Alexandre Dumas

Alexandre Dumas Vicontele de Bragelonne Volumul 4 I RIVALI POLITICI D’Artagnan îi făgăduise domnului Baisemeaux că va fi înapoi la sfârşitul mesei, şi se ţinu de cuvânt. Erau la vinurile uşoare şi la băuturile dulci, despre care mergea vestea că se aflau din belşug în pivniţa guvernatorului, când pintenii căpitanului de muşchetari răsunară pe coridor şi el însuşi apăru în pragul uşii. Athos şi Aramis se feriseră să-şi dea pe faţă gândurile în timpul convorbirii. Astfel că nici unul din ei nu izbutise să ghicească ce era în capul celuilalt. Mâncaseră bine, discutaseră despre Bastilia, despre cea din urmă călătorie la Fontainebleau, despre viitoarea serbare pe care domnul Fouquet avea să o dea la Vaux. Se menţinuseră la generalităţi şi nici unul, în afară de Baisemeaux, nu atinsese chestiunile particulare.   D’Artagnan căzu tocmai la mijlocul convorbirii, palid încă şi emoţionat după întrevederea sa cu regele. Baisemeaux se grăbi să-i ofere un scaun. D’Artagnan nu se codi să primească un pahar plin, şi-l goli dintr-o sorbitură. Athos şi Aramis observară amândoi că prietenul lor nu era în apele lui. Cât despre Baisemeaux, el nu-l mai vedea decât pe căpitanul de muşchetari al maiestăţii sale, şi căuta cu tot dinadinsul să-i fie pe plac. A fi în preajma regelui însemna, pentru domnul Baisemeaux, a avea toate îndreptăţirile. Aramis, cu toate că vedea bine această tulburare, nu-i putea ghici însă pricina. Singur Athos credea că înţelege ceva. Pentru el, întoarcerea lui d’Artagnan, şi mai ales frământarea omului atât de liniştit de obicei, însemna: “I-am cerut regelui ceva şi regele m-a refuzat”, şi socotea că numai acesta putea fi adevărul.   Athos zâmbi, se ridică de la masă şi-i făcu un semn lui d’Artagnan, ca spre a-i aminti că aveau altceva mai bun de făcut decât să stea şi să se ospăteze acolo. D’Artagnan pricepu îndemnul şi-i răspunse printr-un alt semn. Aramis şi Baisemeaux, urmărind acest dialog mut, priviră întrebător. Athos se simţi atunci dator să le dea lămuriri în legătură cu ceea ce se întâmpla. — Adevărul, prieteni – zise contele de La Fère cu un surâs – este că tu, Aramis, ai stat la masă cu un criminal de stat, iar dumneata, domnule Baisemeaux, cu propriul dumitale prizonier. Baisemeaux scoase o exclamaţie de surprindere şi aproape de bucurie. Acest simpatic domn Baisemeaux era mândru de închisoarea lui. Lăsând la o parte chestiunea câştigului, cu cât avea mai mulţi deţinuţi, cu atât era mai fericit; şi cu cât aceşti deţinuţi erau mai de soi, cu atât se simţea mai măgulit. În ce-l priveşte pe Aramis, acesta, luând o înfăţişare potrivită cu împrejurarea, zise: — Oh, dragă Athos, iartă-mă, dar aproape că bănuiam ceea ce se petrece. Vreo poznă de-a lui Raoul sau a domnişoarei de La Vallière, nu-i aşa? — Vai! murmură Baisemeaux. — Iar tu – continuă Aramis – ca mare senior ce eşti, neţinând seama că palatul nu mai e ticsit acum decât de curteni, te-ai dus la rege şi i-ai vorbit fără ocol. — Ai ghicit, prietene. — Astfel încât – bâigui Baisemeaux, speriat că avusese la masa lui pe un om căzut în dizgraţia maiestăţii sale – astfel încât, domnule conte…? — Astfel încât, dragul meu guvernator – răspunse Athos – prietenul meu d’Artagnan îţi va înmâna hârtia aceea pe care o zăresc la cingătoarea lui şi care nu este altceva, desigur, decât ordinul pentru arestarea mea.   Baisemeaux întinse mâna, cu supunerea lui obişnuită. D’Artagnan scoase, într-adevăr, două hârtii de la brâu, şi pe una i-o dădu guvernatorului. Baisemeaux desfăcu hârtia şi citi cu jumătate de glas, privind către Athos pe deasupra rândurilor şi întrerupându-se mereu în cursul lecturii: — “Ordin de întemniţare în castelul meu de la Bastilia…” Foarte bine… “În castelul meu de la Bastilia… domnul conte de La Fère.” Oh, domnule, e pentru mine o dureroasă cinste de a vă ţine sub pază! — Vei avea un deţinut potolit, domnule – rosti Athos cu glasul lui blând şi melodios. — Dar un deţinut care nu va sta mai mult de o luna la dumneata, dragul meu guvernator – zise Aramis, în timp ce Baisemeaux, cu ordinul în mână, transcria în condica lui de înregistrări voinţa regală. — Ba nici măcar o zi sau, mai bine zis, nici măcar o noapte – adăugă d’Artagnan arătând al doilea ordin al regelui – căci acum, scumpe domnule Baisemeaux, va trebui să transcrii acolo şi acest ordin de punere numaidecât în libertate a contelui. — Ah – făcu Aramis – m-ai scăpat de-o mare grijă, d’Artagnan! Şi strânse într-un chip plin de înţeles mâna muşchetarului, o dată cu aceea a lui Athos. — Ei, cum – rosti cu uimire acesta din urmă – regele îmi redă libertatea? — Citeşte, dragă prietene – răspunse d’Artagnan. Athos luă ordinul şi-l citi. — E adevărat – zise el. — Şi-ţi pare rău? întrebă d’Artagnan. — Oh, nu, dimpotrivă. Eu nu-i vreau răul regelui, şi cel mai mare rău pe care cineva îl poate dori regilor este de a-i face să săvârşească o nedreptate. Dar pesemne că ai avut de îndurat multe pentru asta, nu-i aşa? Hai, mărturiseşte, prietene. — Eu? Câtuşi de puţin! răspunse muşchetarul râzând. Regele face tot ce doresc eu. Aramis se uită la d’Artagnan şi văzu că acesta minţea. În schimb, Baisemeaux nu-şi mai lua ochii de la muşchetar, pătruns de o adâncă admiraţie pentru acest om care-l făcea pe rege să zică aşa cum voia el. — Şi regele îl trimite pe Athos în surghiun? întrebă Aramis. — Nu, nu chiar aşa; regele nici n-a adus vorba despre aşa ceva – răspunse d’Artagnan. Dar părerea mea e că acum contele nu are altceva mai bun de făcut, afară numai dacă nu ţine să-i mulţumească regelui… — Nu ţin, într-adevăr – zise Athos zâmbind. — Ei bine, eu cred că acum contele nu are altceva mai bun de făcut – reluă d’Artagnan – decât să se retragă la castelul său. De altfel, dragul meu Athos, vorbeşte, cere; dacă una din reşedinţe îţi place mai mult decât cealaltă, mă fac punte să ţi-o obţin pe aceea pe care o doreşti. — Nu, mulţumesc – zise Athos – nimic nu-mi poate face mai multă plăcere, dragă prietene, decât să mă reîntorc în singurătatea mea, la umbra vajnicilor mei copaci, pe malul Loarei. Dacă Dumnezeu e cel mai mare tămăduitor al rănilor sufletului, natura este cel mai desăvârşit leac. Aşa că, domnule – continuă Athos întorcându-se către Baisemeaux – iată-mă liber, nu-i aşa? — Da, domnule conte, aşa cred, aşa sper cel puţin – rosti guvernatorul întorcând pe o parte şi pe alta cele două bucăţi de hârtie – afară numai dacă domnul d’Artagnan nu are cumva un al treilea ordin. — Nu, scumpe domnule Baisemeaux, nu – zise muşchetarul – execută-l pe-al doilea şi să ne oprim aici. — Ah, domnule conte – reluă Baisemeaux adresându-se lui Athos – nici nu ştiţi ce pierdeţi! V-aş fi trecut la treizeci de livre, în rând cu generalii; ce spun, la cincizeci, în rând cu prinţii, şi aţi fi mâncat în fiecare seară aşa cum aţi mâncat astă-seară. — Îngăduie-mi, domnule – răspunse Athos – să mă mulţumesc cu puţinul meu de-acasă. Apoi, întorcându-se către d’Artagnan, îi spuse: Să mergem, prietene. — Să mergem – răspunse d’Artagnan. — Îmi va fi dată bucuria – întrebă Athos – de a te avea ca tovarăş de drum, prietene? — Numai până la poartă, dragul meu – răspunse d’Artagnan. După aceea, îţi voi spune ceea ce i-am spus şi regelui: “Sunt de serviciu”. — Dar tu, scumpul meu Aramis – zise Arhos cu un zâmbet – nu vrei să mă însoţeşti? La Fère e în drumul spre Vannes. — Eu, dragă prietene – răspunse prelatul – am o întâlnire astă-seară la Paris, şi n-aş putea lipsi fără să-mi încurc anumite rosturi. — Atunci, iubite prietene – zise Athos – dă-mi voie să te îmbrăţişez şi să plec. Dragă domnule Baisemeaux, multe mulţumiri pentru bunăvoinţa dumitale, şi mai ales pentru dovada pe care mi-ai arătat-o despre felul cum se trăieşte la Bastilia.   Şi, după ce-l îmbrăţişă pe Aramis şi-i strânse mâna lui Baisemeaux, după ce primi urările de drum bun din partea amândurora, Athos se retrase împreună cu d’Artagnan. În timp ce deznodămintul scenei de la Palatul Regal se încheia la Bastilia, să vedem ce se petrecea acasă la Athos şi la Bragelonne. Grimaud, după cum ştim, îl însoţise pe stăpânul său la Paris; după cum am arătat, fusese de faţă la plecarea de acasă a lui Athos; îl văzuse pe d’Artagnan muşcându-şi mustaţa şi îl văzuse pe stăpânul lui urcându-se în trăsură; cercetase îndeaproape cele două fizionomii, şi le cunoştea bine pe amândouă de prea multă vreme pentru a nu înţelege, dincolo de masca nepăsării lor, că se petreceau lucruri grave. Îndată după plecarea lui Athos, începu să se fră-mânte îndelung. Îşi aminti felul ciudat în care Athos îşi luase rămas bun, îşi aminti stânjeneala, greu de observat pentru alţii, dar nu şi pentru el, a acestui stăpân ale cărui hotărâri erau atât de limpezi, a cărui voinţă era atât de neşovăielnică. Ştia că Athos nu luase nimic în afară de ceea ce avea pe el, şi, totuşi, îşi spunea că Athos nu plecase de-acasă pentru un ceas, nici chiar pentru o zi.   În felul cum Athos rostise cuvântul de rămas bun, despărţindu-se de Grimaud, se putea vedea că era vorba de o plecare pentru mai multă vreme. Toate acestea îi reveniră în minte o dată cu simţămintele de dragoste adâncă pentru Athos, o dată cu groaza de golul şi singurătatea ce cuprind totdeauna închipuirea oamenilor care iubesc; toate acestea, spunem, îl făcură pe cinstitul Grimaud să se simtă foarte trist şi mai ales foarte neliniştit. Fără să-şi dea seama de ceea ce făcea de la plecarea stăpânului său, rătăcea singur prin toată casa, căutând, ca să spunem aşa, urmele stăpânului, asemuindu-se în aceasta  căci tot ce e bun se aseamănă  câinelui care nu se nelinişteşte de lipsa stăpânului, ci numai i se face un urât de moarte. Dar cum, la instinctul animalului, Grimaud adăuga judecata omului, el se simţea cuprins în acelaşi timp şi de urât, şi de nelinişte. Negăsind nimic care să-i călăuzească gândurile, nevăzând nimic sau nedescoperind nimic care să-i potolească temerile, Grimaud începu să-şi închipuie ceea ce putuse să se întâmple. Dar închipuirea e izvorul sau, mai curând, supliciul inimilor bune. Într-adevăr, niciodată nu se întâmplă ca o inimă bună să gândească despre un prieten că e fericit sau că e voios.   Niciodată porumbelul care şi-a luat zborul în văzduh nu-i trezeşte altceva decât groază porumbelului rămas în hulubărie. Grimaud trecu deci de la nelinişte la groază. Recapitulă tot ceea ce se petrecuse: scrisoarea lui d’Artagnan către Athos, scrisoare în urma căreia Athos păruse atât de abătut; apoi vizita lui Raoul la Athos, vizită în urma căreia Athos îşi pusese ordinele şi costumul de ceremonie; pe urmă, întrevederea aceea cu regele, întrevedere după care Athos se întorsese acasă atât de posomorât; pe urmă, discuţia dintre tată şi fiu, discuţie după care Athos îl îmbrăţişase cu atâta tristeţe pe Raoul, în timp ce acesta plecă atât de întristat la el acasă; în sfârşit, sosirea lui d’Artagnan muşcându-şi mustaţa, sosire în urma căreia domnul conte de La Fère se urcase în trăsură împreună cu d’Artagnan. Toate acestea alcătuiau o dramă în cinci acte, foarte limpede, mai ales pentru un analist de forţa şi pătrunderea lui Grimaud. Şi, din capul locului, Grimaud recurse la mijloacele de prim ordin: se duse să caute în haina pe care o lăsase stăpânul său scrisoarea lui d’Artagnan. Această scrisoare se găsea încă acolo, şi iată care era conţinutul ei:   Dragă prietene, Raoul a venit să-mi ceară lămuriri despre purtarea domnişoarei de La Vallière în timpul şederii tânărului nostru prieten la Londra. Eu însă sunt un biet căpitan de muşchetari ale cărui urechi sunt împuiate toată ziua cu strigăte de cazarmă şi cu ceea ce se vorbeşte pe coridoarele palatului. Dacă i-aş fi spus lui Raoul tot ce cred a şti, bietul băiat ar fi murit dintr-o dată; eu însă, care sunt în serviciul regelui, nu pot vorbi despre treburile regelui. Dacă inima te îndeamnă, fă-o tu! Lucrurile te privesc mai mult decât pe mine, şi aproape tot atât de mult ca şi pe Raoul. Grimaud îşi smulse un firişor de păr din creştet. Şi-ar fi smuls el mai multe dacă ar fi avut o chică mai bogată! “Iată – îşi zise apoi – nodul enigmei. Fata şi-a făcut de cap. Ceea ce se spune despre ea şi despre rege e adevărat. Tânărul nostru stăpân e înşelat. Pesemne c-o ştie. Domnul conte s-a dus la rege şi i-a vorbit pe şleau. Pe urmă, regele l-a trimis pe domnul d’Artagnan să potolească lucrurile. Ah, Dumnezeule – îşi aminti Grimaud – domnul conte s-a întors acasă fără spadă!” Această descoperire făcu să i se umple fruntea de sudoare cumsecadelui om. Nu stătu să chibzuiască mai mult, ci-şi înfundă pălăria pe cap şi alergă la locuinţa lui Raoul. După plecarea Louisei, Raoul îşi înăbuşise durerea, dacă nu dragostea, şi, silit să privească înainte pe acest drum primejdios spre care-l împingeau nebunia şi răzvrătirea, el îl văzu de la prima aruncătură de ochi pe tatăl său înfruntând împotrivirea regală, fiindcă Athos se hotărâse de la început să înfrunte această împotrivire. Într-o asemenea clipă de luminare şi înţelegere, nefericitul tânăr îşi aminti foarte bine semnele misterioase ale lui Athos, vizita neaşteptată a lui d’Artagnan, şi întreaga înlănţuire a acestei ciocniri dintre un prinţ şi un supus apăru în faţa ochilor săi îngroziţi. D’Artagnan de serviciu, adică ţintuit la postul său, nu venise, fireşte, la Athos pentru plăcerea de a-l vedea pe acesta. El venise ca să-i spună ceva. Acest ceva, în împrejurări atât de potrivnice, nu putea fi decât o nenorocire sau o primejdie. Raoul se cutremură la gândul că fusese egoist, că uitase de tatăl său pentru dragostea lui, că, într-un cuvânt, căutase mângâierea visului sau a deznădejdii, atunci când era poate vorba să respingă atacul făţiş îndreptat împotriva lui Athos. Aceste gânduri îl făcură să sară de pe scaun. Îşi încinse repede spada şi alergă spre locuinţa tatălui său. Pe drum se lovi de Grimaud, care, pornit de la polul opus, se grăbea, cu aceeaşi însufleţire, să descopere adevărul. Cei doi oameni se uitară cu uimire unul la altul: erau şi unul şi altul pradă aceleiaşi năluciri urzite de închipuirea lor. — Grimaud! strigă Raoul. — Domnul Raoul! strigă Grimaud. — Domnul conte e bine? — L-ai văzut? — Nu; unde e? — Îl caut şi eu. — Dar domnul d’Artagnan? — A plecat împreună cu el. — Când? — La zece minute după plecarea dumneavoastră. — Şi cum au plecat? — Cu trăsura. — Unde s-au dus? — Nu ştiu. — Tatăl meu a luat bani la dânsul? — Nu. — O spadă? — Nu. — Grimaud! — Domnule Raoul! — Mi se pare că domnul d’Artagnan a venit ca să… — Ca să-l aresteze pe domnul conte, nu-i aşa? — Da, Grimaud. — Aş fi jurat că aşa e! — Pe ce drum au apucat? — Pe drumul spre chei. — La Bastilia? — Ah, Doamne, da! — Repede, să alergăm fără zăbavă! — Da, să alergăm. — Dar încotro? zise deodată Raoul cu deznădejde. — Să trecem pe la domnul d’Artagnan; poate vom afla ceva acolo. — Nu; dacă s-au ascuns de mine fugind din casa tatălui meu, se vor ascunde pretutindeni. Să mergem la… Oh, Doamne, dar am înnebunit cu totul astăzi, bunul meu, Grimaud! — Unde să mergem? — Am uitat de domnul du Vallon. — Domnul Porthos? — Care mă aşteaptă! Ah, ţi-am spus, am înnebunit cu totul astăzi! — Care vă aşteaptă, unde? — La schitul franciscan de la Vincennes! — Ah, Doamne!… Din fericire, e lângă Bastilia. Haidem, repede! — Domnule, să pun şeile pe cai. — Da, prietene, du-te şi pune-le.   descărcați gratuit cartea gratuit de aici:…

Alexandre Dumas Vicontele de Bragelonne Volumul 3 I PSIHOLOGIE REGALĂ Regele intră în apartamentele sale cu un pas grăbit. Se prea poate că Ludovic al XlV-lea mergea atât de repede ca să nu se clatine. Ai fi zis că lăsa în urma lui vălul unui doliu misterios. Voioşia aceea pe care toată lumea o observase în mişcările lui la venirea sa în salonul DOAMNEI, şi de care toţi se bucuraseră, nimeni n-o adâncise poate în adevăratul ei sens; dar acum, această plecare atât de furtunoasă, acest chip atât de răvăşit, fiecare le înţelese, sau cel puţin crezu că le înţelege fără mare greutate.   Cutezanţele DOAMNEI, glumele ei puţin cam aspre pentru o fire uşor de întărâtat, şi mai ales pentru o fire de rege, asemuirea, prea directă, fără îndoială, a acestui rege cu un om de rând – iată motivele pe care adunarea le dădea plecării atât de pripite şi atât de neaşteptate a lui Ludovic al XlV-lea. DOAMNA, mai pătrunzătoare ca alţii, nu văzu nici ea totuşi altceva în purtarea monarhului. Şi se simţea mulţumită că lovise întrucâtva în amorul propriu al aceluia care, uitând atât de repede înţelegerea încheiată, părea că luase hotărârea să dispreţuiască, fără a se sinchisi de nimic, cele mai nobile şi mai ilustre cuceriri. Nu era tocmai lipsit de însemnătate pentru DOAMNA, în situaţia în care se găseau lucrurile, de a-l face pe rege să priceapă că era totuşi o deosebire între a iubi pe plan înalt şi a umbla după un amor oarecare, ca un cadet de provincie. Prin iubirile acestea mari, care-şi făceau simţite regalitatea şi atotputernicia, păstrându-şi într-o anumită măsură eticheta şi mândria, un rege nu numai că nu se cobora cu nimic, dar îşi câştiga chiar liniştea, apărarea, misterul şi respectul tuturor. Amorurile vulgare, dimpotrivă, îi aduceau, chiar şi din partea celor mai umili supuşi, clevetiri şi zâmbete de sarcasm; pierdea atunci din măreţia lui, socotită ca neputând da greş şi neputând fi ştirbită. Coborât în sfera măruntelor mizerii omeneşti, el se lovea acolo de biete furtuni lipsite de glorie. Într-un cuvânt, a face din regele-zeu un simplu muritor, atingându-l în inimă, sau chiar numai în obraz, ca pe cel din urmă dintre supuşii lui, însemna să aduci o lovitură îngrozitoare orgoliului ce stăpânea acest sânge clocotitor: Ludovic putea fi captivat mai degrabă prin amor propriu, decât prin iubire. DOAMNA îşi ticluise bine răzbunarea; şi, după cum am văzut, se şi răzbunase.   Să nu se creadă totuşi că DOAMNA era pradă pasiunilor oarbe ale eroinelor din evul mediu şi că privea lucrurile sub aspectul lor sumbru; DOAMNA, dimpotrivă, tânără, graţioasă, spirituală, cochetă, îndrăgostită mai mult din fantezie, din imaginaţie sau ambiţie, decât dintr-o pornire a inimii, DOAMNA, dimpotrivă, inaugura acea epocă de plăceri uşoare şi trecătoare ce se întinde pe parcursul celor o sută douăzeci de ani câţi se numără între jumătatea veacului al XVII-lea şi cele trei pătrimi ale veacului al XVIII-lea. DOAMNA vedea, prin urmare, sau, mai bine zis, credea că vede lucrurile sub adevărata lor înfăţişare; ea ştia că regele, augustul ei cumnat, fusese cel dintâi care râsese de sărmana La Vallière şi că, după obiceiul lui, nu era de presupus că s-ar putea îndrăgosti vreodată de persoana de care avusese prilejul să râdă, fie chiar şi numai o singură clipă. Şi apoi nu era aici şi amorul propriu, acest demon şoptitor care joacă un rol atât de mare în comedia dramatică ce se numeşte viaţa unei femei? Amorul propriu care-i striga cu glas tare, în şoaptă, cu jumătate de voce, pe toate tonurile posibile, că nu se putea în nici un chip ca ea, prinţesă, tânără, frumoasă, bogată, să fie pusă alături de biata La Vallière, tot atât de tânără ca şi dânsa, e adevărat, dar nu atât de frumoasă şi, pe deasupra, cu desăvârşire săracă. Iar această părere a DOAMNEI nu trebuie să mire pe nimeni: se ştie doar că firile cele mai puternice sunt acelea care se măgulesc cel mai mult în comparaţiile pe care le fac între ele şi alţii, între alţii şi ele.   Vom fi poate întrebaţi ce urmărea DOAMNA prin acest atac atât de savant întocmit? Pentru ce atâtea forţe risipite, dacă nu era serios vorba să-l smulgă pe rege de lângă o inimă nouă în care el voia să se instaleze? Avea oare nevoie DOAMNA să-i dea o asemenea importanţă domnişoarei de La Vallière, câtă vreme nu se temea de ea? Nu, DOAMNA nu se temea de La Vallière, în lumina vederilor unui istoric care cunoaşte faptele şi ştie cum se înlănţuiesc ele în viitor sau cum s-au înlănţuit în trecut; DOAMNA nu era nici proroc, nici sibilă; ea nu putea să citească mai mult decât oricare altul în această teribilă şi fatală carte a viitorului, care închide în paginile ei cele mai tainice evenimentele cele mai serioase. Nu, DOAMNA voia pur şi simplu să-l pedepsească pe rege pentru că-i ascunsese înclinarea lui către o altă femeie; voia să-i dovedească în chip limpede că, dacă el folosea acest soi de arme ofensive, atunci ea, femeie de spirit şi de viţă, găsea fără doar şi poate în arsenalul imaginaţiei sale armele defensive în stare să ţină piept chiar atacurilor unui rege. Şi, pe urmă, mai voia să-i arate că, în acest gen de războaie, regii nu mai sunt regi sau, în tot cazul, că regii, luptând pentru propria lor piele, ca nişte oameni de rând, pot să-şi vadă coroanele căzând la cea dintâi lovitură primită; că, în sfârşit, dacă la început, bizuindu-se pe frumuseţea lui, sperase să fie adorat de toate femeile de la curtea sa, asta era o pretenţie pur omenească, îndrăzneaţă, jignitoare pentru unele femei situate mai sus decât altele, şi că lecţia, dată la timp acestui cap regal prea înalt şi prea mândru, nu va fi decât folositoare.   Iată, desigur, care erau gândurile DOAMNEI cu privire la rege. Ceea ce se întâmplase mai înainte rămânea în afara lor. Aşadar, am văzut că ea acţionase asupra spiritului domnişoarelor sale de onoare şi pregătise în toate amănuntele comedia care tocmai se jucase. Regele fu de-a dreptul uluit. De când scăpase de sub tutela domnului de Mazarin, era pentru întâia oară când se vedea iarăşi tratat ca un simplu om. O astfel de severitate, din partea supuşilor săi, i-ar fi dat prilejul să se împotrivească. În luptă, puterile cresc. Dar să se ia la harţă cu nişte femei, să fie încolţit de nişte biete provinciale venite de la Blois anume pentru asta, era culmea dezonoarei pentru un rege tânăr, plin de vanitatea pe care i-o stârneau deopotrivă şi însuşirile sale personale şi puterea regală. Nu era nici o măsură de luat, nici mustrări, nici surghiun, nici a o face pe supăratul. A face pe supăratul ar fi însemnat să mărturisească singur că a fost atins, ca Hamlet, de o spadă cu vârful fără apărătoare – arma ridicolului. Să te prefaci supărat pe femei, ce umilire! Mai ales când aceste femei au la-ndemână râsul pentru a se răzbuna! O, dacă, în loc să lase totul pe seama femeilor, un curtean oarecare s-ar fi amestecat în această intrigă, cu câtă plăcere s-ar fi slujit Ludovic al XIV-lea de prilej pentru a-l arunca în Bastilia!   Dar şi aici mânia regelui se oprea în loc, învinsă de puterea judecăţii. Să ai o armată, închisoare, o putere aproape divină, şi să pui această atotputernicie în slujba unei mărunte dorinţe de răzbunare, iată ceva nedemn nu numai de un rege, dar chiar de un om. Trebuia deci să-şi mistuie în tăcere, pur şi simplu, ocara şi să-şi pună pe faţă masca blândeţii şi a bunăvoinţei. Trebuia să o trateze pe DOAMNA ca pe o prietenă. Ca pe o prietenă!… Şi de ce nu? Căci DOAMNA sau pusese la cale cele ce s-au întâmplat, sau întâmplările îi dăduseră apă la moară. Dacă ea era aceea care pusese la cale totul, o făcuse cu multă îndrăzneală, dar, la urma urmei, oare nu ăsta era rolul ei firesc? Cine se dusese s-o caute, în cele mai dulci momente al lunii sale de miere, pentru a-i şopti la ureche cuvinte de dragoste? Cine cutezase să înfrunte riscurile adulterului, mai mult chiar, ale incestului? Cine, retras în dosul omnipotenţei sale regale, îi spusese acestei tinere femei: “Nu te teme de nimic, iubeşte-l pe regele Franţei, el e mai presus de toţi, şi un gest al braţului său înarmat cu sceptru te va apăra împotriva tuturor, chiar împotriva remuşcărilor tale”? Deci tânăra Prinţesă se supusese acestui cuvânt regesc, cedase la acest glas ispititor, iar acum, după ce făcuse sacrificiul moral al onoarei sale, se vedea plătită pentru acest sacrificiu printr-o necredinţă cu atât mai umilitoare, cu cât avea drept pricină o femeie cu mult mai prejos decât aceea care la început se crezuse a fi iubită. Aşa încât, dacă DOAMNA ar fi fost instigatoarea acestei răzbunări, DOAMNA ar fi avut dreptate. Dacă, dimpotrivă, ea n-avea nici un amestec în această întâmplare, ce motiv avea regele să se supere pe ea? Trebuia oare, sau, mai degrabă, putea ea să stăvilească limbuţia câtorva guri provinciale? Trebuia oare, printr-un exces de zel rău înţeles, să înăbuşe, cu riscul de a o învenina, obrăznicia celor trei fetişcane?   Toate aceste gânduri erau tot atâtea înţepături în însuşi orgoliul regelui; dar, după ce-şi reaminti cu de-amănuntul cele petrecute, Ludovic se miră, stând şi chibzuind, adică după ce-şi legase rănile, că simte alte dureri surde, necunoscute şi de nesuportat. Şi, ceea ce nu îndrăznea să-şi mărturisească nici lui însuşi, era că aceste mâhniri apăsătoare porneau chiar din inima sa. Şi, într-adevăr, se cuvine ca povestitorul s-o mărturisească în faţa cititorului, aşa cum regele şi-o mărturisea lui însuşi: îşi lăsase inima să-i fie ademenită de acea declaraţie copilărească a domnişoarei de La Vallière; crezuse într-o dragoste curată, într-o dragoste adresată bărbatului din el, într-o dragoste străină de orice interes; şi sufletul său, mai tânăr şi mai naiv decât ar fi crezut, sărise în întâmpinarea celuilalt suflet ce se îndrepta spre el cu toate năzuinţele sale. Lucrul cel mai puţin obişnuit în istoria atât de complexă a dragostei este dubla tresărire a iubirii în două inimi dintr-o dată: nici simultaneitate, nici egalitate; unul din îndrăgostiţi începe să iubească aproape întotdeauna înaintea celuilalt, după cum unul sfârşeşte să iubească, aproape întotdeauna, mai târziu decât celălalt. Astfel încât curentul electric se stabileşte în funcţie de intensitatea primei pasiuni care se aprinde. Cu cât domnişoara de La Vallière se arătase mai îndrăgostită, cu atât regele se simţea mai atras spre ea. Şi tocmai asta era ceea ce îl uimea pe rege. Căci era limpede pentru el că nici un curent de simpatie nu putuse să-i străbată inima, deoarece mărturisirea aceea a fetei nu era dragoste, deoarece mărturisirea aceea a ei nu era decât o insultă adusă bărbatului şi regelui, deoarece, în sfârşit, şi asta mai ales îl ardea ca un fier roşu, deoarece, în sfârşit, vorbele acelea nu erau decât o prefăcătorie.   Aşadar, această copilă, căreia, la o privire mai atentă, i se putea tăgădui totul, frumuseţe, blazon, spirit, aşadar, această copilă, aleasă de DOAMNA însăşi tocmai pentru starea ei umilă, nu numai că îl provocase pe rege, dar îl dispreţuise pe rege, adică pe un bărbat care, asemeni unui sultan din Asia, n-avea decât să-şi arunce ochii, să întindă mâna, să lase să-i cadă batista. Şi totuşi, din ajun, el era preocupat de această copilă în aşa măsură, că nu se mai gândea decât la ea, n-o mai visa decât pe ea; din ajun, imaginaţia lui se complăcea în a-i împodobi imaginea cu toate vrăjile pe care ea nu le avea; din ajun, în sfârşit, el, pe care-l chemau atâtea treburi, pe care-l chemau atâtea femei, îşi consacrase toate minutele vieţii sale, toate bătăile inimii sale acestei singure reverii. Într-adevăr, era prea mult, sau era prea puţin. Indignarea îl făcea pe rege să uite de orice, chiar de faptul că de Saint-Aignan era alături de el; iar această indignare se manifesta prin cele mai necruţătoare mustrări la adresa altora.   E adevărat că de Saint-Aignan se ghemuise într-un colţ şi privea din acel colţ cum se înteţeşte furtuna. Dezamăgirea lui i se părea probabil un lucru de nimic în comparaţie cu mânia regală. Asemuia micul său amor propriu cu nemărginitul orgoliu al acestui rege jignit şi, cunoscând inima regilor în general şi pe a celor puternici în particular, se întreba dacă această greutate a furiei, suspendată până acum în gol, nu va sfârşi în curând prin a cădea asupra lui, tocmai pentru faptul că era cu totul nevinovat şi că alţii erau de vină. Într-adevăr, regele se opri dintr-o dată din mersul sau nestăpânit şi, aruncând asupra lui de Saint-Aignan o privire încruntată, strigă: — Şi tu, de Saint-Aignan? De Saint-Aignan făcu o mişcare ce voia să spună: “Ei bine, sire?” — Da, ai fost la fel de neghiob ca şi mine, nu-i aşa? — Sire – bâigui de Saint-Aignan. — Te-ai lăsat prins de această glumă de prost gust. — Sire – zise de Saint-Aignan cuprins de un fel de tremur – maiestatea voastră să nu se mânie: femeile, o ştiţi prea bine, sunt nişte făpturi nedesăvârşite, create pentru rău; deci a aştepta de la ele binele este a le cere imposibilul.   Regele, care avea un respect adânc faţă de sine şi care începea să-şi stăpânească pasiunile cu acea putere pe care avea să şi-o păstreze toată viaţa, regele simţi că se cobora pe sine arătând un atât de mare interes pentru un subiect atât de neînsemnat. — Nu – răspunse el cu însufleţire – nu, te înşeli, Saint-Aignan, nu mă mânii deloc; mă mir numai că ne-am lăsat jucaţi cu atâta dibăcie şi atâta îndrăzneală de aceste două fetişcane. Mă mir mai ales că, în loc să ne dăm seama de ce se întâmplă, am făcut nebunia de a ne lăsa conduşi de propria noastră inimă. — Oh, inima, sire, inima e un organ care trebuie redus la simplele lui funcţiuni fizice şi căruia trebuie să i se interzică toate funcţiunile morale. Mărturisesc, în ce mă priveşte, că atunci când am văzut inima maiestăţii voastre preocupată atât de mult de această mică… — Preocupat, eu? Inima mea preocupată? Spiritul meu poate; cât despre inimă… ea era… Ludovic îşi dădu seama, şi de astă dată, că, pentru a umple un gol, se pomenea în faţa unui alt gol. — De fapt – adăugă el – n-am nimic să-i reproşez acestei copile. Ştiam foarte bine că iubeşte pe altul. — Pe vicontele de Bragelonne, da. Prevenisem despre asta pe maiestatea voastră. — Fără îndoială. Dar nu erai primul. Contele de La Fère îmi ceruse mâna domnişoarei de La Vallière pentru fiul său. Ei bine, la întoarcerea acestuia din Anglia, îi voi căsători, căci se iubesc. — În adevăr, recunosc în asta întreaga mărinimie a regelui. — Haide, Saint-Aignan, ascultă-mă, să nu mai vorbim despre astfel de lucruri – zise Ludovic. — Da, să căutăm a uita afrontul, sire – încuviinţă curteanul, resemnat. — De altfel, va fi foarte uşor – vorbi regele, modulând un suspin. — Şi, pentru început, eu… – rosti Saint-Aignan. — Ei bine? — Ei bine, am să fac o epigramă pe seama acestui trio. O voi intitula: Naiadă şi Driadă, şi cred că are să-i facă plăcere DOAMNEI. — Fă, Saint-Aignan, fă – murmură regele. Îmi vei citi apoi versurile, asta mă va distra. Ah, dar n-are a face, n-are a face, Saint-Aignan – adăugă regele ca un om ce răsuflă cu greutate – lovitura cere o tărie supraomenească pentru a fi îndurată cu demnitate. În timp ce regele încheia astfel, luând aerul celei mai îngereşti răbdări, unul dintre valeţii de serviciu începu să ciocăne timid în uşa de la cameră. Saint-Aignan se retrase la o parte, din respect. — Intră – zise regele. Valetul întredeschise uşa. — Ce doreşti? îl întrebă Ludovic. Valetul arătă o scrisoare îndoită în formă de triunghi. — Pentru maiestatea sa – răspunse el. — Din partea cui? — Nu ştiu; a fost adusă de unul dintre ofiţerii de serviciu. Regele făcu un semn; valetul îi înmână biletul. Cu el în mână, regele se apropie de o lumânare, desfăcu hârtia, citi semnătura şi lăsă să-i scape un strigăt. De Saint-Aignan era destul de politicos pentru a nu privi direct; dar, fără să privească, vedea şi auzea totul. Alergă lângă monarh. Regele, cu un gest, îi făcu semn valetului să iasă. — Oh, Dumnezeule! murmură regele citind. — Maiestatea voastră se simte rău? întrebă de Saint-Aignan cu braţele întinse. — Nu, nu, Saint-Aignan; citeşte! Şi-i dădu biletul. Ochii lui Saint-Aignan se opriră asupra semnăturii. — La Vallière! exclamă el. Oh, sire! — Citeşte! Citeşte! Şi Saint-Aignan citi: Sire, iertaţi-mi cutezanţa, iertaţi-mi mai ales lipsa de formalitate care însoţeşte această hârtie; un bilet mi se pare mai grabnic şi mai stăruitor decât o scrisoare; îmi îngădui deci să adresez un bilet maiestăţii voastre. M-am întors în camera mea zdrobită de durere şi de oboseală, sire, şi implor din partea maiestăţii voastre favoarea unei audienţe în care voi putea spune întregul adevăr regelui meu. Semnat: LOUISE DE LA VALLIÈRE — Ei bine? întrebă regele, reluând hârtia din mâinile lui Saint-Aignan, uimit şi el de cele ce citise. — Ei bine? repetă Saint-Aignan. — Ce zici de asta? — Nu ştiu ce să cred. — Totuşi spune ceva! — Sire, micuţa va fi auzit bubuind trăsnetul şi se va fi speriat. — Să se sperie, de ce? întrebă Ludovic cu mărinimie. — Doamne, ce vreţi, sire! Maiestatea voastră are atâtea motive să se supere pe autorul, sau pe autorii unei glume atât de răutăcioase, şi memoria maiestăţii voastre, îndreptată spre vinovat, va fi o veşnică ameninţare pentru imprudentă. — Saint-Aignan, eu nu gândesc ca tine. — Regele trebuie să gândească mai bine decât mine. — Ei bine, eu văd în aceste rânduri durere, apăsare, şi acum, îndeosebi, când îmi amintesc unele amănunte din scena care s-a petrecut la DOAMNA… În fine… Regele se opri cu aceste cuvinte pe buze. — În fine – reluă Saint-Aignan – maiestatea voastră va îngădui audienţa, iată ceea ce e mai limpede ca orice. — Voi face mai mult, Saint-Aignan. — Ce veţi face, sire? — Ia-ţi mantia. — Dar, sire… — Ştii unde este camera domnişoarelor de onoare ale DOAMNEI? — Bineînţeles. — Cunoşti vreun mijloc de a pătrunde înăuntru? — Oh, aşa ceva nu. — Dar, în sfârşit, trebuie să cunoşti pe cineva de pe-acolo! — În adevăr, maiestatea voastră e un izvor de idei înţelepte. — Cunoşti pe cineva? — Da. — Pe cine cunoşti? Spune! — Cunosc pe un anumit tânăr care se are bine cu o anumită domnişoară. — De onoare? — Da, de onoare, sire. — Cu domnişoara de Tonnay-Charente? întrebă Ludovic râzând. — Nu, din păcate; cu Montalais. — Cum se numeşte tânărul? — Malicorne. — Bun. Te poţi bizui pe el? — Aşa cred, sire. El trebuie să aibă o cheie… Şi dacă are, întrucât şi eu i-am făcut lui un serviciu… mi-o va împrumuta. — E foarte bine! Să mergem. — Sunt la ordinele maiestăţii voastre. Regele îşi aruncă mantia sa pe umerii lui Saint-Aignan, iar el o luă pe a acestuia. Apoi ieşiră amândoi în vestibul.   descarcați cartea direct de aici:...

Alexandre Dumas Vicontele de Bragelonne Volumul 2 I O PROCESIUNE LA VANNES Trecerea mării de la Belle-Isle la Sarzeau se făcu destul de repede, graţie uneia din acele mici corăbii înarmate despre care i se vorbise lui d’Artagnan în timpul venirii lui aici şi care, întocmite pentru curse mai lungi şi destinate vânătorilor marine, se adăposteau deocamdată în raza portului Locmaria, de unde una dintre ele, cu un sfert din echipajul obişnuit, făcea legătura între Belle-Isle şi continent.   D’Artagnan avu prilejul să se încredinţeze şi de astă dată că Porthos, deşi inginer şi topograf, nu era prea mult introdus în secretele de stat. Deplina lui nepricepere în această materie ar fi putut să fie luată, nu-i vorbă, de oricare altul, drept cea mai dibace prefăcătorie. D’Artagnan însă cunoştea prea bine toate cutele şi ascunzişurile lui Porthos al său pentru a descoperi la el vreo taină, dacă ar fi avut vreuna, aşa cum burlacii ordonaţi şi meticuloşi găsesc totdeauna, cu ochii închişi, cutare carte rânduită în rafturile bibliotecii sau cutare rulă curată aşezată într-un sertar al scrinului. Aşa încât, dacă şiretul de d’Artagnan nu descoperise nimic, întorcându-l pe Porthos şi pe o parte şi pe alta, era fiindcă într-adevăr nu avea ce să descopere. “Fie – îşi zise el – voi afla la Vannes, într-o jumătate de ceas, mai multe decât a putut să afle Porthos la Belle-Isle în două luni de zile. Numai că, pentru a putea prinde câte ceva, e nevoie ca Porthos să nu se folosească de singurul mijloc pe care i-l las la îndemână: trebuie ca el să nu-l prevină în nici un chip pe Aramis de sosirea mea pe aceste meleaguri.”   Toată grija muşchetarului se marginea deci, până una alta, la a nu-l scăpa nici o clipă din ochi pe Porthos. Şi, să ne grăbim a o spune, Porthos nu merita de loc atâta prisos de neîncredere. El nu se gândea câtuşi de puţin la rău. Poate la început, când îl văzuse pentru prima dată, d’Artagnan să-i fi stârnit o oarecare bănuială; dar numaidecât muşchetarul îşi recucerise în această inimă bună şi cinstită locul pe care-l avea totdeauna acolo, astfel că nici cel mai mic nor nu mai umbrea privirea largă cu care Porthos îşi înfăşură din când în când, cu dragoste, prietenul. De îndată ce coborâră la ţărm, Porthos se interesă dacă era aşteptat de caii săi şi, într-adevăr, îi zări curând la răscrucea drumului ce înconjoară târguşorul Sarzeau, fără a trece prin el, şi care duce de-a dreptul la Vannes. Aceşti cai erau în număr de doi; acela al domnului du Vallon şi acela al scutierului său. Căci Porthos avea un scutier de când Mousqueton nu se mai folosea decât de o roabă pentru a se mişca dintr-un loc într-altul.   D’Artagnan credea că Porthos va lua hotărârea de a-şi trimite scutierul să mai aducă un cal, pentru el, şi tocmai se pregătea să se declare împotriva acestei hotărâri. Dar lucrurile nu se petrecură aşa precum se aştepta d’Artagnan. Porthos îi porunci foarte simplu servitorului să coboare de pe calul lui şi să aştepte reîntoarcerea stăpânului la Sarzeau, în timp ce d’Artagnan va călări pe calul acestuia. Ceea ce se şi întâmplă. — Eh, dar ştiu că eşti un om prevăzător, dragul meu Porthos – îi spuse d’Artagnan prietenului său când se văzu în şa pe calul scutierului. — Da. Numai că totul se datoreşte bunăvoinţei lui Aramis, întrucât eu n-am nici un cal aici. Aramis mi-a pus ta îndemână grajdurile sale. — Buni cai, la dracu, pentru un episcop ca el! zise d’Artagnan. Ceea ce dovedeşte că Aramis nu-i un episcop ca oricare altul! — E un sfânt – răspunse Porthos pe un ton oarecum fornăit şi ridicându-şi ochii spre cer. — Atunci înseamnă că s-a schimbat întru totul – zise d’Artagnan – căci noi l-am cunoscut ca un om ce nu prea credea în cele sfinte. — L-a luminat graţia divină – adăugă Porthos. — Bravo! exclamă d’Artagnan. Asta îmi sporeşte dorinţa de a-l revedea pe scumpul nostru Aramis. Şi dădu pinteni calului, care porni cu avânt la drum. — Drace! strigă Porthos. Dacă vom merge cu iuţeala asta, nu vom face decât un ceas, în loc de două. — Ca să străbatem cât, Porthos? — Patru leghe şi jumătate. — E o bucată bună de mers. — Aş fi putut, dragă prietene, să te duc cu barca, pe canal; dar la naiba cu vâslaşii, ca şi cu caii de poştă! Unii merg ca broaştele ţestoase, ceilalţi ca melcii; şi când poţi avea între genunchi un bidiviu ca ăsta, face mai mult decât toţi vâslaşii sau decât orice alt mijloc de călătorie. — Ai dreptate, Porthos, mai ales tu, care eşti totdeauna măreţ când te afli pe cal. — Dar cam greoi, prietene, m-am cântărit nu de mult. — Şi cât atârni? — Trei sute! răspunse Porthos cu mândrie . — Bravo ţie! — Aşa că, înţelegi, sunt nevoit să-mi aleg cai cu spinarea puternică şi vânjoasă, altfel îi deşel în două ceasuri. — Da, cai de uriaş, nu-i aşa, Porthos? — Eşti prea drăguţ, prietene – răspunse inginerul cu o mare încântare de sine. — Zău aşa, dragul meu – adăugă d’Artagnan – uite, mi se pare că a şi început să asude calul tău. — Ce să-i faci, e tare cald. Ah, dar iată că se zăreşte Vannes-ul. — Da, se vede chiar foarte bine. E un oraş frumos, după cât se pare. — Minunat, cel puţin aşa spune Aramis; eu, unul, îl găsesc negru, dar se zice că negrul e frumos, mai ales pentru artişti. Din pricina asta sunt tare necăjit, zău! — Cum aşa, Porthos? — Fiindcă am pus să se văruiască în alb castelul meu de la Pierrefonds, care se făcuse cenuşiu de atâta vechime. — Hm! zâmbi d’Artagnan. Orice s-ar zice, albul e mai vesel. — Da, însă e mai puţin nobil, după câte mi-a spus Aramis. Noroc că se găsesc negustori care vând vopsea neagră; voi pune să se zugrăvească din nou, în negru, castelul de la Pierrefonds, asta-i totul. Dacă cenuşiul e frumos, înţelegi, prietene, negrul trebuie să fie încântator. — Doamne – zise d’Artagnan – asta mi se pare logic! — N-ai mai fost niciodată la Vannes, d’Artagnan? — Niciodată. — Atunci nu cunoşti oraşul. — Nu. — Ei bine, uită-te – îi arătă Porthos ridicându-se în scări, mişcare ce-l făcu pe bietul animal să se proptească bine pe picioarele dinainte – vezi colo, în soare, o săgeată? — Da, fireşte, o văd. — E catedrala. — Cum îi spune? — Saint-Pierre. Şi acum, uite dincolo, înspre mahalaua din stânga, vezi o altă cruce? — Chiar foarte bine. — E Saint-Paterne, parohia cea mai iubită a lui Aramis. — Ah! — Fără îndoială. Vezi tu, sfântul Paterne e socotit a fi fost cel dintâi episcop de Vannes. E adevărat, Aramis susţine că nu. E adevărat iarăşi că el e atât de învăţat, încât asta s-ar putea să fie doar un paro… doar un para… — Doar un paradox – îl ajută d’Artagnan. — Întocmai. Mulţumesc. Mi se încurcă limba în gură. E aşa de cald! — Prietene – îl îndemnă d’Artagnan – urmează-ţi, te rog, interesanta demonstraţie.   Ce-i cu clădirea aceea mare, albă, străpunsă de ferestre? — A, acela e colegiul iezuiţilor. Drace, ai nimerit-o bine! Vezi, alături de colegiu, o casă înaltă, cu clopotniţe, cu turnuleţe, construită într-un frumos stil gotic, cum zice bruta aceea de domnul Gétard? — Da, o văd. Ce-i cu ea? — Ei bine, acolo locuieşte Aramis. — Cum, nu stă la episcopie? — Nu; episcopia e dărăpănată. Afară de asta, episcopia e în oraş, iar lui Aramis îi place să stea la mahala. Iată pentru ce, cum îţi spuneam, a ales el Saint-Patcrne, fiindcă Saint-Paterne e la periferie. Şi apoi aici e o alee pentru plimbare, un teren pentru jocul cu mingea şi o casă a dominicanilor. Uite-o, aceea care îşi înalţă frumoasa clopotniţă până la cer. — Prea bine. — Pe urmă, vezi tu, mahalaua e un oraş aparte: îşi are zidurile, turnurile, şanţurile sale; are chiar un chei, şi corăbiile trag acolo la ţărm. Dacă mica noastră corabie n-ar avea o adâncime de opt picioare, am fi putut să mergem cu pânzele întinse până sub ferestrele lui Aramis. — Porthos, Porthos, prietene – strigă d’Artagnan – eşti un izvor de înţelepciune, o comoară de gânduri alese şi adânci. Porthos, persoana ta nu mă miră, mă uluieşte! — Iată-ne ajunşi – zise Porthos, schimbând firul convorbirii cu modestia lui obişnuită. “Era şi timpul” – îşi spuse în sinea lui d’Artagnan, căci calul lui Aramis era plin de sudoare, de parc-ar fi fost un cal de gheaţă ce se topea sub povara trupului lui Porthos.   Aproape în aceeaşi clipă intrară în mahalaua oraşului, dar nu făcură nici o sută de paşi, că fură miraţi să vadă toate uliţele împodobite cu ramuri verzi şi cu flori. Pe zidurile bătrâne din Vannes atârnau cele mai vechi şi cele mai ciudate tapiserii din Franţa. Din balcoanele de fier cădeau lungi fâşii de pânză albă, de care erau agăţate buchete de flori. Străzile erau pustii; se simţea că întreaga populaţie se strânsese undeva, într-un singur loc. Obloanele erau închise şi răcoarea stăruia în case, la adăpostul storurilor ce aşterneau largi dungi negre între firidele ferestrelor şi pereţii albi ai odăilor. Deodată, la cotitura unei străzi, un zvon de cântece lovi auzul noilor sosiţi. O mulţime îmbrăcată de sărbătoare se ivi în fumul de tămâie ce se ridica în şuviţe albăstrii spre cer, în timp ce nori de petale de trandafiri zburau prin văzduh până în dreptul balcoanelor de la catul întâi al caselor. Deasupra capetelor mulţimii se desluşeau crucile şi prapurii, sacrele semne ale credinţei. Apoi, sub aceste cruci şi aceşti prapuri, ocrotită parcă de ele, se scurgea o lume întreagă de fecioare înveşmântate în alb şi cu coroniţe de albăstrele pe frunte. Pe cele două laturi ale străzii, înconjurând cortegiul, înaintau soldaţii din garnizoană, cu buchete de flori prinse la ţeava flintelor şi în vârful lăncilor. Era o procesiune.   În timp ce d’Artagnan şi Porthos priveau toate acestea ca o plăcere adâncă, în care se ascundea însă o mare nerăbdare de a trece mai departe, un baldachin uriaş se apropia de ei, precedat de o sută de iezuiţi şi o sută de dominicani şi urmat de doi arhidiaconi, un iconom, un duhovnic şi doisprezece canonici. Un cântăreţ cu glas tunător, ales de bună seamă dintre cele mai puternice glasuri ale Franţei, după cum tamburul major al gărzii imperiale e ales dintre cei mai înalţi bărbaţi ai imperiului, un cântăreţ, urmat de alţi patru cântăreţi care păreau că nu se află acolo decât spre a-i ţine isonul, făcea să se cutremure văzduhul şi să zăngăne ferestrele la sunetul glasului său. Sub baldachin se zărea un chip palid şi nobil, cu ochii negri, cu părul negru în care se amestecau şi fire argintii, cu gura fină şi iscoditoare, cu bărbia ascuţită şi ieşită în afară. Acest cap, plin de măreţie, purta mitra episcopală, acoperământ ce-i dădea, pe lângă caracterul suveranităţii, pe acela de ascetism şi meditaţie evanghelică. — Aramis! strigă fără să vrea d’Artagnan în clipa când semeaţă figură trecu pe dinaintea lui. Prelatul avu o mişcare de tresărire; se părea că auzise această voce aşa cum un mort, trezindu-se din nou la viaţă, aude vocea mântuitorului. Îşi ridică marii lui ochi negri, împodobiţi cu gene lungi, şi-i îndreptă cu îndrăzneală către colţul de unde pornise strigătul. Dintr-o aruncătură de privire, îl văzu pe Porthos şi, alături de el, pe d’Artagnan.   La rândul lui, d’Artagnan, datorită ascuţimii văzului său, observă totul, nu-i scăpă nimic. Portretul în picioare al prelatului i se întipări în minte, pentru a nu i se mai şterge niciodată din memorie. Un lucru, mai ales, stârni surprinderea lui d’Artagnan: în momentul când îl zări, Aramis se înroşi mai întâi, apoi, în aceeaşi clipă, cuprinse sub pleoapa lui flacăra vie din privirea stăpânului şi boarea caldă şi blajină din privirea prietenului. Nu încape îndoială că Aramis îşi punea atunci, în sinea lui, această întrebare: “Ce caută d’Artagnan aici cu Porthos şi ce-are de gând să facă la Vannes?” Aramis înţelese tot ceea ce se petrecea în mintea lui d’Artagnan, îndreptându-şi privirea către el şi văzând că acesta n-avea de gând să-şi plece ochii în faţa lui. Cunoştea ascuţimea de spirit şi deşteptăciunea prietenului său şi se temea să nu i se ghicească taina înroşirii şi a nedumeririi. Rămăsese acelaşi Aramis, care avea totdeauna de ascuns o taină. De aceea, spre a sfârşi cu această privire de inchizitor, pe care trebuia să o facă să coboare cu orice preţ, după cum generalul caută să înăbuşe cu orice preţ focul unei baterii care-l stinghereşte, Aramis întinse frumoasa lui mână albă, la care scânteia ametistul inelului pastoral, tăie aerul cu semnul crucii şi-i fulgeră pe cei doi prieteni cu binecuvântarea sa.   Poate că, visător nelecuit, d’Artagnan, lipsit de credinţă, fără să-şi dea seama, nu s-ar fi înclinat nici acum sub această binecuvântare sfântă; dar Porthos, văzându-l că se gândeşte la altceva, îşi puse cu blândeţe mâna pe umărul prietenului său şi-l împinse în jos. D’Artagnan se pomeni aplecat; puţin a lipsit să nu cadă în brânci. Între timp, Aramis trecuse de ei. D’Artagnan, asemenea lui Anteu, nu făcu decât să atingă pământul, că se ridică numaidecât şi se întoarse către Porthos, gata să-i sară ţandăra. Dar n-avea de ce să se supere pe bravul Hercule, căci acesta era stăpânit de cel mai curai simţămint al evlaviei. De altminteri, la Porthos, cuvântul, în loc să-i ascundă gândirea, o întregea totdeauna. — E foarte frumos din partea lui – zise el – că ne-a dat o binecuvântare numai pentru noi doi. Hotărât lucru, e un om şi sfânt şi cumsecade.   Mai puţin convins de aceasta decât Porthos, D’Artagnan nu răspunse. — Vezi tu, prietene – adăugă Porthos – ne-a zărit în mulţime şi, în loc să meargă în pas cu procesiunea, ca până adineauri, iată-l că se grăbeşte. Vezi cum tot cortegiul măreşte pasul după el? E nerăbdător să ne vadă şi să ne îmbrăţişeze, dragul nostru Aramis! — Aşa-i! răspunse d’Artagnan cu glas tare. Apoi, încet, în sinea lui: “Adevărul e că ne-a văzut, vulpoiul, astfel că va avea timp să se pregătească spre a mă primi”. Dar procesiunea trecuse; drumul era din nou liber. D’Artagnan şi Porthos porniră spre palatul episcopal, unda era strânsă o mare mulţime de oameni care voiau să privească reîntoarcerea prelatului. D’Artagnan observă că această mulţime era formată mai cu seamă din burghezi şi militari. Recunoscu în felul de a fi al acestor oameni dibăcia lui Aramis de a şi-i face susţinătorii lui. Într-adevăr, Aramis nu era omul care să vâneze o popularitate ce nu i-ar putea fi de ajutor. Puţin îi păsa lui dacă era iubit de oameni ce nu-i aduceau nici un folos. Femeile, copiii, bătrânii, cu alte cuvinte cortegiul obişnuit al credincioşilor, nu era cortegiul care îl interesa pe el.   La zece minute după ce trecuseră pragul episcopiei cei doi prieteni, Aramis îşi făcu intrarea ca un biruitor: soldaţii îi prezentau armele ca unui superior, în timp ce burghezii îl salutau ca pe un prieten, ca pe unul mai mare de-al lor mai degrabă, decât ca pe un şef religios. Aramis avea ceva din acei senatori romani la uşile cărora se înghesuiau totdeauna clienţii , care veneau să-şi exprime devotamentul. La capătul scării avu o convorbire de o jumătate de minut cu un iezuit, care, ca să-i poată vorbi mai în şoaptă, îşi vârî capul sub baldachin. Apoi intră în casă; uşile se închiseră încet în urma lui şi mulţimea se retrase, în vreme ce cântările şi rugăciunile mai răsunau încă împrejur. Era o zi minunată. Miresmele pământului se amestecau cu izurile mării şi cu parfumurile ce pluteau în văzduh. Oraşul respira fericire, bucurie, putere. D’Artagnan simţea că prezenţa unei mâini nevăzute şi atotstăpânitoare făurise această putere, această bucurie, această fericire şi răspândise pretutindeni aceste parfumuri. “Oh, oh – îşi zise el – Porthos s-a îngrăşat, dar Aramis a devenit mai măreţ.”   descărcați cartea gratuit de aici:…

ALEXANDRE DUMAS VICONTELE DE BRAGELONNE sau ZECE ANI MAI TÂRZIU Volumul 1 SCRISOAREA Către mijlocul lunii lui mai, în anul 1660, într-o dimineaţă pe la ceasurile nouă, când razele soarelui, destul de fierbinţi, sorbeau rouă de pe micsandrele din parcul castelului de la Blois, un mic grup de călăreţi, format din trei bărbaţi şi doi paji, trecea peste podul de la intrarea în oraş, fără să producă altă tulburare în rândurile celor ce se plimbau pe chei, decât, în primul rând, o mişcare a mâinii spre pălărie, în semn de salut, apoi o mişcare o limbii pentru a rosti aceste cuvinte în cea mai curată franţuzească ce se poate vorbi în Franţa: — Iată-l pe DOMNUL, care se reîntoarce de la vânătoare. Atâta tot. Dar în timp ce caii urcau gâfâind panta care ducea de la râu către poarta castelului, o ceată de băieţi de prăvălie se luă după cel din urmă cal, care ducea, atârnate la oblâncul şeii, câteva păsări legate cioc lângă cioc.   Văzând aceasta, privitorii îşi dădură coate, exprimându-şi, cu ghiduşia lor ţărănească, dispreţul faţă de o pradă atât de neînsemnată, şi, după ce-şi împărtăşiră părerile asupra neajunsurilor vânatului cu şoimi domesticiţi, se reîntoarseră la îndeletnicirile lor. Numai unul dintre ei, un flăcău bucălat şi totdeauna pus pe şagă, întrebă de ce oare DOMNUL, care ar putea să-şi petreacă vremea într-un chip mult mai plăcut, datorita averii lui, se mulţumea cu o distracţie atât de măruntă şi de sărăcăcioasă. — Eh, tu nu ştii – îi răspunse unul de-ai lui – că DOMNUL atunci petrece mai bine, când i se urăşte? Flăcăul cel şăgalnic dădu din umeri, cu un gest care voia să spună cât se poate de limpede: “Dacă-i aşa, atunci mai bine să rămân ţăran, decât să ajung prinţ”. Şi fiecare îşi văzu de treburile lui. În acest timp, DOMNUL îşi continua drumul cu un aer atât de abătut şi de marţial totodată, încât ar fi stârnit fără îndoială admiraţia spectatorilor, dacă ar fi fost cineva care să-l privească; însă burghezii din Blois nu-i puteau ierta DOMNULUI că şi-a ales tocmai acest orăşel atât de vesel în care să se plictisească după voia lui şi, de fiecare dată când îl zăreau pe augustul plictisit, întorceau feţele căscând lung, sau îşi trăgeau repede capetele pe ferestre, spre a scăpa de toropeala molipsitoare a acestui chip prelung şi gălbejit, cu ochi obosiţi şi cu o privire veşnic întristată. În aşa fel că vrednicul Prinţ putea fi aproape sigur că va găsi totdeauna străzile pustii ori de câte ori s-ar fi abătut prin mijlocul lor.   Aceasta era, însă, din partea locuitorilor din Blois, o condamnabilă lipsă de respect, dat fiind că DOMNUL trecea, după rege, şi poate chiar înaintea regelui, drept cel mai mare senior al regatului. Într-adevăr, Dumnezeu, care îi hărăzise lui Ludovic al XIV-lea, acum pe tron, fericirea de a fi urmaşul lui Ludovic al XIII-lea, îi hărăzise DOMNULUI onoarea de a fi urmaşul lui Henric al IV-lea. Nu era, aşadar, sau în tot cazul nu putea fi un motiv prea mărunt de mândrie pentru oraşul Blois faptul că aici îşi alesese reşedinţa Gaston de Orléans, care îşi avea curtea în vechiul castel al Statelor. Dar îi fusese scris acestui mare Prinţ să nu atragă niciodată atenţia poporului sau admiraţia lui, oriunde s-ar fi întâlnit cu el. DOMNUL se obişnuise însă cu asta şi se resemnase.   De aici pornea pesemne acea netulburată plictiseală ce se citea totdeauna pe chipul său. DOMNUL fusese un om foarte ocupat în viaţa lui. Nu poţi privi cum li se taie capetele la mai bine de zece dintre cei mai buni prieteni ai tăi fără ca asta să nu-ţi stârnească o anumită indignare. Dar cum după instalarea domnului de Mazarin în fruntea treburilor ţării nu s-a mai tăiat capul nimănui, DOMNUL nu mai avea nici o preocupare, şi lucrul acesta se răsfrângea adânc asupra moralului său. Viaţa sărmanului Prinţ era, aşadar, cât se poate de tristă. După scurta vânătoare de dimineaţă pe malul râului Beuvron sau în pădurile de la Cheverny, DOMNUL trecea Loara, se ducea să ia prânzul la Chambord, fie că avea sau nu poftă de mâncare, apoi oraşul Blois nu mai auzea vorbindu-se, până la următoarea vânătoare, despre stăpânul şi seniorul său. Aceasta în ceea ce priveşte plictiseala lui extra muros; cât despre plictiseala din interiorul zidurilor, asupra ei îl vom lămuri pe cititor, dacă va avea bunăvoinţa să urmeze împreună cu noi grupul de călăreţi şi să urce până la impunătoarea poartă a măreţului castel al Statelor.   DOMNUL călărea pe un cal mărunţel, împodobit cu o şa lată, de catifea roşie de Flandra, cu scări în formă de conduri; calul era roib; tunica DOMNULUI, de catifea cărămizie, avea aproape aceeaşi culoare ca şi pelerina sa şi ca şi echipamentul calului, şi numai după această revărsare de stacojiu îl puteai recunoaşte pe Prinţ între cei doi însoţitori ai săi, unul înveşmântat în violet, celălalt în verde. Cel din stânga, îmbrăcat în violet, era scutierul; cel din dreapta, îmbrăcat în verde, era maestrul de vânătoare. Unul dintre paji ducea doi şoimi cocoţaţi pe o prăjină, celălalt avea un corn de vânătoare, din care începu să sune alene când se apropiară la vreo douăzeci de paşi de castel. Toţi cei ce-l slujeau pe acest Prinţ nepăsător îşi îndeplineau îndatoririle lor cu aceeaşi suverană nepăsare.   La sunetul cornului, opt paznici, care se plimbau în soare prin curtea pătrată, alergară să-şi ia halebardele, şi DOMNUL îşi făcu astfel intrarea solemnă în castel. După ce pătrunse sub bolta adâncă a porticului, vreo trei-patru pierde-vară, strecuraţi pe aleea castelului în urma călăreţilor, îşi arătară unul altuia păsările agăţate de oblânc, apoi se împrăştiară, făcând comentarii cu privire la cele văzute; pe urmă, după ce plecară şi aceştia, aleea, terasa de la intrare şi curtea rămaseră pustii. DOMNUL coborî din şa fără să scoată o vorbă şi trecu în apartamentul său, unde valetul de cameră îi schimbă îmbrăcămintea; apoi, fiindcă DOAMNA nu trimisese încă să întrebe ce dispoziţii avea să dea pentru micul dejun, DOMNUL se întinse într-un jilţ alungit şi adormi numaidecât, ca şi cum ar fi fost ceasurile unsprezece seara.   Cei opt paznici, care ştiau că nu mai aveau nimic de făcut în ziua aceea, se tolăniră şi ei pe băncile de piatră, la soare; rândaşii dispărură cu caii în grajduri şi, dacă n-ar fi fost cele câteva păsărele sprinţare ce se fugăreau unele pe altele, cu ciripituri ascuţite, prin tufele de micsandre, ai fi zis că totul în castel dormea, întocmai ca şi DOMNUL. Deodată însă, în mijlocul acestei tăceri atât de îmbietoare, răsună un hohot de râs puternic şi cristalin, care-i făcu pe halebardierii adânciţi în somnul lor să deschidă repede câte un ochi. Hohotul pornise de la o fereastră a castelului, însorită în clipa aceea şi care se afla deasupra colţului pe care-l forma în curte, în preajma amiezii, umbra hornurilor de pe acoperiş. În micul balcon de fier cizelat, din faţa acelei ferestre, surâdea o glastră cu micşunele roşii, o alta cu zambile şi una cu un trandafir timpuriu, ale cărui frunze, de un verde încântător, învăluiau mai mulţi boboci purpurii ce vesteau ivirea rozelor.   În odaia pe care o lumina această fereastră se vedea o masă pătrată, acoperită cu o veche ţesătură de Harlem, împodobită cu flori mari; în mijlocul acestei mese se afla un vas de smalţ cu gâtul lung, în care tânjeau mai multe firişoare de stânjenei şi de lăcrămioare; la două din capetele mesei şedea câte o tânără fată. Felul cum şedeau aceste două copile era cu totul ciudat: ai fi zis că sunt două şcolăriţe abia scăpate din mănăstire. Una, cu amândouă coatele sprijinite pe masă, cu o pană în mână, aşternea slove pe o elegantă foaie de hârtie de Olanda; cealaltă, stând în genunchi pe scaun, cu pieptul şi capul aplecate peste spătar şi întinse până spre mijlocul mesei, se uita la prietena ei cum scrie. Prilej de chicoteli, de glume şi hohote de râs, dintre care unul, mai puternic decât celelalte, speriase păsărelele din tufele de micsandre şi tulburase somnul paznicilor din curtea castelului. Şi pentru ca prezentarea să fie completă, ni se va ierta, sperăm, descrierea mai pe larg a acestor două personaje.   Aceea care stătea aplecată peste spătarul scaunului, adică cea mai veselă şi mai gălăgioasă, era o frumoasă fată de nouăsprezece sau douăzeci de ani, oacheşă, cu părul negru, fermecătoare, cu ochi scânteietori sub sprâncenele puternic arcuite şi, mai ales, cu dinţi care străluceau ca nişte perle între buzele roşii ca mărgeanul însângerat. Fiecare gest al ei părea o frântură dintr-un joc bine studiat; părea nu că trăieşte, ci că freamătă la fiecare mişcare. Cealaltă, aceea care scria, o privea pe zburdalnica ei prietenă cu nişte ochi albaştri, limpezi şi senini cum era cerul din ziua aceea. Părul ei, de un blond cenuşiu, răsucit cu un gust ales, îi cădea în bucle mătăsoase pe obrajii ca sideful; îşi plimba pe deasupra hârtiei o mână gingaşă, a cărei subţirime trăda frageda ei tinereţe. La fiecare chicot al prietenei sale, îşi înălţa, necăjită parcă, umerii albi, de o formă poetică şi suavă, dar cărora le lipsea acel adaos de vigoare şi împlinire pe care ai fi dorit să-l aibă şi braţele şi mâinile ei. — Montalais, Montalais – zise în cele din urmă, cu o voce dulce şi mângâietoare ca un cântec – râzi prea tare, ca un bărbat; şi nu numai că atragi atenţia domnilor paznici, dar n-ai să auzi nici clopoţelul DOAMNEI, atunci când DOAMNA va suna.   Tânăra care răspundea la numele de Montalais, fără a-şi potoli râsul şi zburdălnicia, în ciuda acestei mustrări, răspunse: — Louise, tu nu dai glas gândurilor tale, draga mea. Ştii foarte bine ca domnii paznici, cum le spui tu, abia au pus capul jos şi nu i-ai mai trezi nici cu tunul; ştii de asemenea că clopoţelul DOAMNEI se aude tocmai de pe podul din Blois şi, prin urmare, am să-l aud şi eu atunci când DOAMNA mă va chema la dânsa. Ceea ce te supără însă este că râd în timp ce tu scrii, iar ceea ce te sperie este ca nu cumva doamna de Saint-Rémy, mama ta, să vină aici, aşa cum face uneori când ne aude râzând prea tare; ţi-e teamă să nu dea peste noi şi să nu vadă această enormă foaie de hârtie, pe care, de un sfert de ceas, n-ai scris decât două cuvinte: Domnule Raoul. Şi ai dreptate, draga mea Louise, deoarece după aceste două vorbe, Domnule Raoul, pot să urmeze şi altele, mai grăitoare şi mai primejdioase, pe care doamna de Saint-Rémy, scumpa ta mamă, ar fi îndreptăţită să le arunce în flăcări. Nu-i aşa? Spune!   Montalais îşi înteţi râsetele şi glumele ironice. Blonda fecioară se încruntă deodată; rupse foaia albă pe care, într-adevăr, erau aşternute, cu un scris foarte frumos, cuvintele Domnule Raoul şi, mototolind hârtia între degetele-i tremurânde, o aruncă pe fereastră. — Oh – făcu domnişoara Montalais – iată că mica noastră mieluşea, îngeraşul nostru, porumbiţa noastră s-a supărat!… Dar nu-ţi fie teamă, Louise, doamna de Saint-Rémy n-are să vină, şi chiar dacă ar veni, tu ştii că am auzul bun. De altfel, ce poate fi mai nevinovat decât să-i scrii unui vechi prieten, pe care-l cunoşti de doisprezece ani, mai cu seamă când scrisoarea începe prin cuvintele: Domnule Raoul? — Foarte bine, n-o să-i mai scriu de loc! se supără tânăra fată. — Ah, na, iat-o pe Montalais pedepsită! strigă zburdalnica brunetă, râzând şi mai tare. Haide, haide, ia altă foaie de hârtie şi să încheiem mai repede corespondenţa noastră… Poftim, tocmai acum sună şi clopoţelul! Cu atât mai rău! DOAMNA va trebui să aştepte, sau poate că în dimineaţa asta sa va lipsi de prima ei domnişoară de onoare!   Într-adevăr, clopoţelul suna; asta însemna că DOAMNA terminase cu îmbrăcatul şi îl aştepta pe DOMNUL, spre a-i da braţul şi a trece împreună în sala de mese. După această formalitate, îndeplinită cu mare ceremonie, cei doi soţi luau micul dejun, apoi se despărţeau până la masa de prânz, invariabil fixată la ceasurile două precis. La sunetul clopoţelului, uşa dinspre bucătărie, ce se afla în partea stângă a curţii, se deschise, şi numaidecât apărură doi meşteri bucătari, urmaţi de opt ajutoare care purtau o targă încărcată cu mâncăruri acoperite cu clopote de argint. Unul din cei doi bucătari, acela care părea să fie cel mai mare în grad, atinse uşor cu bastonul pe unul din paznici, ce sforăia pe-o bancă; merse chiar cu bunătatea până acolo, că puse în mâinile acestuia halebarda rezemată de zid, alături de el, după care soldatul, buimăcit de somn, fără să scoată o vorbă, escortă hrana DOMNULUI până în pragul sălii de mese, precedat de un paj şi de meşterii bucătari. Pe oriunde trecea hrana, străjile prezentau armele.   Domnişoara de Montalais şi prietena ei urmăreau de la fereastra lor fiecare amănunt al acestui ceremonial, cu care ar fi trebuit totuşi să fie obişnuite. De altminteri, ele priveau toate acestea ca multă luare-aminte numai pentru a se încredinţa şi mai bine că n-aveau să fie stingherite de cineva. Ca atare, după ce ajutoarele, paznicii, pajii şi meşterii bucătari trecură, ele se întoarseră la masa lor, şi soarele, care luminase o clipă în cadrul ferestrei aceste două fermecătoare chipuri, nu mai încălzea acum decât micşunelele, zambilele şi trandafirul timpuriu. — Aşa! zise Montalais, reluându-şi locul. DOAMNA va dejuna foarte bine şi fără prezenţa mea. — Ah, Montalais, ai să fii pedepsită – răspunse cealaltă fată, aşezându-se uşor pe scaunul ei. — Pedepsită? Ah, da, adică nu mi se va mai îngădui să merg la plimbare; dar chiar asta şi vreau, să fiu pedepsită! Să ieşi în caleaşca aceea uriaşă, cocoţată pe o banchetă; s-o iei la stânga, să coteşti la dreapta pe drumuri pline de hârtoape şi să nu poţi înainta decât o leghe în două ceasuri; apoi să te reîntorci la castel pe lângă aripa unde se găseşte fereastra Mariei de Medicis, astfel ca DOAMNA să poată spune iarăşi, ca de fiecare dată: “Când te gândeşti că regina Maria a putut să fugă pe aici!… De la o înălţime de patruzeci şi şapte de picioare!… Mama, cu cei doi prinţişori şi cu cele trei prinţese!” Dacă asta mai este o plăcere, Louise, atunci aş vrea sa fiu pedepsită în fiecare zi, mai ales când pedeapsa aceasta mă obligă să rămân alături de tine şi să aşternem pe hârtie răvaşe atât de frumoase, ca acelea pe care le scriem noi. — Montalais! Montalais! Mai sunt şi îndatoriri de împlinit. — Îţi vine uşor să vorbeşti, draga mea, căci pe tine te lasă toţi în pace în mijlocul acestui castel. Eşti singura fiinţă de aici care te bucuri de toate foloasele, fără să tragi niciodată ponoasele, care eşti mai mult decât mine domnişoară de onoare a DOAMNEI, deoarece DOAMNA face ca dragostea ei pentru tatăl tău vitreg să se răsfrângă şi asupră-ţi; astfel că tu pătrunzi în acest trist lăcaş ca păsările în turnul de sus, sorbind aerul din zbor, ciugulind florile, pigulind grăunţele, fără să ai nici cea mai mică treabă de făcut şi fără să înduri nici cea mai mică plictiseală. Şi tocmai tu vorbeşti de îndatoriri ce trebuie împlinite? În definitiv, frumoasa mea visătoare, care sunt îndatoririle tale, dacă nu aceea de a-i scrie acestui chipeş Raoul? Dar uite că nu i-ai scris încă nimic, şi asta înseamnă, dacă nu mă înşel, că îţi neglijezi îndatoririle.   Louise luă un aer serios, îşi sprijini bărbia în palmă şi zise pe un ton plin de candoare: — Aşadar, mă dojeneşti că o duc prea bine! Dar cum poţi să faci una ca asta? Tu ai un viitor; eşti de la curte; regele, dacă se însoară, îl va chema pe DOMNUL lângă sine; atunci vei lua parte la serbări minunate, îl vei vedea de aproape pe rege, despre care se spune că e atât de frumos şi de fermecător. — Şi, pe deasupra, îl voi vedea pe Raoul, care stă mereu în preajma domnului de Condé – adăugă răutăcioasă Montalais. — Bietul Raoul! suspină Louise. — E vremea să-i scriem, frumoasa mea. Hai s-o luăm de la capăt, cu acel faimos Domnule Raoul care strălucea în fruntea hârtiei pe care ai rupt-o adineauri. Îi întinse pana, apoi, cu un surâs încântător, îi îndemnă mâna, care aşternu repede pe hârtie cele două cuvinte mai sus amintite. — Şi acum? întrebă cea mai tânără dintre domnişoare. — Acum scrie ceea ce gândeşti, Louise – răspunse Montalais. — Eşti sigură că mă gândesc la ceva? — Te gândeşti la cineva, ceea ce este acelaşi lucru, ba, mai bine zis, ceva mai mult. — Crezi, Montalais? — Louise, Louise, ochii tăi albaştri sunt adânci ca marea pe care am văzut-o anul trecut la Boulogne. Nu, greşesc, marea e înşelătoare; ochii tăi sunt adânci ca azurul acesta de deasupra capetelor noastre. — Ei bine, dacă citeşti atât de uşor în ochii mei, spune-mi atunci ce gândesc, Montalais. — Mai întâi, nu gândeşti Domnule Raoul; gândeşti Scumpul meu Raoul. — Oh! — Nu roşi pentru atâta lucru. Scumpul meu Raoul, să zicem, mă rogi să-ţi scriu la Paris, unde te reţine serviciul pe lângă domnul prinţ de Condé. Cât de mult trebuie să te plictiseşti acolo, într-adevăr, de vreme ce cauţi să-ţi alungi urâtul amintindu-ţi de o provinciala…   Louise sări repede în picioare. — Nu, Montalais – zise ca surâzând – nimic din cele ce spui nu mi-a trecut prin minte. Altceva gândesc eu. Iată! Şi, apucând pana cu îndrăzneală, aşternu pe hârtie, cu o mână hotărâtă, cuvintele care urmează: M-aş fi simţit tare nenorocită dacă stăruinţele dumitale de a-mi cere ceva care să-ţi amintească de mine ar fi fost mai puţin înflăcărate. Totul aici îmi vorbeşte despre anii copilăriei noastre, care au trecut atât de repede, care s-au scurs atât de iute, încât nimic nu va putea înlocui farmecul lor în inima mea. Montalais, care privea cum aleargă pana pe hârtie şi care citea de-a-ndoaselea pe măsură ce prietena ei scria, o întrerupse printr-o bătaie vie din palme. — Dă-i înainte! zise ea. Admirabilă sinceritate, admirabilă inimă, admirabil stil! Arată-le acestor parizieni, draga mea, că Blois este oraşul vorbirii frumoase. — El ştie – răspunse tânăra fată – că Blois a fost pentru mine paradisul. — Asta voiam să spun şi eu, vorbeşti ca un înger. — Acum voi încheia, Montalais.   Şi tânăra fată continuă să scrie: Spui că te gândeşti la mine, domnule Raoul. Îţi mulţumesc, şi asta nu poate să mă surprindă, căci ştiu de câte ori inimile noastre au bătut una lângă alta! — Ei, ei! făcu Montalais. Fii cu băgare de seamă, mieluşică dragă, îţi împrăştii lâna pe drum, şi acolo sunt lupi! Louise tocmai voia să răspundă, când sub porticul castelului răsună tropotul unui cal. — Ce să fie asta? zise Montalais, apropiindu-se de fereastră. Frumos călăreţ, zău aşa! — Oh! Raoul! exclamă Louise, care făcuse aceeaşi mişcare ca şi prietena ei şi care, îngălbenindu-se la faţă, căzu tremurând alături de scrisoarea sa neterminată. — Iată un îndrăgostit norocos, n-am ce zice – rosti Montalais – şi care soseşte tocmai la timp! — Fugi, fugi de la fereastră, te rog! murmură Louise. — Dar nici nu mă cunoaşte. Lasă-mă să văd măcar pentru ce a venit aici.   descărcați cartea gratuit de aici:...

Capitolul 1   — Înmormântarea regelui.   — Doamna de Maintenon.   — Prinţii legitimi.   — Ducele d'Orleans.   — Portretele ducelui şi ai ducesei du Mâine.   — Contele de Toulouse.   — Filip d'Orleans şi ducesa d'Orleans.   — Copiii legitimi şi bastarzii ducelui d'Orleans.     La 9 septembrie 1715, către ora şapte seara, un car funerar urmat de câteva trăsuri de doliu ieşiră în linişte' n curtea palatului Versailles, străbătură pădurea Baugne, ajunseră în câmpia Saint-Denis pe drumuri lătuIni'ce şi intrară în curtea vechii biserici a lui Dagobert, lucind un mort care venea să-şi ocupe locul alături de predecesorul său, mirat, desigur, de o atât de lungă aş-ptare: aproape şaptezeci şi trei de ani. Tul, care la -dul său avea să-şi aştepte urmaşul v ir' de cinci- i nouă de ani, era Ludovic al XlV-lea: * ce înmorrea unuia dintre cei rnai mari regi Franţei s-a aproape pe ascuns şi pe drumuri f. ie? De ce nenea lipsă de pompă regală? De ce drumul în către ultimul lăcaş? Pentru că majsstatea mortului, una dintre cele mai puternice majcstăţi atunci când * trăia, acum nu-1 mai puten apăra pe Ludovic al XlV-lea de invective. Într-adevăr, când s-a făspândit veste^ morţii regelui, Parisul a tresărit de bucurie, simţind cum se rupe greul jug al unei atât de lungi şi apăsătoare domnii. Poporul, atâta vreme nefericit, oprimat, ruinat, dispreţuit, dacă nu cumva chiar urât, poporul bătu din palme, dansă, cântă şi aprinse focuri pe străzi. Locotenentul Poliţiei, domnul d'Argenşon, care făcuse eforturi zadarnice pentrtf a se opune acelui torent de impietate, declară până li urmă că el nu mai răspunde de nimic dacă au de gând să treacă cu cortegiul mortuar prin centrul Parisului. Îţi de ce cortegiul trecuse – în dvumul iui noptatec şi mis| tprios – prin locurile despre care am vorbit. Cu toatff acestea, poporului nu i-a scăpat acea scenă. Avid şi de alt fel de spectacole decât procesiunile religioase, norodul jurase să nu-i scape acea înmormântare… Şi cum Saint-Denis era capătul unde urma să se oprească, inevitabil, cortegiul, neştiind ziua în care Ludovic.ai XlV-lea avea să fie dus la ultimul său lăcaş, parizienii au început sa se aşeze, încă din 6 septembrie, pe câmpia ce despărţea Parisul de Saint-Denis. Pe la ora zece, cortegiul îşi făcu apariţia. Lucru ciudat: nici un prinţ de sânge, niciunul dintre prinţii legitimi, niciunul dintre pairii numiţi de acel rege, niciunul dintre curtenii care, din generaţie în generaţie, stătuseră la taifas în anticamere, aşteptând scularea regelui, niciunul dintre acei aaraeni nu petreceau pe bietul mort izolat, ce părea mai curând târât în ciae ştie ce loc necunoscut decât condus către un mormânt regal. Singurul om tânăr care însoţea mortul era ducele de Conde, nepotul marelui Conde, un bărbat de douăzeci şi trei de ani. O făcuse din pietate? Sau pentru a se asigura că uşa cavoului avea să se închidă definitiv în urma bă-trânului rege? Poporul, care aştepta de-a lungul drumuiui, poporul care, strâns ca la iarmaroc sau ca la târg, îşi amenajase dughene cu mâncare şi băutură, distracţii, scrâncioburi, cântăreţi, popor'ul care când vedea o anumită pompă sau, în lipsa unei pompe, o durere sinceră şi adevărată nu s-ar fi abţinut să plângă, poporul deci, văzând modestul cortegiu, înţelese că cei de la Curte îl lăsaseră în seama lui, ca să-i facă o plăcere şi ca să se răzbune, insultându-1 pentru opresiunea îndurată. La porţile bisericii Saint-Denis, tumultul care însoţise cortegiul tot drumul spori. Unii s-au repezit să răstoarne carul funebru, alţii au vrut să rupă în bucăţi şi sicriul, şi mortul, încât, la un moment dat, trupa care-1 însoţea a fost nevoită să intervină. Dar un bărbat ieşi în faţa trăsurilor ce alcătuiau cortegiul şi strigă:   — Nu credeam că ziua carnavalului o ' să fie în septembrie!   Un altul împinse doi parizieni beţi-criţă care se rostogoliră într-un şanţ plin cu noroi şi se îndepărtă strigând:   — Broscoilor, asta o să vă înveţe minte să mai orăcăiţi când apune soarele!   Într-adevăr, mulţimea cânta, dar pe un asemena ton că aducea mai mult cu un vuiet. Mortul, vârât în biserică, tot n-a scăpat de ocările norodului; căci a doua zi, pe zidurile bisericii se putea citi: „La Saini-Denis, ca şi-n palat, Tot fără inimă-ai intrat”,.   Efigiile regelui nu puteau nici ele scăpa de injurii; statuile de piatră sau de marmoră au fost mutilate; pe statuia de bronz din Piaţa Victoriei, asupra căreia nici dinţii, nici unghiile nu avuseseră nici o putere, apăruse inscripţia: „Tiran de bronz, întotdeauna ai fost astfel.'„ Satumaliile durară până a doua zi dimineaţă.   Să lăsăm poporul să-şi strige imprecaţiile împotriva regelui mort sau mai curând împotriva monarhiei, iar noi să vedem ce lăsase Ludovic al XlV-lea în urma sa.   Trei puteri distincte, dintre care două strâns legate; cele trei puteri erau: doamna de Maintenon, care din ibovnică devenise soţia lui Ludovic al XTV-lcu, domnii ău Mâine şi de Toulouse, recunoscuţi de: şi deveniţi prinţi legitimi, şi domnul duce d'Orleans,! Tenitor legitim al tronului în caz de stingere a ramur. Ustnice, reprezentată de tânărul Ludovic al XV-lea.; înepotul lui Ludovic al XlV-lea, cel de-al doilea fiu al ducelui de Eourgogne, născut la Fontainebleau la 15 februarie 1710 şi ultimul urmaş al acelei bogate descendenţe pe care regele, îngrozit, o văzuse stingându-se sub ochi? Săi.   Cele două puteri aliate, având acelaşi scop, erau doamna de Maintenon şi prinţii deveniţi legitimi. Scopul era de a-i determina pe toţi prinţii de sânge să se supună domnului du Mâine, pentru ca doamna de Maintenon să continue a exercita, sub regenţa elevului ei favorit, influenţa pe care Ludovic al XlV-lea îi îngăduise să şi-o exercite în treburile politice şi religioase în ultimii ani ai domniei sale.   Scopul domnului duce d'Orleans era, dimpotrivă, de a susţine prerogativele sângelui.   — Regal, de a cere odată cu credinţa şi educarea viitorului rege. Având grijă ca, până majoratul său, tânărul prinţ să fie sănătos şi întreg Ia trup, dezminţind calomniile răspândite pe seama lui, a V-lea şi a nepotului său în epoca morţii Marelui Delfin.

 Laleaua neagră de Alexandre Dumas Capitolul I  Un popor recunoscător La 20 august 1672, oraşul Haga, atât de plin de viaţă, atât de alb, atât de îngrijit, încât ai fi zis că fiecare zi e o duminică, oraşul Haga, cu parcul său umbros, cu pomii înalţi aplecaţi peste casele în stil gotic, cu luciul întins al canalelor în care se oglindesc clopotniţele şi cupolele aproape orientale, ― oraşul Haga, capitala celor şapte provincii unite, îşi revărsa valul negru şi roşu al locuitorilor grăbiţi, neliniştiţi, care alergau gâfâind cu muscheta la umăr, ciomagul în mână sau cuţitul la brâu spre Buytenhoff, sinistra închisoare ale cărei ferestre zăbrelite se mai văd încă şi unde zăcea Corneille de Witt, fratele fostului prim-ministru al Olandei, acuzat de asasinat de către chirurgul Tyckelaer. Dacă întâmplările din acea vreme şi mai cu seamă cele din anul în care ne începem povestirea n-ar fi strâns legate de cele două nume amintite mai sus, puţinele cuvinte de lămurire pe care le adăugăm ar putea să pară în afara subiectului; dar noi prevenim cititorul ― acest vechi prieten, căruia îi promitem totdeauna lucruri atrăgătoare în primele pagini şi faţă de care ne ţinem mai mult sau mai puţin făgăduiala în paginile următoare, ― îl prevenim, cum spuneam, că această explicaţie este necesară atât pentru clarificarea povestirii noastre, cât şi pentru înţelegerea marelui eveniment politic în care ea se încadrează. Corneille i sau Cornelius de Witt, Ruart de Pulten, adică inspector al digurilor din acest ţinut, fost primar al oraşului său natal, Dordrecht şi deputat în parlamentul statelor olandeze, avea patruzeci şi nouă de ani când poporul olandez, sătul de o republică bazată pe principiile lui Ioan de Witt, prim-ministru al Olandei, fu cuprins de o mare pasiune pentru stathuderii, funcţie pe care edictul impus de el, încă în vigoare în Provinciile Unite, a desfiinţat-o pentru totdeauna în Olanda. Cum rareori se întâmplă ca opinia publică, în evoluţia sa capricioasă, să nu vadă un om în spatele unui principiu. Poporul vedea în spatele acestei republici cele două chipuri aspre ale fraţilor de Witt, acele figuri romane ale Olandei, care se fereau să cultive sentimentul naţional, adepţi de neînduplecat ai unei libertăţi fără desfrâu şi ai unui belşug fără prisos; iar dincolo de stadtholderat, poporul vedea fruntea înclinată, gravă şi gânditoare a tânărului Wilhelm de Orania, pe care contemporanii săi l-au poreclit "Taciturnul", nume adoptat şi de posteritate. Cei doi de Witt căutau să-i intre în voie lui Ludovic al XIV-lea, căci simţeau atât creşterea autorităţii sale morale în faţa întregii Europe cât şi superioritatea sa materială asupra Olandei, dobândită prin succesul eroicei campanii a Rinului, ― campanie cântată de Boileau, ― care în trei luni a doborât puterea Provinciilor Unite şi al cărei erou demn de roman era contele de Guiche. 1 Ludovic al XIV-lea era un vechi duşman al olandezilor, care îl insultau şi îşi băteau joc de el în toate chipurile, ce e drept, mai totdeauna prin gura francezilor refugiaţi in Olanda. Orgoliul naţional făcea din el un Mitridate al republicii. În jurul fraţilor de Witt se crease aşadar o atmosferă de dublă nemulţumire, pornită atât din sfărâmarea unei rezistenţe dârze şi instaurarea unei puteri potrivnice aspiraţiilor naţiunii, cât şi din oboseala firească tuturor popoarelor învinse, care speră că un nou conducător ar putea să le salveze de la ruină şi ruşine. Acest alt şef, gata să-şi facă apariţia, gata să se măsoare cu Ludovic al XIV-lea, cu un viitor ce se anunţa măreţ, era Wilhelm, prinţ de Orania, fiu al lui Wilhelm al II-lea şi nepot, prin Henrieta Stuart, al regelui Carol I al Angliei, copilul tăcut, pe care, aşa cum am mai spus, poporul îl vedea în funcţia de stathuder. În 1672 avea douăzeci şi doi de ani. Ioan de Witt, preceptorul său, îl educase pentru a face din acest prinţ de viţă veche un bun cetăţean. În dragostea sa de patrie, mai puternică decât dragostea pentru elev, el i-a răpit prin edictul său speranţa de a deveni stathuder. Dar Dumnezeu a râs de pretenţiile oamenilor de a înălţa sau de a răsturna stăpânirile de pe pământ, fără să-l consulte; şi profitând de capriciile poporului olandez şi de groaza pe care o inspira Ludovic al XIV-lea, el a schimbat politica primului ministru, a abolit edictul încă în vigoare, restabilind funcţia de stathuder pentru Wilhelm de Orania, faţă de care avea anumite planuri, ascunse în tainele de nepătruns ale viitorului. Primul ministru se plecă înaintea voinţei concetăţenilor săi, dar Corneille de Witt, mai îndărătnic, refuză să semneze actul de restabilire a funcţiei de stathuder, cu toate ameninţările de moarte ale mulţimii orangiste, care l-a asediat în casa sa din Dordrecht. Numai insistenţele şi lacrimile soţiei sale îl determinară în cele din urmă să semneze, dar adăugă la numele său aceste două litere: V. C. ― adică Vi coactus, ceea ce înseamnă "Silit prin forţă".   A fost o adevărată minune că a scăpat în ziua aceea de loviturile duşmanilor săi. Cât despre Ioan de Witt, care şi-a dat adeziunea mai repede şi mai uşor sub presiunea voinţei concetăţenilor săi, n-a avut nici el parte de o soartă mai fericită. După câteva zile a fost victima unei tentative de asasinat, prin lovituri de cuţit. N-a murit însă în urma rănilor primite. Această înfrângere i-a nemulţumit pe adepţii Casei de Orania. Viaţa celor doi fraţi era o continuă piedică în calea planurilor lor; schimbară tactica pentru moment, chiar dacă mai târziu aveau să revină la prima, încercând să desăvârşească prin calomnie ceea ce nu izbutiseră cu pumnul. Se întâmplă destul de rar ca la un moment dat să se găsească la îndemâna lui Dumnezeu un om care să înfăptuiască o acţiune măreaţă; dar când un asemenea eveniment fericit are loc, istoria reţine numaidecât numele omului ales şi îl impune posterităţii.   Când însă necuratul se amestecă în treburile muritorilor pentru a distruge o existenţă sau a răsturna un imperiu, imediat se nimereşte şi un ticălos prin apropiere căruia îi e destul să-i şoptească un singur cuvânt, ca să se şi apuce de treabă. Ticălosul, gata să slujească spiritul răului în această împrejurare, se numea, după cum se pare c-am mai spus, Tyckelaer şi era de profesie chirurg. El îl acuză pe Corneille de Witt, desperat de abrogarea edictului, după cum a dovedit-o de altfel prin apostila sa şi clocotind de ură împotriva lui Wilhelm de Orania, că a însărcinat pe un asasin să scape republica de noul stathuder şi că acest asasin e el, Tyckelaer, care, chinuit de remuşcări numai la ideea faptei ce i se ceruse, prefera să dezvăluie crima decât s-o comită. Acum, imaginaţi-vă explozia care izbucni în rândurile orangiştilor când aflară de acest complot. Procurorul fiscal porunci să fie arestat Corneille chiar în casa sa, la 16 august 1672; inspectorul digurilor, nobilul frate al lui Ioan de Witt, fu supus torturii ca şi cei mai mârşavi criminali, într-o sală din Buytenhoff, spre a i se smulge mărturisirea pretinsului său complot împotriva lui Wilhelm. Dar Corneille nu era numai o minte luminată, ci şi un om foarte curajos. Făcea parte din acei martiri care, având un ideal politic, precum strămoşii lor avuseseră credinţa religioasă, ştiau să îndure caznele; surâse în timpul torturii, scandă cu voce sigură prima strofă din "Justum et Tenacem" al lui Horaţiu şi nu recunoscu nimic, zdruncinând astfel nu numai forţa dar şi fanatismul călăilor săi.   Bineînţeles că judecătorii nu îl găsiră nici pe Tyckelaer cu totul nevinovat, dar împotriva lui Corneille pronunţară o sentinţă prin care i se retrăgeau toate funcţiile şi demnităţile; fu condamnat să plătească cheltuielile de judecată şi exilat pe viaţă de pe teritoriul republicii. Această sentinţă dată nu numai împotriva unui nevinovat ci şi împotriva unui cetăţean de- vază, însemna o oarecare satisfacţie acordată poporului, pentru interesele căruia Corneille de Witt îşi închinase întreaga sa viaţă. Totuşi, după cum se va vedea, el nu s-a mulţumit numai cu atât. Atenienii, despre care se dusese vestea că nu ştiu ce e recunoştinţa, erau mai prejos decât olandezii din acest punct de vedere. Ei s-au mulţumit doar să-l exileze pe Aristide. La primele zvonuri în legătură cu acuzarea fratelui său, Ioan de Witt îşi dădu demisia din funcţia de prim ministru. Şi acesta fu la fel de bine răsplătit pentru devotamentul său către ţară. Retrăgându-se din viaţa publică, lua cu sine numai necazuri şi suferinţe, singurele foloase trase îndeobşte de oamenii cinstiţi, vinovaţi doar de a fi muncit pentru patria lor, uitându-se pe ei înşişi.   În acest timp, Wilhelm de Orania, nu fără să grăbească evenimentele prin toate mijloacele care-i erau la îndemână, aştepta ca poporul, al cărui idol era, să-i facă din trupurile celor doi fraţi treptele de care avea nevoie pentru a ocupa funcţia de stathuder. De aceea, la 20 august 1672, aşa cum am spus la începutul acestui capitol, tot oraşul alerga spre Buytenhoff pentru a fi de faţă la ieşirea din închisoare a lui Corneille de Witt ce pleca în exil şi pentru a privi urmele lăsate de tortură pe nobilul trup al omului care ştia atât de bine versurile lui Horaţiu.   Trebuie să adăugăm că această mulţime, care se îndrepta spre Buytenhoff, nu era îndemnată numai de nevinovata intenţie de a asista la un spectacol, ci şi de dorinţa unora de a duce la bun sfârşit o misiune ce nu fusese împlinită. Ne referim la misiunea de călău. Erau şi alţii, e drept, care alergau într-acolo cu intenţii mai puţin duşmănoase. Pentru ei nu era vorba decât de un spectacol atrăgător, căci văzând cum se târăşte în praf cel ce deţinuse mult timp puterea, orgoliul lor era satisfăcut. Nu era oare Corneille de Witt omul despre care se spunea că nu cunoaşte frica? Îl vor vedea închis, slăbit de cazne, palid, însângerat, acoperit de ruşine! Nu e acesta un triumf pentru burghezie, triumf de care orice bun burghez din Haga trebuie să se bucure, căci într-un anume fel burghezia e mai înverşunată decât poporul împotriva nobilimii! "Şi apoi, ― ziceau agitatorii orangişti, strecuraţi cu dibăcie în mulţime, socotind s-o transforme într-un instrument ascuţit şi zdrobitor, ― nu se va ivi oare nici un prilej pe drumul de la Buytenhoff până la poarta oraşului, de a arunca puţin noroi, sau chiar câteva pietre, în acest Ruart de Pulten, care nu numai că n-a acordat decât vi coactus funcţia de stadtholder prinţului de Orania, dar care a vrut să mai pună la cale si uciderea lui?"   "Ca să nu mai vorbim, adăugau îndârjiţii duşmani ai Franţei, că, de s-ar proceda cum se cuvine şi cei din Haga ar fi curajoşi, Corneille de Witt n-ar trebui lăsat să plece în exil, căci odată trecut peste graniţă, va complota mai departe cu Franţa şi va trăi din aurul marchizului de Louvois, împreună cu sceleratul său frate mai mare, Ioan." Se ştie că mulţimea stăpânită de o asemenea stare de spirit mai curând aleargă decât merge. Iată de ce locuitorii din Haga se îndreptau atât de grăbiţi spre Buytenhoff.   În mijlocul lor alerga, cuprins de mânie şi fără vreun plan, onestul Tyckelaer, pe care orangiştii îl purtară ca pe un erou al cinstei, al onoarei naţionale şi al milei creştineşti. Acest brav scelerat povestea, înflorind şi folosind toate resursele imaginaţiei sale, cum a încercat Corneille de Witt să-l corupă, ce sume de bani i-a făgăduit şi cât de diabolic a uneltit pentru a înlătura din calea lui, din calea lui Tyckelaer, toate greutăţile asasinatului. Fiecare frază a discursului său, ascultată cu nesaţ de mulţime, stârnea urale ce exprimau dragoste entuziastă pentru prinţul Wilhelm şi sălbatică mânie împotriva fraţilor de Witt.   Mulţimea blestema pe judecătorii nedrepţi, a căror sentinţă lăsa să scape viu şi nevătămat un criminal atât de odios cum era ticălosul de Corneille. Câţiva instigatori repetau cu voce scăzută: — O să plece! O să ne scape! La care alţii răspundeau: — O corabie îl aşteaptă la Schweningen, o corabie franceză. Tyckelaer a văzut-o. — Bravul Tyckelaer, cinstitul Tyckelaer! nu mai contenea mulţimea. — Şi fără îndoială, se auzi o voce, că în timpul fugii lui Corneille, Ioan, care nu a trădat mai puţin decât fratele său, va fugi şi el. — Puşlamalele or să mănânce în Franţa banii noştri, banii aduşi de corăbiile noastre, de arsenalele noastre, de şantierele noastre vândute lui Ludovic al XIV-lea. — Să-i împiedicăm să plece! strigă un patriot mai înverşunat. — La închisoare! La închisoare! repeta corul mulţimii.   La auzul acestor strigăte, burghezii alergau mai repede, puştile se încărcau, topoarele luceau şi ochii aruncau flăcări. Totuşi încă nu se comisese nici o violenţă şi linia călăreţilor care păzeau împrejurimile închisorii Buytenhoff rămânea rece, nepăsătoare, tăcută, dar mai ameninţătoare prin calmul ei decât toată mulţimea cu strigătele, cu agitaţia şi ameninţările ei; stătea nemişcată sub privirea superiorului, căpitanul cavaleriei din Haga, a cărui spadă scoasă din teacă era îndreptată în jos, cu vârful spre colţul scării de la şa. Această trupă, singurul zid de apărare al închisorii, stăpânea prin atitudinea sa nu numai masele populare dezordonate şi gălăgioase, dar şi detaşamentul gărzii burgheze care, aşezat în faţa închisorii Buytenhoff pentru a menţine ordinea alături de călăreţi, îndemna pe răzvrătiţi, strigând: — Trăiască de Orania, jos trădătorii!   Într-adevăr, numai prezenţa lui de Tilly şi a trupei sale mai ţinea în frâu pe soldaţii burghezi; dar curând, înflăcărându-se de propriile lor strigăte şi punând pe seama timidităţii tăcerea călăreţilor, făcură un pas spre închisoare, atrăgând pe urmele lor gloata poporului. Atunci, contele de Tilly încruntat, înaintă singur în faţa lor şi ridicând spada îi întrebă: — Domnilor din garda burgheză, de ce vă apropiaţi şi ce doriţi? Burghezii îşi agitară muschetele repetând strigătele: — Trăiască de Orania! Moarte trădătorilor! — Trăiască de Orania, fie, spuse domnul de Tilly, deşi eu prefer chipurile vesele celor posace. Ţipaţi cât vă place! Moarte trădătorilor! dar dacă e vorba să-i ucideţi cu adevărat, să ştiţi că mă aflu aici pentru a vă împiedeca.   Apoi, întorcându-se către soldaţi, comandă: — Sus armele, soldaţi! Soldaţii lui de Tilly executară ordinul calm şi cu precizie, obligându-i să bată imediat în retragere şi pe burghezi şi pe cei din popor, într-o învălmăşeală care-l făcu să zâmbească pe ofiţerul de cavalerie. — O, la, la, ― spuse el pe un ton zeflemitor, obişnuit celor din armată, ― nu vă fie teamă, burghezi; soldaţii mei nu vor strica nici un cartuş pe voi, dar nici voi nu veţi face nici un pas spre închisoare. — Ştiţi oare, domnule ofiţer, că avem muschete? i se adresă plin de furie comandantul burghezilor. — Văd al dracului de bine că aveţi, spuse de Tilly, doar le vânturaţi destul în faţa noastră; observaţi însă că şi noi avem pistoale şi pistolul ţinteşte admirabil la cincizeci de paşi, iar voi nu sunteţi decât la douăzeci şi cinci. — Moarte trădătorilor! strigă exasperată compania burghezilor. — Uf, spuneţi mereu acelaşi lucru, e obositor! mormăi ofiţerul, reluându-şi locul în fruntea trupei, în timp ce vuietul mulţimii creştea necontenit în jurul închisorii Buytenhoff.   Dar poporul înfierbântat nici nu bănuia că, în timp ce adulmeca sângele uneia dintre victime, cealaltă, ca şi cum s-ar fi grăbit să iasă în întâmpinarea soartei sale, trecea la o sută de paşi de piaţă, prin spatele grupurilor şi călăreţilor, pentru a se duce la Buytenhoff. Într-adevăr, Ioan de Witt tocmai coborâse din caleaşcă, însoţit de un servitor şi traversa liniştit curtea din faţa închisorii. Se recomandă temnicerului, care de altfel îl cunoştea, spunându-i: — Bună ziua, Gryphus, vin să-l iau şi să-l scot din oraş pe fratele meu, Corneille de Witt, condamnat, cum ştii, la exil. Şi temnicerul, un soi de urs dresat să deschidă şi să închidă poarta închisorii, îl salută şi-l lăsă să intre în clădirea ale cărei porţi se închiseră în urma lui. La zece paşi depărtare întâlni o frumoasă fată de şaptesprezece-optsprezece ani, în costum de frizonă, care-i făcu o graţioasă plecăciune. El îi spuse, apucând-o de bărbie: — Bună ziua, bună şi frumoasă Roza. Cum se simte fratele meu? — Oh! domnule Ioan, răspunse fata, nu de răul ce i s-a făcut mă tem. Răul ce i s-a făcut a trecut. — Şi de ce te temi atunci, frumoasă fată?   Mă tem de răul pe care vor să i-l facă, domnule Ioan. — Da, spuse de Witt, mulţimea asta adunată aici, nu-i aşa? — O auziţi? — E într-adevăr foarte pornită; dar când ne va vedea, cum nu i-am făcut decât bine, poate că se va potoli. — Din nenorocire nu e un motiv, murmură tânăra fată depărtându-se, pentru a da ascultare semnului poruncitor pe care i-l făcuse tatăl ei. — Nu, copila mea, nu; e adevărat ce-ai spus.   Apoi continuându-şi drumul: — Uite, murmură el, o fetiţă care nu ştie probabil să citească şi prin urmare n-a citit nimic, dar care totuşi a cuprins istoria lumii într-un singur cuvânt. Şi la fel de calm, dar poate ceva mai gânditor, fostul prim-ministru îşi continuă drumul spre camera fratelui său.   descarcare carte 

LA FEMME AU COLLIER DE VELOURS     CUPRINS:   PROLOG: Arsenalul.   I – Familia lui Hoffmann.   II – Un îndrăgostit şi un nebun.   III – Maestrul Gottlieb Murr.   IV – Antonia.   V – Jurământul.   VI – O barieră a Parisului în 1793   VII – Ghilotina din Piaţa Revoluţiei.   VIII – Judecata lui Paris.   IX – Arsène.   X – A doua reprezentaţie cu Judecata lui Paris.   XI – Cafeneaua.   XII – Portretul.   XIII – Ispititorul.   XIV – Numărul 113   XV – Medalionul.   XVI – Un hotel din strada Saint-Honoré         PROLOG: Arsenalul.   Pe 4 decembrie 1846, când vasul meu era ancorat de o zi în golful Tunis, m-am deşteptat în zori, pe la ora cinci; eram stăpânit de o dispoziţie ciudată, melancolică, dintre acelea care te ţin mult timp în stăpânirea lor.   De vină era un vin pe care-l avusesem.   Am sărit jos din pat, am tras nişte pantaloni pe mine, am urcat pe punte, am privit de jur-împrejurul meu. Speram că peisajul superb care se desfăşura sub ochii mei avea să mă distragă de la o anume preocupare, care era cu atât mai insistentă cu cât nu avea o cauză foarte concretă.   Aveam în faţa mea, la distanţă nu mai mare de o bătaie de puşcă, jetela care se întindea de la fortul Goulette până la fortul Arsenalului, lăsând o trecere destul de îngustă pentru navele care trec din golf spre lac. Lacul, cu ape sinilii ca azurul cerului pe care îl reflectau, era agitat, ici şi colo, de bătăile de aripi ale unor lebede, în timp ce pe unul din stâlpii fixaţi din loc în loc ca să indice pragurile de pe fundul apei, stătea nemişcat, asemenea păsărilor sculptate pe pietrele funerare egiptene, un cormoran care, din când în când, se prăvălea vertiginos în apă, după pradă, şi revenea la suprafaţă cu un peşte în cioc, îl înghiţea, se urca din nou pe stâlpul sau şi redevenea imobil, statuar, până ce alt peşte ce trecea prin apropierea sa îi trezea interesul şi, învingându-şi lenea, se arunca din nou în apă pentru ca să reapară după câteva clipe.   În acest timp, cerul era traversat, din cinci în cinci minute, de un şir de păsări flamingo ale căror aripi de purpură ieşeau în evidenţă pe albul mat al penajului şi, descriind un contur pătrat, arătau ca un joc de cărţi alcătuit numai din aşi de caro şi înşirate pe o linie dreaptă.   La orizont se vedea Tunisul, o îngrămădire de case cubice, fără ferestre, fără deschideri spre exterior, urcând pantele, în amfiteatru, albe şi strălucitoare, decupându-se vizibil pe cerul senin. La stânga se ridicau, asemenea unui zid de cetate cu creneluri, munţii de Plumb, al căror nume sugerează singur culoarea lor mohorâtă; la picioarele lor se zăreau, tupilate, mica moschee şi satul Sidi-Fathallah; la dreapta se distingea mormântul sfântului Ludovic şi locul unde fusese cândva Cartagina, două dintre relicvele cele mai însemnate din istoria lumii. În spatele meu se legăna, ancorat, Montezuma, o splendidă fregată cu aburi, de patru sute cincizeci de cai putere.   Erau, desigur, o mulţime de lucruri care să-ţi distragă imaginaţia de la alte preocupări. Dar mintea mea se fixase, cu încăpăţânate, asupra unui singur gând, pe care visul din acea noapte îl scosese la suprafaţă din adâncurile subconştientului.   Privirea mea se fixase într-un singur punct. Toată această panoramă inegalabilă se înceţoşa treptat, pe măsură ce ochii mei se detaşau de realitate. În curând, nu mai vedeam nimic din ce exista împrejurul meu. Din inima acestui vid tulbure, ca sub bagheta unei zâne, apăru un salon cu lambriuri albe, în adâncimea căruia zăream, aşezată înaintea unui pian pe clapele căruia degetele ei rătăceau neatente, o femeie melancolică. Am recunoscut-o şi am murmurat, ca şi cum ar fi putut să mă audă:   — Te salut, Marie, graţioasă Marie, gândul meu e alături de tine.   Apoi, m-am lăsat în voia acestui fluviu atotputernic care se cheamă memoria, întorcându-mă în zilele tinereţii, urmărind-o în trecut pe această fată plină de nevinovăţie, apoi tânără femeie şi mamă. Am fost cuprins de un sentiment egoist, simţind o nestăpânită nevoie de a comunica şi altui suflet gândurile care mă frământau.   Am luat pana şi am scris:   La bordul lui Véloce, având sub ochi Cartagina şi Tunisul, 4 decembrie 1846.   „Doamnă, Când veţi deschide o scrisoare trimisă de la Tunis, vă veţi întreba cine v-ar putea scrie dintr-un asemenea loc şi veţi spera să primiţi un autograf de la Regulus sau de la Ludovic al XI-lea. Vai! doamnă, cel ce îşi trimite gândul pios de la asemenea depărtare nu e nici erou nici sfânt şi, dacă a semănat vreodată întrucâtva cu episcopul de Hipponia, al cărui mormânt l-a vizitat acum trei zile, asemănarea nu priveşte decât prima parte a vieţii acestui sfânt. E adevărat, că şi el, ar putea răscumpăra această primă parte a vieţii prin cea de-a doua. Dar e prea târziu de-acuma pentru penitenţă şi, după toate probabilităţile, va muri precum a trăit, neîndrăznind măcar să lase după el mărturisirile lui care, la nevoie, ar putea fi povestite, dar nu pot fi câtuşi de puţin citite.   Aţi aruncat deja o privire asupra semnăturii, nu-i aşa, doamnă? şi ştiţi cu cine aveţi de-a face; şi desigur că vă întrebaţi cum se face că autorul Muşchetarilor şi al lui Monte-Cristo s-a gândit să vă scrie de-aici, de lângă lacul unde zace amintirea Cartaginei, când, la Paris, uită un an întreg, câteodată, să vă facă o vizită.   Înainte de toate, doamnă, Parisul e Paris, adică un fel de vârtej în care pierzi memoria tuturor lucrurilor, în mijlocul zgomotului pe care îl face atâta lume aflată într-o continuă agitaţie. La Paris, trebuie să v-o spun, mă comport şi eu ca toată lumea. Atunci când nu alerg de colo-colo, stau acasă şi scriu. Dar trebuie să spun că, atunci când scriu, nu sunt aşa de departe de dumneavoastră pe cât credeţi, căci dumneavoastră sunteţi una dintre acele puţine persoane pentru care scriu şi se întâmplă rar să nu-mi spun, când am terminat un capitol de care sunt mulţumit sau o carte reuşită: Marie Nodier, acest spirit încântător, va citi aceste rânduri; şi sunt mândru, doamnă, căci sper că, după ce veţi citi ce am scris, voi fi puţin mai sus în gândurile dumneavoastră.   Cert este, doamnă, ca să reiau firul gândurilor, că în noaptea asta am avut un vis, de care nu eraţi străină, care m-a făcut să nu mai simt bula care clatină un gigantic vapor cu aburi pe care guvernul mi-l închiriază şi pe care îl găzduiesc pe unul dintre prietenii şi admiratorii dumneavoastră, Boulanger, precum şi pe fiul meu, fără a mai aminti de Giraud, Maquet, Chacel şi Desbarolles, care se află printre cunoscuţii dumneavoastră. Cert este că am adormit fără să mă preocupe ceva anume şi, cum mă aflu aici într-un decor din O mie şi una de nopţi, un spiriduş m-a vizitat şi m-a condus într-un vis în care dumneavoastră eraţi regina. Acel loc în care m-a condus nu era un palat, era mult mai mult decât un palat, mai mult decât un regat: era minunata Casă de la Arsenal în vremurile ei de fericire şi veselie, când mult-iubitul nostru Charles îi făcea onorurile cu firescul ospitalităţii antice şi mult-respectata noastră Marie cu tot farmecul ospitalităţii moderne.

UNUL din privilegiile cele mai însemnate ale istoricuiul, acest rege al trecutului, este de a nu avea. Atunci când îţi străbate regatul, decât să atingă eu pana lui ruinele şi cadavrele pentru a reclădi palatele şi a învia oamenii; la glasul lui, întocmai ca Ia glasul Lui Dumnezeu, osemintele împrăştiate se unesc din nou, cărnuri vii Ie acoperă, costume strălucitoare le îmbracă ţi, din acel losafat 1 uriaş în care cele trei mii de secule trecute şi-au condus fiii, el nu are decât să-şi aleagă pe cine doreşte şi să-i strige pe nume pentru ca de îndată aceştia să ridice cu fruntea piatra de pe morminl, să dea la o parte cu mina giulgiul în care alnt înfăşuraţi şi să răspundă, aşa cum i-a răspuns Lazăr lui Hristos: „la-tă-mă, Doamne; ce vrei de la mine?”   E drept că este nevoie de un pas hotărât ca să cobori în adâncurile istoriei, de un glas poruncitor pentru a pune Întrebări fantomelor, de o mină care sănu tremure scriind cuvintele ce le dictează. Răposaţii au uneori taine îngrozitoare pe care groparul le-a pecetluit odală cu et în morrmnt. Pârul lui Dante a albit auzind povestirea contelui Ugolino, iar ochii au căpătat o privire atât de posomorită, obrajii o paloare atât de cadaverica încât, dacă Vergiliu l-ar fi readus la suprafaţa pământului* femeile din Florenţa, ghicind de unde venea ciudatul călător, l-ar fi arătat copii|oispunind; „Uitaţi-vă la omul acela e Irece atât de grav şi atât de trist, a coborât în infern     În afară de geniu, nouă ni se potriveşte mai cu seamă comparaţie danlescă şi vergi Liana: uşa cavourilor de Ia Saint-Dcnis. Ce se va deschide în fata noastră, are destule asemănări cu cea a infernului; aceeaşi legendă se potriveşte de minune la amândouă şi, dacă am avea cu noi făclia lui Danto şi daca am fi purtaţi de mina de către Vergiliu, n-am avea prea mult de căutat, prin mijlocul celor trei seminţii regale ce populează mormintele vechii mănăstiri, spre a găsi vreun ucigaş a cărui crimă să fie tot atât de osindltă ca şi cea a arhiepiscopului Roger, vreo victimă a cărei nenorocire să fie tot atât de vrednică de milă cum a fust cea a întemniţatului din turnul Fisei.   În acest vast osuar se află mal cu seamă un mormânt pe lingă care n-am trecut niciodată fără să' ne oprim, să Htăm cu braţele încrucişate şi să plecăm Iruntea. Într-un cavou din stingă se află un mormânt simplu din marmură neagră, peste care sunt culcate una lingă alta două statui, una a unui bărbat, cealaltă a unei femei. Sm împlinit de curând patru veacuri de când odihnesc astfel cu mii-nile împreună şi rugându-se; căci bărbatul îi cere socoteală lui Dumnezeu de mânia lui, iar femeia cere iertare pentru trădarea el; trebuie să vă spun că cele două statui sunt una a unui nebun şi cealaltă a unei adultere; vreme de douăzeci de ani, nebunia unuia şi amorurile celeilalte au însângeial Franţa, fapt pentru care, în jurul patului mortuar ce îi reuneşte, după cuvintele: r, Aici zace regele Carol Mult-Iubitul, aL Vl-lea după nume, şi regina Isabela. De Bavaria, soţia sa„, aceeaşi mină a adăugat, nu fără temei: „Rugaţi-vă pentru ei I*   Aşadar Ia Saint-Denis, pentru că aici ne aflăm, vom deschide arhivele tainice ale acestei domnii ciudate care a trecut, după cum a spus-o unul din poeţii noştri, „intre apari (ia unui bătrân şi a unei păstoriţe şi care a lăsat drept singur monument al vieţuirii sale. O amară bătaie de joc a destinului imperiilor şi a norocului oamenilor: un joc de cărţi”.   Alături de câteva pagini albe ce se vor găsi în această carte, vom în ti ini numeroase pagini roşii de sânge, numeroase pagini negre de doliu; căci Dumnezeu a voit că lotul Sici pe pământ să fie vopsit cu aceste trei culori, atunci când a alcătuit din ete stema vieţii omeneşti îi tind i-a dat drept deviză: nevinovăţia, pas lunile şi mo ar (ea.   Acum, să deschidem această carte, aşa după cum Dumnezeu deschide viaţa, la paginile ei albe. Vom ajunge destul de repede la paginile de sânge şla paginile doliu.   In dimineaţa zilei de 20 august 1389  din zorii zilei, se vedea o mare Îngrămădire de oameni pe drumul ce duce de la Saint-Denis la Paris.   Aceasta pentru că doamna Isabela. Fiica ducelui Etienne de Bavaria şi soţia regelui Carol al Vl-lea, trebuia să-şi facă, în calitate de regină a Franţei, prima intrare solemnă în capitala regatului.   Se cade să spunem, pentru a îndreptăţi această curiozitate, că se povesteau lucruri minunate despre această prinţesă; se ştia că la prima întrevedere cu ea, întrevedere ce a avut loc într-o vineri, regele se îndrăgostise la culme şi cu mare greutate îi îngăduise unchiului său de Burgundia să prelungească până lunea viitoare pregătirile de nuntă.   Dealtfel, această alianţă fusese privită eu mari speranţe în regat; se stia că înainte de a muri, regele Carul al V-lea îşi manifestase dorinţa ca fiul său să se căsătorească cu o prinţesă de Bavaria, pentru a cumpăni influenţa lui Richard al Angliei, care se căsătorise cu sora regelui Germaniei. Dragostea tânărului prinţ sprijinea în. Chip minunat ultimele dorinţe ale tatălui său; ceva mai mult, moaşele care o examinaseră pe logodnică declaraseră că era în stare să dea moştenitori coroanei, iar după un an, naşterea unui fiu venise să facă cinste experienţei lor, Câtcva glasuri eobiloare, aşa cum se aud la începuiul fiecărei domnii, şuşoteau că lucrurile vor lua a întorsătură rea, vinerea fiind o zi nepotrivita pentru o întrevedere nupţială; dar nimic nu făcuse încă să se dea crezare: în acestor prorociri, iar glasurile lor, dacă ar fi încercat să se facă auzite, ar fi fost repede înăbuşite de strigatele de bucurie care, în ziua când începem povestirea de fată, se înălţau fără nici o oprelişte din toate gurile.   Întrucât principalele personaje ce vor juca un rol această cronică se găsesc chemate, prin obârşia sau pe. funcţia lor. Să ia loc alături sau în urma reginei, ne vom pregăti, dacă cititorul ne îngăduie, să urmăm mersul cortegiului care nu aşteaptă, spre a porni la drum, decât sosirea ducelui Ludovic de Turena. Fratele regelui, pe care preocuparea pentru aranjarea toaletei, zic unii, şi o noapte de dragoste, zic alţii, iL făcuseră să Intime deja cu o jumătate de orăr Dealtfel, acesta ar fi un mijloc, dacă nu nuu, cel puţin Lesnicios, de a face cunoştinţă cu oamenii şi cu lucrurile, dealtminteri, se vor găsi în acest tablou pe care încercăm să-l schiţăm, după spusele vechilor maeştri ', câteva amănunte ce nu vor fi lipsite nici de interes niei de originalitate.   Am spus că, în ziua aceea de duminică, se adunaşi alâta lume afară din Paris, incit te minunai văzând-o şi întreb. Îi dacă nu cumva le poruncise cineva să vină acolo. Drumul mare era înţesat de bărbaţi şi femei, alât de înghesuiţi unii în alţii de parcă erau spicele unui lan de grâu; şi comparaţia devenea tot mai nimerită de fiecare dată când o inllmplare neprevăzută făcea să se legene, ca Sn timpul secerişului, mulţimea aceea prea îndesită pentru ca cea mai mică zdruncinătură pe care o primea una din părţi să nu se transmită de îndată întregii gloate.   La orele unsprezece, citeva strigăte puternice ce auziră în primele rânduri ale mulţimii şi un fior ce o străbătu de la un cap la altul, dădură de veste în sfârşit nerăbdării tuturor că avea să se petreacă ceva nou; era regina Jeana şi ducesa de Orleans. Fiica ei. Care, cu ajutorul sergenţilor ee mergeau înaintea lor lovind gloata cu nişte nuieluşe, îşi croiau drum spre mijlocul acelor valuri omeneşti, în vreme ee. Spre a ic împiedica să nu se în     Chidă în urma lor, mergea călare, pe două şiruri şi de ambele laturi ale drumului, elita burghezilor din Paris, în număr de? Mic două sute. Cei care fuseseră aleşi spre a forma această gardă de onoare erau Îmbrăcaţi în nişte veşminte lungi din postav de mătase colorată cu verde şi roşu-închis, pur tind pe cap nişte capişoane ale căror margini le eădeau pe umeri, sau fluturau ca nişte eşarfe când din întâmplare, o adiere de vint venea să mai răcorească atmosfera greoaie de vară, ce devenea şi mai mistuitoare din pricina nisipului ce se ridica de sub picioarele oamenilor şi cailor. Dată la 0 parte şi împinsă de această mişcare, gloata se revarsă peste timpurile ce se întindeau dincolo de cele două laturi ale drumului, iar mijlucul şoselei se prefăcu într-un fel de canal căruia burghezii Parisului îi închipuiau cele două maluri, printre care cortegiul regal putea să înainteze nestingherit. Mişcarea aceasta se făcu cu mai putină greutate decât s-ar fi putut crede la început. Pe vremea aceea, poporul care îi ieşea în întimpinare regelui, era împins atât de dragoste şi respect, cât şi de curiozitate; şi dacă monarhia de atunci se cobora uneori până la elr în schimb poporul nu urca până la ea. Aşadar, după acest soi de expropriere care, în zilele noastre, nu a-ar face fără ţipete, fără jandarmi şi fără sudălmi, fiecare o apucă pe unde nimeri şi. Intru cât terenul timpurilor era mai jos decât al şoselei, se îndreptă în goana mare spre locurile mai ridicate ce îi îngăduiau să vadă drumul. Tntr-o clipită, copacii şi casele răzleţite se văzură năpădite şi încărcate cu chiriaşi străini care, pe copaci, se cocoţară de la vârf până la ultimele crengi, iar în case, de la acoperiş până la parter i cei care nu îndrăzniră să jncerce această primejdioasă căţărare, se înşirară pe taluzul şoselei pe creasta căreia se aflau burghezii din Escortă; femeile se înălţară pe vârful picioarelor, copiii urcară pe umerii taţilor, astfel incit fiecare îşi găsi de bine de rău un locşor, unii privind de sus capişuanele burghezilor, alţii uitându-se cu resemnare printre picioarele cailor.   Abia se potolise mica îmbulzeală pricinuită de trecerea reginei Jeana şi a ducesei de Orleans, care se dulor s ceau mai înainte la palat1, unde le aştepta regele, când se zări, apărând din strada principală de la Sainl-Denis, litiera atât de aşteptată a reginei. După cum am mai arătat, gloata ce se adunase în acest scop tra nespus de curioasă s-o vadă pe tânăra prinţesă care nu avea nici nouăsprezece ani şi pe care se bizuia jumătate din speranţa monarhiei; cu toate astea se poate ca cea dinţii privire pe care mulţimea o îndreptă asupra ei să nu prea fi îndreptăţit faima de frumuseţe ce ajunsese înaintea ei în capitală, căci era o frumuseţe ciudată cu care trebuia să te obişnuieşti; aceasta din pricina contrastului ţipător pe care îl forma părul, de un blond aproape auriu, cu sprânccncle ' negre ca abanosul, tipuri opuse şt caracteristice ale raselor din nord şi din sud care, încrucişându-se în această femei îi dădeau inimii patimile arzătoare ale tinerei italience, i; frunţii trufia dispreţuitoare a prinţesei germane?

Le Chevalier De Maison-Rouge       Capitolul I   ÎNROLAŢII VOLUNTARI   Era în seara zilei de 10 martie 1793. Abia sunaseră ceasurile zece la Notre-Dame şi bătăile, desprinzându-se una după alta ca nişte păsări nocturne dintr-un cuib de bronz, îşi luau zborul, trist, monoton, patetic.  Noaptea ce se lăsase asupra Parisului nu era plină de zgomot, furtunoasă şi întretăiată de fulgere, ci rece şi înnegurată. Parisul însuşi nu era nici pe departe Parisul cunoscut, strălucind seara de mii de focuri ce se oglindesc în mâzga-i poleită, Parisul trecătorilor grăbiţi, Parisul şoaptelor vesele şi-al suburbiilor bahice, pepinieră a certurilor aprige şi-a crimelor temerare, cuptor din sânul căruia se înalţă mii de urlete. Parisul nu mai era decât un oraş copleşit de ruşine, sfios, neliniştit, ai cărui rari locuitori alergau ca să străbată dintr-o stradă în alta şi se năpusteau pe alei sau pe sub portaluri ca nişte fiare sălbatice, hăituite de vânători, pierind ca înghiţite de vizuinile lor. Era, în sfârşit, aşa cum am spus, Parisul zilei de 10 martie 1793. Câteva cuvinte despre împrejurările critice care aduseseră asemenea schimbare în aspectul Capitalei şi apoi vom trece la evenimentele care formează obiectul povestirii de faţă. Franţa, odată cu moartea lui Ludovic al XVI-lea, o rupsese cu toată Europa. Celor trei duşmani cu care se războise mai înainte, cu alte cuvinte Prusiei, Imperiului Austriei şi Piemontului, li se adăugaseră Anglia, Olanda şi Spania. Numai Suedia şi Danemarca îşi păstrau vechea lor neutralitate, preocupate dealtfel, cum era şi firesc, să stea cu ochii aţintiţi la Ecaterina a II-a, care destrăma Polonia. Situaţia era înspăimântătoare. Franţa, nedispreţuită ca putere reală, dar destul de puţin preţuită ca forţă morală, de când cu masacrele din septembrie şi execuţia din 21 ianuarie, era literalmente blocată, ca un simplu oraş, de întreaga Europă. Anglia se afla pe coastele noastre, Spania în Pirinei, Piemontul şi Austria în Alpi, Olanda şi Prusia în nordul Ţărilor de Jos, şi, dintr-un singur loc, cuprins între Rinul de Sus şi fluviul Escaut, două sute cincizeci de mii de ostaşi veneau în marş împotriva Republicii. Peste tot generalii noştri erau respinşi: Maczinski fusese silit să părăsească Aix-la-Chapelle şi să se retragă spre Liege; Steingel şi Neuilly fuseseră împinşi spre Limburg; Miranda, care asediase Maestricht, se retrăsese în Tongres; Valence şi Dampierre, siliţi să bată în retragere, pierduseră o parte din materiale. Peste zece mii de dezertori fugiseră din unităţile militare şi se răspândiseră în interior, în sfârşit, Convenţia nemainădăjduind decât în Dumouriez îi trimisese ştafetă după ştafetă, poruncindu-i să părăsească malurile cursului de apă Biesboos, unde se pregătea pentru o debarcare în Olanda, ca să vină să ia comanda armatei de pe Meuse. Cu inima fremătând, ca un trup însufleţit, Franţa suferea în Paris, cu alte cuvinte chiar în mijlocul ei, toate loviturile pe care invazia, răscoala sau trădarea i le dădeau în punctele cele mai îndepărtate. Orice victorie era o izbucnire de bucurie, dar fiecare înfrângere însemna o înteţire a teroarei. Aşadar, se poate lesne înţelege ce tumult iscaseră veştile eşecurilor succesive pe care tocmai le încercaserăm. În ajun, în ziua de 9 martie, la Convenţie avusese loc o şedinţă dintre cele mai furtunoase, toţi ofiţerii primiseră ordin să se prezinte numaidecât la regimentele lor, iar Danton, care, plin de cutezanţă, propunea lucruri imposibile ce se îndeplineau totuşi, Danton, urcând la tribună, strigase: — Ziceţi că vă lipsesc soldaţii? Haideţi să dăm Parisului prilejul de-a salva Franţa, să-i cerem treizeci de mii de oameni, să-i trimitem lui Dumouriez, şi nu numai că Franţa e salvată, dar ne asigurăm Belgia, iar Olanda e ca şi cucerită. Propunerea fusese primită cu strigăte entuziaste, în toate secţiile poftite să se întrunească în cursul serii, se deschiseseră registre pentru voluntari. Spectacolele fuseseră interzise pentru a împiedica orice fel de distracţie, iar la Palatul primăriei fusese arborat un drapel negru în semn de deznădejde. Înainte de miezul nopţii, treizeci şi cinci de mii de nume figurau înscrise în registrele cu pricina. Numai că se întâmplase în seara aceea ce se întâmplase şi în cursul zilelor lui septembrie. La fiecare secţie, înrolaţii voluntari, înscriindu-se, ceruseră ca, înaintea plecării lor, trădătorii să fie pedepsiţi. Trădătorii nu erau de fapt alţii decât contrarevoluţionarii, conspiratorii deghizaţi care ameninţau dinăuntru Revoluţia ameninţată dinafară. Dar, după cum e lesne de înţeles, cuvântul căpăta toată amploarea pe care voiau să i-o dea partidele extremiste care sfâşiau Franţa la epoca aceea. Trădătorii erau cei mai slabi. Or, mai slabi decât toţi erau girondinii. Montagnarzii hotărâră ca ei, girondinii, să fie trădătorii. A doua zi — 10 martie — toţi deputaţii montagnarzi erau prezenţi la şedinţă. Iacobinii, înarmaţi, umpluseră tribunele, după ce izgoniseră femeile, când iată că apare primarul, însoţit de Consiliul Comunei, confirmă raportul comisarilor Convenţiei cu privire la devotamentul cetăţenilor şi repetă cererea, unanim emisă în ajun, pentru numirea unui tribunal extraordinar, menit să-i judece pe trădători. Numaidecât fu cerut cu strigăte puternice un raport al comitetului. Comitetul se întruneşte pe dată şi, după zece minute, Robert Lindet spune că se va numi un tribunal, alcătuit din nouă judecători independenţi faţă de orice forme procedurale, împărţiţi în două secţiuni, de asemenea permanente, care îşi vor asigura probele doveditoare prin toate mijloacele şi îi vor urmări la cererea Convenţiei sau din iniţiativă proprie pe toţi cei ce ar încerca să creeze o stare de derută în rândurile poporului. După cum se vecie; încordarea era mare. Girondinii înţeleseră că asta însemna înlăturarea lor. Se ridicară în masă şi răcniră: — Mai bine moartea decât să consimţim la instaurarea unei inchiziţii veneţiene! Drept răspuns la apostrofarea lor, montagnarzii cerură votul prin viu grai. — Da, strigă Féraud, da, să votăm ca să-i dăm în vileag pe oamenii care vor să ucidă nevinovăţia în numele legii. Se votează într-adevăr şi, împotriva tuturor aşteptărilor, majoritatea declară: 1) că vor fi juraţi, 2) că juraţii vor fi recrutaţi în număr egal din departamente, 3) că vor fi numiţi de Convenţie. În clipa în care cele trei propuneri fură admise, se auziră strigăte puternice. Adunarea Convenţiei era obişnuită cu vizitele plebei. Ceru să afle ce dorea. I se răspunse că o deputăţie a înrolaţilor voluntari care cinase la hala de grâu ruga să i se îngăduie să defileze în faţa adunării. Numaidecât se deschiseră uşile şi şase sute de bărbaţi, înarmaţi cu săbii, pistoale şi suliţe, se arătară pe jumătate beţi şi defilară în mijlocul aplauzelor, cerând sus şi tare moartea trădătorilor. — Da, le răspunse Collot d'Herbois, da, prieteni, în ciuda intrigilor, vă vom salva şi pe voi şi libertatea! Cuvintele de mai sus fură urmate de o privire aruncată girondinilor, privire ce-i făcu să înţeleagă că nu erau nicidecum în afara primejdiei. Într-adevăr, după încheierea şedinţei Convenţiei, montagnarzii se împrăştiară prin celelalte cluburi, aleargară la cordelieri şi la iacobini, propunându-le să-i scoată de sub scutul legii pe trădători pentru a-i măcelări chiar în noaptea aceea. Soţia lui Louvet locuia în strada Saint-Honoré, chiar lângă iacobini. Auzind vociferări, coboară, intră în club, aude propunerea şi urcă în mare grabă să-şi prevină soţul. Louvet se înarmează, aleargă din uşă în uşă să-şi vestească prietenii, află că toţi plecaseră, slujitorul unuia dintre ei îi spune că sunt cu toţii la Pétion, se duce neîntârziat acolo şi-i găseşte dezbătând liniştit un decret pe care urmau să-l prezinte a doua zi, făcându-şi iluzii asupra unei majorităţi deloc sigure, ba chiar fălindu-se la gândul că vor obţine aprobarea. Le povesteşte ceea ce se petrece, le împărtăşeşte temerile sale, le spune ce anume pun la cale împotriva lor iacobinii şi cordelierii şi încheie poftindu-i să ia măsuri energice în ceea ce-i priveşte. Atunci Pétion se ridică, calm şi impasibil ca de obicei, se duce la fereastră, o deschide, priveşte cerul, întinde braţele afară şi, trăgându-şi îndărăt mâinile şiroind de apă, zice: — Plouă, în noaptea asta nu va fi nimic. Prin fereastra acum întredeschisă pătrunseră cele din urmă vibraţii ale orologiului care bătea ora zece. Iată, aşadar, ce se petrecuse la Paris în ajun şi chiar în ziua aceea; iată ce se petrecea în seara zilei de 10 martie şi de ce, în bezna umedă şi în tăcerea ameninţătoare, casele hărăzite să-i adăpostească pe cei vii, întunecate şi posomorâte, păreau sălaşuri ale unor morţi.         Într-adevăr, nesfârşite patrule ale gărzilor naţionale, precedate de cercetaşi cu baioneta înainte, cete de cetăţeni din secţiile înarmate la întâmplare, păşind în rânduri strânse, jandarmii cercetând fiece colţişor de uşă şi fiece gang, iată singurii locuitori ai oraşului care cutezau să se aventureze pe străzi, până într-atât lumea înţelesese din instinct că se punea la cale ceva necunoscut şi înspăimântător. O ploaie măruntă şi rece ca gheaţa, ploaia aceea care îl liniştise pe Pétion, se pornise parcă anume pentru a spori indispoziţia şi neliniştea gardienilor ale căror întâlniri semănau cu nişte pregătiri de luptă şi care, după ce se recunoşteau cu neîncredere, schimbau parola încet şi în silă. Pe urmă, văzându-i cum îşi întorceau capetele pentru a se uita unii la ceilalţi după ce se despărţeau, ai fi zis că şi unii şi alţii se temeau reciproc să nu fie atacaţi pe la spate. Or, tocmai în seara aceea, când Parisul părea cuprins de-o spaimă atât de des repetată încât firesc ar fi fost să se fi deprins întrucâtva cu ea, în seara aceea când se plănuia pe tăcute măcelărirea revoluţionarilor lipsiţi de elan care, după ce votaseră, cu multe abţineri moartea regelui, se codeau acum în faţa morţii reginei, captivă în închisoarea Temple, cu copiii şi cumnata ei, în seara aceea o femeie învăluită într-o mantie de indian liliachiu, cu părul negru, cu capul acoperit sau mai curând cufundat în gluga mantiei, se strecura de-a lungul caselor de pe strada Saint-Honoré, ascunzându-se ba în intrândul vreunei porţi, ba în vreun ungher dintre ziduri, ori de câte ori se ivea o patrulă, şi rămânând neclintită ca o statuie, ţinându-şi răsuflarea până ce patrula trecea, ca apoi să reînceapă fuga, urmându-şi cursa rapidă, neliniştită, până când altă primejdie, de acelaşi soi, o silea din nou să tacă şi să încremenească. Străbătuse astfel neobservată, graţie precauţiilor pe care şi le lua, o parte din strada Saint-Honoré, când la colţul străzii Grenelle dădu nu peste o patrulă, ci peste o ceată de viteji, înrolaţi voluntari, care cinaseră şi ei în hala de grâu şi al căror patriotism devenise încă şi mai înflăcărat datorită numeroaselor toasturi pe care le închinaseră victoriilor viitoare. Sărmana femeie scoase un strigăt şi încercă să fugă pe strada Coq. — Ei, tu, cetăţeană, strigă şeful cetei de înrolaţi, căci demnii noştri patrioţi îşi şi aleseseră şefii, până într-atât nevoia de a fi comandat e firească omului. Ei! tu, încotro? Fugara nici gând să răspundă; alerga întruna. — Arma la ochi! făcu şeful, e un bărbat travestit, vreun aristocrat care fuge! Şi zgomotul a două-trei flinte, folosite fără precizie de mâini prea şovăitoare ca să poată să fie sigure, îi aduse la cunoştinţă bietei femei mişcarea fatală în curs de executare. — Nu, nu! strigă ea oprindu-se brusc şi întorcându-se îndărăt, nu, cetăţene, te înşeli, nu sunt bărbat. — Atunci înaintează la ordin, zise şeful, şi spune drept: încotro te duci tu aşa, ca o pasăre de noapte plină de farmece? Dar nu mă duc nicăieri, cetăţene... mă întorc acasă. — Hm! Te-ntorci acasă? — Da. — Pentru o femeie cinstită te-ntorci cam târziu acasă, cetăţeană. — Vin de la o rudă care e bolnavă. — Pisicuţă mică, zise şeful făcând un anume gest cu mâna, la care femeia, speriată, se trase repede îndărăt, ferindu-se, şi unde ni-e carnetul? — Carnetul meu? Cum aşa, cetăţene? Ce vrei să spui şi să-mi ceri? — Ce, n-ai citit decretul Comunei? — Nu. — L-ai auzit atunci proclamat în gura mare? — Ba nu. Şi ce spune decretul acela, Doamne-Dumnezeule? — Mai întâi că nu se mai spune Doamne-Dumnezeule; acum se spune Fiinţă Supremă. — Iertare, am greşit. Obicei vechi. — Prost obicei. Obicei de aristocrat. — Am să încerc să mă îndrept, cetăţene. Dar spuneai...? — Spuneam că decretul Comunei interzice să ieşi după orele zece seara fără carnet de cetăţean. Ai carnetul de cetăţean? — O, nu! — L-ai uitat la ruda ta? — N-am ştiut că trebuia să ies cu carnetul acela. — Atunci, hai la primul post. Acolo ai să te justifici frumuşel faţă de căpitan şi, dacă-i mulţumit de tine, te trimite la domiciliu, însoţită de doi oameni, de nu — te ţine până ce capătă informaţii mai amănunţite. La stânga v-aliniaţi, grăbiţi pasul, înainte marş! La strigătul de groază pe care-l scoase arestata, şeful înrolaţilor voluntari înţelese că biata femeie se temea grozav de asemenea măsură. — A-ha! făcu el. Acum sunt sigur c-am pus mâna pe-un vânat de soi. Hai, hai, ia-o la picior, micuţe, pe-aci-nainte. Şi şeful apucă braţul arestatei, îl trecu pe sub al său, şi-o târî după el către postul de la Palais-Egalité, cu toate strigătele şi lacrimile ei. Ajunseseră în dreptul barierei Sergenţilor când un tânăr înalt, învăluit într-o mantie, cotea pe după colţul străzii Croix-des-Petits-Champs, tocmai în clipa în care captiva încerca prin rugăminţile ei să-şi recapete libertatea. Dar, fără s-o asculte, şeful voluntarilor o târa după el cu sălbăticie. Tânăra noastră scoase un ţipăt, pe jumătate de spaimă, pe jumătate de durere. Tânărul văzu lupta, auzi ţipătul şi, sărind dintr-un capăt al străzii în celălalt, se găsi faţă în faţă cu ceata cea mică de oameni. — Ce e şi ce faceţi cu femeia asta? întrebă el pe cel ce părea a fi şeful. — Decât să mă întrebi, mai bine nu-ţi vârî nasul unde nu-ţi fierbe oala. — Cine-i femeia asta, cetăţeni, şi ce-aveţi cu ea? repetă tânărul, de data asta cu un ton mai poruncitor decât întâia oară. — Dar, mă rog, cine eşti tu ca să ne pui întrebări? Tânărul îşi dădu la o parte mantia, şi-un epolet se zări strălucind pe ţinuta-i militară. Sunt ofiţer, răspunse el, după cum puteţi vedea. — Ofiţer... unde? — În garda civică. — Ei şi? Ce ne pasă nouă de asta? vorbi un bărbat din ceată. Ce ştim noi de aşa ceva? Hm! Ofiţer din garda civică! — Ce-ndrugă ăsta? întrebă un altul, cu un glas tărăgănat şi ironic, specific oamenilor din popor, sau mai curând plebei pariziene când e gata-gata să se înfurie. — Ce-ndrugă? întrebă tânărul. Spune că dacă epoletul nu e în stare să impună respectul cuvenit ofiţerului, atunci sabia va face ca epoletul să fie respectat. Şi în acelaşi timp, trăgându-se un pas înapoi, apărătorul necunoscut al tinerei femei scoase de sub faldurile mantiei o sabie de infanterie, mare şi solidă, făcând-o să sclipească la lumina unui felinar. Apoi, cu o mişcare iute, semn sigur că era deprins să lupte cu arma, apucând pe şeful înrolaţilor voluntari de gulerul carmaniolei1 şi punându-i vârful sabiei drept în gâtlej, îi spuse: — Acum să stăm de vorbă ca doi buni amici. — Dar, cetăţene..., făcu şeful înrolaţilor, încercând să se elibereze. — Îţi pun în vedere că la cea mai mică mişcare pe care o faci, la cea mai mică mişcare pe care o fac oamenii tăi, îţi străpung trupul cu sabia. Între timp, doi oameni din ceată continuau să ţină femeia. — M-ai întrebat cine sunt, urmă tânărul, şi n-aveai dreptul, pentru că nu comanzi o patrulă legală. Cu toate astea am să-ţi spun: mă numesc Maurice Lindey; la 10 august am avut sub comandă o baterie de tunari. Sunt locotenent în Garda naţională şi secretarul secţiei Fraţi şi Amici. Ţi-e de-ajuns? — Vai, cetăţene locotenent, răspunse şeful ameninţat încă de tăişul săbiei căreia îi simţea vârful apăsând din ce în ce mai tare, asta-i cu totul altceva. Dacă eşti într-adevăr ceea ce spui, adică un adevărat patriot... — Ei, vezi? Ştiam eu bine c-avem să ne înţelegem după un schimb de câteva cuvinte, spuse ofiţerul. Acum e rândul tău să-mi răspunzi: de ce ţipa femeia asta, ce-i făceaţi? — O duceam la corpul de gardă. — Şi de ce-o duceaţi la corpul de gardă? — Pentru că n-are carnet de cetăţean şi pentru că ultimul decret al Comunei ordonă să fie arestat oricine îndrăzneşte să umble pe străzile Parisului după orele zece seara fără carnet de cetăţean. Uiţi că patria e-n primejdie şi că flamura îndoliată fâlfâie pe acoperişul primăriei? — Flamura îndoliată fâlfâie pe acoperişul primăriei şi patria e-n primejdie pentru că două sute de mii de robi mărşăluiesc împotriva Franţei, spuse în continuare ofiţerul, şi nu pentru că o femeie umblă pe străzile Parisului după ora zece seara. Dar, n-are a face cetăţeni, există un decret al Comunei, sunteţi în dreptul vostru, şi dacă mi-aţi fi răspuns toate acestea numaidecât, explicaţia dintre noi ar fi fost mai scurtă şi mai paşnică. E bine să fii patriot, dar nu-i rău să fii politicos, şi primul ofiţer pe care cetăţenii trebuie să-l respecte e, după câte-mi pare, cel pe care l-au numit chiar ei. Acum, dacă vreţi, n-aveţi decât s-o duceţi pe femeia asta, sunteţi liberi. Vai! cetăţene, strigă la rândul ei femeia, care urmărise întreaga dezbatere   cu adâncă îngrijorare, şi-l prinse pe Maurice de braţ; vai! cetăţene, nu mă lăsaţi pe mâna acestor oameni neciopliţi, pe jumătate beţi. — Fie, zise Maurice, luaţi-mă de braţ şi vă voi conduce, împreună cu ei, până la post. — La post! repetă înspăimântată femeia, la post! Şi de ce să fiu condusă la post de vreme ce n-am făcut rău nimănui? — Sunteţi condusă la post, zise Maurice, nu fiindcă aţi făcut vreun rău cuiva sau fiindcă s-ar presupune c-aţi fi în stare să-l faceţi, ci pentru că un decret al Comunei interzice să se umble noaptea fără carnet şi pentru că dumneavoastră nu-l aveţi. — Dar, domnule, nu ştiam. — Cetăţeană, la post veţi găsi oameni de treabă care vor chibzui asupra motivelor dumneavoastră şi de care nu aveţi a vă teme. — Domnule, spuse tânăra, strângându-l pe ofiţer de braţ, nu de insultă mă tem, ci de moarte. Dacă sunt dusă la post, sunt pierdută.   descarcati gratuit cartea...

  Capitolul IV OBICEIURILE TIMPULUI   Când Maurice Lindey îşi veni în fire şi se uită în jur, nu văzu decât nişte uliţe întunecoase ce se întindeau la dreapta şi la stânga, încercă să caute, să se orienteze, dar mintea lui era tulburată şi noaptea sumbră. Luna, care ieşise cât ai clipi ca să lumineze chipul fermecător al necunoscutei, intrase iarăşi în nori. Tânărul nostru, după o clipă de nesiguranţă chinuitoare, se îndreptă spre casa lui, situată pe strada Roule. Ajugând pe strada Sainte-Avoye, Maurice fu uimit de mulţimea patrulelor care circulau în cartierul Temple. — Ce s-a-ntâmplat, sergent? îl întrebă el pe şeful unei patrule grozav de active, care tocmai făcuse percheziţie pe strada Fontaines. — Ce s-a-ntâmplat? făcu sergentul. Păi, s-a-ntâmplat, ofiţere, c-au vrut s-o răpească pe femeia Capet cu toată şleahta ei. — Şi cum asta? — Păi, o patrulă de mai-nainte, care făcuse rost nu ştiu cum de parolă, s-a introdus în închisoarea Temple, cu costume de vânători din Garda naţională şi erau gata-gata să le ridice. Din fericire, cel care făcea pe caporalul, vorbind cu ofiţerul de gardă, i-a spus domnule; s-a trădat singur, aristocratul. — Drace! exclamă Maurice. Şi au fost arestaţi conspiratorii? — Nu, patrula a reuşit să iasă în stradă şi s-au împrăştiat. — Şi mai este vreo speranţă să se pună mâna pe îndrăzneţii aceia? — Eh! bine-ar fi să prindem şeful, unul înalt şi slab... care fusese vârât printre oamenii de gardă de către unul dintre funcţionarii municipali de serviciu. Ce-am mai alergat după el, ticălosul! Dar se vede c-a dat peste o uşă din dos şi va fi fugit pe la călugăriţele madelonete. În orice altă împrejurare, Maurice ar fi stat toată noaptea cu patrioţii ce vegheau salvarea Republicii, dar de vreun ceas dragostea de patrie nu mai era singurul său gând. Îşi urmă aşadar drumul, vestea pe care-o aflase topindu-se puţin câte puţin în conştiinţa lui şi pierind în spatele întâmplării ce-i ieşise în cale. Dealtfel, pretinsele tentative de răpire ajunseseră atât de frecvente, patrioţii înşişi ştiind că în anumite împrejurări se recurgea la ele la fel de lesne de înţeles ca un mijloc politic, încât vestea nu-i inspirase o prea mare îngrijorare tânărului republican. Ajungând acasă, Maurice îşi găsi îndatoritorul8. Pe vremea aceea nimeni nu mai avea slujitori. Maurice, după cum spuneam, îşi găsi îndatoritorul care, aşteptându-l, adormise şi, dormind, sforăia de îngrijorare. Tânărul îl deşteptă cu toate menajamentele pe care le datorăm semenilor noştri, îl puse să-i tragă cizmele, îl expedie din cameră ca nu cumva să-l abată din gândurile lui, se culcă, şi, cum era târziu, iar el tânăr, adormi în ciuda preocupărilor ce-i munceau mintea. A doua zi dimineaţă, găsi o scrisoare pe măsuţa de noapte. Plicul vădea un scris fin, elegant şi necunoscut. Maurice se uită la sigiliu: sigiliul purta ca deviză un singur cuvânt în limba engleză: Nothing, adică Nimic.  Îl deschise şi-n el găsi cuvintele de mai jos:   „Mulţumesc! Recunoştinţă veşnică, în schimbul unei uitări veşnice!..."   Maurice îşi chemă slujitorul; adevăraţii patrioţi nu-i mai sunau, soneria amintind slugăreala. Dealtminteri, mulţi dintre îndatoritori, când intrau la stăpân, puneau această condiţie pentru serviciile pe care consimţeau să i le facă. Cu vreo treizeci de ani în urmă, la botez, îndatoritorul lui Maurice primise numele de Jean, dar în 1792, din proprie iniţiativă şi-l schimbase, Jean mirosind a aristocraţie şi a deism, şi acum se numea Scaevola. — Scaevola, îl întrebă Maurice, ştii tu ce-i cu scrisoarea asta? — Nu, cetăţene, — Cine ţi-a dat-o? — Portarul. — Cine a adus-o? — Un comisionar, fără îndoială, pentru că nu-i pe ea timbrul naţiunii. — Coboară şi roagă-l pe portar să urce la mine. Portarul urcă, deoarece era chemat de Maurice, Maurice fiind foarte iubit de toţi îndatoritorii cu care era în legătură. Portarul declară însă că, dac-ar fi fost vorba de oricare alt locatar, l-ar fi invitat să coboare la el. Pe portar îl chema Aristide. Maurice îi puse întrebări. Un om necunoscut adusese scrisoarea cu pricina către ceasurile opt dimineaţa. Oricât s-a străduit tânărul nostru, înmulţind întrebările, întorcându-le pe toate feţele, portarul nu-i putu da alt răspuns. Maurice îl rugă să primească zece franci şi, în cazul că omul acela s-ar prezenta din nou, să-l urmărească fără să se dea de gol, apoi să se-ntoarcă şi să-i spună unde se dusese. Ne grăbim să vă înştiinţăm că, spre marea satisfacţie a lui Aristide, cumva umilit de propunerea de-a urmări pe unul dintre semenii lui, omul nu s-a mai întors.   Rămas singur, Maurice mototoli înciudat scrisoarea, scoase inelul de pe deget, îl puse alături de scrisoarea mototolită pe măsuţa de noapte, şi se întoarse cu faţa la perete, având pretenţia nesăbuită de-a adormi iarăşi. Dar peste vreun ceas, după ce-i trecuse valul acela de fanfaronadă, Maurice s-a pomenit sărutând inelul şi recitind scrisoarea; un safir tare frumos era încrustat în inel. Aşa cum am mai spus, scrisoarea era doar un bileţel încântător, ce mirosea a aristocraţie de la o poştă. În vreme ce Maurice se lăsa pradă cercetării aceleia, uşa se deschise. Maurice puse inelul pe deget şi ascunse scrisoarea sub pernă. Să fi fost oare pudoarea sentimentului de dragoste abia încolţit? Sau sfiala patriotului, care nu vrea să se ştie de legăturile lui cu persoane destul de imprudente ca să scrie un asemenea bileţel, al cărui parfum era de-ajuns spre a compromite mâna care l-a scris precum şi pe cea care l-a desfăcut? Cel ce intrase astfel era un tânăr în costum de patriot, dar un patriot de o eleganţă desăvârşită. Purta o carmaniolă de postav fin, un pantalon de caşmir şi nişte ciorapi pestriţi de mătase fină. Cât despre boneta-i frigiană, ar fi dat-o de ruşine chiar şi pe cea a lui Paris, datorită formei elegante şi frumoasei sale culori purpurii. Pe deasupra, mai avea la cingătoare două pistoale de la fosta fabrică regală din Versailles şi o sabie dreaptă şi scurtă, asemănătoare celor purtate de elevii de la Champ-de-Mars. — Aha dormi, Brutus! exclamă noul venit, iar patria-i în primejdie. Halal! — Nu, Lorin, răspunse Maurice, râzând, nu dorm, visez. — Da, înţeleg, visezi la Eucharis a ta9! — Ce? Nu te-nţeleg! — Ei asta-i! — De cine vorbeşti? Cine-i acea Eucharis? — Ei, na! femeia... — Care femeie? — Femeia din strada Saint-Honoré, femeia cu patrula, necunoscuta pentru care ne-am riscat amândoi capetele ieri seara. — A! da, zise Maurice, care ştia prea bine ce voia să spună prietenul său, dar se prefăcea că nu înţelege, femeia aceea necunoscută! — Ei, da, cine era? — Habar n-am. — Dar era frumoasă? — Pf! făcu Maurice, întinzându-şi buzele cu o expresie de dispreţ. — O biată femeie uitată la o întâlnire de dragoste   ...Da, neputincioşi suntem în faţ-acelor graţii, Căci dragostea fără-ncetare ne chinuie pe noi, bărbaţii.   — S-ar putea, şopti Maurice, căruia în clipa aceea ideea ce-i trecuse prin cap îi făcea o silă cumplită, preferând să vadă în frumoasa necunoscută o conspiratoare mai curând decât o îndrăgostită. Şi unde locuieşte? — Habar n-am. — Hai, nu te mai preface! Habar n-ai! Cu neputinţă! — De ce, mă rog? — Dar ai însoţit-o. — Mi-a scăpat, luând-o la fugă la Podul Marie... — Ţi-a scăpat ţie? exclamă Lorin izbucnind într-un hohot de râs. O femeie să-ţi scape ţie, cine te crede?   Cum poate porumbiţa să scape, vai!, cu duh  De vulturul cel negru, tiranul din văzduh?  Şi cum poate gazela să fugă făr'să piară  Când tigrul a-nhăţat-o cu apriga lui gheară?   — Lorin, spuse Maurice, când ai să te deprinzi şi tu să vorbeşti ca toată lumea? Mă scoţi din sărite cu poezia ta infernală. — Cum adică să vorbesc ca toată lumea? Dar eu cred că vorbesc mai bine decât toată lumea. Vorbesc precum cetăţeanul Demoustier, în proză şi în versuri. Cât despre poezia mea, dragul meu, ştiu eu o Emilie căreia nu i se pare proastă; dar să ne întoarcem la a ta. — La poezia mea? — Nu, la Emilia ta. — Dar ce, am eu vreo Emilie? — Hai, hai! se vede că gazela ta s-a făcut tigresă şi ţi-o fi arătat colţii, aşa că poate te simţi ofensat, dar tot îndrăgostit eşti! — Eu şi îndrăgostit! protestă Maurice, scuturând din cap. — Da, tu, îndrăgostit.   Hai, dragă nu te mai ascunde  Şi nu face din asta un mister.  Cythera ţine-n inimă, pe unde  N-ajunge trăsnetul lui Jupiter.   — Lorin, exclamă Maurice, înarmându-se cu o cheie cu gaură de pe măsuţa de noapte, îţi pun în vedere că la primul vers pe care-l mai spui te fluier. — Atunci hai s-o schimbăm pe politică. Dealtfel pentru asta venisem. Ai aflat vestea? — Am aflat că văduva Capet a vrut să evadeze. — Ei! Asta nu-i nimic. — Dar ce mai este în plus? — Faimosul Cavaler de Maison-Rouge e la Paris. — Nu mai spune! strigă Maurice, ridicându-se în capul oaselor, chiar el? — Da, el în persoană. — Dar când a pătruns? — Aseară. Cum asta? Deghizat în vânător din Garda naţională. O femeie, despre care se crede că e o aristocrată, deghizată şi ea în femeie din popor, i-a dus hainele la barieră; imediat după aceea au intrat amândoi, braţ la braţ. Abia când trecuseră, santinela fu cuprinsă de-o bănuială. Văzuse femeia trecând cu un pachet şi-acuma o revedea trecând cu un militar la braţ; i se păruse ceva necurat la mijloc; a dat alarma şi s-a pornit goana după ei. S-au făcut nevăzuţi, dispărând într-un palat de pe strada Saint-Honoré, a cărui uşă s-a deschis ca prin minune. Palatul mai avea o ieşire în Champs-Elysées. Şi cu asta basta! Cavalerul de Maison-Rouge şi complicea lui au pierit de parcă i-a înghiţit pământul. Palatul va fi dărâmat, proprietarul ghilotinat, dar asemenea fapte n-au să-l împiedice pe cavaler să pună din nou la cale tentativa care i-a eşuat acum patru luni pentru întâia oară şi aseară pentru a doua oară. — El n-a fost arestat? întrebă Maurice. — Ţi-ai găsit, arestează-l pe Proteu, dragul meu, hai! arestează-l pe Proteu. Ştii doar cât s-a trudit Aristide să-i vină de hac.   Pastor Aristoeus fugiens Peneia Tempe...10   — Ia seama, spuse Maurice, ducând cheia la gură. — Ia seama tu, ei drăcie! căci de data asta nu mă fluieri pe mine, ci pe Virgiliu. — Ai dreptate, şi câtă vreme nu-l traduci, n-am nimic de spus. Dar să ne-ntoarcem la Cavalerul de Maison-Rouge. — Da, să recunoaştem că-i un bărbat viteaz. — Ca să încerci asemenea lucruri, e nevoie de-un mare curaj, asta-i sigur. — Sau de o mare dragoste.  — Tu chiar crezi în dragostea cavalerului pentru regină? — Nu cred, spun şi eu aşa, ca toată lumea. Dealtfel pe mulţi i-a făcut să se-ndrăgostească de ea, n-ar fi de mirare să-l fi sedus şi pe-acesta. Doar l-a sedus şi pe Barnave11, după cât se spune. — N-are a face, cavalerul trebuie neapărat să aibă complici chiar în închisoarea Temple. — E posibil.   Amorul rupe gratii, Şi râde de zăvoare.   — Lorin! — Ah! da, ai dreptate. — Aşadar, eşti şi tu de părerea celorlalţi? — De ce nu? — Pentru că după socotelile tale regina ar fi avut vreo două sute de amorezi. — Două sute, trei sute, patru sute. E destul de frumoasă pentru aşa ceva. Nu zic că i-a iubit, dar, oricum, ei au iubit-o. Toţi oamenii văd soarele, dar soarele nu-i vede pe toţi. Aşadar, Cavalerul de Maison-Rouge zici că-i... Zic că-i puţin cam hăituit în clipa de faţă, iar dacă scapă de copoii Republicii înseamnă că-i şiret ca o vulpe şmecheră. — Şi în toată afacerea asta ce face Comuna? — Comuna are să dea o hotărâre prin care toate casele, ca nişte registre deschise, vor fi obligate să înscrie pe faţadă numele celor ce le locuiesc, bărbaţi şi femei. Se împlineşte visul celor din vechime. De ce oare nu există câte-o fereastră în inima omului pentru ca toată lumea să poată vedea ce se petrece acolo?! — Grozavă idee! exclamă Maurice. — Să se pună ferestre la inimile oamenilor? — Nu, să se pună liste la uşile caselor. De fapt, Maurice se gândea că astfel ar putea s-o descopere pe necunoscută sau măcar să-i dea de urmă. — Nu-i aşa? zise Lorin. Le-am spus că o asemenea măsură ne-ar ajuta să punem mâna pe vreo cinci sute de aristocraţi. Fiindcă veni vorba, ştii c-am primit azi-dimineaţă la club o solie din partea înrolaţilor voluntari; au venit îndrumaţi de adversarii noştri de astă-noapte, care erau beţi morţi când ne-am despărţit; au venit cu ghirlande de flori şi coroniţe imortele. — Chiar aşa? întrebă Maurice, râzând, şi câţi erau? — Vreo treizeci. Se bărbieriseră şi aveau bucheţele de flori la butoniere. „Cetăţeni ai clubului Termopile, începu oratorul, ca adevăraţi patrioţi ce suntem, dorim ca unirea francezilor să nu fie stânjenită de nici o neînţelegere şi am venit să fraternizăm din nou cu voi." — Şi?... — Şi am fraternizat iarăşi, recidivând, cum spune Diafoirus12. Din masa secretarului şi două carafe în care s-au pus buchete de flori s-a înălţat un altar patriei. Tu erai eroul festivităţii, aşa că ai fost chemat de trei ori ca să fii încoronat; şi cum n-ai răspuns, nefiind acolo, şi cum trebuia cu orice preţ să se încoroneze ceva, au încoronat bustul lui Washington. Iată ordinea în care s-a desfăşurat ceremonia. În timp ce Lorin încheia povestirea faptelor întâmplate, care la epoca aceea n-aveau nimic grotesc în ele, se auzi o rumoare pe stradă şi se desluşiră nişte bătăi de tobă, mai întâi depărtate, pe urmă din ce în ce mai apropiate, însoţite de vacarmul alarmei, atât de obişnuit pe-atunci. — Ce-o fi asta? întrebă Maurice. — Proclamarea hotărârii Comunei, răspunse Lorin. — Trebuie să fug la secţie, zise Maurice, sărind jos din pat şi strigându-şi îndatoritorul să vină să-l îmbrace. — Şi eu mă duc acasă să mă culc, spuse Lorin. N-am dormit decât două ceasuri astă-noapte din pricina blestemaţilor tăi de voluntari. De nu va fi decât o mică încăierare, să mă laşi să dorm; dar de va fi bătaie în toată regula, să vii să mă chemi. — Dar de ce te-ai gătit aşa? îl întrebă Maurice, cercetându-l cu privirea pe Lorin, care se sculase să plece. — Păi, ca să vin la tine sunt silit să trec pe strada Béthisy, şi pe strada Béthisy la numărul 3 se află o fereastră care se deschide ori de câte ori trec eu. Şi nu ţi-e teamă c-ai să fii luat drept regalist? Regalist eu? Ei bine, dimpotrivă, eu sunt cunoscut ca un adevărat   revoluţionar. Dar trebuie să facem şi oarecari sacrificii pentru sexul frumos. Cultul patriei nu-l exclude pe cel al dragostei, ba, din contră, unul îl cere pe celălalt:   Republica a decretat  Pe urmele grecilor să păşim  Şi-al Libertăţii altar înălţat  Cu-al Graţiilor să-l unim.   Îndrăzneşte să fluieri strofa asta şi te denunţ că eşti aristocrat şi pun să te radă pe cap de n-ai să mai porţi niciodată perucă. Rămâi cu bine, scumpe amice. Lorin întinse prietenos mâna lui Maurice, pe care tânărul secretar o strânse tot prietenos, şi plecă gândindu-se să cumpere un buchet de flori pentru Chloris13.     Capitolul V CE FEL DE OM ERA CETĂŢEANUL MAURICE LINDEY   În vreme ce Maurice Lindey, după ce se-mbrăcă în grabă, o pornise spre secţia din strada Lepelletier, al cărei secretar, cum se ştie, era, să încercăm a pune sub ochii publicului antecedentele acestui om, care a intrat în scenă împins de unul dintre elanurile acelea ale inimii ce sunt atât de fireşti făpturilor puternice şi generoase. Tânărul spusese adevărul gol-goluţ când, luând necunoscuta pe răspunderea sa, declarase că se numeşte Maurice Lindey şi că locuieşte în strada Roule. Ar fi putut adăuga că este un vlăstar al acelei semiaristocraţii acordate magistraţilor. Strămoşii săi se evidenţiaseră încă de două sute de ani prin necotenita opoziţie parlamentară care a făcut faima unui Mole14  sau Maupeou15 . Tatăl său, bătrânul Lindey, om tare de treabă care-şi petrecuse toată viaţa cârtind împotriva despotismului, murise de uimire şi spaimă când, în ziua de 14 iulie 1789, Bastilia căzu în mâinile poporului şi el văzu despotismul înlocuit cu o libertate militantă; lăsă acest unic fiu, independent datorită averii, şi republican prin sentiment. Revoluţia, care urmărise atât de stăruitor marele eveniment al republicanismului, îl găsise aşadar pe Maurice în plină vigoare şi maturitate virilă — însuşiri ce se cer atletului pregătit să intre în arenă —, format totodată printr-o educaţie republicană, consolidată şi de frecventarea asiduă a cluburilor şi de lectura tuturor pamfletelor epocii. Numai Dumnezeu ştie câte trebuise să citească Maurice. Dispreţ profund, dar raţional, pentru ierarhie, ponderaţie filosofică în faţa elementelor ce alcătuiesc trupul, negare netă a oricărei nobleţi ce nu e personală, apreciere imparţială a trecutului cu entuziasm pentru ideile noi, simpatie pentru popor amestecată cu cea mai aristocratică dintre structuri, iată trăsăturile morale ale celui pe care nu noi l-am ales, ci pe care însemnările cotidiene din care ne inspirăm ni l-au dat ca erou al povestirii de faţă. Ca înfăţişare, Maurice Lindey era un bărbat înalt de peste un metru şi şaptezeci, în vârstă de două zeci şi cinci sau douăzeci şi şase de ani, cu o musculatură herculeană, chipeş, având o frumuseţe tipic franceză, care vădeşte trăsăturile specifice francilor, adică frunte pură, ochi albaştri, păr castaniu şi ondulat, obraji trandafirii şi dinţi ca de fildeş. Şi-acum, după ce-am făcut portretul omului, să vedem poziţia cetăţeanului. Dacă nu bogat, cel puţin independent materialiceşte, purtând un nume respectat, dar mai ales popular, cunoscut datorită educaţiei sale liberale şi principiilor sale şi mai liberale decât educaţia, Maurice se plasase, ca să zicem aşa, în fruntea unui partid alcătuit din tineretul burghez patriot. Se prea poate ca faţă de revoluţionari să fi trecut drept un ins cam molatic, iar faţă de colegii de la secţie drept un tânăr cam prea parfumat. Dar revoluţionarii îi iertau lipsa de elan când frângea bâtele cele mai noduroase ca pe nişte trestii firave, iar colegii uitau eleganţa lui când cu o lovitură de pumn între ochi te trimitea rostogol cât colo, la vreo douăzeci de paşi, dacă ochii îl priviseră într-un fel care nu-i plăcea. Aşadar, atât cu forţa lui fizică şi morală, cât şi cu atitudinea sa cetăţenească, cu toate trei laolaltă, Maurice participase la cucerirea Bastiliei, făcuse parte din corpul trimis la Versailles, luptase ca un leu la 10 august, şi e drept să-i recunoaştem meritul de-a fi ucis în ziua aceea memorabilă tot atâţia patrioţi şi soldaţi de-ai lui Ludovic al XVI-lea, fiindcă n-a mai vrut să suporte nici un fel de asasin, fie că purta carmaniolă, fie că era un duşman al Republicii îmbrăcat în haină roşie. El fu acela care, pentru a îndemna trupele să se predea şi pentru a curma vărsarea de sânge, se aruncase asupra gurii unui tun pe care un artilerist parizian era pe cale de a-l slobozi; el fu acela care intrase primul în palatul Luvru printr-o fereastră, în ciuda focurilor de armă ale celor cincizeci de soldaţi ai monarhiei şi ale altor gentilomi ambuscaţi, gata să se repeadă; iar când zări semne de capitulare din partea duşmanilor, sabia lui năprasnică străpunse peste zece oşteni în uniforme; atunci, văzând cum prietenii săi îi masacrează pe îndelete pe prizonieri, care aruncau armele şi ridicau mâinile implorând şi cerând să rămână în viaţă, s-a apucat furios să-şi măcelărească amicii, ceea ce i-a făurit o reputaţie demnă de zilele grandioase ale Romei şi Greciei. Când s-a declarat războiul, Maurice s-a înrolat şi a plecat pe frontieră, ca locotenent, cu primii o mie cinci sute de voluntari pe care Capitala îi trimitea împotriva năvălitorilor şi care în fiecare zi trebuiau să fie urmaţi de alţi o mie cinci sute. La prima bătălie la care a luat parte, adică la Jemmapes, a fost lovit de un glonte care, după ce i-a despicat muşchii de oţel de la umăr, s-a turtit de os. Reprezentantul poporului îl cunoştea şi îl trimise înapoi la Paris, să se vindece. Mistuit de febră, Maurice se zbătu o lună întreagă pe patu-i de suferinţă, dar luna ianuarie îl găsi pe picioare, conducând, dacă nu de drept, cel puţin de fapt, Clubul Termopile, adică o sută de tineri din rândurile burgheziei pariziene, gata înarmaţi ca să oprească şi să împiedice orice tentativă în favoarea tiranului Capet. Dar mai e ceva: cu sprânceana-ncruntată de-o mânie neagră, cu ochii holbaţi, cu fruntea lividă, cu inima strânsă de-un amestec ciudat de ură morală şi de milă fizică, Maurice a asistat cu mâna pe sabie la execuţia regelui şi poate că din toată mulţimea fu singurul care rămase mut când căzu căpăţâna acelui urmaş al lui Ludovic cel Sfânt, al cărui suflet urca în ceruri. Abia după ce tigva căzuse, îşi ridică sabia de temut şi toţi amicii săi strigară: „Trăiască libertatea!", fără a băga de seamă că de data aceea, în mod excepţional, vocea lui nu se amestecase cu ale lor. Iată cine şi cum era bărbatul care se îndrepta în dimineaţa zilei de 11 martie înspre strada Lepelletier, şi căruia povestirea noastră îi va da mai mult relief prin amănuntele vieţii furtunoase ce se putea duce şi se ducea în acea epocă. Către ceasurile zece Maurice sosi la secţia al cărei secretar era. Neliniştea ajunsese la culme. Se punea problema votării unei comunicări adresate Convenţiei în scopul de a pune capăt comploturilor girondinilor. Maurice era aşteptat cu nerăbdare. Nu se vorbea decât de reîntoarcerea Cavalerului de Maison-Rouge, de cutezanţa cu care îndârjitul şi pătimaşul conspirator pătrunsese pentru a doua oară în Paris, unde se pusese preţ pe capul sau, lucru pe care dealtfel îl ştia. Pătrunderea lui era pusă în legătură cu tentativa din ajun, de la închisoarea Temple, şi cu toţii îşi manifestau ura şi indignarea împotriva trădătorilor şi aristocraţilor. Dar împotriva tuturor aşteptări a celor de faţă, Maurice se arătă fără vigoare. Redactă cu dibăcie proclamaţia, îşi termină toate obligaţiile de serviciu în trei ore, întrebă dacă şedinţa s-a încheiat şi, primind răspuns afirmativ, îşi luă pălăria, ieşi şi o apucă pe strada Saint-Honoré . Ajuns acolo, Parisul îi păru cu totul nou. Revăzu colţul străzii Coq, unde, în timpul nopţii, îi apăruse frumoasa necunoscută, zbătându-se în mâinile soldaţilor. Apoi, din strada Coq până la podul Marie, străbătu acelaşi drum pe care-l parcusese alături de ea, zăbovind în toate locurile în care patrulele îi opriseră, repetând replicile pe care le schimbaseră în locurile ce i le aminteau întocmai, de parc-ar fi păstrat ecoul cuvintelor lor; numai că era ora unu după-amiază şi soarele, luminând întregul drum, scotea parcă în relief la fiecare pas amintirile din cursul nopţii. Maurice străbătu podurile şi ajunse curând pe strada Victor, cum i se spunea pe vremea aceea. — Biata femeie! şopti Maurice, ea nu s-a gândit ieri că noaptea ţine doar douăsprezece ceasuri şi că taina ei nu va putea dura mai mult decât ţine noaptea, în bătaia soarelui am să găsesc poarta prin care s-a strecurat şi cine ştie dacă n-am s-o zăresc chiar şi pe ea la vreo fereastră? Pătrunse atunci pe vechea stradă Saint-Jacques şi se aşeză în locul în care îl pusese necunoscuta în ajun. Preţ de-o clipă închise ochii, crezând poate, biet năuc!, că sărutul din noaptea trecută îi va dogori buzele pentru a doua oară. Dar nu simţi decât amintirea. Ce-i drept, şi amintirea ardea încă. Maurice deschise ochii şi văzu cele două ulicioare, una la dreapta şi cealaltă la stânga lui. Erau pline de noroi, cu pavajul stricat, înţesate de obstacole, tăiate de mici punţi aruncate peste un pârâiaş. Se puteau vedea arcade din grinzi, unghere, vreo douăzeci de porţi prost închise, putregăite. Rezultatul unei munci grele în toată mizeria lui, şi mizeria în toată hidoşenia ei. Ici-colo grădini îngrădite ba de-un gard de mărăcini, ba de-un zaplaz de araci, ori înconjurate de ziduri; piei puse la uscat sub hangare împrăştiau un miros respingător, de tăbăcărie, de ţi se făcea greaţă. Maurice cercetă, căută, chibzui preţ de două ore, dar nu găsi nimic şi nu ghici nimic. De zeci de ori se întorcea de unde plecase ca să se orienteze. Dar toate încercările-i fură zadarnice, toate cercetările sterile. Urmele tinerei femei păreau a fi şterse de ceaţă şi de ploaie. — Am visat, îşi spuse Maurice. Asemenea cloacă nu i-a putut sluji nici o clipă de refugiu frumoasei mele zâne de astă-noapte. Sălăşluia în sufletul acestui republican crâncen o poezie reală, dar în cu totul alt fel decât în inima amicului său, cu catrenele lui anacreontice, de vreme ce îmbrăţişase asemenea idee ca să nu umbrească aureola care-şi revărsa strălucirea asupra capului necunoscutei sale. E drept că se întoarse deznădăjduit. — Rămas bun! şopti el, frumoasa mea învăluită în taină; m-ai socotit prost sau copil. La drept vorbind, ar fi venit ea cu mine dacă aici i-ar fi fost locuinţa? Nu!, a trecut doar pe-aici, ca lebăda peste o mocirlă infectă. Şi a lăsat o urmă invizibilă, precum cea a păsării în văzduh.

Capitolul VI ÎNCHISOAREA TEMPLE   În aceeaşi zi, la aceeaşi oră la care Maurice, crunt dezamăgit, trecea iarăşi podul Journelle, mai mulţi cetăţeni municipali însoţiţi de Santerre, comandantul Gărzii naţionale, procedau la o cercetare severă în turnul mănăstirii Temple — lăcaşul călugărilor templieri —, transformată în închisoare din ziua de 13. Totul se desfăşura cu deosebire în apartamentul de la etajul al treilea, alcătuit dintr-un vestibul şi trei încăperi. Una dintre camere era ocupată de două femei, o fată şi un copil de nouă ani, cu toţii îmbrăcaţi în haine cernite. Cea mai vârstnică dintre femei să tot fi avut treizeci şi şapte sau treizeci şi opt de ani. Şedea lângă o masa şi citea. A doua şedea şi ea şi lucra la o tapiserie; putea să fie în vârsta de douăzeci şi opt, douăzeci şi nouă de ani.  Fata, în jur de paisprezece ani, şedea lânga copil care bolnav sau numai culcat, ţinea ochii închişi ca şi cum ar fi dormit ,cu toate că era cu neputinţă să dormi în zgomotul pe care-l făceau cetăţenii municipali. Unii mutau paturile, ceilalţi desfăceau lenjeria în care terminaseră de cercetat, se uitau cu o stăruinţă insolentă la nenorocitele arestate, care şedeau cu privirile încăpăţânat plecate una asupra cărţii pe care o citea, cealaltă asupra ţesăturii, iar a treia asupra fratelui ei.  Cea mai în vârstă, înaltă, palidă şi frumoasă, citea şi părea că-şi concentrează atenţia mai ales asupra carţii, cu toate că, după toate probabilităţile, numai ochii citeau, nu mintea. Atunci, unul dintre cetăţenii municipali se apropie de ea, îi smulse cu sălbăticie cartea din mână şi o azvârli în mijlocul încăperii.  Deţinuta întinse mâna spre masă, luă un al doilea volum şi continuă să citească. Montagnardul prinse a se repezi furios să-i smulgă şi-al doilea volum, cum făcuse cu primul. Dar la mişcarea lui, deţinuta care broda lângă fereastră tresări, iar fata alergă, cuprinse cu braţele capul femeii care citea şi murmură, plângând: — Vai! sărmana mea mamă. Apoi o îmbrăţişă. Atunci deţinuta îşi lipi buzele de urechea fetei, ca şi cum ar fi sărutat-o, şi-i şopti: — Maria, în gura sobei e ascuns un bileţel: scoate-l. — Hai! hai! făcu reprezentantul municipal, trăgând-o sălbatic pe fată spre el şi despărţind-o de maică-sa. Când aveţi de gând să încetaţi cu sărutatul? — Domnule, ripostă fata, Convenţia a decretat cumva că un copil nu are voie să-şi sărute mama? — Nu, dar a decretat ca toţi trădătorii şi aristocraţii să fie pedepsiţi şi de aceea ne aflăm şi noi acum aici, ca să punem întrebări. Hai, Antoaneta, răspunde. Cea interpelată atât de grosolan nu găsi de cuviinţă nici măcar să se uite la cel ce-i pusese întrebarea. Dimpotrivă, întoarse capul şi o uşoară îmbujorare trecu peste obrajii ei, livizi din cauza durerii şi brăzdaţi de lacrimi. — E cu neputinţă, urmă omul acela, să nu fi avut habar de tentativa de astă-noapte. Dincotro vine? Aceeaşi tăcere din partea deţinutei. — Răspunde, Antoaneta, zise atunci Santerre, apropiindu-se, fără să fi luat aminte la fiorul de groază ce-o cuprinsese pe tânăra femeie, când îl văzu pe omul care în ziua de 21 ianuarie, dimineaţa, venise să-l ridice din închisoarea Temple pe Ludovic al XVI-lea ca să-l ducă la eşafod. Răspunde. Astă-noapte a fost o conspiraţie împotriva Republicii şi au încercat să te smulgă din închisoarea care, în aşteptarea pedepsirii crimelor de care te-ai făcut vinovată, ţi-a fost destinată prin voinţa poporului. Ia spune, ştiai că se punea la cale conspiraţia asta? Maria-Antoaneta tresări la auzul vocii aceluia de care părea că se apără, trăgându-se cât mai în fundul scaunului pe care şedea. Dar nu răspunse nici întrebării acesteia a lui Santerre, cum nu răspunsese nici celorlalte două ale reprezentantului municipal. — Aşadar, nu vrei să răspunzi? spuse Santerre, izbind puternic cu piciorul în podea. Deţinuta luă de pe masă un al treilea volum. Santerre se întoarse. Puterea brutală a acestui om, care avea sub comandă 80.000 de inşi, căruia nu i-a trebuit decât un singur gest ca să înăbuşe vocea lui Ludovic al XVI-lea în pragul morţii, se izbea neputincioasă de demnitatea unei biete deţinute, al cărei cap îl putea face să cadă, dar nu să se plece. — Şi tu, Elisabeth, se adresă el celeilalte femei, care preţ de-o clipă încetase să lucreze la tapiserie spre a-şi împreuna mâinile şi a se ruga, dar nu oamenilor acelora, ci lui Dumnezeu..., ai să-mi răspunzi? — Nu ştiu ce mă-ntrebaţi, replică ea, nu vă pot deci răspunde. — Ei, drăcie! Cetăţeană Capet, făcu Santerre, pierdându-şi răbdarea, e totuşi limpede ce întreb. Spun că ieri s-a făcut o tentativă ca să fiţi scoase din închisoare — şi că desigur cunoaşteţi vinovaţii. — Nu avem nici un soi de comunicaţie cu exteriorul, domnule, nu putem, aşadar, şti nici ceea ce se face pentru noi, nici ceea ce se face împotriva noastră. — Bine, fie, spuse reprezentantul municipal. Avem s-aflăm noi atunci ce ne spune nepotul tău.  Şi se apropie de patul prinţului moştenitor al Franţei. În faţa unei asemenea ameninţări, Maria-Antoaneta se ridică numaidecât. — Domnule, spuse ea, fiul meu e bolnav şi doarme... Nu-l deştepta. — Atunci răspunde tu. — Nu am cunoştinţă de nimic. Reprezentantul municipal porni drept spre patul micului deţinut, care se făcea, aşa cum am mai spus, că doarme. — Hai, hai, scoală, Capet, zise el zgâlţâindu-l cu sălbăticie. Regina, în zbuciumul durerii şi-al spaimei, făcu semn către fiică-sa care, folosindu-se de momentul potrivit, se strecură în camera vecină, deschise unul dintre capacele sobei, scoase biletul, îl arse, apoi se întoarse înapoi în cameră şi cu o privire o linişti pe maică-sa. — Ce vreţi de la mine? întrebă copilul. — Vrem să ştim dacă n-ai auzit nimic astă-noapte? — Nu, am dormit. — Îţi place tare să dormi, după cât se pare. — Da, pentru că visez când dorm. — Şi ce visezi? — Că-l văd pe tatăl meu, pe care l-aţi ucis. — Aşadar, n-ai auzit nimic? întrebă repezit Santerre. — Nimic. — Precis că lupanii ăştia sunt înţeleşi cu lupoaica, zise înfuriat agentul municipal; şi, totuşi, s-a înfăptuit un complot. Regina schiţă un surâs. — Austriaca nu se sinchiseşte de noi, exclamă municipalul. Ei, dacă-i aşa, hai să aplicăm cu toată rigoarea decretul Comunei scoală-te, Capet. — Ce vreţi să faceţi? strigă regina ieşindu-şi din fire. Nu vedeţi, fiul meu e bolnav, că are febră? Vreţi să-l ucideţi? — Fiul tău, îi răspunse agentul municipal, e o pricină continuă de nelinişte pentru consilierii închisorii Temple. El este ţinta tuturor conspiratorilor. Îşi fac iluzii c-au să vă răpească pe toţi împreună. Ei bine, să poftească... Tison!... Ia chemaţi-l pe Tison. Tison era un fel de zilier, însărcinat cu muncile grele în gospodăria închisorii. Veni la chemare. Era un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu pielea arsă de soare, cu faţa aspră şi sălbatică şi cu părul negru, scurt şi creţ, coborând până pe sprâncene. — Tison, întrebă Santene, cine a venit ieri s-aducă merinde deţinuţilor? Tison rosti un nume. — Şi rufăria cine le-a adus-o? — Fiică-mea. — Aşadar, fiică-ta e spălătoreasă? — Păi, desigur. — Şi tu i-ai dat deţinuţii ca muşterii? — De ce nu? Şi ea poate să câştige de pe urma lor la fel ca oricare alta. Doar nu mai sunt banii tiranilor, sunt banii naţiunii, de vreme ce naţiunea plăteşte pentru ei. — Ţi s-a spus să cercetezi rufăria cu de-amănuntul. — Şi ce? Nu-mi fac eu datoria cum trebuie? Ca dovadă, ieri am găsit o batistă cu două noduri şi m-am dus s-o arăt la consiliu, care i-a poruncit soţiei mele s-o deznoade, s-o calce şi să se ducă la coana Capet să i-o dea fără să-i spună nimic. La auzul ştirii cele două noduri făcute la batistă, regina tresări, pupilele i se măriră, iar doamna Elisabeth schimbă o privire cu dânsa. — Tison, zise Satere, fiică-ta e o cetăţeană al cărei patriotism nu e pus de nimeni la îndoială, dar cu începere de astăzi nu mai are voie să intre în închisoarea Temple.  — Vai! Doamne! exclamă Tison înspăimântat, ce tot spuneţi dumneavoastră? Cum adică, să nu-mi mai văd fiica decât când ies de-aici? — Nici tu n-ai să mai ieşi, urmă Santerre. Tison se uită jur-împrejur fără să-şi oprească privirea buimăcită asupra nici unui lucru din preajmă, apoi strigă brusc: — N-am să mai ies! A! Va să zică aşa? Ei bine, eu vreau ies de-a binelea. Îmi dau demisia; eu nu-s trădător, nici aristocrat, ca să fiu ţinut în închisoare. V-o spun pe şleau, vreau să ies. — Cetăţene, îl întrerupse Santerre, ascultă de ordinele Comunei şi taci din gură, sau ai s-o sfârşeşti rău, ţi-o spun eu. Rămâi pe loc şi fii cu ochii în patru la cele ce se petrec. Sunt cu ochii pe tine, te previn. Între timp, regina, crezându-se uitată, se înseninase încet-încet şi-l aşeză pe fiul ei în pat. — Cheamă-ţi nevasta sus, îi spuse reprezentantul municipal lui Tison. Acesta ascultă fără să crâcnească. Ameninţările lui Santerre îl potoliseră, făcându-l blând ca mielul. Soţia lui Tison se arătă. — Vino-ncoa', cetăţeană, îi spuse Santerre; noi trecem în încăperea de-alături şi cât stăm acolo tu percheziţionează deţinutele. — Ce zici, nevastă, nu vor să ne mai lase fata să vină la Temple. — Cum? Nu mai vor să ne lase fata să vină? Să nu ne mai vedem fata? Tison clătină din cap. — Ce tot spui? — Spun c-avem să facem un raport către consiliul închisorii şi consiliul va hotărî. Până atunci... — Până atunci, zise femeia, eu vreau să-mi văd fata. — Taci! se răsti Santerre; te-am chemat aici ca să percheziţionezi arestatele, percheziţionează-le şi pe urmă vedem noi... — Dar... totuşi! — Ţî! ţî! făcu Santerre încruntând sprâncenele; îmi pare că treburile se-ncurcă. — Femeie, fă odată ce-ţi spune cetăţeanul general; pe urmă doar ai auzit c-a spus că vedem noi... Şi Tison se uită la Santerre cu un zâmbet umil. — Bine, spuse femeia, hai, plecaţi, sunt gata să le percheziţionez. — Dragă doamnă Tison, i se adresă regina, să credeţi... — Nu cred nimic, cetăţeană Capet, spuse cumplita femeie scrâşnind din dinţi, afară doar că tu eşti pricina nenorocirilor poporului. De aceea, numai să găsesc eu ceva ce nu se cuvine asupra ta, şi-ai să vezi tu. Patru oameni rămaseră la uşă să-i dea o mână de ajutor nevestei lui Tison, în cazul în care regina s-ar fi împotrivit.  S-a făcut începutul cu regina. Asupra ei s-au găsit o batistă înnodata cu trei noduri, ce părea nenorocire, un răspuns pregătit la cea de care vorbise Tison, un creion, o rasă de călugăriţă şi nişte ceară roşie de sigilat. — Aha! ştiam eu prea bine, exclamă femeia lui Tison, şi le-am spus-o municipalilor, că austriaca scrie! Deunăzi am găsit un bob de ceară pe dosul sfeşnicului. — Vai! doamnă, spuse regina, implorând-o, să nu le arătaţi decât rasa. — Ei da, sigur, răspunse femeia, să-mi fie milă de tine!... Dar de mine cui i-e milă?... Vor să-mi ia fata. Asupra doamnei Elisabeth şi alteţei-regale nu s-a găsit nimic. Femeia lui Tison chemă agenţii municipali care intrară cu Santerre în frunte, ea le înmână lucrurile găsite asupra reginei, care trecură din mână în mână şi făcură obiectul unui număr nesfârşit de presupuneri. Mai ales batista cu trei noduri puse la-ncercare multă vreme imaginaţia persecutorilor neamului regesc. — Şi-acum, spuse Santerre, avem să-ţi citim hotărârea Convenţiei. — Care hotărâre? întrebă regina. — Hotărârea care ordonă să fii despărţită de fiul tău. — E-adevărat că există o asemenea hotărâre? — Da. Convenţia are prea mare grijă de copilul încredinţat mamei de către naţiune, ca să-l lase în tovărăşia unei mame atât de depravate ca tine... Ochii reginei aruncau fulgere. — Dar formulaţi măcar o învinuire, tigri ce sunteţi. — Zău că nu-i greu, interveni un municipal, iată... Şi rosti o învinuire infamă ca una dintre cele formulate împotriva Agrippinei.  — Ah! exclamă regina, în picioare, albă ca varul şi superbă în indignarea ei, vie-mi în sprijin sunetul tuturor mamelor!  — Hai! hai! făcu municipalul, toate sunt întocmai cum spun. Dar iată-ne stând aici de vreo două ceasuri şi nu ne putem pierde toată ziua. Scolă-te Capet şi vino după noi. — Niciodată! Niciodată! strigă regina spre agenţii municipali şi tânărul Ludovic ,pregătindu-se să apere patul de apropierea duşmanului, cum face tigroaica cu puii ei — niciodată n-am să îngădui să-mi fie luat copilul!  — Vai, domnilor, interveni doamna Elisabeth împreunându-şi mâinile cu o expresie demnă de admirat, în numele Celui-de-Sus fie-vă milă de două mame! — Descleştaţi-vă gurile, răspunse Santerre, divulgaţi numele, mărturisiţi planul complicilor voştri, spuneţi ce voiau să însemne nodurile acelea de la batista adusă cu rufele voastre de fata lui Tison, şi cele făcute la batista găsită în buzunarele voastre; atunci are să vi se lase copilul. Cu o privire doamna Elisabeth păru că imploră pe regină să facă cumplitul sacrificiu. Dar ea, ştergându-şi cu mândrie o lacrimă ce-i strălucea ca o nestemată în colţul ochiului zise: — Rămas bun, copilul meu. Să nu-l uiţi niciodată pe tatăl tău, care e acum în cer, şi nici pe maică-ta, pe care în curând are s-o regăsească; nu uita să spui în fiecare seară rugăciunea pe care te-am învăţat. Adio, fiul meu. Îl mai îmbrăţişă o dată, pentru cea din urmă oară, şi apoi, ridicându-se indiferentă şi neînduplecată, le spuse: — Nu ştiu nimic, domnilor; faceţi ce doriţi. Reginei i-ar fi trebuit însă mai multă putere decât cea de care era în stare un suflet de femeie şi mai ales o inimă de mamă. Se prăbuşi zdrobită pe un scaun, în vreme ce i se lua copilul, căruia-i curgeau lacrimile şiroaie şi care întindea braţele spre ea, fără să scoată însă nici un strigăt. Uşa se închise în urma reprezentanţilor municipali care ridicaseră copilul de rege, şi cele trei femei rămaseră singure. Urmă o clipă de tăcere deznădăjduită, întreruptă de câteva hohote de plâns. Regina o curmă. — Fiica mea, întrebă ea, ce e cu biletul? — L-am ars, aşa cum mi-ai spus, mamă. — Fără să-l fi citit? — Fără să-l citesc. — Atunci adio, ultimă licărire, supremă speranţă, şopti doamna Elisabeth. — Da, ai dreptate, ai dreptate, surioară, suferinţa e prea grea. Apoi întorcându-se spre fiică-sa: — Dar măcar ai văzut scrisul, Maria? — Da, mamă, doar o clipă. Regina se ridică, se duse până la uşa să vadă dacă nu e cumva spionată, apoi, scoţând un ac din păr, se apropie de zid, scoase dintr-o crăpătură o hârtiuţă împăturită ca un bileţel şi, arătând-o prinţesei îi spuse: — Înainte de a-mi răspunde copila mea, aminteşte-ţi bine cele văzute şi spune-mi: era acelaşi scrie ca acesta de aici? — Da, mamă, exclamă prinţesa, da, îl recunosc, e acelaşi! — Slavă Domnului! murmură regina, căzând în genunchi într-o stare de exaltare. Dacă astăzi dimineaţă a fost în stare să scrie, înseamnă că-i salvat. Mulţumescu-ţi ţie Doamne! Unui prieten atât de nobil i se cuvenea una din minunile tale. — De cine vorbeşti, mamă? întrebă prinţesa. Cine este acest prieten al nostru? Spune-mi cum îl cheamă, ca să-l pomenesc în rugile care le-nalţ Domnului. — Da, ai dreptate, copila mea, să nu uiţi niciodată numele acesta, purtat de un gentilom pe cât de cinstit, pe atât de viteaz. El nu ne e devotat din ambiţie, căci nu ni s-a arătat decât în zilele nenorocirii noastre. N-a văzut-o niciodată pe regina Franţei, sau, mai curând regina Franţei nu l-a văzut niciodată şi, iată, îşi închină viaţa ca s-o apere. Poate fi-va răsplătit, aşa cum se răsplăteşte azi orice virtute, cu o moarte cumplită… Dar dacă va fi să moară... vai! acolo sus! am să-i mulţumesc... Numele lui e… Regina privi cu nelinişte în juru-i şi spuse în şoaptă: — Numele lui e Cavalerul de Maison-Rouge... Rugaţi-vă pentru el.     Capitolul VII JURĂMÂNT DE JUCĂTOR   Încercarea de răpire, oricât a fost de contestată, pentru că nu se trecuse la executarea ei, aţâţase pe de-o parte mânia unora, pe de alta curiozitatea şi interesul altora. Dealtfel — fapt ce adăuga evenimentului despre care vorbim o probabilitate aproape palpabilă — până şi comitetul siguranţei generale aflase că, de vreo trei săptămâni sau chiar o lună, o mulţime de emigranţi se reîntorseseră în Franţa, pătrunzând prin diferite puncte de frontieră. Era limpede că oamenii care-şi riscau astfel capul nu şi-l riscau fără un scop şi că un asemenea scop, după toate probabilităţile, nu putea fi altul decât acela de a-şi da concursul la răpirea familiei regale. La propunerea lui Osselin, membru al Convenţiei, se şi promulgase cumplitul decret prin care se condamna la moarte orice emigrant dovedit că a pus iarăşi piciorul pe pămânţul Franţei, orice francez dovedit că şi-a făcut planuri de emigrare, orice individ dovedit că a ajutat un emigrant sau un emigrat să fugă sau să se reîntoarcă şi, în sfârşit, orice cetăţean dovedit că a adăpostit vreun emigrant. Cu această lege înspăimântătoare s-a inaugurat Teroarea. Nu mai lipsea decât legea suspecţilor. Cavalerul de Maison-Rouge era un duşman prea întreprinzător şi prea îndrăzneţ pentru ca pătrunderea lui în Paris şi apariţia sa la închisoarea Temple să nu fi generat luarea celor mai grave măsuri. Percheziţii mai severe ca niciodată fură executate într-o grămadă de case suspecte. Dar, afară de descoperirea câtorva emigrante, care se lăsară ridicate, şi a câtorva bătrâni, care nu-şi mai bătură capul să-şi apere de călău puţinele zile ce le mai rămăseseră de trăit, cercetările nu duseră la nici un rezultat. Secţiile, aşa cum lesne e de închipuit, în urma acestui eveniment au avut de lucru până peste cap multe zile în şir, şi, ca atare, secretarul secţiei Lepelletier, una dintre cele mai influente din Paris, nu prea a avut timp să se gândească la necunoscuta lui. Mai întâi încercase să uite, aşa cum hotărâse când părăsise vechea stradă Saint-Jacques, dar, precum îi spusese şi prietenul său Lorin:   Gândindu-te că trebuie să uiţi, Te trezeşti că-ţi aduci aminte.   Maurice, totuşi, nu spusese nimic, nici nu mărturisise nimic. Ferecase în suflet amănuntele aventurii care scăpase de investigaţia prietenului său. Cu toate acestea, Lorin, care cunoştea firea veselă şi comunicativă a lui Maurice şi care acum îl vedea întruna dus pe gânduri şi căutând singurătatea, presimţise şi bănuia că pungaşul acela de Cupidon, cum îi spunea el, îşi vârâse coada. E de notat că în timpul celor optsprezece secole de monarhie, Franţa a avut puţini ani închinaţi mitologiei, precum anul de graţie 1792. Totuşi, cavalerul nu fusese prins. Nu se mai auzea vorbindu-se de el. Regina, văduvită de soţ, lipsită de copil, se mulţumea doar să plângă, când rămânea singură, între fiică şi cumnată. Tânărul prinţ moştenitor începea, pe mâinile cizmarului Simon, cunoscutul martiraj ce avea să-l alăture peste doi ani tatălui şi mamei sale. Urmă doar o clipă de acalmie. Vulcanul montagnard se odihnea înainte de a-i nimici pe girondini. Maurice simţea apăsarea acelei acalmii, aşa cum se simte povara atmosferei pe vreme de furtună şi, neştiind cum să-şi petreacă clipele de răgaz, ce-l lăsau pradă înflăcărării unui simţământ care, de nu era chiar dragoste, grozav îi mai semăna, Maurice, cum ziceam, citi iarăşi scrisoarea, îşi lipi buzele de frumosul safir, şi se hotărî, călcându-şi jurământul, să facă o ultimă încercare, făgăduindu-şi să fie cea din urmă.  Tânărul nostru se gândise la un lucru: să se ducă la secţia din sectorul Grădinii botanice şi acolo să ceară informaţii de la secretarul secţiei colegul său. Dar prima sau, am putea spune, unica idee care o avusese, cum că frumoasa-i necunoscută era amestecată în cine ştie ce uneltire politică, îl opri. La gândul că o indiscreţie din partea lui o putea duce pe fermecătoarea femeie în Piaţa Revoluţiei şi putea face să cadă capul ei de înger pe eşafod, la gândul acesta un fior de groază trecea prin vinele lui Maurice. Se hotărî aşadar, să încerce aventura singur şi fără nici o informaţie. Planul lui are destul de simplu. Listele afişate la toate uşile trebuiau să-i dea primele indicii; apoi interogarea portarilor avea să aducă limpezirea misterului, în calitate de secretar al secţiei Lepelletier avea mână liberă şi deplină putere şi îndreptăţire de-a pune întrebări. Dealtfel, Maurice nu ştia numele necunoscutei, dar trebuia să se orienteze prin deducţii. Era cu neputinţă ca o făptură atât de fermecătoare să nu poarte un nume potrivit pentru înfăţişarea ei, vreun nume de silfidă, de zână sau de înger, fiindcă sosirea sa pe pământ trebuia să fi fost salutată ca aceea a unei fiinţe superioare, supranaturale. Numele îl va îndruma fără doar şi poate. Maurice se îmbrăcă cu o carmaniolă de postav gros, cafeniu, pe cap îşi puse boneta roşie de zile mari şi porni în expediţie fără să spună nimănui. În mână avea o bâtă noduroasă, căreia i se spunea constituite; asemenea armă, pe măsura pumnului viguros al lui Maurice, căpăta tăria măciucii lui Hercule. În buzunar avea împuternicirea de secretar al secţiei Lepelletier. Dispunea deopotrivă de siguranţa fizică şi de garanţia morală. Porni, aşadar, să străbată iarăşi strada Saint-Victor şi vechea stradă Saint-Jacques, citind la lumina zilei pe sfârşite toate numele scrise pe panourile fiecărei uşi de-o mână mai mult sau mai puţin iscusită. Se afla la a suta casă şi, ca atare, la a suta listă, fără ca nimic să-l îndreptăţească să creadă c-ar fi dat cât de cât de urmele necunoscutei sale, ceea ce dealtfel n-ar fi voit să recunoască decât dacă i-ar fi căzut ochii pe-un nume de felul celui pe care-l visase, când un cizmar, om cumsecade de felul lui, văzând nerăbdarea ce se zugrăvise pe chipul celui ce citea, deschise uşa locuinţei sale, ieşi cu o curea într-o mână şi cu sula în cealaltă şi, uitându-se la Maurice pe deasupra ochelarilor, îl întrebă: — Vrei să afli câte ceva despre locatarii casei de-aici? Dacă-i aşa, dă-i drumul. Sunt gata să-ţi răspund. — Mulţumesc, cetăţene, mormăi Maurice, căutam doar un prieten. — Spune-i numele, cetăţene, cunosc toată lumea din cartier. Unde locuia prietenul? — Locuia, după câte-mi pare, pe vechea stradă Saint-Jacques; dar mi-e teamă să nu se fi mutat. — Dar cum îl cheamă? Trebuie să-i ştiu numele. Maurice, luat prin surprindere, şovăi o clipă, apoi rosti primul nume care-i veni pe buze. — René, spuse el. — Şi ce meserie? Maurice, uitându-se în jur, se văzu încercuit numai de tăbăcârii. — Ucenic tăbăcar. — În asemenea caz, interveni un meşter care tocmai se oprise acolo şi se uita la Maurice cu oarecare naivitate, nu lipsită însă de puţină bănuială, ar trebui să-l întrebi pe meşterul lui. — Asta aşa e, observă portarul. Ce-i drept, meşterii ştiu numele lucrătorilor lor. Iată-l aici şi pe cetăţeanul Dixmer, patronul unei tăbăcării care are peste cincizeci de lucrători; el poate să te lămurească. Maurice se întoarse şi dădu cu ochii de un patron în toată regula, înalt de statură, blajin la chip, purtând nişte haine scumpe, de industriaş înstărit. — Numai că, aşa cum a spus şi cetăţeanul portar, urmă meşterul, ar trebui să-i ştiu numele de familie. — L-am spus doar: René. — René e nume de botez, eu te-ntreb de numele de familie. Toţi lucrătorii sunt înscrişi la mine cu numele lor de familie. — Zău, făcu Maurice, pe care un asemenea interogatoriu începuse să-l scoată din sărite, numele de familie nu i-l ştiu. — Cum dracu!? zise meşterul cu un surâs în care lui Maurice i se păru că desluşeşte mai multă ironie decât ar fi vrut celălalt s-arate, cum, cetăţene, nu-i ştii numele de familie prietenului tău? — Nu. — Atunci se vede treaba că n-ai să-l găseşti. Şi meşterul, salutându-l cu bunăvoinţă pe Maurice, făcu câţiva paşi şi pătrunse într-o casă de pe vechea stradă Saint-Jacques. — Fapt e că dacă nu-i ştii numele de familie..., urmă portarul. — Ei, iată, nu i-l ştiu, răspunse Maurice, care n-ar fi pregetat să dea frâu liber mâniei sale şi nu s-ar fi supărat să i se caute pricină, ba dimpotrivă, trebuie să spunem că nu era departe de-a căuta el însuşi pricină cu tot dinadinsul. Şi ce-ai de spus la asta? — Nimica, cetăţene, chiar nimic. Numai că, dacă nu ştii cum îl cheamă pe prietenul tău, se vede treaba, aşa cum a spus şi cetăţeanul Dixmer, se vede treaba că n-ai să-l mai găseşti. Şi cetăţeanul portar intră în gheretă, ridicând din umeri. Maurice avea o poftă grozavă să-i ardă o bătaie straşnică portarului, numai că acesta era bătrân: neputinţa îl salvă. De-ar fi avut cu douăzeci de ani mai puţin, Maurice ar fi dat un scandalos spectacol de egalitate în faţa legii, dar de inegalitate în faţa forţei. Dealtfel, noaptea era gata să se lase şi Maurice nu mai avea decât câteva minute de lumină. Le folosi ca să pătrundă mai întâi pe prima străduţă, apoi pe a doua, cercetă fiecare uşă, iscodi fiecare ungher, se uită peste toate zăplazurile, se caţără pe deasupra tuturor zidurilor, trase cu ochiul prin toate zăbrelele, prin fiecare gaură de cheie, bătu la uşa câtorva magazine pustii, fără să capete răspuns, în sfârşit petrecu aproape două ore într-o căutare zadarnică. Bătură ceasurile nouă seara. Se înnoptase de tot. Nu se mai auzea nici un zgomot, nu se mai zărea nici o mişcare în cartierul acela pustiu, din care viaţa părea că se retrăsese odată cu lumina zilei. Maurice, deznădăjduit, era pe punctul de-a face cale-ntoarsă, când, dintr-o dată, la cotitura unei cărărui înguste, văzu strălucind o lumină. Se încumetă să pătrundă în strâmtoarea întunecoasă, fără să bage de seamă că tocmai în clipa în care înainta, o iscoadă, ce de vreun sfert de ceas îi urmărise toate mişcările din mijlocul unui pâlc de arbori înălţat peste zidărie, dispăru în graba mare în dosul zidului. La câteva clipe după ce iscoada dispăruse, trei bărbaţi, ieşind printr-o portiţă făcută în zid, se năpustiră pe cărarea pe care se afundase Maurice, în vreme ce un al patrulea, pentru mai multă precauţie, închidea portiţa cărăruii. La capătul cărării, Maurice dăduse peste o curte, lumina strălucea de partea cealaltă a curţii. Bătu la uşa unei case sărăcăcioase şi singuratice, dar la prima bătaie în uşă lumina se stinse. Maurice bătu din nou, dar nimeni nu-i răspunse, îşi dădu seama că era consemn să nu se răspundă, înţelese că îşi pierdea timpul de prisos bătând la uşă, aşa că străbătu curtea şi intră iarăşi pe cărare. În acest răstimp uşa casei se crăpă încetişor: trei bărbaţi ieşiră şi se auzi un fluierat scurt. Maurice se întoarse şi văzu trei umbre la o depărtare cam de două ori mai mare decât lungimea bâtei sale. În licărul de lumină care stăruie chiar în plină beznă pentru ochii deprinşi de mult cu întunericul, trei tăişuri străluceau cu sclipiri ameninţătoare. Maurice înţelese că era împresurat: voi să facă un mulinet cu bâta, dar cărarea era atât de îngustă încât măciuca lui atinse amândoi pereţii, în aceeaşi clipă, o lovitură puternică în cap îl năuci. Era atacul neprevăzut dau de cei patru care ieşiseră din spatele zidului. Şapte bărbaţi se năpustiră deodată asupra lui Maurice şi, cu toată rezistenţa lui disperată, îl doborâră, îi legară mâinile, imobilizându-l, şi-l legară la ochi. Maurice nu scosese nici un vaiet şi nu strigase după ajutor. Puterea şi cutezanţa doresc totdeauna să se descurce singure, de parcă le-ar fi ruşine să primească un ajutor din afară. Dealtfel, oricât ar fi strigat el după ajutor în mahalaua aceea pustie, nimeni n-ar fi venit. Fu aşadar doborât şi legat burduf, fără a fi scos, cum am mai spus, nici măcar un geamăt. Se gândise dealtminteri că, dacă-l legaseră la ochi, nu făcuseră ei asta ca să-l ucidă numaidccât. La vârsta lui Maurice, orice răgaz e-un prilej de speranţă. Îşi concentra, aşadar, toată prezenţa de spirit şi aşteptă. — Cine eşti? întrebă o voce încă învrăjbită de luptă. — Sunt un om pe cale de-a fi asasinat, răspunse Maurice. — Ba mai mult, eşti mort dacă vorbeşti în gura mare, chemi sau strigi. — De-aş fi vrut să strig, n-aş fi aşteptat până acuma. — Eşti gata să-mi răspunzi la întrebări? — Întreabă inai întâi şi-am să văd dacă trebuie să-ţi răspund. — Cine te-a trimis aici? — Nimeni. — Vii deci cu de la tine putere? — Da. — Minţi. Maurice încercă din toate puterile să-şi desfacă mâinile, dar un asemenea lucru era cu neputinţă. — N-am minţit niciodată! izbucni el. — Fie că vii cu de la tine putere, fie că eşti trimis, oricum eşti spion. — Şi voi nişte laşi. — Laşi, noi? — Da, voi, şapte sau opt împotriva unui singur om legat zdravăn, pe care-l mai şi insultaţi. Laşi, laşi, laşi! În loc să-i înfurie, mânia lui Maurice păru că-i potoleşte pe adversarii săi. Furia asta dovedea că tânărul nostru nu era ceea ce îl acuzau ei c-ar fi; un spion adevărat ar fi tremurat şi-ar fi cerut îndurare. — Asta nu-i insultă, rosti o voce mai blândă, dar totodată mai autoritară dccât oricare dintre celelalte care vorbiseră, în vremurile pe care le trăim, poţi fi spion fără să fii necinstit; numai că-ţi rişti viaţa. — Fii binevenit, dumneata care ai rostit asemenea vorbe; am să-ţi răspund leal. — Ce cauţi aici în cartier? — Caut o femeie. Justificarea fu primită cu şoapte de neîncredere. Şoaptele se înteţiră până ce ajunseră asemeni unei vijelii. — Minţi! spuse iarăşi aceeaşi voce. Nu-i nici o femeie, şi noi ştim ce-nseamnă femeia; aici în cartier nu-i nici o femeie de urmărit. Mărturiseşte-ţi scopul, altfel ai să mori. — Ei aşi! făcu Maurice. Doar n-aveţi să mă ucideţi, aşa, pentru plăcerea de-a ucide, afară doar dacă nu sunteţi cu-adevărat nişte tâlhari de drumul mare. Şi Maurice se smuci din nou, mai tare şi mai neaşteptat decât întâia oară, ca să-şi elibereze mâinile din strânsoarea funiei care le lega, dar dintr-o dată simţi o atingere rece şi o senzaţie dureroasă şi vie îi sfâşie pieptul. Fără voie, Maurice dădu un pas înapoi. — Aha! ai simţit ce-i asta, rosti unul dintre bărbaţi. Ei bine, mai sunt încă opt bucăţi aidoma celei cu care ai făcut acuma cunoştinţă. — Atunci, ucideţi-mă, spuse Maurice resemnat. Cel puţin aşa se termină numaidecât. — Cine eşti? Hai, spune! interveni glasul acela blând şi autoritar totodată. — Numele meu vreţi să-l ştiţi? — Da, numele tău. — Sunt Maurice Lindey. — Ce? exclamă o voce, Maurice Lindey, revolu... patriotul? Maurice Lindey, secretarul secţiei Lepelletier? Cuvintele de mai sus fură rostite cu atâta însufleţire, încât Maurice văzu prea bine că erau decisive. Să dea un răspuns însemna, într-un fel sau altul, să-şi hotărască soarta. Maurice nu era în stare de nici un soi de laşitate. Luă o atitudine demnă şi autoritară, ca un adevărat spartan, şi spuse cu glas hotărât: — Da, Maurice Lindey; da, Maurice Lindey, secretarul secţiei Lepelletier; da, Maurice Lindey, patriotul, revoluţionarul, iacobinul; Maurice Lindey, în sfârşit, şi ziua în care va muri pentru libertate va fi cea mai frumoasă zi din viaţa lui. O tăcere de moarte îi întâmpină răspunsul. Maurice Lindey îşi oferi pieptul, aşteptând dântr-o clipă-n alta ca spada, al cărei vârf doar îl simţise, să i se înfigă întreagă în inimă. — Să fie oare adevărat? rosti după câteva secunde o voce care trăda o oarecare emoţie. Ascultă, tinere, să nu minţi.  — Scotociţi-mă în buzunare, răspunse Maurice, şi-aveţi să găsiţi legitimaţia. Priviţi spre pieptul meu şi, dacă sângele nu le-a acoperit, îmi veţi găsi iniţialele, un M şi un L, brodate pe cămaşă. Pe dată, Maurice se simţi ridicat de nişte braţe puternice. Fu purtat pe o distanţă destul de scurtă. Auzi deschizându-se o uşă, apoi a doua. Numai că a doua era mai strâmtă decât cea dintâi, căci bărbaţii care-l duceau abia putură trece cu el. Murmurele şi şoaptele se înteţiră. „Sunt pierdut, îşi spuse Maurice, au să-mi pună o piatră de gât şi-au să mă arunce în cine ştie ce bulboană din apa Bievrei." Dar, după o clipă, simţi că aceia care-l purtau urcară câteva trepte. Un aer mai călduţ îl izbi în faţă; fu aşezat pe-un scaun. Auzi o uşă care se încuie de două ori şi nişte paşi depărtându-se. Se crezu lăsat singur. Ciuli urechea cu atenţia de care-i în stare omul a cărui viaţă atârnă de-un cuvânt, şi-i păru că aude aceeaşi voce, care-i impresionase urechea prin amestecul acela de energie, putere şi blândeţe, spunând celorlaţi: — Să ne sfătuim şi să chibzuim.

  Capitolul VIII GENEVIEVE   Abia dacă se scursese un sfert de oră, ce i se păru un secol lui Maurice. Nimic mai firesc; tânăr, chipeş, voinic, sprijinindu-şi puterea pe o sută de prieteni credincioşi, cu care uneori visa înfăptuirea unor lucruri măreţe, se simţea dintr-o dată, fără să fi fost pregătit dinainte, în primejdie să-şi piardă viaţa, căzut într-o cursă mârşavă. Îşi dădea seama că fusese închis într-o-ncăpere oarecare. Dar era oare supravegheat? Încercă iar, cu o nouă sforţare, să se elibereze. Muşchii lui de fier se umflară, se întăriră, funia îi intră în carne, dar nu se rupse. Mai îngrozitor decât orice era că avea mâinile legate la spate şi că nu-şi putea smulge legătura de pe ochi. Dac-ar fi putut vedea, poate c-ar fi putut fugi. Totuşi, feluritele lui încercări se petrecuseră fără ca nimeni să i se fi împotrivit, fără ca nimic să se fi clintit în jur; înţelese, aşadar, că era singur. Picioarele-i călcau pe ceva moale, afânat, nisip ori pământ gros, poate. Un iz înăcrit şi pătrunzător îi izbi mirosul, vădindu-i prezenţa unor materii vegetale. Maurice se gândi că se află într-o seră s-au într-un loc asemănător. Făcu câţiva paşi, se izbi de-un perete, se întoarse ca să pipăie cu mâinile, dădu peste nişte unelte agricole şi scoase fără voie o exclamaţie de mulţumire. Cu sforţări neînchipuite, izbuti să cerceteze toate sculele, una câte una. În asemenea situaţie fuga lui nu mai era decât o chestiune de timp. Dacă hazardul sau providenţa îi acorda doar cinci minute şi dacă printre unelte ar fi găsit una tăioasă, era salvat. Găsi o cazma. Datorită felului în care fusese legat, Maurice trebui să facă un mare efort ca să poată întoarce cazmaua cu tăişul în sus. Pe fierul acela, pe care-l ţinea sprijinit de perete cu spatele, Maurice tăie sau mai curând roase funia care-i lega pumnii. Operaţia se arăta lungă, fierul cazmalei tăia anevoie. Sudoarea îi curgea pe frunte. Auzi zgomot de paşi ce se apropiau. Mai făcu o ultimă sforţare, puternică, de neînchipuit, supremă: funia, pe jumătate roasă, se rupse. De data asta scoase un adevărat strigăt de bucurie. Cei puţin era sigur că va muri apărându-se. Maurice îşi smulse legătura de pe ochi. Nu se înşelase, se afla nu într-o seră, ci într-un pavilion unde fuseseră adunate câteva plante bogate în sevă, care nu pot rămâne iarna sub cerul liber, într-un colţ erau uneltele de grădinărit, dintre care una îi făcuse un atât de preţios serviciu. În faţa lui se afla o fereastră; se repezi spre ea, dar era zăbrelită şi un bărbat înarmat cu o carabină şedea postat ca santinelă dinaintea ei. De cealaltă parte a grădinii, cam la vreo treizeci de paşi depărtare, se înălţa un chioşc mic, perechea aceluia în care se afla Maurice. Storul ferestrei era lăsat, dar în dosul storului licărea o lumină. Se apropie de uşă şi trase cu urechea: altă santinelă trecea în sus şi-n jos prin faţa uşii. Paşii acesteia îi auzise Maurice mai înainte. Dar în fundul coridorului răsunau nişte voci nedesluşite; deliberarea degenerase evident în discuţie. Maurice nu putea auzi tot ce se spunea. Totuşi, unele cuvinte pătrundeau până la el, ca şi cum ar fi avut de străbătut o distanţă mai mică, şi, printre acestea, auzi cuvintele iscoadă, pumnal, mort. Maurice îşi încorda atenţia îndoit. O uşă se deschise şi auzi mai limpede: — Da, zicea o voce, da, e iscoadă, a aflat ceva şi cu siguranţă că e trimis să ne descopere tainele. Dându-i drumul, riscăm să ne denunţe. — Dar cuvântul dat? întrebă un glas. — Cuvântul are să şi-l dea, pe urmă are să şi-l calce. E el gentilom ca să ne încredem în cuvântul lui? Maurice scrâşni din dinţi la gândul că mai sunt oameni care îşi închipuie că trebuie să fii gentilom ca să-ţi ţii jurământul. — Dar ce, ne cunoaşte ca să ne denunţe? — Nu, sigur că nu ne cunoaşte şi habar n-are ce facem noi, dar ne ştie adresa şi se va întoarce întovărăşit de ajutoare. Argumentul păru hotărâtor. — Ei bine, spuse vocea care în repetate rânduri i se impuse lui Maurice ca trebuind să fie cea a şefului, v-aţi hotărât? — Da, sigur, de o sută de ori da; nu-ţi înţeleg, dragul meu, mărinimia; dacă noi am încăpea pe mâna Comitetului Salvării Publice, ai vedea că ei n-ar face asemenea fasoane. — Aşadar, domnilor, vă menţineţi hotărârea? — Fără-ndoială, şi nădăjduiesc că nu te vei opune. — Eu n-am decât un vot, domnilor, şi-al meu e pentru a i se reda libertatea. Domniile-voastre aveţi şase şi toate au fost pentru moartea lui. Să rămână deci aşa. Sudoarea ce curgea pe fruntea lui Maurice îngheţă într-o clipă. — Are să strige, are să urle, interveni o voce. Cel puţin aţi îndepărtat-o pe doamna Dixmer? — Ea habar nu are, e în pavilionul din faţă. — Doamna Dixmer, şopti Maurice, încep să înţeleg. Mă aflu la patronul tăbăcar cu care am vorbit pe vechea stradă Saint-Jacques şi care a plecat râzând de mine, când n-am putut să-i spun numele prietenului meu. Dar la dracu, ce interes poate avea un meşter tăbăcar să mă ucidă? În orice caz, urmă el să spună, înainte de-a mă ucide am să dobor şi eu vreo doi. Şi se repezi la scula inofensivă care, în mâna lui, avea să devină o armă teribilă. Pe urmă reveni lângă uşă şi se aşeză în aşa fel încât să fie apărat când avea să se deschidă. Inima-i bătea gata să-i spargă pieptul şi în tăcerea din jur se auzea ritmul bătăilor ei. Deodată Maurice se înfiora din creştet până-n tălpi. O voce spuse: — De vreţi să m-ascultaţi, n-aveţi decât să spargeţi pur şi simplu un geam şi, printre gratii, să-l ucideţi c-un foc de carabină. — O, nu, nu, fără explozie, exclamă altă voce, o explozie ne poate trăda. A! iată-te, Dixmer. Ce-i cu soţia dumitale? — M-am uitat chiar acuma pe sub stor; nu bănuieşte nimic; citeşte. — Dixmer, dumneata ai să ne lămureşti. Ce părere ai? Eşti pentru un foc de carabină sau pentru o lovitură de pumnal? — Mai bine pumnalul! — Haidem atunci! rostiră împreună cele cinci sau şase voci. Maurice era un fiu al Revoluţiei, o inimă de bronz, un suflet de ateu, precum mulţi pe vremea aceea. Dar la cuvintele haidem atunci! rostite îndărătul uşii aceleia, care, singură, îl despărţea de moarte, îşi aduse aminte de semnul crucii învăţat de la maică-sa când, copil fiind, îl punea să-şi spună rugăciunile în genunchi. Paşii se apropiară, apoi se opriră, după care cheia scrâşni în broască şi uşa se deschise încetişor. În timpul clipelor acestora, Maurice îşi spusese: Dacă-mi pierd timpul lovindu-i, voi fi ucis. Repezindu-mă asupra ucigaşilor, îi iau pe neaşteptate, trec în grădină, apoi pe ulicioară, şi poate scap. Numaidecât, luându-şi un avânt de leu, scoţând un strigăt sălbatic ce vădea mai curând ameninţare decât spaimă, îi răsturnă pe primii doi bărbaţi din faţă, care, crezându-l ferecat şi cu ochii legaţi erau departe de-a se aştepta la asemenea atac, îi dădu în lături pe ceilalţi, apoi, datorită muşchilor săi de oţel, parcurse o distanţă de câţiva metri cât ai clipi, văzu la capătul coridorului o uşă larg deschisă ce da în grădină, se repezi, sări în goană vreo zece trepte, ajunse în grădină şi, descurcându-se cât mai bine cu putinţă, alergă spre poartă. Poarta era încuiată cu două zăvoare şi cu un lacăt, Maurice trase cele două zăvoare, voi să descuie lacătul, dar n-avea cheie. În timpul acesta, cei care-l urmăreau ajunseseră pe terasă; îl zăriră. — Iată-l, strigară în cor, trage-n el, Dixmer, trage! Ucide-l, ucide-l! Maurice scoase un urlet: era încuiat în grădină. Măsură din ochi înălţimea zidurilor; era de zece picioare. Totul se petrecu repede, cât ai clipi. Ucigaşii se repeziră după el. Maurice avea faţă de ei un avans de treizeci de paşi. Se uită în toate părţile, cu privirea condamnatului care îşi caută salvarea într-o împrejurare cât de cât norocoasă. Zări pavilionul, storul şi dincolo de stor lumina. Făcu un salt, un salt de zece paşi, prinse cu mâna storul, îl smulse, trecu prin fereastră, spărgând-o, şi căzu în mijlocul unei încăperi luminate, în care o femeie citea, aşezată lângă foc. Femeia se ridică, înspăimântată, strigând după ajutor. — Dăte la o parte, Geneviève, dă-te la o parte, strigă vocea Dixmer, dă-te la o parte ca să-l ucid! Dar femeia, de îndată ce îl văzu, scoase un ţipăt teribil şi-n loc să se dea la o parte, cum îi poruncea soţul ei, se aruncă în faţa lui Maurice, între el şi ţeava puştii. Gestul acesta îl făcu pe Maurice să-şi concentreze atenţia asupra făpturii milostive, al cărei prim impuls căuta să-l apere. Şi el, la rândul său, scoase un strigăt. În faţa lui se afla necunoscuta, de-atâta timp căutată. — Dumneata!... Dumneata!... exclamă el. — Tăcere! şopti dânsa. Apoi, întorcându-se spre ucigaşi, care, cu felurite arme mâini, se apropiaseră de fereastră, strigă: — Nu se poate să-l ucideţi! — E-un spion, exclamă Dixmer, pe al cărui chip blând şi plăcut se întipărise o expresie de implacabilă hotărâre; e-un spion şi trebuie să moară. — Un spion? strigă Geneviève, el, spion? Vino încoace, Dixmer. Un singur cuvânt vreau să-ţi spun ca să-ţi dovedesc că te înşeli cumplit. Dixmer se apropie de fereastră; Geneviève se apropie de dânsul şi aplecându-se spre urechea lui îi şopti câteva cuvinte. Meşterul tăbăcar înălţă capul. — El? întrebă dânsul. — Chiar el, răspunse Geneviève. — Eşti sigură? De data asta tânăra noastră nu mai răspunse, ci, întorcându-se spre Maurice, îi întinse mâna, surâzând. Trăsăturile lui Dixmer recăpătară atunci ciudata lor expresie de blândeţe şi impasibilitate flegmatică. Sprijini patul carabinei de pământ şi spuse: — Atunci e cu totul altceva. Apoi, făcând semn tovarăşilor săi să-l urmeze, se îndepărtă împreună cu ei şi le şopti câteva cuvinte, după care plecară. — Ascunde inelul, îi şopti Geneviève între timp, toată lumea de-aici îl ştie. Maurice scoase în grabă inelul de pe deget şi-l strecură în buzunarul de la vestă. O clipă după aceea, uşa pavilionului se deschise şi Dixmer, fără armă, se îndreptă spre Maurice. — Cer iertare, cetăţene, îi spuse el. De ştiam mai devreme ce-ţi datorăm! Soţia mea, deşi ţine foarte bine minte ce ajutor i-ai dat în seara de 10 martie, îţi uitase numele. Nu ştiam, aşadar cu cine aveam de-a face! Dac-am fi ştiut, crede-mă că n-am fi pus la îndoială nici o clipă cinstea dumitale, nici nu ţi-am fi suspectat intenţiile. Aşadar, încă o dată îţi cer iertare! Maurice era uluit. Doar printr-o minune îşi mai ţinea echilibrul, simţea că ameţeşte şi era gata-gata să cadă. Se sprijini de cămin. — Dar bine, întrebă el, în sfârşit, de ce voiaţi să mă ucideţi? — Am să-ţi spun secretul, cetăţene, răspunse Dixmer, şi ţi-l încredinţez, ştiindu-te leal. Sunt, aşa cum ştii, meşter tăbăcar şi şeful tăbăcăriei de-aici. Cei mai mulţi acizi de care mă slujesc pentru pregătirea pieilor mele sunt articole de comerţ prohibite. Or, contrabandiştii cu care lucrez aflaseră de un denunţ făcut la consiliul general. Când te-am văzut culegând informaţii, m-am temut. Contrabandiştii mei s-au temut, încă şi mai tare decât mine, de boneta roşie pe care o porţi şi felul dumitale hotărât de-a proceda; nu-ţi ascund că se decisese să fii ucis. — O ştiu prea bine, exclamă Maurice, şi nu-mi spui cu asta nimica nou. Am auzit toată dezbaterea pe care aţi ţinut-o şi ţi-am văzut carabina. — Doar ţi-am cerut iertare pentru fapta mea, continuă Dixmer, cu o înduioşătoare expresie de bunătate. Să înţelegi un lucru: datorită epocii pline de contradicţii în care trăim, suntem, eu şi asociatul meu, domnul Morand, pe cale de-a aduna o avere imensă. Suntem furnizorii exclusivi de raniţe pentru armată: în fiecare zi confecţionăm o mie cinci sute sau chiar două mii de bucăţi. Datorită fericitei situaţii în care ne aflăm, municipalitatea, care are de lucru până peste cap, nu mai găseşte timp să ne verifice cu rigurozitate registrele de conturi, aşa încât trebuie să ţi-o mărturisesc, cam pescuim în apă tulbure, cu atât mai mult cu cât, după cum spuneam, substanţele pregătitoare pe care ni le procurăm prin contrabandă ne îngăduie să câştigăm două sute la sută. — Drace! făcu Maurice, aşa ceva îmi pare a fi un beneficiu, ca să zic aşa, destul de onest, totuşi înţeleg temerea dumitale că un denunţ din parte-mi ar putea să-i pună capăt. Dar acum, odată ce mă cunoşti, te-ai liniştit, nu-i aşa? — Acuma, spuse Dixmer, nici nu-ţi mai cer cuvântul de cinste. Pe urmă, punându-i mâna pe umăr şi uitându-i-se în ochi, cu un surâs adăugă: — Ei acuma, că suntem între noi, între prieteni aş putea zice, ia spune ce căutai dumneata pe-aici, tinere? Bineînţeles, urmă meşterul tăbăcar, dacă nu vrei, eşti liber să nu spui. — Dar ţi-am spus, cred, bâlbâi Maurice. — Da, o femeie, se grăbi burghezul să răspundă, ştiu că era vorba de-o femeie. — Doamne-Dumnezeule! exclamă Maurice, iartă-mă, cetăţene, dar îmi dau prea bine seama că-ţi sunt dator o explicaţie. Ei uite, căutam o femeie, care deunăzi seara, de sub o mască, mi-a spus că locuieşte aici în cartier. Nu-i ştiu numele, nici meseria, nici locuinţa. Ştiu doar că sunt îndrăgostit foc de o femeie micuţă...  Geneviève era înaltă. — Că e blondă, cu o privire vioaie, dezgheţată. Geneviève era brunetă, cu ochi mari şi îngânduraţi. — În sfârşit, o fetişcană..., urmă Maurice. De-aceea, ca să-i fiu pe plac, m-am îmbrăcat şi eu cu hainele astea populare. — Aşa se explică totul, spuse Dixmer cu o bună-credinţă firească, nedezminţită nici măcar de vreo ochire furişată viclean. Geneviève roşise şi, simţind cum se îmbujorează, îşi întoarse capul în altă parte. — Bietul de dumneata, cetăţene Lindey, urmă Dixmer râzând, prin ce încercare te-am făcut să treci, şi, ce să-ţi spun, dumneata eşti cel din urmă căruia să-i fi vrut răul; un patriot atât de virtuos ,un frate!... dar, de fapt, am crezut că vreunul cu gânduri ascunse îţi uzurpase numele. — Să nu mai vorbim de asta, replică Maurice, care înţelesese că venise timpul să se retragă, arată-mi pe ce cale s-apuc şi hai să uităm... — Pe ce cale s-apuci?! exclamă Dixmer. Să te las să pleci? A, nu se poate, nu!! În seara asta dau, sau mai curând asociatul meu şi cu mine dăm o masă băieţilor viteji, care voiau să te ucidă mai adineaori. Am de gând să te opresc să iei masa cu ei ca să vezi că nu sunt chiar atât de îndrăciţi pe cât par. — Dar, făcu Maurice în culmea bucuriei că va mai rămâne câteva ceasuri aproape de Geneviève, zău nu ştiu dacă se face si primesc. — Cum aşa, dacă se face să primeşti? îi întoarse vorba Dixmer. Nici vorbă că da. Sunt nişte patrioţi buni, sinceri, ca şi dumneata. Dealtfel, n-am să cred că m-ai iertat cu adevărat decât când vom muşca amândoi dintr-aceeaşi pâine. Geneviève nu scotea nici un cuvânt. Maurice era supus supiciului.  — Cu-adevărat, se bâlbâi tânărul nostru, mă tem, cetăţene, şi nu vă stânjenesc... Hainele astea ale mele... înfăţişarea ponosită... Geneviève se uită la el sfioasă. — Vă poftim din inimă, spuse ea. — Primesc, cetăţeană, răspunse Maurice, plecându-se în faţa ei.   — Ei bine, mă duc să-mi liniştesc tovarăşii, zise meşterul băcar. Între timp încălzeşte-te, dragă prietene. Dixmer ieşi. Maurice şi Geneviève rămaseră singuri. — Ah, domnule începu vorba tânăra noastră, cu un accent căruia inutil încerca să-i dea o nuanţă de reproş, v-aţi călcat cuvântul, aţi fost indiscret... — Cum, doamnă! exclamă Maurice, v-am compromis oare? Dacă-i aşa, iertaţi-mă, plec şi niciodată...   — Doamne! strigă dânsa, ridicându-se, sunteţi rănit la piept! Cămaşa dumneavoastră e toată pătată de sânge! Într-adevăr, pe cămaşa fină şi albă a lui Maurice, cămaşă ce făcea un contrast ciudat cu hainele lui grosolane, o pată mare roşie se întinsese şi se uscase. — Să nu vă îngrijoraţi deloc, doamnă, spuse tânărul; unul dintre contrabandişti m-a înţepat cu pumnalul său. Geneviève se făcu albă ca varul şi, luându-i mâna, şopti: — Iertaţi-mă pentru răul ce v-a fost făcut. Mi-ţi salvat viaţa şi eu era să fiu pricina morţii! — Nu mi-am primit-o. Căci n-aţi crezut nici o clipă c-a fost cea pe care o căutam, nu-i aşa? — Veniţi cu mine, îl întrerupse Geneviève, să vă dau o cămaşă... Nu trebuie ca oaspeţii noştri să vă vadă în asemenea stare, ar fi pentru ei un reproş prea aspru. — Vă cam stingheresc, nu-i aşa? replică Maurice, suspinând. — Nicidecum, îmi fac datoria. Şi apoi adăugă: O fac chiar cu multă plăcere. Geneviève îl duse pe Maurice într-o vastă cameră de toaletă, de o eleganţă pe care nu s-ar fi aşteptat să o găsească în casa unui meşter tăbăcar. Ce-i drept, meşterul tăbăcar de care vorbim părea să fie milionar. Apoi ea deschise toate dulapurile. — Luaţi ce vă trebuie, îl pofti, sunteţi ca la dumneavoastră acasă. Şi plecă. Când Maurice ieşi, îl găsi pe Dixmer, care se reîntorsese.  — Hai, hai la masă! îl chemă el, numai pe dumneata te aşteptam ca să începem.     Capitolul IX CINA   Când Maurice intră împreună cu Dixmer şi cu Geneviève în sufragerie, situată în corpul de clădire în care fusese introdus la început, masa pentru cină era aşezată, dar încăperea era încă goală. Pe urmă îi văzu intrând, rând pe rând, şi pe cei şase comeseni. Toţi erau bărbaţi plăcuţi la înfăţişare, cei mai mulţi tineri, îmbrăcaţi după moda zilei. Doi sau trei purtau chiar carmaniole pe cap şi bonetă roşie. Dixmer îl prezentă pe Maurice, însoţindu-i numele de situat şi titlurile sale. Apoi, întorcându-se spre Maurice, îi spuse: — Iată toţi oamenii care m-ajută în negustoria mea. Datorită vremurilor, datorită principiilor revoluţionare care au desfiinţa distanţele, trăim cu toţii pe piciorul celei mai sfinte egalităţi. Aceeaşi masă ne adună pe toţi de câte două ori pe zi şi sunt fericit că ai binevoit să iei parte la ospăţul nostru de familie. — Dar... domnul Morand, zise sfios Geneviève, nu-l aşteptai şi pe el? — Ah! e drept, răspunse Dixmer. Cetăţeanul Morand despre care ţi-am vorbit, cetăţene Lindey, e asociatul meu. El are în sarcină, dacă pot spune aşa, partea morală a întreprinderii; el trece operaţiile în registre, ţine casa, achită facturile, dă şi primeşte banii; aşa că, dintre noi toţi, el are cea mai mare bătaie de cap — iată de ce întârzie câteodată. Mă duc să-i dau de veste. Dar în clipa aceea uşa se deschise şi cetăţeanul Morand intră. Era un bărbat mic de statură, oacheş, cu sprâncene stufoase. O pereche de ochelari verzi, cum poartă oamenii cu vederea obosită de lucru, îi acoperea ochii negri, dar nu le putea întuneca scânteierea. De la primele cuvinte pe care le rosti, Maurice recunoscu vocea aceea blândă şi autoritară totodată, care, în tot timp discuţiilor în care el fusese victima, optase în mod constant soluţiile omenoase. Purta o haină cafenie cu nasturi mari, o vestă de mătase albă, iar jaboul, şi el foarte fin, fu nu o dată în timpul a cărei albeaţă şi fineţe au fost cu deosebire admirate de Maurice, cu atât mai mult cu cât era mâna unui negustor tăbăcar. Se asezară la masă: cetăţeanul Morand luă loc la dreapta Genevièvei, Maurice la stânga ei. Dixmer se aşeză în faţa soţiei sale. Ceilalţi oaspeţi îşi luară locurile la voia întâmplării în jurul mesei lungueţe. Cina vădea un gust rafinat. Dixmer avea o poftă de industriaş şi făcea onorurile mesei cu multă bunătate şi naturaleţe. Lucrătorii sau cei ce treceau ca atare, îi ţineau în această privinţă o tovărăşie sinceră şi generoasă. Cetăţeanul Morand vorbea puţin, mânca încă şi mai puţin, nu bea aproape deloc şi arareori râdea. Maurice, poate din pricina amintirilor pe care i le stârnea vocea lui, fu cuprins curând de o mare simpatie pentru el. Încerca însă o mare îndoială în privinţa vârstei sale, şi îndoiala asta îl neliniştea: ba îl lua drept un om de patruzeci, patruzeci şi cinci de ani, ba i se părea foarte tânăr. Aşezându-se la masă, Dixmer se crezu dator să dea comesenilor un soi de justificare a faptului că primise un străin în cercul lor mic. Şi se achită de această obligaţie ca un om neobişnuit să mintă şi ca un naiv ce era. Dar, după cum se vedea, comesenii nu păreau pretenţioşi în materie de justificări, căci, în ciuda stângăciei pe care o dovedi fabricantul de piei când îl prezentă pe tânărul nostru, micul discurs mulţumi pe toţi cei de faţă. Maurice îl privea cu uimire. "Pe cinstea mea, îşi spunea el, nu-mi cred ochilor. E oare acelaşi om care, aruncând fulgere din priviri, cu vocea ameninţătoare, mă urmărea cu carabina în mână, vrând neapărat să mă ucidă acum doar trei sferturi de oră? În clipele acelea l-aş fi luat drept un erou sau drept un ucigaş. Doamne-Dumnezeule, cum îl schimbă pe om dragostea de piei!" Făcând asemenea observaţii, Maurice simţea în fundul sufletului o durere şi o bucurie atât de adânci amândouă că bietul om n-ar fi putut stabili cu precizie în ce stare sufletească se găsea. Se afla în sfârşit lângă frumoasa necunoscută pe care o căutase atâta. Aşa cum visase dinainte, purta un nume încântător. Îl îmbăta să se simtă alături de ea; îi sorbea cele mai neînsemnate sunete ale vocii ei, ori de câte ori răsunau, făceau să-i în vibreze cele mai tainice coarde ale inimii, în schimb, ceea ce vedea în faţa lui îi zdrobea inima. Geneviève era întocmai cum o întrezărise: visul unei zbuciumate nu-i fusese spulberat de realitate. Era într-adevăr tânara elegantă, cu privire tristă şi suflet nobil. Era un caz obişnuit în perioada ce precedase faimosul an 1793 în care se găseau — o tânără distinsă, silită, din pricina ruinii din ce în ce mai adânci în care căzuse nobilimea, să intre în rândul burgheziei, în lumea negoţului. Dixmer părea om de treabă, era bogat, fără doar şi poate, se purta cu Geneviève ca un bărbat ce-şi dă osteneala să facă fericită o femeie. Dar oare bunătatea, bogăţia şi preabunele lui intenţii puteau ascunde imensa distanţă ce exista între soţie şi soţ, între tânăra fată visătoare, distinsă, plină de farmec şi omul cu preocupări materiale şi înfăţişare vulgară? Cu ce sentimente putea oare Geneviève umple asemenea prăpastie?... Vai! Întâmplarea îi arăta acum limpede lui Maurice: cu sentimentul dragostei. Şi asta îl făcea să revină la prima părere pe care o avusese despre tânără noastră Geneviève, cu alte cuvinte că în seara în care o văzuse, ea se întorcea de la o întâlnire de dragoste.  Gândul acesta, că Geneviève iubea alt bărbat, îi chinuia sufletul. Şi-atunci începea să suspine şi să regrete că venise să guste încă o dată din otrava asta căreia îi spunem dragoste. Apoi, în alte momente, ascultându-i vocea atât de dulce, de pură şi armonioasă, cercetându-i privirea atât de senină şi de limpede încât în ea i se putea citi până-n adâncul sufletului, Maurice era gata să creadă că o asemenea făptură nu poate înşela, şi-atunci cădea pradă unei bucurii amare la gândul că asemenea trup şi un asemenea suflet, întreaga ei fiinţă aparţineau unui burghez de treabă, cu un surâs cinstit, cu spirit vulgar, şi că pururi ea nu va fi decât a lui. S-a vorbit politică; nici nu putea fi altcum. Ce altceva să se discute într-o epocă în care politica se amesteca în orice, era zugrăvită pe fundul farfuriilor, acoperea toate zidurile, era proclamată clipă de clipă pe toate străzile? Deodată, unul dintre oaspeţi, care până atunci tăcuse, întrebă dacă sunt niscaiva veşti noi în privinţa arestatelor din închisoarea Temple. Maurice tresări fără să vrea la sunetul acelei voci. Recunoscuse pe bărbatul care, partizan al măsurilor extreme, îl lovise mai întâi cu cuţitul şi apoi votase pentru moartea lui. Totuşi omul acela, tăbăcar cinstit, şeful atelierului, cel puţin aşa îl prezentase Dixmer, trezi curând buna dispoziţie a lui Maurice, exprimând ideile cele mai patriotice şi principiile cele mai revoluţionare. În anumite împrejurări, tânărul nu era nicidecum duşmanul măsurilor drastice, atât de la modă pe-atunci şi al căror apostol şi erou nu era altul decât Danton. În locul omului aceluia, a cărui armă şi voce îi treziseră senzaţii cumplite, care nu se şterseră încă, el nu l-ar fi asasinat pe cel care-l socotea spion ci iar fi dat drumul în grădină şi acolo, cu arme egale, cu o sabie în mână ca şi adversarul său, s-ar fi luptat crâncen cu el, fără milă şi fără îndurare. Iată ce ar fi făcut Maurice. Dar îşi dădu numaidecât seama că ar exagera cerând de la un lucrător tăbăcar să facă ceea ce ar fi făcut el, Maurice. Bărbatul acela, adept al măsurilor extreme, care părea a vădi în ideile sale politice aceleaşi sisteme violente ca şi-n comportamentul particular, vorbea de închisoarea Temple şi se mira că paza deţinutelor fusese încredinţată unui consiliu permanent, lesne de corupt, şi unor municipali al căror devotament fusese în mai multe rânduri ademenit. — Da, spuse, cetăţeanul Morand, dar trebuie să recunoaştem că în orice împrejurare, până în momentul de faţă, purtarea municipalilor a îndreptăţit încrederea naţiunii în ei şi istoria va spune că nu numai cetăţeanul Robespierre merită porecla de incoruptibil. — Fără îndoială, fără îndoială, reluă interlocutorul, dar dacă un lucru nu s-a întâmplat încă, ar fi absurd să tragi concluzia că n-are să se întâmple niciodată. E la fel şi cu Garda naţională, continuă şeful atelierului. Să admitem că se dă decizia: companiile diferitelor secţii să fie convocate pe rând pentru a face de serviciu la închisoarea Temple şi asta aşa, fără nici o diferenţiere. Ei bine, nu sunteţi de acord că se poate ca într-o companie de douăzeci sau douăzeci şi cinci de oameni să fie un nucleu de opt-zece bărbaţi fără scrupule care într-o bună noapte ucid santinelele şi răpesc deţinutele? — Aşi! făcu Maurice, mijlocul ăsta e prost, cetăţene. Doar nu-s decât trei săptămâni, sau poate o lună, de când au vrut şi-au încercat să-l folosească şi n-au reuşit nicidecum. — Da, spuse Morand, dar numai fiindcă unul dintre aristocraţii din patrulă a comis imprudenţa să lase să-i scape cuvântul domnule, vorbind nu ştiu cu cine. — Şi apoi, urmă Maurice, care ţinea să demonstreze că poliţia Publicii e bine organizată, iată că au şi aflat despre intrarea în Paris a Cavalerului de Maison-Rouge.  — Aşi! exclamă Dixmer. — S-a ştiut că a intrat în Paris Cavalerul de Maison-Rouge? întreabă cu răceală Morand. Şi s-a aflat şi prin ce mijloc a intrat? — Se ştie totul. — Ei, drăcie! exclamă Morand, plecându-se înainte ca să se uite în ochii lui Maurice, tare aş fi curios să aflu. Până acum nu ni s-a putut spune încă ceva pozitiv în privinţa asta. Dar dumneata, cetăţene, dumneata care eşti secretarul unei secţii principale din Paris, dumneata trebuie să fii mai bine informat.  — Bineînţeles, răspunse Maurice, aşa că ceea ce am să vă spun este adevărul adevărat!  Toţi comesenii, până şi Geneviève, părură că acordă cea mai mare atenţie celor ce avea să le spună tânărul nostru. — Ei bine, începu Maurice să povestească, Cavalerul de Maison-Rouge venea din Vendée, după cât se pare. Străbătuse toată Franţa, însoţit la drum de norocul lui obişnuit. Ajuns în plină zi la bariera Roule, a aşteptat până la nouă seara. La nouă seara o femeie travestită în ţărancă a trecut bariera şi i-a adus cavalerului o uniformă de vânător din Garda naţională. După zece minute s-a întors cu el. Santinela, care o văzuse trecând singură, intră la bănuieli văzând că se întoarce însoţită, şi sună alarma în post. A venit şeful patrulei. Cei doi vinovaţi, înţelegând că despre ei era vorba, au intrat valvârtej într-o casă mare, unde li s-a deschis o uşă din dos ce dădea în Champs-Elysées. Se pare că o patrulă devotată trup şi suflet tiranilor îl aştepta pe cavaler în colţul străzii Bar-du-Bec. Restul îl ştiţi. — Ai! ai! se miră Morand, e ciudat ceea ce povesteşti dumneata, tinere... — Dar mai ales adevărat, spuse Maurice. — Da, aşa se pare; dar femeia, se ştie ce s-a întâmplat cu ea?... — Nu, a dispărut, şi nu se ştie nici cine e, nici ce e cu ea. Asociatul cetăţeanului Dixmer, ba chiar şi cetăţeanul Dixmer părură a respira uşuraţi. Geneviève ascultase şi ea toată povestirea de mai sus, palidă, nemişcată şi tăcută. — Dar, întrebă iarăşi cetăţeanul Morand, cu obişnuitu-i sânge rece, cine poate spune că Maison-Rouge făcea parte din patrula care a sunat alarma în închisoarea Temple? — Un municipal dintre prietenii mei, care în ziua aceea era de serviciu la închisoarea Temple, l-a recunoscut. — Îi ştia semnalmentele? — Îl văzuse altădată. — Şi cum arată cavalerul ăsta de Maison-Rouge? întrebă Morand. — Un bărbat de douăzeci şi cinci, douăzeci şi şase de ani, mic, cu păr blond, plăcut la chip, cu nişte ochi grozavi şi cu nişte sprâncene de toată frumuseţea. Se lasă o tăcere adâncă. — Ei bine, începu iarăşi Morand, dacă prietenul dumitale l-a cunoscut pe pretinsul cavaler de Maison-Rouge, de ce nu l-a arestat? — Mai întâi, neştiind că sosise la Paris, s-a temut să nu se fi înşelat în privinţa asemănării, şi apoi prietenul meu e cam moale din fire. A făcut ceea ce fac oamenii prudenţi şi molâi: când cad la îndoială se abţin. — Dumneata n-ai fi procedat aşa, cetăţene? îl întrebă Dixmer pe Maurice, izbucnind în râs. — Nu, răspunse Maurice, trebuie să recunosc; aş fi preferat să mă înşel, decât să las să-mi scape un om atât de primejdios cum e cavalerul ăsta de Maison-Rouge. — Şi dumneata ce-ai fi făcut, domnule?..., întrebă Geneviève. — Ce-aş fi făcut eu, cetăţeano? O! Doamne! aş fi procedat în doi timpi şi trei mişcări: aş fi dat ordin să se închidă toate uşile închisorii Temple, m-aş fi dus întins la patrulă, l-aş fi prins pe cavaler de guler şi i-aş fi spus: „Cavalere, te arestez ca trădător al naţiunii!" Şi de îndată ce i-aş fi pus mâna în gât, nu l-aş mai fi slăbit, de asta puteţi fi siguri. — Dar ce s-ar fi întâmplat după aceea? întrebă Geneviève. — Ce să se-ntâmple? I s-ar fi făcut proces lui şi complicilor săi şi până acum ar fi fost ghilotinat, asta-i tot. Geneviève se cutremură şi aruncă vecinului ei o privire înspăimântată. Dar cetăţeanul Morand nu păru că ia în seamă privirea ei şi, golindu-şi flegmatic paharul, zise: — Cetăţeanul Lindey are dreptate: nu se putea proceda decât în acest fel. Din nenorocire nu s-a făcut aşa. — Şi, mai întrebă Geneviève, măcar se ştie ce s-a mai întâmplat cu acel Cavaler de Maison-Rouge? — Ei! exclamă Dixmer, se vede treaba că văzându-şi încercarea neizbutită a şters-o numaidecât din Paris. — Şi poate chiar din Franţa! adăugă Morand.  — Da' de unde! Nici gând! spuse Maurice.  — Cum aşa? A avut imprudenţa să rămână în Paris? întrebă îngrijorată Geneviève. — Nici nu s-a clintit de-aici. Toţi cei de faţă întâmpinară cu un freamăt de uimire părerea enunţată de Maurice cu atâta siguranţă.  — Asta-i o presupunere pe care o emiţi dumneata, cetăţene, spuse Morand, o presupunere, atâta tot.  — Nicidecum, e un fapt pe care-l afirm. — O! exclamă Geneviève, trebuie să mărturisesc că eu nu aş crede ceea ce spui dumneata, cetăţene. După mine, asta ar fi 0 imprudenţă de neiertat. — Dumneata eşti femeie, cetăţeană. Negreşit că dumneata vei înţelege un lucru care pentru un om cu firea Cavalerului de Maison-Rouge a fost mai presus de orice considerent privind securitatea sa personală. — Şi ce lucru putea fi mai presus de temerea de a-şi pierde viaţa într-un chip atât de înfiorător? — Ei, Doamne-Dumaezeule, cetăţeană, exclamă Maurice, numai dragostea! — Dragostea? repetă Geneviève. — Bineînţeles. Nu ştiţi oare că Maison-Rouge e îndrăgostit de Antoaneta? Doi-trei dintre cei de faţă izbucniră într-un râs forţat, vădind neîncredere. Dixmer se uită la Maurice de parc-ar fi vrut să-i citească până-n fundul sufletului. Geneviève simţi cum i se urcă lacrimile în ochi şi o tulburare ce nu putea trece neobservată de Maurice îi străbătu trupul. Cetăţeanul Morand vărsă vinul din paharul pe care tocmai îl ducea la buze, şi Maurice s-ar fi înspăimântat văzându-l, dacă toată atenţia tânărului n-ar fi fost îndreptată în momentul acela asupra Genevièvei. — Eşti emoţionată, cetăţeană, şopti Maurice. — N-ai spus dumneata că eu am să înţeleg pentru că sunt femeie? Ei bine, un asemenea devotament, fie el cât de potrivnic principiilor noastre, pe noi femeile totdeauna ne mişcă. — Iar cel al Cavalerului de Maison-Rouge e cu atât mai mare, continuă Maurice, cu cât se spune cu certitudine că n-a vorbit niciodată cu regina. — Cetăţene Lindey, spuse adeptul metodelor extreme, îmi pare, dă-mi voie să ţi-o spun, că eşti foarte îngăduitor cu cavalerul acela... — Domnule, îi răspunse Maurice, slujindu-se poate intenţionat de un cuvânt care încetase a mai fi în folosinţă, mi-s dragi toate soiurile de oameni mândri şi curajoşi, ceea ce nu mă împiedică să mă lupt cu ei când îi găsesc în rândurile duşmanilor mei. Nu mi-am pierdut speranţa de a-l întâlni cândva şi pe Cavalerul Maison-Rouge. — Şi...? făcu Genviève. — Şi dacă-l întâlnesc... ei bine, am să mă lupt cu el. Cina se sfârşise. Semnul despărţirii îl dădu Geneviève, sculându-se, gata să se retragă. În aceeaşi clipa pendula începu să bată. — E miezul nopţii! spuse impasibil Morand. — Miezul nopţii! exclamă Maurice, atât de repede miezul nopţii! — Iată o exclamaţie ce-mi face plăcere, zise Dixmer. Asta dovedeşte că nu te-ai plictisit şi mă face să sper că ne vom revedea. Îţi stă deschisă casa unui bun patriot şi nădăjduiesc că peste puţin timp îţi vei da seama, cetăţene, că e şi casa unui prieten. Maurice salută şi, întorcându-se spre Geneviève, o întrebă: — Şi dumneata, cetăţeană, îmi îngădui să mai vin? — Ba chiar mai mult, eu te rog, răspunse cu însufleţire Geneviève. Rămas bun, cetăţene. Şi Geneviève se retrase. Maurice îşi luă rămas bun de la toţi comesenii, salută în chip deosebit pe Morand, care îi plăcuse mult de tot, strânse mâna lui Dixmer şi plecă zăpăcit, dar mai degrabă bucuros decât întristat din pricina feluritelor întâmplări care îi umpluseră seara. — Penibilă, inoportună întâlnire! spuse, după plecarea lui Maurice, tânăra noastră Geneviève, izbucnind în plâns în faţa soţului său care o însoţise până în apartamentul ei. — Aşi! cetăţeanul Maurice Lindey, patriot recunoscut, este, dimpotrivă, o grozav de preţioasă achiziţie pentru un biet tăbăcar ca mine, care are marfă de contrabandă, răspunse Dixmer, surâzând. — Aşadar, crezi, dragul meu?..., întrebă sfios Geneviève. — Cred că pune asupra casei noastre o pecete, de absolvire penală şi-i acordă şi un brevet de patriotism. Şi mai cred că, începând din seara asta chiar, Cavalerul de Maison-Rouge va fi în siguranţă la noi. Şi Dixmer, sărutându-şi soţia pe frunte cu o afecţiune mai curând paternă decât conjugală, o lăsă în pavilionul acela mic, care îi era destinat în întregime, şi trecu în cealaltă parte a clădirii pe care o locuia, cu oaspeţii pe care i-am văzut stând în jurul mesei.     Capitolul X CÂRPACIUL SIMON   Era pe la începutul lunii mai. O zi senină umfla piepturile istovite de inhalarea ceţurilor îngheţate din timpul iernii, iar razele unui soare călduţ şi dătător de viaţă se revărsau peste zidurile sumbre ale închisorii Temple. În ghereta interioară, care despărţea turnul de grădinile fostei mănăstiri, râdeau şi fumau soldaţii din postul de gardă. Dar cu toate că ziua era frumoasă şi arestatelor li se îngăduise să coboare şi să se plimbe prin grădină, cele trei femei nu primiseră. De la execuţia soţului ei, regina se mulţumea să stea cu încăpăţânare în încăperea ei, ca să nu fie silită să treacă prin faţa uşii apartamentului pe care-l ocupase regele, la etajul al doilea. Când ieşea la aer, şi asta cu totul întâmplător, de la fatala dată de 21 ianuarie, se ducea în vârful turnului, ale cărui creneluri fuseseră închise cu obloane. Oştenii din gărzile naţionale de serviciu, preveniţi că cele trei femei aveau permisiunea să iasă, aşteptară, aşadar, zadarnic toată ziua ca ele să binevoiască să se folosească de acea îngăduinţă. Către ceasurile cinci, un bărbat coborî şi se apropie de sergentul comandant al postului. — A! tu eşti, taică Tison! spuse cel ce părea un om din Garda naţională, bine dispus. — Da, sunt eu, cetăţene. Îţi aduc din partea municipalului Maurice Lindey, prietenul tău, care-i acolo sus, permisul acesta pe care Consiliul închisorii Temple l-a acordat fiicei mele ca să vină astă-seară s-o vadă pe maică-sa. — Şi tu pleci tocmai in clipa în care vine fiică-ta, tată denaturat? îl întrebă sergentul. — Ei! plec de nevoie, cetăţene sergent. Nădăjduiam şi eu s-o văd pe biata-mi copilă, pe care n-am mai văzut-o de două luni, şi s-o îmbrăţişez... ştii, aşa, din toată inima, cum se spune, ca un tată. Da' poftim! du-te la plimbare. Slujba, slujba asta păcătoasă mă sileşte să plec. Trebuie să mă duc la Comună să-mi dau raportul. O birjă m-aşteaptă la poartă cu doi jandarmi şi asta tocmai în clipa în care are să vină biata mea Sophie.  — Ce tată nenorocit! făcu sergentul.   Căci astfel dragostea de ţară Sugrumă-n tine vocea sângelui,  Una geme şi-alta zbiară  Jertfind datoriei...   Ia spune, taică Tison, de găseşti din întâmplare o rimă la sângelui, ai să mi-o raportezi, da? Pentru moment îmi lipseşte. — Şi tu, cetăţene sergent, când are să vină fiică-mea s-o vadă pe biata maică-sa, care moare că n-o mai vede, ai s-o laşi să treacă? — Permisul e-n regulă, răspunse sergentul, în care cititorul l-a şi recunoscut, fără îndoială, pe amicul nostru Lorin. Aşa că n-am nimica de spus contra: cum vine fiică-ta, intră. — Mulţumesc, viteze termopil, mulţumesc, spuse Tison. Şi, ieşind spre a se duce să-şi dea raportul la Comună, şopti: — Biata nevastă-mea, ce fericită are să fie! Ştii tu, cetăţene sergent, spuse un soldat din Garda naţională, văzându-l pe Tison că pleacă şi auzind cuvintele pe care le rostise când se îndepărta, ştii tu că lucrurile astea te fac să te-nfiori până-n adânc? — Ce lucruri, cetăţene Devaux? întrebă Lorin. — Cum se poate, zise milostivul soldat din Garda naţională, să-l vezi pe omul ăsta cu faţa atât de cruntă, cu inima tare ca bronzul, pe acest paznic neîndurător al reginei, plecând cu lacrimi în ochi, pe jumătate de bucurie, pe jumătate de amărăciune, la gândul că nevastă-sa are să-şi vadă fiica şi el nu!? Nu trebuie să te gândeşti prea mult la asemenea lucruri, cetăţene sergent, căci zău, pe bună dreptate, te-ntristezi... — Fără-ndoială că nu trebuie şi iată de ce nu se gândeşte nici unul acesta, care pleacă cu lacrimi în ochi, cum spuneai tu. Dar la ce oare ar trebui să se gândească el? Ei, la ce? Că s-au împlinit trei luni bune de când femeia asta pe care-o maltratează fără milă nu şi-a văzut nici ea copilul. Şi nu se gândeşte la nenorocirea ei, se gândeşte numai la nenorocirea lui; iată, asta-i! E drept că femeia asta a fost regină, urmă Agentul pe un ton ironic al cărui sens ar fi fost greu de interpretat, şi că nu eşti nicidecum silit să te porţi cu o regină aşa cum te porţi cu femeia unui muncitor cu ziua. — N-are a face; oricum, toată povestea asta e tare tristă, zise Devaux.  — Tristă, dar necesară, spuse Lorin. Cel mai bine e, cum spus şi tu, să nu te gândeşti...  Şi se apucă să fredoneze:   Ieri Nicetta,  Pe sub boschete — Sumbre, cochete,  Umbla singurea.   Aici ajunsese Lorin cu cântecu-i bucolic când, dintr-o dată, se auzi un zgomot mare dinspre partea stângă a postului de gardă: era un amestec de înjurături, de ameninţări şi plânsete. — Ce-i asta? întrebă Devaux. — S-ar zice că-i o voce de copil, răspunse Lorin, trăgând cu urechea. — Da, da, încuviinţă soldatul din Garda naţională, un biet micuţ pe care-l bate; la drept vorbind, n-ar trebui trimişi decât cei care n-au copii. — Ia zi, vrei să cânţi? se auzi un glas răguşit de om beat. Şi glasul prinse a cânta, de parcă ar fi dat tonul:   Cocoana Veto a promis  Să-ucidă tot ce-i în Paris...   — Nu, răspunse copilul, nu cânt. — Ia zi, nu vrei să cânţi?   Cocoana Veto a promis...  Şi glasul se porni din nou: Nu, răspunse copilul, nu, nu, nu... — Ei! stârpitură netrebnică! făcu vocea aceea răguşită. Şi un şuier de curea despică aerul. Copilul scoase un urlet de durere. — Drăcia dracului! izbucni Lorin, mârşavul acela de Simon îl bate iarăşi pe micul Capet. Câţiva soldaţi din Garda naţională ridicară din umeri, doi sau trei încercară să zâmbească. Devaux se sculă în picioare şi plecă. — Spuneam eu bine că aici n-ar trebui să intre nici un tată. Deodată o uşă scundă se deschise şi copilul regelui, gonit de biciul paznicului, făcu, alergând, câţiva paşi în curte; dar, când trecu, ceva greu căzu pe pavaj şi-l lovi în cădere peste picior. — Vai! strigă copilul. Şi, poticnindu-se, căzu pe-un genunchi. — Adu-mi înapoi calapodul, pocitanie, hai, că de nu... Copilul se ridică şi clătină din cap în semn de refuz. — Ei, ei! strigă Lorin, încruntând din sprâncene, încotro ai pornit-o aşa, meştere Simon? — Să-l pedepsesc pe puiul ăsta de lup, răspunse cârpaciul. — Şi de ce să-l pedepseşti? întrebă Lorin. — De ce? — Da, de ce? — Pentru că lepădătura asta nu vrea nici să cânte ca un patriot cumsecade, nici să lucreze ca un cetăţean cinstit. — Ei bine, şi ce te priveşte? îi spuse Lorin. Ce, naţiunea ţi l-a încredinţat pe Capet ca să-l înveţi să cânte? — Ei na! făcu Simon mirat, dar ce te-amesteci tu, cetăţene sergent? Fă bine şi răspunde-mi. — De ce m-amestec eu? M-amestec ca orice om de suflet. Şi e nedemn pentru un om de suflet să vadă cum e bătut un copil şi să accepte să fie bătut sub ochii lui. — Aşi! e fiul tiranului. — E un copil, un copil care n-a luat parte la crimele tatălui său, un copil care e nevinovat şi, ca atare, nu trebuie pedepsit. — Şi eu îţi spun că mi-a fost încredinţat ca să fac din el ce poftesc. Şi poftesc să cânte cântecul Cocoanei Veto, şi are să-l cânte. — Dar bine, nenorocitule, spuse Lorin, cocoana Veto e maică-sa, mama copilului ăstuia. Ţi-ar plăcea să-ţi fie silit fiul să cânte că tu eşti o canalie? — Eu? urlă Simon. Ei lasă, aristocrat păcătos de sergent! — Ia ascultă, fără insulte, strigă şi Lorin. Eu nu sunt Capet, eu… şi nu-s pus cu sila să cânt. — Am să pun să te-aresteze, păcătosule! — Tu? făcu Lorin, tu ai să pui să m-aresteze? Ia încearcă numai să pui s-aresteze pe un termopil! — Bine, bine, cine râde la urmă râde mai bine. Până una-alta, Capet, ia calapodul de-acolo şi vino să faci gheata, altfel e vai de capul tău!... Iar eu, izbucni Lorin, pălind îngrozitor şi făcând un pas înainte, cu pumnii strânşi şi dinţii încleştaţi, eu îţi spun că n-are să ridice calapodul, şi-ţi mai spun că n-are să facă nici o gheată, auzi tu, blestemat caraghios? A! da, ai acolo o sabie mare, dar află că nu mă tem de ea, cum nu mă tem nici de tine. Îndrăzneşte numai s-o tragi din teacă. — Blestemăţie! urlă Simon făcând spume la gură de furie. În clipa aceea două femei intrară în curte. Una dintre ele ţinea o hârtie în mână; se îndreptă spre santinelă, adresându-i-se. — Cetăţene sergent! strigă santinela, e fata lui Tison, care cere s-o vadă pe maică-sa. — Las-o să treacă deoarece Consiliul închisorii Temple a aprobat, spuse Lorin, care nu voi să se întoarcă nici o clipă, de teamă ca Simon să nu se folosească de neatenţia lui şi să înceapă iar să bată copilul. Santinela lăsă cele două femei să treacă, dar abia urcaseră patru trepte ale scării întunecoase când îl întâlniră pe Maurice Lindey, care cobora pentru o clipă în curte. Noaptea aproape că se lăsase, aşa că nu li se puteau desluşi trăsăturile chipului. Maurice le opri. — Cine sunteţi voi, cetăţenelor, întrebă el, şi ce doriţi? — Eu sunt Sophie Tison, spuse una dintre cele două tinere. Am obţinut autorizaţia să-mi văd mama şi am venit s-o văd. — Da, încuviinţă Maurice, dar autorizaţia e pentru tine, cetăţeană. — Mi-am adus prietena ca să fim cel puţin două fete în mijlocul atâtor soldaţi. — Foarte bine, dar prietena ta n-are voie să urce. — Fie cum doreşti, cetăţene, spuse Sophie Tison, strângând-o de mână pe prietena ei, care, lipită de zid, părea cuprinsă de uimire şi de spaimă. — Cetăţeni paznici, strigă Maurice, ridicând capul şi adresându-se santinelelor care erau postate la fiecare etaj, lăsaţi liberă trecerea cetăţenei Tison; prietena ei nu are voie să intre. Va aştepta pe scară, iar voi să vegheaţi să nu i se întâmple nimic. — Da, cetăţene, am înţeles, răspunseră santinelele. — Puteţi să urcaţi, le spuse Maurice. Cele două femei trecură. Cât despre Maurice, el sări peste patru sau cinci trepte, câte-i mai rămăseseră de coborât, şi înainta repede în curte. — Ce-i asta, îi întrebă pe soldaţii din Garda naţională, cine face asemenea zarvă? Se aud ţipete de copil până în anticamera prizonierelor. — Ce să fie? răspunse Simon, care, deprins cu procedeele cetăţenilor municipali, crezu, zărindu-l pe Maurice, că-i vin ajutoare, iacă trădătorul ăsta de aristocrat, iacă, individul ăsta mă opreşte să-l chelfănesc pe Capet. Şi-l arătă cu pumnul pe Lorin. — Da, fir-ar el al dracului, îl opresc, răcni Lorin, scoţându-şi sabia din teacă, şi dacă îndrăzneşti să-mi mai spui o dată individ, aristocrat sau trădător, să ştii că vâr sabia în tine. Ameninţări! strigă Simon. Unde-i straja? Unde-i straja?  Eu sunt straja, răspunse Lorin. Nu mă chema, că dacă vin la tine, te distrug. — Ajutor! cetăţene municipal, sări! urlă Simon ameninţat de data asta serios de către Lorin. — Cetăţeanul sergent are dreptate, răspunse cu răceală municipalul pe care Simon îl chemase în ajutor, tu necinsteşti naţiunea; laşule, baţi un copil. — Şi încă de ce-l bate, înţelegi tu, Maurice? Pentru că băiatul nu vrea să cânte Cocoana Veto, pentru că fiul nu vrea să-şi insulte mama. — Mizerabile! se răsti la el Maurice. — Şi tu? se miră Simon. Aşadar, sunt înconjurat numai de trădători. — Ei, ticălos netrebnic ce eşti! exclamă cetăţeanul municipal, punându-i mână în gât lui Simon şi smulgându-i cureaua din mână. Încearcă numai să faci dovadă că Maurice Lindey e trădător. Şi îl lovi cu toată puterea pe cârpaci cu cureaua peste umeri. — Mulţumesc domnule, zise copilul care privea cu stoicism scena de mai sus, dar are să se răzbune pe mine. — Vino, Capet, spuse Lorin, vino, băiete; dacă te mai bate, strigă ajutor şi va fi pedepsit, călăul. Hai, hai, micule Capet, intră în turn. — De ce mă numiţi Capet, dumneavoastră care mă apăraţi? întrebă copilul. Doar ştiţi prea bine că nu mă cheamă Capet. — Cum asta? Nu te cheamă aşa? se miră Lorin. Dar cum te cheamă pe tine? — Pe mine mă cheamă Ludovic Carol de Bourbon. Capet e numele unuia dintre strămoşii mei. Doar ştiu istoria Franţei, o ştiu de la tata. — Şi tu vrei să-l înveţi să facă papuci pe-un copil care a învăţat istoria Franţei de la rege? strigă Lorin. Haida-de! — Ei, fii pe pace, îi spuse Maurice băiatului. Am să fac raport. — Şi eu am să fac unul, izbucni Simon. Am să spun şi că în loc de-o femeie care avea dreptul să intre în turn, ai lăsat să treacă două. Într-adevăr, în clipa aceea cele două femei ieşeau din donjon. Maurice dădu fuga la ele. — Ei, cetăţeană, zise el, adresându-i-se celei de lângă el, ţi-ai văzut mama? Sophie Tison se strecură într-o clipă între cetăţeanul municipal şi prietena ei. — Da, cetăţene, am văzut-o, mulţumesc, răspunse ea. Maurice ar fi vrut s-o vadă pe prietena tinerei fete sau măcar să-i audă vocea, dar fata era învăluită în mantie şi părea hotărâtă să nu rostească nici un cuvânt. Ba chiar i se păru că tremură. Spaima ei îl făcu să aibă bănuieli. Urcă în grabă, şi, ajungând în prima cameră, văzu prin uşa cu geam cum regina, în cealaltă cameră, ascundea în buzunar ceva ce Maurice bănui c-ar fi un bilet.  — Vai! făcu el, să fi fost oare păcălit? Îşi chemă numaidecât colegul. — Cetăţene Agricola, intră la Maria-Antoaneta şi vezi să n-o scapi din ochi. — Na! exclamă municipalul, să fi...? Intră, îţi spun, şi nu mai pierde nici o clipă, nici un minut, nici o secundă. Cetăţeanul municipal intră la regină. — Cheamă pe nevasta lui Tison, spuse el unui soldat din gardă. După cinci minute, femeia lui Tison veni radioasă. — Mi-am văzut fata, zise ea. — Unde? întrebă Maurice. — Chiar aici, în anticameră. — Bine. Şi fiică-ta n-a cerut cumva s-o vadă pe austriacă? — Nu. — N-a intrat la ea? — Nu. — Şi-n vreme ce stăteai de vorbă cu fiică-ta, n-a ieşit nimeni din camera prizonierelor? — Parcă eu mai ştiu? Mă uitam la fiică-mea pe care n-o văzusem de trei luni. — Ia gândeşte-te bine şi adu-ţi aminte. — Ah! da, cred că mi-aduc aminte. — Ce? — Cine? Maria-Tereza? — Da. — Şi a vorbit cu fiică-ta? — Nu. — N-a ridicat nimic de pe jos?  — Fiică-mea? — Nu ,fiica Mariei-Antoaneta. — Ba da, şi-a ridicat batista. — Vai nenorocite! strigă Maurice.  Se repezi la funia unui clopot pe care-l trase cu putere. Era clopotul de alarmă.   

  Capitolul XI BILETUL   Ceilalţi doi cetăţeni municipali din gardă urcară în grabă. Un detaşament din post îi însoţea. Uşile fură închise, cele două santinele fură postate ca să păzească ieşirile din fiecare cameră. — Ce doreşti, domnule? îl întrebă regina pe Maurice, când intră la ea. Tocmai voiam să mă culc când, acum vreo cinci minute, cetăţeanul municipal (şi regina îl arătă pe Agricola) s-a năpustit aici în cameră, fără să-mi spună ce pofteşte. — Doamnă, spuse Maurice, salutând, nu colegul meu pofteşte ceva de la domnia-ta, ci eu. — Dumneata, domnule? întrebă mirată Maria-Antoaneta, uitându-se la Maurice, al cărui fel cuviincios de-a fi îi inspirase recunoştinţă. Şi ce vrei dumneata?   Doresc să binevoieşti a-mi înmâna biletul pe care domnia-ta îl ascundeai adineaori, când tocmai intram. Principesa şi doamna Elisabeth tresăriră. Regina se făcu albă ca varul. — Te înşeli, domnule, răspunse ea, nu ascundeam nimic. — Minţi, austriaco! strigă Agricola. Maurice puse repede mâna pe braţul colegului său. — O clipă, dragul meu, îi răspunse el. Lasă-mă pe mine să vorbesc cu cetăţeana. Sunt într-un fel şi procuror. — Zi-i, atunci, dar n-o cruţa; ei, drăcie! — Ascundeai un bilet, cetăţeană, urmă Maurice cu asprime. Ar trebui să ni-l dai. — Dar, ce bilet? — Cel pe care ţi l-a adus fiica lui Tison şi pe care cetăţeana de acolo, fiica dumitale (Maurice arătă spre tânăra prinţesă), l-a cules cu batista. Cele trei femei se priviră înspăimântate. — Dar, domnule, asta e mai mult decât tiranie, spuse regina; suntem femei, suntem femei! — Să n-amestecăm lucrurile, îi răspunse Maurice cu neclintită hotărâre. Noi nu suntem nici judecători, nici călăi, suntem gardieni, alte cuvinte concetăţeni, având sarcina de-a vă păzi. Avem un consemn; dacă îl călcăm înseamnă că suntem trădători. Cetăţeană, rog, aşadar, să-mi dai biletul pe care l-ai ascuns. — Domnilor, spuse regina cu trufie, de vreme ce sunteţi gardieni, scotociţi şi lipsiţi-ne de somn şi în noaptea asta, ca întotdeauna. — Păzească-ne Domnul să ridicăm mâna asupra unor femei! Voi aduce faptele la cunoştiinţa Comunei şi-i vom aştepta ordinele. Numai că dumneata nu te vei culca în pat, vei dormi pe fotolii, dacă-ţi place aşa, iar noi te vom supraveghea... Dacă va trebui, vor începe şi percheziţiile. — Dar, ce-i aici? întrebă femeia lui Tison, vârându-şi speriată capul pe uşă. — Ce să fie, cetăţeană, ai dat o mână de ajutor la o trădare şi de aceea poţi fi sigură că n-ai să-ţi mai vezi fata niciodată. — Să nu-mi mai văd fata?... ce tot spui, cetăţene? întrebă femeia lui Tison care nu înţelegea bine de ce n-are să-şi mai vadă fata. — Iată ce-ţi spun: fiică-ta n-a venit aici să te vadă pe tine, ci să aducă o scrisoare cetăţenei Capet, aşa că n-are să mai vină. — Dar dacă nu mai vine, n-am s-o mai pot vedea, pentru că noi n-avem voie să ieşim de aici... — De data asta n-ai pe cine să te mânii, pentru că e vina ta, îi răspunse Maurice. — Vai! urlă biata mamă, vina mea! Ce tot spui tu acolo, vina mea? Doar nu s-a întâmplat nimic. Răspund eu de asta. Vai! păi de-ar fi să se fi întâmplat ceva, să te păzească simţul, Antoaneta, ai să mi-o plăteşti scump de tot! Şi femeia, ieşită din minţi, îi arătă reginei pumnul. — Să nu ameninţi pe nimeni, îi răspunse Maurice; mai bine încearcă să capeţi cu blândeţe ceea ce cerem noi, căci eşti femeie, Şi cetăţeana Antoaneta, care e mamă şi ea, se va îndupleca din milă pentru o mamă. Mâine fiică-ta va fi arestată, mâine va fi întemniţată... pe urmă, de se descoperă ceva — şi tu doar ştii că, dacă vrei cu tot dinadinsul, descoperi cu siguranţă — de se descoperă ceva e pierdută şi ea şi însoţitoarea ei. Femeia lui Tison, care îl ascultase pe Maurice cu o spaimă din ce în ce mai mare, îşi îndreptă spre regină privirea rătăcită. — Auzi tu, Antoaneta?... E vorba de fiica mea!... Tu îmi vei fi dus fata la pieire! Regina păru şi ea înspăimântată, nu atât de ameninţarea ce strălucea în ochii gardiencei sale, cât de deznădejdea pe care i-o citea în priviri. — Vino, doamnă Tison, zise ea, am să-ţi spun ceva. — Ei, ia vezi! fără linguşeli, strigă colegul lui Maurice; să fim şi noi de faţă, ei, drăcie! În faţa municipalităţii, numai în faţa municipalităţii. — Lasă-le, cetăţene Agricola, îi şopti Maurice la ureche, numai să iasă adevărul la iveală, n-are a face în ce fel... — Ai dreptate, cetăţene Maurice, dar... — Să trecem de partea cealaltă a uşii cu geamuri, cetăţene Agricola, şi, ascultă de mine, să stăm şi cu spatele: sunt sigur că persoana faţă de care vom dovedi asemenea bunăvoinţă nu ne va face să ne căim. Regina auzi cuvintele acestea spuse anume ca să fie auzite de ea şi îi aruncă tânărului o privire plină de recunoştinţă. Maurice întoarse capul cu indiferenţă şi trecu de partea cealaltă a uşii cu geamuri. Agricola îl urmă. — Vezi femeia asta, îi spuse el lui Agricola: ca regină e grozav de vinovată, ca femeie vădeşte un suflet demn şi generos. E bine că se sfărâmă şi se năruiesc coroanele; nenorocirea purifică. — Fir-ar să fie, că bine mai vorbeşti, cetăţene Maurice! Îmi place să te ascult pe tine şi pe prietenul tău Lorin. Tot versuri ai spus şi tu? Maurice zâmbi. În timpul dialogului de mai sus, dincolo de uşa cu geamuri se petrecea scena pe care o prevăzuse Maurice. Femeia lui Tison se apropiase de regină. — Doamnă, îi spuse aceasta, deznădejdea în care te afli îmi zdrobeşte inima. Nu vreau să te lipsesc de copilul dumitale; aşa ceva e prea greu de îndurat. Dar gândeşte-te bine: poate că făcând ceea ce cer oamenii ăştia, fiica dumitale tot va fi condamnată. Fă ce spun ei! strigă nevasta lui Tison. Fă ce spun ei! — Dar, mai întâi, ascultă despre ce e vorba. — Despre ce e vorba? întrebă gardianca cu o curiozitate aproape sălbatică. — Fiica dumitale a venit aici cu o prietenă. — Da, e muncitoare ca şi ea; n-a vrut să vină singură din pricina soldaţilor. — Prietena aceea i-a dat fiicei dumitale un bilet; fiica dumitale la scăpat pe jos; Maria, care tocmai trecea pe lângă ea, l-a ridicat. E o hârtie fără nici o valoare, nu încape vorbă, dar căreia oameni rău intenţionaţi i-ar găsi o semnificaţie. Nu ţi-a spus cetăţeanul municipal că dacă vrei găseşti oricum ceva?  — Şi după asta, după asta? — Ei bine, asta e tot. Vrei să-ţi dau hârtia aceea? Vrei să-mi sacrific un prieten şi totuşi să nu-ţi recapeţi, poate, fiica? — Fă cum spun ei! strigă iarăşi femeia, fă ce spun ei! Dar dacă hârtia asta îţi compromite fiica? stărui regina. Înţelegi? Fiica mea e, ca şi mine, o patriotă cinstită, răspunse afurisita de femeie. Slavă Domnului, familia Tison e vestită! Fă ce spun ei! — Doamne-Dumnezeule! cât aş dori să te pot convinge! — Fiică-mea! vreau să-mi fie dată fiica! urmă femeia lui Tison, bătând din picior. Dă hârtia, Antoaneta, dă-o! — Iat-o, doamnă! Şi regina întinse nenorocitei aceleia de făpturi o bucată de hârtie pe care ea o ridică în culmea bucuriei deasupra capului, strigând: — Veniţi, veniţi, cetăţeni municipali! Am căpătat hârtia. Luaţi-o şi daţi-mi copila. — Ne-ai sacrificat prietenii, surioară, spuse doamna Elizabeth. — Nu, surioară, răspunse trist regina, pe noi ne-am sacrificat. Hârtia nu poate compromite pe nimeni. La strigătele femeii lui Tison, Maurice şi colegul său îi ieşiră înainte; ea le întinse numaidecât biletul. Ei îl deschiseră şi citiră:   „La orient, un amic veghează încă."   Abia îşi aruncă ochii pe hârtie şi Maurice tresări. Scrisul îi păru cunoscut. „Doamne-Dumnezeule! izbucni el, să fie al Genevièvei? Nu, e cu neputinţă, sunt nebun! Se aseamănă, fără îndoială, dar cum ar putea avea de-a face Geneviève cu regina?" Se întoarse şi văzu că Maria-Antoaneta îl privea. Cât despre femeia lui Tison, în timp ce aştepta să i se hotărască soarta, îl sorbea pe Maurice din ochi. — Ai făcut o faptă bună, îi spuse femeii lui Tison. Şi dumneata, cetăţeană, de asemenea, adăugă el către regină. — Atunci, domnule, răspunse Maria-Antoaneta, urmează-mi exemplul: arde hârtia asta şi vei face o faptă caritabilă. — Glumeşti, austriaco, interveni Agricola. Să ardă o hârtie care poate ne-ar da prilejul să punem mâna pe-un cuib de aristocraţi? Nu, asta ar fi o prostie curată! — Da, mai bine arde-o, spuse şi femeia lui Tison, ar putea s-o pună în primejdie pe fata mea. — Bineînţeles, pe fiică-ta şi pe ceilalţi, continuă Agricola luând din mâinile lui Maurice hârtia pe care acesta cu siguranţă ar fi ars-o dacă ar fi fost singur. După zece minute, biletul fu depus pe biroul membrilor Comunei, deschis numaidecât şi comentat în toate felurile. — „La orient, un amic veghează", rosti o voce. Ce dracu o fi însemnând asta? — A, da, desigur! făcu un geograf. „La orient" e limpede: Lorient e un orăşel din Bretania, situat între Vannes şi Quimper. Fir-ar să fie! Ar trebui dat foc oraşului, dacă-i adevărat că sunt în el aristocraţi care veghează asupra austriecei. — E cu atât mai primejdios, adăugă un altul, cu cât, Lorient fiind port la mare, acolo se pot pune la cale complicităţi cu englezii. Propun, spuse un al treilea, să fie trimisă o comisie la Lorient şi să se întreprindă o anchetă. Maurice fusese ţinut la curent asupra deliberărilor. „N-am idee unde poate fi orientul de care e vorba, îşi zise el, dar cu siguranţă că nu-i în Bretania." A doua zi, regina, care, după cum am spus, nu mai cobora în grădină ca să nu treacă prin faţa camerei unde fusese încarcerat soţul ei, ceru să urce pe platforma turnului, ca să ia puţin aer, cu fiica ei şi cu doamna Elisabeth. Cererea îi fu încuviinţată numaidecât, dar Maurice se urcă şi el şi, oprindu-se în spatele unui soi de gheretă, care adăpostea partea de sus a scării, aşteptă, ascuns, urmarea biletului din ajun. La început regina s-a plimbat, afectând indiferenţă, cu doamna Elisabeth şi cu fiica ei, pe urmă s-a oprit, în timp ce prinţesele continuau să se plimbe, s-a întors spre răsărit şi s-a uitat lung cu atenţie la o casă la ferestrele căreia se arătau mai multe persoane; una dintre persoanele acelea ţinea o batistă albă. Maurice scoase un ochean din buzunar şi, în timp ce-l potrivea, regina făcu un semn vizibil, ca şi cum i-ar fi poftit pe curioşii de la fereastră să dispară. Dar Maurice apucase să vadă un cap de bărbat cu părul blond, palid la faţă, a cărui plecăciune fusese plină de respect, aproape chiar de umilinţă. În spatele tânărului aceluia, căci curiosul nostru nu părea să aibă mai mult de douăzeci şi cinci, douăzeci şi şase de ani, şedea o femeie pe jumătate acoperită de silueta lui. Maurice îşi îndreptă ocheanul asupra ei şi, crezând că o recunoscuse pe Geneviève, făcu o mişcare subită care-l descoperi. Numaidecât femeia, care ţinea şi ea un ochean în mână, se trase îndărăt, luându-l şi pe tânăr cu ea. Să fi fost Geneviève? Să-l fi recunoscut şi ea pe Maurice? Perechea de curioşi să se fi retras oare numai la semnul pe care-l făcuse regina? Maurice aşteptă o clipă să vad dacă tânărul şi tânăra n-au să mai apară. Dar cum fereastra rămânea pustie, îl sfătui pe colegul său Agricola să fie cu ochii în patru, coborî ca o furtună scara şi alergă să se aşeze la pândă în colţul străzii Porte-Foin, ca să vadă dacă cei doi curioşi din casa cu pricina n-au să iasă. Fu însă în zadar, căci nimeni nu se arătă. Atunci, nemaiputând îndura bănuiala care-i sfâşia inima încă de când însoţitoarea fetei lui Tison se încăpăţânase să stea ascunsă şi să nu scoată nici un cuvânt, Maurice o porni spre vechea stradă Saint-Jacques, unde ajunse cu sufletul chinuit de cele mai ciudate bănuieli. Când intră, Geneviève în capot alb şedea sub un umbrar de iasomie, unde avea obiceiul să ia masa. Îi adresă, ca de obicei, un salut călduros lui Maurice şi-l pofti să bea o ceaşcă de ciocolată cu ea. Pe de altă parte, Dixmer, care între timp venise şi el, se arătă grozav de bucuros că-l vede pe Maurice la asemenea ceas neaşteptat al zilei. Dar mai înainte ca Maurice să fi băut ceaşca de ciocolată pe care o acceptase, Dixmer ceru amicului său, secretarul secţiei Lepelletier, să-l însoţească într-o raită prin ateliere. Maurice primi. — Dragul meu Maurice, începu să-i spună Dixmer, luându-l la braţ pe tânărul nostru şi pornind cu el, ai să afli o noutate deosebit de importantă. — Politică? îl întrebă Maurice, urmărit întruna de ideea sa.   Ei! dragă cetăţene, răspunse Dixmer zâmbind, crezi că noi, cei de-aici, ne ocupăm de politică? Nu, nu, o noutate industrială, slavă Domnului! Venerabilul meu prieten Morand, care, după cum ştii e un chimist dintre cei mai merituoşi, tocmai a descoperit secretul de fabricare a unui marochin de culoare roşie, cum nu aţi mai văzut până în zilele noastre, vreau să spun o culoare fixă, care nu se decolorează. Vopseau asta vreau să ţi-o arăt. Dealtminieri, ai să-l vezi pe Morand la lucru. Ăsta da, zic şi eu, adevăr artist! Maurice nu prea înţelegea cum poţi fi artist în marochin roşu .Acceptă totuşi să meargă, îl urmă pe Dixmer, străbătu atelierele şi într-un soi de laborator particular îl văzu pe cetăţeanul Morand la treabă — purta ca de obicei ochelari verzi, era îmbrăcat cu haine de lucru şi părea într-adevăr foarte preocupat să schimbe în purpuriu albul murdar al unei piei de oaie. Avea mânecile suflecate, mâinile — roşii, la fel şi braţele, până la coate. Cum spunea Dixmer, se bălăcea bucuros şi vesel în cârmâz. Îl salută pe Maurice cu capul, aşa ocupat cum era cu treburile lui. — Ei, cetăţene Morand, îl întrebă Dixmer, ce zici? — O să câştigăm o sută de mii de livre pe an numai cu procedeul ăsta, răspunse Morand. Dar, iată, sunt opt zile de când nu mai dorm, iar acizii mi-au atacat ochii. Maurice îl lăsă pe Dixmer cu Morand şi se întoarse la Geneviève, şoptindu-şi tainic: — Trebuie să recunosc că îndatoririle unui cetăţean municipal ar năuci chiar şi pe un erou. După opt zile petrecute în închisoarea Temple, ajungi să te suspectezi până şi pe tine însuţi drept aristocrat, sfârşind prin a te denunţa singur. Bunul Dixmer, bravul Morand! gingaşa Geneviève! Şi eu care i-am bănuit o clipă. Geneviève îl aştepta pe Maurice, cu surâsul ei încântător, gata să-l facă să uite până şi urma bănuielilor pe care şi le închipuise adevărate. Era ca totdeauna: suavă, prietenoasă, fermecătoare. Clipele în care Maurice o vedea pe Geneviève erau singurele pe care le trăia cu-adevărat. Tot restul timpului, era pradă febrei aceleia pe care am putea-o numi febra anului 1793, care scinda Parisul în două tabere şi făcea ca existenţa să fie o luptă continuă, de fiecare ceas. Către amiază, trebui totuşi s-o părăsească pe Geneviève şi să se întoarcă la închisoarea Temple. La capătul străzii Sainte-Avoye, se întâlni cu Lorin, care schimba garda. Lorin se afla în coada plutonului. Se desprinse din rând şi veni la Maurice, al cărui chip oglindea încă fericirea dulce pe care întâlnirea cu Geneviève i-o revărsa totdeauna în suflet. — Ah! exclamă Lorin, scuturând călduros mâna prietenului său:   Zadarnic caţi să-ţi ascunzi dorul, Eu ştiu care ţi-e năzuinţa. Taci mâlc, dar îţi văd suferinţa, În ochi îţi citesc dorul,  Şi-n suflet tot amorul!   Maurice îşi duse mâna la buzunar să caute cheia. Era mijlocul care-l adoptase ca să pună stavilă vervei poetice a colegului său. Dar acesta îi văzu gestul şi-o rupse la fugă râzând. — A! ascultă adăugă Lorin, întorcându-se după câţiva paşi, ai de stat încă trei zile la Temple, Maurice. Ţi-l încredinţez pe micuţul Capet.     Capitolul XII DRAGOSTE   De fapt, după o bucată de vreme Maurice ajunsese să ducă o viaţă foarte fericită şi în acelaşi timp foarte nenorocită. Totdeauna e aşa la începutul marilor pasiuni. Munca zilnică la secţia Lepelletier, vizitele pe care le făcea seara în vechea stradă Saint-Jacques, prezenţa sporadică la clubul Termopile îi umpleau tot timpul. Nu-şi ascundea faptul că, văzând-o pe Geneviève în fiecare seară, nu făcea decât să se îmbete, înghiţituri rare, dar pline, cu dragoste fără speranţă. Geneviève era una dintre femeile timide şi aparent uşor de câştigat, care întind sincer mâna unui prieten, îşi apropie inocent fruntea de buzele lui, cu încrederea unei surori sau cu ignoranţa unei fecioare în faţa căreia cuvintele de dragoste par o insultă, iar dorinţele carnale un adevărat sacrilegiu. Dacă există în visurile cele mai pure pe care Rafael, în prima sa manieră, le-a zugrăvit pe pânză, o Madonă cu buze surâzătoare, cu privire castă, cu o expresie îngerească, atunci tocmai asemenea însuşiri trebuie luate de la divinul elev al lui Perugino pentru făurirea portretului Genevièvei. În mijlocul florilor sale, strălucitoare şi înmiresmată ca ele, departe de activitatea soţului ei, departe chiar şi de el, Geneviève îi părea lui Maurice, de câte ori o vedea, ca o enigmă vie, al cărei sens nu-l putea ghici şi-a cărei dezlegare nu îndrăznea să i-o ceară. Într-o seară când rămăsese, ca de obicei, singur cu ea şi stăteau alături sub fereastra dublă, prin care în altă seară pătrunsese atât de furtunos, când miresmele liliacului în floare pluteau pe uşoara adiere ce se iveşte numaidecât după un strălucitor apus de soare, Maurice, după o lungă tăcere în răstimpul căreia îi urmărise ochii ageri şi pioşi, care priveau cum răsare o stea argintie pe cerul de azur, Maurice cuteză s-o întrebe cum se face că-i atât de tânără, când soţul ei trecuse de vârsta mijlocie a vieţii; că-i atât de nobilă şi delicată, când toate vădeau la soţul ei o educaţie şi-o origine de rând că-i atât de plină de poezie, când soţul ei n-are alt ţel decât să-şi cântărească, să-şi întindă şi să-şi vopsească pieile din fabrică.  — Ce caută la un meşter tăbăcar, îşi continuă Maurice şirul întrebărilor, harpa asta, clavecinul de-aici şi gastelurile despre care mi-ai mărturisit că sunt opera dumitale? În sfârşit, de ce atâta aristocraţie, pe care o urăsc de moarte la alţii, dar pe care o ador la dumneata? Geneviève îşi aţinti asupra lui Maurice privirile pline de candoare. — Îţi mulţumesc, răspunse ea, că-mi pui asemenea întrebare; ea îmi dovedeşte că eşti un om cu suflet nobil şi că n-ai căutat să culegi informaţii despre mine de la nimeni. — Niciodată, doamnă, spuse Maurice. Am un prieten devotat, care şi-ar da viaţa pentru mine, am o sută de camarazi, care sunt gata să meargă oriunde i-aş călăuzi, dar dintre toate sufletele astea, când e vorba de o femeie, şi mai ales de o femeie cum e Geneviève, nu ştiu decât unul singur în care să mă încred, sufletul meu. — Mulţumesc, Maurice, îi răspunse tânără. Atunci ai să afli de la mine tot ce doreşti să ştii. — Mai întâi, care e numele dumitale de fată? întrebă Maurice. Nu te cunosc decât cu numele de femeie măritată. Geneviève înţelese egoismul de îndrăgostit pe care îl trăda o asemenea întrebare şi zâmbi. — Geneviève du Treilly, îi răspunse ea. Maurice repetă: — Geneviève du Treilly! — Familia mea, urmă Geneviève, fusese ruinată din timpul războiului cu America la care au luat parte tatăl şi fratele meu mai mare. — Gentilomi amândoi? întrebă Maurice. — Nu, nu, răspunse Geneviève, roşind. — Totuşi, mi-ai spus că numele dumitale de fată e Geneviève du Treilly. — Fără particulă, domnule Maurice. Familia mea a fost bogată, dar n-a avut nici un soi de legătură cu nobilimea. — Nu ai încredere în mine, răspunse tânărul nostru zâmbind. — Cum de nu? urmă Geneviève. În America, tatăl meu s-a împrietenit cu tatăl domnului Morand. Domnul Dixmer era omul de afaceri al domnului Morand. Văzându-ne ruinaţi şi ştiind că domnul Dixmer avea averea lui personală independentă, domnul Morand l-a prezentat tatălui meu, care, la rândul său, mi la prezentat. Am văzut că o căsătorie fusese dinainte pusă la cale şi am înţeles că era dorinţa familiei mele. Nu iubeam şi nici nu iubisem pe nimeni; am primit. De trei ani de zile sunt soţia lui Dixmer şi trebuie s-o spun, de trei ani soţul meu a fost atât de bun cu mine încât, cu toată diferenţa de gusturi şi de vârstă ce există între noi şi pe care dumneata ai observat-o, n-am simţit nici măcar o clipă vreo părere de rău. — Dar, urmă Maurice, când te-ai căsătorit cu domnul Dixmer, el nu era încă în fruntea fabricii acesteia? — Nu, locuiam la Blois. După 10 august, domnul Dixmer cumpără casa de aici cu atelierele anexe. Ca să nu am nici un soi de amestec cu lucrătorii, ca să mă scutească chiar şi de a vedea unele lucruri ce-ar fi putut să mă tulbure în obiceiurile mele puţin cam aristocratice, cum le numeai dumneata, mi-a dăruit pavilionul acesta, în care trăiesc singură, retrasă, potrivit cu gusturile mele, potrivit cu dorinţele mele, şi fericită când un prieten ca dumneata, Maurice, vine să mă abată de la visările mele sau să le împărtăşească alături de mine. Şi Geneviève îi întinse mâna lui Maurice, pe care el, înfocat, o sărută. Geneviève se îmbujoră puţin. — Acum, prietene, urmă ea să-i spună, trăgându-şi mâna dintr-ale lui, ştii cum am ajuns soţia domnului Dixmer. — Da, răspunse Maurice, uitându-se ţintă la Geneviève. Dar nu mi-ai spus deloc cum domnul Morand a ajuns să se asocieze cu domnul Dixmer. — A! foarte simplu, răspunse Geneviève. Domnul Dixmer, după cum ţi-am spus, avea oarecare avere, dar totuşi nu atât cât să poată lua el singur o fabrică aşa de importantă cum e asta. Fiul domnului Morand, protectorul lui Dixmer, cum îţi spuneam, fiul acelui prieten al tatălui meu, de care poate că-ţi aminteşti, a venit cu jumătate din capital şi, cum se pricepe la chimie, s-a dedicat exploatării, depunând o activitate care-l acaparează, după cum ai putut observa, şi datorită căreia comerţul domnului Dixmer, în sarcina căruia intră toată latura materială, a luat o extindere imensă. — Şi, urmă Maurice, domnul Morand este de asemenea unul dintre bunii dumitale prieteni, nu-i aşa, doamnă? — Domnul Morand e o fire nobilă, unul dintre sufletele cele mai elevate din câte se găsesc sub bolta cerească, răspunse cu gravitate Geneviève. — Dacă nu ţi-a dat alte dovezi, spuse Maurice puţin cam neliniştit de marea importanţă pe care tânăra femeie o acorda asociatului soţului ei, decât că împarte cheltuielile de regie cu domnul Dixmer şi că a născocit o vopsea nouă pentru marochin, îmi îngădui să-ţi atrag atenţia că elogiile pe care i le aduci sunt destul de exagerate. — Mi-a dat şi alte dovezi, domnule, îi spuse Geneviève. — Dar e încă tânăr, nu-i aşa? întrebă Maurice, cu toate că e greu de spus ce vârstă are, din pricina ochelarilor verzi pe care-i poartă. — Are treizeci şi cinci de ani. — Vă cunoaşteţi de multă vreme? — Din copilărie. Maurice îşi muşcă buzele. De la început bănuise că Morand o iubeşte pe Geneviève. — A! exclamă Maurice, aşa se explică familaritatea lui cu dumneata. — Îngrădită în limitele în care ai văzut-o, domnule, răspunse Geneviève zâmbind, îmi pare că asemenea familiaritate, care nu e decât cea a unui prieten, nu are nevoie de explicaţii. — O! iartă-mă, doamnă, ripostă Maurice, dumneata ştii că orice afecţiune puternică îşi are geloziile ei şi prietenia mea era geloasă pe prietenia pe care dumneata păreai c-o nutreşti pentru domnul Morand. Apoi tăcu. Geneviève păstră şi ea tăcere. În ziua aceea nu mai veni vorba de Morand, şi Maurice se despărţi de Geneviève mai îndrăgostit ca niciodată, căci era gelos. Apoi, oricât de orbit ar fi fost tânărul nostru, oricât de legat la ochi, oricâtă tulburare i-ar fi pus patima în suflet, în povestirea Genevièvei erau multe lacune, multe ezitări, multe reticenţe, cărora în primul moment nu le dăduse nici un pic de atenţie, dar care, după aceea, îi reveneau în minte şi-l tulburau într-un chip atât de ciudat, încât nu-l putea linişti nici marea libertate pe care i-o îngăduia Dixmer de-a sta de vorbă cu Geneviève ori de câte ori şi oricât de mult ar fi poftit, nici singurătatea în care erau lăsaţi ei amândoi în fiecare seară. Ba, mai mult: Maurice, ajuns oaspetele zilnic al casei, nu numai că stătea cu Geneviève, netulburat de nimeni, puritatea ei îngerească părând dealtminteri suficientă pentru a o apăra împotriva dorinţelor tânărului, dar o însoţea şi la toate micile cumpărături pe care era silită să le facă din timp în timp, prin cartier. Înconjurat de toată familiaritatea pe care o câştigase în casă, îl uimea şi-l neliniştea totuşi un lucru: cu cât căuta mai mult poate, ce-i drept, cu scopul de-a putea supraveghea sentimentele pe care credea şi se temea că Morand le are pentru Geneviève — cu cât căuta, spuneam, să adâncească cunoştinţa cu acest om a cărui inteligenţă, în ciuda prejudecăţilor sale, îl seducea, ale cărui maniere alese îl atrăgeau din zi în zi mai mult, cu atât Morand, omul acesta bizar, părea a se preface că vrea să se îndepărteze de Maurice. Eroul nostru se plângea cu amărăciune Genevièvei, deoarece era sigur că Morand ghicise în el un rival şi că din gelozie îl ţinea la distanţă. — Cetăţeanul Morand mă urăşte, îi spuse el într-o zi Genevièvei. — Pe dumneata? îl întrebă Geneviève privindu-l cu frumoşii ei ochi miraţi; pe dumneata te urăşte domnul Morand? — Da, sunt sigur. — Şi de ce te-ar urî? — Vrei să-ţi spun? izbucni Maurice. — Fără îndoială, continuă Geneviève. — Ei bine, pentru că... Maurice se opri. Era cât pe ce să spună: „Pentru că te iubesc." — Nu, nu pot să-ţi spun de ce, zise el, roşind. În faţa Genevièvei, crâncenul republican devenea deodată un om sfios şi şovăielnic ca o fată. Geneviève zâmbi. — Spune mai curând, zise ea, că între voi nu există afinităţi, şi-atunci poate am să te cred. Dumneata eşti o fire înflăcărată, o minte ageră, un bărbat pretenţios şi rafinat; Morand nu-i decât un negustor altoit pe-un chimist. E sfios, modest... şi numai sfiiciunea şi modestia îl împiedică să facă primul pas către dumneata. — Ei, na! Dar cine-i cere să facă primul pas către mine? Am făcut vreo cincizeci eu către el; niciodată nu mi-a răspuns. Nu, urmă Maurice, clătinând din cap, nu, sigur că nu-i asta. — Dar, atunci, ce e? Maurice preferă să tacă. A doua zi după ce avusese explicaţia de mai sus cu Geneviève, Maurice veni la ea pe la orele două după-amiază. O găsi îmbrăcată, gata să iasă. — A! fii binevenit, îl întâmpină Geneviève, ai să-mi slujeşti de cavaler însoţitor. — Dar unde te duci? întrebă Maurice. — Mă duc până la Auteuil. E o vreme încântătoare. Aş dori să merg puţin pe jos; trăsura are să ne ducă dincolo de bariera, unde ne va aştepta, pe urmă ajungem la Auteuil pe jos şi, după ce voi fi terminat ce am de făcut la Auteuil, ne întoarcem tot pe jos până la trăsura. — Ah! exclamă Maurice încântat, ce zi minunată îmi dăruieşti! Cei doi tineri porniră. Dincolo de Passy, trăsura îi lăsă în drum. Acolo, amândoi săriră sprinten pe marginea drumului şi-şi continuară plimbarea pe jos. Când sosiră la Auteuil, Geneviève se opri. — Aşteaptă-mă la marginea parcului, îi spuse ea, după ce termin, vin să te iau. — Dar la cine te duci? întrebă Maurice. — La o prietenă. — Şi nu te pot însoţi? Geneviève clătină din cap, zâmbind. — Cu neputinţă, răspunse ea. Maurice îşi muşcă buzele.  — Atunci bine, zise el, am s-aştept. — Ei, ce e? întrebă Geneviève. — Nimic, răspunse Maurice, stai mult? — Dac-aş fi crezut că te stingheresc, Maurice, dacă aş fi ştiut că ziua ţi-e prinsă cu alte treburi, îi spuse Geneviève, nici nu mi-ar fi trecut prin gând să te rog să-mi faci micul serviciu de-a veni cu mine; m-aş fi lăsat însoţită de... — De domnul Morand? întrebă prompt Maurice. — Nicidecum. Doar ştii că domnul Morand se află la fabrica Rambouillet şi că nu se întoarce decât deseară. — Atunci iată cărei împrejurări îi datorez faptul de-a fi fost preferat. — Maurice, îi spuse Geneviève cu blândeţe, nu pot s-o fac s-aştepte pe persoana care mi-a dat întâlnire. Dacă te stinghereşte să mă însoţeşti la înapoiere, atunci întoarce-te la Paris, numai să-mi trimiţi trăsura înapoi. — Nu, nu, doamnă, răspunse cu voiciune Maurice, vă stau la dispoziţie. Şi-i adresă un salut Genevièvei, care scoase un suspin uşor şi intră în Auteuil. Maurice se îndreptă spre locul horărât întâlnirii, şi începu să se plimbe în lung şi-n lat, culcând la pământ cu bastonul, ca Tarquinius, toate capetele de ierburi, de flori sau de scaieţi care îi şedeau în cale. Dealtfel, drumul lui se limita la un spaţiu: ca toţi oamenii foarte îngânduraţi, Maurice abia făcea câţiva paşi şi se şi-ntorcea. Îl preocupa mai cu seamă să afle dacă Geneviève îl iubeşte sau nu. Felul ei de-a se purta cu el era cel al unei surori sau al unei prietene. Maurice simţea însă că atâta nu-i era de-ajuns... o iubea nebuneşte. Ajunsese să-i fie gândul veşnic din timpul zilei şi visul mereu repetat din timpul nopţii. Altădată nu cerea altceva decât s-o revadă pe Geneviève. Acuma nu-i mai era de-ajuns atât, trebuia ca şi Geneviève să-l iubească. Geneviève lipsi un ceas, care-i păru lui Maurice cât un secol. Pe urmă o văzu venind către dânsul, cu surâsul pe buze. El, dimpotrivă, o întâmpină cu sprâncenele încruntate. Sărmana noastră inimă e astfel făcută încât se trudeşte să soarbă durere din miezul fericirii chiar. Geneviève îl luă la braţ, surâzând. — Iartă-mă, prietene, zise ea, că te-am făcut să mă aştepţi... Maurice îi răspunse cu o înclinare a capului şi amândoi o apucară pe o cărăruie încântătoare, netedă, umbrită, stufoasă, care, cu un ocol, trebuia să-i scoată în şosea. Era o seară de primăvară dintre cele mai fermecătoare, în care toate plantele îşi trimit spre cer miresmele, în care toate păsările, nemişcate pe crengi sau săltând prin tufişuri de mărăcini, îşi înalţă imnurile de dragoste spre Dumnezeu, în sfârşit, una dintre serile acelea ce par hărăzite să rămână vii în amintire. Maurice şedea mut, Geneviève, dusă pe gânduri, smulgea cu-o mână petalele florilor dintr-un buchet pe care-l ţinea în cealaltă, cea sprijinită pe braţul lui Maurice. — Ce ai? întrebă deodată Maurice, şi cine te face să fii tristă astăzi? Geneviève i-ar fi putut răspunde: „Fericirea mea." Ea se uită la el cu privirea-i blândă, plină de poezie, şi-l întrebă: — Oare dumneata nu eşti mai trist ca de obicei? — Eu, spuse el, eu am de ce să fiu trist; eu sunt nenorocit, dar dumneata? — Dumneata, nenorocit? — Fără îndoială. N-ai băgat de seamă, uneori, că sufăr după felul în care îmi tremură glasul? Câteodată, când stau de vorbă cu dumneata sau cu soţul dumitale, îmi vine să mă scol aşa deodată şi să fug să cer aer cerului, căci simt că are să-mi crape pieptul! — Dar, îl întrebă Geneviève stânjenită, care e cauza suferinţei dumitale? — Daca-ş fi o fetişcană fandosită, răspunse Maurice râzând, un râs amar, ţi-aş spune că stau prost cu nervii. — Şi în clipa de faţă suferi?  — Teribil, îi spuse Maurice.  — Atunci să ne întoarcem.  — Atât de repede, doamnă? — Bineînţeles. — Ah! da, e-adevărat, murmură tânărul nostru, uitasem că domnul Morand trebuie să se întoarcă de la Rambouillet la căderea nopţii şi iată că se lasă noaptea. Geneviève se uită la dânsul cu o privire plină de mustrare. — Vai! iarăşi? exclamă ea. — De ce deunăzi i-ai adus domnului Morand nişte elogii atât de grozave, vorbindu-mi de el? îi spuse Maurice. E vina dumitale. — De când oare, în faţa oamenilor pe care-i stimezi, întrebă Geneviève, n-ai dreptul să spui ceea ce gândeşti despre un om demn de toată stima? — E puternică stima care te face să grăbeşti pasul, aşa cum îl grăbeşti dumneata în clipa de faţă, de teamă să nu întârzii câteva minute. — Astăzi eşti cât se poate de nedrept, Maurice. Oare n-am petrecut o parte din zi cu dumneata? — Ai dreptate, sunt prea pretenţios, urmă Maurice, lăsându-se cuprins de tumultul impetuos al firii sale. Haide să-l vedem pe domnul Morand, haide! Geneviève simţi cum supărarea şi mânia îi cuprind inima, nu numai sufletul. — Da, spuse ea, haide să-l vedem pe domnul Morand. El, cel puţin, e un prieten care nu m-a necăjit niciodată. — Ce preţioşi sunt prietenii de-asemenea soi, adăugă Maurice, sugrumat de gelozie. În ceea ce mă priveşte, aş dori să cunosc şi eu unii ca ei. În momentul acela se aflau pe şosea, zarea se împurpura, soarele începuse să dispară, făcând să sclipească ultimele-i raze pe ornamentele aurite ale Domului Invalizilor. O stea, cea dintâi, cea care într-altă seară atrăsese privirile Genevièvei, sclipea în azurul fluid al cerului. Geneviève îşi trase mâna de pe braţul lui Maurice, cu o tristeţe resemnată. — Ce ai de mă faci să sufăr? îl întrebă ea. — Ei! făcu Maurice, ce să am? Mă simt mai puţin dibaci decât oamenii pe care-i cunosc. Văd că nu sunt în stare să mă fac iubit. — Maurice! exclamă Geneviève. — Oh! doamnă, dacă dumnealui este întruna bun, întruna la fel, înseamnă că dumnealui nu suferă.  Geneviève se prinse din nou cu mâna-i albă de braţul puternic al lui Maurice. — Te rog, spuse ea ce voce schimbată, nu mai vorbi, nu mai vorbi. — Şi de ce să nu mai vorbesc? — Pentru că glasul dumitale îmi face rău. — Aşadar, nimic nu-ţi place la mine, nici măcar glasul? — Taci, te conjur! — Voi asculta, doamnă. Şi aprigul nostru tânăr îşi şterse fruntea de sudoare cu mâna. Geneviève îşi dădu seama că tânărul suferea cu adevărat. Firile de natura lui Maurice sunt victimele unor dureri necunoscute. — Eşti prietenul meu, Maurice, îi spuse Geneviève, uitindu-se la el cu o expresie cerească, un prieten preţios pentru mine. Fă în aşa fel, Maurice, ca să nu-mi pierd prietenul. — Vai! n-ai să-l regreţi multă vreme! izbucni Maurice. — Te înşeli, zise Geneviève, am să te regret mult de tot, totdeauna. — Geneviève! Geneviève! exclamă Maurice, fie-ţi milă de mine! Geneviève se înfioră. Prima oară îi rostea Maurice numele cu o expresie atât de semnificativă şi adâncă. — Ei bine, urmă Maurice, de vreme ce m-ai ghicit; lasă-mă să-ţi spun tot, Geneviève. Căci, chiar de-ar fi să mă ucizi numai c-o privire... de prea multă vreme tac; am să vorbesc, Geneviève. — Domnule, îl întrerupse tânăra femeie, te-am conjurat în numele prieteniei noastre să păstrezi tăcerea. Domnule, te mai conjur o dată, măcar de dragul meu, dacă nu de-al dumitale, nici un cuvânt mai mult, în numele cerului, nici un cuvânt mai mult! — Prietenia, prietenia! Ah! dacă pentru domnul Morand ai o prietenie aidoma celei pe care mi-o porţi mie, atunci află că nu am nevoie de asemenea prietenie, Geneviève; mie îmi trebuie mai mult decât celorlalţi. — Destul, spuse doamna Dixmer, cu un gest de regină; destul, domule Lindey. Iată trăsura, binevoieşte să mă însoţeşti până la soţul meu. Maurice tremura de emoţie. Când Geneviève puse mâna pe braţul lui, ca să ajungă la trăsura care de fapt era doar la câţiva paşi tânărului nostru i se păru că mâna ei era fierbinte ca jarul. Se urcară amândoi în trăsură. Geneviève se aşeză în spate. Maurice luă loc în faţă. Au străbătut tot Parisul fără ca nici unul nici celalalt să scoată vreo vorbă. Numai că tot timpul drumului Geneviève stătuse cu batista la ochi. Când intrară în fabrică, Dixmer era ocupat în biroul său. Morand tocmai sosise de la Rambouillet, şi era pe cale de a-şi schimba hainele. Geneviève îi întinse mâna lui Maurice, gata să intre în camera ei, şi-i spuse: — Adio, Maurice, dumneata ai vrut să fie aşa! Maurice nu răspunse nimic, se duse întins la căminul lângă care atârna o miniatură cu portretul Genevièvei, o sărută cu înflăcărare, o strânse tare la piept, apoi o puse la locul ei şi plecă. Maurice s-a întors acasă fără să ştie cum a ajuns; a străbătut Parisul fără să fi văzut nimic, fără să fi auzit nimic; cele ce se petrecuseră i se perindaseră pe dinainte ca într-un vis, fără să-şi fi putut da seama nici de faptele, nici de vorbele lui, nici de simţămintele care le insuflaseră. Sunt clipe în care până şi sufletul cel mai senin, cel mai stăpân pe el însuşi, se dedă unor violenţe la care îl împinge puterea subordonată imaginaţiei. Aşa cum am spus, întoarcerea lui Maurice n-a fost un mers liniştit, ci o goană. Se dezbrăcă fără ajutorul slujitorului; nu răspunse bucătăresei sale, care îl îmbia cu o cină gata pregătită; apoi, luând de pe masă scrisorile primite în timpul zilei, le citi pe toate, una după alta, fără să înţeleagă un singur cuvânt. Negurile geloziei, starea de ameţeală a minţii nu se risipiseră încă. La ora zece, Maurice se culcă maşinaliceşte, aşa cum făcuse toate celelalte lucruri din clipa în care se despărţise de Geneviève. Dacă lui Maurice în stare normală i s-ar fi povestit purtarea ciudată pe care o avusese, ca şi cum ar fi fost a altui ins, n-ar fi înţeles-o şi l-ar fi considerat nebun pe cel care fusese în stare să săvârşească asemenea acţiuni disperate, pe care nu le-ar fi îndreptăţit nici o rezervă exagerată, nici chiar o indiferenţă exagerată din partea Genevièvei. Dar el nu mai simţi decât lovitura cumplită ce-i spulberase speranţele de care nici măcar nu-şi dăduse seama vreodată şi pe care, aşa nesigure şi nedesluşite cum erau, se sprijineau toate visele lui de fericire, care, asemenea unui fum, pluteau neconturate la orizont. Aşa că i se întâmplă şi lui Maurice ceea ce se întâmplă mai totdeauna în asemenea cazuri: uluit de lovitura primită, adormi numaidecât ce se simţi în pat, unde zăcu aproape fără să ştie de el însuşi până a doua zi. Un zgomot îl deşteptă totuşi. Era zgomotul pe care-l făcuse „îndatoritorul" său deschizând uşa. Venise, ca deobicei, să deschidă ferestrele camerei de culcare a lui Maurice, care dădeau spre o grădină mare, şi să-i aducă flori. În 1793 se cultivau grozav de mult florile şi Maurice le adora. Dar acum nu aruncă nici măcar o privire asupra celor aduse, şi, sprijinindu-şi într-o mână capul buimăcit, ridicându-se într-o rână, încercă să-şi amintească ce se petrecuse în ajun. Maurice se întreba, fără să-şi poată da seama, care erau pricinile amărăciunii sale. Singura pricină era gelozia lui pe Morand, dar era prost ales momentul de-a gelozi un om, când omul acela se afla la Rambouillet, iar tu, între patru ochi cu femeia iubită, te bucuri, într-una din cele dintâi zile frumoase de primăvară, de intimitatea ei şi de dulceaţa naturii ce se deşteaptă. Nici vorbă de vreo bănuială în privinţa celor petrecute în casa din Auteuil, până la care o însoţise pe Geneviève şi în care ea stătuse mai mult de-un ceas. Nu, tortura fără de sfârşit a vieţii sale era numai gândul că Morand era îndrăgostit de Geneviève. Dar cât de ciudată putea fi o atare închipuire a minţii, căci nicicând asociatul lui Dixmer nu dăduse prin vreo privire sau prin vreun cuvânt o aparenţă de realitate unei asemenea presupuneri! Vocea slujitorului îl smulse din visare. — Cetăţene, zise acesta, arătându-i scrisorile deschise ce se aflau pe masă, ai ales pe cele pe care le păstrezi, sau pot să le dau pe foc pe toate? — Să dai pe foc ce? întrebă Maurice. — Păi, scrisorile pe care cetăţeanul le-o fi citit ieri, înainte de culcare. Maurice nu-şi amintea să fi citit nici una măcar. — Dă-le pe foc pe toate, spuse el. — Iată-le pe cele de astăzi, zise îndatoritorul. Îi înmână lui Maurice un teanc de scrisori şi se duse să le-arunce pe celelalte în cămin. Maurice luă teancul care i se înmână, simţi sub degete grosimea unei peceţi de ceară şi i se păru că recunoaşte nelămurit un parfum pe care-l ştia. Căută printre scrisori şi văzu o pecete şi un scris ce-l făcură să tresară. Bărbatul acesta, atât de puternic în faţa primejdiei, pălea chiar şi numai la mireasma scrisorii. Îndatoritorul se apropie de el să-l întrebe ce are, dar Maurice îi făcu semn cu mâna să iasă. Tânărul nostru întorcea şi iarăşi întorcea scrisoarea: avea presimţirea că în ea stă închisă o nenorocire ce-l aşteaptă, şi tresări la gândul acesta aşa cum tresari în faţa necunoscutului. Totuşi, îşi adună tot curajul, o deschise şi citi cele ce urmează:   „Cetăţene Maurice, Trebuie să rupem legăturile, care în ceea ce te priveşte par să depăşească legile prieteniei. Eşti un om de onoare, cetăţene, şi acum după ce s-a scurs o noapte de la cele petrecute ieri seară între noi, trebuie să înţelegi că prezenţa dumitale în casa noastră a devenit imposibilă. Mă bizui pe faptul că dumneata vei găsi o scuză, cum o vei crede de cuvinţă, faţă de soţul meu. Văzând astăzi că soseşte o scrisoare de la dumneata pentru domnul Dixmer, voi înţelege că trebuie să regret un prieten din nenorocire pierdut, dar pe care toate convenienţele sociale mă împiedică să-l revăd. Adio pentru totdeauna. Geneviève P. S. Aducătorul aşteaptă răspunsul."   Maurice strigă; slujitorul se ivi la chemare. — Cine a adus scrisoarea? — Un cetăţean comisionar. — E încă aici? — Da. Maurice nici nu suspină, nici nu şovăi. Sări jos din pat, îşi trase o pereche de pantaloni lungi, se aşeză în faţa pupitrului, luă prima foaie de hârtie ce-i sta la îndemână (se întâmplă să fie o hârtie cu antetul tipărit al secţiei) şi scrise:   „Cetăţene Dixmer, Te-am îndrăgit şi-mi eşti încă drag, dar e cu neputinţă să te mai văd."   Maurice căută cauza pentru care nu-l putea vedea pe cetăţeanul Dixmer, şi nu-i veni în minte decât una singură: era cea care pe-atunci i-ar fi venit în minte oricui. Aşa că urmă:   „Anumite zvonuri umblă în privinţa lipsei de interes şi de zel pe care dumneata o vădeşti faţă de treburile publice. Nici prin minte nu-mi trece să te învinuiesc, dar n-am nici împuternicirea dumitale de-a te apăra. Primeşte părerile mele de rău şi fii încredinţat că tainele dumitale rămân îngropate în sufletul meu."   Maurice nici măcar nu reciti scrisoarea pe care o scrisese, cum am mai spus, sub impulsul primului gând ce-i venise în minte. Nu avea îndoieli în privinţa efectului pe care urma să-l producă. Dixmer, admirabil patriot, după cum Maurice constatase, cel puţin din felul în care vorbea, s-ar putea supăra, primind-o. Soţia sa şi cetăţeanul Morand îl vor îndupleca să nu cedeze, el nici măcar n-are să răspundă şi uitarea va veni după aceea ca un văl negru, să se întindă peste trecutul vesel, ca să-l prefacă într-un viitor lugubru. Maurice semnă, lipi scrisoarea, o dădu îndatoritorului şi comisionarul plecă. Abia atunci un suspin slab se desprinse din inima republicanului, îşi luă mănuşile, pălăria şi plecă la secţie. Pus în faţa treburilor publice nădăjduia, sărman Brutus, să-şi regăsească stoicismul. Treburile publice erau îngrozitoare: se pregătea ziua de 31 mai. Teroarea care, asemenea unui torent, se prăvălea de sus din rândurile montagnarzilor, încerca să prindă în vâltoarea ei pe acei îndrăzneţi moderaţi care au cutezat să ceară răzbunare pentru masacrele din septembrie şi au îndrăznit să lupte o clipă ca să salveze viaţa regelui. În timp ce Maurice lucra cu atâta înfocare, iar febra pe care voia s-o alunge îi mistuia mintea în locul inimii, mesagerul se reîntoarse în vechea stradă Saint-Jacques, şi umplu locuinţa de uimire şi spaimă. Scrisoarea, după ce trecu pe sub ochii Genevièvei, fu înmânată lui Dixmer. Dixmer o deschise şi o citi fără să înţeleagă nimic la început; pe urmă o citi cetăţeanului Morand, care, ascultând-o, îşi lăsă capul, cu fruntea-i albă ca fildeşul, pe-o mână. În situaţia în care se găseau Dixmer, Morand şi tovarăşii lor, situaţie totalmente necunoscută de Maurice, dar pe care cititorii noştri desigur că au înţeles-o, asemenea scrisoare era ca o lovitură de trăsnet. — E om sincer? întrebă Dixmer îngrozit. — Da, răspunse Morand fără să şovăie. — N-are a face! reîncepu cel ce fusese pentru metodele extreme, vezi bine c-am făcut rău că nu l-am ucis. — Dragă prietene, îi spuse Morand, noi luptăm împotriva violenţei, o înfierăm, numind-o crimă. Orice ar rezulta din asemenea fapt, am făcut bine că nu am ucis un om. Apoi, îţi spun încă o dată, eu cred că Maurice este un suflet nobil şi sincer. — Da, dar dacă sufletul nobil şi sincer e al unui republican exaltat, poate că şi el, dacă a surprins ceva dubios, va considera că e o crimă să nu-şi sacrifice sinceritatea pe altariul patriei, cum spun ei. — Dar, urmă Morand, dumneata crezi că el ştie ceva? — Ei, dumneata n-ai înţeles? Vorbeşte de taine ce vor rămâne îngropate în sufletul său. — Tainele acelea sunt evident cele pe care i le-am încredinţat eu, cu privire la contrabanda pe care o facem noi; nu ştie altele. — Dar, întrebă Morand, n-a bănuit el oare nimic despre întrevederea de la Auteuil? Ştii doar că a însoţit-o pe soţia dumitale. — Chiar eu i-am spus Genevièvei să-l ia pe Maurice cu ea, ca s-o ocrotească. — Ascultă, zise Morand, avem să vedem dacă asemenea bănuieli sunt întemeiate. Rândul de gardă al batalionului nostru cade pe ziua de 2 iunie la Temple, asta înseamnă peste opt zile; dumneata, Dixmer, eşti căpitanul, iar eu locotenentul. Dacă batalionul sau chiar compania noastră primeşte contraordin, aşa cum a primit deunăzi batalionul Butte-des-Moulins, pe care Santerre l-a înlocuit cu batalionul Gravilliers, atunci înseamnă că totul e descoperit şi nu ne mai rămâne decât să fugim din Paris sau să murim luptând. Dar dacă lucrurile îşi urmează cursul... — Şi aşa tot suntem pierduţi, replică Dixmer.  — De ce? — Ei, drăcie! Nu se sprijinea totul pe cooperarea cu cetăţeanul acesta municipal? Nu e el cel care, fără să ştie, trebuia să ne deschidă calea la regină? — E-adevărat, răspunse Morand abătut. — Vezi, aşadar, urmă Dixmer, încruntând sprâncenele, că trebuie cu orice preţ să reluăm legăturile cu acest tânăr! — Dar dacă nu vrea? Dacă se teme să nu se compromită? spuse Morand. — Ascultă, zise Dixmer, am s-o întreb pe Geneviève, s-a despărţit de el ultima; ea poate că ştie ceva. — Dixmer, interveni Morand, văd cu îngrijorare că o amesteci pe Geneviève în toate uneltirile noastre. Nu că m-aş teme de vreo indiscreţie din partea ei, ferească Dumnezeu!, dar partida pe care-o jucăm noi este groaznică, şi mi-e ruşine şi milă totodată să mizăm pe capul unei femei. — Capul unei femei, răspunse Dixmer, trage la cântar tot atât cât şi capul unui bărbat, atunci când şiretenia, candoarea sau frumuseţea pot face tot atât şi uneori chiar mai mult decât forţa, tăria şi curajul. Geneviève ne împărtăşeşte şi convingerile şi simpatiile şi va împărtăşi şi soarta noastră. — Atunci, fă aşa, dragă prietene, zise Morand, eu am spus ce-aveam de spus. Fă aşa. Geneviève e demnă din toate punctele de vedere de misiunea pe care i-o încredinţezi sau, mai curând, pe care şi-a atribuit-o singură. Martirele din sfinte se nasc. Şi-i întinse mâna albă şi delicată lui Dixmer, care i-o strânse în mâinile sale puternice. Apoi Dixmer, sfătuind pe Morand şi pe însoţitorii săi să înteţească supravegherea mai mult ca oricând, se duse la Genevidve. Ea şedea la o masă, cu privirile aţintite pe o broderie şi cu fruntea aplecată. La zgomotul uşii care se deschisese, Geneviève se întoarse şi-l văzu pe Dixmer. — Ah! Dumneata erai, prietene? îi spuse ea. — Da, răspunse Dixmer, cu o expresie calmă şi cu un zâmbet. Am primit de la prietenul nostru Maurice o scrisoare din care nu înţeleg nimic. Iat-o, citeşte-o şi spune-mi şi mie ce crezi. Geneviève luă scrisoarea cu o mână, căreia, cu toată stăpânirea de sine, nu-i putu ascunde tremurul, şi citi. Dixmer urmări din ochi: privirea lui parcurgea fiecare rând. — Ei bine, ce zici? o întrebă el după ce termină cititul scrisorii. — Ce să zic? Cred că domnul Lindey e un om sincer, răspunse Geneviève, cu un calm desăvârşit, şi că din partea lui nu avem a ne teme de nimic. — Crezi că nu ştie cine sunt persoanele pe care le-ai vizitat la Auteuil? — Sunt absolut sigură. — De ce atunci hotărârea asta bruscă? Ţi s-a părut ieri că e mai rece sau mai emoţionat ca de obicei? — Nu, răspunse Geneviève, cred că era la fel. — Gândeşte-te bine ce-mi răspunzi, Geneviève, căci răspunsul dumitate va avea o mare influenţă asupra tuturor proiectelor noastre. — Stai puţin, spuse Geneviève cu o emoţie ce străbătea în ciuda eforturilor ei de a-şi păstra sângele rece, stai puţin... — Bine, stau! răspunse Dixmer, încleştându-şi puţin fălcile. Adună-ţi toate amintirile, Geneviève. — Da, urmă tânăra noastră, da, mi-amintesc... ieri era morocănos, domnul Maurice e puţin cam tiran în sentimentele sale de prietenie... şi uneori am stat bosumflaţi săptămâni de-a rândul. — Să nu fie decât o simplă bosumflare? întrebă Dixmer. — Aşa-mi pare. — Geneviève, în situaţia în care ne aflăm, te rog să înţelegi că nu avem nevoie de o părere, de probabilităţi, ci de certitudini. — Ei bine, dragul meu... sunt sigură. — Scrisoarea de faţă n-ar fi în cazul acesta decât un pretext ca să nu mai vină la noi în casă? — Dragul meu, cum vrei dumneata să-ţi spun asemenea lucruri? — Spune-mi, Geneviève, îi răspunse Dixmer, fiindcă nici unei femei în afară de dumneata nu i-aş pune asemenea întrebare. — Da, e un pretext, spuse Geneviève, plecându-şi ochii.  — Ah! făcu Dixmer. Apoi, după câteva clipe de tăcere, sprijinindu-se de speteaza scaunului soţiei sale, coborî de la piept mâna cu care-şi stăpânise bătăile inimii şi zise: — Fă-mi un serviciu, draga mea. — Care? întrebă Geneviève, întrorcându-se spre el, mirată. — Înlătură fie chiar umbra unei primejdii; poate că Maurice e mult mai la curent cu ceea ce tăinuim noi decât putem bănui. Ceea ce crezi că-i numai un pretext e poate o realitate. Scrie-i câteva rânduri. — Eu? întrebă Geneviève, tresărind. — Da, dumneata. Spune-i că scrisoarea ai deschis-o dumneata şi că doreşti o explicaţie. Atunci are să vină, ai să-i pui întrebări şi vei ghici foarte uşor despre ce e vorba.. — Ah! nu, exclamă Geneviève, nu pot face ceea ce-mi spui, şi nici n-am s-o fac. — Scumpa mea Geneviève, când interese atât de puternice, ca acelea ce-şi au sprijin în noi, sunt în joc, cum poţi să dai îndărăt în faţa unor nenorocite considerente de amor-propriu? — Ţi-am spus părerea mea despre Maurice, domnule, răspunse Geneviève; e cinstit, e cavaler, dar e capricios şi nu am de gând să suport alte obligaţii decât cele datorate soţului meu. Răspunsul fu dat cu atâta calm şi în acelaşi timp atât de ferm, încât Dixmer înţelese că dacă ar insista, în momentul acela cel puţin, ar fi inutil. Nu mai adăugă nici un cuvânt, se uită la Geneviève fără a părea că o vede, îşi şterse cu mâna fruntea jilavă de sudoare şi ieşi. Morand îl aştepta cu nerăbdare. Dixmer îi povesti cuvânt cu cuvânt ceea ce se petrecuse. — Bine, spuse Morand, să rămânem aici şi să nu ne mai gândim. Decât să-i prilejuim o umbră de îngrijorare soţiei dumitale, decât să-i rănim amorul-propriu, mai curând aş renunţa... Dixmer îi puse mâna pe umăr. — Sau eşti nebun, domnule, îi spuse el uitându-se ţintă la Morand, sau nu crezi o iotă din ceea ce spui. — Cum, Dixmer, crezi... — Cred, cavalere, că nu eşti defel mai îndreptăţit decât mine să-ţi laşi sentimentele în voia pornirilor inimii. Nici dumneata, nici eu şi nici Geneviève nu ne mai aparţinem. Suntem nişte pretexte chemate să apărăm un principiu şi principiile se sprijină pe pretexte, zdrobindu-le. Morand tresări şi tăcu; tăcerea lui era ca o meditaţie dureroasă. Făcură câteva ocoluri prin grădină fără să schimbe nici un cu vânt. Apoi Dixmer se despărţi de Morand, spunându-i cu voce foarte calmă: — Trebuie să dau câteva ordine. Te las, domnule Morand. Morand îi întinse mâna şi îl privi, depărtându-se. „Sărmanul Dixmer, îşi spuse el, tare mă tem că în toată treaba asta el riscă cel mai mult." Dixmer intră, într-adevăr, în atelier la dânsul, dădu câteva ordine, reciti gazetele, plănui să se distribuie pâine şi porţii de unt săracilor din cartier şi, întorcându-se acasă, se dezbrăcă de hainele de lucru şi îşi puse un costum de stradă. După un ceas, Maurice, cufundat până peste cap în lecturile şi în redactarea cuvântărilor sale, fu întrerupt de glasul îndatoritorului său, care, aplecându-se la urechea lui, îi spuse încet de tot: — Cetăţene Lindey, cineva care, după câte pretinde cel puţin, are a-ţi spune lucruri foarte importante, te aşteaptă acasă. Maurice se întoarse acasă şi, intrând, fu foarte uimit că-l găseşte pe Dixmer instalat la dânsul, răsfoind jurnalele. Cât ţinuse drumul, îşi descususe slujitorul, care, necunoscându-l deloc pe meşterul tăbăcar, nu putuse să-i dea nici o informaţie. Zărindu-l pe Dixmer, Maurice se opri pe pragul uşii şi roşi fără să vrea. Dixmer se sculă şi-i întinse mâna, surâzând: — Ce ţi s-a întâmplat de mi-ai scris aşa? îl întrebă el pe tânărul nostru. Într-adevăr, mi-ai dat o lovitură serioasă, dragă Maurice. Eu — indiferent şi fals patriot, aşa îmi scrii? Haide, doar n-ai să-mi poţi repeta asemenea învinuiri în faţă: mai bine mărturiseşte că-mi cauţi gâlceavă. — Am să-ţi mărturisesc tot ce vrei, dragă Dixmer. Căci procedeele dumitale au fost dintotdeauna pentru mine cele ale unui om de lume; dar nu-i mai puţin adevărat că am luat o hotărâre şi hotărârea mea e irevocabilă... — Cum aşa? întrebă Dixmer. După propria-ţi mărturisire, nu ai nimic a ne imputa şi totuşi ne părăseşti? — Dragul meu Dixmer, crede-mă că trebuie să am motive foarte bine întemeiate ca să procedez aşa cum am procedat şi ca să mă lipsesc de-un prieten ca dumneata. — Da, dar în orice caz, interveni Dixmer, prefăcându-se că zâmbeşte, motivele nu pot fi nicidecum cele pe care mi le-ai scris. Acelea nu sunt decât un pretext. Maurice rămase pe gânduri câteva clipe. — Ascultă, Dixmer, zise el, trăim într-o epocă în care îndoiala exprimată într-o scrisoare poate şi trebuie să ne tulbure, înţelegi. Nu s-ar cuveni deloc din partea unui om cinstit să te lase sub povara unei asemenea îngrijorări. Da, Dixmer, e-adevărat, motivele pe care le-am invocat n-au fost decât un pretext. Mărturisirea, care s-ar fi cuvenit să însenineze fruntea negustorului, păru, dimpotrivă, că o întunecă. — Dar atunci, care-i adevăratul motiv? întrebă Dixmer. — Nu pot să ţi-l spun, răspunse Maurice; şi, totuşi, dacă l-ai şti, l-ai încuviinţa, sunt sigur. Dixmer stărui. — Vrei să-l ştii neapărat? îl întrebă Maurice. — Da, răspunse el. — Ei bine, urmă Maurice, care încerca o oarecare uşurare, apropiindu-se de adevăr, iată ce este: dumneata ai o soţie tânără şi frumoasă, iar virtutea atât de bine cunoscută a acestei femei tinere şi frumoase n-a izbutit totuşi să înlăture greşitele şi falsele interpretări ale vizitelor mele la voi. Dixmer păli uşor. — Chiar aşa? întrebă el. Atunci, dragă Maurice, soţul trebuie să-ţi mulţumească pentru necazul pe care i-l faci prietenului. — Înţelegi, continuă Maurice, că nu sunt atât de încrezut încât să-mi închipui că prezenţa mea în casa voastră ar putea fi primejdioasă pentru liniştea dumitale sau a soţiei dumitale, dar ar putea fi totuşi un izvor de calomnii şi ştii doar prea bine următorul lucru: cu cât calomniile sunt mai absurde, cu atât mai uşor sunt crezute.  — Copilule! exclamă Dixmer, ridicând din umeri. — Copil, tot ce se poate, răspunse Maurice. Dar de la distanţă vom fi tot atât de buni prieteni, căci nu vom avea nimic să ne imputăm, pe când fiind iarăşi împreună, dimpotrivă... — Ei, fiind iarăşi împreună ce ar fi? — Lucrurile s-ar putea învenina. — Crezi oare, Maurice, că eu m-aş fi putut gândi...? — Ei, Doamne-Dumnezeule! exclamă tânărul. — Dar de ce mi-ai scris toate astea în loc să mi le fi spus, Maurice? — Iată, tocmai ca să evit ceea ce se petrece între noi în clipa de faţă. — Te-ai supărat, aşadar, pentru că îmi eşti atât de drag, încât am venit să-ţi cer o explicaţie? întrebă Dixmer. — Dimpotrivă, izbucni Maurice, sunt fericit, ţi-o jur, că te-am putut vedea încă o dată, înainte de-a înceta să te mai văd. — Să încetezi să mă mai vezi, cetăţene! Nouă totuşi ne eşti drag, îi replică Dixmer, luând şi strângând mâna tânărului într-ale sale. Maurice tresări. — Morand — continuă Dixmer, căruia nu-i scăpase tresărirea tânărului, dar care, totuşi, nu spuse nimic — Morand îmi spunea acelaşi lucru chiar azi-dimineaţă: „Fă tot ce poţi, zicea el, ca să-l readuci pe scumpul nostru domn Maurice." — Ah! domnule, răspunse tânărul, încruntând din sprâncene şi trăgându-şi mâna dintr-ale lui Dixmer, n-aş fi crezut să fi câştigat într-atât sentimentele de prietenie ale cetăţeanului Morand. — Te îndoieşti? îl întrebă Dixmer. — Eu, răspunse Maurice, nici nu cred, nici nu mă îndoiesc, n-am nici un motiv să-mi pun întrebări cu privire la asemenea subiect: când veneam la voi, Dixmer, veneam pentru dumneata şi pentru soţia dumitale, dar nicidecum pentru cetăţeanul Morand. — Nu-l cunoşti, Maurice, îi spuse Dixmer; Morand are un suflet nobil. — Cred că-i aşa, încuvinţă Maurice, zâmbind cu amărăciune. — Acum, urmă Dixmer, hai să ne-ntoarcem la obiectul vizitei mele. Maurice se înclină ca omul care nu mai are nimic de spus şi aşteptă. — Zici, aşadar, c-au ieşit vorbe? — Da, cetăţene, răspunse Maurice. — Ei bine, hai să vorbim pe faţă. De ce să dai atenţie unor palavre fără noimă ale câtorva vecini care n-au de lucru? Dumneata, Maurice, nu ai o conştiinţă, şi Geneviève nu stă la adăpostul cinstei sale? — Sunt mai tânăr ca dumneata, răspunse Maurice, care începuse să fie mirat de atâta stăruinţă, şi poate văd lucrurile cu un ochi mai sensibil şi mai susceptibil. Iată de ce îţi declar că asupra reputaţiei unei femei cum e Geneviève nu trebuie să apese nici măcar palavrele fără noimă ale unor vecini care n-au de lucru, îngăduie-mi, aşadar, dragă Dixmer, să stărui în prima mea hotărâre. — Hai atunci, urmă Dixmer, fiindcă suntem pe calea mărturisirilor, să mai mărturisim încă ceva. — Ce?..., întrebă Maurice. Ce vrei să mai mărturisesc? — Că nu-i nici politica şi nici zvonurile vizitelor dumitale insistente la mine care te îndeamnă s-o rupi cu noi. — Atunci ce este? — Taina pe care ai descoperit-o. — Care taină? întrebă Maurice, vădind o curiozitate naivă care-l linişti pe tăbăcar. — Treaba asta cu contrabanda, pe care ai descoperit-o chiar în seara când ne-am cunoscut într-un fel atât de ciudat. Nu mi-ai iertat şi n-ai să-mi ierţi niciodată asemenea fraudă, şi mă învinuieşti că sunt un republican necinstit pentru că mă slujesc de produse englezeşti în tăbăcărie la mine. — Dragă Dixmer, spuse Maurice, îţi jur că uitasem cu desăvârşire, când veneam la dumneata, că mă aflu la un contrabandist. — Chiar e-adevărat? — E-adevărat. — Şi n-ai, aşadar, alt motiv să-mi ocoleşti casa decât cel pe care l-ai invocat. — Pe cuvânt de onoare. — Ei bine, Maurice, urmă Dixmer, sculându-se şi strângând mâna tânărului, nădăjduiesc că ai să te mai gândeşti şi că ai să revii asupra unei hotărâri care ne face pe toţi să suferim atât de mult. Maurice se înclină fără să răspundă nici un cuvânt, ceea ce însemna un ultim refuz. Dixmer ieşi disperat că nu-şi putuse păstra şi asigura legăturile cu omul acesta de care în anumite împrejurări nu numai că avea nevoie, dar îi era indispensabil. Mai era timp. Maurice se simţea frământat de mii de dorinţe şi pofte contrarii. Dixmer îl ruga să se întoarcă. Geneviève ar fi putut să-l ierte. De ce atunci să fie atât de disperat? Lorin, în locul său, ar fi avut cu siguranţă la îndemână o mulţime de aforisme extrase din autorii săi favoriţi. Dar mai era scrisoarea Genevièvei, îndepărtarea aceea formală, pe care o adusese cu el la secţie, şi pe care o ţinea la inimă împreună cu biletul pe care-l primise de la ea a doua zi după ce-o scosese din mâinile oamenilor acelora care o ameninţau şi o batjocoreau, în sfârşit, mai era încă ceva, ceva mai presus de toate celelalte: era gelozia încăpăţânată a tânărului nostru pe nesuferitul Morand, adică prima cauză a rupturii lui cu Geneviève. Maurice rămase aşadar neînduplecat în hotărârea lui. Dar, trebuie s-o spunem, pentru el renunţarea la vizitele zilnice în vechea stradă Saint-Jacques a însemnat un gol imens. Când venea ceasul la care avea obiceiul să se-ndrepte spre cartierul Saint-Victor, cădea într-o melancolie profundă şi din clipa aceea trecea prin toate fazele aşteptării şi-ale părerilor de rău. În fiecare dimineaţă, când se trezea, se aştepta să găsească o scrisoare de la Dixmer şi, în asemenea eventualitate, recunoştea că el, care rezistase unor stăruinţe făcute prin viu grai, ar ceda în faţa unei scrisori, în fiecare zi ieşea cu speranţa că are s-o întâlnească pe Geneviève şi găsise dinainte mii de mijloace de a-i vorbi, dacă ar fi fost s-o întâlnească. În fiecare seară se întorcea acasă cu speranţa că va găsi pe acel trimis care într-o bună dimineaţă îi adusese pe neaşteptate durerea care de-atunci îi ţinea veşnică tovărăşie. Foarte adesea, în ceasurile sale de deznădejde, omul ăsta puternic răcnea la gândul că îndură un asemenea chin, fără să-l poată abate asupra aceluia care îl făcuse să sufere: or, prima cauză a tuturor amărăcinilor sale era Morand. Atunci plănuia să se ducă să-i caute pricină lui Morand. Dar asociatul lui Dixmer era atât de firav, atât de inofensiv, încât ar fi fost o laşitate din partea unui colos ca Maurice să-l insulte sau să-l provoace. Lorin venise desigur să împrăştie cu glume şi vorbe de duh suferinţele prietenului său, pe care acesta se încăpăţâna să nu i le împărtăşească, fără să le nege totuşi existenţa. El făcuse tot ce-i stătuse în putinţă, practic şi teoretic, ca să redea patriei acel suflet îndurerat din pricina altei dragoste. Dar, cu toate că situaţia era gravă, cu toate că în orice altă stare de spirit, o asemenea situaţie l-ar fi absorbit pe Maurice cu desăvârşire, mânându-l în vârtejul politic, de data aceasta nu putuse să-i insufle tânărului republican înflăcărarea fără de care n-ar fi putut deveni un erou al zilei la14 iulie şi al celei de 10 august. De fapt, cele două sisteme, confruntate de aproape zece luni de zile, care nu-şi adresaseră până atunci decât atacuri oarecum slabe şi nu se-ncercaseră decât prin hărţuieli, se pregăteau pentru o încăierare violentă şi era evident că, odată pornită, lupta avea să fie mortală pentru unul dintre ele. Cele două sisteme, născute chiar din sânul Revoluţiei, erau unul al moderaţiei, reprezentat de girondini, adică de Brissot, Pétion, Vergniaud, Valeze, Lanjuinais, Barbaroux, şi celălalt, al teroriştilor şi al montagnarzilor, reprezentaţi de Danton, Robespierre, Chenier, Fabre, Marat, Collot, d'Herbois, Hébert etc., etc. După 10 august, ca după orice acţiune puternică, cuvântul hotărâtor păruse că trebuie să revină partidului moderat. Un consiliu de miniştri fusese reorganizat din rămăşiţele vechiului cabinet, cu câteva adaosuri. Roland, Servien şi Clavières, miniştri vechi, fuseseră reconfirmaţi. Danton, Monge şi Lebrun fuseseră noii numiţi. Cu excepţia unuia singur, care în mijlocul colegilor săi reprezenta elementul dârz şi energic, toţi ceilalţi miniştri făceau parte din gruparea moderată. Când spunem moderată e de la sine înţeles că o spunem în mod relativ. Dar data de 10 august avusese ecou în străinătate şi coaliţia se grăbise să acţioneze, nu în sprijinul personal al lui Ludovic al XVI-lea, ci în sprijinul principiului şi ideii regaliste, zdruncinate din temelie. Atunci răsunaseră cuvintele ameninţătoare ale lui Brunswick şi, ca o reuşită teribilă, Longwy şi Verdun căzuseră în mâinile inamicului. Atunci avusese loc şi reacţiunea teroristă; atunci visase Danton să înfăptuiască zilele din septembrie şi îşi realizase visul sângeros care arăta inamicului o întreagă Franţă complice la un imens asasinat, gata să lupte pentru existenţa-i compromisă, cu toată energia deznădejdii. Septembrie salvase Franţa, dar, salvând-o, o scosese de sub scutul legii. Odată Franţa salvată, vigoarea şi tăria deveniseră inutile şi-atunci partidul moderat recăpătase oarecare forţă. Atunci voise acel partid să acuze pe cei vinovaţi de zilele acelea cumplite. Se rostiseră cuvinte grele, ca, de pildă, ucigaş şi asasin. Vocabularul nou al naţiunii se îmbogăţise cu încă un cuvânt, cel de septembrist. Danton îl încuviinţase cu bravură. Ca şi Clovis, plecase o clipă capul sub botezul sângelui, ca apoi să-l înalţe mai sus şi mai ameninţător. Se ivea un alt prilej pentru a pune iarăşi în mişcare teroarea: e vorba de procesul regelui. Violenţa şi moderaţia nu intraseră încă în lupte personale, ci într-o luptă de principii. Experienţa forţelor relative fusese făcută chiar în cazul regelui arestat. Moderaţia fu învinsă, iar capul lui Ludovic al XVI-lea căzu pe eşafod. Ca şi data de 10 august, cea de 1 ianuarie redase coaliţiei toată energia. Iarăşi îi fu opus acelaşi om, dar nu cu aceleaşi şanse. Dumouriez, împiedicat în demersurile sale progresiste de dezordinea în care se aflau toate serviciile administrative, care făceau ca ajutoarele în oameni şi bani să ajungă greu până la el, se declară împotriva iacobinilor pe care-i acuză de dezordinile acelea, trece în partidul girondinilor şi-i pierde, declarându-se prietenul lor. Atunci s-a răsculat Vandeea, iar departamentele prinseră a ameninţa; înfrângerile dau loc la trădări, iar trădările aduc înfrângeri. Iacobinii acuză pe moderaţi şi vor să-i lovească la 10 martie, adică tocmai în seara în care începe povestirea noastră. Dar zorul prea mare al adversarilor îi salvează şi poate că şi ploaia aceea torenţială, care l-a făcut pe Pellion, subtil anatomist al spiritului parizian, să spună: „Plouă, în noaptea asta n-are să fie nimic." Dar cu începere din 10 martie, toate cele ce s-au petrecut au fost pentru girondini prevestiri ale prăbuşirii: Marat pus sub acuzare şi achitat; Robespierre şi Danton împăcaţi, cel puţin aşa cum se împacă un tigru cu un leu ca să doboare un taur pe care trebuie să-l sfâşie; Henriot, septembristul, numit comandant general al trupelor din Garda naţională — toate prevesteau ziua aceea cumplită, ce trebuia să ia cu asalt şi să doboare ultimul meterez pe care Revoluţia îl mai împotrivea teroarei. Iată marile evenimente la care, în orice altă împrejurare, Maurice ar fi luat parte activă, aşa cum ar fi fost firesc, datorită alcătuirii sale robuste şi patriotismului său exaltat. Dar din fericire sau din nefericire pentru Maurice, nici îndemnul lui Lorin, nici neliniştea cumplită a oamenilor de pe stradă n-au fost în stare să-i alunge din minte singurul gând ce-l obseda. Şi când în sfârşit veni ziua de 31 mai, asediatorul teribil de la Bastilia şi de la palatul Tuileries şedea lungit pe pat, sfâşiat de fierbinţeala aceea care-i ucide până şi pe cei mai puternici şi pentru care e de-ajuns doar o privire ca s-o alunge, un cuvânt ca s-o vindece.

Capitolul XIII 31 MAI   În cursul faimoasei zile de 31 mai, când clopotele şi trompetele de alarmă prinseră a suna chiar de când mijiseră zorile, batalionul de gardă al suburbiei Saint-Victor pătrundea în închisoarea Temple. După ce toate formalităţile de rigoare fuseseră îndeplinite şi santinelele repartizate la posturi, sosiră cetăţenii municipali de serviciu şi patru tunuri pentru întărirea pazei veniră să se adauge celor dispuse în baterie la poarta închisorii. Odată cu tunurile sosi şi Santerre, într-o ţinută cu epoleţi de lână galbenă; pe haină i se putea citi patriotismul în nişte mari pete de grăsime. Trecu în revistă batalionul, îl socoti apt şi numără cetăţenii municipali, care nu erau decât trei. — De ce numai trei cetăţeni municipali? întrebă el, şi care-i cetăţeanul mizerabil care lipseşte? — Cel care lipseşte, cetăţene general, nu-i unul dintre cei leneşi, răspunse Agricola, vechea noastră cunoştinţă; e secretarul secţiei Lepelletier, e şeful vitejilor din unitatea Termopile, cetăţenul Maurice Lindey. — Bine, bine, făcu Santerre. Şi eu ca şi tine recunosc patriotismul cetăţeanului Maurice Lindey, dar asta nu mă împiedică să-l pun pe lista absenţilor, dacă nu se prezintă în zece minute. Şi Santerre trecu la alte probleme. La câţiva paşi de general, în clipa în care acesta pronunţase cuvintele de mai sus, un căpitan de vânători şi un soldat şedeau deoparte, unul sprijinit de puşcă, celălalt şezând pe un tun. — Ai auzit? spuse pe şoptite căpitanul soldatului, Maurice n-a sosit încă. — Dacă n-o să vină, zise căpitanul, te-aş pune pe tine de santinelă pe scară şi cum ea va urca probabil în turn pe platformă, ai putea să-i strecori un cuvânt. În momentul acela, un bărbat, cetăţean municipal după eşarfa tricoloră pe care-o purta, intră. Numai că omul acela era un necunoscut pentru căpitan şi pentru vânător, drept care privirile lor se fixară asupra lui. — Cetăţene general, spuse nou-venitul, adresându-se lui Santerre, te rog să mă primeşti în locul cetăţeanului Maurice Lindey, care e bolnav. Iată aici şi certificatul medicului. Rândul meu de gardă cade peste opt zile şi schimb cu dânsul, peste opt zile are să facă el de serviciu in locul meu, aşa cum astăzi fac eu în locul lui. — Numai dacă familia Capet, femei şi bărbaţi, va mai fi în viaţă peste opt zile, spuse unul dintre cetăţenii municipali. Santerre răspunse cu un zâmbet vag la gluma pe care o făcuse zelosul acela; apoi, întorcându-se spre înlocuitorul lui Maurice, zise: — Bine, du-te de semnează în condică în locul lui Maurice Lindey şi consemnează în coloana observaţiunilor pricinile acestei schimbări. Căpitanul şi vânătorul s-au privit cu o expresie de surprindere bucuroasă.  — Peste opt zile, îşi spuseră ei. — Căpitane Dixmer, strigă Santerre, ia postul în primire în grădină împreună cu însoţitorul pe care-l ai. — Hai, Morand, spuse căpitanul vânătorului care-l întovărăşea. Se auzi toba bătând, iar compania de sub comanda meşterului tăbăcar se depărta în direcţia indicată. După ce puştile fură puse în piramidă, compania se despărţi în grupuri, care începură să se plimbe în lung şi-n lat, care cum îl tăia capul. Locul plimbării lor era tocmai grădina unde, pe vremea lui Ludovic al XVI-lea, familia regală venea uneori să ia aer. Grădina era goală, aridă, dezolată, lipsită cu desăvârşire de flori, arbori sau verdeaţă. La vreo douăzeci şi cinci de paşi de porţiunea de zid ce dădea spre strada Porte-Foin, se înălţa un fel de cabană a cărei construire, datorită prevederilor municipalităţii, fusese îngăduită pentru un cât mai mulţumitor confort al gărzilor naţionale ce staţionau la Temple şi care, în zilele de răzmeriţă când le era interzisă ieşirea, găseau acolo de băut şi de mâncat. Conducerea micii locante interioare fusese grozav de râvnită. În sfârşit, concesiunea a fost dată unei patriote de nădejde, văduva unuia din cartier, ucis la 10 august, şi anume jupânesei Plumeau. Ghereta aceea mică, construită din scânduri şi chirpici, era aşezată în mijlocul unui răzor, căruia i se puteau recunoaşte marginile, datorită unui gard viu de merişor pitic. Era alcătuită dintr-o încăpere de vreo douăsprezece picioare pătrate, sub care se întindea o pivniţă, unde coborai pe nişte trepte grosolane tăiate chiar în pământ. Acolo văduva Plumeau ţinea sub cheie băuturile şi merindele, pe care le vegheau pe rând ea şi cu fiică-sa, o copilă între doisprezece şi cincisprezece ani. Abia instalaţi în bivuacul lor, cei din gărzile naţionale s-au apucat, precum am mai spus, unii să se plimbe prin grădină, alţii să stea de vorbă cu portăresele; unii se uitau la desenele schiţate pe pereţi care reprezentau, toate, subiecte patriotice, cum ar fi regele spânzurat, cu inscripţia: „Domnul Veto luând o baie de aer", sau regele ghilotinat, cu inscripţia: „Domnul Veto scuipând în paner", iar ceilalţi făceau propuneri doamnei Plumeau în privinţa unor proiecte gastronomice, sugerate de poftele lor, mai mari sau mai mici. În rândul acestora din urmă se aflau căpitanul şi vânătorul despre care am luat cunoştinţă. — A! căpitane Dixmer, exclamă cantiniera, am un vin grozav de Saumur, ehei! — Prea bine, cetăţeană Plumeau, dar vinul de Saumur, după părerea mea cel puţin, nu face nici doi bani fără brânza de Brie, răspunse căpitanul, care înainte de-a enunţa asemenea combinaţie se uitase cu grijă în jurul lui şi băgase de seamă că dintre merindele felurite cu care se făleau tejghelele cantinei lipsea tocmai alimentul acesta atât de apreciat de dânsul. — Vai! căpitane, parcă-i un făcut, dar tocmai am dat ultima bucată. — Atunci, spuse căpitanul, unde nu-i brânza de Brie, nici vinul de Saumur nu merge. Şi ia aminte, cetăţeană Plumeau, consumaţia ar fi meritat truda, mai ales că intenţionam să fac cinste întregii companii. — Căpitane, nu-ţi cer decât cinci minute, cât dau o fugă să caut la cetăţeanul portar, care-mi face concurenţă şi care are totdeauna; am s-o plătesc mai scump, dar tu eşti un prea bun patriot ca să nu mă despăgubeşti. — Da, da, du-te, răspunse Dixmer, iar noi în timpul ăsta avem să coborâm în pivniţă ca să ne alegem singuri vinul. — Ca la tine acasă, căpitane, chiar aşa. Şi văduva Plumeau începu s-alerge cât o ţineau picioarele spre ghereta portarului, în timp ce căpitanul şi vânătorul, înarmaţi cu o lumânare aprinsă, ridicau chepengul şi coborau în pivniţă. — Bine, zise Morand, după câteva clipe de cercetare, pivniţa se prelungeşte în direcţia străzii Porte-Foin. E adâncă de noua zece picioare şi n-are nici un soi de zidărie. — Cum este solul? întrebă Dixmer. — Tuf calcaros. Pământuri de umplutură. Toate grădinile de-aici au fost întoarse de mai multe ori, piatră nu găseşti nicăieri. — Iute, spuse repezit Dixmer, aud saboţii vivandierei noastre. Ia două sticle de vin şi hai să urcăm. Amândoi îşi făcură tocmai apariţia în deschizătura chepengului, când jupâneasa Plumeau se întoarse, aducând faimoasa brânză de Brie, cerută cu atâta stăruinţă. În urma ei veneau mai mulţi vânători, ademeniţi de înfăţişarea straşnică a brânzei cu pricina. Dixmer făcu cinste, oferi vreo douăzeci de sticle de vin companiei sale, în timp ce Morand povestea soldaţilor despre devotamenul lui Curtius, despre modestia lui Fabricius şi despre patriotismul lui Brutus şi Casisius, poveşti care fură cam tot atât de gustate cât şi brânză de Brie şi vinul de Anjou, oferite de Dixmer, ceea ce nu e puţin lucru. Bătură unsprezece ceasuri. La unsprezece şi jumătate se schimbau santinelele în posturi. — De obicei austriaca nu se plimbă de la douăsprezece până la unu? întrebă Dixmer pe Tison, care tocmai trecea prin faţa cabanei. — Ba da, chiar de la amiază la unu. Şi se apucă să cânte:   Cucoana urcă-n turn,  Miroton, tonton, mirontum.   Năzbâtia asta fu primită cu râsetele unanime ale soldaţilor din gărzile naţionale. Numaidecât după aceea Dixmer făcu apelul oamenilor din compania sa care trebuiau să intre de gardă de la unsprezece jumătate la unu jumătate, îi sfătui să se grăbească cu prânzul şi lui Morand îi dădu armele, ca să-l pună de gardă, aşa cum conveniseră, la ultimul etaj al turnului, chiar în ghereta în spatele căreia se ascunsese Maurice în ziua când interceptase semnalele ce-i fuseseră făcute reginei, de la fereastra unei case de pe strada Porte-Foin. Dacă te-ai fi uitat la Morand, în clipa în care primise dispoziţia de mai sus, atât de firească şi atât de aşteptată, ai fi văzut cum păleşte faţa lui încadrată de lungile şuviţe de păr negru. Deodată un zgomot surd zgudui curţile închisorii Temple şi în depărtare se auzi un fel de vijelie de strigăte şi urlete. — Ce-o mai fi şi asta? îl întrebă Dixmer pe Tison. — Ei! răspunse temnicierul, nimic. Se vede că-i vreun pui de răzmeriţă pe care ar vrea să ne-o facă ticăloşii ceia de partizani ai lui Brissot, înainte de-a merge la ghilotină. Strigătele deveneau din ce în ce mai ameninţătoare, se auzea duruitul artileriei în mers şi o ceată de oameni, care urlau, trecu pe-aproape de închisoarea Temple, strigând: „Trăiască secţiile! Trăiască Henriot! Jos cu brissotinii! Jos cu rolandiştii! Jos cu cocoana Veto!" — Bine! Bine! făcu Tison, frecându-şi mâinile, mă duc să-i dau drumul cocoanei Veto, să se bucure făr' de margini de dragostea pe care i-o poartă poporul. Şi se apropie de vizeta turnului. — Ei! Tison! strigă o voce tunătoare. — Da, cetăţene general, răspunse cel strigat, oprindu-se scurt în loc. — Azi nu-i plimbare! spuse Santerre. Arestatele n-au voie să iasă din celulă. Ordinul era fără apel. — Fie! făcu Tison, mai puţină bătaie de cap. Dixmer şi Morand schimbară o privire sumbră. Aşteptând apoi ca semnalul de schimbare a gărzii, acum de prisos, să sune, plecară amândoi să se plimbe între cantină şi zidul ce da spre strada Porte-Foin. Acolo, Morand se apucă să măsoare distanţa, făcând nişte paşi regulaţi, adică de câte trei picioare. — Care-i distanţa? întrebă Dixmer. — Între şaizeci şi şaizeci şi unu de picioare, răspunse Morand. — Câte zile ne-ar trebui? Morand se gândi, schiţă pe nisip cu o vergea câteva semne geometrice şi matematice, pe care le şterse numaidecât. — Şapte zile cel puţin, spuse el. — Maurice e de gardă peste opt zile, murmură Dixmer. Trebuie aşadar neapărat ca de azi în opt zile să fim împăcaţi cu Maurice. Ceasul bătu unsprezece jumătate. Morand apucă puşca, suspinând, şi, îndrumat de caporal, se duse să schimbe santinela care se plimba pe platforma turnului.     Capitolul XIV DEVOTAMENT    În ziua următoare celei în care se petrecuseră toate scenele pe care vi le-am povestit, adică la 1 iunie, la ceasurile zece dimineaţa, Geneviève şedea la locul ei obişnuit, de sub fereastră, şi se întreba de ce de trei săptămâni încoace zilele începeau atât de trist pentru ea, de ce treceau atât de încet şi, în sfârşit, de ce în loc s-aştepte seara cu nerăbdare, o aştepta acuma cu temere. Mai cu seamă nopţile îi erau triste. Nopţile ei de altădată erau atât de frumoase, nopţile acelea pe care şi le petrecea visând la ce se întâmplase în ajun şi la ce avea să fie a doua zi. Deodată, privirile îi căzură asupra unor minunate glastre cu garoafe roşii pe care încă din timpul iernii le scosese din sera cea mică, unde Maurice fusese închis, şi le ţinea în camera ei, ca să înflorească. Maurice o învăţase să le cultive pe răzorul din cutia de lemn de mahon, în care erau răsădite; acolo le stropise, le rărise şi le legase pe araci, cât timp venea Maurice, deoarece îi plăcea să-i arate progresele pe care încântătoarele flori le făcuseră în timpul nopţii, datorită îngrijirilor atente de care se bucurau. Dar de când Maurice încetase a mai veni, sărmanele garoafe fuseseră lăsate în părăsire şi iată că, daţi uitării, bieţii boboci moleşiţi rămăseseră seci şi se aplecau, îngălbenindu-se, peste marginile cutiei, pe jumătate veştejiţi. Geneviève, la simpla lor vedere, a înţeles şi motivul tristeţii sale. Îşi spuse că se întâmplă cu florile cum se întâmplă şi cu unele prietenii, pe care le hrăneşti, le cultivi cu pasiune şi care îţi fac inima să înflorească; pe urmă, într-o bună dimineaţă, o toană sau un neajuns retează prietenia din rădăcină, iar inima pe care prietenia aceea o însufleţea se închirceşte moleşită şi se ofileşte. Tânăra noastră simţi atunci toată groaza pe care-o avea în inimă. Sentimentul pe care a vrut să-l înfrunte şi pe care nădăjduise să-l răpună se zbătea înlăuntrul conştiinţei şi gândurilor sale, mai puternic ca oricând strigând că nu moare decât odată cu inima. Urmă o clipă de disperare, căci simţea că nu mai poate îndura lupta. Îşi aplecă uşor capul, îmbrăţişă unul dintre bobocii aceia veştejiţi. Tocmai în clipa în care îşi ştergea ochii, intră soţul ei. Dar şi Dixmer, pe de altă parte, era atât de preocupat şi absorbit de propiile-i gânduri, încât nici vorbă să ghicească tulburarea dureroasă pe care tocmai o încercase soţia lui, şi nu observă deloc roşcata trădătoare a pleoapelor ei. E drept că Geneviève, zărindu-şi soţul, se ridică în grabă şi, alergând spre el, astfel încât să fie cu spatele spre fereastră, îl întrebă. — Ei, cum e? — Cum să fie? Nimic nou. Cu neputinţă să-i strecori ceva, cu neputinţă s-o vezi măcar. — Cum? izbucni Geneviève, chiar cu toate zvonurile care bântuie prin Paris? — Ei, vezi, tocmai zvonurile de care vorbeşti au sporit neîncrederea paznicilor; s-au temut să nu se profite de învălmăşeala generală şi să se urzească tentativa de-a pune mâna pe închisoarea Temple. De aceea, în clipa în care majestatea-sa avea să urce pe platformă, Santerre a dat ordin să nu fie lăsate să iasă nici regina, nici doamna Elisabeth, nici principesa. — Sărmanul cavaler, cât de amărât trebuie să fi fost! — Era disperat când a văzut că ne scapă un asemenea prilej. S-a făcut atât de alb la faţă încât, de frică să nu se trădeze, l-am luat şi l-am dus de-acolo. — Dar, întrebă cu sfială Geneviève, nu se afla la Temple nici un cetăţean municipal dintre cunoştinţele dumitale? — Trebuia să fie unul, dar acela n-a venit deloc. — Cine? — Cetăţeanul Maurice Lindey, spuse Dixmer cu un glas pe care se silea să şi-l prefacă indiferent. — Şi de ce n-a venit? întrebă Geneviève, făcând şi ea acelaşi efort de-a părea nepăsătoare. — E bolnav. — Bolnav, el? — Da, ba chiar destul de grav. Patriot, cum îl ştii, s-a văzut totuşi silit să-şi cedeze rândul altuia. O, Doamne-Dumnezeule! dar chiar dac-ar fi fost acolo, urmă Dixmer, ar fi fost acelaşi lucru, înţelegi? Certaţi cum suntem, poate că s-ar fi ferit să stea de vorbă cu mine. — Cred, dragul meu, că dumneata exagerezi gravitatea situaţiei. S-ar putea ca domnul Maurice să nu mai vină pe-aici dintr-un capriciu, din cine ştie ce motive neîntemeiate. Dar asta nu înseamnă că e duşmanul nostru. Răceala nu înlătură politeţea şi, dacă te-ar fi văzut venind către el, sunt sigură c-ar fi făcut şi el jumătate de drum către dumneata. — Geneviève, îi răspunse Dixmer, pentru ceea ce aşteptăm noi de la Maurice, ar trebui mai mult decât o simplă politeţe: n-ar fi prea mult nici chiar o prietenie adevărată şi adâncă. Dar prietenia noastră e zdrobită. N-a mai rămas nici o speranţă în această privinţă. Şi Dixmer scoase un suspin adânc, pe când fruntea lui, de obicei senină, se încreţi plină de tristeţe. — Dar, spuse Geneviève cu sfiiciune, dacă socoteşti că domnul Maurice este atât de necesar proiectelor voastre... — Atât de necesar încât, interveni Dixmer, mă cuprinde deznădejdea văzând că nu vor izbuti fără el. — Ei bine, atunci de ce nu încerci un nou demers pe lângă cetăţeanul Lindey? I se părea că dacă-i rostea numele de familie, intonaţia vocii îi era mai puţin mângâietoare decât atunci când îl rostea pe cel de botez. — Nu, răspunse Dixmer, clătinând din cap, nu; am făcut tot ce puteam face, un nou demers ar părea ciudat şi i-ar trezi cu siguranţă bănuielile; nu, şi apoi, ştii ceva, Geneviève, eu văd puţin mai departe în toată povestea asta decât dumneata, în adâncul inimii lui Maurice e o rană. — O rană? întrebă Geneviève, foarte emoţionată. Vai! Doamne! ce vrei să spui? Vorbeşte, dragul meu. — Vreau să spun, şi dealtfel şi dumneata eşti încredinţată ca şi mine, că pricina rupturii noastre cu cetăţeanul Lindey e mai mult decât un capriciu. — Şi-atunci cărui fapt îi atribui dumneata ruptura? — Orgoliului, poate, spuse Dixmer cu promptitudine. — Orgoliului?... — Da, după părerea lui cel puţin, ne făcea o onoare, el, burghezul din Paris, el, pe jumătate nobil, păstrându-şi susceptibilităţile sub scutul patriotismului; ne făcea o onoare, el, republicanul atotputernic în secţia lui, în clubul şi-n municipalitatea lui, acordând prietenie unor fabricanţi pielari. Poate c-am fost prea rezervaţi, poate c-am fost necuviincioşi... — Dar, interveni Geneviève, dacă am fost prea rezervaţi, dacă am fost necuviincioşi, îmi pare că demersul pe care l-ai făcut dumneata pe lângă el a răscumpărat totul. — Da, presupunând că necazul a venit de la mine; dar dacă, dimpotrivă, supărarea îi vine de la dumneata? — De la mine? Şi cum crezi oare, dragul meu, că i-aş fi putut prilejui o supărare domnului Maurice? întrebă Geneviève mirată. — Ei! cine ştie, cu o fire ca a lui! Nu l-ai învinuit dumneata, şi încă cea dintâi, că e capricios? Iată, mă întorc iarăşi la primul meu gând. Geneviève, cred c-ai greşit că nu i-ai scris lui Maurice. — Eu! izbucni Geneviève, chiar crezi? — Nu numai că cred, răspunse Dixmer, dar chiar m-am gândit mult şi serios în răstimpul celor trei săptămâni de când s-a petrecut ruptura dintre noi. — Şi?...,întrebă timid Geneviève. — Şi socot că un asemenea demers este absolut indispensabil. — Oh! izbucni din nou Geneviève, nu, nu, Dixmer, nu-mi cere aşa ceva. — Ştii doar, Geneviève, că nu cer niciodată nimic de la dumneata; te rog numai. Ei bine, înţelegi?, te rog să-i scrii cetăţeanului Maurice. — Dar..., făcu Geneviève. — Ascultă, draga mea, începu iarăşi Dixmer, întrerupând-o, sau între dumneata şi Maurice sunt motive grave de ceartă, deoarece, în ce mă priveşte, niciodată nu s-a plâns de felul meu de-a fi şi de-a proceda, sau cearta dintre voi e urmarea vreunei copilării. Geneviève nu răspunse nici un cuvânt. — Dacă cearta e prilejuită de-o copilărie, ar fi curată nebunie din partea dumitale s-o lungeşti la nesfârşit; dacă totuşi are un motiv serios, în situaţia în care ne aflăm se cade, ia aminte bine la cele ce spun, să nu mai ţinem atât de mult la demnitatea sau la amorul-propriu. Zău, crede-mă, o ceartă dintre doi tineri trage mai puţin în cumpănă decât nişte interese uriaşe. Fă un efort, calcă-ţi pe suflet, scrie-i un cuvânt cetăţeanului Maurice Lindey şi-atunci are să se-ntoarcă. Geneviève rămase o clipă pe gânduri. — Dar, spuse ea, nu s-ar putea găsi un mijloc mai puţin compromiţător de-a restabili buna înţelegere dintre voi şi domnul Maurice? — Compromiţător zici? Dar, dimpotrivă, să-i scrii mi se pare un mijloc foarte firesc. — Mie nu, dragul meu. — Eşti tare îndărătnică, Geneviève. — Cel puţin dă-mi voie să-ţi spun că pentru prima oară observi la mine un asemenea cusur. Dixmer, care de câteva clipe îşi tot mototolea batista în mâini, îşi şterse fruntea plină de sudoare. — Da, răspunse el, şi tocmai de-aceea mirarea mea creşte. — Doamne, Doamne! făcu Geneviève, e oare cu putinţă, Dixmer, să nu fi înţeles motivele împotrivirii mele şi să vrei să mă sileşti să vorbesc? Şi, fără nici o vlagă, ca şi cum ar fi ajuns la capătul puterilor, lăsă să-i cadă capul pe piept şi braţele în lături. Dixmer păru ca face un efort puternic să se stăpânească, o apucă pe Geneviève de mână, o sili să ridice capul, şi privind-o în adâncul ochilor, izbucni în râs, într-un hohot ce i s-ar fi părut silit Genevièvei, dacă ea însăşi nu ar fi fost tulburată în momentele acelea. — Acum văd ce s-a întâmplat, spuse el. La drept vorbind, ai dreptate. Am fost orb. Cu inteligenţa dumitale, dragă Geneviève, cu fineţea şi discreţia de care te bucuri, te-ai lăsat furată de un gând banal, te-ai temut ca Maurice să nu se îndrăgostească de dumneata. Geneviève simţi cum un fior de frig ucigător îi pătrunde în inimă. Ironia soţului ei cu privire la dragostea pe care i-o purta Maurice, dragoste a cărei aprigă putere o putea lesne cântări după toate câte ştia ea despre firea tânărului nostru, dragoste pe care, în sfârşit, şi ea o împărtăşea în adâncul inimii fără să şi-o mărturisească altfel decât prin multe remuşcări, ironia aceea o ului. N-avu nici măcar puterea de-a se uita la el. Simţi că i-ar fi cu neputinţă să răspundă. — Am ghicit, nu-i aşa? urmă Dixmer. Ei bine, linişteşte-te, Geneviève, eu îl cunosc pe Maurice, e un republican înverşunat, care n-are în sufletul lui altă dragoste decât cea pentru patrie. — Domnule, întrebă Geneviève, eşti absolul sigur de cele ce spui? — Da! Fără îndoială, urmă Dixmer, dacă Maurice te-ar fi iubit, în loc să se certe cu mine, şi-ar fi îndoit numărul atenţiilor şi-al amabilităţilor faţă de cel pe care avea tot interesul să-l înşele. Dacă Maurice te-ar fi iubit, n-ar fi renunţat cu atâta uşurinţă la titlul de prieten al casei, cu ajutorul căruia, de obicei, se pot acoperi asemenea infidelităţi. — Zău, izbucni Geneviève, nu glumi deloc, te rog, cu asemenea lucruri. — Dar nu glumesc deloc, doamnă; îţi spun numai că Maurice nu te iubeşte, asta-i tot. — Iar eu, eu, se repezi Geneviève, îţi spun că te înşeli. — În cazul acesta, zise Dixmer, Maurice, care a avut mai curând puterea de-a se îndepărta decât de-a înşela încrederea gazdei sale, e un om cinstit; or, oamenii cinstiţi sunt rari, Geneviève, şi ai datoria să faci tot ce trebuie ca să-i readuci când au plecat de lângă tine. Geneviève, ai să-i scrii lui Maurice, nu-i aşa? — O! Doamne! exclamă tânăra noastră. Şi-şi lăsă capul să-i cadă între mâini: cel pe care trebuia să se sprijine în clipa primejdiei îi lipsea cu desăvârşire, ba mai curând o împingea în prăpastie, în loc s-o apere. Dixmer o privi o clipă, pe urmă, silindu-se să-i zâmbească, îi spuse: — Haide, draga mea, lasă la o parte amorul-propriu de femeie. Dacă Maurice doreşte să-ţi facă iarăşi declaraţii înfocate, râzi şi de astea cum ai râs de cele dintâi. Te cunosc, Geneviève, ai un suflet demn şi nobil. Sunt sigur de dumneata. — Vai! exclamă Geneviève, lăsându-se s-alunece aşa încât ajunse cu un ghenunchi jos, vai! Doamne!, cum poţi fi sigur de altul când nu eşti sigur de tine? Dixmer păli de parcă tot sângele i s-ar fi adunat în inimă. — Geneviève, spuse el, am greşit făcându-te să treci prin toate chinurile pe care le-ai încercat. Ar fi trebuit să-ţi spun chiar de la început: Geneviève, ne aflăm în epoca marilor dăruiri; Geneviève, i-am dăruit reginei, binefăcătoarea noastră, nu numai braţul, nu numai capul, dar şi fericirea mea. Alţii au să-i dăruiască vieţile lor. Voi face mai mult decât să-i dau viaţa, îmi voi risca onoarea; şi onoarea mea, dacă piere, nu va însemna decât o lacrimă ce se rostogoleşte în oceanul suferinţelor care e gata să înghită Franţa. Dar onoarea mea nu riscă nimic când se află sub paza unei femei ca Geneviève a mea. Pentru întâia oară Dixmer se dezvăluise în întregime. Geneviève înălţă capul, îşi pironi asupra lui ochii ei frumoşi, plini de admiraţie, se sculă încetişor şi-i întinse fruntea ca să i-o sărute. — Dumneata chiar vrei să-i scriu? îl întrebă ea. Dixmer făcu un semn afirmativ cu capul. — Atunci dictează. Şi luă o pană. — Nu, nicidecum, spuse Dixmer, e destul că uzez, că abuzez poate de tânărul acesta atât de demn. Şi de vreme ce se va împăca cu noi în urma unei scrisori pe care o va fi primit de la Geneviève, scrisoarea trebuie să fie chiar de la Geneviève şi nu de la domnul Dixmer. Şi Dixmer îşi sărută a doua oară soţia pe frunte, îi mulţumi şi plecă. Atunci Geneviève, cuprinsă de-un tremur, scrise:   „ Cetăţene Maurice, Ai ştiut cât de mult ţine soţul meu la dumneata. Trei săptămâni de despărţire, trei săptămâni ce ne-au părut cât un secol, te-au făcut să-l uiţi? Vino, te aşteptăm! Întoarcerea domniei-tale va fi o adevărată sărbătoare pentru noi. Geneviève"     Capitolul XV ZEIŢA RAŢIUNE   Maurice era într-adevăr serios bolnav, aşa cum trimisese vorbă în ajun generalului Santerre. De când nu mai ieşea din casă, Lorin venise regulat să-l vadă şi făcuse tot ce putuse ca să-l înduplece să mai petreacă puţin. Dar Maurice rezistase cu toată tăria. Sunt boli de care nu doreşti să te vindeci. În ziua de 1 iunie veni către ora unu. — Ce noutăţi de seamă pe ziua de azi? îl întrebă Maurice. Eşti grozav de impunător. Într-adevăr, Lorin purta costumul de zile mari: boneta roşie, carmaniola şi centura tricoloră împodobită cu cele două instrumente care, pe vremea aceea, erau numite pocalurile abatelui Maury, dar care mai înainte şi după aceea s-au chemat pur şi simplu pistoale. — Mai întâi, răspunse Lorin, are loc prăbuşirea generală a girondei, care e pe cale de-a se desăvârşi, dar ştii, iute, cât ai zice peşte, în clipa de faţă, de exemplu, se pregăteşte măcelul în Piaţa Carrousel. Apoi, îţi spun în mod special ţie, se pune la cale o mare solemnitate la care te poftesc poimâine. — Dar astăzi, ce se petrece astăzi? Zici c-ai venit să mă inviţi undeva. — Da, astăzi avem repetiţia. — Care repetiţie? — Repetiţia marii solemnităţi. — Dragul meu, spuse Maurice, doar ştii că de opt zile n-am mai ieşit, ca atare nu mai sunt la curent cu absolut nimic şi ţin neapărat să fiu încunoştinţat. — Cum! Încă nu ţi-am spus? — Nu mi-ai spus nimic. — Mai întâi, dragul meu, ştiai doar că l-am desfiinţat pe Dumnezeu pentru o bucată de vreme şi l-am înlocuit cu Fiinţa Supremă. — Da, asta o ştiu. — Ei bine, se pare că s-a băgat de seamă ceva: s-a văzut că Fiinţa Supremă e un individ moderat, un rolandist, un girondin. — Lorin, fără glume când e vorba de lucruri sfinte. Doar stii că asemenea lucruri nu-mi plac deloc. — Ce vrei, dragă? Trebuie să fii omul secolului în care trăieşti. Şi mie mi-era destul de drag Dumnezeul cel vechi, mai întâi de toate fiindcă eram obişnuit cu el. Cât despre Fiinţa Supremă — ar părea că are într-adevăr păcate şi că de când a ajuns acolo sus toate merg anapoda. În sfârşit, legislatorii noştri i-au decretat dizgraţierea. Maurice ridică din umeri. — Ridică tu din umeri cât pofteşti, spuse Lorin.   Cum ne-a-nvăţat filosofia,  Noi, mari adepţi ai lui Momus,  Decretăm ca nebunia  Să-şi aibă cultul in partibus.   Aşa că, urmă Lorin, de-aici înainte avem s-o adorăm câte puţin pe zeiţa Raţiune. — Şi tu te bagi în toate mascaradele astea? întrebă Maurice. — Vai! dragul meu, dacă ai cunoaşte-o şi tu pe zeiţa Raţiune aşa cum o cunosc eu, ai fi unul dintre partizanii ei cei mai înflăcăraţi. Ascultă, vreau s-o cunoşti şi tu, am să i te prezint. — Lasă-mă în pace cu toate nebuniile tale; sunt trist, doar ştii. — Cu atât mai mult, ce naiba!, ea are să te înveselească. E fată bună... Ei! dar tu o cunoşti pe sobra zeiţă pe care parizienii au s-o încununeze cu lauri şi-au s-o plimbe într-un car învelit de hârtie aurită. E... ia ghiceşte... — Cum vrei să ghicesc? — E Arthémise. — Arthémise? repetă Maurice controlându-şi memoria fară ca numele de mai sus să-i amintească cât de cât ceva. — Da, o brunetă înaltă, pe care am cunoscut-o anul trecut, la bal, la Operă, drept care tu ai venit să iei supeul cu noi şi ai ameţit-o. — A! da, e-adevărat, răspunse Maurice, acum mi-aduc aminte. Ea e? — Da, are cele mai multe şanse. Am prezentat-o la concurs. Toţi cei din clubul Termopile mi-au făgăduit votul. Peste trei zile — alegerea generală. Astăzi — ospăţ pregătitor, azi vărsăm vinul de Champagne, poate poimâine se va vărsa sânge! Dar să se verse ce se varsă, numai Arthémise să fie zieţă; de nu, să mă ia dracu! uf, vino! o îmbrăcăm noi cu tunica. — Mulţumesc. De când mă ştiu mi-a fost silă de-asemenea lucruri.  — Silă să îmbraci zeiţele? La naiba!, dragul meu, dar dificil mai eşti! Hai să vedem dacă aşa te-nvoieşti: eu am să-i pun tunica si tu ai să i-o scoţi. — Lorin, sunt bolnav şi nu numai că veselia m-a părăsit, dar chiar şi veselia altora îmi face rău. — Ei, asta e! ştii că mă sperii, Maurice! Nu te mai lupţi, nu mai râzi... nu cumva pui la cale o conspiraţie, aşa din întâmplare? — Eu? Ferească Dumnezeu! — Vrei să zici ferească zeiţa Raţiune! — Lasă-mă în pace, Lorin. Nu pot şi nici nu vreau să ies din casă. Stau în pat şi în pat rămân. Lorin se scarpină după ureche. — Bine! făcu el, acuma văd eu ce este. — Şi ce vezi? — Văd c-o aştepţi pe zeiţa Raţiune. — Ei, drăcia dracului! izbucni Maurice, prietenii spirituali mă stingheresc. Pleacă sau te dau dracului cu zeiţa ta cu tot. — Aşa, atacă, atacă... Maurice era gata să ridice mâna şi să-l dea dracului când fu oprit de îndatoritorul său, care intră tocmai în clipa aceea, ţinând în mâna o scrisoare pentru cetăţeanul fratele său. — Cetăţene Agesilau, interveni Lorin, ai intrat tocmai când nu trebuia; stăpânul tău era pe punctul de-a trăi o clipă sublimă. Maurice coborî mâna şi o întinse cu nepăsare spre scrisoare, dar abia o atinse, şi tresări; apoi, apropiind-o cu lăcomie de ochi, îi sorbi dintr-o privire scrisul şi pecetea, şi, pălind treptat la faţă, de parcă avea să i se facă rău, rupse pecetea. — Vai! şopti Lorin, iată că în fine ni se trezeşte interesul, după cât se pare. Dar Maurice nu mai asculta, citea cu nesaţ cele câteva rânduri de la Geneviève. Le- a citit şi le-a recitit de două, de trei, de patru ori. Pe urmă îşi şterse fruntea, lăsă mâinile să-i cadă şi se uită la Lorin năucit. — Ei, drace! zise Lorin, iată o scrisoare care, pare-se, cuprinde nişte veşti straşnice. Maurice reciti scrisoarea pentru a cincea oară şi se îmbujoră. Ochii săi seci se umeziră, un suspin adânc îi umflă pieptul. Apoi, uitând dintr-o dată de boală şi de slăbiciunea care o însoţise, sări jos din pat. — Hainele! strigă el către îndatoritorul său uluit. Hainele, dragă Agesilau! Ah! bietul Lorin, bunul meu Lorin, o aşteptam în fiecare zi, dar, drept să-ţi spun, nu mai aveam nici o speranţa s-o primesc. Dă-mi un pantalon alb şi o cămaşă cu jabou, piaptănă-mi părul şi rade-mă numaidecât. Îndatoritorul se porni să execute în grabă poruncile lui Maurice; îl pieptănă şi îl bărbieri într-o clipă. — S-o văd iarăşi! s-o văd iarăşi! izbucni tânărul nostru, ştii tu, Lorin, că habar n-am avut până acum ce înseamnă fericirea?! — Bietul de tine, Maurice, spuse Lorin, eu cred că ai nevoie să te duci să vezi pe cine te sfătuiam. — Dragul meu, exclamă Maurice, iartă-mă, drept să-ţi spun mi-am pierdut raţiunea. — Hai să ţi-o dau eu pe-a mea, răspunse Lorin, râzând de oribilul calambur. Lucru tare de mirare, până şi Maurice râse. Odată cu fericirea îi revenise cheful de-a gusta glumele. Şi nu numai atât. — Poftim, zise el, tăind o ramură de portocal plină de flori, du din partea mea buchetul ăsta demnei văduve a lui Mausoleus. — Bravo! exclamă Lorin, o galanterie ca asta mai zic şi eu. Te iert dealtfel. Şi pe urmă, mi se pare că eşti îndrăgostit de-a binelea şi trebuie să-ţi spun că totdeauna am avut cel mai profund respect pentru marile nefericiri. — Ei, da, aşa e, sunt îndrăgostit, spuse hotărât Maurice, a cărui inimă plesnea de bucurie, sunt îndrăgostit şi acum pot s-o mărturisesc pentru că şi ea mă iubeşte. De vreme ce mă cheamă, înseamnă că mă iubeşte, nu-i aşa Lorin? — Fără îndoială, răspunse cu complezenţă adoratorul zeiţei Raţiune. Dar, ia seama, Maurice, felul cum înţelegi tu lucrul acesta mă înspăimântă...   Când te iubeşte-o Egerie Nu e decât o-nşelăciune  De la tiranul Cupidon,  Iar înţeleaptă te ia-n balon,  Îndrăgosteşte-te de Raţiune  Fără să faci vreo nebunie!   — Bravo, bravo! strigă Maurice, bătând din palme. Şi luând-o la picior, coborî scara în goană, ajunse pe chei şi se repezi în direcţia atât de cunoscută a vechii străzi Saint-Jacques. — Ei, Agesilau, crezi că m-a aplaudat? îi ceru Lorin părerea. — Da, cu siguranţă, cetăţene, şi nici nu-i de mirare, căci ceea ce ai spus dumneata era tare frumos! — Atunci e mai bolnav decât credeam, adăugă Lorin. Apoi, la rândul său, coborî scara, dar cu un pas mai liniştit. Arthémise nu era Geneviève. Abia ajunsese cu florile lui de portocal pe strada Saint-Honoré, când o ceată de tineri cetăţeni cărora Lorin obişnuia să le împartă, după starea de spirit în care se afla, fie câte zece centime, fie câte un genunchi pe sub carmaniolă, se porniră să-l urmărească, plini de respect, luându-l, fără îndoială, drept unul dintre oamenii aceia virtuoşi, cărora Saint-Just propusese să li se dea haine albe şi buchete de flori de portocal. Cum cortegiul creştea fără încetare, un om virtuos fiind chiar şi-n epoca aceea ceva rar de văzut, o gloată de câteva mii de tineri se adunase când buchetul fu oferit Artémisei. A fost un omagiu la vederea căruia multe alte Raţiuni, care se aliniau în front, se simţiră rău, apucându-le chiar şi durerea de cap. În aceeaşi seară s-a răspândit în tot Parisul faimoasa cantată:   Trăiască zeiţa Raţiune,  Flacără pură, dulce lumină,  Cea mai frumoasă din lume.   Şi cum întâmplarea face să fi ajuns până la noi fără a se cunoaşte numele autorului, ceea ce a dat mult de furcă arheologilor Revoluţiei, aproape că am îndrăzni să afirmăm că faimoasa cantată a fost compusă pentru frumoasa Arthémise chiar de către amicul nostru Hyacinthe Lorin.  

Capitolul XVI FIUL RISIPITOR   Maurice n-ar fi putut merge mai repede, chiar dacă ar fi avut aripi. Străzile erau pline de lume, dar el nu băga de seamă mulţimea decât în măsura în care îl făcea să întârzie. Umbla vorba, în grupuri, că fusese asediată Convenţia, că majestatea-sa poporul era jignit prin reprezentanţii săi, că era oprită libera circulaţie, şi faptele puteau fi adevărate căci se auzea sunând clopotul de alarmă şi bubuind tunul. Dar ce-i păsa lui Maurice în clipa aceea de tunul şi de clopotul de-alarmă? Ce-l privea că deputaţii puteau sau nu ieşi, câtă vreme opreliştea n-ajungea până la el? El alerga, şi asta era tot. În timp ce alerga, îşi închipuia că Geneviève îl aştepta la ferestruica ce da asupra grădinii, ca să-i poată trimite, din depărtare, de cum îl va vedea, surâsul ei cel mai fermecător. Dixmer şi el trebuie să fi fost prevenit de fericita reîntoarcere, şi are să-i întindă lui Maurice mâna lui mare şi bună, atât de sinceră şi de leală în strânsoarea-i caldă. Îi era drag Dixmer în ziua aceea, îi era drag până şi Morand, cu părul lui negru şi ochelarii verzi, în dosul cărora crezuse până atunci ca vede lucind un ochi viclean şi ipocrit. Îi era drag tot ce se afla sub soare, fiindcă era fericit; ar fi aruncat bucuros flori asupra capetelor tuturor oamenilor, ca toţi oamenii să fie fericiţi ca el. Totuşi, bietul Maurice se înşela în speranţele sale, da, se înşela cum se întâmplă, de nouăsprezece ori din douăzeci, omului care gândeşte după cum îl îmbie inima, şi se ia după ce-i spune ea. În locul surâsului dulce pe care-l aştepta Maurice şi care trebuia să-l întâmpine de departe, de cum va fi fost zărit, Geneviève se hotărâse să nu-i arate eroului nostru decât o politeţe rece, răgaz şubred cu care voia să stăvilească torentul ce ameninţa să-i copleşească inima. Se retrăsese în camera ei de la primul etaj şi n-avea să coboare decât atunci când va fi poftită. Vai! şi ea se înşela. Numai Dixmer nici gând să se înşele; îl pândea pe Maurice de după un grilaj şi zâmbea ironic. Cetăţeanul Morand vopsea liniştit în negru nişte cozi mici pe are urma să le prindă de nişte pielicele albe de pisică, ca să facă din ele hermină. Maurice împinse portiţa aleii ca să intre simplu şi prieteneşte prin grădină. Ca altădată, portiţa dădu glas clopoţelului, în felul acela anumit care arăta că Maurice e cel ce o deschide. Geneviève, care stătea în picioare în faţa ferestrei închise, tresări. Lăsă să cadă perdeaua pe care o crăpase. Prima senzaţie pe care o încercă Maurice, reintrând acolo unde fusese poftit, fu, aşadar, o dezamăgire. Nu numai că Geneviève nu-l aştepta la fereastra ei de la parter, dar, intrând în salonaşul în care se despărţise de ea, n-o găsi şi fu silit să-şi anunţe prezenţa, ca şi cum, în cursul celor trei săptămâni în care lipsise, ajunsese să fie un străin. Inima i se strânse. Pe Dixmer l-a văzut Maurice cel dintâi; Dixmer dădu fuga şi-l strânse pe Maurice în braţe, cu exclamaţii de bucurie. Atunci coborî şi Geneviève. Îşi plesnise obrajii cu cuţitu-i de sidef, ca să-şi readucă sângele în obraji, dar nici măcar nu coborâse cele douăzeci de trepte şi carminul acela nefiresc pieri, întorcându-se în valuri spre inimă. Maurice o văzu pe Geneviève apărând în penumbra uşii, se îndreptă spre ea surâzând, ca să-i sărute mâna. Abia atunci îşi dădu seama cât de mult se schimbase. Şi ea, pe de altă parte, observă starea de slăbiciune a lui Maurice şi lucirea febrilă din ochii săi. — Aşadar, iată-te, domnule! îl întâmpină cu o voce din care nu-şi putu stăpâni emoţia. Se hotărâse să-i spună cu un glas indiferent: — „Bună ziua, cetăţene Maurice. De ce te arăţi atât de rar?" Varianta îi păru şi aşa rece lui Maurice, şi totuşi, ce nuanţă! Dixmer puse capăt cercetărilor prea prelungite şi reproşurilor reciproce. Porunci să li se servească prânzul, căci era aproape ora două. Intrând în sufragerie, Maurice băgă de seamă că tacâmul său fusese pus. Atunci sosi şi cetăţeanul Morand, îmbrăcat cu aceeaşi haină cafenie şi cu aceeaşi vestă. Purta tot ochelari verzi, avea aceleaşi plete mari, negre, şi acelaşi jabou alb. Maurice se arătă cât putu de afectuos cu tot grupul, care îi inspira infinit mai puţină temere când îl avea sub ochi decât când era departe. Într-adevăr, ce l-ar putea îndemna să creadă că Geneviève l-ar iubi pe chimistul acela mărunt? Trebuie să fii grozav de îndrăgostit şi, ca atare, nebun, ca să-ţi treacă asemenea trăsnaie prin cap. Dealtfel, momentul ar fi fost cum nu se poate mai prost ales ca să fii gelos. Maurice ţinea în buzunarul vestei scrisoarea primită de la Geneviève şi inima-i tresălta de bucurie. Geneviève îşi recăpătase seninătatea. Femeile se bucură de acea trăsătură aparte, datorită căreia prezentul poate aproape totdeauna să şteargă în ele urmele trecutului sau ameninţările viitorului. Redevenind fericită, Geneviève se simţi iarăşi stăpână pe ea, adică rece şi calmă, totuşi afectuoasă, altă nuanţă pe care Maurice n-a fost destul de pătrunzător spre a o înţelege. Lorin i-ar fi găsit explicaţia în Parny, Berlin sau în Gentil-Bernard. Conversaţia se opri asupra zeiţei Raţiune. Căderea girondinilor şi noul cult care trecea moştenirea puterii celeste în mâinile femeilor erau cele două evenimente ale zilei. Dixmer pretinse că nu i-ar fi părut deloc rău să vadă asemenea cinste de nepreţuit oferindu-i-se Genevièvei. Maurice dădu a râde, dar Geneviève fu de părerea soţului ei, aşa că Maurice îi privi pe amândoi uimit că patriotismul a putut rătăci până într-atât un spirit rezonabil cum era cel al lui Dixmer şi o fire plină de poezie cum era cea a Genevièvei. Morand dezvoltă teoria femeii politice, pornind de la Théroigne de Mericourt, eroina zilei de 10 august, şi ajungând la doamna Roland, sufletul Girondei. Pe urmă, în treacăt, lăsă să-i scape câteva vorbe împotriva femeilor ce asistă tricotând la şedinţele Convenţiei. Cuvintele lui îl făcură pe Maurice să zâmbească. De fapt, erau ironii amare împotriva acelor femele patriote, cărora mai târziu li s-a dat porecla hidoasă de „linge-ghilotină". — Vai! cetăţene Morand, spuse Dixmer, să respectăm patriotismul chiar şi-atunci când cade în rătăcire. — Cât despre mine, interveni Maurice, găsesc că femeile sunt totdeauna îndeajuns de patriote când nu sunt prea aristocrate. — Ai foarte mare dreptate, zise Morand. Eu mărturisesc cu toată sinceritatea că găsesc tot atât de demnă de dispreţ femeia care-şi dă aere de bărbat, pe cât de laş bărbatul care insultă o femeie, chiar dacă femeia aceea îi este cea mai înverşunată duşmancă. Cum era şi firesc, Morand căută să-l atragă pe Maurice pe un teren delicat. La rândul lui, Maurice răspunsese printr-un semn afirmativ. Arena de luptă era deschisă. Atunci, Dixmer, precum heraldul care dă semnalul, adăugă: — O clipă, o clipă, cetăţene Morand, exceptezi, sper, femeile care sunt duşmancele naţiunii. O tăcere de câteva secunde urmă după această ripostă la replica lui Morand şi la semnul afirmativ al lui Maurice. Tăcerea fu ruptă de Maurice. — Ba să nu exceptăm pe nimeni, spuse el cu tristeţe. Femeile care au fost duşmancele naţiunii sunt astăzi, pare-mi-se, tare pedepsite. — Te gândeşti la prizonierele de la Temple, austriaca, cumnata ei şi fata Capet, izbucni Dixmer cu o repeziciune şi volubilitate care alungau din vorbele lui orice expresie. Morand păli în aşteptarea răspunsului tânărului municipal şi oricine l-ar fi observat ar fi zis că avea să-şi sape brazde pe piept, într-atât de adânc îşi înfipsese unghiile în carne. — Tocmai de ele vorbesc, răspunse Maurice. — Cum! exclamă Morand cu vocea gâtuită, ceea ce se spune e adevărat, cetăţene Maurice? — Dar ce se spune? întrebă tânărul. — Că prizonierele sunt tratate cu cruzime, câteodată chiar de cei a căror datorie ar fi să le apere. — Există oameni, răspunse Maurice, care nu merită numele de oameni. Sunt cei laşi care nu s-au luptat niciodată şi care simt nevoia să-i tortureze pe cei învinşi ca să se încredinţeze că sunt învingători. — Dumneata, Maurice, nu faci parte dintre oamenii aceia, sunt sigură, izbucni Geneviève. — Doamnă, răspunse Maurice, eu, cel care vă vorbeşte, am fost de gardă lângă eşafod când a pierit răposatul rege. Aveam sabia în mână şi eram postat acolo ca să ucid cu mâna mea pe oricine ar fi căutat să-l salveze. Totuşi, în clipa în care a ajuns lângă mine, mi-am scos fără să vreau pălăria şi întorcându-mă către oamenii mei le-am spus: „Cetăţeni, vă pun în vedere că voi străpunge cu sabia trupul primului care ar îndrăzni s-arunce injurii regelui aici de faţă." Ei bine! desfid pe oricine cutează să spună că măcar un singur strigăt s-a înălţat din rândurile companiei mele. Tot eu am scris cu mâna mea prima dintre cele zece mii de lozinci afişate în Paris, când regele fu readus de la Varennes: „Oricine va saluta pe rege, va fi bătut; oricine îl va insulta, va fi spânzurat." Ei bine, urmă Maurice, fără să observe ce puternic efect făcuseră vorbele lui în rândurile celor de faţă, ei bine, am dovedit, aşadar, că sunt un patriot bun şi sincer, şi că detest regii şi pe sprijinitorii lor. Şi, în ciuda părerilor pe care le am şi care nu sunt decât expresia convingerilor mele adânci, cu toată certitudinea mea că austriaca are o bună parte de vină în nenorocirile care mâhnesc şi tulbură Franţa, declar că niciodată, dar niciodată un om, oricare ar fi el, fie chiar Santerre, n-o va insulta pe fosta regină în prezenţa mea. — Cetăţene, îl întrerupse Dixmer, clătinând din cap, ca unul care dezaprobă asemenea îndrăzneală, ştii dumneata c-ar trebui să fii tare sigur de noi ca să spui asemenea lucruri în faţa noastră? — Le spun în faţa domniilor-voastre şi în faţa tuturor, Dixmer. Aş mai adăuga: poate că şi ea va pieri pe eşafodul pe care a pierit soţul ei, şi eu nu sunt dintr-aceia care să se teamă de-o femeie, şi totdeauna îi voi cruţa pe toţi cei mai slabi ca mine. — Şi regina, întrebă cu sfiiciune Geneviève, ţi-a arătat vreodată în vreun fel, domnule Maurice, că ar fi fost mişcată de asemenea delicateţe, cu care acum e departe de-a fi obişnuită? — Arestata mi-a mulţumit de mai multe ori pentru menajamentele mele faţă de ea, doamnă. — Atunci trebuie să aştepte cu plăcere când e rondul dumitale de gardă... — Aşa cred, răspunse Maurice. — Deci, spuse Morand, tremurând ca o femeie, de vreme ce faci dovada că eşti un suflet generos, cum nimeni nu mai face dovadă acum, cred că nu persecuţi nici copiii. — Eu? făcu Maurice. Întrebaţi-l pe nelegiuitul de Simon ce greutate are braţul cetăţeanului municipal în faţa căruia a avut îndrăzneala să-l lovească pe micuţul Capet. Răspunsul de mai sus a stârnit o reacţie spontană la masa lui Dixmer. Toţi comesenii se sculară în semn de respect. Numai Maurice rămase pe scaun, neîndoindu-se că lui i se datora elanul de admiraţie. — Ei bine, ce e? întrebă mirat. — Am crezut c-a strigat cineva din atelier, răspunse Dixmer. — Nu, nu, spuse Geneviève. Şi eu am crezut la început la fel, dar ne-am înşelat. Şi cu toţii se reaşezară. — A! deci dumneata, cetăţene Maurice, spuse Morand cu un tremur în glas, eşti cetăţenul municipal despre care s-a vorbit atât de mult şi care a apărat un copil într-un chip atât de nobil? — S-a vorbit? întrebă Maurice cu o naivitate aproape sublimă. — Oh! iată un suflet nobil, spuse Morand, sculându-se de la masă, ca să nu se trădeze, şi retrăgându-se în atelier, ca şi cum o lucrare grabnică l-ar fi chemat acolo. — Da, cetăţene, răspunse Dixmer, da, s-a vorbit, şi trebuie să recunosc că toţi oamenii cu suflet şi plini de curaj te-au lăudat fără să te cunoască. — Hai să-l lăsăm să rămână necunoscut, adăugă Geneviève. Gloria pe care i-ar aduce-o asemenea fapte ar fi prea primejdioasă. Astfel, în cursul acelei ciudate convorbiri, fiecare, fără să ştie, îşi spusese cuvântul cu privire la eroism, la devotament, la afecţiune şi bunătate. Ajunseseră până aproape de exclamaţia de dragoste.     Capitolul XVII MINERII   În clipa în care se sculau de la masă, Dixmer fu înştiinţat că notarul său îl aştepta în birou. Cerându-i scuze lui Maurice, de care obişnuia să se despartă în acest fel, se duse acolo unde îl aştepta notarul. Era vorba de cumpărarea unei mici case din strada Corderie, situată în faţa grădinii închisorii Temple. Dealtfel, s-ar fi putut spune că Dixmer cumpăra un loc de casă, şi nu o casă, fiindcă imobilul existent nu era decât o ruină. El însă avea intenţia s-o reclădească. De aceea nici târgul cu proprietarul n-a durat mult. Chiar în dimineaţa aceea notarul o văzuse şi căzuse de acord cu preţul de nouăsprezece mii cinci sute de livre, îi supusese propietarului contractul spre semnare şi urma să-i înmâneze suma convenită în schimbul imobilului. Proprietarul era obligat să elibereze chiar în cursul zilei casa în care aveau să intre lucrătorii a doua zi. Contractul odată semnat, Dixmer şi Morand se duseră împreună cu notarul în strada Corderie, grăbiţi să vadă noua achiziţie fiindcă fusese făcută „pe nevăzute". Era o casă aşezată cam pe unde se află astăzi numărul 20, cu trei etaje, având şi o mansardă. Parterul fusese închiriat cândva unui negustor de vinuri şi avea nişte pivniţe straşnice. Proprietarul lăudă cu deosebire pivniţele; erau partea cea mai valoroasă a casei. Dixmer şi Morand păreau că arată prea puţin interes pivniţelor acelora şi totuşi, amândoi, ca din complezenţă, coborâră în „subterane", cum le numea propietarul. În pofida obiceiului proprietarilor, acesta într-adevăr nu minţise: pivniţele erau grozave, una dintre ele se întindea până sub strada Corderie, deasupra se auzea duruitul trăsurilor. Dixmer şi Morand nu părură a pune mare preţ pe-un asemenea avantaj, exprimându-şi chiar dorinţa să astupe cavităţile acelea care, minunate pentru un negustor de vinuri, se dovedeau a fi de prisos pentru nişte burghezi de treabă, care gândeau să ocupe casa-ntreagă. După pivniţe, vizitară parterul, apoi etajul întâi şi pe urmă etajul doi, de unde dădeai cu ochii drept în grădina Temple, invadată ca de obicei de soldaţii din Garda naţională, care se bucurau din plin de ea de când regina nu se mai plimba pe-acolo. Dixmer şi Morand îşi recunoscură prietena, pe văduva Plumeau, care, alergând încoace şi-ncolo, făcea onorurile cantinei. Bineînţeles, dorinţa lor de-a fi recunoscuţi de ea nu era prea mare, de vreme ce se ascundeau în dosul proprietarului, care le demonstra cât e de avantajos să ai o asemenea vedere, pe cât de variată, pe atât de plăcută. Cumpărătorii cerură să vadă mansarda. Proprietarul nu se aşteptase la o asemenea pretenţie, şi nu avea cheia. Dar, înduioşat de teancul de bancnote ce-i fu arătat, dădu fuga jos s-o caute. — Nu m-am înşelat, spuse Morand, casa asta ne convine de minune. — Dar de pivniţă ce ai de spus? — Că e un ajutor al providenţei care ne scuteşte de două zile de muncă. — Crezi că e orientată înspre cantină? — O apucă puţin spre stânga, dar n-are a face. — Dar bine, întrebă Dixmer, cum ai să poţi ţine linia subterană cu toată siguranţa că vei ajunge unde ţinteşti? — Fii pe pace, dragul meu, asta mă priveşte. — Dacă am da totuşi de aici semnalul că veghem? — De la platformă regina n-ar putea să-l vadă, căci numai mansardele sunt, cred, la nivelul platformei, şi nu sunt sigur nici de asta. — N-are a face; Toulan sau Mauny ar putea să-l vadă printr-o deschizătură oarecare, şi-o vor preveni pe majestatea-sa. Dixmer făcu nişte noduri la capătul unei perdele de stambă, şi scoase perdeaua prin fereastră de parcă ar fi împins-o vântul. Pe urmă, amândoi, ca şi cum ar fi fost nerăbdători să vadă mansarda, se duseră să-l aştepte pe propietar la scară, după ce închiseră uşa la etajul al doilea ca nu cumva să-i vină bravului om ideea de-a trage înăuntru perdeaua ce fâlfâia în afară. Mansarda, aşa cum prevăzuse Morand, n-ajungea până la vârful turnului. Era în acelaşi timp o dificultate şi un avantaj: dificultate pentru că nu puteau să comunice cu regina prin semne, avantaj pentru că o asemenea imposibilitate înlătura orice bănuială. Casele înalte erau, fireşte, cele mai supravegheate. — Ar trebui ca prin Mauny, Toulan sau prin fiica lui Tison sa fie găsit un mijloc de a i se comunica să-şi ia măsurile de cuviinţă ca să nu fie surprinsă, murmură Dixmer. — Am să mă gândesc la asta, răspunse Morand. Coborâră. Notarul aştepta în salon cu contractul gata semnat. — E în regulă, spuse Dixmcr, casa îrni convine. Numără-i cetăţeanului cele nouăsprezece mii cinci sute de livre, aşa cum am convenit, şi dă-i să semneze. Proprietarul numără şi el cu atenţie suma şi semnă. — Ştii, cetăţene, îi spuse Dixmer, că una din clauzele principale e să-mi pui casa la dispoziţie chiar în seara asta, ca să pot aduce chiar de mâine lucrătorii. — Mă voi conforma, cetăţene; poţi să iei cheile cu dumneata chiar acum. Deseară la ceasurile opt casa va fi cu desăvârşire goală. — Ah! stai puţin, exclamă Dixmer, parcă dumneata, cetăţene notar, mi-ai spus că mai e o ieşire ce dă în strada Porte-Foin? — Da, cetăţene, răspunse proprietarul, dar am blocat-o, deoarece, c-un singur îndatoritor, bietul de el, era prea greu şi obositor să se vegheze la două uşi. Dealtfel, ieşirea e blocată în aşa fel, încât poate fi pusă iarăşi în folosinţă cu o muncă de cel mult două ceasuri. Vreţi să vă încredinţaţi, cetăţenilor? — Mulţumesc, e de prisos, răspunse Dixmer, n-are nici o importanţă pentru noi ieşirea aceea. Şi plecară amândoi, după ce l-au silit pe proprietar să făgăduiască pentru a treia oară că la orele opt scara casa va fi goală. Seara la cesurile nouă, amândoi se reîntoarseră, urmaţi la oarecare distanţă de şase bărbaţi, cărora, în toiul dezordinii care domnea în tot Parisul, nimeni ne le dădu nici o atenţie Intrară ei doi, mai întâi. Proprietarul se ţinuse de cuvânt, casa era cu desăvârşire goală. Închiseră obloanele cu cea mai mare grijă şi aprinseră lumânările pe care Morand le adusese cu el în buzunar. Cei cinci sau şase bărbaţi intrară unul după altul. Erau comesenii obişnuiţi ai muncitorului tăbăcar, aceiaşi contrabandişti care, într-o seară, fuseseră pe cale să-l ucidă pe Maurice, şi care după aceea ajunseseră prietenii lui. Uşile fură închise şi cu toţii coborâră în pivniţă. Pivniţa, atât de dispreţuită şi nebăgată-n seamă în timpul zilei, devenise, seara, partea cea mai importantă a casei. Astupară mai întâi toate deschizăturile şi crăpăturile prin care o privire curioasă ar fi putut pătrunde înăuntru. Apoi Morand răsturnă numaidecât un butoi gol cu fundul în sus şi se apucă să schiţeze cu creionul pe o bucată de hârtie nişte figuri geometrice. În timp ce trase liniile acelea, ceilalţi, conduşi de Dixmer, au ieşit din casă, au apucat-o pe strada Corderie şi s-au oprit în colţul străzii Beauce, în faţa unei trăsuri acoperite. În trăsură se afla un om care distribui în tăcere fiecăruia câte o unealtă din cele folosite de soldaţii genişti: unuia o cazma, altuia o sapă, altuia o lopată, altuia o rangă. Fiecare dintre ei o ascunsese sub haina îmblănită sau sub mantie. Minerii se întoarseră pe drumul pe care veniseră şi trăsura se făcu nevăzută. Morand isprăvise lucrul. Se duse de-a dreptul într-un ungher al pivniţei.  — Acolo, zise el, săpaţi acolo. Şi muncitorii eliberării se apucară numaidecât de lucru. Situaţia deţinuţilor de la Temple ajunsese din ce în ce mai gravă şi, mai ales, din ce în ce mai dureroasă. Pentru o clipă, regina, doamna Elisabeth şi principesa recăpătaseră oarecare speranţă. Nişte cetăţeni municipali, anume Toulan şi Lepâtre, cuprinşi de milă pentru augustele deţinute, le arătaseră oarecare bunăvoinţă. La început, prea puţin obişnuite cu asemenea semne de simpatie, bietele femei n-avură nici un pic de încredere, dar când speri nu se poate să n-ai încredere. Dealtfel, ce i se mai putea întâmpla reginei pe care închisoarea o despărţise de fiul ei, iar moartea — de soţ? Să meargă la eşafod ca el? De multă vreme privea o asemenea soartă în faţă şi, cu timpul, isprăvise prin a se obişnui cu ea. Prima oară când le veni rândul de gardă lui Toulan şi Lepâtre, regina le ceru, dacă-i adevărat că se interesau de soarta ei, să-i povestească amănuntele morţii regelui. Li se punea simpatia la grea încercare. Lepâtre, care fusese de faţă la execuţie, ascultă de ordinul reginei. Regina ceru gazetele care relatau cum a decurs execuţia. Lepâtre făgădui că le va aduce data viitoare. Rândul de gardă le venea din trei în trei săptămâni. Când trăia regele, la Temple erau patru municipali. După moartea lui nu rnai erau decât trei: unul de veghe ziua, doi — noaptea. Toulan şi Lepâtre născociră atunci un şiretlic ca să fie totdeauna de gardă noaptea împreună. Ceasurile de gardă se trăgeau la sorţi: pe un biletel se scria ziua şi pe celelalte două noaptea. Fiecare îşi trăgea bileţelul dintr-o pălărie. Hazardul îi alegea pe gardienii de noapte. De fiecare dată când Lepâtre şi Toulan erau de gardă, ei scriau ziua pe toate trei buletinele şi întindeau pălăria cetăţeanului municipal pe care voiau să-l înlăture. Acesta vâra mâna în urna improvizată şi trăgea un bileţel pe care scria neîndoielnic ziua. Toulan şi Lepâtre le rupeau pe celelalte două, bombănind că hazardul le rezervă totdeauna corvoada cea mai grea şi mai plicticoasă, adică paza de noapte. Când regina fu încredinţată de simpatia celor doi supraveghetori, îi puse în legătură cu Cavalerul de Maison-Rouge. Atunci fu urzită o tentativă de evadare. Regina şi doamna Elisabeth trebuiau să fugă travestite în ofiţeri municipali, cu bilete de trecere ce aveau să le fie procurate. Cât despre cei doi copii, adică principesa şi tânărul prinţ moştenitor, cum omul care aprindea lămpile cu ulei la Temple venea însoţit de doi copii de-aceeaşi vârstă cu principesa şi principele moştenitor, se hotărâse ca Turgy, despre care vom vorbi îndată, să îmbrace nişte haine la fel cu ale lampagiului şi să-i scoată astfel pe principesă şi pe prinţul moştenitor. Să spunem în două cuvinte ce era cu Turgy. Turgy fusese pe vremuri băiat de serviciu la sufrageria regelui şi adus la Temple cu o parte din personalul de serviciu de la Tuileries, căci regele avusese la început un serviciu al meselor destul de bine organizat. În prima lună serviciul acela costase naţiunea treizeci sau patruzeci de mii de franci. Dar, cum e lesne de înţeles, asemenea risipă nu mai putea dăinui. Comuna făcu ordine. Au fost concediaţi şefii, bucătarii şi ajutorii de bucătari. Un singur băiat de serviciu fu menţinut; ei bine, băiatul acesta era Turgy. Turgy era, aşadar, un agent intermediar între cele două deţinute şi partizanii lor, deoarce el putea ieşi din Temple şi, ca atare, putea duce bileţele şi aduce răspunsuri. De obicei biletele erau răsucite în chip de dopuri la sticluţele cu lapte de migdale care li se aduceau reginei şi doamnei Elisabeth. Erau scrise cu zeamă de lămâie şi literele rămâneau invizibile până ce hârtia era apropiată de foc. Totul era pregătit pentru evadare, când, într-o zi, Tison şi-a aprins pipa cu dopul uneia dintre sticluţe. Pe măsură ce hârtia ardea, el văzu apărând litere. Stinse hârtia pe jumâtate arsă şi duse fragmentul care rămăsese la consiliul de conducere al închisorii. Acolo hârtia fu apropiată de foc, dar nu putură fi citite decât câteva cuvinte fără şir; cealaltă jumătate fusese prefăcută în scrum. S-a recunoscut însă scrisul reginei. Interogat, Tison relată câteva amabilităţi pe care i se păruse că le observă din partea lui Toulan şi Lepâtre faţă de deţinute. Cei doi comisari municipali au fost denunţaţi municipalităţii şi li se interzise intrarea în Temple. Rămăsese Turgy. Dar neîncrederea crescând în cel mai înalt grad, niciodată nu mai era lăsat singur cu principesele. Orice comunicare cu exteriorul ajunsese imposibilă. Totuşi, într-o bună zi, doamna Elisabeth îi dăduse lui Turgy un cuţitaş cu lama de aur, de care se slujea ea ca să-şi taie fructele, rugându-l să-l cureţe. Turgy bănui ceva şi, tot curăţindu-l, îi scoase mânerul, în mâner era vârât un bileţel. Bileţelul era un alfabet de semne. Turgy îi dădu cuţitul doamnei Elisabeth, dar un cetăţean municipal, care era de faţă, i-l smulse din mâini şi-l cercetă, despărţind şi el, la rândul său, lama de mâner. Din fericire, bileţelul nu mai era acolo. Totuşi, municipalul confiscă cuţitul. Atunci a plănuit neobositul Cavaler de Maison-Rouge a doua tentativă de evadare care urma să fie înfăptuită datorită casei pe care o cumpărase Dixmer. Totuşi, puţin câte puţin deţinutele pierduseră orice speranţă. În ziua aceea, regina, înspăimântată de strigătele din stradă care străbătură până la ea, şi aflând din acele strigăte că era vorba să fie puşi sub acuzare girondinii, ultimii susţinători ai moderaţiei, se întristase de moarte. Odată girondinii ucişi, familia regală n-ar mai fi avut în Adunarea Convenţiei nici un apărător. La orele şapte li se servi cina. Cetăţenii municipali examinară fiecare fel de mâncare, ca de obicei, desfăcură unul câte unul toate şervetele, sondară pâinea, unul cu furculiţa, celălalt cu degetele, fărâmară macaroanele, sparseră nucile, în sfârşit cercetară totul de teamă să nu le parvină deţinutelor un bileţel. Apoi, după ce precauţiile de mai sus fuseseră luate, poftiră pe regină şi pe principesă să se aşeze la masă: — Văduvă Capet, poţi să te apuci să mănânci. Regina clătină din cap în semn că nu-i era foame. Dar în acelaşi timp, principesa veni, ca şi cum ar fi dorit să-şi sărute mama, şi-i şopti încet: — Aşează-te la masă, doamnă, îmi pare că Turgy îţi face semn. Regina tresări şi ridică capul. Turgy se afla în faţa ei, cu şervetul pus pe braţul stâng şi cu mâna dreaptă atingându-şi ochiul. Ea se sculă numaidecât, fără să mai facă nici o obiecţie, şi se duse să-şi ocupe locul obişnuit la masă. Cei doi municipali asistau: nu le era îngăduit să lase principesele nici o clipă singure cu Turgy. Picioarele reginei şi ale doamnei Elisabeth se întâlniseră sub masă şi îşi făceau semne. Cum regina era aşezată în faţa lui Turgy, nici unul dintre semnele băiatului nu putea să-i scape. Dealtfel, toate gesturile lui erau atât de fireşti, încât nu puteau inspira şi nici nu inspirară nici o bănuială municipalilor. După cină, se strânse masa cu aceleaşi precauţii ce fuseseră luate la servirea ei. Până şi cele mai mici fărâme de pâine fură adunate şi cercetate, după care Turgy ieşi primul, pe urmă şi municipalii, dar rămase nevasta lui Tison. Femeia asta ajunsese feroce de când fusese despărţită de fiică-sa, de soarta căreia nu mai ştia nimic. De câte ori regina o îmbrăţişa pe principesă — fiica ei — o apuca furia, de parcă ar fi fost cuprinsă de nebunie. De-aceea regina, a cărei inimă maternă înţelegea prea bine ce însemna durerea unei mame, se oprea deseori în clipa când îşi căuta o asemenea mângâiere, singura dealtfel care îi mai rămăsese. Tison veni să-şi ia nevasta, dar ea spuse că nu pleacă până n-o vede pe văduva Capet culcată. Doamna Elisabeth se despărţi atunci de regină şi trecu în încăperea ei. Regina se dezbrăcă şi se culcă, la fel şi principesa. Atunci femeia lui Tison luă lumânarea şi ieşi. Municipalii se şi culcaseră pe paturile lor de campanie în coridor. Luna, palida vizitatoare a deţinuţilor, strecura prin deschizătura oblonului o rază piezişă care de la fereastră se aşternea la picioarele reginei. O clipă domni în cameră o linişte deplină. Apoi o uşă se învârti uşor în balamale, o umbră se strecură prin raza de lumină şi se apropie de căpătâiul patului. Era doamna Elisabeth. — Ai văzut? întrebă ea în şoaptă. — Da, răspunse regina. — Şi ai înţeles? — Atât de bine că nici nu-mi vine a crede. — Hai să repetăm semnele. — Mai întâi şi-a atins ochiul cu mâna, ca să ne arate că a intervenit ceva nou. — Pe urmă a mutat şervetul de pe braţul stâng pe braţul drept, ceea ce însemnă că se fac încercări pentru eliberarea noastră. — Pe urmă şi-a dus mâna la frunte, în semn că ajutorul pe care ni-l vesteşte ne vine dinăuntru şi nu din străinătate. — Apoi, când l-ai rugat să nu uite să-ţi aducă mâine laptele de migdale, şi-a făcut două noduri la batistă. — E deci iarăşi Cavalerul de Maison-Rouge. Nobil suflet! — El e, spuse şi doamna Elisabeth. — Dormi, fata mea? întrebă regina. — Nu mamă, răspunse principesa. — Atunci, roagă-te pentru cine ştii tu. Doamna Elisabeth plecă fără zgomot în camera ei şi preţ de cinci minute se auzi glasul tinerei prinţese care vorbea cu Dumnezeu în tăcerea nopţii. Asta se petrecea tocmai în clipa în care, după indicaţiile şi dispoziţiile lui Morand, răsunau primele lovituri de cazma în casa cea mică din strada Corderie.