Alexandre Dumas

 Laleaua neagră de Alexandre Dumas Capitolul I  Un popor recunoscător La 20 august 1672, oraşul Haga, atât de plin de viaţă, atât de alb, atât de îngrijit, încât ai fi zis că fiecare zi e o duminică, oraşul Haga, cu parcul său umbros, cu pomii înalţi aplecaţi peste casele în stil gotic, cu luciul întins al canalelor în care se oglindesc clopotniţele şi cupolele aproape orientale, ― oraşul Haga, capitala celor şapte provincii unite, îşi revărsa valul negru şi roşu al locuitorilor grăbiţi, neliniştiţi, care alergau gâfâind cu muscheta la umăr, ciomagul în mână sau cuţitul la brâu spre Buytenhoff, sinistra închisoare ale cărei ferestre zăbrelite se mai văd încă şi unde zăcea Corneille de Witt, fratele fostului prim-ministru al Olandei, acuzat de asasinat de către chirurgul Tyckelaer. Dacă întâmplările din acea vreme şi mai cu seamă cele din anul în care ne începem povestirea n-ar fi strâns legate de cele două nume amintite mai sus, puţinele cuvinte de lămurire pe care le adăugăm ar putea să pară în afara subiectului; dar noi prevenim cititorul ― acest vechi prieten, căruia îi promitem totdeauna lucruri atrăgătoare în primele pagini şi faţă de care ne ţinem mai mult sau mai puţin făgăduiala în paginile următoare, ― îl prevenim, cum spuneam, că această explicaţie este necesară atât pentru clarificarea povestirii noastre, cât şi pentru înţelegerea marelui eveniment politic în care ea se încadrează. Corneille i sau Cornelius de Witt, Ruart de Pulten, adică inspector al digurilor din acest ţinut, fost primar al oraşului său natal, Dordrecht şi deputat în parlamentul statelor olandeze, avea patruzeci şi nouă de ani când poporul olandez, sătul de o republică bazată pe principiile lui Ioan de Witt, prim-ministru al Olandei, fu cuprins de o mare pasiune pentru stathuderii, funcţie pe care edictul impus de el, încă în vigoare în Provinciile Unite, a desfiinţat-o pentru totdeauna în Olanda. Cum rareori se întâmplă ca opinia publică, în evoluţia sa capricioasă, să nu vadă un om în spatele unui principiu. Poporul vedea în spatele acestei republici cele două chipuri aspre ale fraţilor de Witt, acele figuri romane ale Olandei, care se fereau să cultive sentimentul naţional, adepţi de neînduplecat ai unei libertăţi fără desfrâu şi ai unui belşug fără prisos; iar dincolo de stadtholderat, poporul vedea fruntea înclinată, gravă şi gânditoare a tânărului Wilhelm de Orania, pe care contemporanii săi l-au poreclit "Taciturnul", nume adoptat şi de posteritate. Cei doi de Witt căutau să-i intre în voie lui Ludovic al XIV-lea, căci simţeau atât creşterea autorităţii sale morale în faţa întregii Europe cât şi superioritatea sa materială asupra Olandei, dobândită prin succesul eroicei campanii a Rinului, ― campanie cântată de Boileau, ― care în trei luni a doborât puterea Provinciilor Unite şi al cărei erou demn de roman era contele de Guiche. 1 Ludovic al XIV-lea era un vechi duşman al olandezilor, care îl insultau şi îşi băteau joc de el în toate chipurile, ce e drept, mai totdeauna prin gura francezilor refugiaţi in Olanda. Orgoliul naţional făcea din el un Mitridate al republicii. În jurul fraţilor de Witt se crease aşadar o atmosferă de dublă nemulţumire, pornită atât din sfărâmarea unei rezistenţe dârze şi instaurarea unei puteri potrivnice aspiraţiilor naţiunii, cât şi din oboseala firească tuturor popoarelor învinse, care speră că un nou conducător ar putea să le salveze de la ruină şi ruşine. Acest alt şef, gata să-şi facă apariţia, gata să se măsoare cu Ludovic al XIV-lea, cu un viitor ce se anunţa măreţ, era Wilhelm, prinţ de Orania, fiu al lui Wilhelm al II-lea şi nepot, prin Henrieta Stuart, al regelui Carol I al Angliei, copilul tăcut, pe care, aşa cum am mai spus, poporul îl vedea în funcţia de stathuder. În 1672 avea douăzeci şi doi de ani. Ioan de Witt, preceptorul său, îl educase pentru a face din acest prinţ de viţă veche un bun cetăţean. În dragostea sa de patrie, mai puternică decât dragostea pentru elev, el i-a răpit prin edictul său speranţa de a deveni stathuder. Dar Dumnezeu a râs de pretenţiile oamenilor de a înălţa sau de a răsturna stăpânirile de pe pământ, fără să-l consulte; şi profitând de capriciile poporului olandez şi de groaza pe care o inspira Ludovic al XIV-lea, el a schimbat politica primului ministru, a abolit edictul încă în vigoare, restabilind funcţia de stathuder pentru Wilhelm de Orania, faţă de care avea anumite planuri, ascunse în tainele de nepătruns ale viitorului. Primul ministru se plecă înaintea voinţei concetăţenilor săi, dar Corneille de Witt, mai îndărătnic, refuză să semneze actul de restabilire a funcţiei de stathuder, cu toate ameninţările de moarte ale mulţimii orangiste, care l-a asediat în casa sa din Dordrecht. Numai insistenţele şi lacrimile soţiei sale îl determinară în cele din urmă să semneze, dar adăugă la numele său aceste două litere: V. C. ― adică Vi coactus, ceea ce înseamnă "Silit prin forţă".   A fost o adevărată minune că a scăpat în ziua aceea de loviturile duşmanilor săi. Cât despre Ioan de Witt, care şi-a dat adeziunea mai repede şi mai uşor sub presiunea voinţei concetăţenilor săi, n-a avut nici el parte de o soartă mai fericită. După câteva zile a fost victima unei tentative de asasinat, prin lovituri de cuţit. N-a murit însă în urma rănilor primite. Această înfrângere i-a nemulţumit pe adepţii Casei de Orania. Viaţa celor doi fraţi era o continuă piedică în calea planurilor lor; schimbară tactica pentru moment, chiar dacă mai târziu aveau să revină la prima, încercând să desăvârşească prin calomnie ceea ce nu izbutiseră cu pumnul. Se întâmplă destul de rar ca la un moment dat să se găsească la îndemâna lui Dumnezeu un om care să înfăptuiască o acţiune măreaţă; dar când un asemenea eveniment fericit are loc, istoria reţine numaidecât numele omului ales şi îl impune posterităţii.   Când însă necuratul se amestecă în treburile muritorilor pentru a distruge o existenţă sau a răsturna un imperiu, imediat se nimereşte şi un ticălos prin apropiere căruia îi e destul să-i şoptească un singur cuvânt, ca să se şi apuce de treabă. Ticălosul, gata să slujească spiritul răului în această împrejurare, se numea, după cum se pare c-am mai spus, Tyckelaer şi era de profesie chirurg. El îl acuză pe Corneille de Witt, desperat de abrogarea edictului, după cum a dovedit-o de altfel prin apostila sa şi clocotind de ură împotriva lui Wilhelm de Orania, că a însărcinat pe un asasin să scape republica de noul stathuder şi că acest asasin e el, Tyckelaer, care, chinuit de remuşcări numai la ideea faptei ce i se ceruse, prefera să dezvăluie crima decât s-o comită. Acum, imaginaţi-vă explozia care izbucni în rândurile orangiştilor când aflară de acest complot. Procurorul fiscal porunci să fie arestat Corneille chiar în casa sa, la 16 august 1672; inspectorul digurilor, nobilul frate al lui Ioan de Witt, fu supus torturii ca şi cei mai mârşavi criminali, într-o sală din Buytenhoff, spre a i se smulge mărturisirea pretinsului său complot împotriva lui Wilhelm. Dar Corneille nu era numai o minte luminată, ci şi un om foarte curajos. Făcea parte din acei martiri care, având un ideal politic, precum strămoşii lor avuseseră credinţa religioasă, ştiau să îndure caznele; surâse în timpul torturii, scandă cu voce sigură prima strofă din "Justum et Tenacem" al lui Horaţiu şi nu recunoscu nimic, zdruncinând astfel nu numai forţa dar şi fanatismul călăilor săi.   Bineînţeles că judecătorii nu îl găsiră nici pe Tyckelaer cu totul nevinovat, dar împotriva lui Corneille pronunţară o sentinţă prin care i se retrăgeau toate funcţiile şi demnităţile; fu condamnat să plătească cheltuielile de judecată şi exilat pe viaţă de pe teritoriul republicii. Această sentinţă dată nu numai împotriva unui nevinovat ci şi împotriva unui cetăţean de- vază, însemna o oarecare satisfacţie acordată poporului, pentru interesele căruia Corneille de Witt îşi închinase întreaga sa viaţă. Totuşi, după cum se va vedea, el nu s-a mulţumit numai cu atât. Atenienii, despre care se dusese vestea că nu ştiu ce e recunoştinţa, erau mai prejos decât olandezii din acest punct de vedere. Ei s-au mulţumit doar să-l exileze pe Aristide. La primele zvonuri în legătură cu acuzarea fratelui său, Ioan de Witt îşi dădu demisia din funcţia de prim ministru. Şi acesta fu la fel de bine răsplătit pentru devotamentul său către ţară. Retrăgându-se din viaţa publică, lua cu sine numai necazuri şi suferinţe, singurele foloase trase îndeobşte de oamenii cinstiţi, vinovaţi doar de a fi muncit pentru patria lor, uitându-se pe ei înşişi.   În acest timp, Wilhelm de Orania, nu fără să grăbească evenimentele prin toate mijloacele care-i erau la îndemână, aştepta ca poporul, al cărui idol era, să-i facă din trupurile celor doi fraţi treptele de care avea nevoie pentru a ocupa funcţia de stathuder. De aceea, la 20 august 1672, aşa cum am spus la începutul acestui capitol, tot oraşul alerga spre Buytenhoff pentru a fi de faţă la ieşirea din închisoare a lui Corneille de Witt ce pleca în exil şi pentru a privi urmele lăsate de tortură pe nobilul trup al omului care ştia atât de bine versurile lui Horaţiu.   Trebuie să adăugăm că această mulţime, care se îndrepta spre Buytenhoff, nu era îndemnată numai de nevinovata intenţie de a asista la un spectacol, ci şi de dorinţa unora de a duce la bun sfârşit o misiune ce nu fusese împlinită. Ne referim la misiunea de călău. Erau şi alţii, e drept, care alergau într-acolo cu intenţii mai puţin duşmănoase. Pentru ei nu era vorba decât de un spectacol atrăgător, căci văzând cum se târăşte în praf cel ce deţinuse mult timp puterea, orgoliul lor era satisfăcut. Nu era oare Corneille de Witt omul despre care se spunea că nu cunoaşte frica? Îl vor vedea închis, slăbit de cazne, palid, însângerat, acoperit de ruşine! Nu e acesta un triumf pentru burghezie, triumf de care orice bun burghez din Haga trebuie să se bucure, căci într-un anume fel burghezia e mai înverşunată decât poporul împotriva nobilimii! "Şi apoi, ― ziceau agitatorii orangişti, strecuraţi cu dibăcie în mulţime, socotind s-o transforme într-un instrument ascuţit şi zdrobitor, ― nu se va ivi oare nici un prilej pe drumul de la Buytenhoff până la poarta oraşului, de a arunca puţin noroi, sau chiar câteva pietre, în acest Ruart de Pulten, care nu numai că n-a acordat decât vi coactus funcţia de stadtholder prinţului de Orania, dar care a vrut să mai pună la cale si uciderea lui?"   "Ca să nu mai vorbim, adăugau îndârjiţii duşmani ai Franţei, că, de s-ar proceda cum se cuvine şi cei din Haga ar fi curajoşi, Corneille de Witt n-ar trebui lăsat să plece în exil, căci odată trecut peste graniţă, va complota mai departe cu Franţa şi va trăi din aurul marchizului de Louvois, împreună cu sceleratul său frate mai mare, Ioan." Se ştie că mulţimea stăpânită de o asemenea stare de spirit mai curând aleargă decât merge. Iată de ce locuitorii din Haga se îndreptau atât de grăbiţi spre Buytenhoff.   În mijlocul lor alerga, cuprins de mânie şi fără vreun plan, onestul Tyckelaer, pe care orangiştii îl purtară ca pe un erou al cinstei, al onoarei naţionale şi al milei creştineşti. Acest brav scelerat povestea, înflorind şi folosind toate resursele imaginaţiei sale, cum a încercat Corneille de Witt să-l corupă, ce sume de bani i-a făgăduit şi cât de diabolic a uneltit pentru a înlătura din calea lui, din calea lui Tyckelaer, toate greutăţile asasinatului. Fiecare frază a discursului său, ascultată cu nesaţ de mulţime, stârnea urale ce exprimau dragoste entuziastă pentru prinţul Wilhelm şi sălbatică mânie împotriva fraţilor de Witt.   Mulţimea blestema pe judecătorii nedrepţi, a căror sentinţă lăsa să scape viu şi nevătămat un criminal atât de odios cum era ticălosul de Corneille. Câţiva instigatori repetau cu voce scăzută: — O să plece! O să ne scape! La care alţii răspundeau: — O corabie îl aşteaptă la Schweningen, o corabie franceză. Tyckelaer a văzut-o. — Bravul Tyckelaer, cinstitul Tyckelaer! nu mai contenea mulţimea. — Şi fără îndoială, se auzi o voce, că în timpul fugii lui Corneille, Ioan, care nu a trădat mai puţin decât fratele său, va fugi şi el. — Puşlamalele or să mănânce în Franţa banii noştri, banii aduşi de corăbiile noastre, de arsenalele noastre, de şantierele noastre vândute lui Ludovic al XIV-lea. — Să-i împiedicăm să plece! strigă un patriot mai înverşunat. — La închisoare! La închisoare! repeta corul mulţimii.   La auzul acestor strigăte, burghezii alergau mai repede, puştile se încărcau, topoarele luceau şi ochii aruncau flăcări. Totuşi încă nu se comisese nici o violenţă şi linia călăreţilor care păzeau împrejurimile închisorii Buytenhoff rămânea rece, nepăsătoare, tăcută, dar mai ameninţătoare prin calmul ei decât toată mulţimea cu strigătele, cu agitaţia şi ameninţările ei; stătea nemişcată sub privirea superiorului, căpitanul cavaleriei din Haga, a cărui spadă scoasă din teacă era îndreptată în jos, cu vârful spre colţul scării de la şa. Această trupă, singurul zid de apărare al închisorii, stăpânea prin atitudinea sa nu numai masele populare dezordonate şi gălăgioase, dar şi detaşamentul gărzii burgheze care, aşezat în faţa închisorii Buytenhoff pentru a menţine ordinea alături de călăreţi, îndemna pe răzvrătiţi, strigând: — Trăiască de Orania, jos trădătorii!   Într-adevăr, numai prezenţa lui de Tilly şi a trupei sale mai ţinea în frâu pe soldaţii burghezi; dar curând, înflăcărându-se de propriile lor strigăte şi punând pe seama timidităţii tăcerea călăreţilor, făcură un pas spre închisoare, atrăgând pe urmele lor gloata poporului. Atunci, contele de Tilly încruntat, înaintă singur în faţa lor şi ridicând spada îi întrebă: — Domnilor din garda burgheză, de ce vă apropiaţi şi ce doriţi? Burghezii îşi agitară muschetele repetând strigătele: — Trăiască de Orania! Moarte trădătorilor! — Trăiască de Orania, fie, spuse domnul de Tilly, deşi eu prefer chipurile vesele celor posace. Ţipaţi cât vă place! Moarte trădătorilor! dar dacă e vorba să-i ucideţi cu adevărat, să ştiţi că mă aflu aici pentru a vă împiedeca.   Apoi, întorcându-se către soldaţi, comandă: — Sus armele, soldaţi! Soldaţii lui de Tilly executară ordinul calm şi cu precizie, obligându-i să bată imediat în retragere şi pe burghezi şi pe cei din popor, într-o învălmăşeală care-l făcu să zâmbească pe ofiţerul de cavalerie. — O, la, la, ― spuse el pe un ton zeflemitor, obişnuit celor din armată, ― nu vă fie teamă, burghezi; soldaţii mei nu vor strica nici un cartuş pe voi, dar nici voi nu veţi face nici un pas spre închisoare. — Ştiţi oare, domnule ofiţer, că avem muschete? i se adresă plin de furie comandantul burghezilor. — Văd al dracului de bine că aveţi, spuse de Tilly, doar le vânturaţi destul în faţa noastră; observaţi însă că şi noi avem pistoale şi pistolul ţinteşte admirabil la cincizeci de paşi, iar voi nu sunteţi decât la douăzeci şi cinci. — Moarte trădătorilor! strigă exasperată compania burghezilor. — Uf, spuneţi mereu acelaşi lucru, e obositor! mormăi ofiţerul, reluându-şi locul în fruntea trupei, în timp ce vuietul mulţimii creştea necontenit în jurul închisorii Buytenhoff.   Dar poporul înfierbântat nici nu bănuia că, în timp ce adulmeca sângele uneia dintre victime, cealaltă, ca şi cum s-ar fi grăbit să iasă în întâmpinarea soartei sale, trecea la o sută de paşi de piaţă, prin spatele grupurilor şi călăreţilor, pentru a se duce la Buytenhoff. Într-adevăr, Ioan de Witt tocmai coborâse din caleaşcă, însoţit de un servitor şi traversa liniştit curtea din faţa închisorii. Se recomandă temnicerului, care de altfel îl cunoştea, spunându-i: — Bună ziua, Gryphus, vin să-l iau şi să-l scot din oraş pe fratele meu, Corneille de Witt, condamnat, cum ştii, la exil. Şi temnicerul, un soi de urs dresat să deschidă şi să închidă poarta închisorii, îl salută şi-l lăsă să intre în clădirea ale cărei porţi se închiseră în urma lui. La zece paşi depărtare întâlni o frumoasă fată de şaptesprezece-optsprezece ani, în costum de frizonă, care-i făcu o graţioasă plecăciune. El îi spuse, apucând-o de bărbie: — Bună ziua, bună şi frumoasă Roza. Cum se simte fratele meu? — Oh! domnule Ioan, răspunse fata, nu de răul ce i s-a făcut mă tem. Răul ce i s-a făcut a trecut. — Şi de ce te temi atunci, frumoasă fată?   Mă tem de răul pe care vor să i-l facă, domnule Ioan. — Da, spuse de Witt, mulţimea asta adunată aici, nu-i aşa? — O auziţi? — E într-adevăr foarte pornită; dar când ne va vedea, cum nu i-am făcut decât bine, poate că se va potoli. — Din nenorocire nu e un motiv, murmură tânăra fată depărtându-se, pentru a da ascultare semnului poruncitor pe care i-l făcuse tatăl ei. — Nu, copila mea, nu; e adevărat ce-ai spus.   Apoi continuându-şi drumul: — Uite, murmură el, o fetiţă care nu ştie probabil să citească şi prin urmare n-a citit nimic, dar care totuşi a cuprins istoria lumii într-un singur cuvânt. Şi la fel de calm, dar poate ceva mai gânditor, fostul prim-ministru îşi continuă drumul spre camera fratelui său.   descarcare carte 

LA FEMME AU COLLIER DE VELOURS     CUPRINS:   PROLOG: Arsenalul.   I – Familia lui Hoffmann.   II – Un îndrăgostit şi un nebun.   III – Maestrul Gottlieb Murr.   IV – Antonia.   V – Jurământul.   VI – O barieră a Parisului în 1793   VII – Ghilotina din Piaţa Revoluţiei.   VIII – Judecata lui Paris.   IX – Arsène.   X – A doua reprezentaţie cu Judecata lui Paris.   XI – Cafeneaua.   XII – Portretul.   XIII – Ispititorul.   XIV – Numărul 113   XV – Medalionul.   XVI – Un hotel din strada Saint-Honoré         PROLOG: Arsenalul.   Pe 4 decembrie 1846, când vasul meu era ancorat de o zi în golful Tunis, m-am deşteptat în zori, pe la ora cinci; eram stăpânit de o dispoziţie ciudată, melancolică, dintre acelea care te ţin mult timp în stăpânirea lor.   De vină era un vin pe care-l avusesem.   Am sărit jos din pat, am tras nişte pantaloni pe mine, am urcat pe punte, am privit de jur-împrejurul meu. Speram că peisajul superb care se desfăşura sub ochii mei avea să mă distragă de la o anume preocupare, care era cu atât mai insistentă cu cât nu avea o cauză foarte concretă.   Aveam în faţa mea, la distanţă nu mai mare de o bătaie de puşcă, jetela care se întindea de la fortul Goulette până la fortul Arsenalului, lăsând o trecere destul de îngustă pentru navele care trec din golf spre lac. Lacul, cu ape sinilii ca azurul cerului pe care îl reflectau, era agitat, ici şi colo, de bătăile de aripi ale unor lebede, în timp ce pe unul din stâlpii fixaţi din loc în loc ca să indice pragurile de pe fundul apei, stătea nemişcat, asemenea păsărilor sculptate pe pietrele funerare egiptene, un cormoran care, din când în când, se prăvălea vertiginos în apă, după pradă, şi revenea la suprafaţă cu un peşte în cioc, îl înghiţea, se urca din nou pe stâlpul sau şi redevenea imobil, statuar, până ce alt peşte ce trecea prin apropierea sa îi trezea interesul şi, învingându-şi lenea, se arunca din nou în apă pentru ca să reapară după câteva clipe.   În acest timp, cerul era traversat, din cinci în cinci minute, de un şir de păsări flamingo ale căror aripi de purpură ieşeau în evidenţă pe albul mat al penajului şi, descriind un contur pătrat, arătau ca un joc de cărţi alcătuit numai din aşi de caro şi înşirate pe o linie dreaptă.   La orizont se vedea Tunisul, o îngrămădire de case cubice, fără ferestre, fără deschideri spre exterior, urcând pantele, în amfiteatru, albe şi strălucitoare, decupându-se vizibil pe cerul senin. La stânga se ridicau, asemenea unui zid de cetate cu creneluri, munţii de Plumb, al căror nume sugerează singur culoarea lor mohorâtă; la picioarele lor se zăreau, tupilate, mica moschee şi satul Sidi-Fathallah; la dreapta se distingea mormântul sfântului Ludovic şi locul unde fusese cândva Cartagina, două dintre relicvele cele mai însemnate din istoria lumii. În spatele meu se legăna, ancorat, Montezuma, o splendidă fregată cu aburi, de patru sute cincizeci de cai putere.   Erau, desigur, o mulţime de lucruri care să-ţi distragă imaginaţia de la alte preocupări. Dar mintea mea se fixase, cu încăpăţânate, asupra unui singur gând, pe care visul din acea noapte îl scosese la suprafaţă din adâncurile subconştientului.   Privirea mea se fixase într-un singur punct. Toată această panoramă inegalabilă se înceţoşa treptat, pe măsură ce ochii mei se detaşau de realitate. În curând, nu mai vedeam nimic din ce exista împrejurul meu. Din inima acestui vid tulbure, ca sub bagheta unei zâne, apăru un salon cu lambriuri albe, în adâncimea căruia zăream, aşezată înaintea unui pian pe clapele căruia degetele ei rătăceau neatente, o femeie melancolică. Am recunoscut-o şi am murmurat, ca şi cum ar fi putut să mă audă:   — Te salut, Marie, graţioasă Marie, gândul meu e alături de tine.   Apoi, m-am lăsat în voia acestui fluviu atotputernic care se cheamă memoria, întorcându-mă în zilele tinereţii, urmărind-o în trecut pe această fată plină de nevinovăţie, apoi tânără femeie şi mamă. Am fost cuprins de un sentiment egoist, simţind o nestăpânită nevoie de a comunica şi altui suflet gândurile care mă frământau.   Am luat pana şi am scris:   La bordul lui Véloce, având sub ochi Cartagina şi Tunisul, 4 decembrie 1846.   „Doamnă, Când veţi deschide o scrisoare trimisă de la Tunis, vă veţi întreba cine v-ar putea scrie dintr-un asemenea loc şi veţi spera să primiţi un autograf de la Regulus sau de la Ludovic al XI-lea. Vai! doamnă, cel ce îşi trimite gândul pios de la asemenea depărtare nu e nici erou nici sfânt şi, dacă a semănat vreodată întrucâtva cu episcopul de Hipponia, al cărui mormânt l-a vizitat acum trei zile, asemănarea nu priveşte decât prima parte a vieţii acestui sfânt. E adevărat, că şi el, ar putea răscumpăra această primă parte a vieţii prin cea de-a doua. Dar e prea târziu de-acuma pentru penitenţă şi, după toate probabilităţile, va muri precum a trăit, neîndrăznind măcar să lase după el mărturisirile lui care, la nevoie, ar putea fi povestite, dar nu pot fi câtuşi de puţin citite.   Aţi aruncat deja o privire asupra semnăturii, nu-i aşa, doamnă? şi ştiţi cu cine aveţi de-a face; şi desigur că vă întrebaţi cum se face că autorul Muşchetarilor şi al lui Monte-Cristo s-a gândit să vă scrie de-aici, de lângă lacul unde zace amintirea Cartaginei, când, la Paris, uită un an întreg, câteodată, să vă facă o vizită.   Înainte de toate, doamnă, Parisul e Paris, adică un fel de vârtej în care pierzi memoria tuturor lucrurilor, în mijlocul zgomotului pe care îl face atâta lume aflată într-o continuă agitaţie. La Paris, trebuie să v-o spun, mă comport şi eu ca toată lumea. Atunci când nu alerg de colo-colo, stau acasă şi scriu. Dar trebuie să spun că, atunci când scriu, nu sunt aşa de departe de dumneavoastră pe cât credeţi, căci dumneavoastră sunteţi una dintre acele puţine persoane pentru care scriu şi se întâmplă rar să nu-mi spun, când am terminat un capitol de care sunt mulţumit sau o carte reuşită: Marie Nodier, acest spirit încântător, va citi aceste rânduri; şi sunt mândru, doamnă, căci sper că, după ce veţi citi ce am scris, voi fi puţin mai sus în gândurile dumneavoastră.   Cert este, doamnă, ca să reiau firul gândurilor, că în noaptea asta am avut un vis, de care nu eraţi străină, care m-a făcut să nu mai simt bula care clatină un gigantic vapor cu aburi pe care guvernul mi-l închiriază şi pe care îl găzduiesc pe unul dintre prietenii şi admiratorii dumneavoastră, Boulanger, precum şi pe fiul meu, fără a mai aminti de Giraud, Maquet, Chacel şi Desbarolles, care se află printre cunoscuţii dumneavoastră. Cert este că am adormit fără să mă preocupe ceva anume şi, cum mă aflu aici într-un decor din O mie şi una de nopţi, un spiriduş m-a vizitat şi m-a condus într-un vis în care dumneavoastră eraţi regina. Acel loc în care m-a condus nu era un palat, era mult mai mult decât un palat, mai mult decât un regat: era minunata Casă de la Arsenal în vremurile ei de fericire şi veselie, când mult-iubitul nostru Charles îi făcea onorurile cu firescul ospitalităţii antice şi mult-respectata noastră Marie cu tot farmecul ospitalităţii moderne.

UNUL din privilegiile cele mai însemnate ale istoricuiul, acest rege al trecutului, este de a nu avea. Atunci când îţi străbate regatul, decât să atingă eu pana lui ruinele şi cadavrele pentru a reclădi palatele şi a învia oamenii; la glasul lui, întocmai ca Ia glasul Lui Dumnezeu, osemintele împrăştiate se unesc din nou, cărnuri vii Ie acoperă, costume strălucitoare le îmbracă ţi, din acel losafat 1 uriaş în care cele trei mii de secule trecute şi-au condus fiii, el nu are decât să-şi aleagă pe cine doreşte şi să-i strige pe nume pentru ca de îndată aceştia să ridice cu fruntea piatra de pe morminl, să dea la o parte cu mina giulgiul în care alnt înfăşuraţi şi să răspundă, aşa cum i-a răspuns Lazăr lui Hristos: „la-tă-mă, Doamne; ce vrei de la mine?”   E drept că este nevoie de un pas hotărât ca să cobori în adâncurile istoriei, de un glas poruncitor pentru a pune Întrebări fantomelor, de o mină care sănu tremure scriind cuvintele ce le dictează. Răposaţii au uneori taine îngrozitoare pe care groparul le-a pecetluit odală cu et în morrmnt. Pârul lui Dante a albit auzind povestirea contelui Ugolino, iar ochii au căpătat o privire atât de posomorită, obrajii o paloare atât de cadaverica încât, dacă Vergiliu l-ar fi readus la suprafaţa pământului* femeile din Florenţa, ghicind de unde venea ciudatul călător, l-ar fi arătat copii|oispunind; „Uitaţi-vă la omul acela e Irece atât de grav şi atât de trist, a coborât în infern     În afară de geniu, nouă ni se potriveşte mai cu seamă comparaţie danlescă şi vergi Liana: uşa cavourilor de Ia Saint-Dcnis. Ce se va deschide în fata noastră, are destule asemănări cu cea a infernului; aceeaşi legendă se potriveşte de minune la amândouă şi, dacă am avea cu noi făclia lui Danto şi daca am fi purtaţi de mina de către Vergiliu, n-am avea prea mult de căutat, prin mijlocul celor trei seminţii regale ce populează mormintele vechii mănăstiri, spre a găsi vreun ucigaş a cărui crimă să fie tot atât de osindltă ca şi cea a arhiepiscopului Roger, vreo victimă a cărei nenorocire să fie tot atât de vrednică de milă cum a fust cea a întemniţatului din turnul Fisei.   În acest vast osuar se află mal cu seamă un mormânt pe lingă care n-am trecut niciodată fără să' ne oprim, să Htăm cu braţele încrucişate şi să plecăm Iruntea. Într-un cavou din stingă se află un mormânt simplu din marmură neagră, peste care sunt culcate una lingă alta două statui, una a unui bărbat, cealaltă a unei femei. Sm împlinit de curând patru veacuri de când odihnesc astfel cu mii-nile împreună şi rugându-se; căci bărbatul îi cere socoteală lui Dumnezeu de mânia lui, iar femeia cere iertare pentru trădarea el; trebuie să vă spun că cele două statui sunt una a unui nebun şi cealaltă a unei adultere; vreme de douăzeci de ani, nebunia unuia şi amorurile celeilalte au însângeial Franţa, fapt pentru care, în jurul patului mortuar ce îi reuneşte, după cuvintele: r, Aici zace regele Carol Mult-Iubitul, aL Vl-lea după nume, şi regina Isabela. De Bavaria, soţia sa„, aceeaşi mină a adăugat, nu fără temei: „Rugaţi-vă pentru ei I*   Aşadar Ia Saint-Denis, pentru că aici ne aflăm, vom deschide arhivele tainice ale acestei domnii ciudate care a trecut, după cum a spus-o unul din poeţii noştri, „intre apari (ia unui bătrân şi a unei păstoriţe şi care a lăsat drept singur monument al vieţuirii sale. O amară bătaie de joc a destinului imperiilor şi a norocului oamenilor: un joc de cărţi”.   Alături de câteva pagini albe ce se vor găsi în această carte, vom în ti ini numeroase pagini roşii de sânge, numeroase pagini negre de doliu; căci Dumnezeu a voit că lotul Sici pe pământ să fie vopsit cu aceste trei culori, atunci când a alcătuit din ete stema vieţii omeneşti îi tind i-a dat drept deviză: nevinovăţia, pas lunile şi mo ar (ea.   Acum, să deschidem această carte, aşa după cum Dumnezeu deschide viaţa, la paginile ei albe. Vom ajunge destul de repede la paginile de sânge şla paginile doliu.   In dimineaţa zilei de 20 august 1389  din zorii zilei, se vedea o mare Îngrămădire de oameni pe drumul ce duce de la Saint-Denis la Paris.   Aceasta pentru că doamna Isabela. Fiica ducelui Etienne de Bavaria şi soţia regelui Carol al Vl-lea, trebuia să-şi facă, în calitate de regină a Franţei, prima intrare solemnă în capitala regatului.   Se cade să spunem, pentru a îndreptăţi această curiozitate, că se povesteau lucruri minunate despre această prinţesă; se ştia că la prima întrevedere cu ea, întrevedere ce a avut loc într-o vineri, regele se îndrăgostise la culme şi cu mare greutate îi îngăduise unchiului său de Burgundia să prelungească până lunea viitoare pregătirile de nuntă.   Dealtfel, această alianţă fusese privită eu mari speranţe în regat; se stia că înainte de a muri, regele Carul al V-lea îşi manifestase dorinţa ca fiul său să se căsătorească cu o prinţesă de Bavaria, pentru a cumpăni influenţa lui Richard al Angliei, care se căsătorise cu sora regelui Germaniei. Dragostea tânărului prinţ sprijinea în. Chip minunat ultimele dorinţe ale tatălui său; ceva mai mult, moaşele care o examinaseră pe logodnică declaraseră că era în stare să dea moştenitori coroanei, iar după un an, naşterea unui fiu venise să facă cinste experienţei lor, Câtcva glasuri eobiloare, aşa cum se aud la începuiul fiecărei domnii, şuşoteau că lucrurile vor lua a întorsătură rea, vinerea fiind o zi nepotrivita pentru o întrevedere nupţială; dar nimic nu făcuse încă să se dea crezare: în acestor prorociri, iar glasurile lor, dacă ar fi încercat să se facă auzite, ar fi fost repede înăbuşite de strigatele de bucurie care, în ziua când începem povestirea de fată, se înălţau fără nici o oprelişte din toate gurile.   Întrucât principalele personaje ce vor juca un rol această cronică se găsesc chemate, prin obârşia sau pe. funcţia lor. Să ia loc alături sau în urma reginei, ne vom pregăti, dacă cititorul ne îngăduie, să urmăm mersul cortegiului care nu aşteaptă, spre a porni la drum, decât sosirea ducelui Ludovic de Turena. Fratele regelui, pe care preocuparea pentru aranjarea toaletei, zic unii, şi o noapte de dragoste, zic alţii, iL făcuseră să Intime deja cu o jumătate de orăr Dealtfel, acesta ar fi un mijloc, dacă nu nuu, cel puţin Lesnicios, de a face cunoştinţă cu oamenii şi cu lucrurile, dealtminteri, se vor găsi în acest tablou pe care încercăm să-l schiţăm, după spusele vechilor maeştri ', câteva amănunte ce nu vor fi lipsite nici de interes niei de originalitate.   Am spus că, în ziua aceea de duminică, se adunaşi alâta lume afară din Paris, incit te minunai văzând-o şi întreb. Îi dacă nu cumva le poruncise cineva să vină acolo. Drumul mare era înţesat de bărbaţi şi femei, alât de înghesuiţi unii în alţii de parcă erau spicele unui lan de grâu; şi comparaţia devenea tot mai nimerită de fiecare dată când o inllmplare neprevăzută făcea să se legene, ca Sn timpul secerişului, mulţimea aceea prea îndesită pentru ca cea mai mică zdruncinătură pe care o primea una din părţi să nu se transmită de îndată întregii gloate.   La orele unsprezece, citeva strigăte puternice ce auziră în primele rânduri ale mulţimii şi un fior ce o străbătu de la un cap la altul, dădură de veste în sfârşit nerăbdării tuturor că avea să se petreacă ceva nou; era regina Jeana şi ducesa de Orleans. Fiica ei. Care, cu ajutorul sergenţilor ee mergeau înaintea lor lovind gloata cu nişte nuieluşe, îşi croiau drum spre mijlocul acelor valuri omeneşti, în vreme ee. Spre a ic împiedica să nu se în     Chidă în urma lor, mergea călare, pe două şiruri şi de ambele laturi ale drumului, elita burghezilor din Paris, în număr de? Mic două sute. Cei care fuseseră aleşi spre a forma această gardă de onoare erau Îmbrăcaţi în nişte veşminte lungi din postav de mătase colorată cu verde şi roşu-închis, pur tind pe cap nişte capişoane ale căror margini le eădeau pe umeri, sau fluturau ca nişte eşarfe când din întâmplare, o adiere de vint venea să mai răcorească atmosfera greoaie de vară, ce devenea şi mai mistuitoare din pricina nisipului ce se ridica de sub picioarele oamenilor şi cailor. Dată la 0 parte şi împinsă de această mişcare, gloata se revarsă peste timpurile ce se întindeau dincolo de cele două laturi ale drumului, iar mijlucul şoselei se prefăcu într-un fel de canal căruia burghezii Parisului îi închipuiau cele două maluri, printre care cortegiul regal putea să înainteze nestingherit. Mişcarea aceasta se făcu cu mai putină greutate decât s-ar fi putut crede la început. Pe vremea aceea, poporul care îi ieşea în întimpinare regelui, era împins atât de dragoste şi respect, cât şi de curiozitate; şi dacă monarhia de atunci se cobora uneori până la elr în schimb poporul nu urca până la ea. Aşadar, după acest soi de expropriere care, în zilele noastre, nu a-ar face fără ţipete, fără jandarmi şi fără sudălmi, fiecare o apucă pe unde nimeri şi. Intru cât terenul timpurilor era mai jos decât al şoselei, se îndreptă în goana mare spre locurile mai ridicate ce îi îngăduiau să vadă drumul. Tntr-o clipită, copacii şi casele răzleţite se văzură năpădite şi încărcate cu chiriaşi străini care, pe copaci, se cocoţară de la vârf până la ultimele crengi, iar în case, de la acoperiş până la parter i cei care nu îndrăzniră să jncerce această primejdioasă căţărare, se înşirară pe taluzul şoselei pe creasta căreia se aflau burghezii din Escortă; femeile se înălţară pe vârful picioarelor, copiii urcară pe umerii taţilor, astfel incit fiecare îşi găsi de bine de rău un locşor, unii privind de sus capişuanele burghezilor, alţii uitându-se cu resemnare printre picioarele cailor.   Abia se potolise mica îmbulzeală pricinuită de trecerea reginei Jeana şi a ducesei de Orleans, care se dulor s ceau mai înainte la palat1, unde le aştepta regele, când se zări, apărând din strada principală de la Sainl-Denis, litiera atât de aşteptată a reginei. După cum am mai arătat, gloata ce se adunase în acest scop tra nespus de curioasă s-o vadă pe tânăra prinţesă care nu avea nici nouăsprezece ani şi pe care se bizuia jumătate din speranţa monarhiei; cu toate astea se poate ca cea dinţii privire pe care mulţimea o îndreptă asupra ei să nu prea fi îndreptăţit faima de frumuseţe ce ajunsese înaintea ei în capitală, căci era o frumuseţe ciudată cu care trebuia să te obişnuieşti; aceasta din pricina contrastului ţipător pe care îl forma părul, de un blond aproape auriu, cu sprânccncle ' negre ca abanosul, tipuri opuse şt caracteristice ale raselor din nord şi din sud care, încrucişându-se în această femei îi dădeau inimii patimile arzătoare ale tinerei italience, i; frunţii trufia dispreţuitoare a prinţesei germane?

Le Chevalier De Maison-Rouge       Capitolul I   ÎNROLAŢII VOLUNTARI   Era în seara zilei de 10 martie 1793. Abia sunaseră ceasurile zece la Notre-Dame şi bătăile, desprinzându-se una după alta ca nişte păsări nocturne dintr-un cuib de bronz, îşi luau zborul, trist, monoton, patetic.  Noaptea ce se lăsase asupra Parisului nu era plină de zgomot, furtunoasă şi întretăiată de fulgere, ci rece şi înnegurată. Parisul însuşi nu era nici pe departe Parisul cunoscut, strălucind seara de mii de focuri ce se oglindesc în mâzga-i poleită, Parisul trecătorilor grăbiţi, Parisul şoaptelor vesele şi-al suburbiilor bahice, pepinieră a certurilor aprige şi-a crimelor temerare, cuptor din sânul căruia se înalţă mii de urlete. Parisul nu mai era decât un oraş copleşit de ruşine, sfios, neliniştit, ai cărui rari locuitori alergau ca să străbată dintr-o stradă în alta şi se năpusteau pe alei sau pe sub portaluri ca nişte fiare sălbatice, hăituite de vânători, pierind ca înghiţite de vizuinile lor. Era, în sfârşit, aşa cum am spus, Parisul zilei de 10 martie 1793. Câteva cuvinte despre împrejurările critice care aduseseră asemenea schimbare în aspectul Capitalei şi apoi vom trece la evenimentele care formează obiectul povestirii de faţă. Franţa, odată cu moartea lui Ludovic al XVI-lea, o rupsese cu toată Europa. Celor trei duşmani cu care se războise mai înainte, cu alte cuvinte Prusiei, Imperiului Austriei şi Piemontului, li se adăugaseră Anglia, Olanda şi Spania. Numai Suedia şi Danemarca îşi păstrau vechea lor neutralitate, preocupate dealtfel, cum era şi firesc, să stea cu ochii aţintiţi la Ecaterina a II-a, care destrăma Polonia. Situaţia era înspăimântătoare. Franţa, nedispreţuită ca putere reală, dar destul de puţin preţuită ca forţă morală, de când cu masacrele din septembrie şi execuţia din 21 ianuarie, era literalmente blocată, ca un simplu oraş, de întreaga Europă. Anglia se afla pe coastele noastre, Spania în Pirinei, Piemontul şi Austria în Alpi, Olanda şi Prusia în nordul Ţărilor de Jos, şi, dintr-un singur loc, cuprins între Rinul de Sus şi fluviul Escaut, două sute cincizeci de mii de ostaşi veneau în marş împotriva Republicii. Peste tot generalii noştri erau respinşi: Maczinski fusese silit să părăsească Aix-la-Chapelle şi să se retragă spre Liege; Steingel şi Neuilly fuseseră împinşi spre Limburg; Miranda, care asediase Maestricht, se retrăsese în Tongres; Valence şi Dampierre, siliţi să bată în retragere, pierduseră o parte din materiale. Peste zece mii de dezertori fugiseră din unităţile militare şi se răspândiseră în interior, în sfârşit, Convenţia nemainădăjduind decât în Dumouriez îi trimisese ştafetă după ştafetă, poruncindu-i să părăsească malurile cursului de apă Biesboos, unde se pregătea pentru o debarcare în Olanda, ca să vină să ia comanda armatei de pe Meuse. Cu inima fremătând, ca un trup însufleţit, Franţa suferea în Paris, cu alte cuvinte chiar în mijlocul ei, toate loviturile pe care invazia, răscoala sau trădarea i le dădeau în punctele cele mai îndepărtate. Orice victorie era o izbucnire de bucurie, dar fiecare înfrângere însemna o înteţire a teroarei. Aşadar, se poate lesne înţelege ce tumult iscaseră veştile eşecurilor succesive pe care tocmai le încercaserăm. În ajun, în ziua de 9 martie, la Convenţie avusese loc o şedinţă dintre cele mai furtunoase, toţi ofiţerii primiseră ordin să se prezinte numaidecât la regimentele lor, iar Danton, care, plin de cutezanţă, propunea lucruri imposibile ce se îndeplineau totuşi, Danton, urcând la tribună, strigase: — Ziceţi că vă lipsesc soldaţii? Haideţi să dăm Parisului prilejul de-a salva Franţa, să-i cerem treizeci de mii de oameni, să-i trimitem lui Dumouriez, şi nu numai că Franţa e salvată, dar ne asigurăm Belgia, iar Olanda e ca şi cucerită. Propunerea fusese primită cu strigăte entuziaste, în toate secţiile poftite să se întrunească în cursul serii, se deschiseseră registre pentru voluntari. Spectacolele fuseseră interzise pentru a împiedica orice fel de distracţie, iar la Palatul primăriei fusese arborat un drapel negru în semn de deznădejde. Înainte de miezul nopţii, treizeci şi cinci de mii de nume figurau înscrise în registrele cu pricina. Numai că se întâmplase în seara aceea ce se întâmplase şi în cursul zilelor lui septembrie. La fiecare secţie, înrolaţii voluntari, înscriindu-se, ceruseră ca, înaintea plecării lor, trădătorii să fie pedepsiţi. Trădătorii nu erau de fapt alţii decât contrarevoluţionarii, conspiratorii deghizaţi care ameninţau dinăuntru Revoluţia ameninţată dinafară. Dar, după cum e lesne de înţeles, cuvântul căpăta toată amploarea pe care voiau să i-o dea partidele extremiste care sfâşiau Franţa la epoca aceea. Trădătorii erau cei mai slabi. Or, mai slabi decât toţi erau girondinii. Montagnarzii hotărâră ca ei, girondinii, să fie trădătorii. A doua zi — 10 martie — toţi deputaţii montagnarzi erau prezenţi la şedinţă. Iacobinii, înarmaţi, umpluseră tribunele, după ce izgoniseră femeile, când iată că apare primarul, însoţit de Consiliul Comunei, confirmă raportul comisarilor Convenţiei cu privire la devotamentul cetăţenilor şi repetă cererea, unanim emisă în ajun, pentru numirea unui tribunal extraordinar, menit să-i judece pe trădători. Numaidecât fu cerut cu strigăte puternice un raport al comitetului. Comitetul se întruneşte pe dată şi, după zece minute, Robert Lindet spune că se va numi un tribunal, alcătuit din nouă judecători independenţi faţă de orice forme procedurale, împărţiţi în două secţiuni, de asemenea permanente, care îşi vor asigura probele doveditoare prin toate mijloacele şi îi vor urmări la cererea Convenţiei sau din iniţiativă proprie pe toţi cei ce ar încerca să creeze o stare de derută în rândurile poporului. După cum se vecie; încordarea era mare. Girondinii înţeleseră că asta însemna înlăturarea lor. Se ridicară în masă şi răcniră: — Mai bine moartea decât să consimţim la instaurarea unei inchiziţii veneţiene! Drept răspuns la apostrofarea lor, montagnarzii cerură votul prin viu grai. — Da, strigă Féraud, da, să votăm ca să-i dăm în vileag pe oamenii care vor să ucidă nevinovăţia în numele legii. Se votează într-adevăr şi, împotriva tuturor aşteptărilor, majoritatea declară: 1) că vor fi juraţi, 2) că juraţii vor fi recrutaţi în număr egal din departamente, 3) că vor fi numiţi de Convenţie. În clipa în care cele trei propuneri fură admise, se auziră strigăte puternice. Adunarea Convenţiei era obişnuită cu vizitele plebei. Ceru să afle ce dorea. I se răspunse că o deputăţie a înrolaţilor voluntari care cinase la hala de grâu ruga să i se îngăduie să defileze în faţa adunării. Numaidecât se deschiseră uşile şi şase sute de bărbaţi, înarmaţi cu săbii, pistoale şi suliţe, se arătară pe jumătate beţi şi defilară în mijlocul aplauzelor, cerând sus şi tare moartea trădătorilor. — Da, le răspunse Collot d'Herbois, da, prieteni, în ciuda intrigilor, vă vom salva şi pe voi şi libertatea! Cuvintele de mai sus fură urmate de o privire aruncată girondinilor, privire ce-i făcu să înţeleagă că nu erau nicidecum în afara primejdiei. Într-adevăr, după încheierea şedinţei Convenţiei, montagnarzii se împrăştiară prin celelalte cluburi, aleargară la cordelieri şi la iacobini, propunându-le să-i scoată de sub scutul legii pe trădători pentru a-i măcelări chiar în noaptea aceea. Soţia lui Louvet locuia în strada Saint-Honoré, chiar lângă iacobini. Auzind vociferări, coboară, intră în club, aude propunerea şi urcă în mare grabă să-şi prevină soţul. Louvet se înarmează, aleargă din uşă în uşă să-şi vestească prietenii, află că toţi plecaseră, slujitorul unuia dintre ei îi spune că sunt cu toţii la Pétion, se duce neîntârziat acolo şi-i găseşte dezbătând liniştit un decret pe care urmau să-l prezinte a doua zi, făcându-şi iluzii asupra unei majorităţi deloc sigure, ba chiar fălindu-se la gândul că vor obţine aprobarea. Le povesteşte ceea ce se petrece, le împărtăşeşte temerile sale, le spune ce anume pun la cale împotriva lor iacobinii şi cordelierii şi încheie poftindu-i să ia măsuri energice în ceea ce-i priveşte. Atunci Pétion se ridică, calm şi impasibil ca de obicei, se duce la fereastră, o deschide, priveşte cerul, întinde braţele afară şi, trăgându-şi îndărăt mâinile şiroind de apă, zice: — Plouă, în noaptea asta nu va fi nimic. Prin fereastra acum întredeschisă pătrunseră cele din urmă vibraţii ale orologiului care bătea ora zece. Iată, aşadar, ce se petrecuse la Paris în ajun şi chiar în ziua aceea; iată ce se petrecea în seara zilei de 10 martie şi de ce, în bezna umedă şi în tăcerea ameninţătoare, casele hărăzite să-i adăpostească pe cei vii, întunecate şi posomorâte, păreau sălaşuri ale unor morţi.         Într-adevăr, nesfârşite patrule ale gărzilor naţionale, precedate de cercetaşi cu baioneta înainte, cete de cetăţeni din secţiile înarmate la întâmplare, păşind în rânduri strânse, jandarmii cercetând fiece colţişor de uşă şi fiece gang, iată singurii locuitori ai oraşului care cutezau să se aventureze pe străzi, până într-atât lumea înţelesese din instinct că se punea la cale ceva necunoscut şi înspăimântător. O ploaie măruntă şi rece ca gheaţa, ploaia aceea care îl liniştise pe Pétion, se pornise parcă anume pentru a spori indispoziţia şi neliniştea gardienilor ale căror întâlniri semănau cu nişte pregătiri de luptă şi care, după ce se recunoşteau cu neîncredere, schimbau parola încet şi în silă. Pe urmă, văzându-i cum îşi întorceau capetele pentru a se uita unii la ceilalţi după ce se despărţeau, ai fi zis că şi unii şi alţii se temeau reciproc să nu fie atacaţi pe la spate. Or, tocmai în seara aceea, când Parisul părea cuprins de-o spaimă atât de des repetată încât firesc ar fi fost să se fi deprins întrucâtva cu ea, în seara aceea când se plănuia pe tăcute măcelărirea revoluţionarilor lipsiţi de elan care, după ce votaseră, cu multe abţineri moartea regelui, se codeau acum în faţa morţii reginei, captivă în închisoarea Temple, cu copiii şi cumnata ei, în seara aceea o femeie învăluită într-o mantie de indian liliachiu, cu părul negru, cu capul acoperit sau mai curând cufundat în gluga mantiei, se strecura de-a lungul caselor de pe strada Saint-Honoré, ascunzându-se ba în intrândul vreunei porţi, ba în vreun ungher dintre ziduri, ori de câte ori se ivea o patrulă, şi rămânând neclintită ca o statuie, ţinându-şi răsuflarea până ce patrula trecea, ca apoi să reînceapă fuga, urmându-şi cursa rapidă, neliniştită, până când altă primejdie, de acelaşi soi, o silea din nou să tacă şi să încremenească. Străbătuse astfel neobservată, graţie precauţiilor pe care şi le lua, o parte din strada Saint-Honoré, când la colţul străzii Grenelle dădu nu peste o patrulă, ci peste o ceată de viteji, înrolaţi voluntari, care cinaseră şi ei în hala de grâu şi al căror patriotism devenise încă şi mai înflăcărat datorită numeroaselor toasturi pe care le închinaseră victoriilor viitoare. Sărmana femeie scoase un strigăt şi încercă să fugă pe strada Coq. — Ei, tu, cetăţeană, strigă şeful cetei de înrolaţi, căci demnii noştri patrioţi îşi şi aleseseră şefii, până într-atât nevoia de a fi comandat e firească omului. Ei! tu, încotro? Fugara nici gând să răspundă; alerga întruna. — Arma la ochi! făcu şeful, e un bărbat travestit, vreun aristocrat care fuge! Şi zgomotul a două-trei flinte, folosite fără precizie de mâini prea şovăitoare ca să poată să fie sigure, îi aduse la cunoştinţă bietei femei mişcarea fatală în curs de executare. — Nu, nu! strigă ea oprindu-se brusc şi întorcându-se îndărăt, nu, cetăţene, te înşeli, nu sunt bărbat. — Atunci înaintează la ordin, zise şeful, şi spune drept: încotro te duci tu aşa, ca o pasăre de noapte plină de farmece? Dar nu mă duc nicăieri, cetăţene... mă întorc acasă. — Hm! Te-ntorci acasă? — Da. — Pentru o femeie cinstită te-ntorci cam târziu acasă, cetăţeană. — Vin de la o rudă care e bolnavă. — Pisicuţă mică, zise şeful făcând un anume gest cu mâna, la care femeia, speriată, se trase repede îndărăt, ferindu-se, şi unde ni-e carnetul? — Carnetul meu? Cum aşa, cetăţene? Ce vrei să spui şi să-mi ceri? — Ce, n-ai citit decretul Comunei? — Nu. — L-ai auzit atunci proclamat în gura mare? — Ba nu. Şi ce spune decretul acela, Doamne-Dumnezeule? — Mai întâi că nu se mai spune Doamne-Dumnezeule; acum se spune Fiinţă Supremă. — Iertare, am greşit. Obicei vechi. — Prost obicei. Obicei de aristocrat. — Am să încerc să mă îndrept, cetăţene. Dar spuneai...? — Spuneam că decretul Comunei interzice să ieşi după orele zece seara fără carnet de cetăţean. Ai carnetul de cetăţean? — O, nu! — L-ai uitat la ruda ta? — N-am ştiut că trebuia să ies cu carnetul acela. — Atunci, hai la primul post. Acolo ai să te justifici frumuşel faţă de căpitan şi, dacă-i mulţumit de tine, te trimite la domiciliu, însoţită de doi oameni, de nu — te ţine până ce capătă informaţii mai amănunţite. La stânga v-aliniaţi, grăbiţi pasul, înainte marş! La strigătul de groază pe care-l scoase arestata, şeful înrolaţilor voluntari înţelese că biata femeie se temea grozav de asemenea măsură. — A-ha! făcu el. Acum sunt sigur c-am pus mâna pe-un vânat de soi. Hai, hai, ia-o la picior, micuţe, pe-aci-nainte. Şi şeful apucă braţul arestatei, îl trecu pe sub al său, şi-o târî după el către postul de la Palais-Egalité, cu toate strigătele şi lacrimile ei. Ajunseseră în dreptul barierei Sergenţilor când un tânăr înalt, învăluit într-o mantie, cotea pe după colţul străzii Croix-des-Petits-Champs, tocmai în clipa în care captiva încerca prin rugăminţile ei să-şi recapete libertatea. Dar, fără s-o asculte, şeful voluntarilor o târa după el cu sălbăticie. Tânăra noastră scoase un ţipăt, pe jumătate de spaimă, pe jumătate de durere. Tânărul văzu lupta, auzi ţipătul şi, sărind dintr-un capăt al străzii în celălalt, se găsi faţă în faţă cu ceata cea mică de oameni. — Ce e şi ce faceţi cu femeia asta? întrebă el pe cel ce părea a fi şeful. — Decât să mă întrebi, mai bine nu-ţi vârî nasul unde nu-ţi fierbe oala. — Cine-i femeia asta, cetăţeni, şi ce-aveţi cu ea? repetă tânărul, de data asta cu un ton mai poruncitor decât întâia oară. — Dar, mă rog, cine eşti tu ca să ne pui întrebări? Tânărul îşi dădu la o parte mantia, şi-un epolet se zări strălucind pe ţinuta-i militară. Sunt ofiţer, răspunse el, după cum puteţi vedea. — Ofiţer... unde? — În garda civică. — Ei şi? Ce ne pasă nouă de asta? vorbi un bărbat din ceată. Ce ştim noi de aşa ceva? Hm! Ofiţer din garda civică! — Ce-ndrugă ăsta? întrebă un altul, cu un glas tărăgănat şi ironic, specific oamenilor din popor, sau mai curând plebei pariziene când e gata-gata să se înfurie. — Ce-ndrugă? întrebă tânărul. Spune că dacă epoletul nu e în stare să impună respectul cuvenit ofiţerului, atunci sabia va face ca epoletul să fie respectat. Şi în acelaşi timp, trăgându-se un pas înapoi, apărătorul necunoscut al tinerei femei scoase de sub faldurile mantiei o sabie de infanterie, mare şi solidă, făcând-o să sclipească la lumina unui felinar. Apoi, cu o mişcare iute, semn sigur că era deprins să lupte cu arma, apucând pe şeful înrolaţilor voluntari de gulerul carmaniolei1 şi punându-i vârful sabiei drept în gâtlej, îi spuse: — Acum să stăm de vorbă ca doi buni amici. — Dar, cetăţene..., făcu şeful înrolaţilor, încercând să se elibereze. — Îţi pun în vedere că la cea mai mică mişcare pe care o faci, la cea mai mică mişcare pe care o fac oamenii tăi, îţi străpung trupul cu sabia. Între timp, doi oameni din ceată continuau să ţină femeia. — M-ai întrebat cine sunt, urmă tânărul, şi n-aveai dreptul, pentru că nu comanzi o patrulă legală. Cu toate astea am să-ţi spun: mă numesc Maurice Lindey; la 10 august am avut sub comandă o baterie de tunari. Sunt locotenent în Garda naţională şi secretarul secţiei Fraţi şi Amici. Ţi-e de-ajuns? — Vai, cetăţene locotenent, răspunse şeful ameninţat încă de tăişul săbiei căreia îi simţea vârful apăsând din ce în ce mai tare, asta-i cu totul altceva. Dacă eşti într-adevăr ceea ce spui, adică un adevărat patriot... — Ei, vezi? Ştiam eu bine c-avem să ne înţelegem după un schimb de câteva cuvinte, spuse ofiţerul. Acum e rândul tău să-mi răspunzi: de ce ţipa femeia asta, ce-i făceaţi? — O duceam la corpul de gardă. — Şi de ce-o duceaţi la corpul de gardă? — Pentru că n-are carnet de cetăţean şi pentru că ultimul decret al Comunei ordonă să fie arestat oricine îndrăzneşte să umble pe străzile Parisului după orele zece seara fără carnet de cetăţean. Uiţi că patria e-n primejdie şi că flamura îndoliată fâlfâie pe acoperişul primăriei? — Flamura îndoliată fâlfâie pe acoperişul primăriei şi patria e-n primejdie pentru că două sute de mii de robi mărşăluiesc împotriva Franţei, spuse în continuare ofiţerul, şi nu pentru că o femeie umblă pe străzile Parisului după ora zece seara. Dar, n-are a face cetăţeni, există un decret al Comunei, sunteţi în dreptul vostru, şi dacă mi-aţi fi răspuns toate acestea numaidecât, explicaţia dintre noi ar fi fost mai scurtă şi mai paşnică. E bine să fii patriot, dar nu-i rău să fii politicos, şi primul ofiţer pe care cetăţenii trebuie să-l respecte e, după câte-mi pare, cel pe care l-au numit chiar ei. Acum, dacă vreţi, n-aveţi decât s-o duceţi pe femeia asta, sunteţi liberi. Vai! cetăţene, strigă la rândul ei femeia, care urmărise întreaga dezbatere   cu adâncă îngrijorare, şi-l prinse pe Maurice de braţ; vai! cetăţene, nu mă lăsaţi pe mâna acestor oameni neciopliţi, pe jumătate beţi. — Fie, zise Maurice, luaţi-mă de braţ şi vă voi conduce, împreună cu ei, până la post. — La post! repetă înspăimântată femeia, la post! Şi de ce să fiu condusă la post de vreme ce n-am făcut rău nimănui? — Sunteţi condusă la post, zise Maurice, nu fiindcă aţi făcut vreun rău cuiva sau fiindcă s-ar presupune c-aţi fi în stare să-l faceţi, ci pentru că un decret al Comunei interzice să se umble noaptea fără carnet şi pentru că dumneavoastră nu-l aveţi. — Dar, domnule, nu ştiam. — Cetăţeană, la post veţi găsi oameni de treabă care vor chibzui asupra motivelor dumneavoastră şi de care nu aveţi a vă teme. — Domnule, spuse tânăra, strângându-l pe ofiţer de braţ, nu de insultă mă tem, ci de moarte. Dacă sunt dusă la post, sunt pierdută.   descarcati gratuit cartea...

  Capitolul IV OBICEIURILE TIMPULUI   Când Maurice Lindey îşi veni în fire şi se uită în jur, nu văzu decât nişte uliţe întunecoase ce se întindeau la dreapta şi la stânga, încercă să caute, să se orienteze, dar mintea lui era tulburată şi noaptea sumbră. Luna, care ieşise cât ai clipi ca să lumineze chipul fermecător al necunoscutei, intrase iarăşi în nori. Tânărul nostru, după o clipă de nesiguranţă chinuitoare, se îndreptă spre casa lui, situată pe strada Roule. Ajugând pe strada Sainte-Avoye, Maurice fu uimit de mulţimea patrulelor care circulau în cartierul Temple. — Ce s-a-ntâmplat, sergent? îl întrebă el pe şeful unei patrule grozav de active, care tocmai făcuse percheziţie pe strada Fontaines. — Ce s-a-ntâmplat? făcu sergentul. Păi, s-a-ntâmplat, ofiţere, c-au vrut s-o răpească pe femeia Capet cu toată şleahta ei. — Şi cum asta? — Păi, o patrulă de mai-nainte, care făcuse rost nu ştiu cum de parolă, s-a introdus în închisoarea Temple, cu costume de vânători din Garda naţională şi erau gata-gata să le ridice. Din fericire, cel care făcea pe caporalul, vorbind cu ofiţerul de gardă, i-a spus domnule; s-a trădat singur, aristocratul. — Drace! exclamă Maurice. Şi au fost arestaţi conspiratorii? — Nu, patrula a reuşit să iasă în stradă şi s-au împrăştiat. — Şi mai este vreo speranţă să se pună mâna pe îndrăzneţii aceia? — Eh! bine-ar fi să prindem şeful, unul înalt şi slab... care fusese vârât printre oamenii de gardă de către unul dintre funcţionarii municipali de serviciu. Ce-am mai alergat după el, ticălosul! Dar se vede c-a dat peste o uşă din dos şi va fi fugit pe la călugăriţele madelonete. În orice altă împrejurare, Maurice ar fi stat toată noaptea cu patrioţii ce vegheau salvarea Republicii, dar de vreun ceas dragostea de patrie nu mai era singurul său gând. Îşi urmă aşadar drumul, vestea pe care-o aflase topindu-se puţin câte puţin în conştiinţa lui şi pierind în spatele întâmplării ce-i ieşise în cale. Dealtfel, pretinsele tentative de răpire ajunseseră atât de frecvente, patrioţii înşişi ştiind că în anumite împrejurări se recurgea la ele la fel de lesne de înţeles ca un mijloc politic, încât vestea nu-i inspirase o prea mare îngrijorare tânărului republican. Ajungând acasă, Maurice îşi găsi îndatoritorul8. Pe vremea aceea nimeni nu mai avea slujitori. Maurice, după cum spuneam, îşi găsi îndatoritorul care, aşteptându-l, adormise şi, dormind, sforăia de îngrijorare. Tânărul îl deşteptă cu toate menajamentele pe care le datorăm semenilor noştri, îl puse să-i tragă cizmele, îl expedie din cameră ca nu cumva să-l abată din gândurile lui, se culcă, şi, cum era târziu, iar el tânăr, adormi în ciuda preocupărilor ce-i munceau mintea. A doua zi dimineaţă, găsi o scrisoare pe măsuţa de noapte. Plicul vădea un scris fin, elegant şi necunoscut. Maurice se uită la sigiliu: sigiliul purta ca deviză un singur cuvânt în limba engleză: Nothing, adică Nimic.  Îl deschise şi-n el găsi cuvintele de mai jos:   „Mulţumesc! Recunoştinţă veşnică, în schimbul unei uitări veşnice!..."   Maurice îşi chemă slujitorul; adevăraţii patrioţi nu-i mai sunau, soneria amintind slugăreala. Dealtminteri, mulţi dintre îndatoritori, când intrau la stăpân, puneau această condiţie pentru serviciile pe care consimţeau să i le facă. Cu vreo treizeci de ani în urmă, la botez, îndatoritorul lui Maurice primise numele de Jean, dar în 1792, din proprie iniţiativă şi-l schimbase, Jean mirosind a aristocraţie şi a deism, şi acum se numea Scaevola. — Scaevola, îl întrebă Maurice, ştii tu ce-i cu scrisoarea asta? — Nu, cetăţene, — Cine ţi-a dat-o? — Portarul. — Cine a adus-o? — Un comisionar, fără îndoială, pentru că nu-i pe ea timbrul naţiunii. — Coboară şi roagă-l pe portar să urce la mine. Portarul urcă, deoarece era chemat de Maurice, Maurice fiind foarte iubit de toţi îndatoritorii cu care era în legătură. Portarul declară însă că, dac-ar fi fost vorba de oricare alt locatar, l-ar fi invitat să coboare la el. Pe portar îl chema Aristide. Maurice îi puse întrebări. Un om necunoscut adusese scrisoarea cu pricina către ceasurile opt dimineaţa. Oricât s-a străduit tânărul nostru, înmulţind întrebările, întorcându-le pe toate feţele, portarul nu-i putu da alt răspuns. Maurice îl rugă să primească zece franci şi, în cazul că omul acela s-ar prezenta din nou, să-l urmărească fără să se dea de gol, apoi să se-ntoarcă şi să-i spună unde se dusese. Ne grăbim să vă înştiinţăm că, spre marea satisfacţie a lui Aristide, cumva umilit de propunerea de-a urmări pe unul dintre semenii lui, omul nu s-a mai întors.   Rămas singur, Maurice mototoli înciudat scrisoarea, scoase inelul de pe deget, îl puse alături de scrisoarea mototolită pe măsuţa de noapte, şi se întoarse cu faţa la perete, având pretenţia nesăbuită de-a adormi iarăşi. Dar peste vreun ceas, după ce-i trecuse valul acela de fanfaronadă, Maurice s-a pomenit sărutând inelul şi recitind scrisoarea; un safir tare frumos era încrustat în inel. Aşa cum am mai spus, scrisoarea era doar un bileţel încântător, ce mirosea a aristocraţie de la o poştă. În vreme ce Maurice se lăsa pradă cercetării aceleia, uşa se deschise. Maurice puse inelul pe deget şi ascunse scrisoarea sub pernă. Să fi fost oare pudoarea sentimentului de dragoste abia încolţit? Sau sfiala patriotului, care nu vrea să se ştie de legăturile lui cu persoane destul de imprudente ca să scrie un asemenea bileţel, al cărui parfum era de-ajuns spre a compromite mâna care l-a scris precum şi pe cea care l-a desfăcut? Cel ce intrase astfel era un tânăr în costum de patriot, dar un patriot de o eleganţă desăvârşită. Purta o carmaniolă de postav fin, un pantalon de caşmir şi nişte ciorapi pestriţi de mătase fină. Cât despre boneta-i frigiană, ar fi dat-o de ruşine chiar şi pe cea a lui Paris, datorită formei elegante şi frumoasei sale culori purpurii. Pe deasupra, mai avea la cingătoare două pistoale de la fosta fabrică regală din Versailles şi o sabie dreaptă şi scurtă, asemănătoare celor purtate de elevii de la Champ-de-Mars. — Aha dormi, Brutus! exclamă noul venit, iar patria-i în primejdie. Halal! — Nu, Lorin, răspunse Maurice, râzând, nu dorm, visez. — Da, înţeleg, visezi la Eucharis a ta9! — Ce? Nu te-nţeleg! — Ei asta-i! — De cine vorbeşti? Cine-i acea Eucharis? — Ei, na! femeia... — Care femeie? — Femeia din strada Saint-Honoré, femeia cu patrula, necunoscuta pentru care ne-am riscat amândoi capetele ieri seara. — A! da, zise Maurice, care ştia prea bine ce voia să spună prietenul său, dar se prefăcea că nu înţelege, femeia aceea necunoscută! — Ei, da, cine era? — Habar n-am. — Dar era frumoasă? — Pf! făcu Maurice, întinzându-şi buzele cu o expresie de dispreţ. — O biată femeie uitată la o întâlnire de dragoste   ...Da, neputincioşi suntem în faţ-acelor graţii, Căci dragostea fără-ncetare ne chinuie pe noi, bărbaţii.   — S-ar putea, şopti Maurice, căruia în clipa aceea ideea ce-i trecuse prin cap îi făcea o silă cumplită, preferând să vadă în frumoasa necunoscută o conspiratoare mai curând decât o îndrăgostită. Şi unde locuieşte? — Habar n-am. — Hai, nu te mai preface! Habar n-ai! Cu neputinţă! — De ce, mă rog? — Dar ai însoţit-o. — Mi-a scăpat, luând-o la fugă la Podul Marie... — Ţi-a scăpat ţie? exclamă Lorin izbucnind într-un hohot de râs. O femeie să-ţi scape ţie, cine te crede?   Cum poate porumbiţa să scape, vai!, cu duh  De vulturul cel negru, tiranul din văzduh?  Şi cum poate gazela să fugă făr'să piară  Când tigrul a-nhăţat-o cu apriga lui gheară?   — Lorin, spuse Maurice, când ai să te deprinzi şi tu să vorbeşti ca toată lumea? Mă scoţi din sărite cu poezia ta infernală. — Cum adică să vorbesc ca toată lumea? Dar eu cred că vorbesc mai bine decât toată lumea. Vorbesc precum cetăţeanul Demoustier, în proză şi în versuri. Cât despre poezia mea, dragul meu, ştiu eu o Emilie căreia nu i se pare proastă; dar să ne întoarcem la a ta. — La poezia mea? — Nu, la Emilia ta. — Dar ce, am eu vreo Emilie? — Hai, hai! se vede că gazela ta s-a făcut tigresă şi ţi-o fi arătat colţii, aşa că poate te simţi ofensat, dar tot îndrăgostit eşti! — Eu şi îndrăgostit! protestă Maurice, scuturând din cap. — Da, tu, îndrăgostit.   Hai, dragă nu te mai ascunde  Şi nu face din asta un mister.  Cythera ţine-n inimă, pe unde  N-ajunge trăsnetul lui Jupiter.   — Lorin, exclamă Maurice, înarmându-se cu o cheie cu gaură de pe măsuţa de noapte, îţi pun în vedere că la primul vers pe care-l mai spui te fluier. — Atunci hai s-o schimbăm pe politică. Dealtfel pentru asta venisem. Ai aflat vestea? — Am aflat că văduva Capet a vrut să evadeze. — Ei! Asta nu-i nimic. — Dar ce mai este în plus? — Faimosul Cavaler de Maison-Rouge e la Paris. — Nu mai spune! strigă Maurice, ridicându-se în capul oaselor, chiar el? — Da, el în persoană. — Dar când a pătruns? — Aseară. Cum asta? Deghizat în vânător din Garda naţională. O femeie, despre care se crede că e o aristocrată, deghizată şi ea în femeie din popor, i-a dus hainele la barieră; imediat după aceea au intrat amândoi, braţ la braţ. Abia când trecuseră, santinela fu cuprinsă de-o bănuială. Văzuse femeia trecând cu un pachet şi-acuma o revedea trecând cu un militar la braţ; i se păruse ceva necurat la mijloc; a dat alarma şi s-a pornit goana după ei. S-au făcut nevăzuţi, dispărând într-un palat de pe strada Saint-Honoré, a cărui uşă s-a deschis ca prin minune. Palatul mai avea o ieşire în Champs-Elysées. Şi cu asta basta! Cavalerul de Maison-Rouge şi complicea lui au pierit de parcă i-a înghiţit pământul. Palatul va fi dărâmat, proprietarul ghilotinat, dar asemenea fapte n-au să-l împiedice pe cavaler să pună din nou la cale tentativa care i-a eşuat acum patru luni pentru întâia oară şi aseară pentru a doua oară. — El n-a fost arestat? întrebă Maurice. — Ţi-ai găsit, arestează-l pe Proteu, dragul meu, hai! arestează-l pe Proteu. Ştii doar cât s-a trudit Aristide să-i vină de hac.   Pastor Aristoeus fugiens Peneia Tempe...10   — Ia seama, spuse Maurice, ducând cheia la gură. — Ia seama tu, ei drăcie! căci de data asta nu mă fluieri pe mine, ci pe Virgiliu. — Ai dreptate, şi câtă vreme nu-l traduci, n-am nimic de spus. Dar să ne-ntoarcem la Cavalerul de Maison-Rouge. — Da, să recunoaştem că-i un bărbat viteaz. — Ca să încerci asemenea lucruri, e nevoie de-un mare curaj, asta-i sigur. — Sau de o mare dragoste.  — Tu chiar crezi în dragostea cavalerului pentru regină? — Nu cred, spun şi eu aşa, ca toată lumea. Dealtfel pe mulţi i-a făcut să se-ndrăgostească de ea, n-ar fi de mirare să-l fi sedus şi pe-acesta. Doar l-a sedus şi pe Barnave11, după cât se spune. — N-are a face, cavalerul trebuie neapărat să aibă complici chiar în închisoarea Temple. — E posibil.   Amorul rupe gratii, Şi râde de zăvoare.   — Lorin! — Ah! da, ai dreptate. — Aşadar, eşti şi tu de părerea celorlalţi? — De ce nu? — Pentru că după socotelile tale regina ar fi avut vreo două sute de amorezi. — Două sute, trei sute, patru sute. E destul de frumoasă pentru aşa ceva. Nu zic că i-a iubit, dar, oricum, ei au iubit-o. Toţi oamenii văd soarele, dar soarele nu-i vede pe toţi. Aşadar, Cavalerul de Maison-Rouge zici că-i... Zic că-i puţin cam hăituit în clipa de faţă, iar dacă scapă de copoii Republicii înseamnă că-i şiret ca o vulpe şmecheră. — Şi în toată afacerea asta ce face Comuna? — Comuna are să dea o hotărâre prin care toate casele, ca nişte registre deschise, vor fi obligate să înscrie pe faţadă numele celor ce le locuiesc, bărbaţi şi femei. Se împlineşte visul celor din vechime. De ce oare nu există câte-o fereastră în inima omului pentru ca toată lumea să poată vedea ce se petrece acolo?! — Grozavă idee! exclamă Maurice. — Să se pună ferestre la inimile oamenilor? — Nu, să se pună liste la uşile caselor. De fapt, Maurice se gândea că astfel ar putea s-o descopere pe necunoscută sau măcar să-i dea de urmă. — Nu-i aşa? zise Lorin. Le-am spus că o asemenea măsură ne-ar ajuta să punem mâna pe vreo cinci sute de aristocraţi. Fiindcă veni vorba, ştii c-am primit azi-dimineaţă la club o solie din partea înrolaţilor voluntari; au venit îndrumaţi de adversarii noştri de astă-noapte, care erau beţi morţi când ne-am despărţit; au venit cu ghirlande de flori şi coroniţe imortele. — Chiar aşa? întrebă Maurice, râzând, şi câţi erau? — Vreo treizeci. Se bărbieriseră şi aveau bucheţele de flori la butoniere. „Cetăţeni ai clubului Termopile, începu oratorul, ca adevăraţi patrioţi ce suntem, dorim ca unirea francezilor să nu fie stânjenită de nici o neînţelegere şi am venit să fraternizăm din nou cu voi." — Şi?... — Şi am fraternizat iarăşi, recidivând, cum spune Diafoirus12. Din masa secretarului şi două carafe în care s-au pus buchete de flori s-a înălţat un altar patriei. Tu erai eroul festivităţii, aşa că ai fost chemat de trei ori ca să fii încoronat; şi cum n-ai răspuns, nefiind acolo, şi cum trebuia cu orice preţ să se încoroneze ceva, au încoronat bustul lui Washington. Iată ordinea în care s-a desfăşurat ceremonia. În timp ce Lorin încheia povestirea faptelor întâmplate, care la epoca aceea n-aveau nimic grotesc în ele, se auzi o rumoare pe stradă şi se desluşiră nişte bătăi de tobă, mai întâi depărtate, pe urmă din ce în ce mai apropiate, însoţite de vacarmul alarmei, atât de obişnuit pe-atunci. — Ce-o fi asta? întrebă Maurice. — Proclamarea hotărârii Comunei, răspunse Lorin. — Trebuie să fug la secţie, zise Maurice, sărind jos din pat şi strigându-şi îndatoritorul să vină să-l îmbrace. — Şi eu mă duc acasă să mă culc, spuse Lorin. N-am dormit decât două ceasuri astă-noapte din pricina blestemaţilor tăi de voluntari. De nu va fi decât o mică încăierare, să mă laşi să dorm; dar de va fi bătaie în toată regula, să vii să mă chemi. — Dar de ce te-ai gătit aşa? îl întrebă Maurice, cercetându-l cu privirea pe Lorin, care se sculase să plece. — Păi, ca să vin la tine sunt silit să trec pe strada Béthisy, şi pe strada Béthisy la numărul 3 se află o fereastră care se deschide ori de câte ori trec eu. Şi nu ţi-e teamă c-ai să fii luat drept regalist? Regalist eu? Ei bine, dimpotrivă, eu sunt cunoscut ca un adevărat   revoluţionar. Dar trebuie să facem şi oarecari sacrificii pentru sexul frumos. Cultul patriei nu-l exclude pe cel al dragostei, ba, din contră, unul îl cere pe celălalt:   Republica a decretat  Pe urmele grecilor să păşim  Şi-al Libertăţii altar înălţat  Cu-al Graţiilor să-l unim.   Îndrăzneşte să fluieri strofa asta şi te denunţ că eşti aristocrat şi pun să te radă pe cap de n-ai să mai porţi niciodată perucă. Rămâi cu bine, scumpe amice. Lorin întinse prietenos mâna lui Maurice, pe care tânărul secretar o strânse tot prietenos, şi plecă gândindu-se să cumpere un buchet de flori pentru Chloris13.     Capitolul V CE FEL DE OM ERA CETĂŢEANUL MAURICE LINDEY   În vreme ce Maurice Lindey, după ce se-mbrăcă în grabă, o pornise spre secţia din strada Lepelletier, al cărei secretar, cum se ştie, era, să încercăm a pune sub ochii publicului antecedentele acestui om, care a intrat în scenă împins de unul dintre elanurile acelea ale inimii ce sunt atât de fireşti făpturilor puternice şi generoase. Tânărul spusese adevărul gol-goluţ când, luând necunoscuta pe răspunderea sa, declarase că se numeşte Maurice Lindey şi că locuieşte în strada Roule. Ar fi putut adăuga că este un vlăstar al acelei semiaristocraţii acordate magistraţilor. Strămoşii săi se evidenţiaseră încă de două sute de ani prin necotenita opoziţie parlamentară care a făcut faima unui Mole14  sau Maupeou15 . Tatăl său, bătrânul Lindey, om tare de treabă care-şi petrecuse toată viaţa cârtind împotriva despotismului, murise de uimire şi spaimă când, în ziua de 14 iulie 1789, Bastilia căzu în mâinile poporului şi el văzu despotismul înlocuit cu o libertate militantă; lăsă acest unic fiu, independent datorită averii, şi republican prin sentiment. Revoluţia, care urmărise atât de stăruitor marele eveniment al republicanismului, îl găsise aşadar pe Maurice în plină vigoare şi maturitate virilă — însuşiri ce se cer atletului pregătit să intre în arenă —, format totodată printr-o educaţie republicană, consolidată şi de frecventarea asiduă a cluburilor şi de lectura tuturor pamfletelor epocii. Numai Dumnezeu ştie câte trebuise să citească Maurice. Dispreţ profund, dar raţional, pentru ierarhie, ponderaţie filosofică în faţa elementelor ce alcătuiesc trupul, negare netă a oricărei nobleţi ce nu e personală, apreciere imparţială a trecutului cu entuziasm pentru ideile noi, simpatie pentru popor amestecată cu cea mai aristocratică dintre structuri, iată trăsăturile morale ale celui pe care nu noi l-am ales, ci pe care însemnările cotidiene din care ne inspirăm ni l-au dat ca erou al povestirii de faţă. Ca înfăţişare, Maurice Lindey era un bărbat înalt de peste un metru şi şaptezeci, în vârstă de două zeci şi cinci sau douăzeci şi şase de ani, cu o musculatură herculeană, chipeş, având o frumuseţe tipic franceză, care vădeşte trăsăturile specifice francilor, adică frunte pură, ochi albaştri, păr castaniu şi ondulat, obraji trandafirii şi dinţi ca de fildeş. Şi-acum, după ce-am făcut portretul omului, să vedem poziţia cetăţeanului. Dacă nu bogat, cel puţin independent materialiceşte, purtând un nume respectat, dar mai ales popular, cunoscut datorită educaţiei sale liberale şi principiilor sale şi mai liberale decât educaţia, Maurice se plasase, ca să zicem aşa, în fruntea unui partid alcătuit din tineretul burghez patriot. Se prea poate ca faţă de revoluţionari să fi trecut drept un ins cam molatic, iar faţă de colegii de la secţie drept un tânăr cam prea parfumat. Dar revoluţionarii îi iertau lipsa de elan când frângea bâtele cele mai noduroase ca pe nişte trestii firave, iar colegii uitau eleganţa lui când cu o lovitură de pumn între ochi te trimitea rostogol cât colo, la vreo douăzeci de paşi, dacă ochii îl priviseră într-un fel care nu-i plăcea. Aşadar, atât cu forţa lui fizică şi morală, cât şi cu atitudinea sa cetăţenească, cu toate trei laolaltă, Maurice participase la cucerirea Bastiliei, făcuse parte din corpul trimis la Versailles, luptase ca un leu la 10 august, şi e drept să-i recunoaştem meritul de-a fi ucis în ziua aceea memorabilă tot atâţia patrioţi şi soldaţi de-ai lui Ludovic al XVI-lea, fiindcă n-a mai vrut să suporte nici un fel de asasin, fie că purta carmaniolă, fie că era un duşman al Republicii îmbrăcat în haină roşie. El fu acela care, pentru a îndemna trupele să se predea şi pentru a curma vărsarea de sânge, se aruncase asupra gurii unui tun pe care un artilerist parizian era pe cale de a-l slobozi; el fu acela care intrase primul în palatul Luvru printr-o fereastră, în ciuda focurilor de armă ale celor cincizeci de soldaţi ai monarhiei şi ale altor gentilomi ambuscaţi, gata să se repeadă; iar când zări semne de capitulare din partea duşmanilor, sabia lui năprasnică străpunse peste zece oşteni în uniforme; atunci, văzând cum prietenii săi îi masacrează pe îndelete pe prizonieri, care aruncau armele şi ridicau mâinile implorând şi cerând să rămână în viaţă, s-a apucat furios să-şi măcelărească amicii, ceea ce i-a făurit o reputaţie demnă de zilele grandioase ale Romei şi Greciei. Când s-a declarat războiul, Maurice s-a înrolat şi a plecat pe frontieră, ca locotenent, cu primii o mie cinci sute de voluntari pe care Capitala îi trimitea împotriva năvălitorilor şi care în fiecare zi trebuiau să fie urmaţi de alţi o mie cinci sute. La prima bătălie la care a luat parte, adică la Jemmapes, a fost lovit de un glonte care, după ce i-a despicat muşchii de oţel de la umăr, s-a turtit de os. Reprezentantul poporului îl cunoştea şi îl trimise înapoi la Paris, să se vindece. Mistuit de febră, Maurice se zbătu o lună întreagă pe patu-i de suferinţă, dar luna ianuarie îl găsi pe picioare, conducând, dacă nu de drept, cel puţin de fapt, Clubul Termopile, adică o sută de tineri din rândurile burgheziei pariziene, gata înarmaţi ca să oprească şi să împiedice orice tentativă în favoarea tiranului Capet. Dar mai e ceva: cu sprânceana-ncruntată de-o mânie neagră, cu ochii holbaţi, cu fruntea lividă, cu inima strânsă de-un amestec ciudat de ură morală şi de milă fizică, Maurice a asistat cu mâna pe sabie la execuţia regelui şi poate că din toată mulţimea fu singurul care rămase mut când căzu căpăţâna acelui urmaş al lui Ludovic cel Sfânt, al cărui suflet urca în ceruri. Abia după ce tigva căzuse, îşi ridică sabia de temut şi toţi amicii săi strigară: „Trăiască libertatea!", fără a băga de seamă că de data aceea, în mod excepţional, vocea lui nu se amestecase cu ale lor. Iată cine şi cum era bărbatul care se îndrepta în dimineaţa zilei de 11 martie înspre strada Lepelletier, şi căruia povestirea noastră îi va da mai mult relief prin amănuntele vieţii furtunoase ce se putea duce şi se ducea în acea epocă. Către ceasurile zece Maurice sosi la secţia al cărei secretar era. Neliniştea ajunsese la culme. Se punea problema votării unei comunicări adresate Convenţiei în scopul de a pune capăt comploturilor girondinilor. Maurice era aşteptat cu nerăbdare. Nu se vorbea decât de reîntoarcerea Cavalerului de Maison-Rouge, de cutezanţa cu care îndârjitul şi pătimaşul conspirator pătrunsese pentru a doua oară în Paris, unde se pusese preţ pe capul sau, lucru pe care dealtfel îl ştia. Pătrunderea lui era pusă în legătură cu tentativa din ajun, de la închisoarea Temple, şi cu toţii îşi manifestau ura şi indignarea împotriva trădătorilor şi aristocraţilor. Dar împotriva tuturor aşteptări a celor de faţă, Maurice se arătă fără vigoare. Redactă cu dibăcie proclamaţia, îşi termină toate obligaţiile de serviciu în trei ore, întrebă dacă şedinţa s-a încheiat şi, primind răspuns afirmativ, îşi luă pălăria, ieşi şi o apucă pe strada Saint-Honoré . Ajuns acolo, Parisul îi păru cu totul nou. Revăzu colţul străzii Coq, unde, în timpul nopţii, îi apăruse frumoasa necunoscută, zbătându-se în mâinile soldaţilor. Apoi, din strada Coq până la podul Marie, străbătu acelaşi drum pe care-l parcusese alături de ea, zăbovind în toate locurile în care patrulele îi opriseră, repetând replicile pe care le schimbaseră în locurile ce i le aminteau întocmai, de parc-ar fi păstrat ecoul cuvintelor lor; numai că era ora unu după-amiază şi soarele, luminând întregul drum, scotea parcă în relief la fiecare pas amintirile din cursul nopţii. Maurice străbătu podurile şi ajunse curând pe strada Victor, cum i se spunea pe vremea aceea. — Biata femeie! şopti Maurice, ea nu s-a gândit ieri că noaptea ţine doar douăsprezece ceasuri şi că taina ei nu va putea dura mai mult decât ţine noaptea, în bătaia soarelui am să găsesc poarta prin care s-a strecurat şi cine ştie dacă n-am s-o zăresc chiar şi pe ea la vreo fereastră? Pătrunse atunci pe vechea stradă Saint-Jacques şi se aşeză în locul în care îl pusese necunoscuta în ajun. Preţ de-o clipă închise ochii, crezând poate, biet năuc!, că sărutul din noaptea trecută îi va dogori buzele pentru a doua oară. Dar nu simţi decât amintirea. Ce-i drept, şi amintirea ardea încă. Maurice deschise ochii şi văzu cele două ulicioare, una la dreapta şi cealaltă la stânga lui. Erau pline de noroi, cu pavajul stricat, înţesate de obstacole, tăiate de mici punţi aruncate peste un pârâiaş. Se puteau vedea arcade din grinzi, unghere, vreo douăzeci de porţi prost închise, putregăite. Rezultatul unei munci grele în toată mizeria lui, şi mizeria în toată hidoşenia ei. Ici-colo grădini îngrădite ba de-un gard de mărăcini, ba de-un zaplaz de araci, ori înconjurate de ziduri; piei puse la uscat sub hangare împrăştiau un miros respingător, de tăbăcărie, de ţi se făcea greaţă. Maurice cercetă, căută, chibzui preţ de două ore, dar nu găsi nimic şi nu ghici nimic. De zeci de ori se întorcea de unde plecase ca să se orienteze. Dar toate încercările-i fură zadarnice, toate cercetările sterile. Urmele tinerei femei păreau a fi şterse de ceaţă şi de ploaie. — Am visat, îşi spuse Maurice. Asemenea cloacă nu i-a putut sluji nici o clipă de refugiu frumoasei mele zâne de astă-noapte. Sălăşluia în sufletul acestui republican crâncen o poezie reală, dar în cu totul alt fel decât în inima amicului său, cu catrenele lui anacreontice, de vreme ce îmbrăţişase asemenea idee ca să nu umbrească aureola care-şi revărsa strălucirea asupra capului necunoscutei sale. E drept că se întoarse deznădăjduit. — Rămas bun! şopti el, frumoasa mea învăluită în taină; m-ai socotit prost sau copil. La drept vorbind, ar fi venit ea cu mine dacă aici i-ar fi fost locuinţa? Nu!, a trecut doar pe-aici, ca lebăda peste o mocirlă infectă. Şi a lăsat o urmă invizibilă, precum cea a păsării în văzduh.