Cărți Dezvoltare Personală - Părinți și copii. Cărți Psihologie

PARTEA I ARTA DE A INFLUENŢA OAMENII CAPITOLUL I – Dacă vreţi să adunaţi mierea nu răsturnaţi stupul În primăvara aceea, oraşul New-York asistă la cea mai senzaţională vânătoare ele oameni ce s-a văzut vreodată. După săptămâni de cercetări, “Two Gim” Crowley, omul cu două revolvere, asasinul, gangsterul care nu fuma şi nu bea, fu prins în cursă in apartamentul iubitei sale din West End Avenue.   O sută cincizeci de poliţişti îl asediară în ascunzătoarea lui de la ultimul etaj al imobilului! Făcând găuri în acoperiş ei încercară să-1 oblige să iasă cu ajutorul gazelor lacrimogene. Apoi, aşezară mitralierele pe clădirile învecinate şi, timp de mai bine de un ceas, unul din cartierele cele mai elegante ale New-Yorkului răsună de şuierul gloanţelor şi de pârâitul mitralierelor. Ascuns după un fotoliu, Crowley trăgea fără încetare asupra poliţiei. Zece mii de spectatori surescitaţi urmăreau bătălia. Nu se mai văzuse nimic asemănător pe străzile New-Yorkului. După ce l-a prins, şeful poliţiei, Mullrooney, a declarat: “Omul acesta este unul dintre cei mai periculoşi criminali pe care i-am cunoscut. Ucide pentru nimic”.   Ce gândea Crowley despre asta ? De pildă, s-a aflat că, în timp ce împuşcăturile se înteţeau în juru-i, el scria o scrisoare destinată acelora ce-i vor găsi cadavrul. Sângele scurs din rănile ce le avea pătau în roşu hârtia. In scrisoare el afirma următoarele: “Sub vesta mea bate o inimă obosită, dar bună şi care n-ar face rău nimănui”. Cu puţin înainte de acest eveniment, Crowley se găsea la ţară, aproape de Long Island. Un poliţist s-a apropiat de maşina lui şi i-a zis: ,,Arată-mi permisul dumitale”. Fără a spune o vorbă, Crowley şi-a scos pistoalele şi l-a ciuruit pe nenorocit cu o grindină de gloanţe. În timp ce poliţistul se prăbuşea, banditul a sărit de la volanul maşinii sale şi, luând arma acestuia, a mai tras un glonte asupra corpului deja inert. Acesta era asasinul care declara senin că: “Sub vesta mea bate o inimă obosită, dar bună şi care n-ar face rău nimănui”.   Srowley a fost condamnat la scaunul electric. Când a sosit ziua osândei, la Sing-Sing, poate gândiţi că a zis spăşit “lată-mi pedeapsa pentru a fi ucis”. Nu, el a exclamat: “Iată, sânt pedepsit fiindcă am vrut să mă apăr”. Morala acestei povestiri este că “Two Gun” Crowley nu se socotea defel vinovat. Este aceasta o atitudine extraordinară la un criminal ? Dacă aşa gândiţi, atunci ce spuneţi de următoarea mărturisire: “Mi-am irosit cei mai buni ani ca să dăruiesc plăceri şi distracţii oamenilor şi care mi-a fost răsplata ? Insulte şi viaţa unui câine hăituit!”.   Cine spune asta? Nimeni altul decât Al Capone, fostul inamic public nr. 1, cel mai sinistru şef de bandă care a îngrozit vreodată Chicago-ul. Capone nu se condamnă singur. El se socotea un adevărat binefăcător public, un binefăcător neînţeles, tratat cu nerecunoştinţă. Acelaşi lucru îl spunea şi Dutch Schultz înainte de a cădea sub gloanţele gangsterilor din New-York. Dutch Schultz, una din bestiile cele mai înrăite, cele mai notorii din New-York, a declarat, în cursul unei întrevederi cu un ziarist, că este un binefăcător public. Şi o credea. Am câteva scrisori foarte interesante ale d-lui Lawes, directorul faimosului penitenciar SingSing. El ne asigură că “puţini criminali de la Sing-Sing se consideră răufăcători. Ei se cred la fel de normali ca şi alţi oameni. Ei raţionează, explică, vă vor spune de ce au fost obligaţi să spargă o casă de bani sau să apese pe trăgaci. Printr-un raţionament logic sau amăgitor, cea mai mare parte a lor se străduieşte să justifice în proprii ochi actele antisociale comise şi declară dezinvolt că întemniţarea lor este absolut nedreaptă.   Dacă Al Capone, “Two Gun” Crowley, Dulci” Schultz şi toţi ticăloşii închişi se consideră nevinovaţi, ce gândesc despre ei înşişi oamenii pe care-i întâlnim în fiecare zi ? Regretatul John Wanamaker, proprietarul marelui magazin ce-i poartă numele, mărturisea odată “De treizeci de ani am înţeles că a critica pe cineva este inutil. Mi-e greu să-mi îndrept propriile defecte, dar să mă mai chinuiesc pentru faptul că oamenii sînt imperfecţi şi că Dumnezeu nu a socotit că trebuie să împartă tuturor la fel darul inteligenţei”. Wanamaker deprinsese de timpuriu această învăţătură. Eu am luptat timp do o treime de secol înainte de a observa prima licărire a acestui adevăr: în 99 la sută din situaţii omul se socoteşte nevinovat, oricare ar fi enormitatea greşelii sale. Critica este deşartă pentru că ea pune individul în defensivă şi-l împinge să se justifice. Critica este primejdioasă fiindcă ea răneşte amorul propriu şi stârneşte ranchiuna. În armata germană, un soldat nu avea dreptul de a depune o plângere imediat ce a fost ofensat. El trebuia întâi să-şi înăbuşe furia şi să se calmeze. Dacă îşi formula reclamaţia imediat, era pedepsit, în numele a tot ce este sfânt, de ce nu avem şi noi o astfel de lege pentru părinţii mustrători, pentru femeile plângăreţe, pentru patronii irascibili şi pentru întreaga hoardă odioasă de nemulţumiţi Iată, de exemplu, scandalul petrolului de la Ţenpot Dome. Timp de mai mulţi ani jurnalele au fremătat de indignare. Nimeni nu-şi amintea să fi văzut vreodată aşa ceva in America. Iată faptele: Albert Fall, ministru de interne sub guvernul Harding, a fost însărcinat să arendeze terenurile petrolifere ale guvernului de la Elk Hill şi Teapot Dome, terenuri destinate apoi spre folosinţa marinei. în loc să organizeze o licitaţie, Fall a cedat direct îmbelşugatul contract amicului său Edward Doheny. Iar Doheny, la rândul lui, i-a dat ministrului ceea ce el a numit “un împrumut” de 100 000 dolari.   Apoi, Fall a expediat imediat un detaşament de soldaţi americani în această regiune petroliferă pentru a goni pe concurenţii ale căror puţuri megieşe trăgeau petrolul din rezervoarele de la Elk Hill. A-ceşti concurenţi, expulzaţi astfel cu baionetele şi puştile, s-au îmbulzit în faţa tribunalelor. Şi au făcut să izbucnească scandalul de la Teapot Dome. Din cloaca astfel dezvăluită s-a ridicat o duhoare atât de infectă încât a ruinat administraţia lui Harding, a scârbit o naţiune întreagă, a fost gata să destrame partidul Republican şi l-a adus pe AI. Fall în dosul gratiilor.   Fall a fost condamnat cum puţin oameni politici au fost vreodată. Credeţi că s-a căit ? Nu. Câţiva ani mai târziu, Herbert Hoover insinua într-un discurs că moartea preşedintelui Harding ş-a datorat nelinişti şi chinului suferit din pricina trădării unui amic. Când doamna Fall a auzit aceasta a sărit ca arsă, strigând: “Ce! Harding trădat de Fall! Nu, soţul meu nu a trădat pe nimeni. Această casă încărcată cu aur nu ar ajunge să-i ispitească! El a fost cel trădat, crucificat şi pus la stâlp”. Iată o manifestare tipică a naturii umane: vinovatul blamează pe toată lumea, afară de sine însuşi. Dar toţi suntem făcuţi la fel. Astfel că, dacă mâine am fi ispitiţi să criticăm pe cineva, să ne amintim de Al Capone, Crowley şi AL Fall. Critica este ca porumbelul călător: revine mereu la punctul de plecare. Să ne spunem că .persoana pe care dorim s-o blamăm şi s-o îndreptăm va face să se justifice şi să ne condamne la rându-i. Sau, ca atâţia alţii, va exclama: “Nu văd cum aş fi putut face altfel”. Cunoaşteţi vreo persoană pe care aţi vrea s-o îndreptaţi? Da? Perfect. O idee excelentă. Dar de ce n-aţi începe cu dv. înşivă ? Ar fi mult mai de folos decât de a încerca a corija pe alţii şi… mult mai puţin primejdios.   “Când bătălia începe in noi înşine, ne îndreptăm către perfecţiune”, zicea poetul englezul Robert Browning. Să începem prin a ne îndrepta pe noi înşine. Confucius spunea: “Nu te plânge de zăpada ce se găseşte pe acoperişul vecinului, când propriul tău prag este necurăţat”. Când eram tânăr eram foarte pretenţios şi mă străduiam să impresionez pe toată lumea. Într-o zi am trimis o scrisoare stupidă lui Richard Hardin Davis, scriitor de glorie în literatura americană. Din nenorocire, cu câteva săptămâni înainte primisem o depeşă de la o persoană care adăugase această adnotaţie: “Dictată dar necorectată”. Formula îmi plăcuse. Mi se părea că îţi dă aerul unui personaj important, covârşit de treabă! Eram departe de a fi prea ocupat, dar doream să mă înalţ în ochii lui Davis, aşa că am încheiat scurta mea notă cu aceeaşi expresie: “Dictată dar necorectată”.   Romancierul îmi restitui scrisoarea împodobită doar de această observaţie: “Grosolănia d-tale nu este egalată decât de stupiditatea ce te defineşte”. Adevărat că făcusem o gafă şi meritasem, fără îndoială această injurie. Dar – este omeneşte – ii detestam pe Davis pentru umilinţa ce mi-o servise. Şi furia mea a rămas vie, atât de vie încât atunci când am aflat de moartea sa, zece ani mai târziu, singura amintire ce s-a trezit în mine – mi-e ruşine s-o mărturisesc – a fost doar răul ce mi-l făcuse. Dacă vreţi să iscaţi furii ce vor mocni ani de-a rândul şi vor stărui până la moarte adresaţi-vă acelora care vă aduc critici usturătoare. Veţi vedea rezultatul, chiar dacă aceste critici vi se par perfect justificate. Când vă adresaţi unui om, amintiţi-vă că nu vorbiţi numai unei făpturi logice, ci şi unei făpturi emotive, unei creaturi dominate de orgoliul şi amorul ei propriu.   Critica este o scânteie primejdioasă, o scânteie ce poate provoca o explozie în pulberăria vanităţii Aceste explozii au grăbit nu de puţine ori moartea unor oameni. Din pricina criticilor dure cu care fost copleşit sensibilul Thomas Hardy, unul dintre scriitorii cei mai remarcabili ai literaturii englez acesta a părăsit pentru totdeauna meşteşugul său de romancier. Benjamin Franklin, brutal şi neîndemânatic în tinereţe, a devenit la maturitate un atât de fin psiholog şi a învăţat atât de bine arta de a conduci oamenii, încât a fost numit ambasador al Statelor Uni te în Franţa. Secretul succesului ? Iată-l: ,,Nu vreau sa critic pe nimeni… vreau să spun tot binele pe care-l ştiu despre oricine”   Un prost este în stare să critice, să condamn; şi să plângă; este ceea ce, de altminteri, fac toţi proştii. Trebuie însă nobleţe pentru a înţelege şi ierta.   ,,Un om mare îşi arată măreţia în felul cum tratează pe oamenii mici spunea Carlyle. În loc da a condamna pe oameni, să încercăm a-i înţelege. Să încercăm a descoperi mobilul acţiunilor lor. lată ceea ce este mai folositor şi mai plăcut decât a critica, iată ce ne face mai îngăduitori, mai înţelegători şi mai buni”. A şti totul înseamnă a ierta totul! Nu spunea doctorul Johnson că… ,.nici Dumnezeu nu vrea să judece pe om înainte de sfârşitul zilelor lui” ? De ce am fi noi mai exigenţi decât Dumnezeu?   download carte : 

CUM S-A NĂSCUT IDEEA DE A SCRIE ACEASTĂ CARTE Germenele acestei cărţi a încolţit pe vremea când, ca tinere mame, participam la întnmirile vmui grup de părinţi condus de regretatul psiholog pentru copii, doctorul Haim Ginott. După fiecare şedinţă, mergeam cu maşina acasă împreună şi ne minunam de eficienţa noilor abilităţi de comunicare pe care le deprindeam, regretând, totodată, faptul că nu le cimoscuserăm cu ani în urmă, ahmci când meseria noastră era de a lucra cu copiii — una dintre noi în liceele din New York City, iar cealaltă în diferite locuinţe din Manhattan. Nu aveam cum să anticipăm atunci ceea ce urma să se dezvolte din  acea experienţă iniţială. Două decenii mai târziu, cărţile pe care le  scrisesem pentru părinţi depăşiseră tirajul de două milioane de  exemplare vândute şi fuseseră traduse în peste zece limbi; conferinţele  pe care le ţinusem în aproape fiecare stat din SUA şi în aproape fiecare  provincie din Canada atrăseseră un public numeros şi entuziast; peste  50 000 de grupuri folosiseră programele noastre audio şi video pentru  seminarii, în diferite locuri de pe mapamond, cum ar fi Nicaragua,  Kenya, Malaiezia sau Noua Zeelandă; şi, în toată acea perioadă de 20  de ani, aflam neîncetat de la profesori ce schimbări introduseseră la  clasă, după ce fie asistaseră la prelegerile noastre, fie participaseră la  cursurile ţinute de noi sau citiseră vreuna dintre cărţile noastre. Inevitabil, ne îndemnau să scriem o carte similară şi pentru ei. Un profesor din Troy, Michigan, scria: „După ce am adunat o experienţă de mai bine de 20 de ani lucrând cu  elevi turbulenţi şi vulnerabili, am fost sincer uimit de numărul strategiilor  pe care le-am învăţat din cărţile scrise de voi pentru părinţi... în prezent,  specialiştii districtului în care lucrez pe post de consultant pentru profesori  proiectează un nou plan referitor la disciplina în şcoli. Am ferma  convingere că informaţiile din cartea voastră trebuie să servească drept  piatră de temeUe acestui nou plan. V-aţi gândit să scrieţi o carte special  pentru profesori?" O asistentă socială de la o şcoală din Florissant, Missouri, ne-a scris: „Recent, le-am dat părinţilor din districtul meu programul vostru pentru  seminar, intitulat „Cum să le vorbeşti copiilor pentru a te asculta". Una  dintre mame, care este şi profesoară, a început să aplice noile metode la ea  în clasă şi a observat, astfel, o diminuare considerabilă a problemelor  comportamentale. Rezultatul a fost remarcat de către directoarea instituţiei,  care era foarte îngrijorată de înmulţirea cazurilor de pedepse corporale şi  eliminări în şcoala ei. A fost atât de impresionată de schimbările produse  în acea clasă, încât m-a rugat să organizez un seminar pentru tot corpul  didactic." Consecinţele au fost spectaculoase. A fost înregistrată o scădere  însemnată a „cererilor" de corecţie, o diminuare a numărului de eliminări,  o reducere a absenteismului, iar, după toate aparenţele, respectul de sine a  crescut în toată şcoala. 3 Un consilier educaţional din New York City scria: „Sunt profund îngrijorat de numărul tot mai mare de copii care  aduc la şcoală cuţite şi arme. Nu pot să nu mă gândesc, totodată, că  soluţia nu constă în întărirea pazei sau în înmulţirea detectoarelor  de metale. O comunicare mai bună ar putea aduce, în schimb,  rezolvarea acestor probleme. Poate că, dacă ar cimoaşte metodele  despre care scrieţi voi, profesorii ar fi mai bine pregătiţi să îi ajute  pe aceşti copii nervoşi să îşi controleze furia fără a apela la violenţă.  Ce-ar fi să se scrie o carte pentru profesori, directori de şcoală,  părinţi-pedagogi, asistenţi ai cadrelor didactice, şoferi de autobuze  şcolare, secretare etc.?" Am analizat cu seriozitate aceste sugestii, dar în cele din urmă am  convenit că nu ne putem asuma responsabilitatea de a scrie o carte  pentru profesori. în fond, nici nu mai eram în domeniu. Au urmat, apoi, apelurile telefonice decisive din partea Rosalynei  Templeton şi a Lisei Nyberg. Lisa preda la clasa a treia şi a patra, la  Brattain Elementary School din Springfield, Oregon. Rosalyn preda  cursuri pentru viitori profesori, la Bradley University din Peoria,  Illinois. Amândouă ne-au împărtăşit îngrijorarea lor în privinţa  practicilor coercitive şi punitive utilizate în mod obişnuit în şcoli,  pentru a-i determina pe copii să fie cuminţi. După cum ne-au spus,  de multă vreme căutau materiale care să le ofere profesorilor metode  alternative, menite să-i ajute pe elevi să ajungă să se controleze şi să  se disciplineze singuri. Atunci când au dat peste cartea How to Talk So  Kids Will Listen and Listen So Kids Will Talk {Cum să le vorbim copiilor  pentru a asculta şi cum să ascultăm, astfel încât să ti facem să vorbească), au  avut convingerea că era exact ceea ce căutau ele şi ne-au cerut  permisiimea de a scrie o adaptare pentru profesori. Tot discutând, a devenit limpede că aveau o vastă experienţă.  Amândouă doamnele predaseră în şcoli situate în oraşe, comune şi  localităţi rurale din diferite părţi ale ţării; ambele îşi luaseră doctoratul în  educaţie; şi amândouă erau invitate să conducă seminare la diverse  consfătuiri ale profesorilor. Dintr-odată, proiectul pe care pregetasem atâta  vreme să îl punem în practică devenea fezabil. Dacă, pe lângă experienţele  noastre din timpul orelor de clasă şi toate materialele pe care le adunasem  de la profesori în ultimii 20 de ani, puteam să apelăm şi la experienţele  trecute şi prezente ale acestor doi dascăli, nu mai exista niciun motiv de  reţinere. în vara aceea, Rosalyn şi Lisa au venit cu avionul pentru a ne cunoaşte.  De la bun început ne-am simţit bine împreună. După ce am dezbătut ce  formă ar putea îmbrăca această nouă carte, am hotărât ca povestea să fie  spusă din punctul de vedere al unei tinere profesoare, care încearcă să  înveţe nişte metode mai bune de a se face înţeleasă de către elevi.  Experienţa ei avea să fie un amalgam al tuturor experienţelor trăite de noi.  Naraţiunea urma să fie completată şi îmbogăţită cu elemente din lucrările  noastre anterioare: benzi desenate, rezumate recapitulative, întrebări şi  răspunsuri, precum şi povestiri ilustrative. însă, pe măsură ce discutam, devenea tot mai evident că, dacă voiam să  oferim o imagine completă a ceea ce implică educarea unui copil, era  necesar să privim şi dincolo de orele de clasă şi să acordăm o atenţie egală  primului şi nelipsitului dascăl din viaţa unui copil — părintele. Tot ceea ce se petrece  la şcoală între 9:00 a.m. şi 3:00 p.m. este profund influenţat de ceea ce se întâmplă  înainte şi după aceea. Indiferent cât de bine intenţionat ar fi atât profesorul,  cât şi părintele, dacă nu dispun amândoi de instrumentele menite să îi ajute  să îşi realizeze aceste gânduri bune, copilul va fi cel care va........

Introducere Un tată poate uneori să-şi iubească prea mult fiica? Destinul de femeie al  fiecărei fete depinde de relaţia pe care o are cu tatăl ei. Această relaţie îi va  consolida întreaga existenţă atunci când, din fetiţă, ea va deveni adolescentă,  apoi femeie, iubită sau soţie. A înţelege relaţia pe care o fată o are cu tatăl ei înseamnă a înţelege rolul  pe care acesta îl joacă în formarea ei ca tânără şi, apoi, ca femeie. Amprenta  lăsată este pozitivă atunci când fiicele se simt încurajate de dorinţa taţilor şi de  nevoia ca aceştia să fie mândri de ele: mândria este un stimulent  nemaipomenit, fără egal pentru viaţa profesională, familială şi amoroasă, şi  fetele au nevoie să fie motivate de dorinţa paternă, cu condiţia ca aceasta să nu  fie una superficială sau egoistă. Dar această amprentă poate fi şi una negativă  atunci când, de exemplu, există prea multă iubire sau când relaţia a lăsat o  rană adâncă. În ziua de azi, numeroase femei aşteaptă de la un bărbat ca el să fie la  înălţimea tatălui lor, dar să nu aibă defectele acestuia, ci să le trezească  admiraţia şi, în acelaşi timp, să ştie să le dea afecţiunea pe care n-au primit-o  îndeajuns sau deloc. Oare faptul că aşteptările legate de „tatăl ideal” nu le-au  fost satisfăcute să fie motivul pentru care ele continuă uneori să-l caute mult  timp? Oare pentru că vor un bărbat care să aibă toate calităţile tatălui lor,  unele fete nu găsesc „perla rară” care ar putea să se ocupe de ele şi să le ajute să se realizeze în viaţa lor de femei? Toţi taţii au un rol determinant în destinul fiicelor lor, şi asta se  adevereşte încă din primele zile, din primele luni de viaţă. Aşadar, cum trebuie  ei să se comporte pentru a elibera fetei lor acest paşaport de feminitate de care  ea va avea atâta nevoie mai târziu pentru a-şi edifica viaţa de femeie? Ce  trebuie ei să facă şi ce trebuie să nu facă pentru ca fiica lor, crescând mare, să  poată fi fericită alături de ei, datorită lor, şi nu împotriva lor? Bineînţeles, nu  putem rezuma povestea unei femei la relaţia pe care o are cu tatăl ei, dar câte  satisfacţii şi insatisfacţii feminine pot fi totuşi analizate în cadrul ei, dacă ne  dăm osteneala să ne gândim la acest lucru! Rolul şi funcţia taţilor nu mai sunt aceleaşi ca acum cincizeci de ani.  Locul pe care îl ocupă sau pe care ar trebui să-l ocupe lângă fiica lor, încă din  primii ani de viaţă ai acesteia, s-a schimbat considerabil. S-a trecut de la un  model patriarhal, inaccesibil, la un model paternal cu care o fiică poate direct  să se identifice, cu condiţia ca acest lucru să merite efortul. Şi, inevitabil,  relaţia între un tată şi fiica lui s-a modificat din această cauză. Astăzi, un tată  participă afectiv şi concret la formarea fiicei lui încă din primele ei luni de viaţă;  toate studiile pe această temă confirmă acest lucru. Ce transformare în doar  câteva decenii! Astăzi, mai mult decât ieri, fetele se pot identifica cu tatăl lor în  toate domeniile vieţii: în viaţa şcolară, în modul lor de viaţă, în independenţa pe  care o au, în viaţa afectivă şi amoroasă, în reuşita socială. Aşteptările lor în  privinţa tatălui s-au schimbat dintr-o dată în mod profund. Care sunt ele? Cum  se manifestă şi ce semnifică în realitate? Se ştie că relaţia dintre o mamă şi fiica  ei este marcată de ambivalenţă, că relaţia dintre un tată şi fiul lui este  dominată de complicitate şi rivalitate şi că între o mamă şi fiul ei predomină  dragostea şi nevoia de distanţare. Dar între un tată şi fiica lui ce există de fapt?  Cum poate fi calificată această legătură şi cum pot fi explicate principalele  dificultăţi întâlnite în epoca noastră? Chiar dacă este diferită pentru fiecare  fiică în parte, inclusiv în cadrul aceleiaşi familii, cred că povestea care îl leagă  pe un tată de fiica lui are la bază lucruri nerostite, rezultat a unei pudori la fel  de puternice ca şi sentimentele trăite, dar şi a furiei şi decepţiilor acumulate  de-a lungul timpului. Este şi cazul fetelor care conştientizează faptul că tatăl  lor nu s-a detaşat suficient de propria lui copilărie şi continuă să proiecteze  asupra tuturor femeilor, inclusiv asupra fiicei lor, imaginea propriei lui mame. * * * Caterina de Medici, mamă a trei regi ai Franţei*, îşi datorează energia,  forţa de caracter şi gustul pentru putere descendenţei ei paterne, care a făcut  din Florenţa, în epoca tatălui său, Lorenzo al II-lea, şi în cea a bunicului său,  Lorenzo Magnificul, centrul Europei? Dacă e să judec după Caterina de Medici,  devenită regină a Franţei prin mariajul cu Hen-ric al II-lea (1547), a guvernat  Franţa, după moartea acestuia (1599), ca regină-mamă în timpul domniei celor  trei fii ai ei: Francisc II, Carol al IX-lea şi Henric al III-lea. (N. F.) Experienţa mea profesională, amprenta pe care o lasă un tată asupra  fiicei lui nu e rezervată doar regilor şi prinţeselor. Să ne întoarcem la tinerele  femei de astăzi. Cum să nu considerăm că relaţia cu tatăl lor le-a marcat, într-o  anumită privinţă, existenţa? Să luăm cazul lui Anaâs. Această tânără femeie  modernă, căreia îi place independenţa, nu este mulţumită de relaţia ei de  cuplu. Ea spune că ar vrea să se simtă iubită, liberă, susţinută şi  „impresionată”. Să-l luăm acum pe tatăl lui Anaâs. Ca mulţi bărbaţi din  generaţia lui, era un tată autoritar, uneori coleric, dar care îşi iubea copiii; un  bărbat distant, dar care reuşise pe plan social; un bărbat foarte implicat, de  asemenea, în viaţa lui ex-trafamilială, fie ea profesională sau extraconjugală.  Când era mică, lui Anai’s i-ar fi plăcut ca tatăl ei să fie mai prezent, să-i  vorbească mai des, să se intereseze mai mult de ea. Ar fi vrut să simtă că ea era  totul pentru el, dar tatăl ei nu era genul de bărbat care să-şi arate  sentimentele. Ajunsă la vârsta maturităţii, această femeie de treizeci de ani,  inteligentă şi debordând de energie, doreşte, desigur, ca multe dintre  contemporanele ei, ca soţul să o ajute, să împartă cu ea bucuriile şi dificultăţile  cotidiene, să nu o decepţioneze tot timpul, dar ea doreşte, de asemenea, mai  mult decât atât, să poată regăsi în relaţia cu el unele sentimente pe care i le-a  trezit tatăl ei. Acest „tip de tată” a suscitat la fiica lui un amestec de furie,  admiraţie şi pudoare.

O scrisoare de la Steve Dragii mei cititori, Daţi- mi voie să vă povestesc câteva lucruri despre mine, înainte să începeţi lectura propriu- zisă a acestei cărţi, pentru a putea cu - noaşte persoana din spatele cuvin - telor. Oamenii cred deseori că sunt tată de băieţi, pentru că am scris despre băieţi şi le- am pledat cauza timp de mulţi ani. De fapt, primul nostru copil a fost băiat (acum e bărbat). Atunci când prietenii ne- au întrebat ce ne- am dori în continuare, am răspuns că nu contează şi chiar cre - deam că aşa este. Dar, în momentul în care s- a născut fiica noastră – printr- o cezariană de urgenţă, în timpul căreia mi- am dat toată silinţa să nu leşin –, am fost copleşit de bucurie. Nu- mi venea să cred cât de fericit eram. Fericirea aceasta nu a dispărut niciodată. Am scris despre băieţi din tr- un singur mo tiv – reprezentau un domeniu cu probleme se rioase, iar deontologia îmi cere să mai dau o mână de ajutor acolo unde este nevoie de mine. În vremurile acelea, fetele nu puneau mari probleme. Însă cam acum cinci ani, lucrurile au început să se schimbe. A început să se remarce o scădere bruscă şi accentuată a sănătăţii mintale a fetelor. Cazurile de anorexie şi automutilare, care altădată erau extrem de rare, apăreau acum în orice şcoală şi la orice colţ de stradă. Dar, mai mult decât atât, fetele erau mai stresate şi mai deprimate decât ori - când. Fetele nu se nasc urându- şi trupul. Nu se nasc urân du- şi viaţa. Se întâmpla însă ceva care le otrăvea sufle tul. Ceva ce părea să fie o pro blemă a începutului adolescenţei şi care, cu fiecare an ce trece, pare a se instala din ce în ce mai devreme. Ca răspuns, s- a dezvoltat o întreagă mişcare mondială în sprijinul fetelor – susţinută de avocaţi, terapeuţi şi cercetători –, care a încercat să mobilizeze părinţii şi comunitatea. Mulţi din - tre aceşti oameni îmi erau prieteni şi împreună am simţit nece - sitatea unei cărţi simple şi pe înţelesul părinţilor, care să- i ajute pe aceştia din urmă să repună adolescenţa fetelor pe făgaşul cel bun. Cartea la care ne gândeam este cea pe care o aveţi chiar acum în mână. Creşterea unor fete puternice se face încă din fragedă pruncie. Trebuie să le iubim şi să luptăm cu tot ceea ce- ar putea să le doboare. Trebuie să facem cele mai bune ale - geri, deoarece lumii de azi nu pare să- i pese de fete, văzân - du- le doar ca pe nişte instrumente de a pro duce bani. Bineîn ţeles că unele dintre aceste probleme au fost şi rămân mereu ac - tuale. Fetele au trebuit să fie puternice dintot deauna. Adolescenţa unei fete este o căutare, o călătorie de- a lun - gul căreia adună înţelepciunea necesară pentru a deveni femeie. În această căutare, noi suntem călăuzele fiicelor noastre. Pen - tru a le fi călăuze, avem nevoie de hărţi de calitate, exemple bune de urmat şi o privire limpede. Poate că fiica dumneavoastră e încă bebeluş. Poate este adolescentă. Orice vârstă ar avea, sper ca această carte să vă în curajeze, să vă dea energia de a transforma lumea într- un loc mai bun pentru ea şi pentru toate celelalte fete. Şi mai sper că vă va ajuta să îi dăruiţi toată dragostea de care sunteţi în stare. Cu stimă, Steve Biddulph