s-au încordat şi erau gata… aproape gata să-i ajungă. Şi, ca să scape de primejdii, ea şi acela ce-i jurase că o va face soaţa lui, regină în oraşul Iolco, Medeea a făcut o crimă cumplită, înspăimîntătoare. Ea s-a ascuns în fundul bărcii, să n-o vadă argonauţii, şi-a sfîrtecat în bucăţele pe micul său frate Absirt. Iar membrele însîngerate le-a risipit în largul mării, pe-ncetul, una cîte una. Cînd au aflat argonauţii această crimă odioasă, s-au mî-niat nespus de tare. Erau gata s-o zvîrle-n valuri. — Noi sîntem luptători, eroi, înfruntăm monştri, fiare, regi. Nu ucigaşi de rînd, de-aceia care se luptă cu copiii. Chiar Iason s-a uimit în sine, văzînd ce fire-are Medeea. Şi totuşi, el a apărat-o, gîndindu-se că-i va mai fi de ajutor şi-n patrie. La rugăminţile lui Iason, argonauţii au iertat-o şi au vîslit în sus, pe Istru.Văzînd, pe valuri, colhidienii, membrele micului Absirt, s-au oprit ca să le adune. Le-au strîns bucată cu bucată şi le-au adus toate pe ţărm. Acolo au orînduit slujbe şi jertfe pentru fiul cel sfîrtecat al lui Eete. L-au ars pe rug şi au făcut serbări — cum cerea datina. Aşa s-a scurs o zi întreagă. în acest timp argonauţii urcaseră  pe cît se pare  pe Istru-n sus, destul de mult 29. Urmăritorii şi-au dat seama că nu i-ar mai putea ajunge. Dar fiindcă nu mai îndrăzneau să se întoarcă la Eete fără Medeea şi Absirt, ostaşii au rămas acolo, întemeind o aşezare bogată şi înfloritoare, ce-a primit numele de Torni 30.După această întîmplare, argonauţii au trecut, plutind pe Istru mai departe, dincolo de Iliria 31. Intoarcerea la Iolco Abia ajunşi în altă mare, şi s-a pornit cea mai grozavă dintre furtunile pe care le suferiseră în drum. Valuri se ridicau cît munţii şi pînzele se sfîşiau sub răsuflarea îngheţată a unui vînt de miazănoapte. Vîslele se frîngeau şi ele în stînci ce răsăreau din apă. Corabia argonaută era ca o coajă de nucă, zvîrlită-ncoace şi încolo, sub munţi de apă vineţii. Eroii abia se mai luptau şi îşi pierduseră nădejdea că vor putea scăpa cu zile, cînd iată, a sunat un glas. Un glas puternic de la proră. Vorbea, pe cît spunea legenda, ramura sacră, din stejarul marelui Zeus, din Dodona. Ramură ce era adusă, pusă la proră, de Atena. Şi ramura i-a îndemnat să plece-n marea Tireniană, în insula cea misterioasă unde-şi avea sălaşul Circe, o vrăjitoare renumită. Iar Circe să-i purifice de moartea micului Absirt. Argonauţii, în furtună, au întors cîrma către locul unde trăia faimoasa Circe. Cum s-au întors, a stat furtuna pe care-o trimisese Zeus ; şi Argo a plutit pe mări, pe rîuri şi din nou pe mări… şi a ajuns pînă la Circe. Acolo s-au purificat de sîngele vărsat la Tomi. …Şi au întîmpinat, din nou, furtuni, primejdii fără număr. Sirenele i-au ispitit, prin cîntece ademenitoare, să se arunce-n apa mării. Dar i-a salvat pe toţi Orfeu, care cînta mult mai frumos. Doar melodia lui duioasă le-a amintit de patrie şi i-a ţinut pe vasul Argo. Trecînd prin apa ce scălda două stînci : Scila şi Caribda, două stînci ameninţătoare, erau de asemeni să se-nece, la fel ca mai tîr-ziu Ulise. Dar s-au luptat cu valurile şi au scăpat iarăşi cu bine. Au mai trecut şi pe la Creta. Acolo s-au luptat cu Talos, un uriaş înspăimîntător, din neamul monştrilor de-aramă şi, după multe lupte şi rătăciri, au atins ţărmul portului magnezian Pagase, din care Argo se pornise cu peste patru luni în urmă. în curînd au sosit la Iolco. Corabia au închinat-o zeului mărilor, Poseidon, din care Iason se trăgea. Şi Pelias a primit lîna, comoara regelui Eete. în schimb, eroul i-a cerut tronul părintelui său, Eson. Ce-i drept, în sine chibzuia că avînd tronul şi puterea, tot lui o să-i revie lîna ce şi-o dorea atît de mult. Regele l-a ţinut cu vorba cît timp au stat argonauţii. Dar, cum s-au risipit aceştia, Pelias n-a mai vrut să-şi ţină cuvîntul dat cu luni în urmă. A strîns oastea şi l-a gonit pe Iason din oraşul Iolco.   Pelias este fiert într-un cazan chiar de către fetele sale Iason s-a mîniat amarnic. Visul său scump se spulbera. Şi nu ştia ce-ar putea face să pună mina pe putere. Atunci Medoea, vrăjitoarea, a născocit un şiretlic. S-a prefăcut că s-a certat cu soţul ei, fiul lui Eson, şi a cerut un adăpost la fetele lui Pelias. Căci regele avea trei fiice. Stînd ele într-o zi de vorbă, Medeea a-nceput să spună că ea cunoaşte vrăii prin care îi poate-ntineri pe oameni. Ca să le dovedească asta a umplut un cazan cu apă, şi, punînd lemne dedesubt, a aprins foc cu pălălaie, şi apa a-nceput să fiarbă. A luat pe urmă un berbec  cel mai bătrîn din toată turma  şi l-a tăiat în bucăţele. Bucăţile le-a pus la fiert. A mai turnat un suc în apă, a mai rostit şi nişte vrăji. Şi ce să credeţi ? Dintr-o dată, bucăţile s-au închegat. Din apă a ieşit un miel cu blană albă, behăind. Copilele lui Pelias, văzînd această preschimbare, au rugat-o pe vrăjitoare să le întinerească tatăl. Medeea s-a lăsat rugată. Fetele i-au făgăduit şi un şirag de pietre scumpe, dacă le-ascultă rugămintea. Şi vrăjitoarea, mulţumită că planul i se-ndeplinea, le-a sfătuit pe-aceste fete să-l taie pe bătrînul rege în opt bucăţi, cu capul nouă. şi să le-arunce în cazanul în care apa clocotea. Iar fetele, căzînd în cursă, şi-au doborît părintele, ca pe un taur la ospeţe, şi carnea lui au aruncat-o într-un cazan mare să fiarbă. Dar cum a dat în clocot apa, Medeea le-a strigat în faţă că ea l-a răzbunat pe Iason, şi Pelias rămîne mort. Apoi făcînd nu ştiu ce vrajă, s-a arătat un car de flăcări, tras de doi şerpi înaripaţi. Medeea s-a urcat în car şi a pierit într-o clipită. Segele Pelias căzuse ; dar nu-ntr-o luptă vitejească  precum se cade-ntre bărbaţi. Era răpus prin vicleşuguri şi uneltiri vrăjitoreşti. Nimeni nu l-a lăudat pe Iason pentru-o asemenea victorie. Şi el tot n-a putut să urce pe tronul mult rîvnit din Iolco. Puterea a trecut în mîna unui fecior al celui mort, un alt argonaut : Adraste. Iason a fost silit să fugă la Creon, rege din Corint.   Glauca şi Creon sînt cuprinşi de flacări Creon îl admira pe Iason pentru că adusese lîna de aur de la Ea, şi l-a primit cu multă cinste. I-a dăruit şi un palat, cirezi de vite şi moşii. Ar fi putut acuma Iason să vieţuiască liniştit, Medeea, soaţa,-i dăruise şi doi copii încîntători. Dar tot ce se clădeşte-n viaţă pe crime şi pe vicleşug se prăbuşeşte prea adesea. La fel şi dragostea lui Iason faţă de soaţa lui, Medeea. s-a istovit de la un timp.   Toţi se temeau de vrăjitoarea ce-şi omorîse frăţiorul şi îl fier-sese în cazan pe fostul rege de la Iolco. Iar crimele  pe cît se pare  aştern pe chipuri nişte umbre. Căci fata regelui Eete se urîţea de la un timp. Iason nădăjduise poate că tatăl ei, de supărare, fiindcă-şi pierduse şi copiii şi lîna cea nepreţuită, o să se stingă într-o zi. Iar el, fiind bărbatul Medeei, va moşteni bogatul Ea. Dar dintr-acolo nu veneau deloc veştile aşteptate, şi Iason, ce iubea puterea şi bogăţia şi plăcerea, hotărîse s-o părăsească pe soaţa lui de pîn-atunci şi să se-nsoare cu Glauca, fata lui Creon, gazda sa. Astfel, de nu putea fi rege nici peste mare, nici la Iolco, avea să moştenească jilţul regelui Creon, din Corint. Aflînd Medeea ştirea asta s-a necăjit peste măsură. Dar cum era de stăpînită, s-a prefăcut că nici nu-i pasă şi a grăit către Glauca, fiica lui Creon, cu dulceaţă : – M-am săturat şi eu de Iason. Mă cere regele Egeu, care domneşte în Atena ; şi-aş vrea să fiu şi eu regină. Destul am zăbovit aicea lîngă un om fără noroc… şi ca să te încrezi, frumoaso, că nu am nici o supărare, îţi fac şi eu un dar de nuntă… Poftim, acesta-i darul meu !…. Şi vrăjitoarea, prefăcută, i-a dăruit fetei lui Creon o haină scumpă, purpurie şi o cunună de mărgean. Glauca s-a înseninat, căci tare-i mai fusese teamă de fosta soaţă a lui Iason. Dar cum şi-a îmbrăcat veşmîntul, a simţit un fior de moarte. Corpul i-a fost cuprins de flăcări. Iară cununa îi strîngea, ca într-un cleşte, fruntea albă.   Ea a strigat şi s-a zbătut. A vrut să-şi scoată iute haina, dar stofa se ţinea de trup şi nu putea s-o dezlipească. La ţipetele ei grozave a alergat regele Creon. Insă cum s-a atins de fată a luat şi el îndată foc. Amîndoi au pierit în flăcări32. Fuga Medeei şi prăbuşirea corăbiei Argo …Dar vrăjitoarei nemiloase nu i-au ajuns aceste crime. A luat în mînă un cuţit şi şi-a ucis cu el copiii al căror tată era Iason. Apoi a poruncit să vină carul său magic, tras de şerpi, şi a fugit către Atena, să se mărite cu Egeu ; dar n-a stat nici acolo mult. A pus la cale alte crime. Şi era gata să-l omoare pe fiul lui Egeu : Tezeu. Aflînd Egeu de uneltirea nesăţioasei vrăjitoare, a izgonit-o cu ruşine. Chemînd Medeea un balaur, a şi zburat pînă la Ea. S-a împăcat cu tatăl său. Şi… nu s-a mai aflat nimic ce s-a-ntîmplat cu vrăjitoarea. Iason, mîhnit şi fără rost după uciderea Glaucei, a rămas singur în Corint 33. Şi prin legende se mai spune că Iason, într-o zi, dormea Ia umbra vasului său Argo, pe ţărm, în istmul de Corint. Abia de închisese ochii. Prin mintea lui se perindau nenumă-ratele-ntîmplări din expediţia spre Ea. Dar Argo, care-odinioară ca un delfin tăiase apa şi deschisese drum pe mări cutezătorilor elini, era acuma putredă. Iason visa lîna de aur31. Tocmai visa că se găsea din nou pe Argo şi se zărise, în depărtare, o lumină. Era un munte-ntreg de aur… Cînd… lemnăria putrezită s-a prăbuşit c-un zgomot surd. In cele mai frumoase vise — corabia, pe care Iason o condusese-n expediţie, s-a prăbuşit asupra lui… L-a-ngropat sub dărîmături. Astfel s-a stins, fără de fală şi fără glorie, acela ce nu luptase pentru oameni şi se iubise doar pe sine… Note Tesalia este o regiune din Grecia de nord, cu pămîntul destul de fertil. Aici creşteau prin munţi cai şi boi, despre care se spunea că erau cei mai frumoşi din lume. Dealtfel, regii tesalieni şi-au făcut cei dintîi oaste de călăreţi. Chiar turmele de boi erau duse la păşune de slujitori călări, mînîndu-le cu lănci. Păstorii tesalieni erau războinici. Ei străjuiau averea cea mai de preţ pe acele vremuri: cirezile de boi şi hergheliile de cai. Se luptau cu duşmanii ce vroiau să le fure, sau cu fiarele din munţi. Insă, în acelaşi timp, erau şi pricepuţi. Adunau buruieni din munţii Pelion şi făceau oblojeli cu care-şi vindecau caii muşcaţi de fiare, boii înţepaţi de lănci sau propriile răni dobîndite în lupte. Umblînd mereu călări, păstorii tesalieni păreau că-s contopiţi cu caii de sub ei. Din imaginea aceasta a călăreţului contopit cu calul, imagine dăltuită pe pereţii peşterilor, s-a născut poate noţiunea de centaur. Dealtfel, în limba greacă „henteo” înseamnă a înţepa cu lancea, a goni, a mina. Iar „tauros” e taur. S-ar putea ca din.   „heneto tauros” — cel care mînă tauri — să fi derivat cuvîntul centaur, cum afirmă unii mitologi. Centaurii aceştia, născociţi în legendă, erau pînă la brîu oameni şi, mai jos de brîu, aveau trupuri de cai. Ei par să întruchipeze în acelaşi timp — aşa cum s-a mai amintit odată — furtunile grozave din munţi. De aceea se mai spune că aveau drept tată pe legendarul Ixion — vijelia, şi mamă pe Nefele — zeiţa norilor. Dintre centauri unul este vestit. El se numeşte Hiron. Acest centaur Hiron este personificarea ştiinţei medicale ce o aveau păstorii. Din pricina aceasta, Asclepio-Esculap a deprins meşteşugul de a-i vindeca pe oameni în peştera lui Hiron. După cit se pare, în munţii Pelion era un soi de plante ce nu se mai cunoaşte. Din ele se scoteau sucuri întăritoare — un fel de vitamine — ce se dădeau copiilor şi-i ajutau să crească, să se facă voinici. Tot aici, în munte, băieţii învăţau să îngrijească de vite sau să vîneze fiare, să mînuiască arcul, sabia şi lancea, să folosească scutul. Să devină astfel viteji şi să dispreţuiască moartea în bătălii. In legende vedem adeseori feciori de zei sau ai unor eroi de seamă trimişi la Hiron, ca un simbol al necesităţii creşterii copiilor în mijlocul naturii, unde forţele li se călesc cel mai bine. Motive asemănătoare, cînd un bătrîn sau o bătrînă încearcă firea şi bunătatea unui flăcău plecat în lume să sâvîrşească isprăvi mari, avem şi noi într-o mulţime de basme. Ţara lui Eete, faimoasa Colhid,a de mai tîrziu, Ceorgia de astăzi, era socotită, precum se ştie, ca fiind la marginea de răsărit a pămîntului. Dincolo de ea răsărea soarele în fiecare zori de zi. Hele se tîlcuieşte prin „cea strălucitoare”. Acelaşi sens îl are şi numele Helena, Elena. Iar Frixos înseamnă cel care freamătă, care scînteiază. Amândoi par a fi simbolul luminii reflectate în nori. A doua nevastă a Ivi Atamas era regina Ino, mama lui Learh şi Melicerte (vezi legenda despre zeul Dionisos). Berbecele cu lina de aur simbolizează poate norii călători. Norii se nasc din ape, ar fi deci tot nişte odrasle ale lui Poseidon, zeul apelor. Cînd soarele răsare, îi poleieşte. Ei par uneori făcuţi în întregime din aur. Este vorba de strîmtoarea Dardanele. în limba greacă „argo” înseamnă uşoară. într-un basoreUef, frumos şi expresiv, lucrat în teracotă de către un artist antic necunoscut. îi vedem pe argonauţi cum îşi construiesc cu pricepere, cu înţelepciune, tasul pe care vor pluti înspre ţara regelui Eete. în stingă este Iason, avînd pe cap un coif cu creastă. Scutul şi sabia le-a pus însă alături. Pentru că — ajutat de un argonaut — el întinde plnza pe catarg. Munca se vede a fi pe sfîrşite. Totuşi, cu multă grijă, un alt argonaut mai înfrumuseţează cu dalta şi ciocanul o parte a corăbiei, sau poate încrustează acolo crenguţa din copacul lui Zeus. In folclorul românesc avem şi noi adesea elemente naturale : crenguţe, frunze, buruieni fermecate, care slujesc eroilor noştri. Atena, zeiţa înţelepciunii, era considerată ca sfătuitoarea şi sprijini-toarea tuturor eroilor. O vedem dînd ajutor lui Prometeu, Heracle, Tezeu,   Perseu ş.a. Aceasta ca un semn că eroii şi faptele lor nu trebuiau să se bizuie numai pe îndrăzneală, ci şi pe înţelepciune. Sînt unii învăţaţi care afirmă că o parte din legendă este adevărată, că expediţia către extremitatea estică a Mării Negre s-ar fi făcut, probabil, cam cu optzeci de ani înaintea războiului renumit al Troiei. Bineînţeles că toate acestea sînt supoziţii. Nu avem destule date şi nu putem să ştim ce a fost şi cînd a fost. Insă, de bună seamă, legenda cîntă pe acei navigatori care au cutezat întîia oară să plece în mari călătorii, deschizînd drum spre răsărit, pe ape, negoţului elin. Aceştia au înfruntat primejdii şi furtuni nenumărate. S-au luptat cu popoare necunoscute, l-au înfrînt pe localnici şi i-au silit să dea tot ce aveau mai de preţ. Au adus apoi cu ei bogăţii şi aur mult în Elada. Insă, ca să înfrumuseţeze această aventură, poeţii au născocit că pe corabia Argo s-ar fi urcat cei mai de seamă eroi şi ei au trăit fel de fel de întîmplări de dragoste şi lupte. Tot poeţii au născocit, după dorinţele basileilor, care doreau să-şi legitimeze cuceririle, că marii olimpieni : Zeus, Hera, Atena şi, mai tîrziu, Afrodita i-ar fi ajutat să învingă. Prin această aşa-zisă protecţie a marilor olimpieni se dovedea neîndoios că regii elini aveau dreptul să cutreiere mările şi să le stăpînească, să cucerească orice ţinut şi să adune bogăţiile pe care şi le doreau. Plecarea se spune că s-ar fi făcut din portul magnezian Pagase. După unele legende, au fost ucişi şi toţi băieţii, ca aceştia, crescînd mari, să nu-şi răzbune taţii. Regina din Lemnos se numea Hipsipila. Propontida — adică aceea care deschidea calea spre Pontul Euxin — era Marea Marmara. Ţară din Asia de sud-est, cu capitala la Pergam. Argonautul Polifem, care a auzit strigătul lui Hilas, răpit de nimfe, şi a plecat, alături de Heracle, în căutarea lui, a fost întemeietorul legendar al oraşului Hios. In Misia au rămas Heracle, Polifem şi Hilas. Unde se află Scutari, sau Uskiidar, în Turcia. Faţă în faţă cu Scutari se ştie că se află Istambulul. Lupta aceasta cu pumnii este strămoaşa boxului. Numai că luptătorii din antichitate îşi legau pumnii cu nişte curele, şi de curele erau prinse plăci mici de aramă, colţuroase, care striveau carnea şi sfărîmau oasele. Strîmtoarea Bosfor. Pînă în preajma oraşului Istambul se întindeau odinioară hotarele Traciei. Simplegade înseamnă stîncile care se izbesc între ele. Şi în basmele noastre se găsesc de multe ori stînci sau munţi care se izbesc cap în cap. Grecii îi ziceau, la început, Mării Negre : Pontul Axeinos, adică marea neospitalieră, fiindcă avea mereu furtuni. După ce au cunoscut-o mai bine şi au văzut că are ţărmuri roditoare şi bogate, i-au schimbat vechiul 188 nume şi i-au spus Pontul Euxeinos sau Pontul Euxin, adică marea ospitalieră. Este vorba de rîul Rion din Georgia. Palatul sclipitor pe care îl avea Eete, ca fiu al astrului ceresc, reprezenta pentru elini lumina aurie ce se vede, în zori, spre răsăritul lumii şi se reflecta în apa Mării Negre, în lungi coloane argintii. Atît taurii cu picioarele de aramă, cît şi plugul erau creaţiile lui Hefaistos. Colţii ce trebuiau semănaţi pe cîmpul lui Ares erau tot din botul balaurului doborît de Cadmos, cînd fundase oraşul Teba. Fuseseră dăruiţi regelui de zeul Ares. La înapoiere, argonauţii nu au mai trecut prin strîmtoarea Bosfor, in Marea Marmara, ci s-au îndreptat direct către ţărmul nostru, unde este astăzi oraşul Constanţa. Se spune că Istrul-Dunărea ar fi avut odinioară aici un braţ. Cît timp au durat slujbele pentru Absirt, argonauţii ar fi ajuns, după legendă, cam prin regiunea Cazanelor. Aceasta este legenda înfiinţării oraşului Torni sau Tomis, cum i-au spus romanii. In greceşte, numele s-ar tîlcui prin locul celui tăiat (temio înseamnă tăiat), ca o amintire a faptului că micul Absirt fusese tăiat aici în bucăţele de Medeea. Este vorba de Marea Adriatică. Grecii vechi credeau că fluviul Dunărea unea Marea Neagră cu Marea Adriatică. Această nouă crimă a fetei regelui Eete este povestită în versurile zguduitoare ale tragediei lui Euripide : „Medeea”. Spre deosebire de Heracle, Tezeu, Perseu şi alţi eroi, Iason închipuie pe omul viteaz şi generos, la început, ce părăseşte mai apoi calea dreaptă. Nu mai este folositor semenilor săi aflaţi în suferinţă şi luptă doar pentru sine, cu orice mijloc : jurăminte, cuvinte mari şi promisiuni — pe care nu şi le respectă — numai ca să-şi atingă scopul. Eroii l-au urmat pe Iason, căci el fusese năpăstuit de Pelias. El i-a chemat, în numele dreptăţii şi în folosul elinilor, de-a dobîndi lina de aur. Eroii erau bucuroşi să sâvîrşească fapte mari, îndrăzneţe, să cutreiere şi să cunoască lumea, să deschidă drumuri noi pe mări, să nimicească monştrii şi fiare, să biruie pe regii hapsîni. In toiul expediţiei ajunşi în Colhida, sau poate chiar mai dinainte, Iason cade pradă poftei de mărire şi avere. De aceea el devine egoist, meschin şi ia parte la crime. Ca să înfiereze astfel de fapte, cîntăreţii antici subliniau în legende tragicul sfîrşit al lui Iason. Lina de aur pare a fi şi simbolul bogăţiilor din ţările răsăritene, pe care elinii le-au rîvnit mult, întotdeauna.

Orfeu si Euridice   ÎN TRACIA  muntoasă a vieţuit, se spune, primul dintre aezi, cel dintîi cîntăreţ de imnuri din Elada. Cîntăreţul acesta a fost numit Orfeu. El s-a născut în casa unui rege, Eagru, ce-i cîrmuia pe traci. Iar mama lui a fost gingaşa Caliopa, muza ce inspira poezia epică şi arta de-a vorbi frumos şi mişcător. Muza a fost o vreme soţia lui Eagru. Atîta că Orfeu, deşi născut în casa regelui trac Eagru, avea şi el drept tată, ca şi Asclepio, pe marele Apolo, zeul ocrotitor al cântecului dulce. Născîndu-se copilul, mama i-a pus pe limbă trei stropi curaţi de rouă şi a rostit o vrajă. I-a hărăzit să poată s-alcătuiască stihuri, iar vorbele să-i curgă din gura lui ca mierea. Tatăl, zeul Apolo, i-a dăruit o liră şi i-a urat să cînte dintr-însa mai frumos ca vîntul cînd foşneşte prin frunzele pădurii, mai cald şi mai duios decît privighetoarea în nopţile cu lună. Să nu fie-ntrecut de nici un om pe lume, cînd şi-o-nstruna el lira. Să cînte melodii la fel de-armo-nioase, cum sînt acelea care îl desfată pe Zeus la ospeţe-n Olimp.   Crescînd Orfeu mai mare a început să umble prin ţara lui Eagru, cu lira subţioară. Toţi cîţi îl întîlneau se minunau de vorba plăcută ce-o avea, ca şi de-nţelepciunea pe care-o dovedea cu orişice prilejuri feciorul lui Apolo. Astfel se povesteşte c-atunci cînd se certau, din pricini felurite, supuşii lui Eagru îl chemau pe Orfeu sâ le facă dreptate. Iar el, cu vorbe bune şi sfaturi înţelepte, împăca pe vrăjmaşi şi-i făcea săşi dea mîna.   Un cîntăreţ fără seamăn   Iar lira lui măiastră îi fermeca pe toţi2. Cîntecul său era atîtde frumos, că oamenii-ascultîndu-l îşi uitau întristarea. Inima bântuită de prea multe necazuri îşi găsea alinare şi se înveselea. Dar ce spun eu de oameni  cînd fiarele pădurii veneau în jurul său ! Chiar rîsul, cea mai crudă dintre sălbăticiuni, îşi culca botul umed de sînge pe piciorul aedului Orfeu şi îi sorbea adesea graiul melodios. Şi tot felul de păsări se adunau pe ramuri. Ba chiar, de vreţi să ştiţi, elinii povesteau că lira lui vrăjită făcea să se desprindă din rădăcini copacii. Ei lunecau pe văi şi veneau să-i umbrească fruntea îngîndurată şi plină de visări. Munţii se clătinau. Pietrele se mişcau şi se rostogoleau pînă lîngă Orfeu, să-i ţie loc de jilţuri 3. Natura, fermecată, căuta să se apropie de aed cît mai mult şi să-i asculte viersul, poemele sublime, neîntrecute încă de nimeni pînă-atunci. Şi, devenind Orfeu flăcău în toată legea, a însoţit eroii plecaţi către Colhida să dobîndească lîna berbecului de aur. De n-ar fi fost cu ei feciorul lui Apolo  cu toată îndrăzneala de care-au dat dovadă vitejii-argonauţi — n-ar fi putut nici unul să-şi mai revadă casa, părinţii şi copiii. Prin sunete de liră a domolit mînia unor stînci fioroase, numite Simplegade, care striveau adesea corăbiile eline. Tot el a adormit în viers moleşitor balaurul cel groaznic, care păzea-n Colhida acea lînă de aur şi-a nimicit, prin cîntec, vraja amăgitoare a unor fete-păsări, ce se chemau sirene şi încercau s-afunde pe marinari în valuri. A mai făcut Orfeu şi-alte isprăvi de seamă. Dar n-a luptat cu lancea sau sabia sau arcul. Arma lui i-a fost lira, şi, totuşi, a învins. (Isprăvile-s prea multe. Nu le mai amintim.) Ar fi să spunem totuşi că fiul lui Apolo şi-al muzei Caliopa s-a-ndrăgostit de-o nimfă. Se chema Euridice ; şi-n ochii ei cei verzi îi plăcea lui Orfeu să-şi scalde fericirea, privindu-i cu nesaţ zile şi nopţi de-a rîndul…   Adesea Euridice îl ruga pe Orfeu să-şi reverse din liră divina-i armonie, ca ea, cu alte nimfe, să poată dănţui în tactul muzicii . Orfeu o asculta şi atingea îndată coarda melodioasă c-un beţigaş de-argint, făcînd să izbucnească din liră un nou val de sunete vrăjite. Vroia s-o-nveselească pe preafrumoasa nimfă. S-o ştie mulţumită. Nu bănuia, sărmanul, soarta-nspăimîntătoare ce-i era hărăzită, peste puţină vreme ; căci draga-i Euridice n-avea să aibă parte, prea mult, de bucuria ce-o răspîndea Orfeu, prin cîntecele sale.   Pierderea frumoasei Euridice   S-a întîmplat ca fata să fie îndrăgită şi de un alt flăcău, un crescător de-albine, pe nume Aristeu. Şi, aflînd Aristeu că-n casa lui Eagru se pregăteşte nunta, s-a hotărît s-o fure pe nimfa Euridice. Ca să-şi îndeplinească gîndul acesta rău, care nu îi da pace, Aristeu s-a ascuns într-un desiş de arbori. A aşteptat o vreme, precum pîndeşte tigrul juninca din poiană şi-i gata doar să sară. Veghind plin de răbdare, iată se ivi clipa cînd nimfa Euridice rămase singurică. Atunci se repezi şi vru s-o ia în braţe. Nimfa, înfricoşată, văzîndu-l pe Aristeu din umbră cum s-a-vîntă, a şi luat-o la fugă. Aristeu, îndîrjit, a pornit după ea, şi, cum era mai iute şi c-un picior mai ager, a fost gata s-o prindă. Atît că, din greşeală, frumoasa Euridice, sărind peste un trunchi de stejar răsturnat, nimeri într-o groapă. Aici era un şarpe cu pielea-mpestriţată şi colţii veninoşi. Nimfa-l calcă pe şarpe. Acesta se întoarse. Se-ncolăci îndată pe glezna Euridicei şi îşi înfipse colţii, strecurîndu-i veninul sub pielea subţirică. Orfeu, ce auzise ţipătul Euridicei, porni şi el în fugă, cu inima bătîndu-i ca un ciocan în piept, Ajunse doar s-o vadă pe nimfă cum se stinge. O jale fără margini simţi în el aedul, în timp ce Aristeu — acela ce fusese pricina morţii ei — se mistuia-n adîncuri verzi-negre de pădure. — Zeus, măreţe Zeus — strigă spre cer Orfeu, bătîndu-se cu pumnii în fruntea ca de fildeş — pogoară-te cu milă, acum, asupra mea. Dă viaţă Euridicei… Dar cerul, albăstrui, rămase mut ca stînca. Nici cîntecul de liră nu mai clinti pe nimfa ce părăsise lumea.”.: Orfeu, trîntit în iarbă, o-mbrăţişa cu sete şi o chema zadarnic să vie împreună cu el, acolo unde totul sta pregătit de nuntă. Plînsul lui cel fierbinte îi zguduia pe oameni şi mulţi — dornici s-aline pe cel ce-i mîngîiase cu viersul său vrăjit  îi glăsuiau astfel: — Nu plînge. E zadarnic. Iubita ţi-e la Hades. Asta i-a fost ursita şi nu ai ce să faci. Cată să te supui voinţei olimpiene… — Nu. Nu mă voi supune… ! a glăsuit Orfeu. Voi pleca spre Infern, de-ar fi să rătăcesc pe drumuri toată viaţa ; şi am să-mi caut mireasa. Mă voi ruga de Hades. Oricît ar fi de crunt, oricît de nemilos, trebuie să-mi întoarcă pe Euridice-a mea… Luîndu-şi pe umăr lira şi un toiag în mîini, Orfeu s-a îndreptat către un mic sanctuar pe care-l avea Hermes. Acolo s-a rugat de feciorul lui Zeus, pristavul din Olimp, ca să-l călăuzească pe drumul spre Infern, şi i-a jertfit un ţap cu blana ca tăciunii, din turmele regale, cum cerea obiceiul. L-a proslăvit în imnuri. Apoi, fără zăbavă, a pornit iar la drum, către Peloponez.   Şi, în Peloponez, la capul Tenaron 5, era o peşteră. Nici un om nu-ndrăznea să treacă pe acolo de la lăsatul serii. Credinţele străstrăVechi spuneau că-n peşteră erau furii, erinii şi fel de fel de iazme, ce-i sugrumau pe oameni cînd încercau să intre. Căci peştera aceea era de bună seamă una din porţile spre tărîmul lui Hades.   Pătrunde în Infern Şi, poposind Orfeu la capul Tenaron, n-a vrut să ţină seamă de vorbe şi poveţe. — Spuneţi !… Asta-i intrarea spre negrele genuni, unde domneşte Hades ? întreba pe localnici. — Da, da !… răspundeau ei. însă nu cuteza, străine, să te-apropii prea mult de-aceste locuri. Eşti tînăr. E păcat… Furiile stau de strajă… Ele n-aşteaptă mult şi te strîng de grumaz… Cîţi n-au pierit acolo !… Stai… Stai… Unde te duci ? Tu n-auzi vorba noastră ? — Aud. Dar nu mi-e teamă !… rostea spre ei Orfeu. O caut pe Euridice. Şi dorul pentru ea îmi dă puteri să lupt, să-l înfrunt şi pe Hades. Am armă lira mea… Cu ea o să întâmpin geniile infernale, voi risipi destinul… Lăsaţi-mă să trec… Şi, înstrunindu-şi lira. cîntînd necontenit, Orfeu a păşit drept spre peştera aceea care-şi căsca gîtlejul umed şi-ntunecat, către aria mării. Nu s-a temut de furii, de geniile crude, păşind prin faţa lor, senin şi fără frică.   Şi iacătă-l trecut, din peştera adîncă, într-un tărâm de umbre ciudat şi misterios. Coboară pe poteci unde-i aţin piciorul tufele în-cîlcite de scai şi mărăcini. îl zgîrie şi-l rănesc… Dar el nu ţine seamă, şi merge mai departe, pînă zăreşte rîul cel vînăt, Aheronul. Aici erau pe ţărmuri sute şi mii de umbre, ce aşteptau să treacă şi se rugau de Haron, luntraşul cel bătrîn, să-i ducă peste ape, cu barca-i putrezită. Haron cerea obolul. Cine nu i-l plătea mai rămînea pe ţărmuri, rătăcind, amărît, cam o sută de ani. însă aedul cîntă lui Haron cel ursuz, din lira sa de aur, un cîn-tec minunat. Luntraşul se îndură. îl trece pe Orfeu pe malul celălalt. Acolo alte piedici. Cerberul stă de pază la porţile de-aramă. Latră şi urlă tare. Iar şerpii-ncolăciţi pe capetele sale şuieră fioros, silindu-se să-l muşte cu colţii-nveninaţi pe fiul lui Apolo.   El îşi înstrună lira. Coardele ei răsună, şi dinele se lasă pe pîn-tec, la pămînt. Firea lui duşmănoasă se schimbă dintr-o dată. Ochii  săi cată blînd. în acest chip, aedul poate să treacă-n voie către palatul unde sălăşluieşte Hades. Şi fratele lui Zeus îi strigă de departe : — Cine eşti tu ? Ce vrei ? Cum cutezi, pămîntene, să intri nepoftit în ţinutul tăcerii ?… Orfeu cată spre Hades fără de-nfricoşare, şi-i spune doar atît : — Dă-mi voie, preamărite stăpîn peste-ntuneric şi umbre fără viaţă, să-ţi glâsuiesc în viers… Şi n-aşteptă răspunsul ce vrea să i-l dea Hades. Ci prinde-n braţe lira cu coardele de aur, pe care i-o dăduse la naştere Apolo. Şi gura lui, în care îi picurase muza stropii curaţi de rouă, începe să rostească stihuri mai dezmierdate ca şoapta de iubire sau somnul care prinde în braţele lui pruncul, cînd este legănat la sinul cald al mamei.   Zeul Hades se îmblînzeşte   Ii povesteşte-n stihuri dragostea cea curată, care-l înlănţuise pentru întreaga viaţă de nimfa Euridice. Speranţele-nflcrite ce le păstrau în inimi. Cum regele Eagru le pregătise nunta. Iar zeu] Himeneu, cel ce-mplineşte legea sfînt-a căsătoriei, cu aripi nevăzute, venise de la Creta, unde-şi avea palatul ; şi-şi aprinsese facla. Dar facla nu arsese cu flăcăruie albă,cum cerea datina, ci răspîndise numai un fum înecăcios. Asta, ca prevestire a tristei întîmplări ce urma să-i lovească. Ii cîntă Orfeu apoi de clipa neuitată cînd şî-a văzut iubita căzută la pămînt, fără de răsuflare ; de gemetele sale; de jalea ce-a cuprins întreg poporul trac. Toţi cîţi ascultă cîntul divinului aed, acolo, în Infern, nu pot să-şi stăpînească suspinele din piept. Geniile infernale tac toate copleşite de preamărea durere din glasul lui Orfeu. Tantal şi-a uitat foamea şi setea deopotrivă ; Sisif nu mai ridică pietroiul greu pe coastă, şi Ixion, acela ce se-nvîrteşte veşnic pe-o roată de aramă înlănţuit cu şerpi, rămîne nemişcat.   Întreita Hecate îşi şterge pe obraji o lacrimă fierbinte. Şi Cora-Persefona îşi lasă fruntea albă pe umăruj lui Hades, străpunsă de tăişul amarnicei mîhniri din viersul lui Orfeu. — Gîndeşte-te, tu, Hades  mai giăsuieşte el, pe blînd acord de liră  dacă un zeu viclean ţi-ar răpi într-o zi soţia mult iubită, n-ai suferi ca mine ?… Nu ai pleca s-o cauţi ?… Răspunde-mi, nu căta încolo cu privirea… în timp ce zeul tace, soaţa-i, Persefona, întinde către Hades o mînă rugătoare şi-i cere să s-aplece cu milă spre aed. Dragostea ce-l uneşte pe el de Euridice este cu mult prea mare. Chinul ce îl îndură Orfeu, pierzînd mireasa în ziua nunţii sale  este sfâşietor… Şi zeul, care-altminteri nu are nici o milă, acuma se înclină mişcat către Orfeu. — Voi face, zice el, pentru iubita ta, ceea ce nu se cade nici unui muritor. Se va întoarce-n lume, urmîndu-te pe tine. Dar trebuie să-mi promiţi… — Mă leg mai dinainte să-ndeplinesc orice, îi răspunde Orfeu, cu glasul gîtuit de marea bucurie că-şi va recăpăta pe scumpa-i Euridice.   Şi Hades îi mai spune : — Cînd vei urca, Orfeu, spre celălalt tărîm, să nu-ntorci cumva Capul, să nu-ncerci s-o priveşti… — Deşi mă arde dorul şi clipele îmi par veacuri nemăsurate, nu voi căta spre ea, dacă aşa ţi-e vrerea, mai spune iar Orfeu. — Dacă te vei întoarce şi vei privi spre nimfă, cu-o clipă înainte de-a călca pe pămînt, o pierzi pe totdeauna, a adăugit la urmă zeiţa Persefona. Nu mai e nici un mijloc s-o poţi recăpăta… — Aşa… Aşa voi face !… a glăsuit Orfeu. Deci, mulţumind lui Hades şi Corei-Persefona, călăuzit pe Her-mes a plecat spre pămînt. Ştia că îl urmează şi nimfa Euridice. Dar nu-ndrăznea să-ntoarcă înspre iubită capul, de teamă să n-o piardă, cum îi spusese Hades.   Mergea cîntînd din liră şi rostind mîndre stihuri ; şi-n minte-o cerceta pe Euridice-a lui : „E tot atît de albă ? Mai este drăgăstoasă ? Nu s-a schimbat cumva ?”… Şi inima-i o dată cu lira lui cînta cîntec de biruinţă şi dor înfrigurat, în timp ce se urca înspre pămîntul nostru. Mai erau cîţiva paşi… Ce spun ? Numai un pas. Şi Orfeu trecea pragul din peşteră afară. Dar în acel moment a fost străpuns de teamă. Dacă mireasa lui s-a rătăcit cumva în bezna infernală şi nu e-n urma lui ? Atunci a întors capul îngrijorat s-o vadă. O vede, fericit, cum merge lîngă Hermes. Vrea să-i spună eva. Dar dalba lui mireasă, fără de nici o vorbă, însă cu braţele deschise către el, parcă l-ar fi strigat, alunecă-n Infern. De data asta însă e pentru totdeauna 6.   Numai cîntecul îi rămîne   Zadarnic a-ncercat din nou Orfeu să treacă de rîul Aheron. Nu l-a mai luat luntraşul, cel care duce morţii în ţinutul lui Hades: Zadarnic s-a zbătut, a plîns, l-a implorat şi i cîntat din liră. Hades orînduise să nu fie lăsat pentru a doua oară în sumbrul său palat. Nefericit, Orfeu s-ar fi ascuns, se spune, în munţii Traciei. Nu dorea să mai vadă în ochi nici o femeie ; căci îşi reamintea de scumpa-i Euridice şi inima-i rănită se sfîşia mai mult. De auzea-n pădure rîsete de copile, dacă pe malul apei era cumva vreo nimfă, Orfeu îşi trăgea haina pe faţă şi fugea. Ei bine, tocmai fuga le aţîţa pe-acestea să-ncerce şi s-atragă în mreje de aed. Astfel s-au scurs cu greu vreo trei sau patru ani. Singurâ-i mângâiere era doar cîntecul, în care proslăvea iubirea fără margini, dincolo de mormînt.   Dar se aflau pe-atuncea, în Trăda, bacante, frumoase preotese, care-l slujeau pe Bachus, zeul cel dezmăţat. Acestea nu-l iertau pe fiul lui Apolo, fiindcă-i păstra credinţă pierdutei Euridice. Şi cum se povesteşte, ele se tot iveau în faţa lui, cu sila, cîntînd sau dănţuind sau azvîrlindu-i flori legate-n bucheţele. îl ispiteau cu vorbe pline de îndrăzneală şi-l pofteau la serbări închinate lui Bachus, adică la orgii.   Însă el le gonea întruna, cu dezgust. Le blestema, spunînd că ele înjosesc numele de femeie  şi se urca în munte, mai sus, să nu le vadă purtarea desfrînată, pe care-o dovedeau. Atîta că nici ele nu s-au lăsat înfrînte. L-au urmărit în munte şi l-au încercuit. — De nu primeşti, Orfeu, să trădezi amintirea iubitei Euridice, să ştii că vei muri !… i-au ţipat laolaltă. — O, moartea, unde este ? le-a dat răspuns aedul. Prin ea mai pot ajunge s-o văd pe Euridice… Şi auzind acestea, în ura lor turbată, ameţite de vin, bacantele acelea şi-au împlântat în el zecile de pumnale, cu care sfîrtecau ţapii sacrificaţi stăpânului lor Bachus.   Trupul însângerat l-au aruncat în Hebru . La timp au sărit însă şi cele nouă muze, avînd pe Caliopa, mama lui, între ele. I-au ridicat din apă corpul său fără viaţă şi l-au înmormântat într-un templu, Liberta, pe muntele Olimp. Doar capul rămăsese rostogolit pe valuri, şoptind necontenit, cu buzele albite, numele prea iubit al nimfei Euridice. Iar capul său şi lira au ajuns pînă-n Lesbos, o insulă în care a înflorit poezia. Muzele şi Apolo au luat această liră, care mişcase munţii, fiarele şi pe Hades şi au pus-o pe boltă. Luceşte între stele. E constelaţia Lirei. Iar poemele 9 lui au rămas între oameni, veşnice ca iubirea jurată Euridicei !…   Note Vechii elini înţelegeau prin Tracta ţinuturile mărginite la miazănoapte de Propontida şi de Marea Egee, la răsărit de Pontul Euxin sau Marea Neagră, la asfinţit de fluviul Strimon, astăzi Karasu ; iară la miazănoapte de Istru sau Dunărea cea largă. Intr-un desen pe un vas este înfăţişat Orfeu, în ţara lui Eagru. Tracii stau în preajma lui cu coifuri peste plete şi cu suliţi în mîini, gata parcă de luptă. Poetul cîntăreţ este aşezat în mijloc, cu ochii către slavă. în mîini ţine lira. Nu ştim ce rosteşte, dar feţele războinicilor, înăsprite de lupte şi greutăţi, parcă se luminează şi uită de urgia pe care o pregătesc, de moarte şi război. Se vede marea putere a cîntecului, a artei, asupra lor. Aşa ni-l reprezintă pe fiul lui Apolo şi al muzei Caliopa un mozaic dezgropat în oraşul Pompei şi aflat astăzi la Palermo. în jurul lui se văd strînse zeci de sălbăticiuni: maimuţe, leoparzi, lei cerbi, păsări, ba chiar şi şerpi şi broaşte, care-i ascultă viersul. O astfel de imagine a pictat artistul francez Nicolas Poussin în opera intitulată „Orfeu şi Euridice”, aflat azi la muzeul municipal din Chantilly. într-o splendidă îmbinare de culori sînt zugrăviţi oamenii şi natura. Se văd cîteva nimfe la poalele pădurii. Altele se scaldă în undele străvezii ale rîului Hebru. In zări se înalţă munţii, adăpostind cetatea cu zidurile sure, în care văzuse lumina zilei feciorul lui Apolo. întreg tabloul respiră măreţia, puterea suverană a artei : a cîntecului şi poeziei. Orfeu, cu beţigaşul de argint în mină, se pregăteşte să cînte, însoţindu-şi vocea cu Ura, cel mai frumos dintre cîntecele pentru preaiubita lui Euridice. Astăzi capul Matapan. Scena este admirabil redată într-un basorelief din secolul al V-lea î.e.n., care se găseşte acum la Neapole. Ea a fost cîntată şi de marii poeţi antici: Eschil, Pindar, Horaţiu, Ovidiu şi, mai ales, Vergiliu, în „Georgi-cele” sale. In epoca modernă nenumăraţi artişti au abordat această temă în muzică, teatru, poezie şi artele plastice. Bunăoară, în muzică, germanul Gluck a creat, pe motivul acesta legendar, una dintre cele mai frumoase lucrări, intitulată „Orfeu şi Euridice”. Semnificaţia pierderii Euridicei de către Orfeu pare a fi aceea că faptele mari, hotârîtoare în viaţă, nu se pot desăvîrşi fără răbdare şi sacrificiu pînă la capăt. Rîul Mariţa de astăzi. Aici vor crea mal iîrziu poeţii Alceu şi Safo. Lui Orfeu i se atribuie o serie întreagă de poeme, care au fost de fapt create mult mai tîrziu, deşi unele fragmente par a fi urme veritabile de poezie orfică. Tot despre el se spune că avea şi darul profeţiei, fiind fiul lui Apolo — şi că ar fi organizat aşa-nvmitele mistere orfice. Capul său, prins între stîncile insulei Lesbos, se zice dealtminteri că a avut darul să facă profeţii multă vreme după moartea poetului. întemeierea tebei Cadmos ; Zetos şi Amfion ; Edip