Cărți Dezvoltare Personală - Părinți și copii. Cărți Psihologie

LA FEL DE NECESAR CA şi AERUL.           Somnul este o necesitate primordiala, chiar daca ne răpeşte o treime din viaţă. El se dovedeşte tot atât de neînlocuit ca aerul, ca apa şi ca hrana. Lipsa de somn ucide chiar mai repede decât lipsa hranei. Daca un caine moare după 14 zile de stare treaza continua, experientele au demonstrat ca după 100 pana la 200 de ore de lipsa de somn, omul prezintă dereglări importante la nivelul întregului organism. Astfel, se fac simţite modificări ale tensiunii arteriale, respiraţiei, atenţiei, bătăilor inimii. In ceea ce priveşte durata somnului, ea diferă de la o vârstă la alta. Daca la noul născut este de douăzeci de ore, la adult se ajunge la şapte-opt ore. De asemenea, se schimba şi ritmul somnului. Se trece de al ritmul polifazic al sugarului la firescul somn de noapte al celor mari. Exista insa şi excepţii. Pliniu cel Tânăr şi Victor Hugo dormeau doar două-trei ore pe noapte. Aceasta demonstrează, în ultima instanţă ca nu toţi oamenii au un somn egal. Unii dintre noi avem insomnii amri cu componente psihopatice sau organice, pe când alţii au insomnii simple, cu nopţi „bune” şi nopţi „rele”. Tulburările somnului pot apare şi sub forma unor hipersomnii, adică a unei tendinţe irezistibile de a dormi. Este cazul narcolepsiei, caracterizata prin crize brusce de somn fara vise şi treziri brusce, când bolnavul pierde complet noţiune timpului. Mai grava se dovedeşte cataplexia, o alta forma de hipersomnie, care se caracterizează prin halucinaţii hipnogene frecvente. Sa nu uitam somnambulismul, aceasta manifestare paradoxala nocturna, asupra căreia nu s-a format inca o concepţie unanim admisa. Printre altele se pune în discuţie eventualitatea unor baze genetice ale somnambulismului. Sa vedem deocamdată ce este somnul.           UN FENOMEN FIZIOLOGIC NATURAL.           Trecerea de la starea de veghe la starea de somn este prefaţata de un adevărat ritual, de un ceremonial, care deosebeşte de al om la om. Este vorba de aşternutul patului, de lectura unei cărţi, de fumatul unei ţigări, etc. Or, modificarea acestor obiceiuri reflexe conduce, nu de puţine ori, la apariţia insomniilor, care nu trebuie confundate cu lipsa totala de somn, incompatibila cu viaţă, ci dereglare a calităţii somnului şi a duratei normale a lui. Cu alte cuvinte somnul poate fi considerat ca un dezinteres interminent fata de mediul extern, dezinteres produs în mod treptat de o serie de modificări ale ritmului biologic. Este vorba de de scadrea influxurilor senzoriale, de rărirea respiraţiei, de scăderea metabolismului bazal, de scadrea tensiunii arteriale şi a secretiiolr digestive. Într-un cuvânt, somnul trebuie privit ca un fenomen fiziologic natural caracteristic pentru toate animalele superioare. El apare, nu numai în urma uzurii funcţionale şi a oboselii, ci şi în raport de ciclul noapte-zi. Trebuie precizat insa ca acest fenomen fiziologic reprezintă expresia unui proces de refacere activa a creierului, fapt demonstrat şi prin constatarea ca debitul circular cerebral nu scade în timp ce noi dormim. Datorita căror factori dormim? In legătură cu aceasta au fost vehiculate mai multe teorii. Astfel, prin 1929, psihofiziologul Hess atribuia alternatia veghe-somn antagonismului dintre doi centri, aflaţi, unul în hipotalamusul posterior. Acest punct de vedere este insa combătut de către Pavlov, care susţine ca somnul este o inhibiţie a centrilor nervoşi superiori. Mai târziu, Moruzzi şi magoun evidenţiază rolul esenţial al formaţiei reticulate la menţinerea stării de veghe. In consecinţă, somnul apare, după Moruzzi, ca un efect al deconexiunii funcţionale a formaţiei reticulare, iar experientele cele mai recente, aşa după cum vom vedea din explicarea ilustraţiilor, pun în evidenta zone hipnogene în bulb, talamus, hipotalamus. Stimularea acestor zone inhiba formaţia reticulara şi produce somnul.           SOMN LENT şi SOMN RAPID.           La începutul deceniului al optulea al acestui secol se cunoştea doar un singur tip de somn, diferitele sale faze fiind definite după gradul lor de profunzime. In acest sens, Loomis şi colaboratorii sai au izolat cinci perioade (faze), mergând de la aţipire pana la somnul cel mai profund. Aceasta clasificare s-a dovedit insa incompleta, ea acoperind doar o parte a somnului, patrea de somn lent. Este lucrul dovedit de către A. Aserinsky şi N. Kleitman în 1953, prin izolarea unui tip particular de somn caracterizat de „mişcări oculare”. aşa se face ca astăzi, datorita celor mai moderne cercetări, somnul a fost împărţit în doua categorii: somn lent şi somn rapid. Avem, deci, de-a face cu o dualitate a stărilor de somn. Somnul lent, adică somnul clasic împărţit de Loomis în cinci faze şi caracterizat de unde lente, este întrerupt periodic de somnul rapid (paradoxal), care are la baza o activitate corticala rapida ce se dovedeşte a fi, în cea mai mare măsură, expresia activităţii onirice. Subiecţii treziţi în cursul somnului rapid relatează cu toţii ca visau. Somnul lent constituie 60-70 la suta din somnul comportamental, în timp ce somnul rapid are în general 30-40 la suta. In timp ce la primul tip de somn corespondentele EEG sunt reprezentate de fusuri de mare amplitudine; somnul rapid se caracterizează printr-o activitate electrica desincronizata, rapida. Astăzi, datorita cercetătorilor făcute se pot delimita exact cele doua perioade de somn.           ACESTE FENOMENE CIUDATE CARE SUNT VISELE.           Visul ne însoţeşte toată viaţă. In plin somn, inconştientul se întrerupe şi conştiinţa noastră ia act asa, pe neaşteptate, în mod pasiv şi imprevizibil, de o suma de viziuni, de trăiri foarte asemănătoare, dar şi foarte deosebite de ceea ce ni se întâmplă în stare consitenta. In desfăşurarea acestei trăiri a frapat întotdeauna marea ei diversitate. Uneori, putem visa mult, alteori putin şi chiar deloc. Mai mult, visul poate fi „lung” sau „scurt”, putem visa în fiecare noapte, sau numai din când în când, putem avea un singur vis, doua vise sau mai multe. Acesta ete aspectul cantitativ al visului. Cat priveşte latura lui calitativa, avem în vedere ca visul poate fi „vag” sau „viu”, coerent sau incoerent, omogen sau neomogen, logic sau absurd, plăcut sau neplăcut. Când e neplăcut zicem ca avem coşmaruri. Bipolaritatea visului are insa numai un caracter abstract şi didactic, deoarece de cele mai multe ori visul cuprinde simultan şi succesiv caracteristici contrarii, adică el poate avea şi coerenta şi incoerenta şi logica şi absurditate şi claritate şi neclaritate.           Gândirea magica.           Toate aceste caracteristici ale visului au frapat din cele mai vechi timpuri curiozitatea şi imaginaţia oamenilor, preocuparea fata de acest fenomen oscilnd în funcţie de gradul de cultura şi civilizaţie existând la un moment-dat pe scara evoluţiei societăţii omeneşti. In comuna primitiva, de exemplu, omul, dominat de o gândire „magica” acorda visului o importanta uneori chiar mai mare decât trăirii în stare de veghe. El considera trăirea din vis de un rang superior, ca o trăire din alta lume, din „lumea de dincolo” sau ca un contact necesar cu o „astfel de lume”. Prin vis, considera omul primitv, „spiritele superioare”, zeităţile, sau duhurile morţilor comunica cu el pentru a-I anunţa voinţă sau sfaturile lor. Deci, visul era socotit ca un aducător de vesti bune sau rele, ceea ce a determinat ca una din preocupările majore ale „învăţaţilor” acelor timpuri depărtate, adică ale vracilor, magilor şi preoţilor sa fie aşa-zisa tălmăcire a viselor.           Pe măsură insa ce societatea progrreseaza şi cunoştinţele oamenilor despre natura şi societate se îmbogăţesc, visul, cum şi normal, se demitizează pierzându-şi treptat din importanta. El ramane ca un simplu fenomen ciudat şi neînţeles în pofida unor „descifrări” mai ample sau mai scurte existente în paginile diverselor cărticele oculte, care pretindeau cu tărie ca „tamacesc” la perfecţie visele.           Iată insa ca ştiinţa despre vise în general şi psihologia în particular a obţinut de-a lungul timpului succese din ce în ce mai spectaculoase în descifrarea mecanismelor inime ale acestor fenomene ce sunt visele. Mai întâi în perioada psihologiei experimentale se stidiaza somnul propriu-zis şi se fac nenumerate relaţii intre vis şi somn. Oamenii au sa descopere de ce şi cum se produce visul. La început s-a crezut ca visul este o simpla împletire a „ganurilor” şi a imaginaţiei, a continuităţii, rudimentara, care reapare în mod arbitrar şi haotic. Ceea ce frapa insa era faptul ca starea de vis, spre deosebire de cea de veghe se dovedea total lipsita de continuitate şi mereu schimbătoare. La sfârşitul secolului al XVIII-lea teoreticieni ca Nudow, Mendelssohn şi Anton Joseph Darsch încep sa privească mai critic geneza visului legând desfăşurarea lui de evenimente din cursul zilei care s-au stocat în memorie. Ceva mai târziu, pe la 1875 Hildebrand socoteşte ca visul îşi ia elementele din realitatea vieţii psihice, din evenimentele interioare şi exterioare trăite. Se ajunge astfel la ideea ca mecanismul visului este este condiţionat atât de influenta simţurilor „externe” care transmit atenuat senzaţii „obiective” din mediul incojurator cat şi de simţurile „interne”, care transmit senzaţii organice interne. La un moment-dat multi cercetători au fost convinşi ca imaginile visului sunt transformări ale unor excitaţii vizuale retiniene ce apar cu ochii închişi sau al unor imagini vii luminoase, colorate şi caleidoscopice, denumite imagini hipnogigice. Ele par a fi elaborate de scoarţa cerebrala (zona optica) care apare în momentul aţipirii sau trezirii, adică în stări dintre veghe şi somn. Totuşi visul şi imaginile hipnogiogice sunt doua lucruri diferite, desi se pot influenta şi pot coexista. De obicei, scenele de vis sunt reprezentate alb-negru, visele colorate fiind de natura excepţională. Ele apar în anumite stări neuroendocrine speciale şi în anumite ocazii.           Puncte de veghe de pe aria corticala.           Cercetările neurofizilogice moderne au adus foarte multe clarificări, arătând ca procesele bioelectrice din creier au alta evolutiein stare de somn decât în stare de trezire şi ca visele apar în condiţiile somnului paradoxal atunci când anumite porţiuni ale scoarţei crebrale sunt excitate şi când unele engrame (urme, depozite ale memoriei) sunt reactivate. Materialul informaţional din care este visul alcătuit are ca sursa experienta proprie. In consecinţă orbii nu pot visa cu imagini vizuale. Exista insa şi cazuri când oamenii declara ca au visat locuri pe care nu le-au văzut niciodată. Realitatea este ca anumitor fapte, în stare de trezie, nu le acordam importanta, nu le conştientizam, dar în stare de somn ele devin dominante. Aceasta, pentru ca, ceea ce în timpul treziei a fost un reflex extrem de slab şi izolat, în timpul somnului poate deveni un act puternic.           De fapt, cauzele viselor sunt extrem de variate, intre ele numărându-se preocupările, grijile, sentimentele, care pot sa se reactiveze în somn şi sa se propage în vis. In preajma unui eveniment aşteptat, de exemplu vei visa cu siguranţă ceva în legătură cu el. Iată de ce psihanaliza susţine nu fara temei, ca dorinţele noastre ascunse şi trebuinţele reprimate de conştiinţă răbufnesc în vis. Pavlov socoteşte ca visul ca o expresie a manifestărilor unor anumite puncte de veghe „speciale, existente pe aria corticala”, cufundta într-o stare de inhibiţie specifica stării de somn.           „LABORATOARELE VISULUI”           Ultimele doua decenii în special s-au dovedit extrem de rodnice în ceea ce priveşte cercetările întreprinse pentru descifrarea tot mai exacta a somnului şi a viselor. Ele s-au realizat în cadrul unor laboratoare ultramoderne „laboratroare ale visului” înzestrate cu cele mai moderne aparate de urmărire a coordonatelor fiziologice ale organismului cum ar fi electro-encefalograma sau electrocariograful. Intre pereţii acestor laboratoare au dormit în timp de 10 ani peste patru mii de subiecţi voluntari sau remuneraţi făcând ca numărul nopţilor domite sa se ridice la peste 12000. S-au cercetat cu cronometrul în mana trei elemente esenţiale. Este vorba de comportamentul general al subiectului, de mişcările globilor sai oculari sub pleoapele închise şi mai ales de traseele elecrtoencefalografice care trădează profunzimea sau superficialitatea somnului. Astfel s-a putut releva aşa cum am arătat mai înainte doua tipuri de somn calitativ deosebite, care se succed cu o anumită frecventa cam de 4-5 ori pe noapte şi cu un orar destul de constant. Avem de a face cu un somn „lent” „recent” pe scara filogenetica, relativ fara vise şi un somn rapid, paradoxal caracterizat obiectiv prin mişcări rapide ale globilor oculari şi subiectiv prin vise simultane.           O parte dintre oamenii de stiina declara ca o mica zona din regiunea pontina a formaţiei reticulare mezencefalice este făcută responsabila de aceasta activitate onirica. Michel Jouvet a denumit-o metaforic „centrul viselor”. S-a constatat insa şi exsistenta unei faze intermediare intre cele doua tipuri de somn, care este insa scurta şi inconstanta.           Pe baza tuturor experimentelor întreprinse s-a conturat pana la urma disciplina ştiinţifică obiectiva despre vise. Willliam Dmont urmărind cronologia, ritmicitatea şi durata celor doua tipuri de somn pe parcursul unei nopţi ajunge la relevaţii senzaţionale. Mai inati se constata ca de fapt toţi oamenii visează, fara excepţie, chiar şi cei care neaga ca ar visa. La aceştia insa negarea este efectul unei amnezii de trezire. In al doilea rand s-a ajuns la părerea ca faza de somn rapid, paradoxal deci somnul cu vise este esenţială, vitala, strict necesara. Cu alte cuvinte, nici nu se poate trai fara vise. Nici oamenii, dar nici animalele nu pot sa se debaraseze de ele. Aceasta, pentru ca, visele sunt atât biologic, cat şi psihologic, utile. Subiecţii care nu erau lăsaţi sa viseze, fiind treziţi ori de cate ori aveau mişcările oculare simptomatice pentru activitate onirica, desi dormeau cantitativ suficient au suferit unele tulburări de tip nevrotic.           Necesitatea absoluta de a visa a fost demonstrata de prof. Michel Jouvet, de la facultatea de medicina din Lyon. In acest scop el a supus unor experiente radicale de „lipsire de vise” nu oameni, ci…pisici. După doar o săptămână nevoia de a visa a fost totala, subiecţii nemaiputând sa se autocontroleze. In continuare el extirpează la 65 de pisici partea tânără a creierului, lăsând neatinse părţile străvechi adică acel centru al viselor de care vorbeam mai sus. Rezultatul a fost ca animalele visau continuu ceea ce dovedeşte ca visele au apărut pe o anumită treapta a evoluţiei şi ca constituie forme atavice, legate de structuri vechi ale creierului, dar foarte necesare vieţii.           Iată cum şi misterele viselor se destrama tot mai mult. Cu alte cuvinte în vise nu exista numic supranatural.           MECANISMELE HIPNOZEI.           Inca din cele mai îndepărtate timpuri au existat o serie de preocupări legate de hipnoza. Dar, în anumite perioade, hipnoza este utilizata şi interpretata ca fenomen mistic sau de recurgea la escrocherie şi şarlatanism pentru câştigarea banilor celor neavizaţi. Astfel, preoţii Greciei şi Egiptului antic foloseau hipnosismul în scopuri religioase; erau adresate diferite întrebări unui slujitor al templului care, fiind în stare de hipnoza, elabora răspunsuri considerate drept prorociri sau indicaţii ale zeilor. In epoca Renaşterii, fenomenele hipnotismului sunt explicate cu ajutorul unei teorii fantastice „magnetismul animal”. Aceasta teorie a fost dezvoltata de medicul Mesmer (ce a practicat hipnotismul la curtea regelui Ludovic al XVI-lea) şi aplicata la oamenii bolnavi de nervi. După opinia sa, boala trebuia dusa, pana la punctul sau culminant pentru a putea fi vindecata. In consecinţă Mesmer ii ducea pe furioşi sau pe cei în stare de criza într-o încăpere în care se transmitea magnetismul pe baza paselor, a mişcărilor repetate, a mâinilor în fata şi de-a lungul corpului celui supus experientei, ceea ce provoca accentuarea crizei, manifestata prin plans sau ras nestăvilit, tremurături şi ţipete puternice. Fenomenul hipnozei a fot reluat, desigur, pe alta baza şi făcut sa fie cunoscut în multe domenii de activitate datorita prestigiului unor personalităţi ştiinţifice cum sunt Charcot, Freud, Pavlov s.a. care l-au abordat din perspectiva teoriilor lor.           Dar sa vedem în ce consta hipnoza şi care este natura sa? Cuvântul hipnotism vine de la grecescul „hypnos” care înseamnă somn. Cercetările moderne de psihifiziologie (electrofiziologie) şi psihologie atesta ideea ca hipnoza se aseamănă mai mult cu starea de veghe decât cu cea de somn. Tehnica hipnozei se bazează, în toate cazurile, pe diferite procedee sugestive. Într-un fel sau altul, majoritatea oamenilor sunt sugestibili. Dar sugestibilitatea diferă de la un individ la altul în funcţie de: particularităţile psihice ale persoanei, vârstă, sex, experienta de viaţă, grad de cultura, putere de discernere, etc. Pentru creşterea forţei sugestibilităţii cuvântului se poate solicita subiectului sa privească un punct strălucitor, un obiect fix sau în ochii hipnotizatorului, ceea ce are darul de a grăbi fenomenul de inhibiţie la nivelul cuvântului. Subiectul hipnotizat ramane în legătură hipnotizatorul şi executa comenzile acestuia atâta timp cat se poate menţine pe scoarţa cerebrala a hipnotizatului un focar de excitabilitate maxima. Cuvintele hipnotizatorului pot provoca reprezentări vii şi acte automate de mişcare. Hipnotizatului i se poate sugera, de pilda, ca se afla la vârsta adolescentei şi se plimba, pe un camp cu flori, împreună cu iubita. Ca atare, el executa mişcări de strângere a florilor şi le oferă celei dragi.           Desi ştiinţa nu poate explica în întregime mecanismele hipnozei, efectul hipnotic se atribuie funcţiei reglatoare a limbajului, capacităţii de sugestibilitate a subiectului şi după unii autori, chiar particularităţilor deosebite pe care le-ar poseda hipnotizorul. In hipnoza, activitatea psihica nu dispare, dar au loc fenomene de concentrare maxima asupra celor sugerate de hipnotizator. In aceste condiţii subiectul poate executa o serie de acţiuni automatizate şi chiar adopta poziţii mai putin confortabile asemănătoare cu starea de catalepsie. Fenomenul respectiv, ca şi ascultarea întocmai a hipnotizatorului se datoreşte inhibiţiei realizate la nivelul creierului şi menţinerea unei singure zone de excitabilitate prin intermediul căreia exercita influente asupra subiectului.           Fenomenul hipnotic se poate realiza şi la animale când se produce un tip de comunicare bazat pe mijloace extraverbale. Se ştie ca în anumite situaţii omul poate „comunica” chiar cu plantele. Atât în condiţiile descrise mai sus, cat şi în hipnotizarea omului, probabil ca acţionează un camp biopsihic a cărui taina ştiinţa nu a reuşit sa o descifreze inca pe deplin.           CE ESTE HIPNOLOGIA.           Aunci când se provoacă un somn hipnotic, el se poate transforma în somn natural daca se întrerupe sau slăbeşte legătura dintre hipnotizator şi hipnotizat. Se poate trece şi invers: de la somnul natural la somnul hipnotic. Un astfel de caz se poate manifesta şi atunci când omul vorbeşte în somn şi ii sunt adresate întrebări pe un ton potrivit şi legate de conţinutul visului. Daca cel care doarme raspunde, somnul natural se transforma în somn hipnotic şi se acţionează prin sugestie. In felul acesta se poate recurge la sugestia hipnotica în scopul înlăturării unor deprinderi şi înclinaţii negative din comportamentul al copiilor. Unii oameni pot fi învăţaţi sa se autohipnotizeze în aşa fel încât atunci când se apropie criza să-şi provoace o stare de hipnoza. Spre exemplu, bolnavii de astm, când stiu ca se apropie criza îşi provoacă un somn hipnotic, iar în aceasta stare criza de sufocare nu mai are loc şi bolnavul se trezeşte automat (după circa un sfert de ora).           Apreciind utilitatea practica a hipnozei, o serie de specialişti o aplica cu succes în medicina, stomatologie, psihiatrie, chirurgie, logopedie. Astfel, hipnoza este folosita ca adjuvant în tratamentul nevrozei astenice, a obsesiilor, a ticurilor, a insomniei, a bâlbâielii, a alcoolismului. S-a creat o disciplina aplicativa numita hipnologie.

 

Adele Faber • Elaine Mazlish Lisa Nyberg • Rosalyn Anstine Templeton       Comunicarea eficientă cu copiii Acasă şi la şcoală Ediţia a IlI-a       Traducere din limba engleză de IRINA NEGREA                                 ADELE FABER este absolventă a Queens College, fiind licenţiată în artă teatrală; a obţinut o diplomă de master în educaţie la Universitatea din New York şi a predat în câteva licee din New York timp de opt ani. ELAINE MAZLISH este absolventă a Universităţii din New York, licenţiată în artă teatrală şi a lucrat cu copii la Grosvenor House şi căminul Lenox Hill. De asemenea, este artist profesionist şi compozitor. Prima colaborare dintre cele două autoare s-a concretizat prin apariţia volumului Liberated Parents, Liberated Children, în care îşi împărtăşesc experienţa acumulată în cei zece ani de practică alături de psihologul pentru copii Haim Ginott, în cadrul grupului de pregătire pentru părinţi. Volumul a câştigat premiul Christopher, fiind considerat un „succes literar care promovează cele mai înalte valori ale spiritului uman". După publicarea cărţii, ambele autoare au călătorit în toată lumea pentru aşi prezenta în faţa părinţilor, a profesorilor, tuturor persoanelor implicate în educarea copiilor, cursurile şi seminariile lor pline de umor şi inspiraţie. Activitatea lor ulterioară în ceea ce priveşte preşcolarii, adolescenţii şi părinţii a fost concentrată într-un documentar TV, transmis în serial de postul CBS. Experienţa acumulată a condus la apariţia mai multor lucrări de mare succes, vândute în milioane de exemplare (ima dintre acestea nominalizată în topul de carte al publicaţiei New York Times), şi la susţinerea de seminarii care le-au dat părinţilor ocazia de a exersa capacităţile de comunicare predate în fiecare dîntre cărţile publicate de ele. Lucrarea de faţă este câştigătoare a premiului de excelenţă pentru probleme familiale în procesul de educaţie, acordat de Child Magazine. Cele două autoare simt membre de onoare ale Facultăţii New School for Social Research din New York şi Family Life Institute al C.W. Post College din cadrul Long Island University. Ele au participat la importante discuţii televizate în cadrul emisiunii realizate de Oprah, „Good Morning America". La elaborarea acestei cărţi au mai participat LISA NYBERG — profesoară la Brattain Elementary School din Springfield, Oregon, şi RosALYN TEMPLETON — profesoară formatoare la Bradley University din Peoria, Hlinois.             CUM S-A NĂSCUT IDEEA DE A SCRIE ACEASTĂ CARTE   Germenele acestei cărţi a încolţit pe vremea când, ca tinere mame, participam la întnmirile vmui grup de părinţi condus de regretatul psiholog pentru copii, doctorul Haim Ginott. După fiecare şedinţă, mergeam cu maşina acasă împreună şi ne minunam de eficienţa noilor abilităţi de comunicare pe care le deprindeam, regretând, totodată, faptul că nu le cimoscuserăm cu ani în urmă, ahmci când meseria noastră era de a lucra cu copiii — una dintre noi în liceele din New York City, iar cealaltă în diferite locuinţe din Manhattan. Nu aveam cum să anticipăm atunci ceea ce urma să se dezvolte din acea experienţă iniţială. Două decenii mai târziu, cărţile pe care le scrisesem pentru părinţi depăşiseră tirajul de două milioane de exemplare vândute şi fuseseră traduse în peste zece limbi; conferinţele pe care le ţinusem în aproape fiecare stat din SUA şi în aproape fiecare provincie din Canada atrăseseră un public numeros şi entuziast; peste 50 000 de grupuri folosiseră programele noastre audio şi video pentru seminarii, în diferite locuri de pe mapamond, cum ar fi Nicaragua, Kenya, Malaiezia sau Noua Zeelandă; şi, în toată acea perioadă de 20 de ani, aflam neîncetat de la profesori ce schimbări introduseseră la clasă, după ce fie asistaseră la prelegerile noastre, fie participaseră la cursurile ţinute de noi sau citiseră vreuna dintre cărţile     noastre. Inevitabil, ne îndemnau să scriem o carte similară şi pentru ei. Un profesor din Troy, Michigan, scria: „După ce am adunat o experienţă de mai bine de 20 de ani lucrând cu elevi turbulenţi şi vulnerabili, am fost sincer uimit de numărul strategiilor pe care le-am învăţat din cărţile scrise de voi pentru părinţi... în prezent, specialiştii districtului în care lucrez pe post de consultant pentru profesori proiectează un nou plan referitor la disciplina în şcoli. Am ferma convingere că informaţiile din cartea voastră trebuie să servească drept piatră de temeUe acestui nou plan. V-aţi gândit să scrieţi o carte special pentru profesori?" O asistentă socială de la o şcoală din Florissant, Missouri, ne-a scris: „Recent, le-am dat părinţilor din districtul meu programul vostru pentru seminar, intitulat „Cum să le vorbeşti copiilor pentru a te asculta". Una dintre mame, care este şi profesoară, a început să aplice noile metode la ea în clasă şi a observat, astfel, o diminuare considerabilă a problemelor comportamentale. Rezultatul a fost remarcat de către directoarea instituţiei, care era foarte îngrijorată de înmulţirea cazurilor de pedepse corporale şi eliminări în şcoala ei. A fost atât de impresionată de schimbările produse în acea clasă, încât m-a rugat să organizez un seminar pentru tot corpul didactic." Consecinţele au fost spectaculoase. A fost înregistrată o scădere însemnată a „cererilor" de corecţie, o diminuare a numărului de eliminări, o reducere a absenteismului, iar, după toate aparenţele, respectul de sine a crescut în toată şcoala.    

Cuprins:           Introducere 5           1. Reproducerea umană 7           Anatomia aparatului genital masculin… 7           Anatomia aparatului genital feminin… 9           Noţiuni de reproducere umană 11           Avortul provocat şi complicaţiile lui… 12           2. Igiena regiunii ano-vulvare în timpul şi în afara menstruaţiei 15 îmbolnăvirea organelor genitale prin nerespectarea regulilor de igienă 16           Alimentaţia deficitară, excesele alimentare, alcoolul şi tutunul 18           3. Igiena genitală, activitatea sexuală. Activitatea fizică, regimul de muncă 21           4. Alimentaţia raţională a femeii gravide 28           Suferinţe de origine alimentară ale mamei şi ale fătului 31           Depistarea precoce a semnelor de disgravidie şi im portanţa dispensarizării 32           Regimul igieno-dietetic în pregătirea pentru naştere 33           5. Alimentaţia dezechilibrată. Deficitul şi excesul ponde ral – cauze ale disgravidiilor 37           Boli de origine alimentară ale embrionului şi fătului 39           Medicamentele şi sarcina 40           Pag.           Fi. Necesitatea examenului medical la prima băniiială de sarcină. Regimul igieno-dietctic în primele trimestre de sarcină 42           7. Ce trebuie să ştie o lăuză 54           Prevenirea tulburărilor psihice în lăuzie… 53           Igiena locuinţei 59           8. Exerciţii de cultură fizică meilicnlă în sarcină şi lăuzie 60 sa n „41. (} ii” ti m ' b '->Jii           Introducere l           Naşterea este un fenomen fiziologic, este încununarea dragostei şi bucuriei de a exista a femeii. Nici o familie nu este realizată complet, nu simte că fiinţează deplin dccât numai dacă aduce pe lume copii. Aceştia sunt oglinda cuprinzătoare a vieţii conjugale, armonia ci, clesăvârşirea ci.           Dar, până a ajunge la această absolută maturitate, cuplul are nevoie de cunoaştere, de autocunoaştere, ac responsabilitate, de înţelegere şi de altruism. Toate acestea se cer într-un cadru socio-economic favorabil, ce ajută efectiv tânăra familie – societatea noastră socialistă.           În acest context, dorim să punctăm necesitatea unei pregătiri ştiinţifice pentru naştere. Cotisiderăm că este indicat ca partenerii (soţ, soţie) să aibă cunoştinţe suficiente despre anatomia şi fiziologia actului reproducerii, despre întreaga evoluţie intrauterină a oului pină când acesta se transformă în nou-născut, despre transformările care se petrec în organismul matern cit şi despre regimul igieno-ăietetic şi de viaţă pe care trebuie să-l urmeze gravida, sub supravegherea medicului obstetrician. Toate aceste date nu au ah scop decât acela de a asigura o desfăşurare normală a sarcinii şi, implicit, a naşterii.           Dorim să explicăm tinerelor femei că sarcina şi naşterea sunt fenomene fiziologice, şi că, în condiţiile unei supravegheri atente, printr-o strânsă colaborare cu personalul medico-sanitar, riscurile sunt eliminate.           Procedând astfel, evidenţiem necesitatea unei înţelegeri depline între soţi – la bucuria aducerii pe lume a unor copii frumoşi şi sănătoşi, tata aducându-şi o contribuţie importantă.           Educaţia cuţilului marital pentru viaţă şi pentru a da viaţă începe din adolescenţa, familia şi şcoala având un rol esenţial în determinarea comportamentului sexual ulterior.           În sistemul nostru social, întemeierea familiei este privită ca un act de maximă responsabilitate, acordân-du-i~se în acest fel cadrul necesar unei permanenţe. Consultaţia premaritală, asigurată de cadre medicale superioare, face un bilanţ exact, obligatoriu şi necesar al stării de sănătate a partenerilor. Acest fapt vine în sprijinul evidenţierii ş'i menţinerii unei capacităţi de procreere optime.           Încheiem, sperând că această broşură adresată viitoarelor mame va aduce suficiente argumente pentru cea mai nobilă menire a omului: aceea de a da viaţă fiinţei prin fiinţă.           Reproducerea umană, naşterea           Anatomia aparatului genital masculin           Aparatul genital masculin este format din două testicule, două canale deferente, veziculele seminale, prostata, canalele ejaculatorii şi penisul.           Testiculele sunt glandele sexuale masculine, sunt în număr de două şi sunt adăpostite în scrot. Scrotul este un sac cutanat, împărţit în două compartimente – câte unul pentru fiecare testicul. Testiculul, format din corpul glandei şi epididim, este acoperit de un ţesut fibros organizat într-o membranătunica albuginee. El conţine ţesut propriu, canalicule seminifere, vase şi nervi, în canaliculele seminifere se găsesc celulele Sertoli şi celulele de origine ale spermatozoizilor, între canalicule se descriu alte celule – Leydig, care produc secreţia internă a testiculului: testosteronul, hormon masculin, în partea superioară a testiculelor se găseşte epididimul care colectează canalele efercute şi se continuă cu canalele deferente. Acesta este lung de aproximativ 45 cm şi pătrunzând în abdomenul inferior face legătura cu veziculele seminale.           Veziculele seminale sunt situate între vezica urinară şi rect, înapoia prostatei. Legătura între ele şi urctră – situată în penis – se face prin canalele ejaculatoare.           Pe parcursul acestui drum spermatozoizii se maturizează complet şi, împreună cu secreţiile veziculelor seminale şi ale prostatei, dau naştere lichidului de ejaculare, sperma.           Penisul îşi are originea în iperineu, prin rădăcina sa, de la nivelul simfizei pubiene devenind organ liber. El se termină prin gland, care este o formaţiune tron-conică acoperită de un pliu cutanat – prepuţ. Structural penisul cuprinde urctră, corpii cavernoşi, vase, muşchi şi nervi. Uretra, canalul de conducere a urinii şi spermei, se deschide în afară prin meatul urinar. Corpii cavernoşi umplându-sc cu sânge atribuie penisului rigiditatea necesară copulării. În şanţul format de gland cu prepuţul (=. Şanţul balanoprepuţial) se găsesc glandele care secretă smegma cu miros caracteristic, substanţă necesară lubrifierii glandului.           Întregul aparat genital masculin, dar mai ales glan-dul şi prepuţul beneficiază de o bogată inervaţie.           Prostata, glandă exclusiv masculină, secretă un Ji-chid albicios care intră în componenţa spermei.           Controlul aparatului genital masculin este dependent de sistemul nervos şi de cel endocrin, orice tulburare în acec-t rrbilibni nvând repercusiuni asupra capacităţii de reproducere.           Anatomia aparatului genital feminin           După aşezare se descriu: organele genitale interne: ovarele, trompele, uliTiil! Ji vagina;           — Organele genitale externe: vulva formată din muntele lui Verius, labiile mari, labiile mici sau nim-l'i'lo, tlilorisul, vestibulul Vaginal, introitul vaginal şi C.landele vulvo-vaginale Bartholin şi Skene.           Ovarele sunt glandele sexuale sau gonadele. Ele formează ovulele şi le expulzează, ciclic, lunar în momentul ovulaţiei, fiind capabile de a fi fecundate. Această funcţie se numeşte gametogeneză. Ovulele au şi un rol endocrin, de a secreta hormoni, deosebit de important: secretă estrogenii şi progesteronul. Echilibrul necesar acestei activităţi este asigurat de releul hipotalamo-hipofizoovarian care cuprinde o regiune nervoasa – hipotalamusul şi una glandulară – hipo-fiza situate la baza creierului.           Ovarele au o greutate de 5 -8 g, sunt ovoidale cu următoarele dimensiuni: 5/3/1 cm; au culoare albicioasă şi sunt de consistenţă elastică. Ele sunt mobile în cavitatea pelviabdominală, fiind suspendate de organele vecine şi de perete prin ligamente şi formaţiuni vasculonervoase.           Trompele uterine sau salpingele pornesc de la nivelul coarnelor uterine şi se îndreaptă lateral, spre pereţii laterali ai excavaţiei pelvine terminându-se în pâlnie aproape de ovare. Această ultimă porţiune se numeşte pavilion si, datorită conformaţiei, asigură captarea ovulului.           Uterul este uri organ muscular de forma unei pere cu vârful în jos. Are: 1. Un vârf = col care proemină în vagin şi care are două orificii: unul extern şi altul intern; întreg acest dispozitiv. Având cel mai important rol în protejarea prin închiderea lui a sarcinii; 2. Un corp; 3. O porţiune între col şi corp numită istm şi fundul uterin de la care pornesc trompele.           Uterul este căptuşit de o mucoasă numită endome-tru şi care, în afara sarcinii, se elimină parţial la menstruaţie. Când apare sarcina, endometrul se transformă în vederea menţinerii acesteia.           Vaginul este un organ tubular continuat şi răsfrânt în sus pe col şi inferior terminat la vulvă. Est e extensibil, permiţând contactul sexual şi naşterea – el participând la crearea canalului necesar trecerii fătului din uter la exterior. La intrarea în vagin, o cută a mucoasei formează o membrană subţire, perforată numită himen care se rupe la primul contact sexual.

          Acest articol identifica câteva tipuri de personalităţi dificile şi va oferă câteva păreri despre cum sa te descurci în compania unor astfel de oameni.           Comunicarea cu persoanele dificile este un fapt de fiecare zi. Cu cat te vei descurca mai bine, cu atât mai uşor îţi va fi sa îţi duci sarcinile la capăt şi sa te integrezi – în cariera şi în afara ei.           Chiar daca eşti un sociabil înnăscut, cu siguranţă ştii câteva persoane care îţi pun temperamentul la grea încercare. Fie ca aceştia sunt colegi, superiori, sau cei cu care lucrezi zi de zi, capacitatea de a te descurca cu ei va fi critica pentru succesul tau în cariera.           1. Cel care loveşte în spate.           Acesta este cel care îţi trădează încrederea şi poate fi letala pentru careira ta. Fie ca motivele lor sunt lipsa de încredere în sine sau ambiţie nemăsurată, cei care lovesc în spate stau pe poziţie nerăbdători sa lovească.           Din păcate aceştia nu sunt uşor de identificat, decât daca au re [putati formata.           Dar iată nişte simptome care te vor ajuta sa ii identifici.           E cineva cu care nu prea ai avut de-a face şi care brusc e fermecător cu tine?           • Îţi pune prea multe întrebări personale?           • Ai aflat cumva ca cineva se interesează despre cum te descurci, ce faci pe ceilalţi?           Acestea sunt semne ca cineva vrea sa strângă informaţii pe care sa le folosească împotriva ta.           Pentru oamnei de acest fel chiar şi o propoziţie de genul “Mi-ar plăcea sa stau în New York într-o zi” ar putea fi folosita să-l facă pe sef sa creadă ca nu eşti dedicat companiei şi slujbei şi planiesti sa pleci. Cei care lovesc în spate vor sa urce pe scara avansărilor în orice fel pot şi daca te vadca pe o ameninţare vor prinde ocazia şi te vor discredita.           Cum sa te porţi cu cei care lovesc în spate.           Fii atent ce spui în momentul în care intri într-o companie. Fii prietebnos şi cordial fara să-ţi dai la iveala gândurile cele mai ascunse unor oameni pe care nu-L cunoşti defel.           Oricât de bun te consideri în judecarea oamenilor, cea mai bune apărare împotriva celor care lovesc în spate nu expune în totalitate planurile tale, probleme personale, sau stiluri de viaţă ciudate. Grupul poate fi tolerant fata de situaţii diverse în prezent, dar asta nu înseamnă ca şi cei din compani ta vor accepta.           2. Atotştiutorii.           Spre deosebire de cei care lovesc în spate, care lucrează în secret, atotştiutorii îşi fac prezenta simţită. Atotştiutorii au fost în companie de ceva timp şi în consecinţă, se simte superior fata de toţi ceilalţi pentru ca au aflat multe despre companie.           Totuşi, atotştiutori nu sunt la nivel executiv; din contra, atotştiutorii sunt la baza piramidei.           De obicei cei de felul acesta sunt absolvenţi sau tineri.           Trăsături.           Fie ca urmare a caracterului sau a educateii, atotştiutorii par încrezători în ei şi cu un cap deasupra celorlalţi.           Deseori ii dispretiesc pe cei care ii contrazicCrezand ca stiu toate răspunsurile, cer respect şi dac sunt atacaţi pe un domeniu pe care il cunosc se irita.           Cum sa te porţi cu atotştiutorii.           Daca nu poţi sa ii eviţi, încearcă următoarele:           Fii pe cat de politicos şi noncomabtiv posibil.           Recunoaşte sfaturile şi experienta lor, apoi continuă-ţi treaba.           Nu le sugera noi metode unui atotştiutor. Rasounsul s-ar puteasa fie o privire rece şi un comentariu negativ de genul “n-o sa meargă niciodată” sau “noi nu facem asa.”           Controlează de doua, trei ori tot ce trimit unui atotştiutor. Nu-l da ocazia şi satisfacţia sa vadă ca ai greşit.           Intreba-L sa le arăţi ca le respecţi experienta. Probabil ca o persoana de genul acesta a purtat o ciuda multa vreme, pentru ca simte ca nimeni nu-L respecta opinia. Demonstrându-L disponibilitatea de a-l asculta, ii vei mângâia orgoliul şi il poţi transforma într-un aliat.           Daca seful tau e atotştiutor.           Cel mai bun mod să-l faci să-ţi accepte ideea este să-l faci sa creadă ca e ideea lui. Cum?           Explicând problema, menţionând soluţia în treacăt şi apoi negând-o la fel de repede. Daca spui,           “Asta nu va merge niciodată aici,” atotştiutorul probabil va susţine ideea. doar să-ţi demonstreze ca el are dreptate şi tu nu.           3. Martirul.           Martirii îşi petrec vreamea plângându-se, oftând şi plângându-se de probleme, dureri de cap, program lung şi munca grea. Daca le oferi ajutor sau dai sugestii, martirul o va respinge rapid, pentru ca o soluţie la problema va distruge actul sau de maritriu.           Jocul martirului este sa arate cat de stresat este, pentru ca martirii trăiesc pentru mila.           Pe da alta parte, daca sunt ignoraţi, vor deveni şi mai dispreţuitori şi se vor îndepărta.           Astfel ca cel mai bun lucru de făcut este:           Sa le spui lucruri pe care vor sa le audă dar pe care le aud rar.           Ai putea spune, “Ionuţ, chiar eşti cel mai ocupat dintre cei din departament. Şi crede-mă, oamenii vad.” O data ce primeşte atenţia după care ofta, martirul se va lumina şi se va plânge mai putin.           4. Prima dona.           Va face acest cuvânt sa va gândiţi la secretara directorului?           Stereotip sau nu, prima dona este de obicei secretara supra-protectiva care apar agresiv biroul sefului. Înregistrează fiecare vizitator sau telefon către sef şi îşi extinde puterea la limite. Este 3 foarte posibil ca prima dona să-şi păstreze postul pentru ca ii mângâie ego-ul sefului şi il face face simtă important. Şi ea, la randul ei, cere respect egal.           Ce se întâmplă daca iriţi o prima dona           • Mesajele pe care le laşi nu vor ajunge niciodată în biroul sefului.           • Întâlnirile vor fi anulate sau amânate consant.           • Corespondenta şi documentele lăsate vor cădea într-o gaura neagra.           Cum sa te porţi cu prima donele.           Evit-o cat de mult posibil. Daca trebuie sa va întâlniţi, fiţi cordial şi ne-amenintator în atitudine, ton şi cuvinte. Dar tine mnte ca nu trebuie sa ajungi cel mai bun prieten sau aliat ci doar sa evitaţi sa deveniţi obiectul furiei sale. Pentru ca daca nu sunteţi la fel de important ca seful ei, cu siguranţă nu o veţi cuceri.           5. Manipulatorul.           Manipulatorii ii fac pe ceilalţi sa acţioneze în modul dorit de ei, prin farmec epsronal sau simpatie.           Tu, victima, probabil nu vei realiza ca ai fost prinsa într-o munca ce nu intra în atribuţiile tale pana nu e prea târziu.           Cum acţionează un manipulator?           Un manipulator în acţiune va începe prin a deschide conversaţii obişnuite. Ca o întâmplare va adăuga, “Apropos: ai putea să-mi faci o favoare?” sau “ma întreb daca ai putea sa ma ajuţi cu ceva pentru ca sunt foarte prins şi tu te pricepi la research (sau organizare, sau scris sau orice altceva de care are nevoie).”           Sau poate îşi va deghiza cererea sub forma unei oportunităţi pe care o poţi fructifica prin luarea unei responsabilitai în plus care va arata de ce eşti în stare. Manipulatorul nu va acorda credit nimănui pentru ce a făcut pentru el. Aşa poţi diferenţia manipulatorul de o persoana care pur şi simplu cere ajutor şi va recunoaşte ajutorul oferit.           Alt scenariu ar fi să-ţi spună cat de supra-lncarcat este, şi, n-ar fi minunat daca ar putea 4 să-l ajute cineva sa termine sa poată pleca din birou pe la 7.           Cum sa răspunzi la manevrele manipulatorilor:           • “Te-aş ajuta cu placere, dar trebuie sa termin întâi cu seful meu.”           • “Mi-ar plăcea sa te ajut, dar şi eu sunt încărcat azi. Daca am timp liber, cu cea mai mare placere. Dar după cum vad, voi lucra toată noaptea, la fel ca tine!”           • “De fapt şi eu as avea nevoie de putin ajutor. Facem următoarele: Te ajut în seara asta daca stai maine după-amiază şi ma ajuţi sa termin materialul.” Daca persoana în cauza este manipulator şi are ca scop sa primească ceva pe degeaba, probabil va dispărea în viitor.           6. Bârfitorul.           Exista cel putin unul în fiecare birou: cineva caruie ii place sa vorbească – şi sa judece – tot ce fac ceilalţi.           Bârfitorii trag putere şi satsfactie din faptul ac sunt surse de informaţie. Şi nu au prejudecăţi ca răspândesc informaţii personale sau intime. Pentru ca cei de acest fel nu numai imparstie, ci şi creează zvonuri majoritatea din ce spun nu este autentic 100 %.           Cum sa răspunzi la atacurile bârfitorului.           Refuza cu tact sa răspunzi sau sa contribui la ce zice sau schimba subiectul politicos.           Foloseşte o abordare directa spunând, “Tudor este un tip amabil şi nu vreau sa vorbesc despre asta în absenta lui. Putem vorbi despre altceva?”           Opreşte zvonul înainte să-l înceapă şi transmite clar ca nu eşti interesat. Dar cu politeţe, pentru ca altfel zvonarul se va introarce împotriva ta.           Insa cea mai buna apărare împotriva zvonurilor este sa nu vorbeşti despre tine oricui la început.           7. Verificatorul.           Vreificatorii sunt peroane care, când deleagă, nu vor lăsa pe nimeni sa facă treaba singuri. La fiecare ora, verificatorul va suna sa întrebe, “Cum merge?”. Poate ca o astfel de persoana este un 5 delegator care nu are încredere în cei cărora le deleagă sarcini. Poate nu are destula treaba. Sau poate este doar nerăbdător, presat de timp şi de altcineva. Oricare ar fi motivul, tu vei fi cel iritat, presat şi pus la colt.           Cum să-ţi iei verificatorii din spinare?           Asigură-l ca dai întreaga atenţie proiectului şi daca ai întrebări sau probleme vei apela la el.           Oferă-te sa il informezi despre progreze constant. Daca mesajul tot nu atinge tinta, transmite direct: “Nu crezi ca timpul tau este prea valoros sa ţi-l petreci evaluând fiecare pas din acest proiect? Am hotărât deja un program şi daca apar probleme te voi anunţa.”           De îndată ce va înţelege ca vei face o treaba mai buna în linişte, cu siguranţă ca mania verificării va scădea şi îţi va fi acordat spatiu de acţiune. Şi mai ales daca predai proiectul la timp şi la înălţime vei câştiga încrederea unei astefl de persoane pentru data viitoare.           În orice organizatie vei avea de a face cu cel puţin un tip dintre toate acestea, in modul cel mai fericit şi daca nu reusesti sa le schimbi compo rtamentul, cel putin trebuie sa inveti sa te descurci in lucrul cu astfel de persoane. Pentru ca cu cat faci mai bine acest lucru, cu atat vei da rezultat e mai bune. (Anonim)

Introducere Un tată poate uneori să-şi iubească prea mult fiica? Destinul de femeie al  fiecărei fete depinde de relaţia pe care o are cu tatăl ei. Această relaţie îi va  consolida întreaga existenţă atunci când, din fetiţă, ea va deveni adolescentă,  apoi femeie, iubită sau soţie. A înţelege relaţia pe care o fată o are cu tatăl ei înseamnă a înţelege rolul  pe care acesta îl joacă în formarea ei ca tânără şi, apoi, ca femeie. Amprenta  lăsată este pozitivă atunci când fiicele se simt încurajate de dorinţa taţilor şi de  nevoia ca aceştia să fie mândri de ele: mândria este un stimulent  nemaipomenit, fără egal pentru viaţa profesională, familială şi amoroasă, şi  fetele au nevoie să fie motivate de dorinţa paternă, cu condiţia ca aceasta să nu  fie una superficială sau egoistă. Dar această amprentă poate fi şi una negativă  atunci când, de exemplu, există prea multă iubire sau când relaţia a lăsat o  rană adâncă. În ziua de azi, numeroase femei aşteaptă de la un bărbat ca el să fie la  înălţimea tatălui lor, dar să nu aibă defectele acestuia, ci să le trezească  admiraţia şi, în acelaşi timp, să ştie să le dea afecţiunea pe care n-au primit-o  îndeajuns sau deloc. Oare faptul că aşteptările legate de „tatăl ideal” nu le-au  fost satisfăcute să fie motivul pentru care ele continuă uneori să-l caute mult  timp? Oare pentru că vor un bărbat care să aibă toate calităţile tatălui lor,  unele fete nu găsesc „perla rară” care ar putea să se ocupe de ele şi să le ajute să se realizeze în viaţa lor de femei? Toţi taţii au un rol determinant în destinul fiicelor lor, şi asta se  adevereşte încă din primele zile, din primele luni de viaţă. Aşadar, cum trebuie  ei să se comporte pentru a elibera fetei lor acest paşaport de feminitate de care  ea va avea atâta nevoie mai târziu pentru a-şi edifica viaţa de femeie? Ce  trebuie ei să facă şi ce trebuie să nu facă pentru ca fiica lor, crescând mare, să  poată fi fericită alături de ei, datorită lor, şi nu împotriva lor? Bineînţeles, nu  putem rezuma povestea unei femei la relaţia pe care o are cu tatăl ei, dar câte  satisfacţii şi insatisfacţii feminine pot fi totuşi analizate în cadrul ei, dacă ne  dăm osteneala să ne gândim la acest lucru! Rolul şi funcţia taţilor nu mai sunt aceleaşi ca acum cincizeci de ani.  Locul pe care îl ocupă sau pe care ar trebui să-l ocupe lângă fiica lor, încă din  primii ani de viaţă ai acesteia, s-a schimbat considerabil. S-a trecut de la un  model patriarhal, inaccesibil, la un model paternal cu care o fiică poate direct  să se identifice, cu condiţia ca acest lucru să merite efortul. Şi, inevitabil,  relaţia între un tată şi fiica lui s-a modificat din această cauză. Astăzi, un tată  participă afectiv şi concret la formarea fiicei lui încă din primele ei luni de viaţă;  toate studiile pe această temă confirmă acest lucru. Ce transformare în doar  câteva decenii! Astăzi, mai mult decât ieri, fetele se pot identifica cu tatăl lor în  toate domeniile vieţii: în viaţa şcolară, în modul lor de viaţă, în independenţa pe  care o au, în viaţa afectivă şi amoroasă, în reuşita socială. Aşteptările lor în  privinţa tatălui s-au schimbat dintr-o dată în mod profund. Care sunt ele? Cum  se manifestă şi ce semnifică în realitate? Se ştie că relaţia dintre o mamă şi fiica  ei este marcată de ambivalenţă, că relaţia dintre un tată şi fiul lui este  dominată de complicitate şi rivalitate şi că între o mamă şi fiul ei predomină  dragostea şi nevoia de distanţare. Dar între un tată şi fiica lui ce există de fapt?  Cum poate fi calificată această legătură şi cum pot fi explicate principalele  dificultăţi întâlnite în epoca noastră? Chiar dacă este diferită pentru fiecare  fiică în parte, inclusiv în cadrul aceleiaşi familii, cred că povestea care îl leagă  pe un tată de fiica lui are la bază lucruri nerostite, rezultat a unei pudori la fel  de puternice ca şi sentimentele trăite, dar şi a furiei şi decepţiilor acumulate  de-a lungul timpului. Este şi cazul fetelor care conştientizează faptul că tatăl  lor nu s-a detaşat suficient de propria lui copilărie şi continuă să proiecteze  asupra tuturor femeilor, inclusiv asupra fiicei lor, imaginea propriei lui mame. * * * Caterina de Medici, mamă a trei regi ai Franţei*, îşi datorează energia,  forţa de caracter şi gustul pentru putere descendenţei ei paterne, care a făcut  din Florenţa, în epoca tatălui său, Lorenzo al II-lea, şi în cea a bunicului său,  Lorenzo Magnificul, centrul Europei? Dacă e să judec după Caterina de Medici,  devenită regină a Franţei prin mariajul cu Hen-ric al II-lea (1547), a guvernat  Franţa, după moartea acestuia (1599), ca regină-mamă în timpul domniei celor  trei fii ai ei: Francisc II, Carol al IX-lea şi Henric al III-lea. (N. F.) Experienţa mea profesională, amprenta pe care o lasă un tată asupra  fiicei lui nu e rezervată doar regilor şi prinţeselor. Să ne întoarcem la tinerele  femei de astăzi. Cum să nu considerăm că relaţia cu tatăl lor le-a marcat, într-o  anumită privinţă, existenţa? Să luăm cazul lui Anaâs. Această tânără femeie  modernă, căreia îi place independenţa, nu este mulţumită de relaţia ei de  cuplu. Ea spune că ar vrea să se simtă iubită, liberă, susţinută şi  „impresionată”. Să-l luăm acum pe tatăl lui Anaâs. Ca mulţi bărbaţi din  generaţia lui, era un tată autoritar, uneori coleric, dar care îşi iubea copiii; un  bărbat distant, dar care reuşise pe plan social; un bărbat foarte implicat, de  asemenea, în viaţa lui ex-trafamilială, fie ea profesională sau extraconjugală.  Când era mică, lui Anai’s i-ar fi plăcut ca tatăl ei să fie mai prezent, să-i  vorbească mai des, să se intereseze mai mult de ea. Ar fi vrut să simtă că ea era  totul pentru el, dar tatăl ei nu era genul de bărbat care să-şi arate  sentimentele. Ajunsă la vârsta maturităţii, această femeie de treizeci de ani,  inteligentă şi debordând de energie, doreşte, desigur, ca multe dintre  contemporanele ei, ca soţul să o ajute, să împartă cu ea bucuriile şi dificultăţile  cotidiene, să nu o decepţioneze tot timpul, dar ea doreşte, de asemenea, mai  mult decât atât, să poată regăsi în relaţia cu el unele sentimente pe care i le-a  trezit tatăl ei. Acest „tip de tată” a suscitat la fiica lui un amestec de furie,  admiraţie şi pudoare.