Cărți Dezvoltare Personală - Părinți și copii. Cărți Psihologie

CUM S-A NĂSCUT IDEEA DE A SCRIE ACEASTĂ CARTE Germenele acestei cărţi a încolţit pe vremea când, ca tinere mame, participam la întnmirile vmui grup de părinţi condus de regretatul psiholog pentru copii, doctorul Haim Ginott. După fiecare şedinţă, mergeam cu maşina acasă împreună şi ne minunam de eficienţa noilor abilităţi de comunicare pe care le deprindeam, regretând, totodată, faptul că nu le cimoscuserăm cu ani în urmă, ahmci când meseria noastră era de a lucra cu copiii — una dintre noi în liceele din New York City, iar cealaltă în diferite locuinţe din Manhattan. Nu aveam cum să anticipăm atunci ceea ce urma să se dezvolte din  acea experienţă iniţială. Două decenii mai târziu, cărţile pe care le  scrisesem pentru părinţi depăşiseră tirajul de două milioane de  exemplare vândute şi fuseseră traduse în peste zece limbi; conferinţele  pe care le ţinusem în aproape fiecare stat din SUA şi în aproape fiecare  provincie din Canada atrăseseră un public numeros şi entuziast; peste  50 000 de grupuri folosiseră programele noastre audio şi video pentru  seminarii, în diferite locuri de pe mapamond, cum ar fi Nicaragua,  Kenya, Malaiezia sau Noua Zeelandă; şi, în toată acea perioadă de 20  de ani, aflam neîncetat de la profesori ce schimbări introduseseră la  clasă, după ce fie asistaseră la prelegerile noastre, fie participaseră la  cursurile ţinute de noi sau citiseră vreuna dintre cărţile noastre. Inevitabil, ne îndemnau să scriem o carte similară şi pentru ei. Un profesor din Troy, Michigan, scria: „După ce am adunat o experienţă de mai bine de 20 de ani lucrând cu  elevi turbulenţi şi vulnerabili, am fost sincer uimit de numărul strategiilor  pe care le-am învăţat din cărţile scrise de voi pentru părinţi... în prezent,  specialiştii districtului în care lucrez pe post de consultant pentru profesori  proiectează un nou plan referitor la disciplina în şcoli. Am ferma  convingere că informaţiile din cartea voastră trebuie să servească drept  piatră de temeUe acestui nou plan. V-aţi gândit să scrieţi o carte special  pentru profesori?" O asistentă socială de la o şcoală din Florissant, Missouri, ne-a scris: „Recent, le-am dat părinţilor din districtul meu programul vostru pentru  seminar, intitulat „Cum să le vorbeşti copiilor pentru a te asculta". Una  dintre mame, care este şi profesoară, a început să aplice noile metode la ea  în clasă şi a observat, astfel, o diminuare considerabilă a problemelor  comportamentale. Rezultatul a fost remarcat de către directoarea instituţiei,  care era foarte îngrijorată de înmulţirea cazurilor de pedepse corporale şi  eliminări în şcoala ei. A fost atât de impresionată de schimbările produse  în acea clasă, încât m-a rugat să organizez un seminar pentru tot corpul  didactic." Consecinţele au fost spectaculoase. A fost înregistrată o scădere  însemnată a „cererilor" de corecţie, o diminuare a numărului de eliminări,  o reducere a absenteismului, iar, după toate aparenţele, respectul de sine a  crescut în toată şcoala. 3 Un consilier educaţional din New York City scria: „Sunt profund îngrijorat de numărul tot mai mare de copii care  aduc la şcoală cuţite şi arme. Nu pot să nu mă gândesc, totodată, că  soluţia nu constă în întărirea pazei sau în înmulţirea detectoarelor  de metale. O comunicare mai bună ar putea aduce, în schimb,  rezolvarea acestor probleme. Poate că, dacă ar cimoaşte metodele  despre care scrieţi voi, profesorii ar fi mai bine pregătiţi să îi ajute  pe aceşti copii nervoşi să îşi controleze furia fără a apela la violenţă.  Ce-ar fi să se scrie o carte pentru profesori, directori de şcoală,  părinţi-pedagogi, asistenţi ai cadrelor didactice, şoferi de autobuze  şcolare, secretare etc.?" Am analizat cu seriozitate aceste sugestii, dar în cele din urmă am  convenit că nu ne putem asuma responsabilitatea de a scrie o carte  pentru profesori. în fond, nici nu mai eram în domeniu. Au urmat, apoi, apelurile telefonice decisive din partea Rosalynei  Templeton şi a Lisei Nyberg. Lisa preda la clasa a treia şi a patra, la  Brattain Elementary School din Springfield, Oregon. Rosalyn preda  cursuri pentru viitori profesori, la Bradley University din Peoria,  Illinois. Amândouă ne-au împărtăşit îngrijorarea lor în privinţa  practicilor coercitive şi punitive utilizate în mod obişnuit în şcoli,  pentru a-i determina pe copii să fie cuminţi. După cum ne-au spus,  de multă vreme căutau materiale care să le ofere profesorilor metode  alternative, menite să-i ajute pe elevi să ajungă să se controleze şi să  se disciplineze singuri. Atunci când au dat peste cartea How to Talk So  Kids Will Listen and Listen So Kids Will Talk {Cum să le vorbim copiilor  pentru a asculta şi cum să ascultăm, astfel încât să ti facem să vorbească), au  avut convingerea că era exact ceea ce căutau ele şi ne-au cerut  permisiimea de a scrie o adaptare pentru profesori. Tot discutând, a devenit limpede că aveau o vastă experienţă.  Amândouă doamnele predaseră în şcoli situate în oraşe, comune şi  localităţi rurale din diferite părţi ale ţării; ambele îşi luaseră doctoratul în  educaţie; şi amândouă erau invitate să conducă seminare la diverse  consfătuiri ale profesorilor. Dintr-odată, proiectul pe care pregetasem atâta  vreme să îl punem în practică devenea fezabil. Dacă, pe lângă experienţele  noastre din timpul orelor de clasă şi toate materialele pe care le adunasem  de la profesori în ultimii 20 de ani, puteam să apelăm şi la experienţele  trecute şi prezente ale acestor doi dascăli, nu mai exista niciun motiv de  reţinere. în vara aceea, Rosalyn şi Lisa au venit cu avionul pentru a ne cunoaşte.  De la bun început ne-am simţit bine împreună. După ce am dezbătut ce  formă ar putea îmbrăca această nouă carte, am hotărât ca povestea să fie  spusă din punctul de vedere al unei tinere profesoare, care încearcă să  înveţe nişte metode mai bune de a se face înţeleasă de către elevi.  Experienţa ei avea să fie un amalgam al tuturor experienţelor trăite de noi.  Naraţiunea urma să fie completată şi îmbogăţită cu elemente din lucrările  noastre anterioare: benzi desenate, rezumate recapitulative, întrebări şi  răspunsuri, precum şi povestiri ilustrative. însă, pe măsură ce discutam, devenea tot mai evident că, dacă voiam să  oferim o imagine completă a ceea ce implică educarea unui copil, era  necesar să privim şi dincolo de orele de clasă şi să acordăm o atenţie egală  primului şi nelipsitului dascăl din viaţa unui copil — părintele. Tot ceea ce se petrece  la şcoală între 9:00 a.m. şi 3:00 p.m. este profund influenţat de ceea ce se întâmplă  înainte şi după aceea. Indiferent cât de bine intenţionat ar fi atât profesorul,  cât şi părintele, dacă nu dispun amândoi de instrumentele menite să îi ajute  să îşi realizeze aceste gânduri bune, copilul va fi cel care va........

Introducere Un tată poate uneori să-şi iubească prea mult fiica? Destinul de femeie al  fiecărei fete depinde de relaţia pe care o are cu tatăl ei. Această relaţie îi va  consolida întreaga existenţă atunci când, din fetiţă, ea va deveni adolescentă,  apoi femeie, iubită sau soţie. A înţelege relaţia pe care o fată o are cu tatăl ei înseamnă a înţelege rolul  pe care acesta îl joacă în formarea ei ca tânără şi, apoi, ca femeie. Amprenta  lăsată este pozitivă atunci când fiicele se simt încurajate de dorinţa taţilor şi de  nevoia ca aceştia să fie mândri de ele: mândria este un stimulent  nemaipomenit, fără egal pentru viaţa profesională, familială şi amoroasă, şi  fetele au nevoie să fie motivate de dorinţa paternă, cu condiţia ca aceasta să nu  fie una superficială sau egoistă. Dar această amprentă poate fi şi una negativă  atunci când, de exemplu, există prea multă iubire sau când relaţia a lăsat o  rană adâncă. În ziua de azi, numeroase femei aşteaptă de la un bărbat ca el să fie la  înălţimea tatălui lor, dar să nu aibă defectele acestuia, ci să le trezească  admiraţia şi, în acelaşi timp, să ştie să le dea afecţiunea pe care n-au primit-o  îndeajuns sau deloc. Oare faptul că aşteptările legate de „tatăl ideal” nu le-au  fost satisfăcute să fie motivul pentru care ele continuă uneori să-l caute mult  timp? Oare pentru că vor un bărbat care să aibă toate calităţile tatălui lor,  unele fete nu găsesc „perla rară” care ar putea să se ocupe de ele şi să le ajute să se realizeze în viaţa lor de femei? Toţi taţii au un rol determinant în destinul fiicelor lor, şi asta se  adevereşte încă din primele zile, din primele luni de viaţă. Aşadar, cum trebuie  ei să se comporte pentru a elibera fetei lor acest paşaport de feminitate de care  ea va avea atâta nevoie mai târziu pentru a-şi edifica viaţa de femeie? Ce  trebuie ei să facă şi ce trebuie să nu facă pentru ca fiica lor, crescând mare, să  poată fi fericită alături de ei, datorită lor, şi nu împotriva lor? Bineînţeles, nu  putem rezuma povestea unei femei la relaţia pe care o are cu tatăl ei, dar câte  satisfacţii şi insatisfacţii feminine pot fi totuşi analizate în cadrul ei, dacă ne  dăm osteneala să ne gândim la acest lucru! Rolul şi funcţia taţilor nu mai sunt aceleaşi ca acum cincizeci de ani.  Locul pe care îl ocupă sau pe care ar trebui să-l ocupe lângă fiica lor, încă din  primii ani de viaţă ai acesteia, s-a schimbat considerabil. S-a trecut de la un  model patriarhal, inaccesibil, la un model paternal cu care o fiică poate direct  să se identifice, cu condiţia ca acest lucru să merite efortul. Şi, inevitabil,  relaţia între un tată şi fiica lui s-a modificat din această cauză. Astăzi, un tată  participă afectiv şi concret la formarea fiicei lui încă din primele ei luni de viaţă;  toate studiile pe această temă confirmă acest lucru. Ce transformare în doar  câteva decenii! Astăzi, mai mult decât ieri, fetele se pot identifica cu tatăl lor în  toate domeniile vieţii: în viaţa şcolară, în modul lor de viaţă, în independenţa pe  care o au, în viaţa afectivă şi amoroasă, în reuşita socială. Aşteptările lor în  privinţa tatălui s-au schimbat dintr-o dată în mod profund. Care sunt ele? Cum  se manifestă şi ce semnifică în realitate? Se ştie că relaţia dintre o mamă şi fiica  ei este marcată de ambivalenţă, că relaţia dintre un tată şi fiul lui este  dominată de complicitate şi rivalitate şi că între o mamă şi fiul ei predomină  dragostea şi nevoia de distanţare. Dar între un tată şi fiica lui ce există de fapt?  Cum poate fi calificată această legătură şi cum pot fi explicate principalele  dificultăţi întâlnite în epoca noastră? Chiar dacă este diferită pentru fiecare  fiică în parte, inclusiv în cadrul aceleiaşi familii, cred că povestea care îl leagă  pe un tată de fiica lui are la bază lucruri nerostite, rezultat a unei pudori la fel  de puternice ca şi sentimentele trăite, dar şi a furiei şi decepţiilor acumulate  de-a lungul timpului. Este şi cazul fetelor care conştientizează faptul că tatăl  lor nu s-a detaşat suficient de propria lui copilărie şi continuă să proiecteze  asupra tuturor femeilor, inclusiv asupra fiicei lor, imaginea propriei lui mame. * * * Caterina de Medici, mamă a trei regi ai Franţei*, îşi datorează energia,  forţa de caracter şi gustul pentru putere descendenţei ei paterne, care a făcut  din Florenţa, în epoca tatălui său, Lorenzo al II-lea, şi în cea a bunicului său,  Lorenzo Magnificul, centrul Europei? Dacă e să judec după Caterina de Medici,  devenită regină a Franţei prin mariajul cu Hen-ric al II-lea (1547), a guvernat  Franţa, după moartea acestuia (1599), ca regină-mamă în timpul domniei celor  trei fii ai ei: Francisc II, Carol al IX-lea şi Henric al III-lea. (N. F.) Experienţa mea profesională, amprenta pe care o lasă un tată asupra  fiicei lui nu e rezervată doar regilor şi prinţeselor. Să ne întoarcem la tinerele  femei de astăzi. Cum să nu considerăm că relaţia cu tatăl lor le-a marcat, într-o  anumită privinţă, existenţa? Să luăm cazul lui Anaâs. Această tânără femeie  modernă, căreia îi place independenţa, nu este mulţumită de relaţia ei de  cuplu. Ea spune că ar vrea să se simtă iubită, liberă, susţinută şi  „impresionată”. Să-l luăm acum pe tatăl lui Anaâs. Ca mulţi bărbaţi din  generaţia lui, era un tată autoritar, uneori coleric, dar care îşi iubea copiii; un  bărbat distant, dar care reuşise pe plan social; un bărbat foarte implicat, de  asemenea, în viaţa lui ex-trafamilială, fie ea profesională sau extraconjugală.  Când era mică, lui Anai’s i-ar fi plăcut ca tatăl ei să fie mai prezent, să-i  vorbească mai des, să se intereseze mai mult de ea. Ar fi vrut să simtă că ea era  totul pentru el, dar tatăl ei nu era genul de bărbat care să-şi arate  sentimentele. Ajunsă la vârsta maturităţii, această femeie de treizeci de ani,  inteligentă şi debordând de energie, doreşte, desigur, ca multe dintre  contemporanele ei, ca soţul să o ajute, să împartă cu ea bucuriile şi dificultăţile  cotidiene, să nu o decepţioneze tot timpul, dar ea doreşte, de asemenea, mai  mult decât atât, să poată regăsi în relaţia cu el unele sentimente pe care i le-a  trezit tatăl ei. Acest „tip de tată” a suscitat la fiica lui un amestec de furie,  admiraţie şi pudoare.

ASCULTÃ-TI CORPUL PRIETENUL TÃU CEL MAI BUN de Lise Bourbeau   PREFATÃ   Carte pe care o citesti acum a fost scrisã special pentru tine. În mod inconstient, ai fãcut un gest care îti va transforma viata. Indiferent de motivul pentru care ai deschis cartea, fii sigur cã, pe mãsurã ce o vei citi, eu voi deveni buna ta prietenã. Voi fi mereu alãturi de tine, o datã de m-ai ales. Mi-am permis sã te tutuiesc ca sã mã simt mai aproape de tine. Si, ca prietenã, dorinta mea cea mai mare este aceea de a te ajuta. Voi încerca sã gãsesc un rãspuns la întrebãrile tale, sã te îndrum si sã te ajut sã descoperi marea bogãtie ascunsã în tine. Totusi, nu pot face nimic fãrã participarea ta. Dacã vrei sã citesti aceastã carte doar pentru a împodobi apoi cu ea biblioteca, înseamnã cã renunti sã te ajuti pe tine însuti. Trebuie sã te hotãrãsti acum. Metoda mea e simplã. Este suficient sã citesti cu atentie fiecare capitol si sã aplici, la nevoie, lectia învãtatã. Dupã fiecare capitol vei avea câteva exercitii de fãcut. Dacã urmezi îndrumãrile mele asa cum sunt prezentate, vei realiza foarte mult pentru tine însuti. Aceastã carte este rodul cercetãrilor, studiilor si observatiilor personale efectuate în ultimii nouãsprezece ani. Am experimentat eu însãmi toate notiunile descrise. Bucuria obtinutã a fost atât de mare, încât m-a convins sã învãt legile fundamentale ale vietii si apoi sã le cuprind într-o carte. Mii de oameni si-au schimbat viata învãtând sã se autodescopere si ei acum simt tot mai mult acea pace interioarã pe care, de multe ori, o credem inaccesibilã. Îti urez o cãlãtorie plãcutã în tine însuti. Nu te grãbi, nu sãri nici o etapã si vei face si tu multe descoperiri. Cu dragoste, Lise Bourbeau   Partea întâi LEGILE FUNDAMENTALE ALE VIETII CAPITOLUL 1 SCOPUL PRIMORDIAL AL FIINTEI UMANE   Te-ai întrebat vreodatã care este rostul tãu pe acest pãmânt? Care e scopul tãu ca fiintã umanã? Sunt atât de multi aceia care nu stiu acest lucru! Totusi, rãspunsul e simplu. Toti avem acelasi scop: acela de A EVOLUA. Tot ceea ce se numeste VIATÃ trebuie sã creascã. Priveste o clipã în jurul tãu: când o floare sau un copac înceteazã sã mai creascã, moare. Acelasi lucru e valabil si pentru noi. Fiecare om trebuie sã creascã si sã continue sã evolueze. A creste înseamnã pentru om „a creste în interiorul sãu”. Sufletul tãu e cel ce creste de-a lungul întregii vieti si nu corpul fizic. Dar cum ajungem sã crestem în acest fel? Iisus a fost cel care ne-a învãtat si ne-a transmis rãspunsul, afirmând cã cele douã adevãruri principale ale omului sunt DRAGOSTEA si CREDINTA. Nu pare ceva prea complicat, dar câtã vreme omul continuã sã-si creeze tot felul de probleme, neîntelegerea acestor douã legi va persista. Se spune cã atunci când omul va învãta sã se iubeascã pe sine si pe semenii sãi pe deplin, va ajunge sã stãpâneascã materia si prezenta lui pe pãmânt nu va mai fi necesarã. Pãmântul poate fi considerat o entitate în sine, adicã un suflet, o persoanã. Si el are responsabilitatea de a evolua. Fiecare om e o celulã a Pãmântului, tot asa cum corpul tãu e compus din milioane de celule. Dacã fiecare celulã a sãnãtoasã, vei avea un corp sãnãtos în care te vei simti bine. Acelasi lucru e valabil si pentru Pãmânt. Fiecãrui om îi revine sarcina de a se purifica, de a se mentine într-o bunã stare de sãnãtate fizicã, mentalã si emotionalã. Astfel, peste tot va domni armonia si pãmântul va deveni un loc prosper. Te afli aici, pe pãmânt, pentru a-ti supraveghea propria evolutie si nu pe a altora. Este inutil sã-ti folosesti energia pentru a-i judeca si a-i dirija pe altii. Existi pe pãmânt numai pentru tine. Pe parcursul cãrtii vei gãsi îndrumãri, implicatii si mijloace care-ti vor permite sã devii stãpân pe viata ta. Pe mãsurã ce în tine se vor dezvolta dragostea si credinta, vei degaja o asemenea energie, încât reactiile tale fatã de mediul înconjurãtor si cele ale mediului fatã de tine se vor transforma în întregime. Pãmântul sau societatea îsi mãsoarã gradul de dezvoltare dupã cel mai slab individ, tot asa cum un lant e la fel de puternic ca cea mai slabã verigã a sa. Multi afirmã cã existã evolutie pe pãmânt, cã lumea în ansamblul ei evolueazã. Totusi, ceea ce vedem în jurul nostru demonstreazã contrariul. Farmaciile, spitalele si azilurile se înmultesc, oamenii sunt tot mai bolnavi, au reale probleme fizice, sursele de informare în masã (televizorul, radioul, ziarele) ne prezintã zilnic noi si noi atrocitãti… Oare toate acestea reflectã evolutia? Omul are dreptate sã fie nesatisfãcut. Aceastã insatisfactie o trãiesti si tu, probabil, în prezent. Poate acesta este si motivul pentru care ai deschis aceastã carte. Stii cã existã în tine un vid pe care încerci în mod constant sã-l umpli. Dar cauti oare în locul potrivit? Nu trebuie sã privesti în jurul tãu, ci în tine. Marele tãu prieten este acolo. Este Dumnezeul tãu interior, care este acolo numai pentru tine, gata sã te îndrume, sã-ti vinã în ajutor. Sper cã din acest moment si pânã la sfârsitul cãrtii îl vei descoperi cu adevãrat si vei simti manifestãrile sale în tot ceea ce face. Si în acea clipã vei sti cã, prin puterea lui, vei putea realiza tot ceea ce vrei în viatã. Poate te întrebi: „Dar cum se face cã e, în acelasi timp, asa de simplu si atât de greu accesibil? Stiind cã omul poate face orice, de ce sunt atât de putini cei care, într-adevãr, realizeazã acest orice?”. Ai dreptate. În prezent, pe pãmânt, probabil cam 50% din oameni sunt în totalitate stãpâni pe viata lor… Dar pãstreazã-ti speranta, cãci începem sã ne trezim. Ne punem din ce în ce mai multe întrebãri si vrem sã mergem mai departe, fiind acum constienti cã mai existã si altceva. Trãim în epoca spiritualitãtii. Totusi, nu e usor pentru om sã meargã în profunzime. Pe de-o parte, e vorba de orgoliul lui foarte dezvoltat iar, pe de altã parte, îi e fricã… Frica de a descoperi un monstru în el însusi! De unde vine aceastã fricã? Poate din educatia primitã sau din altã parte, dintr-o viatã anterioarã. Dar asta nu conteazã. Lasã trecutul în urma ta. Trecutul e mort, nu-l poti schimba. Momentul cel mai pretios pentru tine este clipa prezentã. Iar viitorul depinde numai de tine, de aceea ce gândesti acum. Dacã esti abia la început în ceea ce priveste evolutia personalã, as vrea sã te previn cã vei simti o oarecare tulburare. Vei avea impresia cã temeliile fiintei tale se clatinã si cã totul se va prãbusi. Dar nu te nelinisti, este doar o iluzie. Aceastã tulburare este dovada cã se petrec anumite lucruri în forul tãu interior si cã te-ai decis sã „faci curãtenie”. Fie cã îti urmãresti atent gândurile, sau urmezi cursuri, citesti sau asculti, evoluezi si în acelasi timp, te purifici. Si pentru a te purifica mai mult, trebuie sã repeti anumite actiuni. Astfel accelerezi procesul de curãtire. Dau drept exemplu un pahar cu apã murdarã în care versi încet-încet apã limpede, curatã. Continuând acest procedeu, apa se purificã si obtii un pahar cu apã curatã. Este ceea ce se întâmplã si cu tine când cresti în interior. S-ar putea ca problemele tale sã ti se parã mai numeroase, s-ar putea sã te simti coplesit, dar nu e decât o iluzie; trebuie sã crezi cã eforturile tale sustinute vor fi rãsplãtite din plin. Fiinta umanã creste în acelasi fel ca tot ce existã pe pãmânt. Un copac prinde rãdãcini dintr-o micã sãmântã ascunsã în sol. Aceastã sãmântã trãieste în întuneric, umezealã, frig si e înconjuratã de o multime de forme de viatã subterane. În ciuda tuturor si fãrã voia ei, fãrã sã stie de ce, este atrasã în mod irezistibil de soare, de luminã. Nu se va afunda si mai mult în sol. Dimpotrivã, va creste se va elibera de învelisul sãu; va strãpunge stratul de pãmânt pentru a iesi la luminã. Odatã ajunsã la luminã, va creste în continuare si va ajunge un copac… Acelasi lucru se întâmplã si cu fiinta umanã. Sunt oameni care trãiesc încã în întuneric. Ei nu stiu cã mai existã si altceva. Nu vãd. Dacã li se vorbeste despre luminã, dacã li se aratã aceastã luminã, pentru ei nu existã asa ceva. Dimpotrivã, omul care a decis sã creascã în interior se gãseste la nivelul iesirii din pãmânt. El începe sã vadã lumina. El se îndreaptã spre luminã. Cu cât urcã mai mult, cu atât mai mult simte cãldura sa si cu cât va urca mai mult, cu atât va fi mai încãlzit si luminat. Ca orice persoanã ce evolueazã, vei trãi momente dificile. Când esti plin de orgoliu, ti-e greu sã admiti cã si altii au dreptate. Nu vrei sã recunosti cã poate altii au gãsit deja rãspunsul! De multe ori vei dori sã îi schimbi pentru a-ti demonstra cã ai dreptate. Este si asta o probã de trecut. Dar meritã efortul; cu cât vei reusi sã-ti stãpânesti mai mult orgoliul, cu atât vei reusi sã stãpânesti mai bine situatiile exterioare. Si acest efort te va face sã te înalti cãtre luminã, cãtre fericire. Putem compara evolutia interioarã cu o ranã de pe corp. Pentru a grãbi vindecarea rãnii, se aplicã o alifie care provoacã, în general, o durere si mai mare decât durerea provocatã de rana propriu-zisã. Acest rãu serveste la vindecarea rãnii. Stim cã în câteva minute va începe cicatrizarea. Acelasi lucru se întâmplã în interiorul tãu când începi sã cresti, sã te purifici, sã te descoperi. Durerea este realã, dar trecãtoare si nu-ti va face decât bine. Dacã simti durere, e un semn cã rezisti. Eziti sã te lasi în voia schimbãrii. Dacã îmi spui cã nu ai toate relatiile pe care le doresti, cã nu ai dragoste, sãnãtate si nici banii de care ai nevoie, o sã-ti rãspund: „De vreme ce-ti lipsesc atâtea, ce ai de pierdut?”. Înceteazã sã opui rezistentã si lasã-te în voia schimbãrii. Spune-ti cã ai totul de câstigat încercând ceva nou. Evolutia ta se va resimti si rãul va fi mult mai putin dureros. Întotdeauna, cei care rezistã mai mult vor avea mai mult de suferit. Cu cât rezisti mai mult, cu atât persistã rãul. Cu cât opui rezistentã la ceva, cu atât sunt mai multe sanse ca situatia respectivã sã se repete. Rezistenta e mai accentuatã la cei cu un caracter mai puternic. Vor avea de lucru de douã ori mai mult. Dar ceea ce conteazã acum esti tu. Continuã-ti drumul; persevereazã, câstigã mici victorii în fiecare zi si, treptat, vei ajunge sã realizezi tot ce-ti doresti. Cuvântul Dumnezeu va fi deseori mentionat pe parcursul cãrtii, ca si câteva pasaje din învãtãturile lui Iisus, dar nu te speria, aceasta nu este o carte despre religie. Existã o singurã religie în aceastã lume: aceea a iubirii de sine si fatã de cei apropiati, aceea de a-i accepta pe oameni asa cum sunt. Nu-l poti renega pe Dumnezeu pentru cã tu esti una din manifestãrile Sale, la fel ca tot ce este pe pãmânt. Pentru a ajunge sã fii stãpân pe viata ta, trebuie sã devii mai constient. Nivelul constiintei umane e atât de slab, încât cea mai mare parte a timpului omul nu stie cu adevãrat ce spune, ce face si ce gândeste; totul se întâmplã în mod mecanic. De câte ori pe zi ti se întâmplã sã-ti pui întrebãri înainte de a spune sau a face ceva? E timpul sã devii mai constient de viata ta! Tot ceea ce percepi cu ajutorul simturilor – ce vezi cu ochii, ce auzi cu urechile – e doar o iluzie. Realitatea este ceea ce se întâmplã în lumea invizibilã. Înainte de a fi vizibil, orice trece prin planul invizibil. Nimic pe pãmânt nu existã fãrã sã fi fost imaginat, gândit sau visat. Aceasta e marea putere a fiintei umane. Entitãtile din lumea mineralã (rocile), vegetalã (plantele) si animalã nu au capacitatea de a crea. Singura entitate de pe pãmânt care poate crea este omul. El a atins un grad de constiintã mai ridicat decât celelalte trei regnuri: a ajuns sã fie constient de Dumnezeu, de unde vine si încotro de îndreaptã. Acum e vremea sã se îndrepte cãtre al cincilea regn, regnul divin. Se spune cã omul a fost creat dupã chipul si asemãnarea lui Dumnezeu; ce trebuie sã întelegem din asta? Dumnezeu a creat pãmântul si tot ce existã în cosmos. Fiind o manifestare a lui Dumnezeu, tu esti Dumnezeul din lãuntrul tãu, deci poti realiza cât El. Poti crea orice în aceastã lume. De ce n-ai fãcut-o pânã acum? Pentru cã nu vedeai. Aceasta este marea gresealã a fiintei umane: necunoasterea, neacceptarea acestei mari puteri. Pe mãsurã ce vei îndeplini acte de credintã, vei începe sã realizezi lucruri extraordinare si sã întelegi ce înseamnã toate acestea. Vei întelege si sensul cuvintelor urmãtoare: omul devine ceea ce gândeste. Gândul e o imagine pe care o trimiti în lumea invizibilã. Creând aceastã imagine, hrãnind-o cu puterea ta, tu îi dai viatã. Gândul se alimenteazã din sentimentele si emotiile tale. Si, în final, tu îl faci sã fie vizibil în plan fizic. Cosmosul îsi are legile sale. Si, urmând aceste etape, tu poti determina sã se întâmple ceea ce vrei. Începi pe plan mintal, continui pe planul emotional, apoi ajungi în planul fizic. Dar, înainte de a începe, trebuie sã devii constient, pentru cã cea mai mare parte a timpului ignori ceea ce gândesti. Gândurile tale sunt atât de inconstiente, încât provoci lucruri pe care nu le doresti sau care-ti sunt chiar agreabile. În plus, nu vei rezolva nimic dând vina pe altii – si acestia nu au, întradevãr, nici o vinã. Singurul rãspunzãtor de ceea ce ti se întâmplã esti tu. Acceptând ideea cã ai materializat anumite lucruri, bune sau rele, prin tine însuti si cã ai o mare putere, nu e minunat sã-ti dai seama cã poti sã-ti folosesti energia pentru a face sã ti se întâmple numai lucruri bune? Ar fi de-a dreptul descurajant sã te gândesti cã tot ce ti se întâmplã are o cauzã exterioarã! Dacã te simti nefericit si crezi cã altii sunt rãspunzãtori pentru asta, ar trebui sã ai rãbdare pânã când ei îsi schimbã ideile pentru a deveni fericit! Dacã esti bolnav si dai vina pe diverse lucruri (ereditate, temperaturã etc.), ar trebui din nou sã astepti ca toate conditiile exterioare sã se schimbe pentru ca sã te faci bine. Vei astepta oare atâta vreme? N-ar fi mai bine sã-ti iei soarta în propriile mâini? Gândeste-te, dureazã numai un minut sã vizualizezi fericirea! Corpul tãu se va resimti imediat. Tot un minut dureazã sã-ti spui: „Bietul de mine, nimeni nu mã iubeste” si fericirea ta   s-a volatilizat încã de la începutul acestui gând. Dureazã numai o clipã sã încetezi sã mai critici, sã râzi sau sã iubesti. De la o clipã la alta observi cã tu esti acela care-si schimbã propria viatã. Îti croiesti viata în functie de ceea ce decizi sã vezi cu ochii, când, în realitate, trebuie sã încerci sã vezi cu ochii din lãuntrul tãu. Cautã frumusetea dincolo de urâtenie, cautã dragostea dincolo de criticã. Vei face astfel un pas cãtre întelegere. A evolua înseamnã a deveni o fiintã spiritualã, o fiintã care vede dragostea (pe Dumnezeu) peste tot. Opreste-te pentru câteva secunde; fã câtiva pasi în interiorul tãu si observã care sunt gândurile tale cele mai frecvente în cursul unei zile. Ti se întâmplã des sã spui „durerea mea de cap”, „durerea mea de spate”, „problema mea”? Vezi, îi dai atâta atentie, pui în ea atâta energie, încât durerea din tine persistã. Devii ceea ce gândesti! Când te afli în compania unor prieteni sau a unor oameni pe care-i iubesti, despre ce vorbesti? Doar pomenesti despre problemele tale sau încerci sã gãsesti o solutie? Si cum îti petreci timpul liber? Urmãresti la TV emisiuni constructive, care te ajutã sã te îmbogãtesti spiritual, sau alegi filme care te fac sã trãiesti sentimente de neliniste sau invidie? Viata de pe ecran deformeazã realitatea. Si ce citesti de obicei? Articole din care înveti ceva sau vestile proaste? Devii ceea ce lasi sã intre în constientul si subconstientul tãu. Nu trãiesti pe pãmânt pentru a trãi în bogãtie sau în mizerie, în popularitate sau in anonimat, muncind sau stând în somaj. Existi pe pãmânt pentru „a fi”, pentru a-ti dezvolta individualitatea, eul superior. Majoritatea oamenilor sunt preocupati de personalitatea lor. Personalitatea este ceea ce se percepe din interiorul unei persoane. Trebuie sã stim cum sã trecem dincolo de aceastã personalitate pentru a ajunge la individualitatea noastrã. Iatã un exercitiu care a fost mentionat si în prefatã. Vei gãsi unul la sfârsitul fiecãrui capitol. Dacã vrei într-adevãr sã te ajuti pe tine însuti, te sfãtuiesc sã le acorzi multã atentie. Ia o foaie de hârtie si scrie tot ce îti amintesti cã ai fãcut în ultima sãptãmânã. Lucrurile pe care le-ai fãcut în mod constient, pentru tine, care te-au ajutat sã te simti bine, te-au fãcut sã simti o anumitã bucurie. Lucrurile pe care le-ai fãcut pentru altii, mentionând dacã le-ai înfãptuit de bunãvoie sau ceea ce te-a îndemnat sã le faci. Numeste toate persoanele pe care le-ai judecat sau criticat în cursul sãptãmânii, pe cele care au spus sau au fãcut lucruri care nu ti-au plãcut si pe care ai fi preferat ca ele sã le fi spus sau fãcut altfel. Scrie tot ce-ti amintesti. Îti sugerez sã rostesti afirmatia de mai jos ori de câte ori te vei gãsi singurã cu gândurile tale, pânã când vei fi pregãtitã sã treci la capitolul urmãtor.

O scrisoare de la Steve Dragii mei cititori, Daţi- mi voie să vă povestesc câteva lucruri despre mine, înainte să începeţi lectura propriu- zisă a acestei cărţi, pentru a putea cu - noaşte persoana din spatele cuvin - telor. Oamenii cred deseori că sunt tată de băieţi, pentru că am scris despre băieţi şi le- am pledat cauza timp de mulţi ani. De fapt, primul nostru copil a fost băiat (acum e bărbat). Atunci când prietenii ne- au întrebat ce ne- am dori în continuare, am răspuns că nu contează şi chiar cre - deam că aşa este. Dar, în momentul în care s- a născut fiica noastră – printr- o cezariană de urgenţă, în timpul căreia mi- am dat toată silinţa să nu leşin –, am fost copleşit de bucurie. Nu- mi venea să cred cât de fericit eram. Fericirea aceasta nu a dispărut niciodată. Am scris despre băieţi din tr- un singur mo tiv – reprezentau un domeniu cu probleme se rioase, iar deontologia îmi cere să mai dau o mână de ajutor acolo unde este nevoie de mine. În vremurile acelea, fetele nu puneau mari probleme. Însă cam acum cinci ani, lucrurile au început să se schimbe. A început să se remarce o scădere bruscă şi accentuată a sănătăţii mintale a fetelor. Cazurile de anorexie şi automutilare, care altădată erau extrem de rare, apăreau acum în orice şcoală şi la orice colţ de stradă. Dar, mai mult decât atât, fetele erau mai stresate şi mai deprimate decât ori - când. Fetele nu se nasc urându- şi trupul. Nu se nasc urân du- şi viaţa. Se întâmpla însă ceva care le otrăvea sufle tul. Ceva ce părea să fie o pro blemă a începutului adolescenţei şi care, cu fiecare an ce trece, pare a se instala din ce în ce mai devreme. Ca răspuns, s- a dezvoltat o întreagă mişcare mondială în sprijinul fetelor – susţinută de avocaţi, terapeuţi şi cercetători –, care a încercat să mobilizeze părinţii şi comunitatea. Mulţi din - tre aceşti oameni îmi erau prieteni şi împreună am simţit nece - sitatea unei cărţi simple şi pe înţelesul părinţilor, care să- i ajute pe aceştia din urmă să repună adolescenţa fetelor pe făgaşul cel bun. Cartea la care ne gândeam este cea pe care o aveţi chiar acum în mână. Creşterea unor fete puternice se face încă din fragedă pruncie. Trebuie să le iubim şi să luptăm cu tot ceea ce- ar putea să le doboare. Trebuie să facem cele mai bune ale - geri, deoarece lumii de azi nu pare să- i pese de fete, văzân - du- le doar ca pe nişte instrumente de a pro duce bani. Bineîn ţeles că unele dintre aceste probleme au fost şi rămân mereu ac - tuale. Fetele au trebuit să fie puternice dintot deauna. Adolescenţa unei fete este o căutare, o călătorie de- a lun - gul căreia adună înţelepciunea necesară pentru a deveni femeie. În această căutare, noi suntem călăuzele fiicelor noastre. Pen - tru a le fi călăuze, avem nevoie de hărţi de calitate, exemple bune de urmat şi o privire limpede. Poate că fiica dumneavoastră e încă bebeluş. Poate este adolescentă. Orice vârstă ar avea, sper ca această carte să vă în curajeze, să vă dea energia de a transforma lumea într- un loc mai bun pentru ea şi pentru toate celelalte fete. Şi mai sper că vă va ajuta să îi dăruiţi toată dragostea de care sunteţi în stare. Cu stimă, Steve Biddulph

Trebuie sa luptam cu gandurile negative sa le lasam in urma sa le uitam sa mergem mai departe...uneori este bine sa lasam mintea sa se curate de toate gandurile noastre pozitive.Eu am avut si uneori inca mai am ganduri negative,dar incerc sa le las de o parte sa le uit sa imi vad mai departe de viata mea  

Despite the great variety of issues in a series of crusading movements among the intelligentsia during the twentieth century, several key elements have been common to most of them:l. Assertions of a great danger to the whole society, a danger to which the masses of people are oblivious.2. An urgent need for action to avert impending catastrophe.3. A need for government to drastically curtail the dangerous behavior of the many, in response to the prescient conclusions of the few.4. A disdainful dismissal of arguments to the contrary as either uninformed, irresponsible, or motivated by unworthy purposes.

Cuvânt înainte Dr. Buckner Fanning subliniază faptul că o parabolă este o povestire simplă cu un înţeles complex. Şi ne împărtăşeşte următoarea parabolă, preluată direct din benzile desenate ale lui Charles Schulz cu personajele „arahide”. Primul cadru înfăţişează o noapte întunecată; căţelul Snoopy stă în căsuţa lui. Se duce la uşa din faţă a lui Charlie Brown şi o loveşte cu laba. Charlie Brown se uită pe fereastră şi spune: „Iar te simţi singur?” În următorul cadru, Charlie Brown şi Snoopy se plimbă împreună, iar Charlie îi spune căţelului: „E un simţământ îngrozitor, nu-i aşa?” În următoarea imagine, sunt amândoi în pat, cu păturile trase, iar Charlie Brown încearcă să-şi îmbărbăteze tovarăşul deprimat, spunând: „Te trezeşti în toiul nopţii şi totul pare lipsit de speranţă. Eşti complet singur.” Snoopy îşi trage şi mai mult pătura peste cap. Charlie Brown spune: „Te întrebi ce sens are de fapt viaţa şi de ce eşti aici. Oare îi pasă cuiva cu adevărat? Priveşti ţintă în întuneric şi te simţi complet singur.” În ultimul cadru, Snoopy se uită la Charlie Brown şi întreabă tânjind: „Avem prăjituri de noapte?” Din când în când, cu toţii avem nevoie de „prăjituri de noapte”. Scopul acestei cărţi este să vă ofere nişte „prăjituri de noapte” şi să vă convingă să le dăruiţi şi altora. „Prăjiturile de noapte” sunt în esenţă încurajări sau interludii plăcute care pot produce o schimbare în viaţa oamenilor. Dicţionarul american al limbii engleze, Noah Webster 1828 (la care mă voi referi de mai multe ori în această carte) defineşte schimbarea ca fiind „faptul de a da unui lucru altă formă, alt aspect; modificare, transformare”. A produce înseamnă a face ceva ce nu exista înainte, a crea, a înfiinţa. Uneori veţi produce o schimbare în moduri neaşteptate şi inexplicabile. În timp ce citiţi aceste parabole şi aplicaţiile lor, vă veţi spune adesea: „Dacă el poate, atunci pot şi eu”, „Dacă ea poate, pot şi eu.” Este primul pas în a produce o schimbare. Îmi place foarte mult povestea despre o clasă de sociologie care a studiat peste 200 de băieţi, majoritatea originari din centrul oraşului Baltimore, Maryland. În urma studiului, studenţii au ajuns la aceeaşi concluzie cu privire la fiecare dintre băieţi: „N-are nicio şansă.” Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, un alt profesor de sociologie a întreprins un studiu de urmărire şi a reuşit să găsească 180 din cei 200 de băieţi. Dintre aceştia, 176 deveniseră medici, avocaţi, oameni de afaceri de succes etc. Când au fost întrebaţi cum de au reuşit să răstoarne prezicerile legate de viitorul lor, răspunsul tuturor a fost în esenţă acelaşi: „Am avut o profesoară…” Profesorul de sociologie a dat de urma ei şi a întrebat-o cum reuşise să aibă o asemenea influenţă asupra atâtor tineri. Ea pur şi simplu a zâmbit şi a spus: „îi iubeam pe băieţii aceia.” Speranţa mea este că prin această carte veţi intra în contact cu dragostea celor despre care vă vorbesc şi cu ceea ce au însemnat poveştile lor pentru atâţia oameni. Dacă puneţi în aplicare cele învăţate şi îmi împărtăşiţi povestea voastră e posibil să o regăsiţi într-o viitoare carte.   Introducere Această carte îşi propune câteva obiective clare. În primul rând, după cum o spune şi titlul ei, doreşte să vă ofere un cuvânt zilnic de încurajare, care este combustibilul speranţei. De asemenea, vă va oferi motive pentru a zâmbi şi, uneori, chiar pentru a izbucni într-un râs sănătos. Fiecare pagină este destinată a împlini o nevoie a voastră, care poate că astăzi nu e evidentă, dar se va manifesta la un moment dat în viaţa fiecăruia. Firmele pot folosi pagini din această carte pentru a organiza întruniri de vânzări, şedinţe de personal sau întruniri de departament. La aceste scurte întâlniri, cineva poate să citească sau să explice povestea şi oamenii pot face schimb de idei despre cum se aplică acele concepte în situaţia respectivă. Soţii şi soţiile îşi pot citi cartea unul altuia, la micul dejun sau la cină, creând astfel o mai mare apropiere între ei. Profesorii o pot împărtăşi elevilor, iar în unele companii se pot face copii pentru a le înmâna fiecărui angajat. Oameni de toate profesiile pot împărtăşi pasajele preferate prietenilor sau membrilor familiei care au nevoie de un cuvânt de încurajare. Pe scurt, aceste mesaje pot fi folosite în multe feluri pentru a vă încuraja pe voi înşivă şi pe alţii. Într-o lume atât de negativă, sunt convins că zilnic avem nevoie de ceva care să ne învingă negativismul. Cred că veţi găsi cuvinte de încurajare care vor produce o schimbare în viaţa voastră. Vă invit nu doar să citiţi cartea, ci să o disecaţi pagină cu pagină. Vă sugerez să ţineţi un pix la îndemână şi să însemnaţi anumite gânduri şi idei. Astfel, când veţi avea ocazia sa folosiţi o povestire, un exemplu, o ilustrare sau o glumă, banca voastră de date va fi pregătită. Cu siguranţă că ultimele gânduri pe care le depanăm în minte chiar înainte de a adormi au o influenţă asupra noastră. Aşadar, chiar înainte de a merge seara la culcare, citiţi unul dintre aceste mesaje şi concentraţi-vă asupra lui. Dacă v-aţi uitat la ştirile de seară, aţi face bine să citiţi mai multe pagini şi să meditaţi la cele citite înainte de a stinge lumina.   Urmează liderul Experienţa este un profesor dur. Întâi să testul, apoi predă lecţia.   Sunt primul care recunoaşte că oile nu sunt cele mai inteligente creaturi de pe pământ, dar uneori mă întreb ce se poate spune despre unii dintre noi, oamenii. Când păstorii vor să-şi ducă turma de pe o păşune pe alta, dacă e vreun obstacol pe drum, lasă o capră să deschidă drumul şi aceasta va sări peste obstacol. Oile o vor urma în mod conştiincios. Şi mai interesant este că dacă dau la o parte obstacolul, oile vor continua să sară ca şi cum acesta ar fi încă acolo. Într-o oarecare măsură, oamenii sunt  la fel. La Kuala Lumpur, în Malaezia, s-a organizat un cros pe o distanţă de 11 km. După două ore de la începerea cursei, la locul de sosire nu se vedea niciun alergător, aşa că organizatorii s-au gândit că poate s-a întâmplat ceva. S-au urcat în automobile şi au pornit în căutarea alergătorilor; i-au descoperit la cel puţin 10 km distanţă, alergând într-o direcţie greşită. De fapt, unii dintre ei parcurseseră deja peste 16 km. A. J. Rogers, unul dintre organizatorii cursei, a declarat că, aparent, încurcătura s-a produs când alergătorul aflat în frunte a luat-o în direcţie greşita la al cincilea punct de control, iar restul alegătorilor l-a urmat. John Maxwell din San Diego, California, spune că pe parcursul vieţii sale, un om obişnuit influenţează, direct sau indirect, zece mii de alţi oameni. Cei aflaţi în poziţii de conducere influenţează cu mult mai mulţi. Iată motivul pentru care conducerea presupune o imensă responsabilitate – aceea de a te asigura că te îndrepţi în direcţia potrivită, că hotărârile pe care le iei sunt bazate pe voinţă şi că ai ales un drum bun. Când iei o decizie, aceasta va influenţa, direct sau indirect, nenumărate alte persoane. Deciziile potrivite luate de persoanele potrivite pot avea o influenţă pozitivă asupra oamenilor, aşa că… luaţi decizii bune.   N-o vei lua niciodată înaintea altora atâta vreme cât încerci să fii chit cu ei. Ambiţia – bună sau rea? Problema este lipsa unui scop, nu lipsa de timp. Cu toţii avem 24 de ore pe zi.   Am convingerea că ambiţia, alimentată de compasiune, înţelepciune şi integritate, este o forţă însemnată care ne conduce spre mai bine. Va pune în mişcare forţa întreprinzătoare şi va deschide uşa posibilităţilor pentru tine şi pentru mii de alţi oameni. Dar când e alimentată cu lăcomie şi dorinţă de putere, ambiţia e o forţă distructivă care, în cele din urmă, poate produce un rău ireparabil celui care o nutreşte şi celor din preajma sa. A spune că ambiţia ne poate înălţa sau distruge este mai mult decât un simplu clişeu. Ambiţia ne înalţă arunci când auzim cuvintele lui Henry Van Dyke, care a spus: „Există o ambiţie mai măreaţă decât aceea de a sta cu fruntea sus. Este ambiţia de a te apleca şi a ridica omenirea puţin mai sus.” George Matthew Adams a remarcat că „cel mai sus ajunge acela care-l ajută pe un altul să urce”. John Lubbock a spus-o în felul următor: „Să faci ceva, oricât de neînsemnat, pentru ca oamenii din jur să devină mai fericiţi şi mai buni este cea mai mare ambiţie, cea mai înălţătoare speranţă ce poate însufleţi o fiinţă umană.” În timpul copilăriei petrecute în Yazoo City, Mississippi, i-am auzit deseori pe mama mea şi pe bărbatul pentru care lucram la băcănie cum descriau pe cineva prin cuvintele: „Este un tânăr extrem de ambiţios” sau „Are foarte multă ambiţie.” După tonul vocii, se vedea că apreciau foarte mult această trăsătură a persoanei. Am înţeles implicit că era vorba de ambiţie alimentată de compasiune, înţelepciune şi integritate. Pe de altă parte, deseori i-am auzit spunând: „E un om drăguţ, dar n-are niciun pic de ambiţie.” Din punctul meu de vedere, faptul că oamenii care au o aptitudine – inclusiv cei care citesc aceste cuvinte – şi nu o folosesc reprezintă una din realele tragedii ale vieţii. Binecunoscuta butadă din medicină „Funcţia creează organul” este cum nu se poate mai adevărată. Pe scurt, ambiţia, alimentată de compasiune şi de un scop, poate fi o forţă însemnată care ne conduce spre mai bine.   „Acolo era atât de frig”, spune un om, „încât flacăra lumânării a îngheţat şi n-am putut s-o mai stingem.” „Asta nu-i nimic”, spuse celălalt. „Acolo unde eram noi, cuvintele ne ieşeau din gură sub forma unor bucăţele de gheaţă şi a trebuit să le prăjim ca să înţelegem despre ce vorbeam.” (revista Courier Journal) De la fiică de dijmaş la rector universitar Toţi suntem modelaţi de aşteptările celorlalţi. Trăim la nivelul a ceea ce cred ceilalţi despre noi şi despre posibilităţile noastre. De fapt, ceea ce cred alţii despre noi este deseori mai important şi ne influenţează mai puternic decât ceea ce credem noi înşine.   Mama mea avea o vorbă: „De vreme ce lăstarul e strâmb, copacul va creşte.” Cred că Ruth Simmons, noul rector al faimosului Smith College din Massachusetts, este exemplul clasic care susţine adevărul acestei afirmaţii. De asemenea, este o personificare a Visului American şi o dovadă vie că acesta n-a pierit şi e bine sănătos în America. În copilărie, doamna Simmons i-a spus unei colege că într-o zi va fi rector universitar. Era o afirmaţie remarcabilă din partea celui de-al doisprezecelea copil al unui dijmaş din Texas. Pe-atunci nu ştia că avea să fie vorba despre una dintre cele mai respectate şcoli din ţară. Ea este prima femeie americană de culoare ajunsă în fruntea unui colegiu sau a unei universităţi de prestigiu. Cum femeile rector – în special cele de culoare – sunt un lucru destul de rar, haideţi să vedem ce s-a întâmplat. Majoritatea povestirilor despre succes încep cu părinţii, în acest caz cu mama. Aceasta accentua cât de important este să ai caracter şi tărie morală şi să preţuieşti „anumite lucruri legate de felul în care îi tratezi pe oameni”. Apoi, dra Simmons a spus: „M-am străduit mult în tot ce făceam, dar asta nu fiindcă voiam să iau note bune… nu fiindcă aş fi căutat apreciere sau bogăţie… ci fiindcă aşa am fost învăţată.” Medicul Ross Campbell spune că 80% din caracterul unui copil este deja format la vârsta de 5 ani şi povestea drei Simmons pare să confirme acest lucru. Comitetul de selecţie de la Smith College a subliniat faptul că dra Simmons n-a fost selectată fiindcă era o femeie de culoare. Peter Rose, un membru al comitetului, a afirmat: „Am dorit să avem la dispoziţie o gamă cât mai largă de opţiuni, pentru a putea selecta cea mai bună persoană. Ceea ce ne-a făcut să ne hotărâm a fost tăria acestei femei. Performanţele ei academice extraordinare. Forţa personalităţii ei.” Permiteţi-mi să vă sugerez că dacă vă educaţi copiii în spiritul unor valori morale puternice, ca familia Simmons, e posibil să creşteţi un viitor rector universitar!   Mama se plângea de ameţeli, aşa că tata a dus-o la doctor pentru o consultaţie. A terminat devreme, s-a dus la cumpărături şi apoi i-a spus tatei: „Acum că mi-am cumpărat o pălărie nouă mă simt mult mai bine.” „Bun”, spuse tata. „Eşti îmbrăcată din cap până-n picioare şi nu mai ai ameţeli.” (trimisa la Reader’s Digest de Betty Booher Jones) Puterea cuvântului Un comitet este un grup de persoane care separat nu pot face nimic, dar care se întrunesc şi hotărăsc că nu e nimic de făcut. Guvernatorul Alfred Smith Deseori devenim atât de pragmatici încât nu mai reuşim să fim eficienţi. Cu ani în urmă, redactorul-şef de la Dallas Morning News le-a atras atenţia redactorilor rubricilor de sport că nu e bine să folosească diminutivul „Bill” în loc de William şi „Charlie” în loc de Charles. Luând-o ad litteram, unul dintre aceşti redactori, pe vremea când Doak Walter de la Southern Methodist University era în plină glorie, a scris despre un meci important. În articolul lui, spunea că în cel de-al treilea sfert Doak Walter a părăsit jocul cu un „Charles horse”[1]. Cred că sunteţi de acord cu mine că povestea şi-a pierdut o parte din înţeles fiindcă s-a folosit „Charles horse”. Poate cea mai mare absurditate este cea relatată într-un articol dintr-o publicaţie naţională, în care autorul povesteşte ce s-a întâmplat când a pus calculatorul să analizeze discursul lui Lincoln de la Gettysburg. Întâmplător, discursul conţinea 362 de cuvinte, dintre care 302 de o singură silabă. Este un discurs simplu şi direct, dar plin de forţă şi foarte eficient. Însă calculatorul a făcut câteva recomandări despre cum ar fi trebuit să fie ţinut de fapt discursul. De exemplu, calculatorul a decis că expresia „peste opt decenii” e prea vagă şi a sugerat „peste 80 de ani”. Eficienţa în ceea ce priveşte precizia este evidentă, dar şi mai evidentă este pierderea în ceea ce priveşte efectul, forţa, drama şi pasiunea. Când Lincoln a spus „Suntem implicaţi într-un mare război civil”, calculatorul a pus întrebarea dacă este justificat cuvântul „mare”. Şi asta în ciuda faptului că naţiunea a înregistrat 646.392 de victime, dintre care 364.511 morţi. Calculatorul a declarat că frazele erau prea lungi şi a criticat afirmaţia „că nu vom putea uita niciodată ce s-a întâmplat la Gettysburg” ca fiind negativă. Cred că suntem cu toţii de acord că elocvenţa şi caracterul dramatic, împreună cu pasiunea, logica şi bunul-simţ, sunt mult mai eficiente în a-i inspira pe oameni să facă lucruri măreţe decât precizia tehnică. Gândiţi-vă la asta. Ştiind ce putere au cuvintele, folosiţi-le cu atenţie. Veţi face foarte multe pentru omenire.   În toiul iernii, la staţia meteorologică soseşte o notă: „Tocmai am îndepărtat de pe alee un metru de cer parţial noros.” Aspectul contează Oamenii umili nu se gândesc că sunt mai prejos decât alţii; pur şi simplu se gândesc la ei înşişi mai puţin decât alţii.   Conform unui studiu recent, felul în care arătăm are o influenţă directă asupra salariului. Cercetătorii au studiat datele de angajare pentru 7.000 de adulţi. Au împărţit grupul în trei categorii, după înfăţişare, apoi au comparat salariile celor cu posturi similare din fiecare categorie. Cei cu o înfăţişare socotită sub medie câştigau mai puţin decât cei din categoria medie. Cei apreciaţi ca având o înfăţişare medie câştigau mai puţin decât cei cu o înfăţişare mai plăcută decât media. Aspectul se referă la multe lucruri. Stilul şi caracterul ordonat al îmbrăcăminţii, strălucirea pantofilor, dungile de la cămaşă, culorile pe care le porţi şi o sumedenie de alte lucruri influenţează evaluarea înfăţişării tale. Contează şi felul în care vă coafaţi, machiajul şi toate elementele legate de îngrijirea personală. Însă cel mai important factor este zâmbetul, urmat îndeaproape de atitudine şi de simţul umorului. Un bun simţ al umorului şi o atitudine pozitivă sunt deosebit de importante atunci când urci pe treptele cele mai înalte din lumea afacerilor. Adevărul este că oamenii sunt promovaţi de oameni. Există multe dovezi că dintre oamenii cu aceleaşi aptitudini profesionale, îl vom alege pe cel care ne place şi nu pe cel faţă de care avem o atitudine neutră sau negativă. Întrebarea este: „De cine ne place?” Cred că veţi fi de acord că oamenii simpatici, veseli şi optimişti au mai multe şanse să fie plăcuţi decât cei înclinaţi spre o atitudine severă sau chiar negativă. La fel de adevărat este că o persoană veselă şi optimistă va face mai multă treabă şi va obţine mai multă cooperare din partea tovarăşilor săi de lucru decât o persoană negativistă. E o chestiune de natură practică: patronii îi caută pe cei care „corespund”, fac mai multă treabă şi sunt nişte oameni plăcuţi. Aşadar, fie ca hainele cele mai bune să fie însoţite întotdeauna de un zâmbet, o atitudine extraordinară şi simţul umorului. Încercaţi şi pot să pun pariu că vă veţi alătura celor cu un salariu şi un succes în viaţă deasupra mediei. Urmaţi-mi sfatul.   Un optimist crede că paharul este pe jumătate plin; un pesimist crede că paharul este pe jumătate gol. Un realist ştie că dacă stă prin preajmă, până la urmă oricum va trebui să spele paharul. (Sindicatul Los Angeles Times în Executive Speechwriter Newsletter) De ce să ne facem griji? Viaţa este în mare măsură ca un cadou de Crăciun. Ai mai multe şanse să primeşti ceea ce te aştepţi decât ceea ce-ţi doreşti.   Îngrijorarea a fost descrisă ca „dobânda plătită pe probleme înainte de scadenţă”. Unul dintre cei mai mari duşmani ai Americii este îngrijorarea. Îngrijorarea este ca un balansoar: necesită foarte multă energie şi nu te duce nicăieri. Leo Buscaglia a spus: „Îngrijorarea nu alungă amărăciunea zilei de mâine, dar răpeşte bucuria zilei de azi.” Întrebare: Aveţi obiceiul să vă faceţi griji? Americanii iau mai multe pilule pentru a uita de mai multe griji legate de mai multe lucruri decât înainte şi mai mult decât orice alt popor din istorie. Mare păcat. După dr. Charles Mayo, „îngrijorarea afectează circulaţia sângelui şi întregul sistem nervos. N-am întâlnit niciodată un om care să moară de prea multă muncă, dar am întâlnit mulţi care au murit de îndoială.” Îndoiala produce întotdeauna îngrijorare şi, în majoritatea cazurilor, lipsa informaţiei o sporeşte. Din punct de vedere matematic, îngrijorarea n-are absolut niciun sens. Psihologii şi alţi cercetători ne dau de ştire că circa 40% dintre lucrurile cu privire la care ne facem griji nu se vor întâmpla niciodată, iar 30% deja s-au întâmplat. În plus, 12% dintre grijile noastre sunt temeri nefondate privind sănătatea. Un alt procent de 10% se referă la diversele frământări zilnice care nu duc nicăieri. Aşa că rămân doar 8%. Spus la modul cel mai simplu, americanii îşi fac griji 92% din timp fără niciun temei real şi, dacă dr. Mayo are dreptate, asta ne omoară. O soluţie pentru a reduce starea de îngrijorare este următoarea: nu vă faceţi griji în legătură cu ceea ce nu puteţi schimba. De exemplu: timp de ani întregi am parcurs cu avionul peste două sute de mii de mile pe an. Uneori zborurile sunt anulate sau amânate. Chiar acum, în timp ce scriu aceste cuvinte, stau pe pista de decolare aşteptând să se elibereze poarta. Dacă îmi fac griji sau mă înfurii, asta nu va schimba nimic. Dacă fac ceva constructiv şi închei acest capitol, am făcut un pas înainte. Este un mod pozitiv de a folosi energia pe care aş fi consumat-o dând curs unor stări de mânie, frustrare sau îngrijorare. Mesajul este limpede: Dacă nu vă place situaţia, nu vă îngrijoraţi şi nu vă frământaţi – faceţi ceva pentru a rezolva problema. Aveţi nevoie de mai puţine griji şi de mai multă acţiune   Ce le-aş spune celor care doresc să fie bogaţi şi celebri: „Mai întâi îmbogăţiţi-vă şi apoi vedeţi dacă asta nu e de ajuns” (Bill Murray) Să-ţi legi şireturile Unii oameni găsesc greşeli de parcă vor fi răsplătiţi pentru asta. Alţii văd binele în orice problemă.   Roger Crawford nu şi-a putut lega şireturile de la pantofi până la vârsta de 16 ani, şi chiar şi atunci asta s-a datorat firmei Velcro[2]. Dar excela în alte domenii cum ar fi sportul, devenind un jucător de tenis extraordinar. În liceu a fost jucător campion, câştigând peste 95% dintre meciurile jucate. La facultate a continuat în aproape acelaşi ritm şi a reuşit ca jucător profesionist. Dacă vă uitaţi la Roger, vă daţi seama că are un handicap, însă după cum spune el, handicapurile celor mai mulţi oameni sunt invizibile, dar la fel de reale şi, în majoritatea cazurilor, mai însemnate decât al lui. Roger s-a născut cu un picior lipsă de la genunchi în jos. În plus, nu are două mâini întregi, cu cinci degete la fiecare. De fapt, în locul degetelor are numai două falange, pe care însă le foloseşte pentru a realiza nişte lucruri cu totul remarcabile. Roger nu se plânge de ceea ce nu are, ci foloseşte din plin ceea ce are. Această atitudine i-a permis să devină primul atlet cu handicapuri severe care a concurat într-un sport din divizia NCAA[3]. Roger nu pretinde că ar fi uşor, dar asta pentru cei mai mulţi dintre noi viaţa nu e decât rareori uşoară. În ziua de azi, Roger este unul dintre cei mai buni oratori din ţară, un autor de foarte mare succes şi tată de familie. Ţine discursuri la firme din aproape întreaga lume, de la companii din topul Fortune 500[4] la asociaţii de comerţ şi educative. Vă sugerez tuturor să luaţi exemplu de la Roger Crawford. Politicienii se laudă că vor să pună economia pe roate. Evident, nu ştiu să deosebească roţile de butuci. Liderii acceptă responsabilitatea Adevărata răsplată pentru un lucru bine făcut este chiar faptul de a-l fi realizat.   Hakeem Olajuwon este centrul profesionist al echipei Houston Rockets, câştigătorii titlului Asociaţiei Naţionale de Baschet în 1994 şi 1995. Cu un an înainte de a câştiga primul campionat în meciul cu echipa New Yorks Knicks, Hakeem şi-a dat seama că fiind liderul echipei are o responsabilitate mai mare decât oricine altcineva. A recunoscut că stilul său de joc avea o deficienţă, şi anume lovitura de la 5 metri. Gândiţi-vă numai! Câştiga milioane de dolari pe an şi fusese campion profesionist timp de şase ani la rând. Însă avea sentimentul că echipa sa nu avea să câştige un campionat până când nu-şi va îmbunătăţi lovitura de la cinci metri. Înaintea sezonului 1993-1994, s-a dus la sala de gimnastică în fiecare zi şi a exersat 500 de lovituri de la cinci metri. A fost un test incredibil pentru a-şi clădi forţa, rezistenţa şi a-şi îmbunătăţi performanţele. În 1994, când Houston Rockets a învins New York Knicks în şapte meciuri, într-un singur meci diferenţa de scor a fost de peste cinci puncte. Reluările au relevat faptul că dacă Hakeem nu şi-ar fi îmbunătăţit procentul de lovituri reuşite de la cinci metri, în locul echipei lui ar fi câştigat New Yorks Knicks. Iată câteva întrebări la care să vă gândiţi: în primul rând, credeţi că Hakeem se bucură de popularitate în rândul colegilor datorită efortului suplimentar pe care l-a făcut ca să asigure victoria echipei sale? În al doilea rând, credeţi că Hakeem a fost emoţionat când a câştigat acel campionat mondial? Iar în al treilea rând, înţelegeţi de ce a primit o mărire de salariu semnificativă atunci când i s-a reînnoit contractul? E adevărat: puteţi obţine tot ce vreţi de la viaţă dacă ajutaţi suficienţi oameni să obţină ceea ce vor. Hakeem şi-a ajutat colegii de echipă, şefii şi fanii să câştige acel campionat. Câştigul lui a fost enorm, fiindcă şi el făcea parte din echipa câştigătoare şi, de fapt, a fost numit jucătorul cel mai valoros datorită eforturilor sale extraordinare.   Dacă dosul pantalonilor ţi se toceşte înaintea tălpilor de la pantofi, înseamnă că nu valorifici partea potrivită a corpului. (Anonim) Prevenirea – cel mai bun „remediu” pentru dependenţă Dacă oamenii nu au un comportament responsabil în viaţa personală, e foarte posibil să fie iresponsabili şi la lucru. Stephen F. Arterburn   Fostul rege al drogurilor William Bennett afirmă că putem face ceva pentru a-i împiedica pe copiii noştri să folosească droguri. După părerea lui, copiii care comunică bine cu părinţii, care merg la biserică în mod regulat şi se implică în activităţi extraşcolare (sport, formaţii muzicale, grupuri de discuţii etc.) rareori încearcă să se drogheze. Ne îndeamnă să-i implicăm tot timpul într-o activitate şi să le reamintim că sunt fiinţe morale şi spirituale. Ne îndeamnă să le spunem că abuzul de droguri reprezintă o degradare a caracterului şi a spiritului, ceva nedemn de ei. Iată şi alte câteva idei interesante de la specialistul în droguri dr. Forest Tennant. După părerea lui, în viaţa unui om ordinea este extrem de importantă. Ne recomandă să avem o structură şi un program centrat pe activităţi pozitive. Pentru tineri, lucruri cum ar fi prânzul în familie, orele regulate de trezire şi de culcare şi un timp bine stabilit pentru studii pot fi de mare ajutor. De asemenea, subliniază faptul că îi putem învăţa pe copii ceea ce ştim, dar ei vor copia ceea ce suntem. Dacă luaţi droguri, sunt şanse mult mai mari ca şi copiii dvs. să încerce să consume droguri şi eventual să devină dependenţi. Mai precis, dr. Tennant spune că atunci când copiii vă văd consumând bere sau cocteiluri, ei cred că o faceţi pentru a vă reorganiza gândirea. Vor privi acest lucru ca pe ceva de dorit, iar conceptul de a se droga li se va părea ceva perfect acceptabil. Dr. Tennant scoate în evidenţă faptul că tutunul şi alcoolul sunt în mod invariabil drogurile „uşoare” care conduc la droguri ilegale. Acest fapt este susţinut de un articol din U.S. News & World Report, unde se afirmă că rareori se întâlnesc persoane care să consume droguri interzise şi care să nu fi început cu tutun şi/sau alcool. Sfaturile lui William Bennett, împreună cu gândurile doctorului Tennant, sunt nişte sugestii extraordinare şi demne de a fi luate în seamă de orice părinte.   Familiile, companiile şi vecinii ar trebui să se adune la un loc. Nu uitaţi, banana poate fi decojită doar când nu se mai află în mănunchi. …Cade, dar se ridică Trecutul este important, dar nu îndeajuns de important pentru a vă controla viitorul.   A murit de trei ori în drum spre spital, după o coliziune frontală a motocicletei sale cu o maşină care îi tăiase brusc calea. Vorbesc despre un tânăr deosebit pe nume Billy Wright, dar să n-o iau înaintea poveştii. Pe când era la facultate, Bill l-a convins pe tatăl lui să-i semneze o notă de plată de 125.000 de dolari pentru o afacere de vândut motociclete. După ce a semnat nota, şi-a dat seama că nu are experienţă în vânzare directă. S-a dus la librării, a cumpărat o grămadă de cărţi despre vânzare şi motivaţie şi le-a studiat. A hotărât că metoda cea mai bună de a pune pe picioare o afacere erau vânzările repetate, aşa că s-a implicat în vânzarea directă şi a cultivat relaţiile cu toţi clienţii săi. În primul an a câştigat 250.000 de dolari, iar după opt ani câştiga 1,5 milioane de dolari pe an. Circa 80% din vânzări erau pentru clienţi care mai cumpăraseră şi altă dată. Totul mergea bine – şi apoi a urmat accidentul. Billy a fost în stare de inconştienţă timp de patru luni şi jumătate. Rănile sale erau atât de grave încât medicii au spus că dacă ar fi fost fumător şi n-ar fi avut o condiţie fizică atât de bună n-ar fi supravieţuit. În cursul celor patru luni şi jumătate de comă, a pierdut 35 de kilograme. În primul an după ce şi-a revenit, a urmat ceea ce el numeşte cea mai însemnată perioadă educativă din viaţa lui. Soţia i-a adus cărţi şi casete, iar în următoarele 12 luni Billy a învăţat mai multe decât în toţi ceilalţi 27 de ani ai vieţii sale. Era un punct de cotitură şi l-a pregătit pentru ceea ce avea să urmeze. Trauma şi cheltuielile au fost imense şi a pierdut aproape totul, inclusiv soţia, banii şi afacerea, dar nu şi-a pierdut atitudinea pozitivă şi voinţa de a învinge. În ziua de azi îşi construieşte o carieră de succes în domeniul afacerilor cu automobile. Perfect adevărat. Omul care nu se dă bătut nu poate fi învins. Adoptaţi această idee şi păstraţi-vă atitudinea potrivită.   Soţul către soţie: „De 16 am de când suntem căsătoriţi n-am reuşit să fim de acord cu nimic.” Soţia răspunse: „De 17 ani.” (Executive Speechwriter Newsletter) Puterea atitudinii Nu încheiaţi o întrunire până când n-aţi încredinţat fiecare problemă unei persoane potrivite şi nu aţi stabilit un termen. O decizie fără un termen de finalizare este o discuţie fără rost.   Prietenul şi asociatul meu John Maxwell spune: „Nu subestimaţi niciodată puterea atitudinii. Este ceea ce vom deveni. Rădăcinile sale sunt în interior, dar roadele sale în exterior. Este prietenul nostru cel mai bun sau cel mai rău duşman. Este ceva mai cinstit şi mai consecvent decât vorbele noastre. Felul în care se manifestă în exterior depinde de experienţele noastre din trecut. Este ceea ce îi atrage pe oameni către noi sau îi respinge. Nu e mulţumită până când nu se exprimă. Este bibliotecarul trecutului, oratorul prezentului şi profetul viitorului nostru.” Mulţi oameni au afirmat că atitudinea este mai importantă decât faptele, iar cercetătorii au stabilit faptul că circa 85% dintre motivele pentru care obţinem slujbe şi progresăm în aceste slujbe sunt legate de atitudinea noastră. Din nefericire, printre foarte mulţi tineri din ziua de azi, când se discută despre atitudine, în general e vorba de o atitudine proastă. Atitudinea este cheia educaţiei. Este cheia unei bune înţelegeri cu ceilalţi şi a progresului în viaţă. Pentru elevul cu o atitudine potrivită, dorinţa de a învăţa reprezintă mai mult decât obiectivul de a trece anul. Un muncitor cu o atitudine bună va învăţa să-şi facă treaba mai bine şi cu mai multă plăcere. Soţul sau soţia cu o atitudine potrivită va trata situaţiile dificile într-un mod mult mai eficient, ceea ce va îmbunătăţi semnificativ relaţia. Medicul cu o atitudine bună îi va putea ajuta mai bine pe pacienţi. În orice situaţie de egalitate sau când există îndoieli, antrenorul îl va alege întotdeauna pe atletul cu cea mai bună atitudine. Aşa vor proceda şi patronul, şi bărbatul sau femeia care îşi caută un tovarăş de viaţă. Mesajul: Construiţi-vă o atitudine de învingător.   Când i s-a cerut să facă curai în camera sa, adolescentul răspunse, simulând descurajarea: „Ce spui? Vrei să stric echilibrul ecologic natural al mediului meu de viaţă?” (Dorothea Kent) Conducătorii sunt manageri Vino cu idei şi tratează-le regeşte, fiindcă unele dintre ele pot fi adevăraţi regi. Martin Van Doren   Auzim o mulţime de discuţii, citim o sumedenie de articole şi vedem un număr uluitor de cărţi despre conducere şi management. Deşi sunt funcţii diferite, liderii trebuie să ştie multe amănunte despre management, iar managerii, la rândul lor, trebuie să ştie multe despre conducere. Peste 98% dintre companiile americane sunt compuse din mai puţin de 100 de persoane. Marea majoritate nu au mai mult de 50 de angajaţi. Aceasta înseamnă că rolurile de conducător şi de manager deseori cad pe aceiaşi umeri. Prin urmare, este absolut necesar ca fiecare dintre aceşti oameni să ştie câte ceva despre conducere şi despre management. E un lucru valabil şi în cazul familiilor.  În lumea afacerilor, managerul este cel care stă în tranşee şi în linia întâi şi-şi murdăreşte mâinile. Pe umerii lui cad responsabilităţile zilnice ale lucrului eficient cu oamenii. El se asigură că ceea ce trebuie făcut va fi îndeplinit într-un mod eficient şi la timp. Pe de altă parte, conducătorul îl încurajează pe manager, iar managerul pune în aplicare programul conducătorului Acesta este înconjurat de o aură care deseori este asociată cu faptul de a fi capul organizaţiei. Managerul îşi expune defectele în discuţiile zilnice cu oamenii săi şi foloseşte disciplina atunci când e necesar. Acesta e unul dintre motivele pentru care conducătorul trebuie să-l susţină tot timpul pe manager şi rolul său, astfel încât mesajul să ajungă integral la întreaga echipă. În plus, conducătorul trebuie să înţeleagă că aşa cum îi tratează pe manager îi va trata şi acesta pe oamenii lui, iar aceştia îi vor trata la fel pe clienţi. În cazul ideal, conducătorul sporeşte eficienţa managerului, iar acesta sporeşte eficienţa conducătorului. Conducătorul oferă managerului responsabilitate, autoritate, sprijin şi încurajare. Se poate spune că cei care conduc sunt sclipirea de încurajare ce aprinde flacăra speranţei în cineva care, la rândul său, o va da mai departe. Dacă aspiraţi la poziţia de conducător, puneţi în aplicare această idee.   Băiatul meu adolescent s-a împăcat, în fine, cu sine însuşi, dar se luptă în continuare cu toţi ceilalţi. (Family Life)   [1] Charlie horse (engl.) - crampe musculare. [2] Companie americană specializată în tehnologii şi sisteme de prindere folosite la scara mondială în industrie. [3] National Collegiate Athletism Association (Asociaţia naţională studenţească de atletism). [4] Topul celor mai importante 500 de companii în America.  

Cand apare copilul de Francoise Dolto. CUPRINS PREFAŢĂ Există întotdeauna un motiv (Când apare copilul) Omul ştie tot de când e mic (Când apare un frăţior) Vezi, noi te aşteptam (Şi iată, copilul a sosit) Când tata nu e acasă Ce înseamnă să fii „drept”? (Enervări şi capricii) Despre curăţenie Cine părăseşte pe cine? Fiecare doarme altfel A „iubi”, a „dori” (Treziri nocturne) Copilul ţipă pentru a se face auzit Despărţiri, angoase Întrebări indirecte (Paternitate, naştere, sexualitate) Există mame obosite? Cel mare reprezintă într-un fel capul, iar cel mic picioarele. (Fraţii între ei) Ce este un lucru adevărat? (Moş Crăciun) Murim pentru că trăim Copilul îşi creează mama (Alăptarea sugarului) Încă puţin acasă (Despre grădiniţă şi despre publicitate) Nu există o vârstă la care copilul „trebuie să vorbească” (Cuvinte şi sărutări) Va fi artist Întrebări mute (Din nou despre sexualitate) Ce e făcut, e bun făcut (Anxietăţi) Înţelegerea unei alte limbi, adoptarea unor noi părinţi Copiii au nevoie de viaţă în jurul lor (Jocurile) Când corpul copilului este atins (Operaţii chirurgicale) Copilul mic trebuie luat în braţe (Liniştirea copilului) Copii inseparabili, gemeni geloşi Să spui „NU” pentru a face „DA” (Copiii ascultători) Goi în fata cui? Ce-ar fi să spunem că a murit?” (Despre agresivitate) „Noi”, adică cine? (Tata şi mama) Când complexul lui Oedip nu e luat în serios Întrebări care revin (Despărţirea; gemenii) Copii agresivi sau agresaţi? (Întoarcerea de la şcoală) Să scrii pentru a te ajuta Copilul trebuie întâmpinat ca o persoană (Naşterea) Şi tu ai un tată adevărat (Mame celibatare) Copilul atinge tot ce vede (Mersul, curiozitatea) Nu există mână bună (Copiii stângaci) Obiectele sunt la dispoziţia noastră (Ordine sau dezordine?) Vezi, aşa ţi-as fi tras vreo două la fund… (Violenţa copiilor, violenţa părinţilor) Mama îşi smulge părul, iar copilul este ca un pui jumulit (Mame exasperate) Tatăl nu este un sugar (Incomunicabilitate paternă?) Pasivitatea nu este o calitate (Copiii timizi) Mâinilor trebuie să le porunceşti (Furtul) Dreptul de a cunoaşte preţul lucrurilor (Banii de buzunar) În spaţiul imaginarului (Crăciunul, poveştile, jucăriile) Realitate şi imaginar (Fuga, frica, minciuna) Realitatea trebuie să rămână în cuvintele care exprimă realitatea (Să vorbim despre moarte) Să ne simţim bine împreună, dar şi fiecare pe contul lui Tu vroiai să te naşti, iar noi vroiam un copil (Educaţie sexuală, întrebări directe) Nici o legătură cu diavolul (Educaţie sexuală, întrebări indirecte) E plăcut? (Nuditatea) Nu e o minciună, e o glumă (Fantasmele sexuale ale copiilor şi realităţile adulţilor) Interdicţia şi dispreţul (Incestul, homosexualitatea, masturbarea) Romeo şi Julieta aveau cincisprezece ani (Adolescenţii) Scrisorile de miercuri (Adolescenţii) Noile scrisori de miercuri Psihoterapia, psihiatria, reeducarea, psihanaliza Ce trebuie făcut la această vârstă (Norme false) Copilul trebuie dorit de cei doi părinţi (Copii programaţi sau copii surpriză?) Vezi, te ating: ăsta sunt eu, ăsta eşti tu (Oglinda) Fascinaţi de elemente (Focul, apa) Când circuitele calculatorului se încurcă (Bilingvismul) Albă ca Zăpada e cineva care trudeşte de dimineaţa până seara (Despre buna folosire a poveştilor) Nu doar cu părinţii, ci şi cu alţii (Lectura, televizorul) Să explicăm zgomotele, să iubim muzica pentru a o face iubită (Sunetele: zgomotul, muzica) Nu orice adevăr trebuie spus (Vorbăreţul, obraznicul şi pârâciosul) Copilul trebuie să-şi poarte singur de grijă (Organizarea activităţii şcolare) De ce şcoala trebuie să fie atât de tristă? (Învăţământ fără educaţie) Gândeşte-te la viitorul tău! (Părinţii şi şcoala) M-am săturat! (Şcoala obligatorie) Copiii sunt veseli când locul este vesel (Metode active) Întotdeauna au o anume inteligenţă (Copiii handicapaţi) Dacă eşti dotat pe plan şcolar, nu înseamnă că eşti supradotat (O dezvoltare omogenă) A-ţi dezmierda nepoţii, nu înseamnă că o faci din iubire pentru ei (Copii/bunici) Cine are dreptate? (Copii/bunici/părinţi) Orice muncă trebuie răsplătită Apendice: un exemplu de psihoterapie   PREFAŢĂ   În luna august 1976, în timp ce eram în concediu, am primit un telefon. Directorul de la France-Inter, dl Pierre Wiehn, pe care nu îl cunoşteam, mi-a propus ca începând cu acea toamnă să particip la o emisiune ce urma să se ocupe de problemele pe care le au părinţii în relaţia cu copiii lor. Să mă gândesc în timpul concediului la ce am să fac după, nu! Un nu categoric şi datorită dificultăţii unei asemenea emisiuni, având în vedere că atâţia factori inconştienţi sunt în joc când e vorba de educaţie. Peste câteva zile, adjunctul directorului de la France-Inter, Jean-Chouquet, m-a sunat încercând să fie mai convingător. Cererea e mare, îmi spunea el; de când radioul a devenit prietenul fiecărui cămin, mulţi părinţi aşteaptă prin el răspunsuri la problemele lor psihologice. Trebuie făcută o emisiune despre dificultăţile legate de educaţia copiilor. Posibil. Dar de ce să apelaţi la mine, un psihanalist atât de prins de meseria lui? Acesta este rolul educatorilor de profesie, al psihologilor, al mamelor şi taţilor din familiile tinere. Multe persoane sunt preocupate de aceste lucruri. În ceea ce mă priveşte, răspunsul este nu… şi nu m-am mai gândit la asta. Dar când m-am întors la lucru, Pierre Wiehn m-a sunat din nou. Veniţi măcar să stăm de vorbă: studiem problema şi vrem să ne consultăm cu dumneavoastră. Am vrea să vă spunem care sunt ideile noastre. Ţinem foarte mult la acest proiect. Tocmai mă întorsesem din concediu, odihnită şi încă nepresată de un program prea încărcat Am acceptat. Şi astfel, într-o după-amiază de la începutul lui septembrie m-am dus să-i întâlnesc pe aceşti domni în clădirea impunătoare pe care o ocupă Radio-France, să reflectăm împreună şi, încet-încet, m-am lăsat câştigată de cauza lor. Da, era adevărat, se putea face ceva pentru vârsta copilăriei. Existau multe cereri din partea publicului. Cum puteam să le răspundem în mod eficient fără să facem rău, fără să îndoctrinăm şi, profitând de această audienţă, să facem ceva pentru cei care sunt viitorul unei societăţi ce nu îi înţelege niciodată? Este adevărat, de asemenea, că toţi cei ce dau consultaţii psiho-medicale constată că tulburările de adaptare pentru care le sunt aduşi copiii îşi au originea în prima copilărie. Pe lângă tulburările reacţionale recente, cauzate de evenimente şcolare sau familiale, există adevărate nevroze infantile şi psihoze care au debutat cu tulburări ce ar fi fost rezolvate dacă părinţii şi copiii ar fi fost ajutaţi să se înţeleagă fără angoase şi sentimente de culpabilitate, de-o parte şi de cealaltă. Aceste tulburări au condus la o stare patologică cronică, manifestată deopotrivă prin dependenţă, respingere şi dezvoltare dizarmonică a copilului. Suferinţa morală a copiilor foarte mici se exteriorizează la început prin disfuncţii viscerale digestive, pierderea poftei de mâncare, a somnului, agitaţie sau apatie, sau chiar printr-o indiferenţă faţă de toate şi pierderea plăcerii de a se juca, de a face zgomot; întârzierea în vorbire, tulburările de motricitate, tulburările reacţionale sunt semne târzii ale pierderii comunicării prin limbaj cu cei din jur. Aceste fenomene precoce sunt nenumărate în prima copilărie, dar complet ignorate de majoritatea părinţilor care se mulţumesc să aştepte vârsta şcolară, pedepsind sau dând calmante copiilor care deranjează, pentru că, într-o zi, un medic le-a recomandat un medicament pe care de atunci îl folosesc frecvent. Se poate spune că, până la vârsta şcolară obligatorie, dificultăţile relaţionale ale copilăriei nu sunt percepute ca atare de conştiinţa adulţilor. Or, tocmai acestea creează premisele unui viitor psiho-social perturbat. Asta nu înseamnă că părinţii nu îşi iubesc copiii, dar nu îi înţeleg, nu ştiu sau nu vor, confruntaţi fiind cu propriile lor greutăţi, să se gândească la dificultăţile psihice ale primilor ani ai fiilor sau fiicelor lor care, încă din primele momente de viaţă, sunt nişte fiinţe făcute pentru comunicare şi dorinţă, fiinţe care au nevoie de siguranţă, de dragoste, de bucurie şi de cuvinte, chiar mai mult decât de îngrijiri materiale, de igienă alimentară sau corporală. Pe de altă parte, medicina şi chirurgia au făcut asemenea progrese încât mulţi copii care altădată, în urma unor boli infecţioase sau unor tulburări funcţionale şi dereglări fiziologice, mureau la vârste mici, astăzi sunt salvaţi; tot aşa cum alţii sunt salvaţi după o viaţă intrauterină dificilă şi o naştere prematură, urmată de lungi perioade de incubator; dar tot atât de adevărat este că aceşti copii atât de bine îngrijiţi din punct de vedere medical şi refăcuţi din punct de vedere fizic prezintă deseori simptome de regresiune şi probleme de dezvoltare a vorbirii, în sensul larg al termenului, tulburări ale sănătăţii psiho-sociale, atât în mediul lor familial, cât şi în societate, cu ceilalţi copii de vârsta lor. Efectele unei prime copilării perturbate în dezvoltarea ei, înainte de vârsta de trei sau cinci ani, nu devin vizibile decât prea târziu, la vârsta şcolară, prin imposibilitatea acestor copii de a participa în siguranţă şi cu bucurie la activităţile celor de vârsta lor. Şi încă şi mai târziu, o dată cu apariţia tulburărilor reacţionale, a decompensărilor psihosomatice în lanţ, a diverselor simptome de angoasă sau de respingere de către copiii de vârsta lor sau de către adulţii din jur, ei sunt în sfârşit consultaţi de specialişti. Şi încă aceştia sunt fericiţi în comparaţie cu cei care, din acel moment, se văd izolaţi, despărţiţi de părinţii lor prin spitalizări sau internări în instituţii de specialitate, care de cele mai multe ori îi marginalizează pentru totdeauna. De aceea, ceva ar trebui făcut mult mai devreme, din momentul în care copilul, crescând, creează probleme mamei sale în viaţa relaţională. Dar cum? Nu puţine sunt cazurile când părinţii sunt lucizi, dornici să înţeleagă eşecul eforturilor lor în creşterea copilului; dar problemele care se pun sunt probleme de educaţie în sens larg, iar ei spun că încearcă „tot”, se angoasează din cauza nereuşitei în timp ce copilul lor îşi pierde pofta de viaţă pentru că nu izbuteşte să se facă auzit; el, ale cărui tulburări în dezvoltare sunt de fapt chemări în ajutor adresate celor de la care, ca părinţi, el aşteaptă totul. Şi astfel, provocându-le angoase, copilul se angoasează şi mai mult. Nu ar fi posibil oare ca aceşti părinţi cu probleme să fie ajutaţi să se exprime, să reflecteze la sensul dificultăţilor pe care le au copiii lor, să-i înţeleagă şi să le vină în ajutor, şi nu să-i reducă la tăcere, să ignore semnele suferinţei proprii acestei vârste? Sau să fie informaţi în legătură cu felul în care un copil poate fi făcut să se simtă în siguranţă, sau care îi poate permite să se dezvolte, să-şi recâştige încrederea în sine după încercări sau eşecuri, după o boală grea, o infirmitate sechelară, o deficienţă fizică, mentală sau afectivă reală? Nu există încercare mai mare pentru părinţi decât atunci când îşi constată neputinţa în faţa suferinţei fizice sau morale a propriului copil, şi nici încercare mai grea pentru un copil decât pierderea sentimentului de siguranţă existenţială, a sentimentului de încredere firească pe care o are în adult. Se impune deci să-i informăm pe părinţi. Să răspundem la chemările lor în ajutor. Să dedramatizăm situaţii deja blocate. Să-i deculpabilizăm şi pe unii şi pe ceilalţi, cu scopul de a le trezi propria putere de a judeca; să-i determinăm pe părinţi să-şi înţeleagă altfel contribuţia în dezvoltarea perturbată a copilului lor; să-l ajutăm uneori să se înţeleagă pe ei înşişi, pornind de la dificultăţile pe care le reprezintă în ochii lor acest copil cu probleme, cauză aparentă – uneori reală – a propriei lor derute, a unor dificultăţi care sunt adesea, fără ca ei să-şi dea seama, o reacţie la propriile lor erori care împiedică evoluţia copilului lor spre dobândirea autonomiei, deoarece, în funcţie de vârstă şi fire, i-au acordat prea multă sau insuficientă libertate. Se putea oare încerca aşa ceva? Nu merita să facem această experienţă? Pericolul nu constă în a trezi speranţe în soluţii gata făcute, în trucuri educative eficiente, când, de fapt, de cele mai multe ori e vorba de probleme emoţionale complexe, care îşi au originea la adulţii deveniţi părinţi, în repetarea unor comportamente ale propriilor lor părinţi – sau, dimpotrivă, în opoziţia lor faţă de condiţia de genitori înhămaţi prea tineri la obligaţii familiale cărora nu reuşesc să le facă faţă, în timp ce îşi continuă propria adolescenţă prelungită: intraţi, de fapt, prea devreme într-o viaţă responsabilă? Evident, nu trebuia aşteptat prea mult de la acest gen de emisiune; dar era oare acesta un motiv de a te eschiva? Aceasta urma să trezească, bineînţeles, orice s-ar zice, multe contestaţii; dar era oare acesta un motiv să nu încerci? Evident, multe situaţii familiale sunt prea delicate, prea multe procese inconştiente sunt în joc în deteriorarea comunicării în cadrul familiei pentru ca părinţii să-şi mai poate regăsi seninătatea necesară unei asemenea reflecţii; şi asta cu atât mai mult cu cât părinţii cu probleme aşteaptă din partea copiilor lor, a reuşitei acestora, o consolare pentru nereuşitele proprii. Câţi părinţi răniţi în perioada propriei copilării, decepţionaţi de viaţa afectivă conjugală şi de relaţia lor cu cei apropiaţi, descurajaţi profesional nu îşi pun toate speranţele în progenitura lor, în aşa fel încât cel mai mic eşec al acesteia îi duce la disperare; în consecinţă, o copleşesc cu o responsabilitate paralizantă pentru cei mici, în loc să o ajute, într-un climat de siguranţă şi destindere, să-şi păstreze încrederea în ea însăşi, să spere… Cum trebuia să procedăm? în primul rând, să nu răspundem direct şi la orice întrebare, chiar dacă păstrăm anonimatul. Trebuia să solicităm scrisori detaliate, asigurându-i pe cei care ne scriu că ele vor fi citite cu atenţie, deşi puţine vor putea primi răspuns, dat fiind timpul scurt de emisie. Formularea în scris a propriilor dificultăţi reprezenta deja un mijloc de a se ajuta singuri. Aceasta era prima mea idee. După citirea corespondenţei, urma să alegem dintre solicitări pe cele care, printr-un caz particular, pun o problemă care ar putea interesa un mare număr de părinţi, deşi ea se prezintă diferit pentru fiecare copil în parte. Modul de viaţă familială, numărul de copii, vârsta şi sexul, poziţia copilului în raport cu fraţii săi sunt tot atâţia factori ce trebuie cunoscuţi, căci de ei depind mult reacţii emoţionale, precum şi viziunea despre lume pe care şi-o formează zi de zi copilul în perioada dezvoltării, în timp ce îşi caută propria identitate prin procese de stimulare, de rivalitate, de identificări succesive. Va trebui, de asemenea, să spunem părinţilor care ne vor asculta că există perioade privilegiate pe care la traversează toţi copiii, fiecare în felul său, în timp ce cresc, şi care ridică anumite probleme, în cursul cărora lipsa de înţelegere, deruta adulţilor în faţa eşecurilor copiilor sunt mai dureroase pentru ei decât în alte perioade şi prilejuiesc interpretări greşite, omisiuni, interferenţe reacţionale care dăunează unei rezolvări fericite a acestor etape de evoluţie. Va trebui deci să vorbim, plecând de la cazuri particulare, despre cele mai frecvente dificultăţi, astfel încât emisiunea să aducă reale servicii în înţelegerea copilăriei de către adulţi, cu atât mai mult cu cât o bună parte dintre ei nu au nici cea mai vagă idee despre problemele ce-i sunt specifice şi despre modurile de reacţie care, în funcţie de natura fiecărui copil, însoţesc întotdeauna o rezolvare favorabilă. Ceea ce părinţii, adulţii în general, nu ştiu este că, încă de la naştere, puiul de om este o fiinţă din şi pentru limbaj şi că multe din problemele pe care le are îşi găsesc rezolvarea favorabilă dezvoltării sale dacă îi sunt explicate. Oricât de mic ar fi, dacă mama sau tatăl său îi vorbesc despre motivele cunoscute sau presupuse ale suferinţei sale, un copil este în stare să treacă peste acea dificultate păstrându-şi încrederea în el şi în părinţii lui. Înţelege el oare sensul cuvintelor sau dorinţa de a ajuta, evidentă în aceste cuvinte? În ceea ce mă priveşte, consider că el este foarte devreme receptiv la sensul limbajului matern, precum şi la sensul umanizant al vorbelor pline de compasiune şi adevăr care îi sunt adresate. Ele îi provoacă un sentiment de siguranţă şi de liniştire în mai mare măsură decât ţipetele, cearta, loviturile, menite să îl facă să tacă şi care, uneori, se dovedesc eficiente. Acestea din urmă îi conferă mai degrabă un statut de animal domestic supus şi înspăimântat de stăpânul său, decât de fiinţă umană ajutată de către cei ce îl iubesc să-şi depăşească dificultăţile existenţiale, ale căror singure mijloace de exprimare rămân – în absenţa vorbelor lămuritoare şi deci liniştitoare – ţipetele şi stările de indispoziţie. Această comunicare umanizată mi s-a părut de cele mai multe ori uitată în zilele noastre, în ceea ce priveşte relaţiile cu copiii, martori permanenţi ai vieţii cuplului pe care îl formează părinţii, dar lipsiţi de cuvinte care să se adreseze anume persoanei lor – şi acest lucru în special în viaţa de la oraş, fie că sunt crescuţi de mamă sau de o femeie care se ocupă de ei, fie că sunt duşi la creşă; în timp ce altădată, în familia tribală, se găsea întotdeauna un adult fără un rost precis care, în lipsa părinţilor, ştia să vorbească, să cânte, să legene, să-l împace pe copil, arătându-se plin de toleranţă faţă de suferinţele lui. Iar apoi, în toată perioada educaţiei e de dorit să poţi răspunde cu sinceritate la toate întrebările pe care ţi le pune, să-i trezeşti capacitatea de observaţie, raţionament şi simţ critic. Un asemenea limbaj considerăm că trebuie descoperit sau redescoperit de către părinţi. Iar toate aceste adevăruri de bun simţ trebuiau fără îndoială spuse acelor părinţi care le-au uitat. Oare această sarcină, socială în bună măsură, revenea unui psihanalist? Un psihanalist este format pentru a asculta în linişte pe cei care, vorbindu-i, încearcă să-şi regăsească ordinea interioară perturbată de dificultăţi anterioare; prizonieri ai unor procese repetitive care împiedică evoluţia lor umană, aceştia se străduiesc, prin reevocare, să le decodeze sensul perturbator. Şi atunci, un asemenea specialist, cum sunt şi eu, trebuia să vorbească la radio, să răspundă la întrebări privitoare la educaţie? Mi-am pus şi atunci şi îmi pun şi acum această întrebare. Este adevărat că eu vorbesc având la bază informaţiile mele privind psihanaliza, precum şi nenumăratele dificultăţi nerezolvate pe parcursul educaţiei ale celor pe care i-am întâlnit în profesiunea mea, tineri şi mai puţin tineri – şi nu pot vorbi altfel. Totuşi, chiar dacă evoluţia oricărei fiinţe umane străbate aceleaşi etape de dezvoltare, fiecare îi percepe în alt mod dificultăţile, întotdeauna asociate cu cele ale propriilor părinţi, fie ei oricât de bine intenţionaţi. Îmi va permite oare această cunoaştere, întotdeauna particulară şi individuală a suferinţei omeneşti, să îi ajut pe ceilalţi? Nu ştiu. Experienţa îşi va spune cuvântul. Mă întrebam dacă ar putea fi evitate suferinţe de felul celor prin care trec în timpul vieţii lor comune unii părinţi şi copii ce se află, ca noi toţi, prinşi în capcana unor dorinţe inconştiente – ştiut fiind faptul că acestea din urmă sunt, ca întotdeauna între părinţi şi copiii lor, marcate de interdicţia incestului şi de dificila rezolvare creatoare a acestor dorinţe barate unele în raport cu altele în cadrul relaţiilor familiale. Dar dacă e adevărat că sunt psihanalist, e la fel de adevărat că sunt şi femeie, soţie, mamă, că am cunoscut şi eu problemele acestor roluri diferite, după cum cunosc şi cursele pe care ţi le întinde buna credinţă. Deci voi vorbi ca femeie care, deşi psihanalist, este la vârsta de a fi bunică şi chiar mai mult, o femeie ale cărei răspunsuri sunt discutabile, iar ideile ce o conduc, contestabile într-o lume în mişcare; copiii de azi vor fi adolescenţii şi adulţii de mâine ai unei civilizaţii în plină mutaţie. Voi încerca doar să aduc puţină lumină în problemele celui care pune întrebări. Ascultătorii sau cei care îmi scriu, precum şi cei care mă ascultă sau îmi vor citi răspunsurile, nu vor trebui să-şi imagineze că sunt depozitara unei adevărate ştiinţe pe care nu o vor pune în discuţie. Este mai degrabă vorba de o etapă a unei căutări, ce îmi aparţine, în direcţia problemelor actuale cu care se confruntă copiii de astăzi, supuşi, din multe puncte de vedere, atât unor experienţe şi unui climat psihosocial în schimbare cât şi unor situaţii noi pentru toată lumea. În răspunsurile pe care le dau, intenţia mea este de a-i determina pe părinţii confruntaţi cu dificultăţi să-şi vadă problemele dintr-un unghi puţin diferit de cel cu care s-au obişnuit, de a trezi în mintea ascultătorilor ce nu sunt direct implicaţi preocuparea pentru soarta copiilor din jurul nostru, pe care noi, adulţii din preajmă, trebuie să-i protejăm şi să-i susţinem, ajutându-i astfel să dobândească în deplină siguranţă sentimentul propriei responsabilităţi. Oare este copilăria de astăzi copia copilăriei noastre? Trebuie oare reluate tipurile de comportament care au reuşit în creşterea generaţiilor trecute? Cu siguranţă, nu. Condiţiile vieţii s-au schimbat şi se schimbă în continuare, iar copiii de astăzi se confruntă cu acestea în dezvoltarea lor. Neschimbată a rămas doar setea copiilor de a comunica cu adulţii. Această sete există şi a existat dintotdeauna, deoarece ea reprezintă particularitatea fiinţei umane de a se exprima şi de a încerca, dincolo de barierele de vârstă şi limbă, să comunice cu ceilalţi, şi, de asemenea, de a suferi atunci când nu poate să o facă sau când mijloacele sale se dovedesc inadecvate. Trăiesc cu speranţa că toţi cei ce vor citi răspunsurile pe care le dau acestor scrisori venite de la părinţi sau, mai rar, de la tineri, vor fi tentaţi să reflecteze la rândul lor la aceste probleme, la sensul lor, la diferitele soluţii ce li s-ar putea da. Şi, deopotrivă, să reflecteze la acest extraordinar mijloc de informaţie şi de întrajutorare care este radiofonia, ce permite comunicarea unor oameni care nu se cunosc, în legătură cu probleme care făceau odinioară parte din secretele de familie. Pentru unii dintre ei aceste răspunsuri ar evoca amintiri despre propria educaţie, dificultăţi trăite de ei înşişi pe vremea când erau copii sau de părinţii lor când îi creşteau, dificultăţi asemănătoare acelora pe care le-au avut sau le au cu propriii lor copii şi pe care ştiu să le depăşească fără să ceară ajutor. Toţi – sper –, întâlnind oamenii din alte familii decât ale lor, îi vor privi altfel pe părinţii şi pe copiii aflaţi în cumpănă, vor observa cu alţi ochi reacţiile copiilor care se joacă în parcuri, ale celor care se chinuie în clase, ale celor care vin să-i deranjeze în momentele lor de linişte. Poate că în acest fel vor fi ajutaţi să încerce să le vorbească acestor copii în alt mod, să nu-i judece prea repede, să găsească, gândindu-se, răspunsuri pentru problemele cotidiene cu care sunt ei confruntaţi, probleme care constituie multe exemple din această carte. Poate că vor şti, mai bine ca mine, să găsească acele cuvinte care să vină în ajutor dificilei condiţii umane de a fi părinte şi aceleia, nu mai puţin dificile, de a fi copil, la cei în mijlocul cărora trăiesc şi care le pun întrebări. Această carte consemnează primele luni de difuzare ale emisiunii de la France-Inter: Când apare copilul. Mulţumesc aici tuturor membrilor micii noastre echipe: lui Bernard Grand, producătorul mereu atent, cu ochii la cronometrul lui Jacques Pradel, cel care dialoghează cu mine pe post; lui Catherine Dolto, cea care a rezumat toate scrisorile la care ne-am oprit, permiţându-ne să alegem temele dominante ale fiecărei emisiuni; de asemenea, tehnicienilor şi secretarilor devotaţi de la camera 5 348, de pe avenue du President Kennedy nr. 116, Paris, arondismentul XVI.   Există întotdeauna un motiv (Când apare copilul)   Françoise Dolto, sunteţi psihanalist; cu toate acestea, nu e vorba să daţi aici consultaţii personale. Sunteţi de aceeaşi părere? Bineînţeles. Şi, cu toate că sunt psihanalist, cum bine spuneaţi, sper că am şi bun simţ şi că aş putea să-i ajut pe părinţii ce au probleme, acel gen de probleme ce preced, la copii, perturbări mai grave care îi vor determina să consulte mai târziu medicii; mai precis, psihiatrii. Există multe lucruri, aparent banale, pe care părinţii nu le iau la început în serios; de altfel nici medicii. Părinţii ştiu doar că ceva nu merge: copilul lor s-a schimbat. Ei ar vrea să afle cum să procedeze şi, de cele mai multe ori, ar putea găsi singuri soluţia dacă s-ar gândi puţin. Asta aş vrea eu: să-i ajut să gândească. Într-adevăr, e mai uşor să previi decât să vindeci. Pe de altă parte, nu e întotdeauna vorba de drame: sosirea pe lume a unui copil este şi un prilej de bucurie şi de fericire. Cu o condiţie: să-i înţelegi pe copii! Dar lucrurile nu stau întotdeauna aşa. În general, părinţii îi aşteaptă cu bucurie. Dar, iată, aşteptaţi un copil şi, de fapt, vine un băiat sau o fată. Ai fi vrut fată, şi e băiat; vroiai băiat şi e fată… în plus, într-o familie nu sunt numai părinţii. Există şi bunicii şi, mai ales, fraţii mai mari. Un asemenea eveniment – apariţia unui nou-născut – este o mică dramă pentru mulţi dintre copiii mai mari din familie. Ar trebui chiar să spun că, dacă nu apare gelozia între, să zicem, optsprezece luni şi patru ani, e un semn foarte rău: copilul mai mare trebuie să fie gelos deoarece e confruntat cu o problemă; pentru prima dată vede că toată lumea admiră pe cineva mai tânăr decât el: „Deci trebuie «să faci pe bebeluşul» ca să fii admirat?” Până atunci credea că va fi apreciat doar dacă va creşte mare, o fată sau un băiat mare. Socotesc că trebuie să-i ajutăm pe părinţi încă din momentul în care apare copilul, pentru că totul devine mai complicat în lunile următoare. Vorbeaţi despre bun simţ. Este foarte adevărat că, uneori, puţin bun simţ te ajută să descurci o situaţie care, la început, pare foarte încâlcită şi dramatică. Nu am putea face mai clare aceste lucruri printr-un exemplu? Trebuie să ştim că un copil care are o reacţie neaşteptată are întotdeauna un motiv. Se vorbeşte despre capriciile copilului: capriciile se instalează pentru că le numim capricii. În fond, când un copil are brusc o reacţie neaşteptată, care pune în încurcătură pe toată lumea, noi trebuie să înţelegem ce se întâmplă. Un copil se opreşte pe stradă, nu mai vrea să meargă mai departe: poate nu-i plac pantofii pe care îi are; poate nu vrea să meargă pe acolo; poate se merge prea repede şi, poate, ar trebui să mai meargă cu căruciorul, în timp ce noi credem că e destul de mare ca să meargă deja pe jos: „A petrecut o vacanţă frumoasă, se ţine foarte bine pe picioare…” Dar nu e adevărat! Văzându-se în acelaşi loc după vacanţă el vrea, ca înainte, să meargă cu căruciorul. Nu va mai dura mult. După părerea mea, capriciile apar dintr-o lipsă de înţelegere a copilului: el nu se mai înţelege pentru că adultul nu-l mai înţelege. Aceasta este o problemă de bun simţ! Şi câţi copii nu am văzut eu care au început să aibă capricii? Este cazul oricărui copil vioi şi inteligent care vrea să explice ce simte sau ce doreşte şi care nu ştie cum să facă: atunci devine recalcitrant, protestează, urlă şi… urlă şi părinţii la el. Nu aşa trebuie procedat. Ci încercând să-l înţelegi, spunându-ţi: „Există un motiv. Nu înţeleg, dar să ne gândim!” Şi, mai ales, să nu faci imediat o dramă din asta. Un alt eveniment ce interesează toate familiile care au copii de vârstă şcolară este începutul anului şcolar; deseori, pentru un copil mic, ieşirea din cadrul familiei, locul nou şi necunoscut, întâlnirea unor oameni noi reprezintă un eveniment. Vă referiţi la copilul care merge pentru prima oară la şcoală sau la cel care reîncepe un nou an şcolar? La amândoi. Să ne oprim întâi la copilul care intră în clasa întâi. Vara trecută, lucram liniştită în grădină şi la un moment dat am auzit o fetiţă care a început să ţopăie de bucurie când l-a văzut venind pe naşul ei: aceasta era pentru ea o sărbătoare. Bun! Acest domn coboară din maşină şi o vede pe fetiţă: „Oh! ce mare ai crescut! Ai să mergi în curând la şcoală!” Atunci, fericită şi plină de importanţă, ea îi spune: „Da, o să merg la şcoală. De la toamnă.” Adică peste două luni. „Ah! ai să vezi tu, ai să vezi, nu e prea vesel. Va trebui să fii cuminte, nu vei mai avea voie să alergi. Uite, acum ţi-ai băgat degetul în nas, nu vei mai avea voie să faci aşa. Şi pe urmă, colegii tăi, ştii, va trebui să le ţii piept. Te vor trage de codiţe. Cum? Vrei să-ţi păstrezi codiţele? Nu, va trebui să-ţi tai părul!” într-adevăr, un tablou terifiant! Copila era veselă înainte de sosirea naşului ei, tot veselă când l-a întâmpinat… iar după, nu i-am mai auzit glasul. Iată un copil care, datorită discursului unui adult care voia probabil să o tachineze, s-a prăbuşit total. Nu e decât un exemplu, dar de câte ori adulţii nu-i spun copilului că începutul şcolii înseamnă pentru el că viaţa frumoasă s-a sfârşit! Atunci nu trebuie să ne mai mirăm văzând copii care plâng şi care se lasă practic târâţi pe stradă numai ca să nu meargă la şcoală. Există şi copii care aşteaptă acest moment cu nerăbdare, pentru că vor avea ghiozdan etc. Şi pe urmă, ajung la şcoală, unde se trezesc la grămadă – şi nu se aşteptau la asta. Când se întorc acasă, sau când mama vine să-i ia de la şcoală, aceşti copii sunt foarte neliniştiţi, mai ales a doua zi. Iar în a treia zi, nu mai vor să meargă deloc. Din fericire, cred că există şcoli unde copiii sunt primiţi altfel… Deci lucrurile trebuie luate treptat: nu trebuie bruscat un copil care are o anumită fobie la mersul la şcoală. Poate că tatăl ar putea într-o zi să-şi lase treburile şi să meargă să-l ia de la şcoală, sau să-l ducă dimineaţa. Sunt mulţi copii care, înainte de a merge la şcoală, sunt lăsaţi la cineva care se ocupă de ei, şi acesta este un lucru nou; în plus, trebuie să se scoale foarte devreme în timp ce, pentru ei, şcoala însemna că o să meargă cu alţi copii şi o să se joace; şi de fapt, nu e deloc aşa. Mama lor nu i-a prevenit că o să meargă la cineva şi de acolo la şcoală, că aceeaşi persoană o să-i ia de la şcoală, iar mama nu o să-i vadă decât seara. Eu cred că ar trebui să le spui copiilor care este situaţia, fără să-i sperii, dar dovedindu-le că eşti alături de ei: „Mă voi gândi la tine.” Copiii au mare nevoie să ştie acest lucru. Sau: „Uite, ţi-am adus o poză, sau un bilet de tramvai. Când o să-ţi fie urât la şcoală, o să-l ai în buzunar. Tata ţi l-a dat. N-o să-ţi mai fie aşa frică.” Lucruri de genul ăsta. Copiii au nevoie de prezenţa părinţilor. Acest mediu e insolit. Trebuie ca părinţii să fie reprezentaţi printr-un lucru pe care l-au dat copilului, ca să-i insufle încredere. Mai trebuie spus ceva, şi anume faptul că un copil nu poate vorbi despre ce s-a întâmplat la şcoală. Când el este în mediul său familial, nu poate vorbi decât despre ce se întâmplă în acel loc, despre ce gândeşte atunci. Copilul este prezent în prezent. Or, el este întrebat: „Ce s-a întâmplat la şcoală?” şi este certat pentru că nu poate să povestească nimic. Să luăm acum cazul unui copil care e, pentru a doua sau a treia oară, la început de an şcolar. Deci, de data asta, nu mai e vorba de teamă; în schimb, acest copil poate fi tulburat de sosirea unui nou învăţător sau de prezenţa altor colegi, de schimbarea atmosferei sau a clasei etc. Este important de ştiut dacă cu un an înainte s-a simţit bine la şcoală. Dacă a fost puţin cam indiferent, sau dacă a avut probleme, anul acesta va fi, dimpotrivă, fericit: pentru că nu voia să regăsească aceeaşi învăţătoare. Am văzut mulţi copii aduşi la doctor de părinţi care spuneau: „în fiecare zi când trebuie să meargă la şcoală e bolnav, iar duminica se simte foarte bine.” Vorbeam cu copilul şi, în realitate, el nu o voia pe acea învăţătoare: voia să o aibă din nou pe cealaltă învăţătoare, cea de anul trecut. Din păcate, învăţătoarea cea nouă le-a spus: „Fiţi atenţi, cei care nu ţin pasul se întorc alături de cei mici.” Or, el tocmai asta voia. Îi explicam atunci copilului că e foarte norocos: „Ai noroc că nu-ţi place de învăţătoarea ta; pentru că atunci când ţii la ea nu te străduieşti să ştii tot şi să treci în altă clasă în anul următor.” Dacă copiilor nu le place de învăţătoarea lor, trebuie să-i întrebi: „Dar explică bine?” Foarte des, ei spun: „Nu-mi place de ea, dar aşa e, explică foarte bine.” „Păi vezi, asta e important. Rostul învăţătoarei este să explice. În rest, o ai pe mama.”  

Miezul problemei   Nimeni nu este atât de aspru cu tine aşa cum eşti tu însuţi. Asemeni tuturor fraţilor tăi, suferi de un profund sentiment de imperfecţiune şi nevrednicie.   Te urmăreşte sentimentul că ai făcut nişte greşeli teribile pentru care, mai devreme sau mai târziu, vei fi pedepsit de autorităţi umane sau de vreo autoritate abstractă spirituală, cum ar fi Dumnezeu sau legea karmică. Aceste chestiuni nerezolvate cu privire la autoevaluarea ta reprezintă condiţiile în care se realizează întruparea ta. Cu alte cuvinte, eşti aici pentru a le rezolva. Tu ţi-ai ales părinţii, pentru ca ei să-ţi exacerbeze sentimentul de vinovăţie, în aşa fel încât să poţi deveni conştient de el. Aşadar, a-i învinui pe ei pentru problemele tale, nu te va ajuta să îndepărtezi condiţiile pe care, în mod reciproc, voi le-aţi impus iubirii. Singura cale de ieşire este ca tu să devii tot mai conştient de propria ta vinovăţie şi de credinţele şi tiparele de interacţiune bazate pe frică.