Cărți Dezvoltare Personală - Părinți și copii. Cărți Psihologie

O scrisoare de la Steve Dragii mei cititori, Daţi- mi voie să vă povestesc câteva lucruri despre mine, înainte să începeţi lectura propriu- zisă a acestei cărţi, pentru a putea cu - noaşte persoana din spatele cuvin - telor. Oamenii cred deseori că sunt tată de băieţi, pentru că am scris despre băieţi şi le- am pledat cauza timp de mulţi ani. De fapt, primul nostru copil a fost băiat (acum e bărbat). Atunci când prietenii ne- au întrebat ce ne- am dori în continuare, am răspuns că nu contează şi chiar cre - deam că aşa este. Dar, în momentul în care s- a născut fiica noastră – printr- o cezariană de urgenţă, în timpul căreia mi- am dat toată silinţa să nu leşin –, am fost copleşit de bucurie. Nu- mi venea să cred cât de fericit eram. Fericirea aceasta nu a dispărut niciodată. Am scris despre băieţi din tr- un singur mo tiv – reprezentau un domeniu cu probleme se rioase, iar deontologia îmi cere să mai dau o mână de ajutor acolo unde este nevoie de mine. În vremurile acelea, fetele nu puneau mari probleme. Însă cam acum cinci ani, lucrurile au început să se schimbe. A început să se remarce o scădere bruscă şi accentuată a sănătăţii mintale a fetelor. Cazurile de anorexie şi automutilare, care altădată erau extrem de rare, apăreau acum în orice şcoală şi la orice colţ de stradă. Dar, mai mult decât atât, fetele erau mai stresate şi mai deprimate decât ori - când. Fetele nu se nasc urându- şi trupul. Nu se nasc urân du- şi viaţa. Se întâmpla însă ceva care le otrăvea sufle tul. Ceva ce părea să fie o pro blemă a începutului adolescenţei şi care, cu fiecare an ce trece, pare a se instala din ce în ce mai devreme. Ca răspuns, s- a dezvoltat o întreagă mişcare mondială în sprijinul fetelor – susţinută de avocaţi, terapeuţi şi cercetători –, care a încercat să mobilizeze părinţii şi comunitatea. Mulţi din - tre aceşti oameni îmi erau prieteni şi împreună am simţit nece - sitatea unei cărţi simple şi pe înţelesul părinţilor, care să- i ajute pe aceştia din urmă să repună adolescenţa fetelor pe făgaşul cel bun. Cartea la care ne gândeam este cea pe care o aveţi chiar acum în mână. Creşterea unor fete puternice se face încă din fragedă pruncie. Trebuie să le iubim şi să luptăm cu tot ceea ce- ar putea să le doboare. Trebuie să facem cele mai bune ale - geri, deoarece lumii de azi nu pare să- i pese de fete, văzân - du- le doar ca pe nişte instrumente de a pro duce bani. Bineîn ţeles că unele dintre aceste probleme au fost şi rămân mereu ac - tuale. Fetele au trebuit să fie puternice dintot deauna. Adolescenţa unei fete este o căutare, o călătorie de- a lun - gul căreia adună înţelepciunea necesară pentru a deveni femeie. În această căutare, noi suntem călăuzele fiicelor noastre. Pen - tru a le fi călăuze, avem nevoie de hărţi de calitate, exemple bune de urmat şi o privire limpede. Poate că fiica dumneavoastră e încă bebeluş. Poate este adolescentă. Orice vârstă ar avea, sper ca această carte să vă în curajeze, să vă dea energia de a transforma lumea într- un loc mai bun pentru ea şi pentru toate celelalte fete. Şi mai sper că vă va ajuta să îi dăruiţi toată dragostea de care sunteţi în stare. Cu stimă, Steve Biddulph

ASCULTÃ-TI CORPUL PRIETENUL TÃU CEL MAI BUN de Lise Bourbeau   PREFATÃ   Carte pe care o citesti acum a fost scrisã special pentru tine. În mod inconstient, ai fãcut un gest care îti va transforma viata. Indiferent de motivul pentru care ai deschis cartea, fii sigur cã, pe mãsurã ce o vei citi, eu voi deveni buna ta prietenã. Voi fi mereu alãturi de tine, o datã de m-ai ales. Mi-am permis sã te tutuiesc ca sã mã simt mai aproape de tine. Si, ca prietenã, dorinta mea cea mai mare este aceea de a te ajuta. Voi încerca sã gãsesc un rãspuns la întrebãrile tale, sã te îndrum si sã te ajut sã descoperi marea bogãtie ascunsã în tine. Totusi, nu pot face nimic fãrã participarea ta. Dacã vrei sã citesti aceastã carte doar pentru a împodobi apoi cu ea biblioteca, înseamnã cã renunti sã te ajuti pe tine însuti. Trebuie sã te hotãrãsti acum. Metoda mea e simplã. Este suficient sã citesti cu atentie fiecare capitol si sã aplici, la nevoie, lectia învãtatã. Dupã fiecare capitol vei avea câteva exercitii de fãcut. Dacã urmezi îndrumãrile mele asa cum sunt prezentate, vei realiza foarte mult pentru tine însuti. Aceastã carte este rodul cercetãrilor, studiilor si observatiilor personale efectuate în ultimii nouãsprezece ani. Am experimentat eu însãmi toate notiunile descrise. Bucuria obtinutã a fost atât de mare, încât m-a convins sã învãt legile fundamentale ale vietii si apoi sã le cuprind într-o carte. Mii de oameni si-au schimbat viata învãtând sã se autodescopere si ei acum simt tot mai mult acea pace interioarã pe care, de multe ori, o credem inaccesibilã. Îti urez o cãlãtorie plãcutã în tine însuti. Nu te grãbi, nu sãri nici o etapã si vei face si tu multe descoperiri. Cu dragoste, Lise Bourbeau   Partea întâi LEGILE FUNDAMENTALE ALE VIETII CAPITOLUL 1 SCOPUL PRIMORDIAL AL FIINTEI UMANE   Te-ai întrebat vreodatã care este rostul tãu pe acest pãmânt? Care e scopul tãu ca fiintã umanã? Sunt atât de multi aceia care nu stiu acest lucru! Totusi, rãspunsul e simplu. Toti avem acelasi scop: acela de A EVOLUA. Tot ceea ce se numeste VIATÃ trebuie sã creascã. Priveste o clipã în jurul tãu: când o floare sau un copac înceteazã sã mai creascã, moare. Acelasi lucru e valabil si pentru noi. Fiecare om trebuie sã creascã si sã continue sã evolueze. A creste înseamnã pentru om „a creste în interiorul sãu”. Sufletul tãu e cel ce creste de-a lungul întregii vieti si nu corpul fizic. Dar cum ajungem sã crestem în acest fel? Iisus a fost cel care ne-a învãtat si ne-a transmis rãspunsul, afirmând cã cele douã adevãruri principale ale omului sunt DRAGOSTEA si CREDINTA. Nu pare ceva prea complicat, dar câtã vreme omul continuã sã-si creeze tot felul de probleme, neîntelegerea acestor douã legi va persista. Se spune cã atunci când omul va învãta sã se iubeascã pe sine si pe semenii sãi pe deplin, va ajunge sã stãpâneascã materia si prezenta lui pe pãmânt nu va mai fi necesarã. Pãmântul poate fi considerat o entitate în sine, adicã un suflet, o persoanã. Si el are responsabilitatea de a evolua. Fiecare om e o celulã a Pãmântului, tot asa cum corpul tãu e compus din milioane de celule. Dacã fiecare celulã a sãnãtoasã, vei avea un corp sãnãtos în care te vei simti bine. Acelasi lucru e valabil si pentru Pãmânt. Fiecãrui om îi revine sarcina de a se purifica, de a se mentine într-o bunã stare de sãnãtate fizicã, mentalã si emotionalã. Astfel, peste tot va domni armonia si pãmântul va deveni un loc prosper. Te afli aici, pe pãmânt, pentru a-ti supraveghea propria evolutie si nu pe a altora. Este inutil sã-ti folosesti energia pentru a-i judeca si a-i dirija pe altii. Existi pe pãmânt numai pentru tine. Pe parcursul cãrtii vei gãsi îndrumãri, implicatii si mijloace care-ti vor permite sã devii stãpân pe viata ta. Pe mãsurã ce în tine se vor dezvolta dragostea si credinta, vei degaja o asemenea energie, încât reactiile tale fatã de mediul înconjurãtor si cele ale mediului fatã de tine se vor transforma în întregime. Pãmântul sau societatea îsi mãsoarã gradul de dezvoltare dupã cel mai slab individ, tot asa cum un lant e la fel de puternic ca cea mai slabã verigã a sa. Multi afirmã cã existã evolutie pe pãmânt, cã lumea în ansamblul ei evolueazã. Totusi, ceea ce vedem în jurul nostru demonstreazã contrariul. Farmaciile, spitalele si azilurile se înmultesc, oamenii sunt tot mai bolnavi, au reale probleme fizice, sursele de informare în masã (televizorul, radioul, ziarele) ne prezintã zilnic noi si noi atrocitãti… Oare toate acestea reflectã evolutia? Omul are dreptate sã fie nesatisfãcut. Aceastã insatisfactie o trãiesti si tu, probabil, în prezent. Poate acesta este si motivul pentru care ai deschis aceastã carte. Stii cã existã în tine un vid pe care încerci în mod constant sã-l umpli. Dar cauti oare în locul potrivit? Nu trebuie sã privesti în jurul tãu, ci în tine. Marele tãu prieten este acolo. Este Dumnezeul tãu interior, care este acolo numai pentru tine, gata sã te îndrume, sã-ti vinã în ajutor. Sper cã din acest moment si pânã la sfârsitul cãrtii îl vei descoperi cu adevãrat si vei simti manifestãrile sale în tot ceea ce face. Si în acea clipã vei sti cã, prin puterea lui, vei putea realiza tot ceea ce vrei în viatã. Poate te întrebi: „Dar cum se face cã e, în acelasi timp, asa de simplu si atât de greu accesibil? Stiind cã omul poate face orice, de ce sunt atât de putini cei care, într-adevãr, realizeazã acest orice?”. Ai dreptate. În prezent, pe pãmânt, probabil cam 50% din oameni sunt în totalitate stãpâni pe viata lor… Dar pãstreazã-ti speranta, cãci începem sã ne trezim. Ne punem din ce în ce mai multe întrebãri si vrem sã mergem mai departe, fiind acum constienti cã mai existã si altceva. Trãim în epoca spiritualitãtii. Totusi, nu e usor pentru om sã meargã în profunzime. Pe de-o parte, e vorba de orgoliul lui foarte dezvoltat iar, pe de altã parte, îi e fricã… Frica de a descoperi un monstru în el însusi! De unde vine aceastã fricã? Poate din educatia primitã sau din altã parte, dintr-o viatã anterioarã. Dar asta nu conteazã. Lasã trecutul în urma ta. Trecutul e mort, nu-l poti schimba. Momentul cel mai pretios pentru tine este clipa prezentã. Iar viitorul depinde numai de tine, de aceea ce gândesti acum. Dacã esti abia la început în ceea ce priveste evolutia personalã, as vrea sã te previn cã vei simti o oarecare tulburare. Vei avea impresia cã temeliile fiintei tale se clatinã si cã totul se va prãbusi. Dar nu te nelinisti, este doar o iluzie. Aceastã tulburare este dovada cã se petrec anumite lucruri în forul tãu interior si cã te-ai decis sã „faci curãtenie”. Fie cã îti urmãresti atent gândurile, sau urmezi cursuri, citesti sau asculti, evoluezi si în acelasi timp, te purifici. Si pentru a te purifica mai mult, trebuie sã repeti anumite actiuni. Astfel accelerezi procesul de curãtire. Dau drept exemplu un pahar cu apã murdarã în care versi încet-încet apã limpede, curatã. Continuând acest procedeu, apa se purificã si obtii un pahar cu apã curatã. Este ceea ce se întâmplã si cu tine când cresti în interior. S-ar putea ca problemele tale sã ti se parã mai numeroase, s-ar putea sã te simti coplesit, dar nu e decât o iluzie; trebuie sã crezi cã eforturile tale sustinute vor fi rãsplãtite din plin. Fiinta umanã creste în acelasi fel ca tot ce existã pe pãmânt. Un copac prinde rãdãcini dintr-o micã sãmântã ascunsã în sol. Aceastã sãmântã trãieste în întuneric, umezealã, frig si e înconjuratã de o multime de forme de viatã subterane. În ciuda tuturor si fãrã voia ei, fãrã sã stie de ce, este atrasã în mod irezistibil de soare, de luminã. Nu se va afunda si mai mult în sol. Dimpotrivã, va creste se va elibera de învelisul sãu; va strãpunge stratul de pãmânt pentru a iesi la luminã. Odatã ajunsã la luminã, va creste în continuare si va ajunge un copac… Acelasi lucru se întâmplã si cu fiinta umanã. Sunt oameni care trãiesc încã în întuneric. Ei nu stiu cã mai existã si altceva. Nu vãd. Dacã li se vorbeste despre luminã, dacã li se aratã aceastã luminã, pentru ei nu existã asa ceva. Dimpotrivã, omul care a decis sã creascã în interior se gãseste la nivelul iesirii din pãmânt. El începe sã vadã lumina. El se îndreaptã spre luminã. Cu cât urcã mai mult, cu atât mai mult simte cãldura sa si cu cât va urca mai mult, cu atât va fi mai încãlzit si luminat. Ca orice persoanã ce evolueazã, vei trãi momente dificile. Când esti plin de orgoliu, ti-e greu sã admiti cã si altii au dreptate. Nu vrei sã recunosti cã poate altii au gãsit deja rãspunsul! De multe ori vei dori sã îi schimbi pentru a-ti demonstra cã ai dreptate. Este si asta o probã de trecut. Dar meritã efortul; cu cât vei reusi sã-ti stãpânesti mai mult orgoliul, cu atât vei reusi sã stãpânesti mai bine situatiile exterioare. Si acest efort te va face sã te înalti cãtre luminã, cãtre fericire. Putem compara evolutia interioarã cu o ranã de pe corp. Pentru a grãbi vindecarea rãnii, se aplicã o alifie care provoacã, în general, o durere si mai mare decât durerea provocatã de rana propriu-zisã. Acest rãu serveste la vindecarea rãnii. Stim cã în câteva minute va începe cicatrizarea. Acelasi lucru se întâmplã în interiorul tãu când începi sã cresti, sã te purifici, sã te descoperi. Durerea este realã, dar trecãtoare si nu-ti va face decât bine. Dacã simti durere, e un semn cã rezisti. Eziti sã te lasi în voia schimbãrii. Dacã îmi spui cã nu ai toate relatiile pe care le doresti, cã nu ai dragoste, sãnãtate si nici banii de care ai nevoie, o sã-ti rãspund: „De vreme ce-ti lipsesc atâtea, ce ai de pierdut?”. Înceteazã sã opui rezistentã si lasã-te în voia schimbãrii. Spune-ti cã ai totul de câstigat încercând ceva nou. Evolutia ta se va resimti si rãul va fi mult mai putin dureros. Întotdeauna, cei care rezistã mai mult vor avea mai mult de suferit. Cu cât rezisti mai mult, cu atât persistã rãul. Cu cât opui rezistentã la ceva, cu atât sunt mai multe sanse ca situatia respectivã sã se repete. Rezistenta e mai accentuatã la cei cu un caracter mai puternic. Vor avea de lucru de douã ori mai mult. Dar ceea ce conteazã acum esti tu. Continuã-ti drumul; persevereazã, câstigã mici victorii în fiecare zi si, treptat, vei ajunge sã realizezi tot ce-ti doresti. Cuvântul Dumnezeu va fi deseori mentionat pe parcursul cãrtii, ca si câteva pasaje din învãtãturile lui Iisus, dar nu te speria, aceasta nu este o carte despre religie. Existã o singurã religie în aceastã lume: aceea a iubirii de sine si fatã de cei apropiati, aceea de a-i accepta pe oameni asa cum sunt. Nu-l poti renega pe Dumnezeu pentru cã tu esti una din manifestãrile Sale, la fel ca tot ce este pe pãmânt. Pentru a ajunge sã fii stãpân pe viata ta, trebuie sã devii mai constient. Nivelul constiintei umane e atât de slab, încât cea mai mare parte a timpului omul nu stie cu adevãrat ce spune, ce face si ce gândeste; totul se întâmplã în mod mecanic. De câte ori pe zi ti se întâmplã sã-ti pui întrebãri înainte de a spune sau a face ceva? E timpul sã devii mai constient de viata ta! Tot ceea ce percepi cu ajutorul simturilor – ce vezi cu ochii, ce auzi cu urechile – e doar o iluzie. Realitatea este ceea ce se întâmplã în lumea invizibilã. Înainte de a fi vizibil, orice trece prin planul invizibil. Nimic pe pãmânt nu existã fãrã sã fi fost imaginat, gândit sau visat. Aceasta e marea putere a fiintei umane. Entitãtile din lumea mineralã (rocile), vegetalã (plantele) si animalã nu au capacitatea de a crea. Singura entitate de pe pãmânt care poate crea este omul. El a atins un grad de constiintã mai ridicat decât celelalte trei regnuri: a ajuns sã fie constient de Dumnezeu, de unde vine si încotro de îndreaptã. Acum e vremea sã se îndrepte cãtre al cincilea regn, regnul divin. Se spune cã omul a fost creat dupã chipul si asemãnarea lui Dumnezeu; ce trebuie sã întelegem din asta? Dumnezeu a creat pãmântul si tot ce existã în cosmos. Fiind o manifestare a lui Dumnezeu, tu esti Dumnezeul din lãuntrul tãu, deci poti realiza cât El. Poti crea orice în aceastã lume. De ce n-ai fãcut-o pânã acum? Pentru cã nu vedeai. Aceasta este marea gresealã a fiintei umane: necunoasterea, neacceptarea acestei mari puteri. Pe mãsurã ce vei îndeplini acte de credintã, vei începe sã realizezi lucruri extraordinare si sã întelegi ce înseamnã toate acestea. Vei întelege si sensul cuvintelor urmãtoare: omul devine ceea ce gândeste. Gândul e o imagine pe care o trimiti în lumea invizibilã. Creând aceastã imagine, hrãnind-o cu puterea ta, tu îi dai viatã. Gândul se alimenteazã din sentimentele si emotiile tale. Si, în final, tu îl faci sã fie vizibil în plan fizic. Cosmosul îsi are legile sale. Si, urmând aceste etape, tu poti determina sã se întâmple ceea ce vrei. Începi pe plan mintal, continui pe planul emotional, apoi ajungi în planul fizic. Dar, înainte de a începe, trebuie sã devii constient, pentru cã cea mai mare parte a timpului ignori ceea ce gândesti. Gândurile tale sunt atât de inconstiente, încât provoci lucruri pe care nu le doresti sau care-ti sunt chiar agreabile. În plus, nu vei rezolva nimic dând vina pe altii – si acestia nu au, întradevãr, nici o vinã. Singurul rãspunzãtor de ceea ce ti se întâmplã esti tu. Acceptând ideea cã ai materializat anumite lucruri, bune sau rele, prin tine însuti si cã ai o mare putere, nu e minunat sã-ti dai seama cã poti sã-ti folosesti energia pentru a face sã ti se întâmple numai lucruri bune? Ar fi de-a dreptul descurajant sã te gândesti cã tot ce ti se întâmplã are o cauzã exterioarã! Dacã te simti nefericit si crezi cã altii sunt rãspunzãtori pentru asta, ar trebui sã ai rãbdare pânã când ei îsi schimbã ideile pentru a deveni fericit! Dacã esti bolnav si dai vina pe diverse lucruri (ereditate, temperaturã etc.), ar trebui din nou sã astepti ca toate conditiile exterioare sã se schimbe pentru ca sã te faci bine. Vei astepta oare atâta vreme? N-ar fi mai bine sã-ti iei soarta în propriile mâini? Gândeste-te, dureazã numai un minut sã vizualizezi fericirea! Corpul tãu se va resimti imediat. Tot un minut dureazã sã-ti spui: „Bietul de mine, nimeni nu mã iubeste” si fericirea ta   s-a volatilizat încã de la începutul acestui gând. Dureazã numai o clipã sã încetezi sã mai critici, sã râzi sau sã iubesti. De la o clipã la alta observi cã tu esti acela care-si schimbã propria viatã. Îti croiesti viata în functie de ceea ce decizi sã vezi cu ochii, când, în realitate, trebuie sã încerci sã vezi cu ochii din lãuntrul tãu. Cautã frumusetea dincolo de urâtenie, cautã dragostea dincolo de criticã. Vei face astfel un pas cãtre întelegere. A evolua înseamnã a deveni o fiintã spiritualã, o fiintã care vede dragostea (pe Dumnezeu) peste tot. Opreste-te pentru câteva secunde; fã câtiva pasi în interiorul tãu si observã care sunt gândurile tale cele mai frecvente în cursul unei zile. Ti se întâmplã des sã spui „durerea mea de cap”, „durerea mea de spate”, „problema mea”? Vezi, îi dai atâta atentie, pui în ea atâta energie, încât durerea din tine persistã. Devii ceea ce gândesti! Când te afli în compania unor prieteni sau a unor oameni pe care-i iubesti, despre ce vorbesti? Doar pomenesti despre problemele tale sau încerci sã gãsesti o solutie? Si cum îti petreci timpul liber? Urmãresti la TV emisiuni constructive, care te ajutã sã te îmbogãtesti spiritual, sau alegi filme care te fac sã trãiesti sentimente de neliniste sau invidie? Viata de pe ecran deformeazã realitatea. Si ce citesti de obicei? Articole din care înveti ceva sau vestile proaste? Devii ceea ce lasi sã intre în constientul si subconstientul tãu. Nu trãiesti pe pãmânt pentru a trãi în bogãtie sau în mizerie, în popularitate sau in anonimat, muncind sau stând în somaj. Existi pe pãmânt pentru „a fi”, pentru a-ti dezvolta individualitatea, eul superior. Majoritatea oamenilor sunt preocupati de personalitatea lor. Personalitatea este ceea ce se percepe din interiorul unei persoane. Trebuie sã stim cum sã trecem dincolo de aceastã personalitate pentru a ajunge la individualitatea noastrã. Iatã un exercitiu care a fost mentionat si în prefatã. Vei gãsi unul la sfârsitul fiecãrui capitol. Dacã vrei într-adevãr sã te ajuti pe tine însuti, te sfãtuiesc sã le acorzi multã atentie. Ia o foaie de hârtie si scrie tot ce îti amintesti cã ai fãcut în ultima sãptãmânã. Lucrurile pe care le-ai fãcut în mod constient, pentru tine, care te-au ajutat sã te simti bine, te-au fãcut sã simti o anumitã bucurie. Lucrurile pe care le-ai fãcut pentru altii, mentionând dacã le-ai înfãptuit de bunãvoie sau ceea ce te-a îndemnat sã le faci. Numeste toate persoanele pe care le-ai judecat sau criticat în cursul sãptãmânii, pe cele care au spus sau au fãcut lucruri care nu ti-au plãcut si pe care ai fi preferat ca ele sã le fi spus sau fãcut altfel. Scrie tot ce-ti amintesti. Îti sugerez sã rostesti afirmatia de mai jos ori de câte ori te vei gãsi singurã cu gândurile tale, pânã când vei fi pregãtitã sã treci la capitolul urmãtor.

CUM S-A NĂSCUT IDEEA DE A SCRIE ACEASTĂ CARTE Germenele acestei cărţi a încolţit pe vremea când, ca tinere mame, participam la întnmirile vmui grup de părinţi condus de regretatul psiholog pentru copii, doctorul Haim Ginott. După fiecare şedinţă, mergeam cu maşina acasă împreună şi ne minunam de eficienţa noilor abilităţi de comunicare pe care le deprindeam, regretând, totodată, faptul că nu le cimoscuserăm cu ani în urmă, ahmci când meseria noastră era de a lucra cu copiii — una dintre noi în liceele din New York City, iar cealaltă în diferite locuinţe din Manhattan. Nu aveam cum să anticipăm atunci ceea ce urma să se dezvolte din  acea experienţă iniţială. Două decenii mai târziu, cărţile pe care le  scrisesem pentru părinţi depăşiseră tirajul de două milioane de  exemplare vândute şi fuseseră traduse în peste zece limbi; conferinţele  pe care le ţinusem în aproape fiecare stat din SUA şi în aproape fiecare  provincie din Canada atrăseseră un public numeros şi entuziast; peste  50 000 de grupuri folosiseră programele noastre audio şi video pentru  seminarii, în diferite locuri de pe mapamond, cum ar fi Nicaragua,  Kenya, Malaiezia sau Noua Zeelandă; şi, în toată acea perioadă de 20  de ani, aflam neîncetat de la profesori ce schimbări introduseseră la  clasă, după ce fie asistaseră la prelegerile noastre, fie participaseră la  cursurile ţinute de noi sau citiseră vreuna dintre cărţile noastre. Inevitabil, ne îndemnau să scriem o carte similară şi pentru ei. Un profesor din Troy, Michigan, scria: „După ce am adunat o experienţă de mai bine de 20 de ani lucrând cu  elevi turbulenţi şi vulnerabili, am fost sincer uimit de numărul strategiilor  pe care le-am învăţat din cărţile scrise de voi pentru părinţi... în prezent,  specialiştii districtului în care lucrez pe post de consultant pentru profesori  proiectează un nou plan referitor la disciplina în şcoli. Am ferma  convingere că informaţiile din cartea voastră trebuie să servească drept  piatră de temeUe acestui nou plan. V-aţi gândit să scrieţi o carte special  pentru profesori?" O asistentă socială de la o şcoală din Florissant, Missouri, ne-a scris: „Recent, le-am dat părinţilor din districtul meu programul vostru pentru  seminar, intitulat „Cum să le vorbeşti copiilor pentru a te asculta". Una  dintre mame, care este şi profesoară, a început să aplice noile metode la ea  în clasă şi a observat, astfel, o diminuare considerabilă a problemelor  comportamentale. Rezultatul a fost remarcat de către directoarea instituţiei,  care era foarte îngrijorată de înmulţirea cazurilor de pedepse corporale şi  eliminări în şcoala ei. A fost atât de impresionată de schimbările produse  în acea clasă, încât m-a rugat să organizez un seminar pentru tot corpul  didactic." Consecinţele au fost spectaculoase. A fost înregistrată o scădere  însemnată a „cererilor" de corecţie, o diminuare a numărului de eliminări,  o reducere a absenteismului, iar, după toate aparenţele, respectul de sine a  crescut în toată şcoala. 3 Un consilier educaţional din New York City scria: „Sunt profund îngrijorat de numărul tot mai mare de copii care  aduc la şcoală cuţite şi arme. Nu pot să nu mă gândesc, totodată, că  soluţia nu constă în întărirea pazei sau în înmulţirea detectoarelor  de metale. O comunicare mai bună ar putea aduce, în schimb,  rezolvarea acestor probleme. Poate că, dacă ar cimoaşte metodele  despre care scrieţi voi, profesorii ar fi mai bine pregătiţi să îi ajute  pe aceşti copii nervoşi să îşi controleze furia fără a apela la violenţă.  Ce-ar fi să se scrie o carte pentru profesori, directori de şcoală,  părinţi-pedagogi, asistenţi ai cadrelor didactice, şoferi de autobuze  şcolare, secretare etc.?" Am analizat cu seriozitate aceste sugestii, dar în cele din urmă am  convenit că nu ne putem asuma responsabilitatea de a scrie o carte  pentru profesori. în fond, nici nu mai eram în domeniu. Au urmat, apoi, apelurile telefonice decisive din partea Rosalynei  Templeton şi a Lisei Nyberg. Lisa preda la clasa a treia şi a patra, la  Brattain Elementary School din Springfield, Oregon. Rosalyn preda  cursuri pentru viitori profesori, la Bradley University din Peoria,  Illinois. Amândouă ne-au împărtăşit îngrijorarea lor în privinţa  practicilor coercitive şi punitive utilizate în mod obişnuit în şcoli,  pentru a-i determina pe copii să fie cuminţi. După cum ne-au spus,  de multă vreme căutau materiale care să le ofere profesorilor metode  alternative, menite să-i ajute pe elevi să ajungă să se controleze şi să  se disciplineze singuri. Atunci când au dat peste cartea How to Talk So  Kids Will Listen and Listen So Kids Will Talk {Cum să le vorbim copiilor  pentru a asculta şi cum să ascultăm, astfel încât să ti facem să vorbească), au  avut convingerea că era exact ceea ce căutau ele şi ne-au cerut  permisiimea de a scrie o adaptare pentru profesori. Tot discutând, a devenit limpede că aveau o vastă experienţă.  Amândouă doamnele predaseră în şcoli situate în oraşe, comune şi  localităţi rurale din diferite părţi ale ţării; ambele îşi luaseră doctoratul în  educaţie; şi amândouă erau invitate să conducă seminare la diverse  consfătuiri ale profesorilor. Dintr-odată, proiectul pe care pregetasem atâta  vreme să îl punem în practică devenea fezabil. Dacă, pe lângă experienţele  noastre din timpul orelor de clasă şi toate materialele pe care le adunasem  de la profesori în ultimii 20 de ani, puteam să apelăm şi la experienţele  trecute şi prezente ale acestor doi dascăli, nu mai exista niciun motiv de  reţinere. în vara aceea, Rosalyn şi Lisa au venit cu avionul pentru a ne cunoaşte.  De la bun început ne-am simţit bine împreună. După ce am dezbătut ce  formă ar putea îmbrăca această nouă carte, am hotărât ca povestea să fie  spusă din punctul de vedere al unei tinere profesoare, care încearcă să  înveţe nişte metode mai bune de a se face înţeleasă de către elevi.  Experienţa ei avea să fie un amalgam al tuturor experienţelor trăite de noi.  Naraţiunea urma să fie completată şi îmbogăţită cu elemente din lucrările  noastre anterioare: benzi desenate, rezumate recapitulative, întrebări şi  răspunsuri, precum şi povestiri ilustrative. însă, pe măsură ce discutam, devenea tot mai evident că, dacă voiam să  oferim o imagine completă a ceea ce implică educarea unui copil, era  necesar să privim şi dincolo de orele de clasă şi să acordăm o atenţie egală  primului şi nelipsitului dascăl din viaţa unui copil — părintele. Tot ceea ce se petrece  la şcoală între 9:00 a.m. şi 3:00 p.m. este profund influenţat de ceea ce se întâmplă  înainte şi după aceea. Indiferent cât de bine intenţionat ar fi atât profesorul,  cât şi părintele, dacă nu dispun amândoi de instrumentele menite să îi ajute  să îşi realizeze aceste gânduri bune, copilul va fi cel care va........

Introducere Un tată poate uneori să-şi iubească prea mult fiica? Destinul de femeie al  fiecărei fete depinde de relaţia pe care o are cu tatăl ei. Această relaţie îi va  consolida întreaga existenţă atunci când, din fetiţă, ea va deveni adolescentă,  apoi femeie, iubită sau soţie. A înţelege relaţia pe care o fată o are cu tatăl ei înseamnă a înţelege rolul  pe care acesta îl joacă în formarea ei ca tânără şi, apoi, ca femeie. Amprenta  lăsată este pozitivă atunci când fiicele se simt încurajate de dorinţa taţilor şi de  nevoia ca aceştia să fie mândri de ele: mândria este un stimulent  nemaipomenit, fără egal pentru viaţa profesională, familială şi amoroasă, şi  fetele au nevoie să fie motivate de dorinţa paternă, cu condiţia ca aceasta să nu  fie una superficială sau egoistă. Dar această amprentă poate fi şi una negativă  atunci când, de exemplu, există prea multă iubire sau când relaţia a lăsat o  rană adâncă. În ziua de azi, numeroase femei aşteaptă de la un bărbat ca el să fie la  înălţimea tatălui lor, dar să nu aibă defectele acestuia, ci să le trezească  admiraţia şi, în acelaşi timp, să ştie să le dea afecţiunea pe care n-au primit-o  îndeajuns sau deloc. Oare faptul că aşteptările legate de „tatăl ideal” nu le-au  fost satisfăcute să fie motivul pentru care ele continuă uneori să-l caute mult  timp? Oare pentru că vor un bărbat care să aibă toate calităţile tatălui lor,  unele fete nu găsesc „perla rară” care ar putea să se ocupe de ele şi să le ajute să se realizeze în viaţa lor de femei? Toţi taţii au un rol determinant în destinul fiicelor lor, şi asta se  adevereşte încă din primele zile, din primele luni de viaţă. Aşadar, cum trebuie  ei să se comporte pentru a elibera fetei lor acest paşaport de feminitate de care  ea va avea atâta nevoie mai târziu pentru a-şi edifica viaţa de femeie? Ce  trebuie ei să facă şi ce trebuie să nu facă pentru ca fiica lor, crescând mare, să  poată fi fericită alături de ei, datorită lor, şi nu împotriva lor? Bineînţeles, nu  putem rezuma povestea unei femei la relaţia pe care o are cu tatăl ei, dar câte  satisfacţii şi insatisfacţii feminine pot fi totuşi analizate în cadrul ei, dacă ne  dăm osteneala să ne gândim la acest lucru! Rolul şi funcţia taţilor nu mai sunt aceleaşi ca acum cincizeci de ani.  Locul pe care îl ocupă sau pe care ar trebui să-l ocupe lângă fiica lor, încă din  primii ani de viaţă ai acesteia, s-a schimbat considerabil. S-a trecut de la un  model patriarhal, inaccesibil, la un model paternal cu care o fiică poate direct  să se identifice, cu condiţia ca acest lucru să merite efortul. Şi, inevitabil,  relaţia între un tată şi fiica lui s-a modificat din această cauză. Astăzi, un tată  participă afectiv şi concret la formarea fiicei lui încă din primele ei luni de viaţă;  toate studiile pe această temă confirmă acest lucru. Ce transformare în doar  câteva decenii! Astăzi, mai mult decât ieri, fetele se pot identifica cu tatăl lor în  toate domeniile vieţii: în viaţa şcolară, în modul lor de viaţă, în independenţa pe  care o au, în viaţa afectivă şi amoroasă, în reuşita socială. Aşteptările lor în  privinţa tatălui s-au schimbat dintr-o dată în mod profund. Care sunt ele? Cum  se manifestă şi ce semnifică în realitate? Se ştie că relaţia dintre o mamă şi fiica  ei este marcată de ambivalenţă, că relaţia dintre un tată şi fiul lui este  dominată de complicitate şi rivalitate şi că între o mamă şi fiul ei predomină  dragostea şi nevoia de distanţare. Dar între un tată şi fiica lui ce există de fapt?  Cum poate fi calificată această legătură şi cum pot fi explicate principalele  dificultăţi întâlnite în epoca noastră? Chiar dacă este diferită pentru fiecare  fiică în parte, inclusiv în cadrul aceleiaşi familii, cred că povestea care îl leagă  pe un tată de fiica lui are la bază lucruri nerostite, rezultat a unei pudori la fel  de puternice ca şi sentimentele trăite, dar şi a furiei şi decepţiilor acumulate  de-a lungul timpului. Este şi cazul fetelor care conştientizează faptul că tatăl  lor nu s-a detaşat suficient de propria lui copilărie şi continuă să proiecteze  asupra tuturor femeilor, inclusiv asupra fiicei lor, imaginea propriei lui mame. * * * Caterina de Medici, mamă a trei regi ai Franţei*, îşi datorează energia,  forţa de caracter şi gustul pentru putere descendenţei ei paterne, care a făcut  din Florenţa, în epoca tatălui său, Lorenzo al II-lea, şi în cea a bunicului său,  Lorenzo Magnificul, centrul Europei? Dacă e să judec după Caterina de Medici,  devenită regină a Franţei prin mariajul cu Hen-ric al II-lea (1547), a guvernat  Franţa, după moartea acestuia (1599), ca regină-mamă în timpul domniei celor  trei fii ai ei: Francisc II, Carol al IX-lea şi Henric al III-lea. (N. F.) Experienţa mea profesională, amprenta pe care o lasă un tată asupra  fiicei lui nu e rezervată doar regilor şi prinţeselor. Să ne întoarcem la tinerele  femei de astăzi. Cum să nu considerăm că relaţia cu tatăl lor le-a marcat, într-o  anumită privinţă, existenţa? Să luăm cazul lui Anaâs. Această tânără femeie  modernă, căreia îi place independenţa, nu este mulţumită de relaţia ei de  cuplu. Ea spune că ar vrea să se simtă iubită, liberă, susţinută şi  „impresionată”. Să-l luăm acum pe tatăl lui Anaâs. Ca mulţi bărbaţi din  generaţia lui, era un tată autoritar, uneori coleric, dar care îşi iubea copiii; un  bărbat distant, dar care reuşise pe plan social; un bărbat foarte implicat, de  asemenea, în viaţa lui ex-trafamilială, fie ea profesională sau extraconjugală.  Când era mică, lui Anai’s i-ar fi plăcut ca tatăl ei să fie mai prezent, să-i  vorbească mai des, să se intereseze mai mult de ea. Ar fi vrut să simtă că ea era  totul pentru el, dar tatăl ei nu era genul de bărbat care să-şi arate  sentimentele. Ajunsă la vârsta maturităţii, această femeie de treizeci de ani,  inteligentă şi debordând de energie, doreşte, desigur, ca multe dintre  contemporanele ei, ca soţul să o ajute, să împartă cu ea bucuriile şi dificultăţile  cotidiene, să nu o decepţioneze tot timpul, dar ea doreşte, de asemenea, mai  mult decât atât, să poată regăsi în relaţia cu el unele sentimente pe care i le-a  trezit tatăl ei. Acest „tip de tată” a suscitat la fiica lui un amestec de furie,  admiraţie şi pudoare.

Trebuie sa luptam cu gandurile negative sa le lasam in urma sa le uitam sa mergem mai departe...uneori este bine sa lasam mintea sa se curate de toate gandurile noastre pozitive.Eu am avut si uneori inca mai am ganduri negative,dar incerc sa le las de o parte sa le uit sa imi vad mai departe de viata mea  

Despite the great variety of issues in a series of crusading movements among the intelligentsia during the twentieth century, several key elements have been common to most of them:l. Assertions of a great danger to the whole society, a danger to which the masses of people are oblivious.2. An urgent need for action to avert impending catastrophe.3. A need for government to drastically curtail the dangerous behavior of the many, in response to the prescient conclusions of the few.4. A disdainful dismissal of arguments to the contrary as either uninformed, irresponsible, or motivated by unworthy purposes.

Un învăţător spiritual nu are nimic sa va înveţe, în sensul convenţional al cuvântului, nu are nimic care sa va dea şi sa adauge la ceea ce voi sunteţi deja: informaţii noi, credinţe sau reguli de conduita. Singurul rol al unui asemenea învăţător este sa va ajute sa ştergeţi acele concepţii care va separa de adevărul a ceea ce voi sunteţi şi de ceea ce voi deja ştiţi în adâncul fiinţei voastre. Învăţătorul spiritual este acolo pentru a va descoperi şi a va scoate în evidenta aceea dimensiune din străfundurile fiinţei voastre care este numai pace.    Daca veniţi la un asemenea maestru sau alegeţi aceasta carte, căutând singuri, idei care sa va furnizeze principii, credinţe sau discuţii intelectuale, atunci veţi fi dezamăgiţi. Cu alte cuvinte, daca căutaţi hrana pentru gândire, nu o veţi găsi aici. Şi atunci veţi pierde esenţialul acestei învăţături, esenţa acestei cărţi care nu se afla în cuvinte ci în interiorul vostru. Este bine sa va amintiţi asta, şi sa o simţiţi, aşa cum staţi voi şi ascultaţi aici.    Cuvintele nu sunt mai mult decât nişte indicatoare. Acest lucru spre care ele punctează nu se poate găsi în realitatea gândirii, ci este o dimensiune mult mai adâncă, în interiorul vostru, şi infinit mai vasta decât gândirea. O pace vibranta şi vie este una din caracteristicile acelei dimensiuni. Daca voi ajungeţi sa simţiţi ridicarea acelei stări de linişte profunda, din interiorul vostru, aşa cum staţi acum şi ascultaţi, atunci cartea îşi va fi îndeplinit misiunea de a va fi un îndrumător, un învăţător. Şi va va reaminti cine sunteţi voi cu adevărat arătându-vă şi drumul de întoarcere acasă.    Aceasta nu este o carte pentru a fi citita din scoarţă în scoarţă, după care sa o daţi la o parte. Ci trăiţi cu ea! Luaţi-o şi citiţi-o de mai multe ori. Şi ceea ce este mai important, faceţi pauze, tot atât de frecvent. Sau mai bine spus petreceţi mai mult timp lăsând-o deoparte, decât citind-o. Multi oameni vor fi în mod natural înclinaţi sa se oprească din citit după fiecare introducere, şi sa ia o pauza pentru a reflecta, doar stand aşa în linişte. Asta este întotdeauna mult mai folositor şi mai important. Sa te opreşti decât sa continui sa citeşti. Sa laşi cartea să-şi facă lucrarea, sa te trezească din vechile tipare repetitive şi condiţionate ale gândirii.    Formatul acestui volum poate fi văzut ca o aducere în prezent a vechilor principii ale învăţăturilor spirituale. Seamănă mult cu sutrele Indiei antice. Sutrele sunt indicatoare puternice ce arata spre adevăr şi se prezintă într-o forma aforistica fiind formate din propoziţii în general scurte, cu o elaborare conceptuala redusa. Vedele şi Upanişadele sunt cele mai vechi texte sacre înregistrate în forma de sutre, aşa cum sunt cuvintele lui Buddha. Învăţăturile şi parabolele lui Iisus, atunci când sunt scoase din contextul lor narativ, pot fi şi ele privite ca nişte sutre, la fel ca şi învăţăturile profunde conţinute în Tao Te Ching, vechea carte chineza a gratiei divine. Avantajul acestei forme de prezentare, sta în faptul ca ele sunt scurte. Şi de aceea nu angajează mintea gânditoare mai mult decât este necesar. Ceea ce ele nu spun, ci doar indica – spre locul acela – este mult mai important decât ceea ce afirma.    Caracterul de sutre al acestei cărţi se vede mai ales în cap I: „Liniştea şi spaţiul", care conţine numai aforisme. Acest capitol cuprinde esenţa întregii cărţi şi poate fi suficient pentru ceea ce cauta cititorii. Celalalte capitole sunt acolo pentru cei ce au nevoie de putin mai multe indicaţii.    La fel ca la sutrele antice, aceste scrieri conţinute în aceasta carte, sunt sacre pentru ca au venit dintr-o stare de conştiinţă pe care am putea-o numi linişte. Cu toate astea, ele nu aparţin totuşi nici unei religii sau tradiţii spirituale, dar sunt pe înţelesul tuturor.    Mai este aici şi un sentiment adăugat de urgenta. Transformarea conştiinţei umanităţii nu mai este un lux şi nu este transmisa şi disponibila numai la câţiva iniţiaţi, ci a devenit o necesitate a umanităţii spre a nu ajunge sa se distrugă pe ea însăşi. In prezent, stingerea vechii conştiinţe şi apariţia celei noi sunt ambele accelerate. Paradoxal, lucrurile merg spre rau şi spre bine în acelaşi timp, desi raul este mai vizibil, dar asta numai pentru ca el face mai mult zgomot.    Şi aceast volum foloseşte bineînţeles cuvinte, care prin actul citirii sau al ascultării devin gânduri în mintea ta. Dar ele nu sunt gânduri obişnuite, repetitive, zgomot, care se susţine pe sine, cerând atenţie. La fel ca toţi învăţătorii spirituali adevăraţi, sau la fel ca sutrele vechi, şi gândurile din aceasta carte nu spun, uită-te şi la mine", ci, uită-te dincolo de mine, în spatele meu". Pentru ca aceste reflecţii vin chiar din liniştea adâncă, şi de aceea ele au putere, puterea de a va duce înapoi în aceea pace din care ele apar. Aceasta linişte este pacea adâncă din interiorul nostru. Şi gândurile sunt esenţa fiinţării. Sunt liniştea care va salva şi va transforma lumea.   LINIŞTEA ŞI PACEA    Când pierdeţi contactul cu pacea profunda din adâncul vostru, voi pierdeţi contactul cu voi înşivă. Când pierdeţi contactul cu voi înşivă, va pierdeţi în lume.    Sentimentul vostru de sine cel mai adânc a ceea ce sunteţi voi în adevăr, este inseparabil de aceasta linişte totala. Acesta este acel, eu sunt", care este mai inportant decât numele şi forma.    Liniştea este esenţa naturii noastre. Ce este aceasta pace? Spaţiul interior sau conştiinţa în care cuvintele de pe aceasta pagina sunt percepute şi din care ele devin gânduri. Fara aceasta conştiinţă, nu ar putea fi nici-o percepţie, nici-un gând, nici măcar lumea aceasta.    Tu eşti aceasta conştiinţă, deghizata într-o persoana.    Echivalentul zgomotului extern este zumzetul interior al gândirii. Echivalentul liniştii externe este pacea interioara. Oriunde apare liniştea în jurul tau ascult-o. Asta înseamnă, doar, luaţi seama la ea. Fiţi atenţi la ea. Ascultaţi şi fiţi atenţi la aceasta linişte ce apare din aceea dimensiune a păcii interioare din voi înşivă, pentru ca numai prin acel spatiu al liniştii poţi fi conştient de pacea profunda.    Vedeţi ca în momentul în care luaţi seama la aceasta linişte din jurul vostru, atunci nu mai puteţi sa gândiţi.    Când deveniţi conştienţi de linişte, imediat apare aceea stare de pace profunda şi vie. Sunteţi prezent. Ati scăpat de mii de ani de condiţionare umana colectiva.    Priviti la un copac, o floare, o planta. Permiteţi atenţiei voastre sa privească la ele. Vedeţi cat de liniştite, şi cat de adânc înrădăcinate sunt ele în Fiinţa. Lăsaţi natura sa va înveţe liniştea.    Când va uitaţi la un copac şi ii percepeţi tăcerea, deveniţi şi voi liniştiţi. Astfel va conectaţi cu el la un nivel foarte adânc. Şi veţi simţi ca sunteţi una cu acel lucru pe care il observaţi în interiorul vostru şi prin aceasta pace totala pe care o trăiţi. Sa va simţiţi una cu toate aceste lucruri – asta este Iubirea.    Liniştea este de ajutor, dar nu aveţi nevoie de ea pentru a afla pacea adâncă. Chiar daca este zgomot, voi puteţi fi conştienţi de aceasta linişte din spatele zgomotului, de acel spatiu din care zgomotul apare. Acesta este spaţiul interior al conştiinţei pure, a conştiinţei despre voi înşivă.    Şi poţi deveni conştient de aceasta stare de conştientă care este fundalul tuturor percepţiilor şi gândurilor tale. Şi devenind conştienţi de conştiinţă infinita, aceasta este apariţia liniştii eterne din interiorul tau.    Orice zgomot perturbator poate fi la fel de folositor ca şi liniştea. Cum asta? Abandonând rezistenta voastră la zgomot, şi lăsându-l sa fie ceea ce este, aceasta acceptare va duce în realitatea păcii interioare care este liniştea fara margini.    Şi întotdeauna când voi acceptaţi în adâncul vostru acest moment ca fiind ceea ce este – şi nu contează ce forma ia el – voi sunteţi atunci liniştea, şi sunteţi chiar în pacea cereasca!    Fiţi doar atenţi la spaţiul liber dintre doua gânduri, spărtură, întinderea de linişte dintre cuvintele unei conversaţii, sau dintre notele unei bucăţi muzicale de pian sau flaut, sau fiţi atenţi la pauza dintre inspiraţie şi expiraţie.    Când voi acordaţi toată atenţia voastră acestor spatii goale, simţiţi ca acolo exista ceva – şi acel lucru este chiar conştiinţa fara margini. Dimensiunea lipsei de forma a conştiinţei pure se ridica din interiorul nostru şi înlătura identificarea cu forma.    Inteligenta adevărată operează în linişte! Pacea este acolo unde se găseşte creativitatea şi soluţiile la toate problemele noastre.    Este liniştea numai absenta zgomotului şi a conţinutului? Nu, este însăşi inteligenta divina – conştiinţa din spatele lucrurilor din care se naşte fiecare forma. Şi cum ar putea fi ea separata de cine sunteţi voi, în esenţă? Forma care credeţi ca sunteţi voi, vine chiar din aceasta inteligenta nelimitata şi este susţinută de ea.    Ea este esenţa tuturor galaxiilor şi a frunzei de iarba, a tuturor florilor, copacilor, păsărilor, şi a tuturor celorlalte forme.    Liniştea este singurul lucru din lumea aceasta care nu are nici-o forma. Dar cu toate acestea, ea nu este cu adevărat un lucru, şi ce este mai important, ea nu aparţine lumii acesteia.    Când va uitaţi la un copac sau la o fiinţă umana în linişte, cine credeţi ca priveşte? Ceva mult mai adânc decât persoana. Conştiinţa fara limite, ea însăşi priveşte la propria ei creaţie.    In Biblie, se spune ca Dumnezeu a creeat lumea şi a văzut ca este buna. Asta este ceea ce tu vezi când priveşti din starea de linişte, fara gânduri.    Ai nevoie de mai multa cunoaştere? Mai multa informaţie poate sa salveze lumea, sau computerele cele mai rapide sau analizele ştiinţifice mai bune şi mai intelectuale? Oare omenirea nu are nevoie în aceste timpuri de mai mult decât aceste lucruri?    Dar unde este acel lucru minunat care poate sa salveze umanitatea – unde se afla el? Miracolul vine odată cu abilitatea de a fi liniştit şi în pace. Doar priviti şi ascultaţi. Nu este nevoie de nimic altceva sa faceţi. Staţi liniştiţi şi doar privind şi ascultând -asta activează imediat inteligenta non-conceptuala din interiorul vostru. Numai lăsaţi ca aceasta linişte sa va conducă acţiunile şi sa se exprime în cuvinte.   DINCOLO DE MINTEA GÂNDITOARE    Condiţia normala a omenirii: pierduta în gânduri    Mai toţi oamenii îşi petrec întreaga lor viaţă închişi şi limitaţi de propriile lor gânduri. Ei nu trec niciodată dincolo de spaţiul îngust, creeat mental, de acel sentiment de sine paralizat, particular care este condiţionat de trecut.    In voi, ca şi în fiecare fiinţă umana, se afla o dimesiune a conştiinţei mult mai adâncă decât gândirea. Ea este adevărata esenţă, a ceea ce sunteţi voi cu adevărat. I-am putea spune prezenta, conştiinţa nelimitata, sau conştiinţa necondiţionată. In învăţăturile vechi, ei I se spune Hristos din interiorul nostru sau natura noastră de Buddha.    A găsi aceea dimensiune va eliberează pe voi şi lumea de suferinţă care este adânc prinsa în voi şi în ceilalţi, pentru ca, micul eu" fabricat mental este tot ceea ce voi cunoaşteţi şi va determina viaţa. Iubirea, bucuria, veselia, creativitatea şi pacea cea mai adâncă nu pot apare în viaţa vostra decât numai prin aceea dimensiune a conştiinţei necondiţionate.    Daca veţi putea vedea şi recunoste chiar şi ocazional gândurile ce trec prin mintea voastră ca fiind doar gânduri şi daca voi veţi putea observa propriile emoţii mentale ale tiparelor voastre reactive, şi puteţi sa le vedeţi ca un martor, chiar în momentul în care se întâmplă asta, chiar atunci, aceea dimensiune profunda, se iveşte în voi şi iese la lumina, conştiinţa nelimitata în care toate gândurile şi emoţiile se întâmplă – spaţiul interior fara timp în care conţinutul vetii noastre se dezvăluie.    Şuvoiul gândirii are o enorma enrgie, şi de aceea va poate trage în el, uşor. Fiecare gând pretinde ca totul contează şi are o mare importanta. Şi cauta sa va prindă întreaga atenţie – complet.    Iată o noua practica spirituala pentru voi: nu va luaţi gândurile prea în serios.    Cat de uşor este pentru oameni sa ajungă sa fie captivi în închisoarea conceptelor lor.    Mintea noastră în dorinţa ei de a cunoaşte, de a înţelege şi de a controla, se înşeală asupra gândurilor şi punctelor de vedere despre adevăr. Ar trebui sa spună: este ceea ce este. Şi ar trebui sa fii mult mai deschis decât gândirea ta pentru a realiza ca atunci când cauţi o explicaţie a vieţii tale sau a altcuiva, şi vrei sa înţelegi cu mintea comportamentul cuiva şi il analizezi, sau atunci când judeci o situaţie anume, nu este nimic altceva decât un punct de vedere, una din multele perspective posibile. Nu este nimic altceva decât o încrengătură de gânduri. Dar realitatea este unita şi întreaga şi în ea toate lucrurile sunt interconectate astfel încât nimic nu exista în sine însuşi şi datorita lui însuşi. In realitate, fragmentele de gândire taie acest spatiu de lucruri legate unele de altele, le taie în bucăţi de concepte.    Mintea gânditoare este folositoare şi o unealta puternica, dar este şi foarte limitativa atunci când va controlează complet viaţa, şi nu mai realizaţi ca ea este numai un mic aspect al conştiinţei necondiţionate care sunteţi voi în esenţă.    Miracolul nu este un produs al mintii. Înţelegerea adâncă care este un miracol, apare prin simplul fapt al acordării complete a atenţiei voastre cuiva sau unui lucru. Atenţia este inteligenta primordiala, conştiinţa însăşi. Ea dizolva barierele create de gândirea conceptuala şi cu asta vine şi recunoaşterea faptului ca nimic nu exista prin sine însuşi. Ea întâlneşte observatorul, iar ceea ce este observat este chiar campul unificat al conştiinţei. Este vindecătorul separării.    De fiecare data când eşti scufundat în gândirea compulsiva, tu fugi de ceea ce este. Şi nu vrei sa fii acolo unde eşti. Aici şi acum.    Dogmele religioase, politice şi ştiinţifice apar din credinţa eronata cum ca gândirea poate constmge şi controla realitatea sau adevărul.

Uite linkul... https://latimp.net/attachment/download/?id=1953

AVEŢI ÎNCREDERE ÎN DUMNEAVOASTRĂ ŞI ÎN COPILUL DUMNEAVOASTRĂ   Ştiţi mai mult decât credeţi că ştiţi. În curând veţi avea un copil. Poate că deja aveţi unul. Dacă nu aţi avut prea multă experienţă, vă puteţi întreba daca veţi şti cum să-l creşteţi corespunzător. Chiar dacă vă simţiţi bine faţă de modul în care v-aţi crescut copilul, puteţi avea totuşi întrebări despre provocarea viitoare, indiferent dacă aceasta este un nou copil, educarea copilului să meargă la toaletă sau prima zi de grădiniţă. Probabil că a existat o perioadă în care părinţii ştiau exact cum să-şi educe copiii (sau cel puţin aşa aveau impresia), însă pentru majoritatea dintre noi pur şi simplu nu există reguli clare de urmat. Avem mai multe opţiuni, dar acestea presupun mai multe alegeri pe care trebuie să le facem. Este hrănitul la sân neapărat necesar? Ar trebui să luăm copilul în braţe întotdeauna dacă acesta plânge? Şi ce s-ar întâmpla dacă nu am proceda astfel? Este în regulă să ne reîntoarcem la serviciu şi dacă da, când? Sunt cu adevărat bune pentru copilul meu emisiunile educaţionale de la televizor? Ca să nu mai vorbim de toate acele imunizări. Oriunde v-aţi îndrepta atenţia există experţi care vă spun ce aveţi de făcut. Problema este însă că aceştia se contrazic reciproc!   Nu luaţi foarte în serios tot ceea ce spun vecinii! Nu fiţi foarte uimiţi de ceea ce spun experţii! Nu vă temeţi să aveţi încredere în propriul dumneavoastră bun simţ. Dacă abordaţi lucrurile treptat, dacă vă ascultaţi instinctele şi dacă vă împărtăşiţi problemele cu prietenii, familia, medicul sau moaşa, creşterea copilului nu va fi o sarcină complicată. Ştim sigur că dragostea naturală pe care părinţii o au pentru copii lor este de sute de ori mai importantă decât cunoaşterea precisă a tehnicii de schimbare a scutecului sau decât cunoaşterea momentului când trebuie introduse în alimentaţie alimentele solide. De fiecare dată când vă luaţi în braţe copilul, chiar dacă la început vi se va părea ceva destul de ciudat, de fiecare dată când îl schimbaţi, îi faceţi baie, îl hrăniţi, îi zâmbiţi, acesta va simţi că vă aparţine şi că şi dumneavoastră îi aparţineţi. Mulţi oameni au studiat diverse metode de creştere a copiilor şi au ajuns la concluzia că ceea ce mămicile şi tăticii buni simt în mod instinctiv că trebuie să facă pentru copiii lor este de cele mai multe ori cel mai bine. Toţi părinţii îşi cresc copiii cel mai bine atunci când au o încredere naturală în ei înşişi. Este mai bine să fiţi relaxaţi şi să faceţi câteva greşeli decât să încercaţi din greu să fiţi perfecţi. Copiii învaţă atât din lucrurile pe care părinţii lor le fac corect cât şi din greşelile acestora. Dacă nu răspundeţi întotdeauna imediat atunci când copilul dumneavoastră plânge, acesta va avea ocazia să înveţe să se controleze. Atunci când vă pierdeţi răbdarea faţă de copilaşul dumneavoastră – şi la un moment dat acest lucru i se întâmplă fiecărui părinte – acesta va învăţa că şi dumneavoastră aveţi sentimente şi va avea şansa să observe cum vă redobândiţi controlul. Copiii au o pornire instinctivă spre a explora, a experimenta, a învăţa, a construi relaţii cu alţi oameni. O mare parte din a fi un bun părinte constă în a-i permite copilului să-şi urmeze pur şi simplu aceste instincte puternice. Astfel, în timp ce aveţi încredere în dumneavoastră, este bine să vă amintiţi să aveţi încredere şi în copilul dumneavoastră.   Cum învăţaţi să fiţi părinte. Tăticii şi mămicile nu învaţă cum să aibă grijă de copiii lor citind cărţi şi articole, deşi acestea pot fi valoroase şi le pot oferi răspunsuri la întrebări şi probleme specifice. Mai degrabă ei învaţă lucrurile de bază în timpul propriei lor copilării, în funcţie de modul în care au fost crescuţi. Ei ştiu foarte bine lucrurile pe care le-au repetat de nenumărate ori atunci când s-au jucat în căsuţe de lemn sau şi-au îngrijit păpuşile. Dacă un copil este crescut într-o manieră lejeră, probabil că îşi va trata la fel copiii. În mod asemănător, un copil care este crescut de părinţi după reguli stricte este foarte probabil să devină la rândul lui un părinte relativ strict. Cu toţii sfârşim prin a fi într-o oarecare măsură asemănători părinţilor noştri, în special în ceea ce priveşte modul în care ne creştem copii. Fiecare părinte a descoperit – şi veţi descoperi şi dumneavoastră (dacă nu aţi făcut-o deja) – că uneori atunci când discută cu copilul său aude vocea părinţilor săi ieşind de pe propriile sale buze, având exact aceeaşi intonaţie şi pronunţând exact aceleaşi cuvinte. Vă puteţi gândi la modul în care părinţii dumneavoastră v-au crescut. Care din acţiunile lor vi se par acum a fi pozitive şi constructive? De asemenea, puteţi lua în considerare acţiunile lor pe care cu siguranţă nu doriţi să le repetaţi. Atunci când aveţi un copil aveţi minunata oportunitate de a vă gândi la lucrurile care v-au făcut persoana care sunteţi astăzi şi la ce tip de părinte aţi dori să deveniţi. Numai acest tip de introspecţie vă va ajuta să înţelegeţi cum stau lucrurile şi să aveţi încredere în propriile dumneavoastră instincte şi bineînţeles să deveniţi un părinte mai bun. Veţi descoperi că veţi învăţa treptat cum să fiţi părinte, experienţa acumulându-se pe măsură ce vă îngrijiţi copilul. Veţi dobândi încredere şi dragoste atunci când veţi descoperi că vă puteţi hrăni, schimba, îmbăia copilul foarte bine şi că acesta răspunde la tot ceea ce faceţi. Aceste calităţi vor deveni fundaţia unei relaţii solide şi pline de încredere cu copilul dumneavoastră. Totuşi, nu vă aşteptaţi să vă simţiţi astfel chiar de la început.   Toţi părinţii îşi influenţează copiii, dar mulţi dintre ei sunt surprinşi să descopere că influenţa poate fi exercitată în ambele sensuri şi că au învăţat foarte multe despre ei înşişi şi despre lume de la copiii lor. Puteţi descoperi (la fel cum mulţi alţii au descoperit la rândul lor) că a fi părinte reprezintă cel mai important pas pe care o persoană îl face către maturitate.   CREŞTEREA COPIILOR ÎNTR-O LUME SCHIMBĂTOARE Cu toţii suntem imigranţi într-un fel sau altul. Naţiunea noastră (SUA – n. tr.) a fost îmbogăţită de valuri repetate de imigranţi. Experienţa deplasării într-o ţară nouă este una pe care mulţi americani o împărtăşesc. Este stresant să pleci lăsând în urmă tot ceea ce îţi este familiar – limbă, familie, cultură, teritoriul natal – şi este de două ori mai dificil să-ţi creşti copilul într-o ţară nouă şi ciudată. Toate regulile sunt diferite. Valorile care au persistat timp de generaţii acum par a fi inadecvate. Ceea ce acasă păreau a fi acţiuni normale ale unui părinte aici pot fi considerate abuz faţă de copii. Nu este de mirare că părinţii care sunt nou-veniţi în această ţară se simt de multe ori nesiguri pe sine, îngrijoraţi sau chiar furioşi. Dar lucrurile nu sunt foarte diferite nici pentru părinţii care sunt născuţi şi crescuţi în America. Mulţi dintre noi am întors spatele cu mult timp în urmă tradiţiilor care ofereau o anumită certitudine şi o cale morală clară. Ne-am îndepărtat de familie şi nu mai considerăm experienţa părinţilor noştri a fi un ghid potrivit pentru noi. De fapt, cultura noastră se schimbă atât de rapid încât este posibil să ne întrebăm dacă experienţele noastre din copilărie sunt relevante în raport cu experienţele pe care copilul nostru le trăieşte în ziua de azi. Majoritatea părinţilor de azi au crescut într-o lume în care se considera că mamele trebuie să stea acasă cu copiii lor, în care nimeni nu avea calculator şi în care cel mai mare inamic al Statelor Unite era o ţară care în prezent nici nu mai există. Cu toţii încercăm să ne dăm seama de situaţia actuală şi de modificările care au loc în această lume rapid schimbătoare. Într-un fel sau altul, cu toţii suntem imigranţi. Cheia succesului este flexibilitatea. Am învăţat de la imigranţi că succesul depinde de abilitatea familiei de a-şi menţine valorile culturale, reuşind în acelaşi timp să se integreze în societate. Acest tip de flexibilitate nu este uşor, însă alternativele sunt de cele mai multe ori mult mai rele. Familiile care renunţă la rădăcinile lor etnice şi culturale se găsesc de multe ori în derivă, neavând nici un sprijin. Părinţii care încearcă să ridice un zid în jurul familiilor lor descoperă că acest zid este dărâmat de cultura ţării în care trăiesc sau că, adesea, copiii lor evadează. Copiii imigranţilor învaţă acasă şi la şcoală să vorbească mai multe limbi, învăţând astfel să facă mai uşor tranziţia între două seturi de reguli sociale. Imigranţii care reuşesc să fie părinţi buni sunt cei care au descoperit metode pentru a-şi sprijini copiii atunci când aceştia sunt nevoiţi să-şi schimbe în mod repetat mediul în care trăiesc. Ei îşi ajută copiii să înţeleagă tradiţia, dar şi ceea ce este nou în acelaşi timp.   Acelaşi tip de abordare flexibilă îi poate ajuta pe toţi părinţii să facă faţă provocării creşterii copiilor într-o societate în continuă schimbare. Trebuie să fiţi capabili să vă păstraţi valorile de bază dar în acelaşi timp să fiţi deschişi către ceea ce este nou. Trebuie să alegeţi care schimbări veţi accepta şi pe care le veţi respinge. Cărţile de felul acesteia vă pot învăţa despre copii şi despre nevoile lor în diferite etape ale dezvoltării acestora, însă nu vă pot spune ce să faceţi. În final va trebui să vă alegeţi singuri acţiunile în conformitate cu ceea ce consideraţi a fi rezonabil, important şi adevărat.   CARE SUNT SCOPURILE DUMNEAVOASTRĂ ATUNCI CÂND VĂ CREŞTEŢI COPILUL? Gândiţi-vă la scopuri. Într-o lume nesigură şi din ce în ce mai plină de incertitudini, am face bine să ne întrebăm care sunt scopurile pe care le avem atunci când ne creştem copiii. Oare rezultatele bune la şcoală sunt cele mai importante? Este oare mai importantă abilitatea acestora de a construi şi menţine relaţii interumane bune? Dorim ca ei să fie indivizi competitivi astfel încât să aibă succes într-o societate ca a noastră, sau dorim ca să înveţe să coopereze cu cei din jur şi uneori să renunţe la propriile dorinţe pentru binele altora? Ce fel de adulţi dorim să devină copiii noştri pentru a fi membri fericiţi şi productivi ai societăţii?   Aceste întrebări se adresează unor probleme fundamentale ale creşterii copiilor. A fi părinte înseamnă a face unele alegeri. Pentru a decide ceea ce este cel mai bine pentru copilul dumneavoastră este bine să vă gândiţi la aceste întrebări de fiecare dată înainte de a lua o decizie importantă. Atât de mulţi părinţi sunt complet ocupaţi cu problemele dificile de zi cu zi încât nu mai au o vedere de ansamblu a scopului final al acestei importante activităţi care este îngrijirea copiilor. Sper că prin faptul că vă creşteţi copiii veţi reuşi să înţelegeţi ceea ce este important pentru dumneavoastră în viaţă, iar această înţelepciune vă va ghida atunci când faceţi alegerile referitoare la modul în care vă creşteţi copilul. SPOCK CLASIC Suntem dezamăgiţi. În cei şaizeci de ani de practică pediatrică am fost martorul unor transformări minunate în societatea noastră. Medicina modernă poate face minuni, iar copiii n-au fost niciodată mai sănătoşi. Tehnologia ne-a pus la dispoziţie confortul la care, cu câteva decenii în urmă, nici cei foarte bogaţi n-ar fi visat măcar. Suntem mult mai la curent cu ceea ce se întâmplă în lume – comunitatea mondială a devenit o realitate. Există premisele unor transformări şi mai importante. În acelaşi timp, am fost martorul unei tendinţe crescânde a literaturii, teatrului şi cinematografiei de a marginaliza aspectele pacifiste şi spirituale ale omenirii şi de a focaliza asupra laturii sale necizelate. Manierele în viaţa socială au devenit mai grosolane, iar credinţele religioase îndelung respectate s-au erodat. Mass media alimentează cele mai primitive tendinţe ale copiilor, iar ecartul dintre bogaţi şi săraci – dintre cei care au şi cei care nu au – s-a adâncit în societatea zilelor noastre.   În multe privinţe ne-am pierdut credinţa în rostul vieţii şi certitudinea că înţelegem lumea şi societatea în care trăim. Ceea ce vreau să spun este că vă creşteţi copiii în contextul unor vremuri confuze şi rapid schimbătoare. Ţelurile şi aspiraţiile pe care le aveţi pentru copiii dumneavoastră vor fi adânc influenţate de aceste timpuri, de ideile şi credinţele la modă. Un nucleu de valori şi convingeri – cele care rămân neschimbate de modificările sociale tumultuoase – vă va servi drept cel mai bun reper în trasarea unui destin pentru familia dumneavoastră. Sper că, măcar din când în când, la capătul unei zile agitate, veţi sta şi vă veţi gândi încotro vă îndreptaţi şi în ce măsură interacţiunea de zi cu zi cu proprii copii reflectă valorile dumneavoastră fundamentale şi visurile pentru viitorul lor.   ŞI PĂRINŢII SUNT OAMENI Părinţii au şi ei nevoi. Cărţile despre îngrijirea copiilor –  inclusiv aceasta – accentuează atât de mult nevoile copiilor de dragoste, înţelegere, răbdare, îngrijire, fermitate, protecţie, camaraderie – încât uneori părinţii se simt epuizaţi din punct de vedere fizic şi emoţional numai citind lucrurile care se aşteaptă din partea lor. Ei capătă impresia că nu ar trebui să mai aibă nevoi sau viaţă personală, precum şi nici o altă ocupaţie în afară de creşterea copiilor; datorită acestor impresii ei nu se pot abţine să simtă faptul că orice carte care se referă la creşterea copiilor îi va critica atunci când lucrurile vor lua o turnură nedorită. Pentru a fi cu adevărat corecţi această carte ar trebui să aibă un număr egal de pagini despre nevoile părinţilor, frustrările acestora (atât la domiciliu cât şi în afara acestuia), despre cât de obosiţi pot fi şi despre nevoia lor de a auzi (măcar din când în când) că fac o treabă bună. Îngrijirea copiilor presupune o cantitate enormă de muncă grea: pregătirea unei alimentaţii corespunzătoare, spălarea hainelor, schimbatul scutecelor, curăţarea murdăriei, întreruperea conflictelor şi a plânsului, ascultarea poveştilor care uneori sunt dificil de înţeles, participarea la jocuri şi lectura cărţilor care nu sunt foarte interesante pentru un adult, răbdarea infinită necesară la grădina zoologică şi la muzee, ajutorul acordat pentru tema pentru acasă, distragerea de la treburile casei de către copiii care sunt dornici să vă ajute, mersul la şedinţele cu părinţii în serile în care sunteţi obosiţi şi aşa mai departe. Realitatea este că îngrijirea copiilor este o sarcină de lungă durată, dificilă, ale cărei recompense nu sunt evidente imediat, munca depusă este de multe ori subevaluată iar părinţii sunt la fel de umani şi aproape la fel de vulnerabili ca şi copiii lor. Bineînţeles, părinţii nu au copii pentru că vor să fie martiri, ci datorită faptului că-i iubesc şi doresc să îi crească, mai ales că îşi amintesc cât de mult au fost iubiţi de proprii lor părinţi atunci când au fost mici. Îngrijirea propriilor copii, faptul că îi văd crescând, dezvoltându-se şi devenind oameni destoinici le oferă celor mai mulţi părinţi – în ciuda muncii grele pe care o depun – cea mai mare satisfacţie a vieţii. Este un act de creaţie, plin de fecunditate la toate nivelurile. Mândria pe care o resimţiţi în urma realizărilor lumeşti (obişnuite) de obicei păleşte în comparaţie cu aceste sentimente.   Sacrificiul de sine inutil şi preocupările excesive. Mulţi oameni conştiincioşi, atunci când au de-a face cu noua responsabilitate reprezentată de faptul că sunt părinţi, se simt ca şi cum ar trebui să renunţe la întreaga lor libertate şi la toate plăcerile lor anterioare nu din raţiuni practice ci pur şi simplu din principiu. Alţii devin obsedaţi de faptul că sunt părinţi, uitându-şi toate celelalte interese personale. Chiar dacă uneori se furişează pentru a se distra, ei se simt prea vinovaţi pentru a se bucura din plin de activităţile pe care le desfăşoară. Ajung să îşi plictisească prietenii şi să se plictisească între ei. Pe termen lung sunt afectaţi de situaţia creată şi nu se pot abţine ca la un nivel inconştient să reproşeze acest lucru propriilor lor copii.   Preocuparea completă faţă de un copil este normală pentru mulţi părinţi, însă după o vreme – de obicei între 2 şi 4 luni – aria preocupărilor trebuie să se lărgească din nou. În particular, fiţi atenţi la păstrarea unei relaţii pline de tandreţe cu partenerul de viaţă. Petreceţi momente de calitate cu soţul, soţia sau cu alte persoane importante. Amintiţi-vă să vă priviţi reciproc, să vă zâmbiţi şi să vă exprimaţi dragostea. Faceţi un efort pentru a avea suficientă intimitate şi energie şi a vă continua activitatea sexuală. Ţineţi minte că o relaţie plină de iubire între părinţi este cea mai bună modalitate pentru copii să înveţe cum să fie intimi cu o altă persoană, aceasta fiind o lecţie pe care copilul dumneavoastră o va folosi atunci când va ajunge adult şi va avea propriile sale relaţii. Aşadar, unul dintre cele mai bune lucruri pe care le puteţi face pentru copilul dumneavoastră şi bineînţeles şi pentru dumneavoastră înşivă este să vă lăsaţi copilul să vă îmbogăţească şi nu să vă inhibe relaţia cu partenerul de viaţă.   INSTINCT ŞI EDUCAŢIE Cât de mult control aveţi? Din foarte multe cărţi referitoare la cum să fiţi părinţi este uşor să rămâneţi cu impresia că modul în care va evolua copilul dumneavoastră depinde în totalitate de acţiunile pe care le întreprindeţi. Dacă faceţi o treabă bună veţi avea un copil bun. Vecinul dumneavoastră, al cărui copilaş este perfect în toate privinţele, are o părere grozavă despre sine. Iar când copilul dumneavoastră învaţă să vorbească ceva mai târziu decât copilul vecinului sau dacă are un temperament mai agresiv decât acesta, bineînţeles că veţi considera că este în totalitate vina dumneavoastră. Adevărul este că unii copii se nasc cu temperamente care fac ca ei să fie mai dificil de îngrijit, mai fricoşi, mai neglijenţi, cu o percepţie mai intensă a lucrurilor, sau reprezentând o provocare mai mare pentru părinţii lor din alte puncte de vedere. Dacă sunteţi norocoşi probabil că veţi avea un copil cu un temperament care se va potrivi foarte bine cu temperamentul dumneavoastră. Dacă nu sunteţi atât de norocoşi – în particular dacă temperamentul copilului dumneavoastră se potriveşte destul de puţin cu aşteptările şi stilul dumneavoastră personal, ar putea fi necesar să învăţaţi metode speciale care să vă ajute să vă creşteţi copilul astfel încât acesta să se dezvolte în cea mai sănătoasă direcţie posibilă şi să fiţi părinte fără „a înnebuni”. De exemplu, poate fi necesar să învăţaţi cum să liniştiţi un copil care are colici (cu toate că sunt sigur că acesta este un lucru pe care cred că nu v-aţi dori niciodată să fiţi nevoiţi să-l cunoaşteţi) sau cum să ajutaţi un copil excesiv de prudent să înceapă să-şi asume riscuri minore.   Totuşi, metodele speciale nu sunt suficiente. În primul rând, va trebui să acceptaţi faptul că are personalitatea sa. Ca părinte, veţi avea cea mai mare influenţă asupra personalităţii copilului în plină dezvoltare, însă nu este necesar să menţineţi totul sub un control strict. Copiii simt nevoia atât să se simtă acceptaţi cât şi să fie acceptaţi cu adevărat. Doar după ce obţineţi acest lucru veţi putea colabora eficient cu ei pentru a trece de perioadele dificile cât mai uşor şi pentru a-i face să se dezvolte cât mai bine. Acceptând copilul pe care îl aveţi. Ce se întâmplă când copilul pe care-l aveţi diferă de tipul de copil pe care vă gândeaţi că vi l-aţi dori. Aceasta poate fi o sursă importantă de animozitate între dumneavoastră şi copiii dumneavoastră dacă nu sunteţi conştienţi de problemă. Bineînţeles, părinţii au personalităţi bine formate şi nu se pot schimba peste noapte. Un cuplu blând poate fi ideal pentru a creşte un copil cu o fire sensibilă, însă este foarte probabil să nu fie nici pe departe pregătit pentru a creşte un copil energic, hotărât, încăpăţânat, pe care l-ar considera dificil, derutant şi provocator indiferent de cât de mult l-ar iubi. Un alt cuplu ar putea să crească cu uşurinţă şi bucurie o fată curajoasă, însă în acelaşi timp ar putea fi foarte dezamăgiţi dacă aceasta ar fi liniştită şi prudentă.   Nu contează nici măcar faptul că părinţii sunt oameni care înţeleg că nu pot avea la comandă copilul pe care şi-l doresc atât de mult. Fiind oameni, ei au aşteptări iraţionale şi nu se pot abţine să se simtă dezamăgiţi. Mai mult, pe măsură ce copiii devin ceva mai mari, ei le-ar putea reaminti în mod conştient sau inconştient de un frate, soră, tată sau mamă care ne-au făcut viaţa dificilă la un moment dat. O fiică poate avea trăsături asemănătoare cu cele ale surorii mai tinere a mamei ei, care obişnuia să o tragă pe mama ei de păr tot timpul, iar mama poate să nu realizeze în mod conştient că aceasta este în mare parte cauza supărării pe care o resimte faţă de copil. Un tată poate fi deranjat în mod excesiv de timiditatea fiului său, fără a face vreodată legătura dintre aceasta şi faptul că el însuşi a avut dificultăţi foarte mari în a-şi depăşi timiditatea atunci când a fost copil. Unele persoane denumesc această situaţie „problema compatibilităţii”, care se referă la cât de bine aşteptările, scopurile, speranţele, visele şi aspiraţiile dumneavoastră referitoare la copiii pe care-i veţi avea se potrivesc cu talentele şi temperamentul înnăscute ale acestora.   „Problema compatibilităţii” determină într-o măsură semnificativă modul în care lucrurile vor evolua pentru dumneavoastră şi pentru copiii dumneavoastră pe măsură ce îi creşteţi. Problemele legate de compatibilitate duc adeseori la apariţia unor probleme importante în multe familii. Dacă de exemplu sunteţi dezamăgit în mod cronic de faptul că fiul dumneavoastră nu este un geniu în matematică sau nu are o coordonare excelentă şi veţi petrece o cantitate semnificativă de timp încercând să-l faceţi ceea ce nu este (şi nu are talentul înnăscut pentru a deveni), vă pot garanta că atât pe dumneavoastră cât şi pe copil vă pândesc mari probleme. Dacă pe de altă parte ajungeţi să vă iubiţi copilul pentru ceea ce este în realitate şi nu pentru ceea ce v-ar plăcea dumneavoastră ca acesta să fie, viaţa voastră împreună se va dovedi mult mai lină şi mai fericită. Vă puteţi face copilul mai deştept? Pe scurt răspunsul este da… şi nu. Experţii sunt acum de acord că în medie aproximativ jumătate din inteligenţa unei persoane este determinată genetic şi cealaltă jumătate de alţi factori cum ar fi alimentaţia, infecţiile şi alte evenimente dăunătoare, precum şi bineînţeles de experienţele prin care copilul trece în timp ce creşte. Aici discutăm despre tipul de inteligenţă care este măsurată de testele IQ standard (vezi capitolul „Învăţatul şi creierul” din secţiunea 5). Există şi alte tipuri de inteligenţă cum ar fi inteligenţa interpersonală (abilitatea de a-i înţelege pe alţii şi de a fi un bun ascultător), inteligenţa atletică şi inteligenta muzicală. Şi acestea depind aproape sigur atât de zestrea genetică cât şi de experienţă.   Zestrea genetică a unei persoane furnizează o matriţă grosieră a creierului. Detaliile structurilor cerebrale sunt finisate de experienţă. Genele instruiesc celulele nervoase să se deplaseze în diferitele regiuni ale creierului şi determină principalele circuite care leagă diferitele regiuni ale creierului între ele. Experienţa şi învăţatul influenţează modul în care celulele nervoase individuale se conectează între ele pentru a forma minicircuite care stau la baza gândirii efective. De exemplu, când un copil învaţă să vorbească limba engleză, anumite conexiuni cerebrale din ariile cerebrale ale limbajului devin mai puternice. În acelaşi timp, conexiunile care sunt necesare numai altor limbaje (de exemplu chineza) dispar datorită lipsei de utilizare. Genele influenţează cât de uşor sau de rapid o persoană poate acumula anumite tipuri de cunoştinţe sau anumite deprinderi. În acest fel, genele pot îndrepta talentele individuale către un anumit domeniu (de exemplu o persoană poate fi bună la numere sau la oameni). De asemenea, genele pot stabili limite referitoare la capacităţile unui copil anume. De exemplu, după ce m-am antrenat un an întreg în Liga Mică, nu am reuşit nici măcar o dată să lovesc mingea. Mulţi dintre pacienţii mei au auzit deja această poveste. Consider că îi amuză şi în acelaşi timp îi asigură de faptul că nu trebuie să fii bun la toate pentru a avea succes în viaţă. Oare cu suficient antrenament şi practică aş fi putut învăţa să lovesc? Poate, dar acest lucru ar fi presupus un efort uriaş din partea mea pentru a mă transforma într-un jucător bun şi mă îndoiesc că aş fi putut deveni vreodată bun cu adevărat.   Experienţele pe care le trăieşte un copil (de exemplu antrenamentele de sport) îi afectează dezvoltarea creierului, însă în acelaşi timp creierul are un rol foarte important în experienţele pe care copilul le caută şi de pe urma cărora se bucură. Părinţii înţelepţi îşi ajută copii să-şi descopere talentele şi îi încurajează în direcţiile respective, recunoscând în acelaşi timp că oricine are limitări care trebuie să fie respectate. Supercopii? Învăţarea determină modificări la nivel cerebral. Însă acest lucru nu înseamnă că putem (sau ar trebui) să încercăm să creăm supercopii prin stimulare şi educaţie neîntreruptă. Învăţarea se produce cel mai eficient atunci când copilul este fericit, relaxat, atent şi în nici un caz atunci când este asaltat de fapte reci, nedorite şi nenaturale. Materialele „seci” de studiu (numai litere şi cifre) nu-şi au locul în educaţia unui copil. Cele mai bune experienţe pentru copii sunt acelea în timpul cărora ei se bucură cu adevărat. Pentru a fi benefică experienţa trebuie să fie înţeleasă de copilul dumneavoastră. Vă puteţi da seama dacă experienţa are sens atunci când copilul zâmbeşte, râde, gângureşte sau priveşte îndelung cu ochii mari şi strălucitori. Copiii mici nu înţeleg cuvintele pe care părinţii lor le pronunţă, însă faptul că li se vorbeşte are cu siguranţă sens pentru ei. Despre multe produse care se găsesc de cumpărat se spune că sunt dovedite ştiinţific că ar creşte inteligenţa copiilor. Aceste pretenţii sunt complet exagerate (ca să nu le spunem minciuni grosolane).   DRAGOSTEA ŞI LIMITELE Există un singur truc real pentru a creşte un copil sănătos din punct de vedere mintal: o relaţie bazată pe dragoste, îngrijire şi respect reciproc între acesta şi părinţii săi. Opriţi-vă un moment şi gândiţi-vă la ce înseamnă să fiţi iubitor, să îl îngrijiţi şi să-i oferiţi respect. A fi iubitor înseamnă mai presus decât orice a vă accepta copilul ca fiind un individ care este minunat însă nu perfect. Fiecare copil are puncte tari şi slăbiciuni, talente şi dezavantaje. Unii copii sunt în mod natural tăcuţi şi le place să fie mângâiaţi. Alţii sunt zgomotoşi şi aventuroşi. Dacă vă iubiţi copilul înseamnă că vă veţi „ajusta” aşteptările pentru a vi le potrivi cu copilul pe care-l aveţi şi nu veţi încerca să vă „ajustaţi” copilul pentru ca acesta să se ridice la înălţimea aşteptărilor dumneavoastră. O altă parte a iubirii este să descoperiţi modalităţi de a vă împărtăşi fericirea. Aceasta ar putea însemna să vă jucaţi de-a gâdilatul, să vă uitaţi împreună pe o carte cu poze, să faceţi o plimbare în parc sau pur şi simplu să discutaţi despre diferite lucruri. Copiii nu trebuie să aibă aceste experienţe pe tot parcursul zilei, însă trebuie totuşi să trăiască câteva momente de fericire împărtăşită în fiecare zi.   Bineînţeles, copiii au şi alte nevoi. Dacă înţelegeţi acele nevoi şi vă luaţi angajamentul să le satisfaceţi, acest lucru înseamnă a vă îngriji copilul. Nevoile sunt în continuă schimbare. Un nou-născut are nevoie de orice: hrănire, schimbarea hainelor, spălare, ţinut în braţe şi are nevoie să-i vorbiţi. Pe parcursul primului an de viaţă repetarea experienţei de a fi îngrijit creează un sentiment de încredere profundă în alţi oameni şi un optimism faţă de lume în general. Pe măsură ce abilităţile li se dezvoltă, aceştia au nevoie de ocazii din ce în ce mai frecvente de a face lucrurile singuri. Ei au nevoie de provocări care să fie suficient de dificile pentru a le dezvolta capacităţile, însă să nu fie atât de grele încât aceştia să fie copleşiţi. Copiii trebuie să fie capabili să-şi asume mici riscuri, fiind pe cât posibil în siguranţă. Ei nu pot învăţa să se hrănească dacă nu li se permite la început să facă mizerie. Copiii care învaţă să îşi lege singuri şireturile trebuie să încerce în mod repetat în ciuda eşecurilor până când vor reuşi. Sarcina unui părinte este să stabilească limitele în interiorul cărora asumarea riscurilor poate fi încercată.   Respectul reciproc reprezintă o altă modalitate de stabilire a limitelor. Copiii vor ca ceea ce-şi doresc să primească imediat. Ei trebuie să înveţe diferenţa dintre a vrea şi a avea nevoie. Copiii bine educaţi ştiu că vor primi întotdeauna lucrurile de care au nevoie, însă nu vor primi mereu ceea ce îşi doresc. De asemenea, ei înţeleg faptul că şi alţi oameni au la rândul lor nevoi şi dorinţe. Copiii învaţă aceste lecţii atunci când părinţii îi tratează cu bunătate şi respect, cerând la rândul lor respect, cooperare şi politeţe. Când vine vorba de creşterea copiilor, dragostea nu este suficientă. Copiii au nevoie atât de dragoste cât şi de limite (vezi cap. „Necesităţile copiilor” şi „Disciplina” din secţiunea a III-a pentru mai multe informaţii despre dezvoltarea emoţională şi morală, precum şi despre disciplina efectivă).   DIVERSITATEA FAMILIILOR Nu există un singur mod corect de a creşte copii. Multe abordări diferite pot funcţiona. În aceeaşi ordine de idei, nu există un singur tip perfect de familie. Copiii pot prospera cu o mămică şi un tătic, doar cu unul dintre părinţi, cu bunicii sau cu părinţii vitregi, cu două mame sau doi tătici sau făcând parte dintr-o familie mare (sper că această minunată diversitate este reflectată pe tot parcursul acestei cărţi, cu toate că adeseori pentru a economisi cuvinte am utilizat formula cunoscută „mămică şi tătic”).   Familiile care nu se potrivesc profilului tipic de „mămică şi tătic” trebuie adeseori să facă faţă unor provocări speciale. Este posibil să fie necesar să combată prejudecăţile şi poate fi dificil să găsească o comunitate în care să fie acceptate. De asemenea, aceste familii ar putea fi nevoite să se asigure în mod conştient că dragii lor copii sunt expuşi la o gamă completă de oameni şi experienţe. De exemplu, în familiile cu părinţi homosexuali sau lesbiene, poate fi necesară o planificare conştientă pentru asigurarea şansei copiilor de a dezvolta relaţii apropiate cu adulţii de ambele sexe. În familiile cu copii adoptaţi care provin din alte ţări, planificarea poate fi necesară pentru a fi siguri că ei sunt expuşi culturii din ţara lor de origine. Într-o familie în care părinţii sunt ocupaţi aproape tot timpul planificarea poate fi necesară pentru a le asigura copiilor sentimentul că aparţin unei comunităţi. A fi un părinte bun înseamnă a plănui pentru a satisface nevoile copiilor. Acest lucru este adevărat pentru toate familiile.   Există şi alte provocări cărora este mai dificil să li se facă faţă, cum ar fi sărăcia, bolile mintale ale părinţilor, dependenţa acestora de alcool sau droguri, precum şi violenţa în comunitate şi la domiciliu. Un alt set de provocări speciale sunt bolile cronice sau problemele de dezvoltare ale copiilor înşişi. Numai puţine familii sunt suficient de norocoase pentru a fi ocolite de aceste necazuri. Cu toate acestea, majoritatea părinţilor reuşesc prin dragoste şi curaj să depăşească toate dificultăţile, iar copiii pe care-i cresc posedă adeseori aceleaşi calităţi minunate. Ca indivizi şi ca societate trebuie să recunoaştem atât provocările cât şi eforturile bine direcţionate pe care părinţii, familiile şi copiii le fac pentru a se dezvolta pe deplin.   SECŢIUNEA I COPILUL DUMNEAVOASTRĂ, AN DUPĂ AN   ÎNAINTE DE NAŞTEREA COPILULUI DUMNEAVOASTRĂ   COPIII SE DEZVOLTĂ; LA FEL ŞI PĂRINŢII Dezvoltarea fetală. Atunci când vă gândiţi la toate schimbările incredibile care se petrec pentru a transforma un ovul fecundat într-un nou-născut, cum aţi putea să nu fiţi uimiţi? Atunci când majoritatea femeilor realizează că sunt însărcinate – la aproximativ 5 săptămâni după ultimul lor ciclu menstrual – embrionul este deja destul de complex. Având forma unui disc, el are un strat intern de celule care vor evolua şi vor forma cea mai mare parte a organelor interne, un strat mijlociu de celule din care se vor forma muşchii şi oasele şi un strat extern de celule care va da naştere la tegument şi la neuronii din creier şi de la nivelul măduvei spinării. La aproximativ 8 săptămâni de la concepţie (în jur de 10 săptămâni după ultimul ciclu menstrual) toate organele majore au început să se formeze şi fătul începe să capete aspect uman, însă el are numai 5 cm lungime şi cântăreşte doar în jur de 10 g. La 4–5 luni de sarcină – aproximativ la jumătatea acesteia – există un punct de cotitură. Acum este perioada în care veţi simţi primele mişcări ale copilului dumneavoastră. Dacă până în acest moment nu aţi efectuat un examen ecografic, aceste mici împunsături şi lovituri pot fi prima dovadă palpabilă că purtaţi cu adevărat un copil şi momentul poate fi foarte emoţionant.   Avansând către cel de-al treilea trimestru, după aproximativ 27 de săptămâni veţi descoperi că fătul creşte, creşte şi iar creşte. Lungimea lui se dublează, greutatea se triplează iar creierul se dezvoltă chiar mai rapid decât atât. În acelaşi timp apar noi comportamente: deja în săptămâna 29 de gestaţie copilul se agită ca răspuns la un zgomot puternic. Totuşi, dacă zgomotul se repetă la un interval de 20 de secunde, copilul va ajunge să-l ignore. Acest comportament – denumit obişnuinţă – este dovada apariţiei memoriei. Dacă un sunet plăcut este repetat – să spunem sunetul vocii dumneavoastră citindu-i poezii – acest sunet va fi reamintit de copilul dumneavoastră şi după naştere copiii vor fi înclinaţi să vă asculte vocea mai degrabă decât vocea unui străin. Dacă aveţi o piesă muzicală pe care o ascultaţi în mod repetat în timpul celui de-al treilea trimestru, există şanse destul de mari ca aceasta să-i placă şi copilului dumneavoastră atât înainte de naştere cât şi după aceea. Fără nici o îndoială învăţarea începe înainte de naştere. Totuşi, acest lucru nu înseamnă că trebuie să luaţi la maternitate cu dumneavoastră şi manualele împreună cu hainele. Nu s-a dovedit că învăţatul în mod „special, intenţionat” reprezintă un beneficiu suplimentar pentru învăţarea fetală. În loc de aceasta, cei mai importanţi stimuli pentru dezvoltare sunt stimulii naturali: sunetul vocii dumneavoastră, ritmurile corpului dumneavoastră. SPOCK CLASIC Nu există nimic mai fascinant pe lume decât a urmări cum creşte şi se dezvoltă un copil. La început, vă gândiţi la aceasta doar prin prisma faptului că el creşte în dimensiuni. Apoi, pe măsură ce bebeluşul începe să facă diverse lucruri, vă puteţi gândi cum că învaţă diverse „şmecherii”. Dar totul este mult mai complicat şi mai plin de înţelesuri decât atât. Din unele puncte de vedere, dezvoltarea fiecărui copil parcurge, pas cu pas, întreaga istorie, fizică şi spirituală, a speciei umane. Bebeluşii iau naştere în uter sub forma unei unice minuscule celule, în acelaşi fel în care a apărut prima fiinţă vie în oceanul primordial. Câteva săptămâni mai târziu, când se află învăluiţi în lichidul amniotic călduţ, ei au branhii precum peştii şi cozi ca amfibienii. Spre sfârşitul primului an de viaţă, când învaţă să se ţină pe picioare, ei retrăiesc acea perioadă de acum milioane de ani când strămoşii noştri au trecut la staţiunea bipedă şi au învăţat să-şi folosească degetele cu pricepere şi delicateţe.   Sentimentele contradictorii referitoare la sarcină. Fiecare dintre noi are un ideal legat de a fi părinte, iar de cele mai multe ori acest ideal presupune că fiecare femeie este copleşită de bucurie atunci când urmează să aibă un copil. Ea îşi petrece restul sarcinii visând lucruri frumoase despre copil. Când acesta se naşte, ea se va transforma subit, asumându-şi rolul de mamă cu uşurinţă şi încântare. Dragostea este instantanee iar legăturile cu copilul se creează cu uşurinţă. Toate acestea sunt adevărate într-o măsură mai mare sau mai mică în funcţie de caz. Totuşi, acest tablou reprezintă numai o singură parte a imaginii de ansamblu. Ştim acum ceea ce femeile înţelepte au ştiut dintotdeauna, şi anume că există şi sentimente negative faţă de sarcină iar acestea sunt normale mai ales în cazul primului copil. Într-o anumită măsură, prima sarcină reprezintă sfârşitul tinereţii iresponsabile şi lipsite de griji. Hainele care erau lejere vor deveni strâmte iar hainele care erau strâmte vor fi imposibil de purtat. Femeile atletice vor observa cum corpul lor nu se mai poate deplasa aşa cum o făcea odată, acesta fiind un efect temporar însă foarte real. O femeie va realiza că după naşterea copilului viaţa ei socială precum şi alte domenii de activitate ale sale vor fi mult limitate. Bugetul familiei va trebui acum să se împartă la mai mulţi şi atenţia partenerului său (şi a ei însăşi) va fi focalizată în curând într-o nouă direcţie.   Sentimentele sunt diferite în fiecare sarcină. După ce aţi avut una sau două sarcini, schimbările care se produc atunci când un nou copil soseşte nu vi se vor mai părea atât de drastice. Totuşi, spiritul mamei se poate revolta uneori în timpul oricărei sarcini. Pot exista motive evidente datorită cărora o sarcină este mai neplăcută decât alta: probabil că aceasta s-a produs neaşteptat de curând, unul dintre părinţi are probleme la slujbă, un membru al familiei este grav bolnav sau există neînţelegeri între părinţi. Mai mult, pot exista situaţii în care nu există nici o explicaţie evidentă. O mamă care îşi doreşte cu adevărat un alt copil poate fi totuşi tulburată de îndoieli apărute brusc atunci când se gândeşte dacă va avea timpul, energia şi rezervele nelimitate de dragoste care vor fi necesare din partea ei pentru a avea grijă de un alt copil. Sau este posibil ca îndoielile să apară în sufletul tatălui, care se simte neglijat pe măsură ce soţia sa devine din ce în ce mai preocupată de noul copil. În orice caz, neliniştea unui partener îl va face în curând pe celălalt să se simtă descurajat şi demoralizat. Fiecare partener poate avea mai puţin de oferit celuilalt pe măsură ce sarcina avansează şi îngrijorările persistă.   Nu vreau să fac în aşa fel încât aceste reacţii enumerate mai sus să pară a fi inevitabile. Tot ceea ce doresc este să vă liniştesc spunându-vă că ele apar chiar şi la cei mai buni părinţi, că de obicei fac parte din gama largă de sentimente pe care le resimţiţi în timpul sarcinii şi că de cele mai multe ori ele sunt temporare. În anumite privinţe, poate fi mai bine să resimţiţi aceste sentimente devreme, înainte de naşterea copilului. Părinţii care nu au avut sentimente negative în timpul sarcinii pot fi nevoiţi să le înfrunte pentru prima dată după ce copilul s-a născut, într-un moment în care rezervele lor emoţionale sunt acaparate complet de îngrijirea copilului.   Sentimentele tatălui în timpul sarcinii. Un bărbat poate reacţiona faţă de sarcina soţiei sale prin sentimente foarte variate. Poate deveni foarte protector faţă de soţia sa, bucuria din cuplu poate creşte, se poate mândri cu căsătoria lor şi cu virilitatea sa (acesta fiind un lucru datorită căruia fiecare bărbat se îngrijorează într-o anumită măsură la un moment dat), poate anticipa bucuria de a avea un copil. Un anumit grad de îngrijorare – „Oare voi fi capabil să fiu un tată bun pentru acest copil?” – este foarte obişnuit, în special în rândul bărbaţilor care-şi amintesc propria lor copilărie ca fiind una foarte dificilă. Poate exista ascuns în profunzimea psihicului soţului şi sentimentul că este neglijat; acest sentiment poate să apară şi la copiii mici atunci când aceştia descoperă că mama lor este însărcinată. Acest sentiment poate fi exprimat sub formă de supărare şi iritare faţă de soţie, bărbatul dorind să petreacă mai multe seri cu prietenii sau filtrând cu alte femei. Aceste reacţii sunt normale însă ele nu-i sunt de nici un ajutor soţiei, care tânjeşte pentru mai mult ajutor la începutul acestui stadiu nefamiliar al vieţii sale. Tăticii care pot discuta despre sentimentele lor adeseori descoperă că emoţiile negative (frica, gelozia) au tendinţa să dispară lăsându-le pe cele pozitive (bucurie, încântare) să iasă la suprafaţă.   Ajutorul oferit de tată în timpul sarcinii şi la naştere. În ultimele decade aşteptările din partea tăticilor s-au schimbat. În trecut, un tată nici n-ar fi visat să citească o carte despre îngrijirea copiilor. În prezent se spune că tăticii au un mare rol în creşterea şi educarea copiilor, deşi în realitate femeile fac încă majoritatea treburilor. De asemenea, tăticii au un rol mai activ şi înainte de naşterea copilului. Ei pot merge la vizitele prenatale şi la cursurile pregătitoare pentru naştere împreună cu soţiile lor. Pot fi participanţi activi în timpul travaliului şi pot fi primii care să-şi ţină în braţe copiii. Dacă mama nu se simte bine sau când copilul are probleme speciale, tatăl poate fi părintele cel mai implicat în îngrijirea copilului în primele ore după naştere. El nu mai trebuie să fie acea persoană neimplicată care priveşte totul din exterior.   Dragostea pentru copil poate să apară treptat. Mulţi părinţi care sunt mulţumiţi şi mândri că vor avea un copil vor descoperi că le este dificil să simtă o dragoste specială pentru copilul pe care nu l-au ţinut niciodată în braţe. Dragostea este eluzivă şi înseamnă lucruri diferite pentru oameni diferiţi. Mulţi părinţi încep să simtă afecţiune pentru copilul lor atunci când privesc primele imagini ecografice care arată bătăile cordului fetal. Pentru alţii sentimentul pe care-l trăiesc atunci când copilul se mişcă pentru prima dată îi face să înţeleagă faptul că este vorba de un copil real şi afecţiunea lor începe să crească. Alţi părinţi, numai în momentul în care încep să aibă grijă de copilul lor simt că încep să-l şi iubească. Nu există un moment „normal” pentru a începe să vă iubiţi copilul. Nu ar trebui să simţiţi vinovăţie dacă sentimentele dumneavoastră de dragoste şi ataşament nu sunt atât de puternice pe cât credeţi dumneavoastră că ar trebui să fie. Dragostea poate să apară devreme sau poate să apară târziu, dar în 999 de cazuri din 1 000 va apărea atunci când trebuie.   Chiar şi în cazul în care sentimentele din timpul sarcinii sunt predominant pozitive şi toate aşteptările pe care le aveţi sunt împlinite, poate exista o oarecare dezamăgire atunci când în cele din urmă copilul se naşte, în special în cazul celor care sunt părinţi pentru prima dată. Ei se aşteaptă să recunoască imediat copilul ca semănându-le, să simtă din plin că sunt părinţi şi să se lege instantaneu şi foarte puternic de copil iar de acum înainte să nu mai simtă altceva decât dragoste. Totuşi, de multe ori aceste lucruri nu se întâmplă în prima zi sau în prima săptămână. Adeseori sentimente negative complet normale ies la suprafaţă. Un părinte bun şi iubitor se poate gândi deodată că a avea un copil a fost o greşeală teribilă şi se poate simţi instantaneu vinovat datorită faptului că a avut respectivul sentiment. Procesul de legare emoţională cu copilul decurge de cele mai multe ori treptat şi nu este complet până când părinţii nu şi-au revenit cel puţin în parte după eforturile fizice şi emoţionale pe care le-au îndurat în timpul travaliului şi naşterii. Intervalul de timp necesar pentru ca acest lucru să se întâmple variază de la părinte la părinte. Nu există un termen limită.   Cei mai mulţi dintre noi au fost învăţaţi că nu este corect să ne aşteptăm ca să fie băiat sau fată, datorită posibilităţii ca acesta să se dovedească a avea sex opus celui dorit de noi. Nu aş lua prea în serios această recomandare. Este dificil să vă imaginaţi şi să iubiţi un viitor copil fără a-l descrie având un sex anume. Acesta este unul din primii paşi către procesul de ataşare prenatală faţă de copil. Cei mai mulţi viitori părinţi au o preferinţă anume pentru sexul copilului în timpul sarcinii, chiar dacă ei sunt destul de pregătiţi să-şi iubească copilul indiferent de sexul pe care acesta îl va avea. Aşadar, bucuraţi-vă de copilul dumneavoastră imaginar şi nu vă simţiţi vinovaţi dacă veţi afla la o ecografie prenatală sau în momentul naşterii că acesta nu are sexul pe care vi l-aţi imaginat.   ÎNGRIJIRILE PRENATALE Obţineţi îngrijire prenatală de calitate. Dintre toate lucrurile pe care părinţii le fac pentru a-şi ajuta copiii să fie sănătoşi, mersul la vizitele prenatale este unul dintre cele mai importante. Imediat ce sarcina reprezintă o posibilitate – chiar şi înainte de a şti că sunteţi însărcinată – ar trebui să începeţi să luaţi suplimente de multivitamine care să conţină folat pentru a reduce riscul de malformaţii ale măduvei spinării (care se pot produce în primele săptămâni de sarcină). Este de dorit să aranjaţi o vizită pre-concepţie dacă aveţi întrebări despre fertilitate, despre riscurile speciale de sănătate care există în timpul sarcinii sau despre riscul de boli genetice. Vizitele prenatale reprezintă pentru mămici şi tătici momentul în care vor deveni parteneri care vor colabora pentru sănătatea copilului lor şi o perioadă în timpul căreia dumneavoastră va trebui să vă gândiţi la ce fel de naştere doriţi să aveţi. Paşi simpli, cum ar fi luarea multivitaminelor, evitarea ţigărilor şi a alcoolului şi verificarea presiunii arteriale pot avea un impact uriaş atât pentru sănătatea copilului cât şi pentru sănătatea dumneavoastră. Analizele de rutină pot descoperi probleme (cum ar fi infecţiile) care pot fi tratate înainte ca acestea să vă afecteze copilul. Chiar dacă sunteţi aproape de sfârşitul sarcinii, dacă nu aţi mers încă la o vizită prenatală, nu este totuşi prea târziu pentru copil şi pentru dumneavoastră să beneficiaţi în urma unei astfel de vizite.   Vizitele prenatale sunt programate de obicei o dată pe lună în primele 7 luni de sarcină, o dată la două săptămâni în luna a opta de sarcină şi săptămânal în luna a noua. Vizitele reprezintă pentru dumneavoastră ocazia de a primi sfaturi referitoare la probleme obişnuite cum ar fi greaţa matinală, câştigul ponderal şi exerciţiile fizice. De asemenea, aceste vizite sunt cea mai bună modalitate pentru a vă asigura că sarcina dumneavoastră evoluează bine şi că infecţiile sau alte afecţiuni grave vor fi detectate precoce şi tratate corespunzător. Ecografia prenatală este în prezent efectuată de rutină în multe locuri. Chiar şi o imagine neclară alb-negru poate face copilul să pară mult mai real – în special pentru tătici – şi veţi avea ocazia să aflaţi sexul viitorului copil. Alegerea îngrijirilor prenatale. În multe comunităţi femeile pot alege dintre mai mulţi furnizori de îngrijiri prenatale, cum ar fi obstetricienii, medicii de familie, surorile medicale, surorile moaşe, moaşele atestate (care nu sunt surori medicale) sau moaşele necalificate. Un lucru pe care trebuie să-l luaţi în considerare este tipul de naştere pe care-l doriţi. Obstetricienii asistă naşterile aproape întotdeauna în spitale. Moaşele necalificate tind să fie specializate în naşterile la domiciliu. Un alt lucru de luat în considerare este dacă vă place şi aveţi încredere în doctorul sau moaşa dumneavoastră. Vă ascultă acesta atunci când aveţi o problemă şi vă oferă informaţii clare? Este persoana care vă vede în timpul vizitelor prenatale aceeaşi persoană care vă va asista în timpul naşterii? Dacă nu, aveţi încredere că alţi specialişti din aceeaşi clinică vă vor îngriji corespunzător? Oare clinica vă va accepta asigurarea medicală?   NAŞTEREA Ce fel de naştere doriţi? A fi părinte înseamnă a face alegeri, iar una dintre primele alegeri pe care va trebui să o faceţi va fi tipul de naştere pe care o preferaţi. În trecut nu existau prea multe alegeri la dispoziţie. Anestezia generală era frecventă. Abia apucaţi să vă vedeţi copilul pentru câteva minute atunci când vă trezeaţi. Nici nu se punea problema hrănitului la sân pentru mămicile care se respectau, iar datorită faptului că medicii erau atât de îngrijoraţi în legătură cu transmiterea infecţiilor, copilul petrecea prima săptămână de viaţă în maternitate, protejat cu grijă de surori medicale având halate şi bonete sterile, în timp ce mama stătea în pat şi se recupera. Am evoluat mult faţă de acele zile şi în prezent alegerile sunt multiple. Naştere naturală sau cu anestezie epidurală? Sprijin în timpul travaliului din partea soţului/partenerului, din partea unui specialist (doula) sau din partea ambilor? Copiii pe care-i aveţi deja vor fi prezenţi în camera de naştere? Veţi sta întinsă pe spate sau veţi sta pe vine? Veţi naşte acasă sau la spital? Vă va asista un medic sau o moaşă? Veţi ţine nou-născutul în braţe imediat sau îl veţi lăsa întâi să petreacă o perioadă în maternitatea spitalului? Veţi cere sfatul specialiştilor în lactaţie? Veţi avea o soră medicală care să vă ajute la domiciliu?   Nu există o singură abordare care să fie potrivită pentru orice femeie şi nici o metodă nu este în mod evident superioară alteia în ceea ce priveşte sănătatea copilului. Atunci când vă stabiliţi alegerile pe care le veţi face, este înţelept să luaţi în considerare ceea ce doriţi (naşterea ideală) rămânând în acelaşi timp flexibilă în caz de evenimente neprevăzute. În prezent naşterea este mai sigură ca niciodată, însă cu toate acestea este încă imprevizibilă. Gândiţi-vă să puneţi foarte multe întrebări şi să citiţi pentru a fi informată. „Dr. Spock. Ghidul viitoarei mame” scris de obstetricianul Marjorie Greenfield (Pocket Books, 2003) este o sursă bună de informaţii utile care acoperă toate problemele importante fiind în acelaşi timp uşor de citit.   Doula. Doula este un cuvânt grecesc al cărui sens este „persoană care ajută o femeie”. Doula este persoana pregătită să asigure sprijin continuu pentru femeia în travaliu. Unele doula ajută de asemenea mămicile şi după naşterea copilului. În timpul travaliului şi naşterii, doula ghidează poziţia, mişcările şi alte activităţi ale mamei pentru a reduce disconfortul; de asemenea, ele asigură contactul fizic necesar pentru confortul femeii însărcinate. Poate cel mai important lucru, o doula care a asistat la multe naşteri este adeseori capabilă să asigure o femeie în travaliu că lucrurile sunt cu adevărat în regulă, chiar dacă femeia se poate simţi panicată sau copleşită. Este util ca doula să asigure sprijin continuu, rămânând lângă femeia care naşte de la început până la final. O doula poate fi de ajutor nu doar pentru mamă ci şi pentru tată. Rareori tatăl poate reduce durerea şi anxietatea unei femei în travaliu la fel ca o doula antrenată, în special în situaţia în care tatăl este el însuşi anxios. Preluând acest rol, doula îl eliberează pentru a fi împreună cu partenera lui în calitate de iubit mai degrabă decât în calitate de asistent de travaliu.   Cei mai mulţi taţi se simt sprijiniţi de o doula şi nu înlocuiţi. S-au efectuat până în prezent multiple cercetări asupra efectelor pe care doula le au şi rezultatele sunt sugestive. În multe studii s-a dovedit că doula reduc necesitatea operaţiei cezariene şi a anesteziei epidurale (anestezia epidurală, cu toate că reduce foarte mult durerea, are totuşi unele riscuri; de exemplu, creşte riscul ca nou-născutul să facă febră, de aceea acestuia trebuie să i se administreze antibiotice timp de câteva zile după naştere). Puteţi obţine mai multe informaţii despre doula la adresa www.dona.org a societăţii „Doulas of North America”.   Răspunsurile emoţionale la travaliu şi naştere. Fiecare femeie răspunde în mod diferit la stresul din timpul travaliului şi naşterii. Unele se mândresc cu faptul că nu au primit nici un fel de medicamente. Altele sunt sigure de la început că doresc o anestezie epidurală. Pentru unele femei travaliul este o experienţă dureroasă care trebuie să fie îndurată şi după aceea uitată. Altele consideră că este o experienţă profundă şi înălţătoare, un fel de „ritual de trecere”. Unele vor împinge la fiecare contracţie timp de mai multe ore. Altele se vor descuraja şi vor dori ca medicul să scoată copilul afară – cu forcepsul sau efectuând operaţia cezariană. Unele femei ţipă la soţii lor bine intenţionaţi spunându-le să iasă din camera de naşteri şi să nu mai revină niciodată. Unele mămici simt imediat dragoste şi afecţiune pentru copilul lor, iar altele – după ce aud că nou-născutul este bine – pur şi simplu doresc să doarmă un timp. Iar majoritatea dintre ele vor deveni părinţi minunaţi şi iubitori.   Dacă experienţa dumneavoastră din timpul travaliului şi naşterii nu este chiar cea la care v-aţi aşteptat, este normal să vă simţiţi rău, poate chiar vinovată. Dacă speraţi că veţi avea o naştere naturală şi sfârşiţi prin a naşte prin operaţie cezariană este natural să consideraţi că dumneavoastră sunteţi de vină (deşi nu sunteţi) sau că nou-născutul va fi în permanenţă afectat de această experienţă (ceea ce nu este cazul aproape niciodată). Mulţi părinţi se tem de faptul că dacă sunt separaţi de copiii lor în primele ore sau zile, legătura emoţională cu aceştia va fi subminată pentru totdeauna. Nici acest lucru nu este adevărat. Legătura emoţională cu copilul (un proces în timpul căruia copilul şi părinţii dezvoltă sentimente puternice reciproce) se formează pe parcursul mai multor luni şi nu a câtorva ore. SPOCK CLASIC A fi părinte reprezintă o ideală situaţie generatoare de sentimente de culpabilitate, iar naşterea reprezintă deseori prima încercare în acest sens. Cred că această situaţie a apărut în parte datorită concepţiilor greşite legate de procesul prin care se stabilesc legăturile puternice între părinţi şi copil şi în parte datorită ideii că totul trebuie să meargă perfect pentru ca nou-născutul să fie bine. Bineînţeles, nimic nu poate fi mai departe de adevăr. În primul rând, părintele „perfect” încă nu s-a născut. În al doilea rând, nu este nevoie să fii „perfect” şi nici să urmezi vreun scenariu prestabilit. Procesul dezvoltării umane este vast. Există suficient loc pentru variaţii şi chiar pentru a face greşeli. Nou-născuţii sunt incredibil de maleabili.   Atâta vreme cât copilul este sănătos, tipul naşterii este improbabil să aibă consecinţe pe termen lung, în afara situaţiei în care există atât de multă vinovăţie legată de amintirea ei, încât aceasta are o influenţă negativă asupra încrederii în sine a părinţilor sau face ca puternice mustrări de conştiinţă, greşit orientate, să impieteze asupra creşterii copilului. În consecinţă, sfatul meu este să naşteţi în orice mod pare corect pentru dumneavoastră şi familia căreia îi aparţineţi. Mai apoi, nu vă îngrijoraţi dacă ceea ce se întâmplă nu urmăreşte cu exactitate scenariul. Să fii părinte este şi aşa suficient de dificil pentru a nu mai căuta probleme acolo unde acestea chiar nu există.   ALEGEREA SPECIALISTULUI CARE VĂ VA ÎNGRIJI COPILUL Pediatru, medic de familie sau soră medicală? Atunci când sunteţi însărcinată vă puteţi gândi să găsiţi un medic sau soră medicală pentru copilul dumneavoastră (dacă nu aveţi deja unul/una). Cine ar trebui să fie aceştia şi cum vă puteţi da seama dacă persoana este potrivită pentru dumneavoastră? Puteţi avea deja un medic de familie care este obişnuit să îngrijească copii, în acest caz alegerea fiind simplă. Însă dacă naşteţi cu ajutorul unui obstetrician, va trebui să găsiţi un medic sau o soră medicală care să aibă grijă de copilul dumneavoastră. Care sunt calităţile pe care ar trebui să le căutaţi? Unii părinţi se înţeleg cel mai bine cu un medic care este relaxat şi familiar. Alţii doresc să li se dea instrucţiuni până la cel mai mic detaliu. Puteţi avea mai multă încredere într-un medic mai în vârstă şi mai experimentat sau aţi putea prefera un medic mai tânăr, care a fost instruit mai recent. O soră medicală atestată este o soră medicală care are pregătire suplimentară şi are o diplomă care-i permite să acţioneze aproape ca un doctor în multe privinţe. Aproape întotdeauna, surorile medicale lucrează sub supravegherea medicului. Cât de mult se implică cu adevărat acesta variază în funcţie de fiecare persoană. Adeseori, medicii au mai multă experienţă în tratamentul afecţiunilor complexe. Surorile medicale sunt de cele mai multe ori trimise să efectueze verificări de rutină şi de obicei asigură îngrijiri preventive excelente. Nu aş ezita să folosesc serviciile unei surori medicale dacă aceasta are recomandări foarte bune.   Un prim pas inspirat pe care l-aţi putea face atunci când doriţi să găsiţi specialistul potrivit este să discutaţi cu alţi părinţi. Adeseori, obstetricienii şi moaşele vă pot oferi şi ei recomandări bune. Încercaţi o vizită de familiarizare. Dacă acesta este primul dumneavoastră copil sau dacă vă mutaţi într-o zonă nouă, vă recomand din tot sufletul să vă programaţi o vizită la o clinică medicală cu câteva săptămâni înainte de termenul naşterii. Nu există nimic care să suplinească o întâlnire directă cu cineva pentru a şti dacă acesta este tipul de persoană care vă va face să vă simţiţi suficient de confortabil pentru a discuta despre orice problemă aveţi. Puteţi învăţa foarte multe în cursul unei astfel de vizite prenatale şi puteţi să reveniţi acasă încredinţată că îngrijirile medicale pentru copilul dumneavoastră sunt asigurate. Atunci când sosiţi la vizită fiţi atentă la personalul medical de la cabinet şi observaţi cabinetul în sine! Oamenii sunt plăcuţi şi politicoşi? Copiii au ce face în camera de aşteptare? Există cărţi cu poze? Ambientul pare prietenos pentru copii? Există mai multe întrebări practice la care personalul medical v-ar putea răspunde. Cât de mulţi medici şi surori medicale lucrează în clinică? Cine se ocupă şi cum de convorbirile telefonice? Ce se întâmplă când copilul dumneavoastră se îmbolnăveşte după orele de program? Ce se întâmplă dacă aveţi o urgenţă în timpul zilei? Ce asigurări de sănătate sunt acceptate în clinică? Cu care spital colaborează medicii din această clinică? Cât de mult timp este acordat pentru consultaţiile copiilor sănătoşi (în ziua de azi media este de 15 minute pentru fiecare copil; 25-30 de minute reprezintă deja destul de mult)?   Un subiect cheie este continuitatea îngrijirilor medicale: de copilul dumneavoastră se va ocupa un singur specialist – medic sau soră medicală – sau acesta va fi consultat de oricare medic care se întâmplă să fie disponibil? În această din urmă situaţie este posibil să aşteptaţi mai puţin, însă mulţi părinţi preferă ca acelaşi medic să îi îngrijească pe copiii lor şi să-l considere pe acesta medicul personal. În acest fel, medicul poate ajunge să vă cunoască pe dumneavoastră şi pe copil şi, în timp, se va dezvolta un sentiment de încredere reciprocă. Îngrijirea medicală pentru copii necesită un efort de echipă, membrii acestei echipe fiind părinţii şi membrii personalului medical. Un părinte poate descoperi că este dificil să perceapă acest spirit de echipă atunci când este nevoit să lucreze cu mai mulţi medici. Atunci când discutaţi cu medicul dumneavoastră alegeţi câteva subiecte care vă interesează în mod special, cum ar fi părerea acestuia despre hrănitul la sân, dacă acesta vă va permite să fiţi prezentă în timpul unor intervenţii dureroase pe care copilul dumneavoastră trebuie să le efectueze. Observaţi modul în care acesta tratează problemele care nu sunt strict medicale, cum ar fi dormitul împreună cu copilul sau pregătirea acestuia pentru a merge la toaletă. Fiţi atentă la modul în care vă simţiţi în timpul interviului. Dacă vă simţiţi confortabil, simţiţi că sunteţi ascultaţi şi nimeni şi nimic nu vă grăbeşte, probabil că aţi găsit medicul potrivit pentru dumneavoastră şi pentru copil. Dacă nu, ar fi bine să vizitaţi alte clinici.   Consultaţia prenatală pentru hrănitul la sân. Dacă sunteţi nesigură în legătură cu modul în care vă veţi hrăni copilul – la sân sau cu biberonul – este de ajutor să discutaţi problema cu medicul sau sora medicală pe care i-aţi ales pentru copilul dumneavoastră, sau puteţi programa o consultaţie la un specialist în lactaţie. Poate fi util să frecventaţi cursurile despre hrănitul la sân oferite în multe clinici şi spitale. Cu cât veţi şti mai multe cu atât vă va fi mai uşor să luaţi o decizie care să vă facă să vă simţiţi bine. Dacă decideţi să vă hrăniţi copilul la sân, o consultaţie prenatală vă poate ajuta să anticipaţi problemele care ar putea să apară şi să le trataţi preventiv (vezi pagina 242 pentru mai multe informaţii referitoare la hrănitul la sân).   PREGĂTIND VENIREA ACASĂ A COPILULUI Efectuarea aranjamentelor pentru a avea ajutor suplimentar în primele săptămâni. Ar fi foarte bine dacă puteţi aranja ca cineva să vă ajute să vă îngrijiţi copilul în primele câteva săptămâni. Dacă aveţi un soţ care vă ajută tot timpul în aceste prime săptămâni, acest lucru poate fi foarte util. Dacă încercaţi să faceţi totul singură vă puteţi epuiza şi veţi deveni deprimată, iar acest lucru poate face ca relaţia dumneavoastră cu copilul să nu fie cea mai bună. Majoritatea viitorilor părinţi se simt puţin speriaţi de perspectiva de a avea singuri grijă de un copil neajutorat pentru prima dată. Dacă aveţi acest sentiment nu înseamnă că nu veţi fi capabilă să faceţi o treabă bună sau că va trebui să aveţi în permanenţă o soră medicală cu dumneavoastră pentru a vă arăta ce aveţi de făcut, însă dacă simţiţi că intraţi cu adevărat în panică, probabil că vă va fi mult mai bine dacă veţi avea o rudă lângă dumneavoastră. Este posibil ca soţul să nu vă poată ajuta prea mult sau acesta s-ar putea simţi prea anxios şi copleşit la rândul său.   Mama dumneavoastră poate fi ajutorul ideal dacă vă înţelegeţi bine. Dacă însă simţiţi că vă tratează ca pe cineva care nu ştie ce face ar fi mai bine ca vizitele ei să fie scurte. Cu siguranţă că vă doriţi să simţiţi că faceţi o treabă bună şi că bebeluşul este cu adevărat al dumneavoastră. Poate fi de mare ajutor să aveţi lângă dumneavoastră pe cineva care a mai îngrijit copii înainte, însă cel mai important lucru este ca respectiva persoană să vă facă să vă simţiţi bine. Puteţi lua în considerare posibilitatea de a angaja o femeie în casă sau poate chiar o doula pentru câteva săptămâni. Doulas sunt specialiste care vă pot ajuta în timpul travaliului (vezi pag. 24). Din ce în ce mai multe doulas îşi oferă serviciile şi pentru săptămânile care urmează după naştere. Dacă veniturile dumneavoastră sunt limitate v-aţi putea totuşi permite să angajaţi pe cineva care să vină o dată sau de două ori pe săptămână şi să vă ajute cu spălatul rufelor, treburile casei sau chiar să supravegheze copilul timp de câteva ore în timpul cărora dumneavoastră să vă odihniţi sau să ieşiţi în oraş. Are sens să aveţi un ajutor lângă dumneavoastră atâta timp cât simţiţi că acesta este necesar (şi atâta timp cât vă puteţi permite).   Vizitele la domiciliu ale surorilor medicale. Multe spitale oferă vizite la domiciliu ale surorilor medicale la 1-2 zile după ce vă aduceţi copilul acasă, în special dacă durata şederii la spital a fost foarte scurtă (mai puţin de 2 zile). Vizitele surorilor medicale sunt adeseori foarte liniştitoare. Ele pot fi importante şi datorită faptului că unele probleme medicale (cum ar fi icterul) pot să nu fie evidente înainte de ajungerea acasă a copilului. O soră medicală care vă face o vizită vă poate ajuta foarte mult să faceţi faţă problemelor legate de hrănirea la sân sau vă poate ajuta să aranjaţi o întâlnire cu un consultant în probleme de lactaţie (vezi pagina 249). Prietenii şi vizitatorii. Naşterea unui copil este o ocazie care face ca rudele şi prietenii să vă viziteze frecvent. Acest lucru este foarte mulţumitor pentru părinţi şi îi face să se simtă foarte mândri. Cu toate acestea, prea multe vizite pot fi epuizante. Dar oare cât de mult este prea mult? Acest lucru diferă în fiecare caz. Majoritatea mămicilor obosesc repede în timpul primelor săptămâni după naştere. Tocmai au suferit efectele schimbărilor hormonale intense. Modelul lor obişnuit de somn a fost dat peste cap. Probabil că şi mai importante sunt tulburările emoţionale, în special în cazul femeilor care tocmai au avut primul copil.   Pentru anumite persoane, vizitatorii reprezintă o plăcere pură care-i relaxează, îi distrează şi îi readuce la viaţă. Pentru majoritatea dintre noi însă un astfel de efect benefic îl au doar câţiva prieteni buni. Alţi vizitatori –  într-o măsură mai mare sau mai mică – ne fac să ne simţim tensionaţi, chiar şi atunci când ar trebui să ne bucurăm că-i vedem, iar la plecarea lor ne simţim obosiţi (mai ales dacă sănătatea noastră nu este prea bună). Datorită acestui fapt este posibil să doriţi să limitaţi vizitele în timpul primelor săptămâni până vedeţi cum evoluează lucrurile, urmând să creşteţi treptat numărul şi frecvenţa vizitatorilor dacă vedeţi că aveţi suficientă energie. Majoritatea vizitatorilor se entuziasmează foarte tare atunci când văd copiii. Ei doresc să îi ţină în braţe, să se joace cu ei, să-i gâdile, să-i arunce în aer, să se strâmbe la ei şi să le vorbească în permanenţă. Unor copii le poate plăcea foarte mult un astfel de comportament, însă altora nu. Majoritatea sunt între aceste două tendinţe extreme. Fiţi atenţi la modul în care copilul dumneavoastră răspunde la astfel de comportamente şi stabiliţi o limită atunci când consideraţi că este posibil ca bebeluşul să se simtă stresat sau obosit de atâta atenţie. Rudele şi prietenii cărora le pasă de dumneavoastră şi de copil nu se vor supăra. Copiii mici în special sunt de multe ori purtători de viruşi în nas şi pe mâini, şi îi pot îmbolnăvi pe nou-născuţi, astfel încât este indicat să ţineţi copiii vizitatorilor la distanţă în timpul primelor 3-4 luni. Dacă aceştia vă ating copilul asiguraţi-vă că s-au spălat bine pe mâini.   Pregătind casa pentru sosirea copilului. În cazul în care casa dumneavoastră a fost construită înainte de anul 1980, există o mare probabilitate ca la construcţia ei să fi fost utilizată vopsea cu plumb. Deşi este bine să îndepărtaţi sau să acoperiţi această vopsea, totuşi nu este bine să faceţi singuri acest lucru. Pulberea fină care se formează în timpul procesului de îndepărtare a vopselei conţine praf de plumb şi vapori care vă pot ridica nivelul plumbemiei, iar acest lucru vă poate afecta copilul. Îndepărtarea vopselelor cu plumb de către specialişti este sigură şi nu prezintă nici un risc, însă este mai scumpă (pentru mai multe informaţii despre plumb vezi pag. 764). Dacă folosiţi apă din fântână este important să o testaţi pentru săruri şi nitraţi înainte de a vă aduce copilul acasă. Nitraţii care se găsesc în apa de fântână pot determina apariţia cianozei buzelor şi tegumentelor copilului. Contactaţi în scris sau telefonic pentru informaţii departamentul de sănătate publică din judeţul sau ţara dumneavoastră. Apa de fântână nu are adăugat fluor, astfel încât va trebui să discutaţi despre suplimentele cu fluor cu medicul dumneavoastră....  

Pseudoştiinţă, superstiţii şi alte aiureli ale vremurilor noastre             Cred că este nevoie de un echilibru fin între două cerinţe contradictorii: scrutarea cea mai sceptică a tuturor ipotezelor care ne sunt prezentate şi, în acelaşi timp, o mare deschidere faţă de ideile noi. Dacă eşti numai sceptic, nici o idee nouă nu te atinge. Nu înveţi niciodată ceva nou. Devii un bătrân cârcotaş convins că absurdul conduce lumea. (Ai, desigur, multe dovezi în sensul ăsta.)           Pe de altă parte, dacă eşti deschis până la credulitate şi nu ai nici o fărâmă de spirit sceptic, nu poţi deosebi ideile folositoare de cele inutile. Dacă toate ideile au aceeaşi valoare, eşti pierdut, fiindcă atunci, după părerea mea, nici o idee nu mai are vreo valoare.           CARL SAGAN, „Povara scepticismului”, conferinţă ţinută la Pasadena în 1987                 CUVÂNT ÎNAINTE.           Forţa pozitivă a scepticismului Stephen Jay Gould.           Scepticismul sau demistificarea capătă adesea proasta reputaţie rezervată acelor activităţi – cum e strângerea gunoiului – absolut necesare unei vieţi sigure şi sănătoase, dar prea puţin atrăgătoare sau demne de stimă. Această activitate are totuşi o tradiţie nobilă, de la termenul „sceptic” (care însemna „gânditor”), născocit de vechii greci, la ultima carte a lui Cari Sagan, Lumea bântuită de demoni. (Cum eu însumi am scris o carte de acest gen – Falsa măsură a omului trebuie să mărturisesc că am încredere în această întreprindere.)           Nevoia – atât intelectuală, cât şi morală – de scepticism se naşte din celebra observaţie metaforică a lui Pascal că oamenii sunt „trestii gânditoare” de o strălucită unicitate, dar şi de o unică vulnerabilitate. Conştiinţa, oferită numai speciei noastre în istoria vieţii pe pământ, e cea mai teribilă invenţie evoluţionistă apărută vreodată. Deşi accidentală şi imprevizibilă, aceasta i-a dat lui Homo sapiens o putere fără precedent atât asupra istoriei speciei noastre, cât şi asupra vieţii întregii biosfere contemporane.           Dar suntem trestii gânditoare, nu fiinţe raţionale. Modul nostru de gândire şi acţiune ne conduce la fel de des către distrugere şi violenţă ca şi către bine şi cultură. Nu vreau să mă lansez în ipoteze privind sursele părţii noastre întunecate – sunt ele moşteniri evoluţioniste ale „naturii cu colţii şi ghearele-nroşite”* sau doar nişte capricii neadaptative ale funcţionării unui creier proiectat pentru a îndeplini sarcini diferite de cele care ne călăuzesc acum vieţile colective? în orice caz, suntem capabili deopotrivă de orori sinistre şi de dovezi tulburătoare de curaj şi nobleţeambele înfăptuite în numele unor idealuri ca religia, absolutul, mândria naţională şi altele asemenea. Nimeni nu a surprins mai bine această dilemă a omului prins între cei doi poli ai naturii sale decât Alexander Pope la mijlocul secolului al XVIII-lea:           Căci pe-acest istm al unui trai de mijloc e-aruncată O fiinţă primitivă, dar măreaţă, cu aspră judecată.           Atârnă ca-ntr-un ştreang, neştiind dacă să mişte or să piară, Chircită-n dubiu de mintea or trupul îi e chin, Născută întru moarte şi judecând întru venin.           Există doar două soluţii pentru a scăpa de răul produs sistematic de partea noastră întunecată – cea care ne-a dat cruciadele, vânătorile de vrăjitoare, sclavia şi holocausturile. Una este decenţa morală, dar ea nu e de ajuns. Mai trebuie să ne întemeiem şi pe partea raţională a modului nostru de a gândi. Căci, dacă nu folosim cu rigoare raţiunea umană pentru a descoperi şi înţelege realităţile naturii şi pentru a trage din aceste cunoştinţe concluziile logice privind acţiunile umane, vom fi înfrânţi de forţele înspăimântătoare ale iraţionalului, „romantismului”, credinţei inflexibil „adevărate” şi de aparent inevitabila acţiune a gloatei declanşată de ele. Raţiunea nu e numai o parte importantă a esenţei noastre, ea e şi posibila noastră salvare în faţa reacţiilor brutale şi nestăpânite provocate de emoţiile puternice. Scepticismul e agentul raţiunii împotriva iraţionalului organizat – şi este prin urmare una din cheile decenţei umane, sociale şi civice.           Michael Shermer, în calitatea sa de conducător al uneia dintre cele mai cunoscute organizaţii sceptice americane şi de autor aflat în slujba raţiunii, este o figură importantă a vieţii publice americane. Această carte în care analizează forţa de atracţie a credinţelor iraţionale ne dă o imagine asupra nevoii de scepticism şi asupra şanselor sale de a se impune.           Vechiul clişeu care spune că vigilenţa permanentă e preţul libertăţii trebuie să fie deviza acestei mişcări, căci, dacă un cult aparent benign are aceeaşi structură potenţial violent iraţională ca vânătoarea făţişă de vrăjitoare, atunci trebuie să privim cu atenţie şi spirit critic toate mişcările întemeiate pe suprimarea gândirii. M-a impresionat mult analiza pe care Shermer o face candidatului cel mai puţin susceptibil a provoca răulmişcarea „obiectivistă” a lui Ayn Rand, care pare la prima vedere mai curând o soluţie a problemei decât o sursă a ei. * Dar Shermer arată că această sectă, în pofida declaraţiilor răsunătoare privind încrederea în logică şi raţiune, acţionează ca un veritabil cult în două privinţe esenţialepretinde loialitate necondiţionată faţă de conducător (cultul personalităţii) şi foloseşte drept criteriu pentru admiterea membrilor iraţionalismul funciar al sectei (credinţa că morala e unică şi obiectivă, fiind determinată şi dictată, bineînţeles, de conducătorii cultului).           Cartea lui Shermer trece de la acest caz pregnant prin minimalismul său la iraţionalismul mai „conceptual” (dar ilogic şi neîntemeiat) al creaţionismului şi al negării Holocaustului, pentru a ajunge la formele mai înfricoşătoare reprezentate în trecut de cruciade şi vânători de vrăjitoare, iar azi de isteria legată de cultele sataniste şi de abuzurile sexuale asupra copiilor (o problemă, desigur, reală şi tragică) la o scară de neconceput şi întemeiată pe o conspiraţie spontană a falselor acuzaţii.           Nu avem decât o singură armă împotriva acestei naţionalităţi – raţiunea însăşi. Dar cărţile sunt măsluite în America zilelor noastre, unde până şi o apariţie bine intenţionată la Oprah sau Donahue** (Shermer a participat la ambele cu rezultate spectaculoase, după cum relatează în carte) stârneşte senzaţie, însă nu e urmată de o analiză temeinică. Trebuie deci să încercăm mai mult, şi o vom face. Am obţinut deja victorii semnificative, mari şi mici – de la decizii ale Curţii Supreme împotriva creaţionismului până la demascarea parapsihologiei şi a vindecătorilor şarlatani în cazuri particulare.           Cele mai bune arme provin din arsenalul procedurilor ştiinţifice elementare, căci nimic nu poate înşela tehnica experimentală a testului dublu orb* şi metodele de observare ale analizei statistice. Aproape orice formă modernă de iraţionalism poate fi demascată cu ajutorul acestor instrumente ştiinţifice elementare, dacă sunt bine folosite. De pildă, într-un caz la care sunt sensibil (pentru că sunt tatăl unui tânăr autist), speranţa imensă, dar neîntemeiată, de a comunica cu autiştii care nu vorbesc prin intermediul „mijlocitorilor” (oameni care pretind că pot ghida degetele autiştilor pe o tastatură de calculator pentru a scrie mesaje) n-a fost primită cu destul scepticism (mi s-a părut mereu că seamănă cu vechiul truc al tablei Ouija! **) când majoritatea mijlocitorilor scriau mesaje pe care părinţii ar fi vrut să le audă („Tată, te iubesc; îmi pare rău că nu am putut niciodată să-ţi spun asta”). Dar, când unii mijlocitori, prinşi în nebunia acuzaţiilor privind abuzurile sexuale din copilărie ca sursă a tuturor nenorocirilor, au hotărât (probabil inconştient) că autismul trebuie să aibă cauze asemănătoare şi au început să scrie mesaje de acuzare prin falsa lor „mijlocire”, inofensivul dar al speranţei s-a transformat în coşmar, căci mai mulţi părinţi iubitori au fost pe nedrept puşi sub acuzaţie. Problema a fost rezolvată prin clasicele experimente dublu oarbe – informaţii cunoscute de autist, dar nu şi de mijlocitor n-au apărut niciodată în mesaje, în timp ce informaţii cunoscute de mijlocitor, dar nu şi de autist au apărut în presupusele mesaje – nu înainte însă ca vieţile părinţilor (care suferiseră oricum destul din pricina bolii copiilor) să ia un curs tragic poate pentru totdeauna (fiindcă nimeni nu trece complet peste asemenea acuzaţii odioase, chiar dacă ele se dovedesc absolut false – lucru pe care cinicii vânători de vrăjitoare îl ştiu foarte bine).           Proasta reputaţie a scepticismului e dată de impresia că, oricât de necesar ar fi, el nu reprezintă decât eliminarea afirmaţiilor false. Lucrurile nu stau aşa, iar cartea de faţă o demonstrează. Demistificarea veritabilă e făcută în folosul unui model alternativ de explicare, nu ca un exerciţiu nihilist. Modelul alternativ e însăşi raţiunea împletită cu decenţa moralăcel mai puternic instrument al binelui pe care planeta noastră l-a cunoscut vreodată.           INTRODUCERE Un turneu revelator De ce şi cum apar bazaconiile.           Nenorocirea ipocriziei nu este că ceilalţi o văd, ci că n-o vede acela care o practică. În predica de pe munte, Isus a subliniat atât problema, cât şi soluţia ei:           Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău (Matei 7:5).           În 1997, pe când călătoream prin ţară pentru a prezenta prima ediţie a acestei cărţi, am întâlnit o bună ilustrare a acestor cuvinte. Eram programat să particip la o emisiune radiofonică găzduită de succesorul intelectual al lui Ayn Rand ales de ea însăşi, Leonard Peikoff, filosoful obiectivist care, asemenea unui călugăr medieval, purta flacăra adevărului lui Rand în cărţi şi articole, iar acum în propria sa emisiune radiofonică. Mi s-a spus că Peikoff voia să particip la emisiunea lui pentru că scrisesem o carte ce făcea apologia raţiunii, cea mai înaltă virtute a filosofiei obiectiviste. Bănuiam că fusesem de fapt ales pentru că scrisesem un capitol (al optulea) critic la adresa lui Ayn Rand, iar Peikoff voia să răspundă acestei critici. Adevărul este că aveam ceva emoţii, fiindcă, deşi cunoşteam destul de bine filosofia lui Rand (îi citisem toate cărţile importante şi o bună parte din cele mai puţin importante), Peikoff e un interlocutor redutabil care ştie pe dinafară capitole şi versete din Rand. L-am văzut zdrobindu-şi adversarii în dezbateri intelectuale cu ironia şi logica sa de fier. Dar scrisesem ceea ce scrisesem, aşa încât mi-am zis că trebuie să fiu la înălţime şi să mă port bărbăteşte.           Vă puteţi închipui că nu mică mi-a fost mirarea când agentul meu de publicitate m-a informat că interviul a fost anulat fiindcă fusese luată drept insultă critica mea legată de personalitatea, mişcarea şi adepţii lui Rand, faptul că îi considerasem un cult, iar ei nu voiau să accepte o carte ce „conţine afirmaţii calomnioase la adresa doamnei Rand”. Evident, cineva care se ocupa de emisiune citise în sfârşit cartea. Au spus că ar fi bucuroşi să discute cu mine despre metafizica moralei absolute (ei cred că există aşa ceva şi că Rand a descoperit-o), dar nu într-o dezbatere care ar da credit cărţii mele blasfematoare. Ironia sorţii face ca în capitolul meu despre Rand să fi subliniat că incapacitatea sau refuzul de a lua în seamă critica la adresa conducătorului ori a credinţelor lui e semnul distinctiv al unui cult. Astfel, deşi negau că reprezintă un cult, înăbuşind critica, Peikoff şi Institutul Ayn Rand făceau exact ce face un cult.      Uimit de această ipocrizie evidentă, l-am sunat eu însumi pe producător şi i-am indicat cele două avertismente pe care le indusesem în acel capitol: „în primul rând, critica fondatorului sau adepţilor unei filosofii nu constituie, în sine, o negare a vreunei părţi a acelei filosofii. În al doilea rând, critica unei părţi a filosofiei nu neagă întregul.” I-am explicat că în multe privinţe nutream un mare respect pentru Rand. Ea este întruchiparea individualismului ferm şi a raţionalismului fără pată. Îmbrăţişez multe dintre opiniile sale economice. Într-o epocă pluralistă aflată în căutarea eroilor netradiţionali, ea este una dintre puţinele femei într-un domeniu dominat de bărbaţi. I-am spus că aveam chiar şi o poză a ei pe perete. Aceasta i-a trezit atenţia pentru o clipă, aşa că i-am cerut să-mi dea un exemplu concret de calomnie, fiindcă acest cuvânt foarte tare implică o defăimare deliberată. „Totul în acel capitol e o calomnie la adresa doamnei Rand”, a spus el. „Daţi-mi măcar un exemplu14, am insistat eu.