Alexandre Dumas

Alexandre Dumas Vicontele de Bragelonne Volumul 4 I RIVALI POLITICI D’Artagnan îi făgăduise domnului Baisemeaux că va fi înapoi la sfârşitul mesei, şi se ţinu de cuvânt. Erau la vinurile uşoare şi la băuturile dulci, despre care mergea vestea că se aflau din belşug în pivniţa guvernatorului, când pintenii căpitanului de muşchetari răsunară pe coridor şi el însuşi apăru în pragul uşii. Athos şi Aramis se feriseră să-şi dea pe faţă gândurile în timpul convorbirii. Astfel că nici unul din ei nu izbutise să ghicească ce era în capul celuilalt. Mâncaseră bine, discutaseră despre Bastilia, despre cea din urmă călătorie la Fontainebleau, despre viitoarea serbare pe care domnul Fouquet avea să o dea la Vaux. Se menţinuseră la generalităţi şi nici unul, în afară de Baisemeaux, nu atinsese chestiunile particulare.   D’Artagnan căzu tocmai la mijlocul convorbirii, palid încă şi emoţionat după întrevederea sa cu regele. Baisemeaux se grăbi să-i ofere un scaun. D’Artagnan nu se codi să primească un pahar plin, şi-l goli dintr-o sorbitură. Athos şi Aramis observară amândoi că prietenul lor nu era în apele lui. Cât despre Baisemeaux, el nu-l mai vedea decât pe căpitanul de muşchetari al maiestăţii sale, şi căuta cu tot dinadinsul să-i fie pe plac. A fi în preajma regelui însemna, pentru domnul Baisemeaux, a avea toate îndreptăţirile. Aramis, cu toate că vedea bine această tulburare, nu-i putea ghici însă pricina. Singur Athos credea că înţelege ceva. Pentru el, întoarcerea lui d’Artagnan, şi mai ales frământarea omului atât de liniştit de obicei, însemna: “I-am cerut regelui ceva şi regele m-a refuzat”, şi socotea că numai acesta putea fi adevărul.   Athos zâmbi, se ridică de la masă şi-i făcu un semn lui d’Artagnan, ca spre a-i aminti că aveau altceva mai bun de făcut decât să stea şi să se ospăteze acolo. D’Artagnan pricepu îndemnul şi-i răspunse printr-un alt semn. Aramis şi Baisemeaux, urmărind acest dialog mut, priviră întrebător. Athos se simţi atunci dator să le dea lămuriri în legătură cu ceea ce se întâmpla. — Adevărul, prieteni – zise contele de La Fère cu un surâs – este că tu, Aramis, ai stat la masă cu un criminal de stat, iar dumneata, domnule Baisemeaux, cu propriul dumitale prizonier. Baisemeaux scoase o exclamaţie de surprindere şi aproape de bucurie. Acest simpatic domn Baisemeaux era mândru de închisoarea lui. Lăsând la o parte chestiunea câştigului, cu cât avea mai mulţi deţinuţi, cu atât era mai fericit; şi cu cât aceşti deţinuţi erau mai de soi, cu atât se simţea mai măgulit. În ce-l priveşte pe Aramis, acesta, luând o înfăţişare potrivită cu împrejurarea, zise: — Oh, dragă Athos, iartă-mă, dar aproape că bănuiam ceea ce se petrece. Vreo poznă de-a lui Raoul sau a domnişoarei de La Vallière, nu-i aşa? — Vai! murmură Baisemeaux. — Iar tu – continuă Aramis – ca mare senior ce eşti, neţinând seama că palatul nu mai e ticsit acum decât de curteni, te-ai dus la rege şi i-ai vorbit fără ocol. — Ai ghicit, prietene. — Astfel încât – bâigui Baisemeaux, speriat că avusese la masa lui pe un om căzut în dizgraţia maiestăţii sale – astfel încât, domnule conte…? — Astfel încât, dragul meu guvernator – răspunse Athos – prietenul meu d’Artagnan îţi va înmâna hârtia aceea pe care o zăresc la cingătoarea lui şi care nu este altceva, desigur, decât ordinul pentru arestarea mea.   Baisemeaux întinse mâna, cu supunerea lui obişnuită. D’Artagnan scoase, într-adevăr, două hârtii de la brâu, şi pe una i-o dădu guvernatorului. Baisemeaux desfăcu hârtia şi citi cu jumătate de glas, privind către Athos pe deasupra rândurilor şi întrerupându-se mereu în cursul lecturii: — “Ordin de întemniţare în castelul meu de la Bastilia…” Foarte bine… “În castelul meu de la Bastilia… domnul conte de La Fère.” Oh, domnule, e pentru mine o dureroasă cinste de a vă ţine sub pază! — Vei avea un deţinut potolit, domnule – rosti Athos cu glasul lui blând şi melodios. — Dar un deţinut care nu va sta mai mult de o luna la dumneata, dragul meu guvernator – zise Aramis, în timp ce Baisemeaux, cu ordinul în mână, transcria în condica lui de înregistrări voinţa regală. — Ba nici măcar o zi sau, mai bine zis, nici măcar o noapte – adăugă d’Artagnan arătând al doilea ordin al regelui – căci acum, scumpe domnule Baisemeaux, va trebui să transcrii acolo şi acest ordin de punere numaidecât în libertate a contelui. — Ah – făcu Aramis – m-ai scăpat de-o mare grijă, d’Artagnan! Şi strânse într-un chip plin de înţeles mâna muşchetarului, o dată cu aceea a lui Athos. — Ei, cum – rosti cu uimire acesta din urmă – regele îmi redă libertatea? — Citeşte, dragă prietene – răspunse d’Artagnan. Athos luă ordinul şi-l citi. — E adevărat – zise el. — Şi-ţi pare rău? întrebă d’Artagnan. — Oh, nu, dimpotrivă. Eu nu-i vreau răul regelui, şi cel mai mare rău pe care cineva îl poate dori regilor este de a-i face să săvârşească o nedreptate. Dar pesemne că ai avut de îndurat multe pentru asta, nu-i aşa? Hai, mărturiseşte, prietene. — Eu? Câtuşi de puţin! răspunse muşchetarul râzând. Regele face tot ce doresc eu. Aramis se uită la d’Artagnan şi văzu că acesta minţea. În schimb, Baisemeaux nu-şi mai lua ochii de la muşchetar, pătruns de o adâncă admiraţie pentru acest om care-l făcea pe rege să zică aşa cum voia el. — Şi regele îl trimite pe Athos în surghiun? întrebă Aramis. — Nu, nu chiar aşa; regele nici n-a adus vorba despre aşa ceva – răspunse d’Artagnan. Dar părerea mea e că acum contele nu are altceva mai bun de făcut, afară numai dacă nu ţine să-i mulţumească regelui… — Nu ţin, într-adevăr – zise Athos zâmbind. — Ei bine, eu cred că acum contele nu are altceva mai bun de făcut – reluă d’Artagnan – decât să se retragă la castelul său. De altfel, dragul meu Athos, vorbeşte, cere; dacă una din reşedinţe îţi place mai mult decât cealaltă, mă fac punte să ţi-o obţin pe aceea pe care o doreşti. — Nu, mulţumesc – zise Athos – nimic nu-mi poate face mai multă plăcere, dragă prietene, decât să mă reîntorc în singurătatea mea, la umbra vajnicilor mei copaci, pe malul Loarei. Dacă Dumnezeu e cel mai mare tămăduitor al rănilor sufletului, natura este cel mai desăvârşit leac. Aşa că, domnule – continuă Athos întorcându-se către Baisemeaux – iată-mă liber, nu-i aşa? — Da, domnule conte, aşa cred, aşa sper cel puţin – rosti guvernatorul întorcând pe o parte şi pe alta cele două bucăţi de hârtie – afară numai dacă domnul d’Artagnan nu are cumva un al treilea ordin. — Nu, scumpe domnule Baisemeaux, nu – zise muşchetarul – execută-l pe-al doilea şi să ne oprim aici. — Ah, domnule conte – reluă Baisemeaux adresându-se lui Athos – nici nu ştiţi ce pierdeţi! V-aş fi trecut la treizeci de livre, în rând cu generalii; ce spun, la cincizeci, în rând cu prinţii, şi aţi fi mâncat în fiecare seară aşa cum aţi mâncat astă-seară. — Îngăduie-mi, domnule – răspunse Athos – să mă mulţumesc cu puţinul meu de-acasă. Apoi, întorcându-se către d’Artagnan, îi spuse: Să mergem, prietene. — Să mergem – răspunse d’Artagnan. — Îmi va fi dată bucuria – întrebă Athos – de a te avea ca tovarăş de drum, prietene? — Numai până la poartă, dragul meu – răspunse d’Artagnan. După aceea, îţi voi spune ceea ce i-am spus şi regelui: “Sunt de serviciu”. — Dar tu, scumpul meu Aramis – zise Arhos cu un zâmbet – nu vrei să mă însoţeşti? La Fère e în drumul spre Vannes. — Eu, dragă prietene – răspunse prelatul – am o întâlnire astă-seară la Paris, şi n-aş putea lipsi fără să-mi încurc anumite rosturi. — Atunci, iubite prietene – zise Athos – dă-mi voie să te îmbrăţişez şi să plec. Dragă domnule Baisemeaux, multe mulţumiri pentru bunăvoinţa dumitale, şi mai ales pentru dovada pe care mi-ai arătat-o despre felul cum se trăieşte la Bastilia.   Şi, după ce-l îmbrăţişă pe Aramis şi-i strânse mâna lui Baisemeaux, după ce primi urările de drum bun din partea amândurora, Athos se retrase împreună cu d’Artagnan. În timp ce deznodămintul scenei de la Palatul Regal se încheia la Bastilia, să vedem ce se petrecea acasă la Athos şi la Bragelonne. Grimaud, după cum ştim, îl însoţise pe stăpânul său la Paris; după cum am arătat, fusese de faţă la plecarea de acasă a lui Athos; îl văzuse pe d’Artagnan muşcându-şi mustaţa şi îl văzuse pe stăpânul lui urcându-se în trăsură; cercetase îndeaproape cele două fizionomii, şi le cunoştea bine pe amândouă de prea multă vreme pentru a nu înţelege, dincolo de masca nepăsării lor, că se petreceau lucruri grave. Îndată după plecarea lui Athos, începu să se fră-mânte îndelung. Îşi aminti felul ciudat în care Athos îşi luase rămas bun, îşi aminti stânjeneala, greu de observat pentru alţii, dar nu şi pentru el, a acestui stăpân ale cărui hotărâri erau atât de limpezi, a cărui voinţă era atât de neşovăielnică. Ştia că Athos nu luase nimic în afară de ceea ce avea pe el, şi, totuşi, îşi spunea că Athos nu plecase de-acasă pentru un ceas, nici chiar pentru o zi.   În felul cum Athos rostise cuvântul de rămas bun, despărţindu-se de Grimaud, se putea vedea că era vorba de o plecare pentru mai multă vreme. Toate acestea îi reveniră în minte o dată cu simţămintele de dragoste adâncă pentru Athos, o dată cu groaza de golul şi singurătatea ce cuprind totdeauna închipuirea oamenilor care iubesc; toate acestea, spunem, îl făcură pe cinstitul Grimaud să se simtă foarte trist şi mai ales foarte neliniştit. Fără să-şi dea seama de ceea ce făcea de la plecarea stăpânului său, rătăcea singur prin toată casa, căutând, ca să spunem aşa, urmele stăpânului, asemuindu-se în aceasta  căci tot ce e bun se aseamănă  câinelui care nu se nelinişteşte de lipsa stăpânului, ci numai i se face un urât de moarte. Dar cum, la instinctul animalului, Grimaud adăuga judecata omului, el se simţea cuprins în acelaşi timp şi de urât, şi de nelinişte. Negăsind nimic care să-i călăuzească gândurile, nevăzând nimic sau nedescoperind nimic care să-i potolească temerile, Grimaud începu să-şi închipuie ceea ce putuse să se întâmple. Dar închipuirea e izvorul sau, mai curând, supliciul inimilor bune. Într-adevăr, niciodată nu se întâmplă ca o inimă bună să gândească despre un prieten că e fericit sau că e voios.   Niciodată porumbelul care şi-a luat zborul în văzduh nu-i trezeşte altceva decât groază porumbelului rămas în hulubărie. Grimaud trecu deci de la nelinişte la groază. Recapitulă tot ceea ce se petrecuse: scrisoarea lui d’Artagnan către Athos, scrisoare în urma căreia Athos păruse atât de abătut; apoi vizita lui Raoul la Athos, vizită în urma căreia Athos îşi pusese ordinele şi costumul de ceremonie; pe urmă, întrevederea aceea cu regele, întrevedere după care Athos se întorsese acasă atât de posomorât; pe urmă, discuţia dintre tată şi fiu, discuţie după care Athos îl îmbrăţişase cu atâta tristeţe pe Raoul, în timp ce acesta plecă atât de întristat la el acasă; în sfârşit, sosirea lui d’Artagnan muşcându-şi mustaţa, sosire în urma căreia domnul conte de La Fère se urcase în trăsură împreună cu d’Artagnan. Toate acestea alcătuiau o dramă în cinci acte, foarte limpede, mai ales pentru un analist de forţa şi pătrunderea lui Grimaud. Şi, din capul locului, Grimaud recurse la mijloacele de prim ordin: se duse să caute în haina pe care o lăsase stăpânul său scrisoarea lui d’Artagnan. Această scrisoare se găsea încă acolo, şi iată care era conţinutul ei:   Dragă prietene, Raoul a venit să-mi ceară lămuriri despre purtarea domnişoarei de La Vallière în timpul şederii tânărului nostru prieten la Londra. Eu însă sunt un biet căpitan de muşchetari ale cărui urechi sunt împuiate toată ziua cu strigăte de cazarmă şi cu ceea ce se vorbeşte pe coridoarele palatului. Dacă i-aş fi spus lui Raoul tot ce cred a şti, bietul băiat ar fi murit dintr-o dată; eu însă, care sunt în serviciul regelui, nu pot vorbi despre treburile regelui. Dacă inima te îndeamnă, fă-o tu! Lucrurile te privesc mai mult decât pe mine, şi aproape tot atât de mult ca şi pe Raoul. Grimaud îşi smulse un firişor de păr din creştet. Şi-ar fi smuls el mai multe dacă ar fi avut o chică mai bogată! “Iată – îşi zise apoi – nodul enigmei. Fata şi-a făcut de cap. Ceea ce se spune despre ea şi despre rege e adevărat. Tânărul nostru stăpân e înşelat. Pesemne c-o ştie. Domnul conte s-a dus la rege şi i-a vorbit pe şleau. Pe urmă, regele l-a trimis pe domnul d’Artagnan să potolească lucrurile. Ah, Dumnezeule – îşi aminti Grimaud – domnul conte s-a întors acasă fără spadă!” Această descoperire făcu să i se umple fruntea de sudoare cumsecadelui om. Nu stătu să chibzuiască mai mult, ci-şi înfundă pălăria pe cap şi alergă la locuinţa lui Raoul. După plecarea Louisei, Raoul îşi înăbuşise durerea, dacă nu dragostea, şi, silit să privească înainte pe acest drum primejdios spre care-l împingeau nebunia şi răzvrătirea, el îl văzu de la prima aruncătură de ochi pe tatăl său înfruntând împotrivirea regală, fiindcă Athos se hotărâse de la început să înfrunte această împotrivire. Într-o asemenea clipă de luminare şi înţelegere, nefericitul tânăr îşi aminti foarte bine semnele misterioase ale lui Athos, vizita neaşteptată a lui d’Artagnan, şi întreaga înlănţuire a acestei ciocniri dintre un prinţ şi un supus apăru în faţa ochilor săi îngroziţi. D’Artagnan de serviciu, adică ţintuit la postul său, nu venise, fireşte, la Athos pentru plăcerea de a-l vedea pe acesta. El venise ca să-i spună ceva. Acest ceva, în împrejurări atât de potrivnice, nu putea fi decât o nenorocire sau o primejdie. Raoul se cutremură la gândul că fusese egoist, că uitase de tatăl său pentru dragostea lui, că, într-un cuvânt, căutase mângâierea visului sau a deznădejdii, atunci când era poate vorba să respingă atacul făţiş îndreptat împotriva lui Athos. Aceste gânduri îl făcură să sară de pe scaun. Îşi încinse repede spada şi alergă spre locuinţa tatălui său. Pe drum se lovi de Grimaud, care, pornit de la polul opus, se grăbea, cu aceeaşi însufleţire, să descopere adevărul. Cei doi oameni se uitară cu uimire unul la altul: erau şi unul şi altul pradă aceleiaşi năluciri urzite de închipuirea lor. — Grimaud! strigă Raoul. — Domnul Raoul! strigă Grimaud. — Domnul conte e bine? — L-ai văzut? — Nu; unde e? — Îl caut şi eu. — Dar domnul d’Artagnan? — A plecat împreună cu el. — Când? — La zece minute după plecarea dumneavoastră. — Şi cum au plecat? — Cu trăsura. — Unde s-au dus? — Nu ştiu. — Tatăl meu a luat bani la dânsul? — Nu. — O spadă? — Nu. — Grimaud! — Domnule Raoul! — Mi se pare că domnul d’Artagnan a venit ca să… — Ca să-l aresteze pe domnul conte, nu-i aşa? — Da, Grimaud. — Aş fi jurat că aşa e! — Pe ce drum au apucat? — Pe drumul spre chei. — La Bastilia? — Ah, Doamne, da! — Repede, să alergăm fără zăbavă! — Da, să alergăm. — Dar încotro? zise deodată Raoul cu deznădejde. — Să trecem pe la domnul d’Artagnan; poate vom afla ceva acolo. — Nu; dacă s-au ascuns de mine fugind din casa tatălui meu, se vor ascunde pretutindeni. Să mergem la… Oh, Doamne, dar am înnebunit cu totul astăzi, bunul meu, Grimaud! — Unde să mergem? — Am uitat de domnul du Vallon. — Domnul Porthos? — Care mă aşteaptă! Ah, ţi-am spus, am înnebunit cu totul astăzi! — Care vă aşteaptă, unde? — La schitul franciscan de la Vincennes! — Ah, Doamne!… Din fericire, e lângă Bastilia. Haidem, repede! — Domnule, să pun şeile pe cai. — Da, prietene, du-te şi pune-le.   descărcați gratuit cartea gratuit de aici:…

Alexandre Dumas Vicontele de Bragelonne Volumul 3 I PSIHOLOGIE REGALĂ Regele intră în apartamentele sale cu un pas grăbit. Se prea poate că Ludovic al XlV-lea mergea atât de repede ca să nu se clatine. Ai fi zis că lăsa în urma lui vălul unui doliu misterios. Voioşia aceea pe care toată lumea o observase în mişcările lui la venirea sa în salonul DOAMNEI, şi de care toţi se bucuraseră, nimeni n-o adâncise poate în adevăratul ei sens; dar acum, această plecare atât de furtunoasă, acest chip atât de răvăşit, fiecare le înţelese, sau cel puţin crezu că le înţelege fără mare greutate.   Cutezanţele DOAMNEI, glumele ei puţin cam aspre pentru o fire uşor de întărâtat, şi mai ales pentru o fire de rege, asemuirea, prea directă, fără îndoială, a acestui rege cu un om de rând – iată motivele pe care adunarea le dădea plecării atât de pripite şi atât de neaşteptate a lui Ludovic al XlV-lea. DOAMNA, mai pătrunzătoare ca alţii, nu văzu nici ea totuşi altceva în purtarea monarhului. Şi se simţea mulţumită că lovise întrucâtva în amorul propriu al aceluia care, uitând atât de repede înţelegerea încheiată, părea că luase hotărârea să dispreţuiască, fără a se sinchisi de nimic, cele mai nobile şi mai ilustre cuceriri. Nu era tocmai lipsit de însemnătate pentru DOAMNA, în situaţia în care se găseau lucrurile, de a-l face pe rege să priceapă că era totuşi o deosebire între a iubi pe plan înalt şi a umbla după un amor oarecare, ca un cadet de provincie. Prin iubirile acestea mari, care-şi făceau simţite regalitatea şi atotputernicia, păstrându-şi într-o anumită măsură eticheta şi mândria, un rege nu numai că nu se cobora cu nimic, dar îşi câştiga chiar liniştea, apărarea, misterul şi respectul tuturor. Amorurile vulgare, dimpotrivă, îi aduceau, chiar şi din partea celor mai umili supuşi, clevetiri şi zâmbete de sarcasm; pierdea atunci din măreţia lui, socotită ca neputând da greş şi neputând fi ştirbită. Coborât în sfera măruntelor mizerii omeneşti, el se lovea acolo de biete furtuni lipsite de glorie. Într-un cuvânt, a face din regele-zeu un simplu muritor, atingându-l în inimă, sau chiar numai în obraz, ca pe cel din urmă dintre supuşii lui, însemna să aduci o lovitură îngrozitoare orgoliului ce stăpânea acest sânge clocotitor: Ludovic putea fi captivat mai degrabă prin amor propriu, decât prin iubire. DOAMNA îşi ticluise bine răzbunarea; şi, după cum am văzut, se şi răzbunase.   Să nu se creadă totuşi că DOAMNA era pradă pasiunilor oarbe ale eroinelor din evul mediu şi că privea lucrurile sub aspectul lor sumbru; DOAMNA, dimpotrivă, tânără, graţioasă, spirituală, cochetă, îndrăgostită mai mult din fantezie, din imaginaţie sau ambiţie, decât dintr-o pornire a inimii, DOAMNA, dimpotrivă, inaugura acea epocă de plăceri uşoare şi trecătoare ce se întinde pe parcursul celor o sută douăzeci de ani câţi se numără între jumătatea veacului al XVII-lea şi cele trei pătrimi ale veacului al XVIII-lea. DOAMNA vedea, prin urmare, sau, mai bine zis, credea că vede lucrurile sub adevărata lor înfăţişare; ea ştia că regele, augustul ei cumnat, fusese cel dintâi care râsese de sărmana La Vallière şi că, după obiceiul lui, nu era de presupus că s-ar putea îndrăgosti vreodată de persoana de care avusese prilejul să râdă, fie chiar şi numai o singură clipă. Şi apoi nu era aici şi amorul propriu, acest demon şoptitor care joacă un rol atât de mare în comedia dramatică ce se numeşte viaţa unei femei? Amorul propriu care-i striga cu glas tare, în şoaptă, cu jumătate de voce, pe toate tonurile posibile, că nu se putea în nici un chip ca ea, prinţesă, tânără, frumoasă, bogată, să fie pusă alături de biata La Vallière, tot atât de tânără ca şi dânsa, e adevărat, dar nu atât de frumoasă şi, pe deasupra, cu desăvârşire săracă. Iar această părere a DOAMNEI nu trebuie să mire pe nimeni: se ştie doar că firile cele mai puternice sunt acelea care se măgulesc cel mai mult în comparaţiile pe care le fac între ele şi alţii, între alţii şi ele.   Vom fi poate întrebaţi ce urmărea DOAMNA prin acest atac atât de savant întocmit? Pentru ce atâtea forţe risipite, dacă nu era serios vorba să-l smulgă pe rege de lângă o inimă nouă în care el voia să se instaleze? Avea oare nevoie DOAMNA să-i dea o asemenea importanţă domnişoarei de La Vallière, câtă vreme nu se temea de ea? Nu, DOAMNA nu se temea de La Vallière, în lumina vederilor unui istoric care cunoaşte faptele şi ştie cum se înlănţuiesc ele în viitor sau cum s-au înlănţuit în trecut; DOAMNA nu era nici proroc, nici sibilă; ea nu putea să citească mai mult decât oricare altul în această teribilă şi fatală carte a viitorului, care închide în paginile ei cele mai tainice evenimentele cele mai serioase. Nu, DOAMNA voia pur şi simplu să-l pedepsească pe rege pentru că-i ascunsese înclinarea lui către o altă femeie; voia să-i dovedească în chip limpede că, dacă el folosea acest soi de arme ofensive, atunci ea, femeie de spirit şi de viţă, găsea fără doar şi poate în arsenalul imaginaţiei sale armele defensive în stare să ţină piept chiar atacurilor unui rege. Şi, pe urmă, mai voia să-i arate că, în acest gen de războaie, regii nu mai sunt regi sau, în tot cazul, că regii, luptând pentru propria lor piele, ca nişte oameni de rând, pot să-şi vadă coroanele căzând la cea dintâi lovitură primită; că, în sfârşit, dacă la început, bizuindu-se pe frumuseţea lui, sperase să fie adorat de toate femeile de la curtea sa, asta era o pretenţie pur omenească, îndrăzneaţă, jignitoare pentru unele femei situate mai sus decât altele, şi că lecţia, dată la timp acestui cap regal prea înalt şi prea mândru, nu va fi decât folositoare.   Iată, desigur, care erau gândurile DOAMNEI cu privire la rege. Ceea ce se întâmplase mai înainte rămânea în afara lor. Aşadar, am văzut că ea acţionase asupra spiritului domnişoarelor sale de onoare şi pregătise în toate amănuntele comedia care tocmai se jucase. Regele fu de-a dreptul uluit. De când scăpase de sub tutela domnului de Mazarin, era pentru întâia oară când se vedea iarăşi tratat ca un simplu om. O astfel de severitate, din partea supuşilor săi, i-ar fi dat prilejul să se împotrivească. În luptă, puterile cresc. Dar să se ia la harţă cu nişte femei, să fie încolţit de nişte biete provinciale venite de la Blois anume pentru asta, era culmea dezonoarei pentru un rege tânăr, plin de vanitatea pe care i-o stârneau deopotrivă şi însuşirile sale personale şi puterea regală. Nu era nici o măsură de luat, nici mustrări, nici surghiun, nici a o face pe supăratul. A face pe supăratul ar fi însemnat să mărturisească singur că a fost atins, ca Hamlet, de o spadă cu vârful fără apărătoare – arma ridicolului. Să te prefaci supărat pe femei, ce umilire! Mai ales când aceste femei au la-ndemână râsul pentru a se răzbuna! O, dacă, în loc să lase totul pe seama femeilor, un curtean oarecare s-ar fi amestecat în această intrigă, cu câtă plăcere s-ar fi slujit Ludovic al XIV-lea de prilej pentru a-l arunca în Bastilia!   Dar şi aici mânia regelui se oprea în loc, învinsă de puterea judecăţii. Să ai o armată, închisoare, o putere aproape divină, şi să pui această atotputernicie în slujba unei mărunte dorinţe de răzbunare, iată ceva nedemn nu numai de un rege, dar chiar de un om. Trebuia deci să-şi mistuie în tăcere, pur şi simplu, ocara şi să-şi pună pe faţă masca blândeţii şi a bunăvoinţei. Trebuia să o trateze pe DOAMNA ca pe o prietenă. Ca pe o prietenă!… Şi de ce nu? Căci DOAMNA sau pusese la cale cele ce s-au întâmplat, sau întâmplările îi dăduseră apă la moară. Dacă ea era aceea care pusese la cale totul, o făcuse cu multă îndrăzneală, dar, la urma urmei, oare nu ăsta era rolul ei firesc? Cine se dusese s-o caute, în cele mai dulci momente al lunii sale de miere, pentru a-i şopti la ureche cuvinte de dragoste? Cine cutezase să înfrunte riscurile adulterului, mai mult chiar, ale incestului? Cine, retras în dosul omnipotenţei sale regale, îi spusese acestei tinere femei: “Nu te teme de nimic, iubeşte-l pe regele Franţei, el e mai presus de toţi, şi un gest al braţului său înarmat cu sceptru te va apăra împotriva tuturor, chiar împotriva remuşcărilor tale”? Deci tânăra Prinţesă se supusese acestui cuvânt regesc, cedase la acest glas ispititor, iar acum, după ce făcuse sacrificiul moral al onoarei sale, se vedea plătită pentru acest sacrificiu printr-o necredinţă cu atât mai umilitoare, cu cât avea drept pricină o femeie cu mult mai prejos decât aceea care la început se crezuse a fi iubită. Aşa încât, dacă DOAMNA ar fi fost instigatoarea acestei răzbunări, DOAMNA ar fi avut dreptate. Dacă, dimpotrivă, ea n-avea nici un amestec în această întâmplare, ce motiv avea regele să se supere pe ea? Trebuia oare, sau, mai degrabă, putea ea să stăvilească limbuţia câtorva guri provinciale? Trebuia oare, printr-un exces de zel rău înţeles, să înăbuşe, cu riscul de a o învenina, obrăznicia celor trei fetişcane?   Toate aceste gânduri erau tot atâtea înţepături în însuşi orgoliul regelui; dar, după ce-şi reaminti cu de-amănuntul cele petrecute, Ludovic se miră, stând şi chibzuind, adică după ce-şi legase rănile, că simte alte dureri surde, necunoscute şi de nesuportat. Şi, ceea ce nu îndrăznea să-şi mărturisească nici lui însuşi, era că aceste mâhniri apăsătoare porneau chiar din inima sa. Şi, într-adevăr, se cuvine ca povestitorul s-o mărturisească în faţa cititorului, aşa cum regele şi-o mărturisea lui însuşi: îşi lăsase inima să-i fie ademenită de acea declaraţie copilărească a domnişoarei de La Vallière; crezuse într-o dragoste curată, într-o dragoste adresată bărbatului din el, într-o dragoste străină de orice interes; şi sufletul său, mai tânăr şi mai naiv decât ar fi crezut, sărise în întâmpinarea celuilalt suflet ce se îndrepta spre el cu toate năzuinţele sale. Lucrul cel mai puţin obişnuit în istoria atât de complexă a dragostei este dubla tresărire a iubirii în două inimi dintr-o dată: nici simultaneitate, nici egalitate; unul din îndrăgostiţi începe să iubească aproape întotdeauna înaintea celuilalt, după cum unul sfârşeşte să iubească, aproape întotdeauna, mai târziu decât celălalt. Astfel încât curentul electric se stabileşte în funcţie de intensitatea primei pasiuni care se aprinde. Cu cât domnişoara de La Vallière se arătase mai îndrăgostită, cu atât regele se simţea mai atras spre ea. Şi tocmai asta era ceea ce îl uimea pe rege. Căci era limpede pentru el că nici un curent de simpatie nu putuse să-i străbată inima, deoarece mărturisirea aceea a fetei nu era dragoste, deoarece mărturisirea aceea a ei nu era decât o insultă adusă bărbatului şi regelui, deoarece, în sfârşit, şi asta mai ales îl ardea ca un fier roşu, deoarece, în sfârşit, vorbele acelea nu erau decât o prefăcătorie.   Aşadar, această copilă, căreia, la o privire mai atentă, i se putea tăgădui totul, frumuseţe, blazon, spirit, aşadar, această copilă, aleasă de DOAMNA însăşi tocmai pentru starea ei umilă, nu numai că îl provocase pe rege, dar îl dispreţuise pe rege, adică pe un bărbat care, asemeni unui sultan din Asia, n-avea decât să-şi arunce ochii, să întindă mâna, să lase să-i cadă batista. Şi totuşi, din ajun, el era preocupat de această copilă în aşa măsură, că nu se mai gândea decât la ea, n-o mai visa decât pe ea; din ajun, imaginaţia lui se complăcea în a-i împodobi imaginea cu toate vrăjile pe care ea nu le avea; din ajun, în sfârşit, el, pe care-l chemau atâtea treburi, pe care-l chemau atâtea femei, îşi consacrase toate minutele vieţii sale, toate bătăile inimii sale acestei singure reverii. Într-adevăr, era prea mult, sau era prea puţin. Indignarea îl făcea pe rege să uite de orice, chiar de faptul că de Saint-Aignan era alături de el; iar această indignare se manifesta prin cele mai necruţătoare mustrări la adresa altora.   E adevărat că de Saint-Aignan se ghemuise într-un colţ şi privea din acel colţ cum se înteţeşte furtuna. Dezamăgirea lui i se părea probabil un lucru de nimic în comparaţie cu mânia regală. Asemuia micul său amor propriu cu nemărginitul orgoliu al acestui rege jignit şi, cunoscând inima regilor în general şi pe a celor puternici în particular, se întreba dacă această greutate a furiei, suspendată până acum în gol, nu va sfârşi în curând prin a cădea asupra lui, tocmai pentru faptul că era cu totul nevinovat şi că alţii erau de vină. Într-adevăr, regele se opri dintr-o dată din mersul sau nestăpânit şi, aruncând asupra lui de Saint-Aignan o privire încruntată, strigă: — Şi tu, de Saint-Aignan? De Saint-Aignan făcu o mişcare ce voia să spună: “Ei bine, sire?” — Da, ai fost la fel de neghiob ca şi mine, nu-i aşa? — Sire – bâigui de Saint-Aignan. — Te-ai lăsat prins de această glumă de prost gust. — Sire – zise de Saint-Aignan cuprins de un fel de tremur – maiestatea voastră să nu se mânie: femeile, o ştiţi prea bine, sunt nişte făpturi nedesăvârşite, create pentru rău; deci a aştepta de la ele binele este a le cere imposibilul.   Regele, care avea un respect adânc faţă de sine şi care începea să-şi stăpânească pasiunile cu acea putere pe care avea să şi-o păstreze toată viaţa, regele simţi că se cobora pe sine arătând un atât de mare interes pentru un subiect atât de neînsemnat. — Nu – răspunse el cu însufleţire – nu, te înşeli, Saint-Aignan, nu mă mânii deloc; mă mir numai că ne-am lăsat jucaţi cu atâta dibăcie şi atâta îndrăzneală de aceste două fetişcane. Mă mir mai ales că, în loc să ne dăm seama de ce se întâmplă, am făcut nebunia de a ne lăsa conduşi de propria noastră inimă. — Oh, inima, sire, inima e un organ care trebuie redus la simplele lui funcţiuni fizice şi căruia trebuie să i se interzică toate funcţiunile morale. Mărturisesc, în ce mă priveşte, că atunci când am văzut inima maiestăţii voastre preocupată atât de mult de această mică… — Preocupat, eu? Inima mea preocupată? Spiritul meu poate; cât despre inimă… ea era… Ludovic îşi dădu seama, şi de astă dată, că, pentru a umple un gol, se pomenea în faţa unui alt gol. — De fapt – adăugă el – n-am nimic să-i reproşez acestei copile. Ştiam foarte bine că iubeşte pe altul. — Pe vicontele de Bragelonne, da. Prevenisem despre asta pe maiestatea voastră. — Fără îndoială. Dar nu erai primul. Contele de La Fère îmi ceruse mâna domnişoarei de La Vallière pentru fiul său. Ei bine, la întoarcerea acestuia din Anglia, îi voi căsători, căci se iubesc. — În adevăr, recunosc în asta întreaga mărinimie a regelui. — Haide, Saint-Aignan, ascultă-mă, să nu mai vorbim despre astfel de lucruri – zise Ludovic. — Da, să căutăm a uita afrontul, sire – încuviinţă curteanul, resemnat. — De altfel, va fi foarte uşor – vorbi regele, modulând un suspin. — Şi, pentru început, eu… – rosti Saint-Aignan. — Ei bine? — Ei bine, am să fac o epigramă pe seama acestui trio. O voi intitula: Naiadă şi Driadă, şi cred că are să-i facă plăcere DOAMNEI. — Fă, Saint-Aignan, fă – murmură regele. Îmi vei citi apoi versurile, asta mă va distra. Ah, dar n-are a face, n-are a face, Saint-Aignan – adăugă regele ca un om ce răsuflă cu greutate – lovitura cere o tărie supraomenească pentru a fi îndurată cu demnitate. În timp ce regele încheia astfel, luând aerul celei mai îngereşti răbdări, unul dintre valeţii de serviciu începu să ciocăne timid în uşa de la cameră. Saint-Aignan se retrase la o parte, din respect. — Intră – zise regele. Valetul întredeschise uşa. — Ce doreşti? îl întrebă Ludovic. Valetul arătă o scrisoare îndoită în formă de triunghi. — Pentru maiestatea sa – răspunse el. — Din partea cui? — Nu ştiu; a fost adusă de unul dintre ofiţerii de serviciu. Regele făcu un semn; valetul îi înmână biletul. Cu el în mână, regele se apropie de o lumânare, desfăcu hârtia, citi semnătura şi lăsă să-i scape un strigăt. De Saint-Aignan era destul de politicos pentru a nu privi direct; dar, fără să privească, vedea şi auzea totul. Alergă lângă monarh. Regele, cu un gest, îi făcu semn valetului să iasă. — Oh, Dumnezeule! murmură regele citind. — Maiestatea voastră se simte rău? întrebă de Saint-Aignan cu braţele întinse. — Nu, nu, Saint-Aignan; citeşte! Şi-i dădu biletul. Ochii lui Saint-Aignan se opriră asupra semnăturii. — La Vallière! exclamă el. Oh, sire! — Citeşte! Citeşte! Şi Saint-Aignan citi: Sire, iertaţi-mi cutezanţa, iertaţi-mi mai ales lipsa de formalitate care însoţeşte această hârtie; un bilet mi se pare mai grabnic şi mai stăruitor decât o scrisoare; îmi îngădui deci să adresez un bilet maiestăţii voastre. M-am întors în camera mea zdrobită de durere şi de oboseală, sire, şi implor din partea maiestăţii voastre favoarea unei audienţe în care voi putea spune întregul adevăr regelui meu. Semnat: LOUISE DE LA VALLIÈRE — Ei bine? întrebă regele, reluând hârtia din mâinile lui Saint-Aignan, uimit şi el de cele ce citise. — Ei bine? repetă Saint-Aignan. — Ce zici de asta? — Nu ştiu ce să cred. — Totuşi spune ceva! — Sire, micuţa va fi auzit bubuind trăsnetul şi se va fi speriat. — Să se sperie, de ce? întrebă Ludovic cu mărinimie. — Doamne, ce vreţi, sire! Maiestatea voastră are atâtea motive să se supere pe autorul, sau pe autorii unei glume atât de răutăcioase, şi memoria maiestăţii voastre, îndreptată spre vinovat, va fi o veşnică ameninţare pentru imprudentă. — Saint-Aignan, eu nu gândesc ca tine. — Regele trebuie să gândească mai bine decât mine. — Ei bine, eu văd în aceste rânduri durere, apăsare, şi acum, îndeosebi, când îmi amintesc unele amănunte din scena care s-a petrecut la DOAMNA… În fine… Regele se opri cu aceste cuvinte pe buze. — În fine – reluă Saint-Aignan – maiestatea voastră va îngădui audienţa, iată ceea ce e mai limpede ca orice. — Voi face mai mult, Saint-Aignan. — Ce veţi face, sire? — Ia-ţi mantia. — Dar, sire… — Ştii unde este camera domnişoarelor de onoare ale DOAMNEI? — Bineînţeles. — Cunoşti vreun mijloc de a pătrunde înăuntru? — Oh, aşa ceva nu. — Dar, în sfârşit, trebuie să cunoşti pe cineva de pe-acolo! — În adevăr, maiestatea voastră e un izvor de idei înţelepte. — Cunoşti pe cineva? — Da. — Pe cine cunoşti? Spune! — Cunosc pe un anumit tânăr care se are bine cu o anumită domnişoară. — De onoare? — Da, de onoare, sire. — Cu domnişoara de Tonnay-Charente? întrebă Ludovic râzând. — Nu, din păcate; cu Montalais. — Cum se numeşte tânărul? — Malicorne. — Bun. Te poţi bizui pe el? — Aşa cred, sire. El trebuie să aibă o cheie… Şi dacă are, întrucât şi eu i-am făcut lui un serviciu… mi-o va împrumuta. — E foarte bine! Să mergem. — Sunt la ordinele maiestăţii voastre. Regele îşi aruncă mantia sa pe umerii lui Saint-Aignan, iar el o luă pe a acestuia. Apoi ieşiră amândoi în vestibul.   descarcați cartea direct de aici:...

Alexandre Dumas Vicontele de Bragelonne Volumul 2 I O PROCESIUNE LA VANNES Trecerea mării de la Belle-Isle la Sarzeau se făcu destul de repede, graţie uneia din acele mici corăbii înarmate despre care i se vorbise lui d’Artagnan în timpul venirii lui aici şi care, întocmite pentru curse mai lungi şi destinate vânătorilor marine, se adăposteau deocamdată în raza portului Locmaria, de unde una dintre ele, cu un sfert din echipajul obişnuit, făcea legătura între Belle-Isle şi continent.   D’Artagnan avu prilejul să se încredinţeze şi de astă dată că Porthos, deşi inginer şi topograf, nu era prea mult introdus în secretele de stat. Deplina lui nepricepere în această materie ar fi putut să fie luată, nu-i vorbă, de oricare altul, drept cea mai dibace prefăcătorie. D’Artagnan însă cunoştea prea bine toate cutele şi ascunzişurile lui Porthos al său pentru a descoperi la el vreo taină, dacă ar fi avut vreuna, aşa cum burlacii ordonaţi şi meticuloşi găsesc totdeauna, cu ochii închişi, cutare carte rânduită în rafturile bibliotecii sau cutare rulă curată aşezată într-un sertar al scrinului. Aşa încât, dacă şiretul de d’Artagnan nu descoperise nimic, întorcându-l pe Porthos şi pe o parte şi pe alta, era fiindcă într-adevăr nu avea ce să descopere. “Fie – îşi zise el – voi afla la Vannes, într-o jumătate de ceas, mai multe decât a putut să afle Porthos la Belle-Isle în două luni de zile. Numai că, pentru a putea prinde câte ceva, e nevoie ca Porthos să nu se folosească de singurul mijloc pe care i-l las la îndemână: trebuie ca el să nu-l prevină în nici un chip pe Aramis de sosirea mea pe aceste meleaguri.”   Toată grija muşchetarului se marginea deci, până una alta, la a nu-l scăpa nici o clipă din ochi pe Porthos. Şi, să ne grăbim a o spune, Porthos nu merita de loc atâta prisos de neîncredere. El nu se gândea câtuşi de puţin la rău. Poate la început, când îl văzuse pentru prima dată, d’Artagnan să-i fi stârnit o oarecare bănuială; dar numaidecât muşchetarul îşi recucerise în această inimă bună şi cinstită locul pe care-l avea totdeauna acolo, astfel că nici cel mai mic nor nu mai umbrea privirea largă cu care Porthos îşi înfăşură din când în când, cu dragoste, prietenul. De îndată ce coborâră la ţărm, Porthos se interesă dacă era aşteptat de caii săi şi, într-adevăr, îi zări curând la răscrucea drumului ce înconjoară târguşorul Sarzeau, fără a trece prin el, şi care duce de-a dreptul la Vannes. Aceşti cai erau în număr de doi; acela al domnului du Vallon şi acela al scutierului său. Căci Porthos avea un scutier de când Mousqueton nu se mai folosea decât de o roabă pentru a se mişca dintr-un loc într-altul.   D’Artagnan credea că Porthos va lua hotărârea de a-şi trimite scutierul să mai aducă un cal, pentru el, şi tocmai se pregătea să se declare împotriva acestei hotărâri. Dar lucrurile nu se petrecură aşa precum se aştepta d’Artagnan. Porthos îi porunci foarte simplu servitorului să coboare de pe calul lui şi să aştepte reîntoarcerea stăpânului la Sarzeau, în timp ce d’Artagnan va călări pe calul acestuia. Ceea ce se şi întâmplă. — Eh, dar ştiu că eşti un om prevăzător, dragul meu Porthos – îi spuse d’Artagnan prietenului său când se văzu în şa pe calul scutierului. — Da. Numai că totul se datoreşte bunăvoinţei lui Aramis, întrucât eu n-am nici un cal aici. Aramis mi-a pus ta îndemână grajdurile sale. — Buni cai, la dracu, pentru un episcop ca el! zise d’Artagnan. Ceea ce dovedeşte că Aramis nu-i un episcop ca oricare altul! — E un sfânt – răspunse Porthos pe un ton oarecum fornăit şi ridicându-şi ochii spre cer. — Atunci înseamnă că s-a schimbat întru totul – zise d’Artagnan – căci noi l-am cunoscut ca un om ce nu prea credea în cele sfinte. — L-a luminat graţia divină – adăugă Porthos. — Bravo! exclamă d’Artagnan. Asta îmi sporeşte dorinţa de a-l revedea pe scumpul nostru Aramis. Şi dădu pinteni calului, care porni cu avânt la drum. — Drace! strigă Porthos. Dacă vom merge cu iuţeala asta, nu vom face decât un ceas, în loc de două. — Ca să străbatem cât, Porthos? — Patru leghe şi jumătate. — E o bucată bună de mers. — Aş fi putut, dragă prietene, să te duc cu barca, pe canal; dar la naiba cu vâslaşii, ca şi cu caii de poştă! Unii merg ca broaştele ţestoase, ceilalţi ca melcii; şi când poţi avea între genunchi un bidiviu ca ăsta, face mai mult decât toţi vâslaşii sau decât orice alt mijloc de călătorie. — Ai dreptate, Porthos, mai ales tu, care eşti totdeauna măreţ când te afli pe cal. — Dar cam greoi, prietene, m-am cântărit nu de mult. — Şi cât atârni? — Trei sute! răspunse Porthos cu mândrie . — Bravo ţie! — Aşa că, înţelegi, sunt nevoit să-mi aleg cai cu spinarea puternică şi vânjoasă, altfel îi deşel în două ceasuri. — Da, cai de uriaş, nu-i aşa, Porthos? — Eşti prea drăguţ, prietene – răspunse inginerul cu o mare încântare de sine. — Zău aşa, dragul meu – adăugă d’Artagnan – uite, mi se pare că a şi început să asude calul tău. — Ce să-i faci, e tare cald. Ah, dar iată că se zăreşte Vannes-ul. — Da, se vede chiar foarte bine. E un oraş frumos, după cât se pare. — Minunat, cel puţin aşa spune Aramis; eu, unul, îl găsesc negru, dar se zice că negrul e frumos, mai ales pentru artişti. Din pricina asta sunt tare necăjit, zău! — Cum aşa, Porthos? — Fiindcă am pus să se văruiască în alb castelul meu de la Pierrefonds, care se făcuse cenuşiu de atâta vechime. — Hm! zâmbi d’Artagnan. Orice s-ar zice, albul e mai vesel. — Da, însă e mai puţin nobil, după câte mi-a spus Aramis. Noroc că se găsesc negustori care vând vopsea neagră; voi pune să se zugrăvească din nou, în negru, castelul de la Pierrefonds, asta-i totul. Dacă cenuşiul e frumos, înţelegi, prietene, negrul trebuie să fie încântator. — Doamne – zise d’Artagnan – asta mi se pare logic! — N-ai mai fost niciodată la Vannes, d’Artagnan? — Niciodată. — Atunci nu cunoşti oraşul. — Nu. — Ei bine, uită-te – îi arătă Porthos ridicându-se în scări, mişcare ce-l făcu pe bietul animal să se proptească bine pe picioarele dinainte – vezi colo, în soare, o săgeată? — Da, fireşte, o văd. — E catedrala. — Cum îi spune? — Saint-Pierre. Şi acum, uite dincolo, înspre mahalaua din stânga, vezi o altă cruce? — Chiar foarte bine. — E Saint-Paterne, parohia cea mai iubită a lui Aramis. — Ah! — Fără îndoială. Vezi tu, sfântul Paterne e socotit a fi fost cel dintâi episcop de Vannes. E adevărat, Aramis susţine că nu. E adevărat iarăşi că el e atât de învăţat, încât asta s-ar putea să fie doar un paro… doar un para… — Doar un paradox – îl ajută d’Artagnan. — Întocmai. Mulţumesc. Mi se încurcă limba în gură. E aşa de cald! — Prietene – îl îndemnă d’Artagnan – urmează-ţi, te rog, interesanta demonstraţie.   Ce-i cu clădirea aceea mare, albă, străpunsă de ferestre? — A, acela e colegiul iezuiţilor. Drace, ai nimerit-o bine! Vezi, alături de colegiu, o casă înaltă, cu clopotniţe, cu turnuleţe, construită într-un frumos stil gotic, cum zice bruta aceea de domnul Gétard? — Da, o văd. Ce-i cu ea? — Ei bine, acolo locuieşte Aramis. — Cum, nu stă la episcopie? — Nu; episcopia e dărăpănată. Afară de asta, episcopia e în oraş, iar lui Aramis îi place să stea la mahala. Iată pentru ce, cum îţi spuneam, a ales el Saint-Patcrne, fiindcă Saint-Paterne e la periferie. Şi apoi aici e o alee pentru plimbare, un teren pentru jocul cu mingea şi o casă a dominicanilor. Uite-o, aceea care îşi înalţă frumoasa clopotniţă până la cer. — Prea bine. — Pe urmă, vezi tu, mahalaua e un oraş aparte: îşi are zidurile, turnurile, şanţurile sale; are chiar un chei, şi corăbiile trag acolo la ţărm. Dacă mica noastră corabie n-ar avea o adâncime de opt picioare, am fi putut să mergem cu pânzele întinse până sub ferestrele lui Aramis. — Porthos, Porthos, prietene – strigă d’Artagnan – eşti un izvor de înţelepciune, o comoară de gânduri alese şi adânci. Porthos, persoana ta nu mă miră, mă uluieşte! — Iată-ne ajunşi – zise Porthos, schimbând firul convorbirii cu modestia lui obişnuită. “Era şi timpul” – îşi spuse în sinea lui d’Artagnan, căci calul lui Aramis era plin de sudoare, de parc-ar fi fost un cal de gheaţă ce se topea sub povara trupului lui Porthos.   Aproape în aceeaşi clipă intrară în mahalaua oraşului, dar nu făcură nici o sută de paşi, că fură miraţi să vadă toate uliţele împodobite cu ramuri verzi şi cu flori. Pe zidurile bătrâne din Vannes atârnau cele mai vechi şi cele mai ciudate tapiserii din Franţa. Din balcoanele de fier cădeau lungi fâşii de pânză albă, de care erau agăţate buchete de flori. Străzile erau pustii; se simţea că întreaga populaţie se strânsese undeva, într-un singur loc. Obloanele erau închise şi răcoarea stăruia în case, la adăpostul storurilor ce aşterneau largi dungi negre între firidele ferestrelor şi pereţii albi ai odăilor. Deodată, la cotitura unei străzi, un zvon de cântece lovi auzul noilor sosiţi. O mulţime îmbrăcată de sărbătoare se ivi în fumul de tămâie ce se ridica în şuviţe albăstrii spre cer, în timp ce nori de petale de trandafiri zburau prin văzduh până în dreptul balcoanelor de la catul întâi al caselor. Deasupra capetelor mulţimii se desluşeau crucile şi prapurii, sacrele semne ale credinţei. Apoi, sub aceste cruci şi aceşti prapuri, ocrotită parcă de ele, se scurgea o lume întreagă de fecioare înveşmântate în alb şi cu coroniţe de albăstrele pe frunte. Pe cele două laturi ale străzii, înconjurând cortegiul, înaintau soldaţii din garnizoană, cu buchete de flori prinse la ţeava flintelor şi în vârful lăncilor. Era o procesiune.   În timp ce d’Artagnan şi Porthos priveau toate acestea ca o plăcere adâncă, în care se ascundea însă o mare nerăbdare de a trece mai departe, un baldachin uriaş se apropia de ei, precedat de o sută de iezuiţi şi o sută de dominicani şi urmat de doi arhidiaconi, un iconom, un duhovnic şi doisprezece canonici. Un cântăreţ cu glas tunător, ales de bună seamă dintre cele mai puternice glasuri ale Franţei, după cum tamburul major al gărzii imperiale e ales dintre cei mai înalţi bărbaţi ai imperiului, un cântăreţ, urmat de alţi patru cântăreţi care păreau că nu se află acolo decât spre a-i ţine isonul, făcea să se cutremure văzduhul şi să zăngăne ferestrele la sunetul glasului său. Sub baldachin se zărea un chip palid şi nobil, cu ochii negri, cu părul negru în care se amestecau şi fire argintii, cu gura fină şi iscoditoare, cu bărbia ascuţită şi ieşită în afară. Acest cap, plin de măreţie, purta mitra episcopală, acoperământ ce-i dădea, pe lângă caracterul suveranităţii, pe acela de ascetism şi meditaţie evanghelică. — Aramis! strigă fără să vrea d’Artagnan în clipa când semeaţă figură trecu pe dinaintea lui. Prelatul avu o mişcare de tresărire; se părea că auzise această voce aşa cum un mort, trezindu-se din nou la viaţă, aude vocea mântuitorului. Îşi ridică marii lui ochi negri, împodobiţi cu gene lungi, şi-i îndreptă cu îndrăzneală către colţul de unde pornise strigătul. Dintr-o aruncătură de privire, îl văzu pe Porthos şi, alături de el, pe d’Artagnan.   La rândul lui, d’Artagnan, datorită ascuţimii văzului său, observă totul, nu-i scăpă nimic. Portretul în picioare al prelatului i se întipări în minte, pentru a nu i se mai şterge niciodată din memorie. Un lucru, mai ales, stârni surprinderea lui d’Artagnan: în momentul când îl zări, Aramis se înroşi mai întâi, apoi, în aceeaşi clipă, cuprinse sub pleoapa lui flacăra vie din privirea stăpânului şi boarea caldă şi blajină din privirea prietenului. Nu încape îndoială că Aramis îşi punea atunci, în sinea lui, această întrebare: “Ce caută d’Artagnan aici cu Porthos şi ce-are de gând să facă la Vannes?” Aramis înţelese tot ceea ce se petrecea în mintea lui d’Artagnan, îndreptându-şi privirea către el şi văzând că acesta n-avea de gând să-şi plece ochii în faţa lui. Cunoştea ascuţimea de spirit şi deşteptăciunea prietenului său şi se temea să nu i se ghicească taina înroşirii şi a nedumeririi. Rămăsese acelaşi Aramis, care avea totdeauna de ascuns o taină. De aceea, spre a sfârşi cu această privire de inchizitor, pe care trebuia să o facă să coboare cu orice preţ, după cum generalul caută să înăbuşe cu orice preţ focul unei baterii care-l stinghereşte, Aramis întinse frumoasa lui mână albă, la care scânteia ametistul inelului pastoral, tăie aerul cu semnul crucii şi-i fulgeră pe cei doi prieteni cu binecuvântarea sa.   Poate că, visător nelecuit, d’Artagnan, lipsit de credinţă, fără să-şi dea seama, nu s-ar fi înclinat nici acum sub această binecuvântare sfântă; dar Porthos, văzându-l că se gândeşte la altceva, îşi puse cu blândeţe mâna pe umărul prietenului său şi-l împinse în jos. D’Artagnan se pomeni aplecat; puţin a lipsit să nu cadă în brânci. Între timp, Aramis trecuse de ei. D’Artagnan, asemenea lui Anteu, nu făcu decât să atingă pământul, că se ridică numaidecât şi se întoarse către Porthos, gata să-i sară ţandăra. Dar n-avea de ce să se supere pe bravul Hercule, căci acesta era stăpânit de cel mai curai simţămint al evlaviei. De altminteri, la Porthos, cuvântul, în loc să-i ascundă gândirea, o întregea totdeauna. — E foarte frumos din partea lui – zise el – că ne-a dat o binecuvântare numai pentru noi doi. Hotărât lucru, e un om şi sfânt şi cumsecade.   Mai puţin convins de aceasta decât Porthos, D’Artagnan nu răspunse. — Vezi tu, prietene – adăugă Porthos – ne-a zărit în mulţime şi, în loc să meargă în pas cu procesiunea, ca până adineauri, iată-l că se grăbeşte. Vezi cum tot cortegiul măreşte pasul după el? E nerăbdător să ne vadă şi să ne îmbrăţişeze, dragul nostru Aramis! — Aşa-i! răspunse d’Artagnan cu glas tare. Apoi, încet, în sinea lui: “Adevărul e că ne-a văzut, vulpoiul, astfel că va avea timp să se pregătească spre a mă primi”. Dar procesiunea trecuse; drumul era din nou liber. D’Artagnan şi Porthos porniră spre palatul episcopal, unda era strânsă o mare mulţime de oameni care voiau să privească reîntoarcerea prelatului. D’Artagnan observă că această mulţime era formată mai cu seamă din burghezi şi militari. Recunoscu în felul de a fi al acestor oameni dibăcia lui Aramis de a şi-i face susţinătorii lui. Într-adevăr, Aramis nu era omul care să vâneze o popularitate ce nu i-ar putea fi de ajutor. Puţin îi păsa lui dacă era iubit de oameni ce nu-i aduceau nici un folos. Femeile, copiii, bătrânii, cu alte cuvinte cortegiul obişnuit al credincioşilor, nu era cortegiul care îl interesa pe el.   La zece minute după ce trecuseră pragul episcopiei cei doi prieteni, Aramis îşi făcu intrarea ca un biruitor: soldaţii îi prezentau armele ca unui superior, în timp ce burghezii îl salutau ca pe un prieten, ca pe unul mai mare de-al lor mai degrabă, decât ca pe un şef religios. Aramis avea ceva din acei senatori romani la uşile cărora se înghesuiau totdeauna clienţii , care veneau să-şi exprime devotamentul. La capătul scării avu o convorbire de o jumătate de minut cu un iezuit, care, ca să-i poată vorbi mai în şoaptă, îşi vârî capul sub baldachin. Apoi intră în casă; uşile se închiseră încet în urma lui şi mulţimea se retrase, în vreme ce cântările şi rugăciunile mai răsunau încă împrejur. Era o zi minunată. Miresmele pământului se amestecau cu izurile mării şi cu parfumurile ce pluteau în văzduh. Oraşul respira fericire, bucurie, putere. D’Artagnan simţea că prezenţa unei mâini nevăzute şi atotstăpânitoare făurise această putere, această bucurie, această fericire şi răspândise pretutindeni aceste parfumuri. “Oh, oh – îşi zise el – Porthos s-a îngrăşat, dar Aramis a devenit mai măreţ.”   descărcați cartea gratuit de aici:…

ALEXANDRE DUMAS VICONTELE DE BRAGELONNE sau ZECE ANI MAI TÂRZIU Volumul 1 SCRISOAREA Către mijlocul lunii lui mai, în anul 1660, într-o dimineaţă pe la ceasurile nouă, când razele soarelui, destul de fierbinţi, sorbeau rouă de pe micsandrele din parcul castelului de la Blois, un mic grup de călăreţi, format din trei bărbaţi şi doi paji, trecea peste podul de la intrarea în oraş, fără să producă altă tulburare în rândurile celor ce se plimbau pe chei, decât, în primul rând, o mişcare a mâinii spre pălărie, în semn de salut, apoi o mişcare o limbii pentru a rosti aceste cuvinte în cea mai curată franţuzească ce se poate vorbi în Franţa: — Iată-l pe DOMNUL, care se reîntoarce de la vânătoare. Atâta tot. Dar în timp ce caii urcau gâfâind panta care ducea de la râu către poarta castelului, o ceată de băieţi de prăvălie se luă după cel din urmă cal, care ducea, atârnate la oblâncul şeii, câteva păsări legate cioc lângă cioc.   Văzând aceasta, privitorii îşi dădură coate, exprimându-şi, cu ghiduşia lor ţărănească, dispreţul faţă de o pradă atât de neînsemnată, şi, după ce-şi împărtăşiră părerile asupra neajunsurilor vânatului cu şoimi domesticiţi, se reîntoarseră la îndeletnicirile lor. Numai unul dintre ei, un flăcău bucălat şi totdeauna pus pe şagă, întrebă de ce oare DOMNUL, care ar putea să-şi petreacă vremea într-un chip mult mai plăcut, datorita averii lui, se mulţumea cu o distracţie atât de măruntă şi de sărăcăcioasă. — Eh, tu nu ştii – îi răspunse unul de-ai lui – că DOMNUL atunci petrece mai bine, când i se urăşte? Flăcăul cel şăgalnic dădu din umeri, cu un gest care voia să spună cât se poate de limpede: “Dacă-i aşa, atunci mai bine să rămân ţăran, decât să ajung prinţ”. Şi fiecare îşi văzu de treburile lui. În acest timp, DOMNUL îşi continua drumul cu un aer atât de abătut şi de marţial totodată, încât ar fi stârnit fără îndoială admiraţia spectatorilor, dacă ar fi fost cineva care să-l privească; însă burghezii din Blois nu-i puteau ierta DOMNULUI că şi-a ales tocmai acest orăşel atât de vesel în care să se plictisească după voia lui şi, de fiecare dată când îl zăreau pe augustul plictisit, întorceau feţele căscând lung, sau îşi trăgeau repede capetele pe ferestre, spre a scăpa de toropeala molipsitoare a acestui chip prelung şi gălbejit, cu ochi obosiţi şi cu o privire veşnic întristată. În aşa fel că vrednicul Prinţ putea fi aproape sigur că va găsi totdeauna străzile pustii ori de câte ori s-ar fi abătut prin mijlocul lor.   Aceasta era, însă, din partea locuitorilor din Blois, o condamnabilă lipsă de respect, dat fiind că DOMNUL trecea, după rege, şi poate chiar înaintea regelui, drept cel mai mare senior al regatului. Într-adevăr, Dumnezeu, care îi hărăzise lui Ludovic al XIV-lea, acum pe tron, fericirea de a fi urmaşul lui Ludovic al XIII-lea, îi hărăzise DOMNULUI onoarea de a fi urmaşul lui Henric al IV-lea. Nu era, aşadar, sau în tot cazul nu putea fi un motiv prea mărunt de mândrie pentru oraşul Blois faptul că aici îşi alesese reşedinţa Gaston de Orléans, care îşi avea curtea în vechiul castel al Statelor. Dar îi fusese scris acestui mare Prinţ să nu atragă niciodată atenţia poporului sau admiraţia lui, oriunde s-ar fi întâlnit cu el. DOMNUL se obişnuise însă cu asta şi se resemnase.   De aici pornea pesemne acea netulburată plictiseală ce se citea totdeauna pe chipul său. DOMNUL fusese un om foarte ocupat în viaţa lui. Nu poţi privi cum li se taie capetele la mai bine de zece dintre cei mai buni prieteni ai tăi fără ca asta să nu-ţi stârnească o anumită indignare. Dar cum după instalarea domnului de Mazarin în fruntea treburilor ţării nu s-a mai tăiat capul nimănui, DOMNUL nu mai avea nici o preocupare, şi lucrul acesta se răsfrângea adânc asupra moralului său. Viaţa sărmanului Prinţ era, aşadar, cât se poate de tristă. După scurta vânătoare de dimineaţă pe malul râului Beuvron sau în pădurile de la Cheverny, DOMNUL trecea Loara, se ducea să ia prânzul la Chambord, fie că avea sau nu poftă de mâncare, apoi oraşul Blois nu mai auzea vorbindu-se, până la următoarea vânătoare, despre stăpânul şi seniorul său. Aceasta în ceea ce priveşte plictiseala lui extra muros; cât despre plictiseala din interiorul zidurilor, asupra ei îl vom lămuri pe cititor, dacă va avea bunăvoinţa să urmeze împreună cu noi grupul de călăreţi şi să urce până la impunătoarea poartă a măreţului castel al Statelor.   DOMNUL călărea pe un cal mărunţel, împodobit cu o şa lată, de catifea roşie de Flandra, cu scări în formă de conduri; calul era roib; tunica DOMNULUI, de catifea cărămizie, avea aproape aceeaşi culoare ca şi pelerina sa şi ca şi echipamentul calului, şi numai după această revărsare de stacojiu îl puteai recunoaşte pe Prinţ între cei doi însoţitori ai săi, unul înveşmântat în violet, celălalt în verde. Cel din stânga, îmbrăcat în violet, era scutierul; cel din dreapta, îmbrăcat în verde, era maestrul de vânătoare. Unul dintre paji ducea doi şoimi cocoţaţi pe o prăjină, celălalt avea un corn de vânătoare, din care începu să sune alene când se apropiară la vreo douăzeci de paşi de castel. Toţi cei ce-l slujeau pe acest Prinţ nepăsător îşi îndeplineau îndatoririle lor cu aceeaşi suverană nepăsare.   La sunetul cornului, opt paznici, care se plimbau în soare prin curtea pătrată, alergară să-şi ia halebardele, şi DOMNUL îşi făcu astfel intrarea solemnă în castel. După ce pătrunse sub bolta adâncă a porticului, vreo trei-patru pierde-vară, strecuraţi pe aleea castelului în urma călăreţilor, îşi arătară unul altuia păsările agăţate de oblânc, apoi se împrăştiară, făcând comentarii cu privire la cele văzute; pe urmă, după ce plecară şi aceştia, aleea, terasa de la intrare şi curtea rămaseră pustii. DOMNUL coborî din şa fără să scoată o vorbă şi trecu în apartamentul său, unde valetul de cameră îi schimbă îmbrăcămintea; apoi, fiindcă DOAMNA nu trimisese încă să întrebe ce dispoziţii avea să dea pentru micul dejun, DOMNUL se întinse într-un jilţ alungit şi adormi numaidecât, ca şi cum ar fi fost ceasurile unsprezece seara.   Cei opt paznici, care ştiau că nu mai aveau nimic de făcut în ziua aceea, se tolăniră şi ei pe băncile de piatră, la soare; rândaşii dispărură cu caii în grajduri şi, dacă n-ar fi fost cele câteva păsărele sprinţare ce se fugăreau unele pe altele, cu ciripituri ascuţite, prin tufele de micsandre, ai fi zis că totul în castel dormea, întocmai ca şi DOMNUL. Deodată însă, în mijlocul acestei tăceri atât de îmbietoare, răsună un hohot de râs puternic şi cristalin, care-i făcu pe halebardierii adânciţi în somnul lor să deschidă repede câte un ochi. Hohotul pornise de la o fereastră a castelului, însorită în clipa aceea şi care se afla deasupra colţului pe care-l forma în curte, în preajma amiezii, umbra hornurilor de pe acoperiş. În micul balcon de fier cizelat, din faţa acelei ferestre, surâdea o glastră cu micşunele roşii, o alta cu zambile şi una cu un trandafir timpuriu, ale cărui frunze, de un verde încântător, învăluiau mai mulţi boboci purpurii ce vesteau ivirea rozelor.   În odaia pe care o lumina această fereastră se vedea o masă pătrată, acoperită cu o veche ţesătură de Harlem, împodobită cu flori mari; în mijlocul acestei mese se afla un vas de smalţ cu gâtul lung, în care tânjeau mai multe firişoare de stânjenei şi de lăcrămioare; la două din capetele mesei şedea câte o tânără fată. Felul cum şedeau aceste două copile era cu totul ciudat: ai fi zis că sunt două şcolăriţe abia scăpate din mănăstire. Una, cu amândouă coatele sprijinite pe masă, cu o pană în mână, aşternea slove pe o elegantă foaie de hârtie de Olanda; cealaltă, stând în genunchi pe scaun, cu pieptul şi capul aplecate peste spătar şi întinse până spre mijlocul mesei, se uita la prietena ei cum scrie. Prilej de chicoteli, de glume şi hohote de râs, dintre care unul, mai puternic decât celelalte, speriase păsărelele din tufele de micsandre şi tulburase somnul paznicilor din curtea castelului. Şi pentru ca prezentarea să fie completă, ni se va ierta, sperăm, descrierea mai pe larg a acestor două personaje.   Aceea care stătea aplecată peste spătarul scaunului, adică cea mai veselă şi mai gălăgioasă, era o frumoasă fată de nouăsprezece sau douăzeci de ani, oacheşă, cu părul negru, fermecătoare, cu ochi scânteietori sub sprâncenele puternic arcuite şi, mai ales, cu dinţi care străluceau ca nişte perle între buzele roşii ca mărgeanul însângerat. Fiecare gest al ei părea o frântură dintr-un joc bine studiat; părea nu că trăieşte, ci că freamătă la fiecare mişcare. Cealaltă, aceea care scria, o privea pe zburdalnica ei prietenă cu nişte ochi albaştri, limpezi şi senini cum era cerul din ziua aceea. Părul ei, de un blond cenuşiu, răsucit cu un gust ales, îi cădea în bucle mătăsoase pe obrajii ca sideful; îşi plimba pe deasupra hârtiei o mână gingaşă, a cărei subţirime trăda frageda ei tinereţe. La fiecare chicot al prietenei sale, îşi înălţa, necăjită parcă, umerii albi, de o formă poetică şi suavă, dar cărora le lipsea acel adaos de vigoare şi împlinire pe care ai fi dorit să-l aibă şi braţele şi mâinile ei. — Montalais, Montalais – zise în cele din urmă, cu o voce dulce şi mângâietoare ca un cântec – râzi prea tare, ca un bărbat; şi nu numai că atragi atenţia domnilor paznici, dar n-ai să auzi nici clopoţelul DOAMNEI, atunci când DOAMNA va suna.   Tânăra care răspundea la numele de Montalais, fără a-şi potoli râsul şi zburdălnicia, în ciuda acestei mustrări, răspunse: — Louise, tu nu dai glas gândurilor tale, draga mea. Ştii foarte bine ca domnii paznici, cum le spui tu, abia au pus capul jos şi nu i-ai mai trezi nici cu tunul; ştii de asemenea că clopoţelul DOAMNEI se aude tocmai de pe podul din Blois şi, prin urmare, am să-l aud şi eu atunci când DOAMNA mă va chema la dânsa. Ceea ce te supără însă este că râd în timp ce tu scrii, iar ceea ce te sperie este ca nu cumva doamna de Saint-Rémy, mama ta, să vină aici, aşa cum face uneori când ne aude râzând prea tare; ţi-e teamă să nu dea peste noi şi să nu vadă această enormă foaie de hârtie, pe care, de un sfert de ceas, n-ai scris decât două cuvinte: Domnule Raoul. Şi ai dreptate, draga mea Louise, deoarece după aceste două vorbe, Domnule Raoul, pot să urmeze şi altele, mai grăitoare şi mai primejdioase, pe care doamna de Saint-Rémy, scumpa ta mamă, ar fi îndreptăţită să le arunce în flăcări. Nu-i aşa? Spune!   Montalais îşi înteţi râsetele şi glumele ironice. Blonda fecioară se încruntă deodată; rupse foaia albă pe care, într-adevăr, erau aşternute, cu un scris foarte frumos, cuvintele Domnule Raoul şi, mototolind hârtia între degetele-i tremurânde, o aruncă pe fereastră. — Oh – făcu domnişoara Montalais – iată că mica noastră mieluşea, îngeraşul nostru, porumbiţa noastră s-a supărat!… Dar nu-ţi fie teamă, Louise, doamna de Saint-Rémy n-are să vină, şi chiar dacă ar veni, tu ştii că am auzul bun. De altfel, ce poate fi mai nevinovat decât să-i scrii unui vechi prieten, pe care-l cunoşti de doisprezece ani, mai cu seamă când scrisoarea începe prin cuvintele: Domnule Raoul? — Foarte bine, n-o să-i mai scriu de loc! se supără tânăra fată. — Ah, na, iat-o pe Montalais pedepsită! strigă zburdalnica brunetă, râzând şi mai tare. Haide, haide, ia altă foaie de hârtie şi să încheiem mai repede corespondenţa noastră… Poftim, tocmai acum sună şi clopoţelul! Cu atât mai rău! DOAMNA va trebui să aştepte, sau poate că în dimineaţa asta sa va lipsi de prima ei domnişoară de onoare!   Într-adevăr, clopoţelul suna; asta însemna că DOAMNA terminase cu îmbrăcatul şi îl aştepta pe DOMNUL, spre a-i da braţul şi a trece împreună în sala de mese. După această formalitate, îndeplinită cu mare ceremonie, cei doi soţi luau micul dejun, apoi se despărţeau până la masa de prânz, invariabil fixată la ceasurile două precis. La sunetul clopoţelului, uşa dinspre bucătărie, ce se afla în partea stângă a curţii, se deschise, şi numaidecât apărură doi meşteri bucătari, urmaţi de opt ajutoare care purtau o targă încărcată cu mâncăruri acoperite cu clopote de argint. Unul din cei doi bucătari, acela care părea să fie cel mai mare în grad, atinse uşor cu bastonul pe unul din paznici, ce sforăia pe-o bancă; merse chiar cu bunătatea până acolo, că puse în mâinile acestuia halebarda rezemată de zid, alături de el, după care soldatul, buimăcit de somn, fără să scoată o vorbă, escortă hrana DOMNULUI până în pragul sălii de mese, precedat de un paj şi de meşterii bucătari. Pe oriunde trecea hrana, străjile prezentau armele.   Domnişoara de Montalais şi prietena ei urmăreau de la fereastra lor fiecare amănunt al acestui ceremonial, cu care ar fi trebuit totuşi să fie obişnuite. De altminteri, ele priveau toate acestea ca multă luare-aminte numai pentru a se încredinţa şi mai bine că n-aveau să fie stingherite de cineva. Ca atare, după ce ajutoarele, paznicii, pajii şi meşterii bucătari trecură, ele se întoarseră la masa lor, şi soarele, care luminase o clipă în cadrul ferestrei aceste două fermecătoare chipuri, nu mai încălzea acum decât micşunelele, zambilele şi trandafirul timpuriu. — Aşa! zise Montalais, reluându-şi locul. DOAMNA va dejuna foarte bine şi fără prezenţa mea. — Ah, Montalais, ai să fii pedepsită – răspunse cealaltă fată, aşezându-se uşor pe scaunul ei. — Pedepsită? Ah, da, adică nu mi se va mai îngădui să merg la plimbare; dar chiar asta şi vreau, să fiu pedepsită! Să ieşi în caleaşca aceea uriaşă, cocoţată pe o banchetă; s-o iei la stânga, să coteşti la dreapta pe drumuri pline de hârtoape şi să nu poţi înainta decât o leghe în două ceasuri; apoi să te reîntorci la castel pe lângă aripa unde se găseşte fereastra Mariei de Medicis, astfel ca DOAMNA să poată spune iarăşi, ca de fiecare dată: “Când te gândeşti că regina Maria a putut să fugă pe aici!… De la o înălţime de patruzeci şi şapte de picioare!… Mama, cu cei doi prinţişori şi cu cele trei prinţese!” Dacă asta mai este o plăcere, Louise, atunci aş vrea sa fiu pedepsită în fiecare zi, mai ales când pedeapsa aceasta mă obligă să rămân alături de tine şi să aşternem pe hârtie răvaşe atât de frumoase, ca acelea pe care le scriem noi. — Montalais! Montalais! Mai sunt şi îndatoriri de împlinit. — Îţi vine uşor să vorbeşti, draga mea, căci pe tine te lasă toţi în pace în mijlocul acestui castel. Eşti singura fiinţă de aici care te bucuri de toate foloasele, fără să tragi niciodată ponoasele, care eşti mai mult decât mine domnişoară de onoare a DOAMNEI, deoarece DOAMNA face ca dragostea ei pentru tatăl tău vitreg să se răsfrângă şi asupră-ţi; astfel că tu pătrunzi în acest trist lăcaş ca păsările în turnul de sus, sorbind aerul din zbor, ciugulind florile, pigulind grăunţele, fără să ai nici cea mai mică treabă de făcut şi fără să înduri nici cea mai mică plictiseală. Şi tocmai tu vorbeşti de îndatoriri ce trebuie împlinite? În definitiv, frumoasa mea visătoare, care sunt îndatoririle tale, dacă nu aceea de a-i scrie acestui chipeş Raoul? Dar uite că nu i-ai scris încă nimic, şi asta înseamnă, dacă nu mă înşel, că îţi neglijezi îndatoririle.   Louise luă un aer serios, îşi sprijini bărbia în palmă şi zise pe un ton plin de candoare: — Aşadar, mă dojeneşti că o duc prea bine! Dar cum poţi să faci una ca asta? Tu ai un viitor; eşti de la curte; regele, dacă se însoară, îl va chema pe DOMNUL lângă sine; atunci vei lua parte la serbări minunate, îl vei vedea de aproape pe rege, despre care se spune că e atât de frumos şi de fermecător. — Şi, pe deasupra, îl voi vedea pe Raoul, care stă mereu în preajma domnului de Condé – adăugă răutăcioasă Montalais. — Bietul Raoul! suspină Louise. — E vremea să-i scriem, frumoasa mea. Hai s-o luăm de la capăt, cu acel faimos Domnule Raoul care strălucea în fruntea hârtiei pe care ai rupt-o adineauri. Îi întinse pana, apoi, cu un surâs încântător, îi îndemnă mâna, care aşternu repede pe hârtie cele două cuvinte mai sus amintite. — Şi acum? întrebă cea mai tânără dintre domnişoare. — Acum scrie ceea ce gândeşti, Louise – răspunse Montalais. — Eşti sigură că mă gândesc la ceva? — Te gândeşti la cineva, ceea ce este acelaşi lucru, ba, mai bine zis, ceva mai mult. — Crezi, Montalais? — Louise, Louise, ochii tăi albaştri sunt adânci ca marea pe care am văzut-o anul trecut la Boulogne. Nu, greşesc, marea e înşelătoare; ochii tăi sunt adânci ca azurul acesta de deasupra capetelor noastre. — Ei bine, dacă citeşti atât de uşor în ochii mei, spune-mi atunci ce gândesc, Montalais. — Mai întâi, nu gândeşti Domnule Raoul; gândeşti Scumpul meu Raoul. — Oh! — Nu roşi pentru atâta lucru. Scumpul meu Raoul, să zicem, mă rogi să-ţi scriu la Paris, unde te reţine serviciul pe lângă domnul prinţ de Condé. Cât de mult trebuie să te plictiseşti acolo, într-adevăr, de vreme ce cauţi să-ţi alungi urâtul amintindu-ţi de o provinciala…   Louise sări repede în picioare. — Nu, Montalais – zise ca surâzând – nimic din cele ce spui nu mi-a trecut prin minte. Altceva gândesc eu. Iată! Şi, apucând pana cu îndrăzneală, aşternu pe hârtie, cu o mână hotărâtă, cuvintele care urmează: M-aş fi simţit tare nenorocită dacă stăruinţele dumitale de a-mi cere ceva care să-ţi amintească de mine ar fi fost mai puţin înflăcărate. Totul aici îmi vorbeşte despre anii copilăriei noastre, care au trecut atât de repede, care s-au scurs atât de iute, încât nimic nu va putea înlocui farmecul lor în inima mea. Montalais, care privea cum aleargă pana pe hârtie şi care citea de-a-ndoaselea pe măsură ce prietena ei scria, o întrerupse printr-o bătaie vie din palme. — Dă-i înainte! zise ea. Admirabilă sinceritate, admirabilă inimă, admirabil stil! Arată-le acestor parizieni, draga mea, că Blois este oraşul vorbirii frumoase. — El ştie – răspunse tânăra fată – că Blois a fost pentru mine paradisul. — Asta voiam să spun şi eu, vorbeşti ca un înger. — Acum voi încheia, Montalais.   Şi tânăra fată continuă să scrie: Spui că te gândeşti la mine, domnule Raoul. Îţi mulţumesc, şi asta nu poate să mă surprindă, căci ştiu de câte ori inimile noastre au bătut una lângă alta! — Ei, ei! făcu Montalais. Fii cu băgare de seamă, mieluşică dragă, îţi împrăştii lâna pe drum, şi acolo sunt lupi! Louise tocmai voia să răspundă, când sub porticul castelului răsună tropotul unui cal. — Ce să fie asta? zise Montalais, apropiindu-se de fereastră. Frumos călăreţ, zău aşa! — Oh! Raoul! exclamă Louise, care făcuse aceeaşi mişcare ca şi prietena ei şi care, îngălbenindu-se la faţă, căzu tremurând alături de scrisoarea sa neterminată. — Iată un îndrăgostit norocos, n-am ce zice – rosti Montalais – şi care soseşte tocmai la timp! — Fugi, fugi de la fereastră, te rog! murmură Louise. — Dar nici nu mă cunoaşte. Lasă-mă să văd măcar pentru ce a venit aici.   descărcați cartea gratuit de aici:...

Capitolul 1   — Înmormântarea regelui.   — Doamna de Maintenon.   — Prinţii legitimi.   — Ducele d'Orleans.   — Portretele ducelui şi ai ducesei du Mâine.   — Contele de Toulouse.   — Filip d'Orleans şi ducesa d'Orleans.   — Copiii legitimi şi bastarzii ducelui d'Orleans.     La 9 septembrie 1715, către ora şapte seara, un car funerar urmat de câteva trăsuri de doliu ieşiră în linişte' n curtea palatului Versailles, străbătură pădurea Baugne, ajunseră în câmpia Saint-Denis pe drumuri lătuIni'ce şi intrară în curtea vechii biserici a lui Dagobert, lucind un mort care venea să-şi ocupe locul alături de predecesorul său, mirat, desigur, de o atât de lungă aş-ptare: aproape şaptezeci şi trei de ani. Tul, care la -dul său avea să-şi aştepte urmaşul v ir' de cinci- i nouă de ani, era Ludovic al XlV-lea: * ce înmorrea unuia dintre cei rnai mari regi Franţei s-a aproape pe ascuns şi pe drumuri f. ie? De ce nenea lipsă de pompă regală? De ce drumul în către ultimul lăcaş? Pentru că majsstatea mortului, una dintre cele mai puternice majcstăţi atunci când * trăia, acum nu-1 mai puten apăra pe Ludovic al XlV-lea de invective. Într-adevăr, când s-a făspândit veste^ morţii regelui, Parisul a tresărit de bucurie, simţind cum se rupe greul jug al unei atât de lungi şi apăsătoare domnii. Poporul, atâta vreme nefericit, oprimat, ruinat, dispreţuit, dacă nu cumva chiar urât, poporul bătu din palme, dansă, cântă şi aprinse focuri pe străzi. Locotenentul Poliţiei, domnul d'Argenşon, care făcuse eforturi zadarnice pentrtf a se opune acelui torent de impietate, declară până li urmă că el nu mai răspunde de nimic dacă au de gând să treacă cu cortegiul mortuar prin centrul Parisului. Îţi de ce cortegiul trecuse – în dvumul iui noptatec şi mis| tprios – prin locurile despre care am vorbit. Cu toatff acestea, poporului nu i-a scăpat acea scenă. Avid şi de alt fel de spectacole decât procesiunile religioase, norodul jurase să nu-i scape acea înmormântare… Şi cum Saint-Denis era capătul unde urma să se oprească, inevitabil, cortegiul, neştiind ziua în care Ludovic.ai XlV-lea avea să fie dus la ultimul său lăcaş, parizienii au început sa se aşeze, încă din 6 septembrie, pe câmpia ce despărţea Parisul de Saint-Denis. Pe la ora zece, cortegiul îşi făcu apariţia. Lucru ciudat: nici un prinţ de sânge, niciunul dintre prinţii legitimi, niciunul dintre pairii numiţi de acel rege, niciunul dintre curtenii care, din generaţie în generaţie, stătuseră la taifas în anticamere, aşteptând scularea regelui, niciunul dintre acei aaraeni nu petreceau pe bietul mort izolat, ce părea mai curând târât în ciae ştie ce loc necunoscut decât condus către un mormânt regal. Singurul om tânăr care însoţea mortul era ducele de Conde, nepotul marelui Conde, un bărbat de douăzeci şi trei de ani. O făcuse din pietate? Sau pentru a se asigura că uşa cavoului avea să se închidă definitiv în urma bă-trânului rege? Poporul, care aştepta de-a lungul drumuiui, poporul care, strâns ca la iarmaroc sau ca la târg, îşi amenajase dughene cu mâncare şi băutură, distracţii, scrâncioburi, cântăreţi, popor'ul care când vedea o anumită pompă sau, în lipsa unei pompe, o durere sinceră şi adevărată nu s-ar fi abţinut să plângă, poporul deci, văzând modestul cortegiu, înţelese că cei de la Curte îl lăsaseră în seama lui, ca să-i facă o plăcere şi ca să se răzbune, insultându-1 pentru opresiunea îndurată. La porţile bisericii Saint-Denis, tumultul care însoţise cortegiul tot drumul spori. Unii s-au repezit să răstoarne carul funebru, alţii au vrut să rupă în bucăţi şi sicriul, şi mortul, încât, la un moment dat, trupa care-1 însoţea a fost nevoită să intervină. Dar un bărbat ieşi în faţa trăsurilor ce alcătuiau cortegiul şi strigă:   — Nu credeam că ziua carnavalului o ' să fie în septembrie!   Un altul împinse doi parizieni beţi-criţă care se rostogoliră într-un şanţ plin cu noroi şi se îndepărtă strigând:   — Broscoilor, asta o să vă înveţe minte să mai orăcăiţi când apune soarele!   Într-adevăr, mulţimea cânta, dar pe un asemena ton că aducea mai mult cu un vuiet. Mortul, vârât în biserică, tot n-a scăpat de ocările norodului; căci a doua zi, pe zidurile bisericii se putea citi: „La Saini-Denis, ca şi-n palat, Tot fără inimă-ai intrat”,.   Efigiile regelui nu puteau nici ele scăpa de injurii; statuile de piatră sau de marmoră au fost mutilate; pe statuia de bronz din Piaţa Victoriei, asupra căreia nici dinţii, nici unghiile nu avuseseră nici o putere, apăruse inscripţia: „Tiran de bronz, întotdeauna ai fost astfel.'„ Satumaliile durară până a doua zi dimineaţă.   Să lăsăm poporul să-şi strige imprecaţiile împotriva regelui mort sau mai curând împotriva monarhiei, iar noi să vedem ce lăsase Ludovic al XlV-lea în urma sa.   Trei puteri distincte, dintre care două strâns legate; cele trei puteri erau: doamna de Maintenon, care din ibovnică devenise soţia lui Ludovic al XTV-lcu, domnii ău Mâine şi de Toulouse, recunoscuţi de: şi deveniţi prinţi legitimi, şi domnul duce d'Orleans,! Tenitor legitim al tronului în caz de stingere a ramur. Ustnice, reprezentată de tânărul Ludovic al XV-lea.; înepotul lui Ludovic al XlV-lea, cel de-al doilea fiu al ducelui de Eourgogne, născut la Fontainebleau la 15 februarie 1710 şi ultimul urmaş al acelei bogate descendenţe pe care regele, îngrozit, o văzuse stingându-se sub ochi? Săi.   Cele două puteri aliate, având acelaşi scop, erau doamna de Maintenon şi prinţii deveniţi legitimi. Scopul era de a-i determina pe toţi prinţii de sânge să se supună domnului du Mâine, pentru ca doamna de Maintenon să continue a exercita, sub regenţa elevului ei favorit, influenţa pe care Ludovic al XlV-lea îi îngăduise să şi-o exercite în treburile politice şi religioase în ultimii ani ai domniei sale.   Scopul domnului duce d'Orleans era, dimpotrivă, de a susţine prerogativele sângelui.   — Regal, de a cere odată cu credinţa şi educarea viitorului rege. Având grijă ca, până majoratul său, tânărul prinţ să fie sănătos şi întreg Ia trup, dezminţind calomniile răspândite pe seama lui, a V-lea şi a nepotului său în epoca morţii Marelui Delfin.

 Laleaua neagră de Alexandre Dumas Capitolul I  Un popor recunoscător La 20 august 1672, oraşul Haga, atât de plin de viaţă, atât de alb, atât de îngrijit, încât ai fi zis că fiecare zi e o duminică, oraşul Haga, cu parcul său umbros, cu pomii înalţi aplecaţi peste casele în stil gotic, cu luciul întins al canalelor în care se oglindesc clopotniţele şi cupolele aproape orientale, ― oraşul Haga, capitala celor şapte provincii unite, îşi revărsa valul negru şi roşu al locuitorilor grăbiţi, neliniştiţi, care alergau gâfâind cu muscheta la umăr, ciomagul în mână sau cuţitul la brâu spre Buytenhoff, sinistra închisoare ale cărei ferestre zăbrelite se mai văd încă şi unde zăcea Corneille de Witt, fratele fostului prim-ministru al Olandei, acuzat de asasinat de către chirurgul Tyckelaer. Dacă întâmplările din acea vreme şi mai cu seamă cele din anul în care ne începem povestirea n-ar fi strâns legate de cele două nume amintite mai sus, puţinele cuvinte de lămurire pe care le adăugăm ar putea să pară în afara subiectului; dar noi prevenim cititorul ― acest vechi prieten, căruia îi promitem totdeauna lucruri atrăgătoare în primele pagini şi faţă de care ne ţinem mai mult sau mai puţin făgăduiala în paginile următoare, ― îl prevenim, cum spuneam, că această explicaţie este necesară atât pentru clarificarea povestirii noastre, cât şi pentru înţelegerea marelui eveniment politic în care ea se încadrează. Corneille i sau Cornelius de Witt, Ruart de Pulten, adică inspector al digurilor din acest ţinut, fost primar al oraşului său natal, Dordrecht şi deputat în parlamentul statelor olandeze, avea patruzeci şi nouă de ani când poporul olandez, sătul de o republică bazată pe principiile lui Ioan de Witt, prim-ministru al Olandei, fu cuprins de o mare pasiune pentru stathuderii, funcţie pe care edictul impus de el, încă în vigoare în Provinciile Unite, a desfiinţat-o pentru totdeauna în Olanda. Cum rareori se întâmplă ca opinia publică, în evoluţia sa capricioasă, să nu vadă un om în spatele unui principiu. Poporul vedea în spatele acestei republici cele două chipuri aspre ale fraţilor de Witt, acele figuri romane ale Olandei, care se fereau să cultive sentimentul naţional, adepţi de neînduplecat ai unei libertăţi fără desfrâu şi ai unui belşug fără prisos; iar dincolo de stadtholderat, poporul vedea fruntea înclinată, gravă şi gânditoare a tânărului Wilhelm de Orania, pe care contemporanii săi l-au poreclit "Taciturnul", nume adoptat şi de posteritate. Cei doi de Witt căutau să-i intre în voie lui Ludovic al XIV-lea, căci simţeau atât creşterea autorităţii sale morale în faţa întregii Europe cât şi superioritatea sa materială asupra Olandei, dobândită prin succesul eroicei campanii a Rinului, ― campanie cântată de Boileau, ― care în trei luni a doborât puterea Provinciilor Unite şi al cărei erou demn de roman era contele de Guiche. 1 Ludovic al XIV-lea era un vechi duşman al olandezilor, care îl insultau şi îşi băteau joc de el în toate chipurile, ce e drept, mai totdeauna prin gura francezilor refugiaţi in Olanda. Orgoliul naţional făcea din el un Mitridate al republicii. În jurul fraţilor de Witt se crease aşadar o atmosferă de dublă nemulţumire, pornită atât din sfărâmarea unei rezistenţe dârze şi instaurarea unei puteri potrivnice aspiraţiilor naţiunii, cât şi din oboseala firească tuturor popoarelor învinse, care speră că un nou conducător ar putea să le salveze de la ruină şi ruşine. Acest alt şef, gata să-şi facă apariţia, gata să se măsoare cu Ludovic al XIV-lea, cu un viitor ce se anunţa măreţ, era Wilhelm, prinţ de Orania, fiu al lui Wilhelm al II-lea şi nepot, prin Henrieta Stuart, al regelui Carol I al Angliei, copilul tăcut, pe care, aşa cum am mai spus, poporul îl vedea în funcţia de stathuder. În 1672 avea douăzeci şi doi de ani. Ioan de Witt, preceptorul său, îl educase pentru a face din acest prinţ de viţă veche un bun cetăţean. În dragostea sa de patrie, mai puternică decât dragostea pentru elev, el i-a răpit prin edictul său speranţa de a deveni stathuder. Dar Dumnezeu a râs de pretenţiile oamenilor de a înălţa sau de a răsturna stăpânirile de pe pământ, fără să-l consulte; şi profitând de capriciile poporului olandez şi de groaza pe care o inspira Ludovic al XIV-lea, el a schimbat politica primului ministru, a abolit edictul încă în vigoare, restabilind funcţia de stathuder pentru Wilhelm de Orania, faţă de care avea anumite planuri, ascunse în tainele de nepătruns ale viitorului. Primul ministru se plecă înaintea voinţei concetăţenilor săi, dar Corneille de Witt, mai îndărătnic, refuză să semneze actul de restabilire a funcţiei de stathuder, cu toate ameninţările de moarte ale mulţimii orangiste, care l-a asediat în casa sa din Dordrecht. Numai insistenţele şi lacrimile soţiei sale îl determinară în cele din urmă să semneze, dar adăugă la numele său aceste două litere: V. C. ― adică Vi coactus, ceea ce înseamnă "Silit prin forţă".   A fost o adevărată minune că a scăpat în ziua aceea de loviturile duşmanilor săi. Cât despre Ioan de Witt, care şi-a dat adeziunea mai repede şi mai uşor sub presiunea voinţei concetăţenilor săi, n-a avut nici el parte de o soartă mai fericită. După câteva zile a fost victima unei tentative de asasinat, prin lovituri de cuţit. N-a murit însă în urma rănilor primite. Această înfrângere i-a nemulţumit pe adepţii Casei de Orania. Viaţa celor doi fraţi era o continuă piedică în calea planurilor lor; schimbară tactica pentru moment, chiar dacă mai târziu aveau să revină la prima, încercând să desăvârşească prin calomnie ceea ce nu izbutiseră cu pumnul. Se întâmplă destul de rar ca la un moment dat să se găsească la îndemâna lui Dumnezeu un om care să înfăptuiască o acţiune măreaţă; dar când un asemenea eveniment fericit are loc, istoria reţine numaidecât numele omului ales şi îl impune posterităţii.   Când însă necuratul se amestecă în treburile muritorilor pentru a distruge o existenţă sau a răsturna un imperiu, imediat se nimereşte şi un ticălos prin apropiere căruia îi e destul să-i şoptească un singur cuvânt, ca să se şi apuce de treabă. Ticălosul, gata să slujească spiritul răului în această împrejurare, se numea, după cum se pare c-am mai spus, Tyckelaer şi era de profesie chirurg. El îl acuză pe Corneille de Witt, desperat de abrogarea edictului, după cum a dovedit-o de altfel prin apostila sa şi clocotind de ură împotriva lui Wilhelm de Orania, că a însărcinat pe un asasin să scape republica de noul stathuder şi că acest asasin e el, Tyckelaer, care, chinuit de remuşcări numai la ideea faptei ce i se ceruse, prefera să dezvăluie crima decât s-o comită. Acum, imaginaţi-vă explozia care izbucni în rândurile orangiştilor când aflară de acest complot. Procurorul fiscal porunci să fie arestat Corneille chiar în casa sa, la 16 august 1672; inspectorul digurilor, nobilul frate al lui Ioan de Witt, fu supus torturii ca şi cei mai mârşavi criminali, într-o sală din Buytenhoff, spre a i se smulge mărturisirea pretinsului său complot împotriva lui Wilhelm. Dar Corneille nu era numai o minte luminată, ci şi un om foarte curajos. Făcea parte din acei martiri care, având un ideal politic, precum strămoşii lor avuseseră credinţa religioasă, ştiau să îndure caznele; surâse în timpul torturii, scandă cu voce sigură prima strofă din "Justum et Tenacem" al lui Horaţiu şi nu recunoscu nimic, zdruncinând astfel nu numai forţa dar şi fanatismul călăilor săi.   Bineînţeles că judecătorii nu îl găsiră nici pe Tyckelaer cu totul nevinovat, dar împotriva lui Corneille pronunţară o sentinţă prin care i se retrăgeau toate funcţiile şi demnităţile; fu condamnat să plătească cheltuielile de judecată şi exilat pe viaţă de pe teritoriul republicii. Această sentinţă dată nu numai împotriva unui nevinovat ci şi împotriva unui cetăţean de- vază, însemna o oarecare satisfacţie acordată poporului, pentru interesele căruia Corneille de Witt îşi închinase întreaga sa viaţă. Totuşi, după cum se va vedea, el nu s-a mulţumit numai cu atât. Atenienii, despre care se dusese vestea că nu ştiu ce e recunoştinţa, erau mai prejos decât olandezii din acest punct de vedere. Ei s-au mulţumit doar să-l exileze pe Aristide. La primele zvonuri în legătură cu acuzarea fratelui său, Ioan de Witt îşi dădu demisia din funcţia de prim ministru. Şi acesta fu la fel de bine răsplătit pentru devotamentul său către ţară. Retrăgându-se din viaţa publică, lua cu sine numai necazuri şi suferinţe, singurele foloase trase îndeobşte de oamenii cinstiţi, vinovaţi doar de a fi muncit pentru patria lor, uitându-se pe ei înşişi.   În acest timp, Wilhelm de Orania, nu fără să grăbească evenimentele prin toate mijloacele care-i erau la îndemână, aştepta ca poporul, al cărui idol era, să-i facă din trupurile celor doi fraţi treptele de care avea nevoie pentru a ocupa funcţia de stathuder. De aceea, la 20 august 1672, aşa cum am spus la începutul acestui capitol, tot oraşul alerga spre Buytenhoff pentru a fi de faţă la ieşirea din închisoare a lui Corneille de Witt ce pleca în exil şi pentru a privi urmele lăsate de tortură pe nobilul trup al omului care ştia atât de bine versurile lui Horaţiu.   Trebuie să adăugăm că această mulţime, care se îndrepta spre Buytenhoff, nu era îndemnată numai de nevinovata intenţie de a asista la un spectacol, ci şi de dorinţa unora de a duce la bun sfârşit o misiune ce nu fusese împlinită. Ne referim la misiunea de călău. Erau şi alţii, e drept, care alergau într-acolo cu intenţii mai puţin duşmănoase. Pentru ei nu era vorba decât de un spectacol atrăgător, căci văzând cum se târăşte în praf cel ce deţinuse mult timp puterea, orgoliul lor era satisfăcut. Nu era oare Corneille de Witt omul despre care se spunea că nu cunoaşte frica? Îl vor vedea închis, slăbit de cazne, palid, însângerat, acoperit de ruşine! Nu e acesta un triumf pentru burghezie, triumf de care orice bun burghez din Haga trebuie să se bucure, căci într-un anume fel burghezia e mai înverşunată decât poporul împotriva nobilimii! "Şi apoi, ― ziceau agitatorii orangişti, strecuraţi cu dibăcie în mulţime, socotind s-o transforme într-un instrument ascuţit şi zdrobitor, ― nu se va ivi oare nici un prilej pe drumul de la Buytenhoff până la poarta oraşului, de a arunca puţin noroi, sau chiar câteva pietre, în acest Ruart de Pulten, care nu numai că n-a acordat decât vi coactus funcţia de stadtholder prinţului de Orania, dar care a vrut să mai pună la cale si uciderea lui?"   "Ca să nu mai vorbim, adăugau îndârjiţii duşmani ai Franţei, că, de s-ar proceda cum se cuvine şi cei din Haga ar fi curajoşi, Corneille de Witt n-ar trebui lăsat să plece în exil, căci odată trecut peste graniţă, va complota mai departe cu Franţa şi va trăi din aurul marchizului de Louvois, împreună cu sceleratul său frate mai mare, Ioan." Se ştie că mulţimea stăpânită de o asemenea stare de spirit mai curând aleargă decât merge. Iată de ce locuitorii din Haga se îndreptau atât de grăbiţi spre Buytenhoff.   În mijlocul lor alerga, cuprins de mânie şi fără vreun plan, onestul Tyckelaer, pe care orangiştii îl purtară ca pe un erou al cinstei, al onoarei naţionale şi al milei creştineşti. Acest brav scelerat povestea, înflorind şi folosind toate resursele imaginaţiei sale, cum a încercat Corneille de Witt să-l corupă, ce sume de bani i-a făgăduit şi cât de diabolic a uneltit pentru a înlătura din calea lui, din calea lui Tyckelaer, toate greutăţile asasinatului. Fiecare frază a discursului său, ascultată cu nesaţ de mulţime, stârnea urale ce exprimau dragoste entuziastă pentru prinţul Wilhelm şi sălbatică mânie împotriva fraţilor de Witt.   Mulţimea blestema pe judecătorii nedrepţi, a căror sentinţă lăsa să scape viu şi nevătămat un criminal atât de odios cum era ticălosul de Corneille. Câţiva instigatori repetau cu voce scăzută: — O să plece! O să ne scape! La care alţii răspundeau: — O corabie îl aşteaptă la Schweningen, o corabie franceză. Tyckelaer a văzut-o. — Bravul Tyckelaer, cinstitul Tyckelaer! nu mai contenea mulţimea. — Şi fără îndoială, se auzi o voce, că în timpul fugii lui Corneille, Ioan, care nu a trădat mai puţin decât fratele său, va fugi şi el. — Puşlamalele or să mănânce în Franţa banii noştri, banii aduşi de corăbiile noastre, de arsenalele noastre, de şantierele noastre vândute lui Ludovic al XIV-lea. — Să-i împiedicăm să plece! strigă un patriot mai înverşunat. — La închisoare! La închisoare! repeta corul mulţimii.   La auzul acestor strigăte, burghezii alergau mai repede, puştile se încărcau, topoarele luceau şi ochii aruncau flăcări. Totuşi încă nu se comisese nici o violenţă şi linia călăreţilor care păzeau împrejurimile închisorii Buytenhoff rămânea rece, nepăsătoare, tăcută, dar mai ameninţătoare prin calmul ei decât toată mulţimea cu strigătele, cu agitaţia şi ameninţările ei; stătea nemişcată sub privirea superiorului, căpitanul cavaleriei din Haga, a cărui spadă scoasă din teacă era îndreptată în jos, cu vârful spre colţul scării de la şa. Această trupă, singurul zid de apărare al închisorii, stăpânea prin atitudinea sa nu numai masele populare dezordonate şi gălăgioase, dar şi detaşamentul gărzii burgheze care, aşezat în faţa închisorii Buytenhoff pentru a menţine ordinea alături de călăreţi, îndemna pe răzvrătiţi, strigând: — Trăiască de Orania, jos trădătorii!   Într-adevăr, numai prezenţa lui de Tilly şi a trupei sale mai ţinea în frâu pe soldaţii burghezi; dar curând, înflăcărându-se de propriile lor strigăte şi punând pe seama timidităţii tăcerea călăreţilor, făcură un pas spre închisoare, atrăgând pe urmele lor gloata poporului. Atunci, contele de Tilly încruntat, înaintă singur în faţa lor şi ridicând spada îi întrebă: — Domnilor din garda burgheză, de ce vă apropiaţi şi ce doriţi? Burghezii îşi agitară muschetele repetând strigătele: — Trăiască de Orania! Moarte trădătorilor! — Trăiască de Orania, fie, spuse domnul de Tilly, deşi eu prefer chipurile vesele celor posace. Ţipaţi cât vă place! Moarte trădătorilor! dar dacă e vorba să-i ucideţi cu adevărat, să ştiţi că mă aflu aici pentru a vă împiedeca.   Apoi, întorcându-se către soldaţi, comandă: — Sus armele, soldaţi! Soldaţii lui de Tilly executară ordinul calm şi cu precizie, obligându-i să bată imediat în retragere şi pe burghezi şi pe cei din popor, într-o învălmăşeală care-l făcu să zâmbească pe ofiţerul de cavalerie. — O, la, la, ― spuse el pe un ton zeflemitor, obişnuit celor din armată, ― nu vă fie teamă, burghezi; soldaţii mei nu vor strica nici un cartuş pe voi, dar nici voi nu veţi face nici un pas spre închisoare. — Ştiţi oare, domnule ofiţer, că avem muschete? i se adresă plin de furie comandantul burghezilor. — Văd al dracului de bine că aveţi, spuse de Tilly, doar le vânturaţi destul în faţa noastră; observaţi însă că şi noi avem pistoale şi pistolul ţinteşte admirabil la cincizeci de paşi, iar voi nu sunteţi decât la douăzeci şi cinci. — Moarte trădătorilor! strigă exasperată compania burghezilor. — Uf, spuneţi mereu acelaşi lucru, e obositor! mormăi ofiţerul, reluându-şi locul în fruntea trupei, în timp ce vuietul mulţimii creştea necontenit în jurul închisorii Buytenhoff.   Dar poporul înfierbântat nici nu bănuia că, în timp ce adulmeca sângele uneia dintre victime, cealaltă, ca şi cum s-ar fi grăbit să iasă în întâmpinarea soartei sale, trecea la o sută de paşi de piaţă, prin spatele grupurilor şi călăreţilor, pentru a se duce la Buytenhoff. Într-adevăr, Ioan de Witt tocmai coborâse din caleaşcă, însoţit de un servitor şi traversa liniştit curtea din faţa închisorii. Se recomandă temnicerului, care de altfel îl cunoştea, spunându-i: — Bună ziua, Gryphus, vin să-l iau şi să-l scot din oraş pe fratele meu, Corneille de Witt, condamnat, cum ştii, la exil. Şi temnicerul, un soi de urs dresat să deschidă şi să închidă poarta închisorii, îl salută şi-l lăsă să intre în clădirea ale cărei porţi se închiseră în urma lui. La zece paşi depărtare întâlni o frumoasă fată de şaptesprezece-optsprezece ani, în costum de frizonă, care-i făcu o graţioasă plecăciune. El îi spuse, apucând-o de bărbie: — Bună ziua, bună şi frumoasă Roza. Cum se simte fratele meu? — Oh! domnule Ioan, răspunse fata, nu de răul ce i s-a făcut mă tem. Răul ce i s-a făcut a trecut. — Şi de ce te temi atunci, frumoasă fată?   Mă tem de răul pe care vor să i-l facă, domnule Ioan. — Da, spuse de Witt, mulţimea asta adunată aici, nu-i aşa? — O auziţi? — E într-adevăr foarte pornită; dar când ne va vedea, cum nu i-am făcut decât bine, poate că se va potoli. — Din nenorocire nu e un motiv, murmură tânăra fată depărtându-se, pentru a da ascultare semnului poruncitor pe care i-l făcuse tatăl ei. — Nu, copila mea, nu; e adevărat ce-ai spus.   Apoi continuându-şi drumul: — Uite, murmură el, o fetiţă care nu ştie probabil să citească şi prin urmare n-a citit nimic, dar care totuşi a cuprins istoria lumii într-un singur cuvânt. Şi la fel de calm, dar poate ceva mai gânditor, fostul prim-ministru îşi continuă drumul spre camera fratelui său.   descarcare carte 

LA FEMME AU COLLIER DE VELOURS     CUPRINS:   PROLOG: Arsenalul.   I – Familia lui Hoffmann.   II – Un îndrăgostit şi un nebun.   III – Maestrul Gottlieb Murr.   IV – Antonia.   V – Jurământul.   VI – O barieră a Parisului în 1793   VII – Ghilotina din Piaţa Revoluţiei.   VIII – Judecata lui Paris.   IX – Arsène.   X – A doua reprezentaţie cu Judecata lui Paris.   XI – Cafeneaua.   XII – Portretul.   XIII – Ispititorul.   XIV – Numărul 113   XV – Medalionul.   XVI – Un hotel din strada Saint-Honoré         PROLOG: Arsenalul.   Pe 4 decembrie 1846, când vasul meu era ancorat de o zi în golful Tunis, m-am deşteptat în zori, pe la ora cinci; eram stăpânit de o dispoziţie ciudată, melancolică, dintre acelea care te ţin mult timp în stăpânirea lor.   De vină era un vin pe care-l avusesem.   Am sărit jos din pat, am tras nişte pantaloni pe mine, am urcat pe punte, am privit de jur-împrejurul meu. Speram că peisajul superb care se desfăşura sub ochii mei avea să mă distragă de la o anume preocupare, care era cu atât mai insistentă cu cât nu avea o cauză foarte concretă.   Aveam în faţa mea, la distanţă nu mai mare de o bătaie de puşcă, jetela care se întindea de la fortul Goulette până la fortul Arsenalului, lăsând o trecere destul de îngustă pentru navele care trec din golf spre lac. Lacul, cu ape sinilii ca azurul cerului pe care îl reflectau, era agitat, ici şi colo, de bătăile de aripi ale unor lebede, în timp ce pe unul din stâlpii fixaţi din loc în loc ca să indice pragurile de pe fundul apei, stătea nemişcat, asemenea păsărilor sculptate pe pietrele funerare egiptene, un cormoran care, din când în când, se prăvălea vertiginos în apă, după pradă, şi revenea la suprafaţă cu un peşte în cioc, îl înghiţea, se urca din nou pe stâlpul sau şi redevenea imobil, statuar, până ce alt peşte ce trecea prin apropierea sa îi trezea interesul şi, învingându-şi lenea, se arunca din nou în apă pentru ca să reapară după câteva clipe.   În acest timp, cerul era traversat, din cinci în cinci minute, de un şir de păsări flamingo ale căror aripi de purpură ieşeau în evidenţă pe albul mat al penajului şi, descriind un contur pătrat, arătau ca un joc de cărţi alcătuit numai din aşi de caro şi înşirate pe o linie dreaptă.   La orizont se vedea Tunisul, o îngrămădire de case cubice, fără ferestre, fără deschideri spre exterior, urcând pantele, în amfiteatru, albe şi strălucitoare, decupându-se vizibil pe cerul senin. La stânga se ridicau, asemenea unui zid de cetate cu creneluri, munţii de Plumb, al căror nume sugerează singur culoarea lor mohorâtă; la picioarele lor se zăreau, tupilate, mica moschee şi satul Sidi-Fathallah; la dreapta se distingea mormântul sfântului Ludovic şi locul unde fusese cândva Cartagina, două dintre relicvele cele mai însemnate din istoria lumii. În spatele meu se legăna, ancorat, Montezuma, o splendidă fregată cu aburi, de patru sute cincizeci de cai putere.   Erau, desigur, o mulţime de lucruri care să-ţi distragă imaginaţia de la alte preocupări. Dar mintea mea se fixase, cu încăpăţânate, asupra unui singur gând, pe care visul din acea noapte îl scosese la suprafaţă din adâncurile subconştientului.   Privirea mea se fixase într-un singur punct. Toată această panoramă inegalabilă se înceţoşa treptat, pe măsură ce ochii mei se detaşau de realitate. În curând, nu mai vedeam nimic din ce exista împrejurul meu. Din inima acestui vid tulbure, ca sub bagheta unei zâne, apăru un salon cu lambriuri albe, în adâncimea căruia zăream, aşezată înaintea unui pian pe clapele căruia degetele ei rătăceau neatente, o femeie melancolică. Am recunoscut-o şi am murmurat, ca şi cum ar fi putut să mă audă:   — Te salut, Marie, graţioasă Marie, gândul meu e alături de tine.   Apoi, m-am lăsat în voia acestui fluviu atotputernic care se cheamă memoria, întorcându-mă în zilele tinereţii, urmărind-o în trecut pe această fată plină de nevinovăţie, apoi tânără femeie şi mamă. Am fost cuprins de un sentiment egoist, simţind o nestăpânită nevoie de a comunica şi altui suflet gândurile care mă frământau.   Am luat pana şi am scris:   La bordul lui Véloce, având sub ochi Cartagina şi Tunisul, 4 decembrie 1846.   „Doamnă, Când veţi deschide o scrisoare trimisă de la Tunis, vă veţi întreba cine v-ar putea scrie dintr-un asemenea loc şi veţi spera să primiţi un autograf de la Regulus sau de la Ludovic al XI-lea. Vai! doamnă, cel ce îşi trimite gândul pios de la asemenea depărtare nu e nici erou nici sfânt şi, dacă a semănat vreodată întrucâtva cu episcopul de Hipponia, al cărui mormânt l-a vizitat acum trei zile, asemănarea nu priveşte decât prima parte a vieţii acestui sfânt. E adevărat, că şi el, ar putea răscumpăra această primă parte a vieţii prin cea de-a doua. Dar e prea târziu de-acuma pentru penitenţă şi, după toate probabilităţile, va muri precum a trăit, neîndrăznind măcar să lase după el mărturisirile lui care, la nevoie, ar putea fi povestite, dar nu pot fi câtuşi de puţin citite.   Aţi aruncat deja o privire asupra semnăturii, nu-i aşa, doamnă? şi ştiţi cu cine aveţi de-a face; şi desigur că vă întrebaţi cum se face că autorul Muşchetarilor şi al lui Monte-Cristo s-a gândit să vă scrie de-aici, de lângă lacul unde zace amintirea Cartaginei, când, la Paris, uită un an întreg, câteodată, să vă facă o vizită.   Înainte de toate, doamnă, Parisul e Paris, adică un fel de vârtej în care pierzi memoria tuturor lucrurilor, în mijlocul zgomotului pe care îl face atâta lume aflată într-o continuă agitaţie. La Paris, trebuie să v-o spun, mă comport şi eu ca toată lumea. Atunci când nu alerg de colo-colo, stau acasă şi scriu. Dar trebuie să spun că, atunci când scriu, nu sunt aşa de departe de dumneavoastră pe cât credeţi, căci dumneavoastră sunteţi una dintre acele puţine persoane pentru care scriu şi se întâmplă rar să nu-mi spun, când am terminat un capitol de care sunt mulţumit sau o carte reuşită: Marie Nodier, acest spirit încântător, va citi aceste rânduri; şi sunt mândru, doamnă, căci sper că, după ce veţi citi ce am scris, voi fi puţin mai sus în gândurile dumneavoastră.   Cert este, doamnă, ca să reiau firul gândurilor, că în noaptea asta am avut un vis, de care nu eraţi străină, care m-a făcut să nu mai simt bula care clatină un gigantic vapor cu aburi pe care guvernul mi-l închiriază şi pe care îl găzduiesc pe unul dintre prietenii şi admiratorii dumneavoastră, Boulanger, precum şi pe fiul meu, fără a mai aminti de Giraud, Maquet, Chacel şi Desbarolles, care se află printre cunoscuţii dumneavoastră. Cert este că am adormit fără să mă preocupe ceva anume şi, cum mă aflu aici într-un decor din O mie şi una de nopţi, un spiriduş m-a vizitat şi m-a condus într-un vis în care dumneavoastră eraţi regina. Acel loc în care m-a condus nu era un palat, era mult mai mult decât un palat, mai mult decât un regat: era minunata Casă de la Arsenal în vremurile ei de fericire şi veselie, când mult-iubitul nostru Charles îi făcea onorurile cu firescul ospitalităţii antice şi mult-respectata noastră Marie cu tot farmecul ospitalităţii moderne.

UNUL din privilegiile cele mai însemnate ale istoricuiul, acest rege al trecutului, este de a nu avea. Atunci când îţi străbate regatul, decât să atingă eu pana lui ruinele şi cadavrele pentru a reclădi palatele şi a învia oamenii; la glasul lui, întocmai ca Ia glasul Lui Dumnezeu, osemintele împrăştiate se unesc din nou, cărnuri vii Ie acoperă, costume strălucitoare le îmbracă ţi, din acel losafat 1 uriaş în care cele trei mii de secule trecute şi-au condus fiii, el nu are decât să-şi aleagă pe cine doreşte şi să-i strige pe nume pentru ca de îndată aceştia să ridice cu fruntea piatra de pe morminl, să dea la o parte cu mina giulgiul în care alnt înfăşuraţi şi să răspundă, aşa cum i-a răspuns Lazăr lui Hristos: „la-tă-mă, Doamne; ce vrei de la mine?”   E drept că este nevoie de un pas hotărât ca să cobori în adâncurile istoriei, de un glas poruncitor pentru a pune Întrebări fantomelor, de o mină care sănu tremure scriind cuvintele ce le dictează. Răposaţii au uneori taine îngrozitoare pe care groparul le-a pecetluit odală cu et în morrmnt. Pârul lui Dante a albit auzind povestirea contelui Ugolino, iar ochii au căpătat o privire atât de posomorită, obrajii o paloare atât de cadaverica încât, dacă Vergiliu l-ar fi readus la suprafaţa pământului* femeile din Florenţa, ghicind de unde venea ciudatul călător, l-ar fi arătat copii|oispunind; „Uitaţi-vă la omul acela e Irece atât de grav şi atât de trist, a coborât în infern     În afară de geniu, nouă ni se potriveşte mai cu seamă comparaţie danlescă şi vergi Liana: uşa cavourilor de Ia Saint-Dcnis. Ce se va deschide în fata noastră, are destule asemănări cu cea a infernului; aceeaşi legendă se potriveşte de minune la amândouă şi, dacă am avea cu noi făclia lui Danto şi daca am fi purtaţi de mina de către Vergiliu, n-am avea prea mult de căutat, prin mijlocul celor trei seminţii regale ce populează mormintele vechii mănăstiri, spre a găsi vreun ucigaş a cărui crimă să fie tot atât de osindltă ca şi cea a arhiepiscopului Roger, vreo victimă a cărei nenorocire să fie tot atât de vrednică de milă cum a fust cea a întemniţatului din turnul Fisei.   În acest vast osuar se află mal cu seamă un mormânt pe lingă care n-am trecut niciodată fără să' ne oprim, să Htăm cu braţele încrucişate şi să plecăm Iruntea. Într-un cavou din stingă se află un mormânt simplu din marmură neagră, peste care sunt culcate una lingă alta două statui, una a unui bărbat, cealaltă a unei femei. Sm împlinit de curând patru veacuri de când odihnesc astfel cu mii-nile împreună şi rugându-se; căci bărbatul îi cere socoteală lui Dumnezeu de mânia lui, iar femeia cere iertare pentru trădarea el; trebuie să vă spun că cele două statui sunt una a unui nebun şi cealaltă a unei adultere; vreme de douăzeci de ani, nebunia unuia şi amorurile celeilalte au însângeial Franţa, fapt pentru care, în jurul patului mortuar ce îi reuneşte, după cuvintele: r, Aici zace regele Carol Mult-Iubitul, aL Vl-lea după nume, şi regina Isabela. De Bavaria, soţia sa„, aceeaşi mină a adăugat, nu fără temei: „Rugaţi-vă pentru ei I*   Aşadar Ia Saint-Denis, pentru că aici ne aflăm, vom deschide arhivele tainice ale acestei domnii ciudate care a trecut, după cum a spus-o unul din poeţii noştri, „intre apari (ia unui bătrân şi a unei păstoriţe şi care a lăsat drept singur monument al vieţuirii sale. O amară bătaie de joc a destinului imperiilor şi a norocului oamenilor: un joc de cărţi”.   Alături de câteva pagini albe ce se vor găsi în această carte, vom în ti ini numeroase pagini roşii de sânge, numeroase pagini negre de doliu; căci Dumnezeu a voit că lotul Sici pe pământ să fie vopsit cu aceste trei culori, atunci când a alcătuit din ete stema vieţii omeneşti îi tind i-a dat drept deviză: nevinovăţia, pas lunile şi mo ar (ea.   Acum, să deschidem această carte, aşa după cum Dumnezeu deschide viaţa, la paginile ei albe. Vom ajunge destul de repede la paginile de sânge şla paginile doliu.   In dimineaţa zilei de 20 august 1389  din zorii zilei, se vedea o mare Îngrămădire de oameni pe drumul ce duce de la Saint-Denis la Paris.   Aceasta pentru că doamna Isabela. Fiica ducelui Etienne de Bavaria şi soţia regelui Carol al Vl-lea, trebuia să-şi facă, în calitate de regină a Franţei, prima intrare solemnă în capitala regatului.   Se cade să spunem, pentru a îndreptăţi această curiozitate, că se povesteau lucruri minunate despre această prinţesă; se ştia că la prima întrevedere cu ea, întrevedere ce a avut loc într-o vineri, regele se îndrăgostise la culme şi cu mare greutate îi îngăduise unchiului său de Burgundia să prelungească până lunea viitoare pregătirile de nuntă.   Dealtfel, această alianţă fusese privită eu mari speranţe în regat; se stia că înainte de a muri, regele Carul al V-lea îşi manifestase dorinţa ca fiul său să se căsătorească cu o prinţesă de Bavaria, pentru a cumpăni influenţa lui Richard al Angliei, care se căsătorise cu sora regelui Germaniei. Dragostea tânărului prinţ sprijinea în. Chip minunat ultimele dorinţe ale tatălui său; ceva mai mult, moaşele care o examinaseră pe logodnică declaraseră că era în stare să dea moştenitori coroanei, iar după un an, naşterea unui fiu venise să facă cinste experienţei lor, Câtcva glasuri eobiloare, aşa cum se aud la începuiul fiecărei domnii, şuşoteau că lucrurile vor lua a întorsătură rea, vinerea fiind o zi nepotrivita pentru o întrevedere nupţială; dar nimic nu făcuse încă să se dea crezare: în acestor prorociri, iar glasurile lor, dacă ar fi încercat să se facă auzite, ar fi fost repede înăbuşite de strigatele de bucurie care, în ziua când începem povestirea de fată, se înălţau fără nici o oprelişte din toate gurile.   Întrucât principalele personaje ce vor juca un rol această cronică se găsesc chemate, prin obârşia sau pe. funcţia lor. Să ia loc alături sau în urma reginei, ne vom pregăti, dacă cititorul ne îngăduie, să urmăm mersul cortegiului care nu aşteaptă, spre a porni la drum, decât sosirea ducelui Ludovic de Turena. Fratele regelui, pe care preocuparea pentru aranjarea toaletei, zic unii, şi o noapte de dragoste, zic alţii, iL făcuseră să Intime deja cu o jumătate de orăr Dealtfel, acesta ar fi un mijloc, dacă nu nuu, cel puţin Lesnicios, de a face cunoştinţă cu oamenii şi cu lucrurile, dealtminteri, se vor găsi în acest tablou pe care încercăm să-l schiţăm, după spusele vechilor maeştri ', câteva amănunte ce nu vor fi lipsite nici de interes niei de originalitate.   Am spus că, în ziua aceea de duminică, se adunaşi alâta lume afară din Paris, incit te minunai văzând-o şi întreb. Îi dacă nu cumva le poruncise cineva să vină acolo. Drumul mare era înţesat de bărbaţi şi femei, alât de înghesuiţi unii în alţii de parcă erau spicele unui lan de grâu; şi comparaţia devenea tot mai nimerită de fiecare dată când o inllmplare neprevăzută făcea să se legene, ca Sn timpul secerişului, mulţimea aceea prea îndesită pentru ca cea mai mică zdruncinătură pe care o primea una din părţi să nu se transmită de îndată întregii gloate.   La orele unsprezece, citeva strigăte puternice ce auziră în primele rânduri ale mulţimii şi un fior ce o străbătu de la un cap la altul, dădură de veste în sfârşit nerăbdării tuturor că avea să se petreacă ceva nou; era regina Jeana şi ducesa de Orleans. Fiica ei. Care, cu ajutorul sergenţilor ee mergeau înaintea lor lovind gloata cu nişte nuieluşe, îşi croiau drum spre mijlocul acelor valuri omeneşti, în vreme ee. Spre a ic împiedica să nu se în     Chidă în urma lor, mergea călare, pe două şiruri şi de ambele laturi ale drumului, elita burghezilor din Paris, în număr de? Mic două sute. Cei care fuseseră aleşi spre a forma această gardă de onoare erau Îmbrăcaţi în nişte veşminte lungi din postav de mătase colorată cu verde şi roşu-închis, pur tind pe cap nişte capişoane ale căror margini le eădeau pe umeri, sau fluturau ca nişte eşarfe când din întâmplare, o adiere de vint venea să mai răcorească atmosfera greoaie de vară, ce devenea şi mai mistuitoare din pricina nisipului ce se ridica de sub picioarele oamenilor şi cailor. Dată la 0 parte şi împinsă de această mişcare, gloata se revarsă peste timpurile ce se întindeau dincolo de cele două laturi ale drumului, iar mijlucul şoselei se prefăcu într-un fel de canal căruia burghezii Parisului îi închipuiau cele două maluri, printre care cortegiul regal putea să înainteze nestingherit. Mişcarea aceasta se făcu cu mai putină greutate decât s-ar fi putut crede la început. Pe vremea aceea, poporul care îi ieşea în întimpinare regelui, era împins atât de dragoste şi respect, cât şi de curiozitate; şi dacă monarhia de atunci se cobora uneori până la elr în schimb poporul nu urca până la ea. Aşadar, după acest soi de expropriere care, în zilele noastre, nu a-ar face fără ţipete, fără jandarmi şi fără sudălmi, fiecare o apucă pe unde nimeri şi. Intru cât terenul timpurilor era mai jos decât al şoselei, se îndreptă în goana mare spre locurile mai ridicate ce îi îngăduiau să vadă drumul. Tntr-o clipită, copacii şi casele răzleţite se văzură năpădite şi încărcate cu chiriaşi străini care, pe copaci, se cocoţară de la vârf până la ultimele crengi, iar în case, de la acoperiş până la parter i cei care nu îndrăzniră să jncerce această primejdioasă căţărare, se înşirară pe taluzul şoselei pe creasta căreia se aflau burghezii din Escortă; femeile se înălţară pe vârful picioarelor, copiii urcară pe umerii taţilor, astfel incit fiecare îşi găsi de bine de rău un locşor, unii privind de sus capişuanele burghezilor, alţii uitându-se cu resemnare printre picioarele cailor.   Abia se potolise mica îmbulzeală pricinuită de trecerea reginei Jeana şi a ducesei de Orleans, care se dulor s ceau mai înainte la palat1, unde le aştepta regele, când se zări, apărând din strada principală de la Sainl-Denis, litiera atât de aşteptată a reginei. După cum am mai arătat, gloata ce se adunase în acest scop tra nespus de curioasă s-o vadă pe tânăra prinţesă care nu avea nici nouăsprezece ani şi pe care se bizuia jumătate din speranţa monarhiei; cu toate astea se poate ca cea dinţii privire pe care mulţimea o îndreptă asupra ei să nu prea fi îndreptăţit faima de frumuseţe ce ajunsese înaintea ei în capitală, căci era o frumuseţe ciudată cu care trebuia să te obişnuieşti; aceasta din pricina contrastului ţipător pe care îl forma părul, de un blond aproape auriu, cu sprânccncle ' negre ca abanosul, tipuri opuse şt caracteristice ale raselor din nord şi din sud care, încrucişându-se în această femei îi dădeau inimii patimile arzătoare ale tinerei italience, i; frunţii trufia dispreţuitoare a prinţesei germane?

Le Chevalier De Maison-Rouge       Capitolul I   ÎNROLAŢII VOLUNTARI   Era în seara zilei de 10 martie 1793. Abia sunaseră ceasurile zece la Notre-Dame şi bătăile, desprinzându-se una după alta ca nişte păsări nocturne dintr-un cuib de bronz, îşi luau zborul, trist, monoton, patetic.  Noaptea ce se lăsase asupra Parisului nu era plină de zgomot, furtunoasă şi întretăiată de fulgere, ci rece şi înnegurată. Parisul însuşi nu era nici pe departe Parisul cunoscut, strălucind seara de mii de focuri ce se oglindesc în mâzga-i poleită, Parisul trecătorilor grăbiţi, Parisul şoaptelor vesele şi-al suburbiilor bahice, pepinieră a certurilor aprige şi-a crimelor temerare, cuptor din sânul căruia se înalţă mii de urlete. Parisul nu mai era decât un oraş copleşit de ruşine, sfios, neliniştit, ai cărui rari locuitori alergau ca să străbată dintr-o stradă în alta şi se năpusteau pe alei sau pe sub portaluri ca nişte fiare sălbatice, hăituite de vânători, pierind ca înghiţite de vizuinile lor. Era, în sfârşit, aşa cum am spus, Parisul zilei de 10 martie 1793. Câteva cuvinte despre împrejurările critice care aduseseră asemenea schimbare în aspectul Capitalei şi apoi vom trece la evenimentele care formează obiectul povestirii de faţă. Franţa, odată cu moartea lui Ludovic al XVI-lea, o rupsese cu toată Europa. Celor trei duşmani cu care se războise mai înainte, cu alte cuvinte Prusiei, Imperiului Austriei şi Piemontului, li se adăugaseră Anglia, Olanda şi Spania. Numai Suedia şi Danemarca îşi păstrau vechea lor neutralitate, preocupate dealtfel, cum era şi firesc, să stea cu ochii aţintiţi la Ecaterina a II-a, care destrăma Polonia. Situaţia era înspăimântătoare. Franţa, nedispreţuită ca putere reală, dar destul de puţin preţuită ca forţă morală, de când cu masacrele din septembrie şi execuţia din 21 ianuarie, era literalmente blocată, ca un simplu oraş, de întreaga Europă. Anglia se afla pe coastele noastre, Spania în Pirinei, Piemontul şi Austria în Alpi, Olanda şi Prusia în nordul Ţărilor de Jos, şi, dintr-un singur loc, cuprins între Rinul de Sus şi fluviul Escaut, două sute cincizeci de mii de ostaşi veneau în marş împotriva Republicii. Peste tot generalii noştri erau respinşi: Maczinski fusese silit să părăsească Aix-la-Chapelle şi să se retragă spre Liege; Steingel şi Neuilly fuseseră împinşi spre Limburg; Miranda, care asediase Maestricht, se retrăsese în Tongres; Valence şi Dampierre, siliţi să bată în retragere, pierduseră o parte din materiale. Peste zece mii de dezertori fugiseră din unităţile militare şi se răspândiseră în interior, în sfârşit, Convenţia nemainădăjduind decât în Dumouriez îi trimisese ştafetă după ştafetă, poruncindu-i să părăsească malurile cursului de apă Biesboos, unde se pregătea pentru o debarcare în Olanda, ca să vină să ia comanda armatei de pe Meuse. Cu inima fremătând, ca un trup însufleţit, Franţa suferea în Paris, cu alte cuvinte chiar în mijlocul ei, toate loviturile pe care invazia, răscoala sau trădarea i le dădeau în punctele cele mai îndepărtate. Orice victorie era o izbucnire de bucurie, dar fiecare înfrângere însemna o înteţire a teroarei. Aşadar, se poate lesne înţelege ce tumult iscaseră veştile eşecurilor succesive pe care tocmai le încercaserăm. În ajun, în ziua de 9 martie, la Convenţie avusese loc o şedinţă dintre cele mai furtunoase, toţi ofiţerii primiseră ordin să se prezinte numaidecât la regimentele lor, iar Danton, care, plin de cutezanţă, propunea lucruri imposibile ce se îndeplineau totuşi, Danton, urcând la tribună, strigase: — Ziceţi că vă lipsesc soldaţii? Haideţi să dăm Parisului prilejul de-a salva Franţa, să-i cerem treizeci de mii de oameni, să-i trimitem lui Dumouriez, şi nu numai că Franţa e salvată, dar ne asigurăm Belgia, iar Olanda e ca şi cucerită. Propunerea fusese primită cu strigăte entuziaste, în toate secţiile poftite să se întrunească în cursul serii, se deschiseseră registre pentru voluntari. Spectacolele fuseseră interzise pentru a împiedica orice fel de distracţie, iar la Palatul primăriei fusese arborat un drapel negru în semn de deznădejde. Înainte de miezul nopţii, treizeci şi cinci de mii de nume figurau înscrise în registrele cu pricina. Numai că se întâmplase în seara aceea ce se întâmplase şi în cursul zilelor lui septembrie. La fiecare secţie, înrolaţii voluntari, înscriindu-se, ceruseră ca, înaintea plecării lor, trădătorii să fie pedepsiţi. Trădătorii nu erau de fapt alţii decât contrarevoluţionarii, conspiratorii deghizaţi care ameninţau dinăuntru Revoluţia ameninţată dinafară. Dar, după cum e lesne de înţeles, cuvântul căpăta toată amploarea pe care voiau să i-o dea partidele extremiste care sfâşiau Franţa la epoca aceea. Trădătorii erau cei mai slabi. Or, mai slabi decât toţi erau girondinii. Montagnarzii hotărâră ca ei, girondinii, să fie trădătorii. A doua zi — 10 martie — toţi deputaţii montagnarzi erau prezenţi la şedinţă. Iacobinii, înarmaţi, umpluseră tribunele, după ce izgoniseră femeile, când iată că apare primarul, însoţit de Consiliul Comunei, confirmă raportul comisarilor Convenţiei cu privire la devotamentul cetăţenilor şi repetă cererea, unanim emisă în ajun, pentru numirea unui tribunal extraordinar, menit să-i judece pe trădători. Numaidecât fu cerut cu strigăte puternice un raport al comitetului. Comitetul se întruneşte pe dată şi, după zece minute, Robert Lindet spune că se va numi un tribunal, alcătuit din nouă judecători independenţi faţă de orice forme procedurale, împărţiţi în două secţiuni, de asemenea permanente, care îşi vor asigura probele doveditoare prin toate mijloacele şi îi vor urmări la cererea Convenţiei sau din iniţiativă proprie pe toţi cei ce ar încerca să creeze o stare de derută în rândurile poporului. După cum se vecie; încordarea era mare. Girondinii înţeleseră că asta însemna înlăturarea lor. Se ridicară în masă şi răcniră: — Mai bine moartea decât să consimţim la instaurarea unei inchiziţii veneţiene! Drept răspuns la apostrofarea lor, montagnarzii cerură votul prin viu grai. — Da, strigă Féraud, da, să votăm ca să-i dăm în vileag pe oamenii care vor să ucidă nevinovăţia în numele legii. Se votează într-adevăr şi, împotriva tuturor aşteptărilor, majoritatea declară: 1) că vor fi juraţi, 2) că juraţii vor fi recrutaţi în număr egal din departamente, 3) că vor fi numiţi de Convenţie. În clipa în care cele trei propuneri fură admise, se auziră strigăte puternice. Adunarea Convenţiei era obişnuită cu vizitele plebei. Ceru să afle ce dorea. I se răspunse că o deputăţie a înrolaţilor voluntari care cinase la hala de grâu ruga să i se îngăduie să defileze în faţa adunării. Numaidecât se deschiseră uşile şi şase sute de bărbaţi, înarmaţi cu săbii, pistoale şi suliţe, se arătară pe jumătate beţi şi defilară în mijlocul aplauzelor, cerând sus şi tare moartea trădătorilor. — Da, le răspunse Collot d'Herbois, da, prieteni, în ciuda intrigilor, vă vom salva şi pe voi şi libertatea! Cuvintele de mai sus fură urmate de o privire aruncată girondinilor, privire ce-i făcu să înţeleagă că nu erau nicidecum în afara primejdiei. Într-adevăr, după încheierea şedinţei Convenţiei, montagnarzii se împrăştiară prin celelalte cluburi, aleargară la cordelieri şi la iacobini, propunându-le să-i scoată de sub scutul legii pe trădători pentru a-i măcelări chiar în noaptea aceea. Soţia lui Louvet locuia în strada Saint-Honoré, chiar lângă iacobini. Auzind vociferări, coboară, intră în club, aude propunerea şi urcă în mare grabă să-şi prevină soţul. Louvet se înarmează, aleargă din uşă în uşă să-şi vestească prietenii, află că toţi plecaseră, slujitorul unuia dintre ei îi spune că sunt cu toţii la Pétion, se duce neîntârziat acolo şi-i găseşte dezbătând liniştit un decret pe care urmau să-l prezinte a doua zi, făcându-şi iluzii asupra unei majorităţi deloc sigure, ba chiar fălindu-se la gândul că vor obţine aprobarea. Le povesteşte ceea ce se petrece, le împărtăşeşte temerile sale, le spune ce anume pun la cale împotriva lor iacobinii şi cordelierii şi încheie poftindu-i să ia măsuri energice în ceea ce-i priveşte. Atunci Pétion se ridică, calm şi impasibil ca de obicei, se duce la fereastră, o deschide, priveşte cerul, întinde braţele afară şi, trăgându-şi îndărăt mâinile şiroind de apă, zice: — Plouă, în noaptea asta nu va fi nimic. Prin fereastra acum întredeschisă pătrunseră cele din urmă vibraţii ale orologiului care bătea ora zece. Iată, aşadar, ce se petrecuse la Paris în ajun şi chiar în ziua aceea; iată ce se petrecea în seara zilei de 10 martie şi de ce, în bezna umedă şi în tăcerea ameninţătoare, casele hărăzite să-i adăpostească pe cei vii, întunecate şi posomorâte, păreau sălaşuri ale unor morţi.         Într-adevăr, nesfârşite patrule ale gărzilor naţionale, precedate de cercetaşi cu baioneta înainte, cete de cetăţeni din secţiile înarmate la întâmplare, păşind în rânduri strânse, jandarmii cercetând fiece colţişor de uşă şi fiece gang, iată singurii locuitori ai oraşului care cutezau să se aventureze pe străzi, până într-atât lumea înţelesese din instinct că se punea la cale ceva necunoscut şi înspăimântător. O ploaie măruntă şi rece ca gheaţa, ploaia aceea care îl liniştise pe Pétion, se pornise parcă anume pentru a spori indispoziţia şi neliniştea gardienilor ale căror întâlniri semănau cu nişte pregătiri de luptă şi care, după ce se recunoşteau cu neîncredere, schimbau parola încet şi în silă. Pe urmă, văzându-i cum îşi întorceau capetele pentru a se uita unii la ceilalţi după ce se despărţeau, ai fi zis că şi unii şi alţii se temeau reciproc să nu fie atacaţi pe la spate. Or, tocmai în seara aceea, când Parisul părea cuprins de-o spaimă atât de des repetată încât firesc ar fi fost să se fi deprins întrucâtva cu ea, în seara aceea când se plănuia pe tăcute măcelărirea revoluţionarilor lipsiţi de elan care, după ce votaseră, cu multe abţineri moartea regelui, se codeau acum în faţa morţii reginei, captivă în închisoarea Temple, cu copiii şi cumnata ei, în seara aceea o femeie învăluită într-o mantie de indian liliachiu, cu părul negru, cu capul acoperit sau mai curând cufundat în gluga mantiei, se strecura de-a lungul caselor de pe strada Saint-Honoré, ascunzându-se ba în intrândul vreunei porţi, ba în vreun ungher dintre ziduri, ori de câte ori se ivea o patrulă, şi rămânând neclintită ca o statuie, ţinându-şi răsuflarea până ce patrula trecea, ca apoi să reînceapă fuga, urmându-şi cursa rapidă, neliniştită, până când altă primejdie, de acelaşi soi, o silea din nou să tacă şi să încremenească. Străbătuse astfel neobservată, graţie precauţiilor pe care şi le lua, o parte din strada Saint-Honoré, când la colţul străzii Grenelle dădu nu peste o patrulă, ci peste o ceată de viteji, înrolaţi voluntari, care cinaseră şi ei în hala de grâu şi al căror patriotism devenise încă şi mai înflăcărat datorită numeroaselor toasturi pe care le închinaseră victoriilor viitoare. Sărmana femeie scoase un strigăt şi încercă să fugă pe strada Coq. — Ei, tu, cetăţeană, strigă şeful cetei de înrolaţi, căci demnii noştri patrioţi îşi şi aleseseră şefii, până într-atât nevoia de a fi comandat e firească omului. Ei! tu, încotro? Fugara nici gând să răspundă; alerga întruna. — Arma la ochi! făcu şeful, e un bărbat travestit, vreun aristocrat care fuge! Şi zgomotul a două-trei flinte, folosite fără precizie de mâini prea şovăitoare ca să poată să fie sigure, îi aduse la cunoştinţă bietei femei mişcarea fatală în curs de executare. — Nu, nu! strigă ea oprindu-se brusc şi întorcându-se îndărăt, nu, cetăţene, te înşeli, nu sunt bărbat. — Atunci înaintează la ordin, zise şeful, şi spune drept: încotro te duci tu aşa, ca o pasăre de noapte plină de farmece? Dar nu mă duc nicăieri, cetăţene... mă întorc acasă. — Hm! Te-ntorci acasă? — Da. — Pentru o femeie cinstită te-ntorci cam târziu acasă, cetăţeană. — Vin de la o rudă care e bolnavă. — Pisicuţă mică, zise şeful făcând un anume gest cu mâna, la care femeia, speriată, se trase repede îndărăt, ferindu-se, şi unde ni-e carnetul? — Carnetul meu? Cum aşa, cetăţene? Ce vrei să spui şi să-mi ceri? — Ce, n-ai citit decretul Comunei? — Nu. — L-ai auzit atunci proclamat în gura mare? — Ba nu. Şi ce spune decretul acela, Doamne-Dumnezeule? — Mai întâi că nu se mai spune Doamne-Dumnezeule; acum se spune Fiinţă Supremă. — Iertare, am greşit. Obicei vechi. — Prost obicei. Obicei de aristocrat. — Am să încerc să mă îndrept, cetăţene. Dar spuneai...? — Spuneam că decretul Comunei interzice să ieşi după orele zece seara fără carnet de cetăţean. Ai carnetul de cetăţean? — O, nu! — L-ai uitat la ruda ta? — N-am ştiut că trebuia să ies cu carnetul acela. — Atunci, hai la primul post. Acolo ai să te justifici frumuşel faţă de căpitan şi, dacă-i mulţumit de tine, te trimite la domiciliu, însoţită de doi oameni, de nu — te ţine până ce capătă informaţii mai amănunţite. La stânga v-aliniaţi, grăbiţi pasul, înainte marş! La strigătul de groază pe care-l scoase arestata, şeful înrolaţilor voluntari înţelese că biata femeie se temea grozav de asemenea măsură. — A-ha! făcu el. Acum sunt sigur c-am pus mâna pe-un vânat de soi. Hai, hai, ia-o la picior, micuţe, pe-aci-nainte. Şi şeful apucă braţul arestatei, îl trecu pe sub al său, şi-o târî după el către postul de la Palais-Egalité, cu toate strigătele şi lacrimile ei. Ajunseseră în dreptul barierei Sergenţilor când un tânăr înalt, învăluit într-o mantie, cotea pe după colţul străzii Croix-des-Petits-Champs, tocmai în clipa în care captiva încerca prin rugăminţile ei să-şi recapete libertatea. Dar, fără s-o asculte, şeful voluntarilor o târa după el cu sălbăticie. Tânăra noastră scoase un ţipăt, pe jumătate de spaimă, pe jumătate de durere. Tânărul văzu lupta, auzi ţipătul şi, sărind dintr-un capăt al străzii în celălalt, se găsi faţă în faţă cu ceata cea mică de oameni. — Ce e şi ce faceţi cu femeia asta? întrebă el pe cel ce părea a fi şeful. — Decât să mă întrebi, mai bine nu-ţi vârî nasul unde nu-ţi fierbe oala. — Cine-i femeia asta, cetăţeni, şi ce-aveţi cu ea? repetă tânărul, de data asta cu un ton mai poruncitor decât întâia oară. — Dar, mă rog, cine eşti tu ca să ne pui întrebări? Tânărul îşi dădu la o parte mantia, şi-un epolet se zări strălucind pe ţinuta-i militară. Sunt ofiţer, răspunse el, după cum puteţi vedea. — Ofiţer... unde? — În garda civică. — Ei şi? Ce ne pasă nouă de asta? vorbi un bărbat din ceată. Ce ştim noi de aşa ceva? Hm! Ofiţer din garda civică! — Ce-ndrugă ăsta? întrebă un altul, cu un glas tărăgănat şi ironic, specific oamenilor din popor, sau mai curând plebei pariziene când e gata-gata să se înfurie. — Ce-ndrugă? întrebă tânărul. Spune că dacă epoletul nu e în stare să impună respectul cuvenit ofiţerului, atunci sabia va face ca epoletul să fie respectat. Şi în acelaşi timp, trăgându-se un pas înapoi, apărătorul necunoscut al tinerei femei scoase de sub faldurile mantiei o sabie de infanterie, mare şi solidă, făcând-o să sclipească la lumina unui felinar. Apoi, cu o mişcare iute, semn sigur că era deprins să lupte cu arma, apucând pe şeful înrolaţilor voluntari de gulerul carmaniolei1 şi punându-i vârful sabiei drept în gâtlej, îi spuse: — Acum să stăm de vorbă ca doi buni amici. — Dar, cetăţene..., făcu şeful înrolaţilor, încercând să se elibereze. — Îţi pun în vedere că la cea mai mică mişcare pe care o faci, la cea mai mică mişcare pe care o fac oamenii tăi, îţi străpung trupul cu sabia. Între timp, doi oameni din ceată continuau să ţină femeia. — M-ai întrebat cine sunt, urmă tânărul, şi n-aveai dreptul, pentru că nu comanzi o patrulă legală. Cu toate astea am să-ţi spun: mă numesc Maurice Lindey; la 10 august am avut sub comandă o baterie de tunari. Sunt locotenent în Garda naţională şi secretarul secţiei Fraţi şi Amici. Ţi-e de-ajuns? — Vai, cetăţene locotenent, răspunse şeful ameninţat încă de tăişul săbiei căreia îi simţea vârful apăsând din ce în ce mai tare, asta-i cu totul altceva. Dacă eşti într-adevăr ceea ce spui, adică un adevărat patriot... — Ei, vezi? Ştiam eu bine c-avem să ne înţelegem după un schimb de câteva cuvinte, spuse ofiţerul. Acum e rândul tău să-mi răspunzi: de ce ţipa femeia asta, ce-i făceaţi? — O duceam la corpul de gardă. — Şi de ce-o duceaţi la corpul de gardă? — Pentru că n-are carnet de cetăţean şi pentru că ultimul decret al Comunei ordonă să fie arestat oricine îndrăzneşte să umble pe străzile Parisului după orele zece seara fără carnet de cetăţean. Uiţi că patria e-n primejdie şi că flamura îndoliată fâlfâie pe acoperişul primăriei? — Flamura îndoliată fâlfâie pe acoperişul primăriei şi patria e-n primejdie pentru că două sute de mii de robi mărşăluiesc împotriva Franţei, spuse în continuare ofiţerul, şi nu pentru că o femeie umblă pe străzile Parisului după ora zece seara. Dar, n-are a face cetăţeni, există un decret al Comunei, sunteţi în dreptul vostru, şi dacă mi-aţi fi răspuns toate acestea numaidecât, explicaţia dintre noi ar fi fost mai scurtă şi mai paşnică. E bine să fii patriot, dar nu-i rău să fii politicos, şi primul ofiţer pe care cetăţenii trebuie să-l respecte e, după câte-mi pare, cel pe care l-au numit chiar ei. Acum, dacă vreţi, n-aveţi decât s-o duceţi pe femeia asta, sunteţi liberi. Vai! cetăţene, strigă la rândul ei femeia, care urmărise întreaga dezbatere   cu adâncă îngrijorare, şi-l prinse pe Maurice de braţ; vai! cetăţene, nu mă lăsaţi pe mâna acestor oameni neciopliţi, pe jumătate beţi. — Fie, zise Maurice, luaţi-mă de braţ şi vă voi conduce, împreună cu ei, până la post. — La post! repetă înspăimântată femeia, la post! Şi de ce să fiu condusă la post de vreme ce n-am făcut rău nimănui? — Sunteţi condusă la post, zise Maurice, nu fiindcă aţi făcut vreun rău cuiva sau fiindcă s-ar presupune c-aţi fi în stare să-l faceţi, ci pentru că un decret al Comunei interzice să se umble noaptea fără carnet şi pentru că dumneavoastră nu-l aveţi. — Dar, domnule, nu ştiam. — Cetăţeană, la post veţi găsi oameni de treabă care vor chibzui asupra motivelor dumneavoastră şi de care nu aveţi a vă teme. — Domnule, spuse tânăra, strângându-l pe ofiţer de braţ, nu de insultă mă tem, ci de moarte. Dacă sunt dusă la post, sunt pierdută.   descarcati gratuit cartea...

  Capitolul IV OBICEIURILE TIMPULUI   Când Maurice Lindey îşi veni în fire şi se uită în jur, nu văzu decât nişte uliţe întunecoase ce se întindeau la dreapta şi la stânga, încercă să caute, să se orienteze, dar mintea lui era tulburată şi noaptea sumbră. Luna, care ieşise cât ai clipi ca să lumineze chipul fermecător al necunoscutei, intrase iarăşi în nori. Tânărul nostru, după o clipă de nesiguranţă chinuitoare, se îndreptă spre casa lui, situată pe strada Roule. Ajugând pe strada Sainte-Avoye, Maurice fu uimit de mulţimea patrulelor care circulau în cartierul Temple. — Ce s-a-ntâmplat, sergent? îl întrebă el pe şeful unei patrule grozav de active, care tocmai făcuse percheziţie pe strada Fontaines. — Ce s-a-ntâmplat? făcu sergentul. Păi, s-a-ntâmplat, ofiţere, c-au vrut s-o răpească pe femeia Capet cu toată şleahta ei. — Şi cum asta? — Păi, o patrulă de mai-nainte, care făcuse rost nu ştiu cum de parolă, s-a introdus în închisoarea Temple, cu costume de vânători din Garda naţională şi erau gata-gata să le ridice. Din fericire, cel care făcea pe caporalul, vorbind cu ofiţerul de gardă, i-a spus domnule; s-a trădat singur, aristocratul. — Drace! exclamă Maurice. Şi au fost arestaţi conspiratorii? — Nu, patrula a reuşit să iasă în stradă şi s-au împrăştiat. — Şi mai este vreo speranţă să se pună mâna pe îndrăzneţii aceia? — Eh! bine-ar fi să prindem şeful, unul înalt şi slab... care fusese vârât printre oamenii de gardă de către unul dintre funcţionarii municipali de serviciu. Ce-am mai alergat după el, ticălosul! Dar se vede c-a dat peste o uşă din dos şi va fi fugit pe la călugăriţele madelonete. În orice altă împrejurare, Maurice ar fi stat toată noaptea cu patrioţii ce vegheau salvarea Republicii, dar de vreun ceas dragostea de patrie nu mai era singurul său gând. Îşi urmă aşadar drumul, vestea pe care-o aflase topindu-se puţin câte puţin în conştiinţa lui şi pierind în spatele întâmplării ce-i ieşise în cale. Dealtfel, pretinsele tentative de răpire ajunseseră atât de frecvente, patrioţii înşişi ştiind că în anumite împrejurări se recurgea la ele la fel de lesne de înţeles ca un mijloc politic, încât vestea nu-i inspirase o prea mare îngrijorare tânărului republican. Ajungând acasă, Maurice îşi găsi îndatoritorul8. Pe vremea aceea nimeni nu mai avea slujitori. Maurice, după cum spuneam, îşi găsi îndatoritorul care, aşteptându-l, adormise şi, dormind, sforăia de îngrijorare. Tânărul îl deşteptă cu toate menajamentele pe care le datorăm semenilor noştri, îl puse să-i tragă cizmele, îl expedie din cameră ca nu cumva să-l abată din gândurile lui, se culcă, şi, cum era târziu, iar el tânăr, adormi în ciuda preocupărilor ce-i munceau mintea. A doua zi dimineaţă, găsi o scrisoare pe măsuţa de noapte. Plicul vădea un scris fin, elegant şi necunoscut. Maurice se uită la sigiliu: sigiliul purta ca deviză un singur cuvânt în limba engleză: Nothing, adică Nimic.  Îl deschise şi-n el găsi cuvintele de mai jos:   „Mulţumesc! Recunoştinţă veşnică, în schimbul unei uitări veşnice!..."   Maurice îşi chemă slujitorul; adevăraţii patrioţi nu-i mai sunau, soneria amintind slugăreala. Dealtminteri, mulţi dintre îndatoritori, când intrau la stăpân, puneau această condiţie pentru serviciile pe care consimţeau să i le facă. Cu vreo treizeci de ani în urmă, la botez, îndatoritorul lui Maurice primise numele de Jean, dar în 1792, din proprie iniţiativă şi-l schimbase, Jean mirosind a aristocraţie şi a deism, şi acum se numea Scaevola. — Scaevola, îl întrebă Maurice, ştii tu ce-i cu scrisoarea asta? — Nu, cetăţene, — Cine ţi-a dat-o? — Portarul. — Cine a adus-o? — Un comisionar, fără îndoială, pentru că nu-i pe ea timbrul naţiunii. — Coboară şi roagă-l pe portar să urce la mine. Portarul urcă, deoarece era chemat de Maurice, Maurice fiind foarte iubit de toţi îndatoritorii cu care era în legătură. Portarul declară însă că, dac-ar fi fost vorba de oricare alt locatar, l-ar fi invitat să coboare la el. Pe portar îl chema Aristide. Maurice îi puse întrebări. Un om necunoscut adusese scrisoarea cu pricina către ceasurile opt dimineaţa. Oricât s-a străduit tânărul nostru, înmulţind întrebările, întorcându-le pe toate feţele, portarul nu-i putu da alt răspuns. Maurice îl rugă să primească zece franci şi, în cazul că omul acela s-ar prezenta din nou, să-l urmărească fără să se dea de gol, apoi să se-ntoarcă şi să-i spună unde se dusese. Ne grăbim să vă înştiinţăm că, spre marea satisfacţie a lui Aristide, cumva umilit de propunerea de-a urmări pe unul dintre semenii lui, omul nu s-a mai întors.   Rămas singur, Maurice mototoli înciudat scrisoarea, scoase inelul de pe deget, îl puse alături de scrisoarea mototolită pe măsuţa de noapte, şi se întoarse cu faţa la perete, având pretenţia nesăbuită de-a adormi iarăşi. Dar peste vreun ceas, după ce-i trecuse valul acela de fanfaronadă, Maurice s-a pomenit sărutând inelul şi recitind scrisoarea; un safir tare frumos era încrustat în inel. Aşa cum am mai spus, scrisoarea era doar un bileţel încântător, ce mirosea a aristocraţie de la o poştă. În vreme ce Maurice se lăsa pradă cercetării aceleia, uşa se deschise. Maurice puse inelul pe deget şi ascunse scrisoarea sub pernă. Să fi fost oare pudoarea sentimentului de dragoste abia încolţit? Sau sfiala patriotului, care nu vrea să se ştie de legăturile lui cu persoane destul de imprudente ca să scrie un asemenea bileţel, al cărui parfum era de-ajuns spre a compromite mâna care l-a scris precum şi pe cea care l-a desfăcut? Cel ce intrase astfel era un tânăr în costum de patriot, dar un patriot de o eleganţă desăvârşită. Purta o carmaniolă de postav fin, un pantalon de caşmir şi nişte ciorapi pestriţi de mătase fină. Cât despre boneta-i frigiană, ar fi dat-o de ruşine chiar şi pe cea a lui Paris, datorită formei elegante şi frumoasei sale culori purpurii. Pe deasupra, mai avea la cingătoare două pistoale de la fosta fabrică regală din Versailles şi o sabie dreaptă şi scurtă, asemănătoare celor purtate de elevii de la Champ-de-Mars. — Aha dormi, Brutus! exclamă noul venit, iar patria-i în primejdie. Halal! — Nu, Lorin, răspunse Maurice, râzând, nu dorm, visez. — Da, înţeleg, visezi la Eucharis a ta9! — Ce? Nu te-nţeleg! — Ei asta-i! — De cine vorbeşti? Cine-i acea Eucharis? — Ei, na! femeia... — Care femeie? — Femeia din strada Saint-Honoré, femeia cu patrula, necunoscuta pentru care ne-am riscat amândoi capetele ieri seara. — A! da, zise Maurice, care ştia prea bine ce voia să spună prietenul său, dar se prefăcea că nu înţelege, femeia aceea necunoscută! — Ei, da, cine era? — Habar n-am. — Dar era frumoasă? — Pf! făcu Maurice, întinzându-şi buzele cu o expresie de dispreţ. — O biată femeie uitată la o întâlnire de dragoste   ...Da, neputincioşi suntem în faţ-acelor graţii, Căci dragostea fără-ncetare ne chinuie pe noi, bărbaţii.   — S-ar putea, şopti Maurice, căruia în clipa aceea ideea ce-i trecuse prin cap îi făcea o silă cumplită, preferând să vadă în frumoasa necunoscută o conspiratoare mai curând decât o îndrăgostită. Şi unde locuieşte? — Habar n-am. — Hai, nu te mai preface! Habar n-ai! Cu neputinţă! — De ce, mă rog? — Dar ai însoţit-o. — Mi-a scăpat, luând-o la fugă la Podul Marie... — Ţi-a scăpat ţie? exclamă Lorin izbucnind într-un hohot de râs. O femeie să-ţi scape ţie, cine te crede?   Cum poate porumbiţa să scape, vai!, cu duh  De vulturul cel negru, tiranul din văzduh?  Şi cum poate gazela să fugă făr'să piară  Când tigrul a-nhăţat-o cu apriga lui gheară?   — Lorin, spuse Maurice, când ai să te deprinzi şi tu să vorbeşti ca toată lumea? Mă scoţi din sărite cu poezia ta infernală. — Cum adică să vorbesc ca toată lumea? Dar eu cred că vorbesc mai bine decât toată lumea. Vorbesc precum cetăţeanul Demoustier, în proză şi în versuri. Cât despre poezia mea, dragul meu, ştiu eu o Emilie căreia nu i se pare proastă; dar să ne întoarcem la a ta. — La poezia mea? — Nu, la Emilia ta. — Dar ce, am eu vreo Emilie? — Hai, hai! se vede că gazela ta s-a făcut tigresă şi ţi-o fi arătat colţii, aşa că poate te simţi ofensat, dar tot îndrăgostit eşti! — Eu şi îndrăgostit! protestă Maurice, scuturând din cap. — Da, tu, îndrăgostit.   Hai, dragă nu te mai ascunde  Şi nu face din asta un mister.  Cythera ţine-n inimă, pe unde  N-ajunge trăsnetul lui Jupiter.   — Lorin, exclamă Maurice, înarmându-se cu o cheie cu gaură de pe măsuţa de noapte, îţi pun în vedere că la primul vers pe care-l mai spui te fluier. — Atunci hai s-o schimbăm pe politică. Dealtfel pentru asta venisem. Ai aflat vestea? — Am aflat că văduva Capet a vrut să evadeze. — Ei! Asta nu-i nimic. — Dar ce mai este în plus? — Faimosul Cavaler de Maison-Rouge e la Paris. — Nu mai spune! strigă Maurice, ridicându-se în capul oaselor, chiar el? — Da, el în persoană. — Dar când a pătruns? — Aseară. Cum asta? Deghizat în vânător din Garda naţională. O femeie, despre care se crede că e o aristocrată, deghizată şi ea în femeie din popor, i-a dus hainele la barieră; imediat după aceea au intrat amândoi, braţ la braţ. Abia când trecuseră, santinela fu cuprinsă de-o bănuială. Văzuse femeia trecând cu un pachet şi-acuma o revedea trecând cu un militar la braţ; i se păruse ceva necurat la mijloc; a dat alarma şi s-a pornit goana după ei. S-au făcut nevăzuţi, dispărând într-un palat de pe strada Saint-Honoré, a cărui uşă s-a deschis ca prin minune. Palatul mai avea o ieşire în Champs-Elysées. Şi cu asta basta! Cavalerul de Maison-Rouge şi complicea lui au pierit de parcă i-a înghiţit pământul. Palatul va fi dărâmat, proprietarul ghilotinat, dar asemenea fapte n-au să-l împiedice pe cavaler să pună din nou la cale tentativa care i-a eşuat acum patru luni pentru întâia oară şi aseară pentru a doua oară. — El n-a fost arestat? întrebă Maurice. — Ţi-ai găsit, arestează-l pe Proteu, dragul meu, hai! arestează-l pe Proteu. Ştii doar cât s-a trudit Aristide să-i vină de hac.   Pastor Aristoeus fugiens Peneia Tempe...10   — Ia seama, spuse Maurice, ducând cheia la gură. — Ia seama tu, ei drăcie! căci de data asta nu mă fluieri pe mine, ci pe Virgiliu. — Ai dreptate, şi câtă vreme nu-l traduci, n-am nimic de spus. Dar să ne-ntoarcem la Cavalerul de Maison-Rouge. — Da, să recunoaştem că-i un bărbat viteaz. — Ca să încerci asemenea lucruri, e nevoie de-un mare curaj, asta-i sigur. — Sau de o mare dragoste.  — Tu chiar crezi în dragostea cavalerului pentru regină? — Nu cred, spun şi eu aşa, ca toată lumea. Dealtfel pe mulţi i-a făcut să se-ndrăgostească de ea, n-ar fi de mirare să-l fi sedus şi pe-acesta. Doar l-a sedus şi pe Barnave11, după cât se spune. — N-are a face, cavalerul trebuie neapărat să aibă complici chiar în închisoarea Temple. — E posibil.   Amorul rupe gratii, Şi râde de zăvoare.   — Lorin! — Ah! da, ai dreptate. — Aşadar, eşti şi tu de părerea celorlalţi? — De ce nu? — Pentru că după socotelile tale regina ar fi avut vreo două sute de amorezi. — Două sute, trei sute, patru sute. E destul de frumoasă pentru aşa ceva. Nu zic că i-a iubit, dar, oricum, ei au iubit-o. Toţi oamenii văd soarele, dar soarele nu-i vede pe toţi. Aşadar, Cavalerul de Maison-Rouge zici că-i... Zic că-i puţin cam hăituit în clipa de faţă, iar dacă scapă de copoii Republicii înseamnă că-i şiret ca o vulpe şmecheră. — Şi în toată afacerea asta ce face Comuna? — Comuna are să dea o hotărâre prin care toate casele, ca nişte registre deschise, vor fi obligate să înscrie pe faţadă numele celor ce le locuiesc, bărbaţi şi femei. Se împlineşte visul celor din vechime. De ce oare nu există câte-o fereastră în inima omului pentru ca toată lumea să poată vedea ce se petrece acolo?! — Grozavă idee! exclamă Maurice. — Să se pună ferestre la inimile oamenilor? — Nu, să se pună liste la uşile caselor. De fapt, Maurice se gândea că astfel ar putea s-o descopere pe necunoscută sau măcar să-i dea de urmă. — Nu-i aşa? zise Lorin. Le-am spus că o asemenea măsură ne-ar ajuta să punem mâna pe vreo cinci sute de aristocraţi. Fiindcă veni vorba, ştii c-am primit azi-dimineaţă la club o solie din partea înrolaţilor voluntari; au venit îndrumaţi de adversarii noştri de astă-noapte, care erau beţi morţi când ne-am despărţit; au venit cu ghirlande de flori şi coroniţe imortele. — Chiar aşa? întrebă Maurice, râzând, şi câţi erau? — Vreo treizeci. Se bărbieriseră şi aveau bucheţele de flori la butoniere. „Cetăţeni ai clubului Termopile, începu oratorul, ca adevăraţi patrioţi ce suntem, dorim ca unirea francezilor să nu fie stânjenită de nici o neînţelegere şi am venit să fraternizăm din nou cu voi." — Şi?... — Şi am fraternizat iarăşi, recidivând, cum spune Diafoirus12. Din masa secretarului şi două carafe în care s-au pus buchete de flori s-a înălţat un altar patriei. Tu erai eroul festivităţii, aşa că ai fost chemat de trei ori ca să fii încoronat; şi cum n-ai răspuns, nefiind acolo, şi cum trebuia cu orice preţ să se încoroneze ceva, au încoronat bustul lui Washington. Iată ordinea în care s-a desfăşurat ceremonia. În timp ce Lorin încheia povestirea faptelor întâmplate, care la epoca aceea n-aveau nimic grotesc în ele, se auzi o rumoare pe stradă şi se desluşiră nişte bătăi de tobă, mai întâi depărtate, pe urmă din ce în ce mai apropiate, însoţite de vacarmul alarmei, atât de obişnuit pe-atunci. — Ce-o fi asta? întrebă Maurice. — Proclamarea hotărârii Comunei, răspunse Lorin. — Trebuie să fug la secţie, zise Maurice, sărind jos din pat şi strigându-şi îndatoritorul să vină să-l îmbrace. — Şi eu mă duc acasă să mă culc, spuse Lorin. N-am dormit decât două ceasuri astă-noapte din pricina blestemaţilor tăi de voluntari. De nu va fi decât o mică încăierare, să mă laşi să dorm; dar de va fi bătaie în toată regula, să vii să mă chemi. — Dar de ce te-ai gătit aşa? îl întrebă Maurice, cercetându-l cu privirea pe Lorin, care se sculase să plece. — Păi, ca să vin la tine sunt silit să trec pe strada Béthisy, şi pe strada Béthisy la numărul 3 se află o fereastră care se deschide ori de câte ori trec eu. Şi nu ţi-e teamă c-ai să fii luat drept regalist? Regalist eu? Ei bine, dimpotrivă, eu sunt cunoscut ca un adevărat   revoluţionar. Dar trebuie să facem şi oarecari sacrificii pentru sexul frumos. Cultul patriei nu-l exclude pe cel al dragostei, ba, din contră, unul îl cere pe celălalt:   Republica a decretat  Pe urmele grecilor să păşim  Şi-al Libertăţii altar înălţat  Cu-al Graţiilor să-l unim.   Îndrăzneşte să fluieri strofa asta şi te denunţ că eşti aristocrat şi pun să te radă pe cap de n-ai să mai porţi niciodată perucă. Rămâi cu bine, scumpe amice. Lorin întinse prietenos mâna lui Maurice, pe care tânărul secretar o strânse tot prietenos, şi plecă gândindu-se să cumpere un buchet de flori pentru Chloris13.     Capitolul V CE FEL DE OM ERA CETĂŢEANUL MAURICE LINDEY   În vreme ce Maurice Lindey, după ce se-mbrăcă în grabă, o pornise spre secţia din strada Lepelletier, al cărei secretar, cum se ştie, era, să încercăm a pune sub ochii publicului antecedentele acestui om, care a intrat în scenă împins de unul dintre elanurile acelea ale inimii ce sunt atât de fireşti făpturilor puternice şi generoase. Tânărul spusese adevărul gol-goluţ când, luând necunoscuta pe răspunderea sa, declarase că se numeşte Maurice Lindey şi că locuieşte în strada Roule. Ar fi putut adăuga că este un vlăstar al acelei semiaristocraţii acordate magistraţilor. Strămoşii săi se evidenţiaseră încă de două sute de ani prin necotenita opoziţie parlamentară care a făcut faima unui Mole14  sau Maupeou15 . Tatăl său, bătrânul Lindey, om tare de treabă care-şi petrecuse toată viaţa cârtind împotriva despotismului, murise de uimire şi spaimă când, în ziua de 14 iulie 1789, Bastilia căzu în mâinile poporului şi el văzu despotismul înlocuit cu o libertate militantă; lăsă acest unic fiu, independent datorită averii, şi republican prin sentiment. Revoluţia, care urmărise atât de stăruitor marele eveniment al republicanismului, îl găsise aşadar pe Maurice în plină vigoare şi maturitate virilă — însuşiri ce se cer atletului pregătit să intre în arenă —, format totodată printr-o educaţie republicană, consolidată şi de frecventarea asiduă a cluburilor şi de lectura tuturor pamfletelor epocii. Numai Dumnezeu ştie câte trebuise să citească Maurice. Dispreţ profund, dar raţional, pentru ierarhie, ponderaţie filosofică în faţa elementelor ce alcătuiesc trupul, negare netă a oricărei nobleţi ce nu e personală, apreciere imparţială a trecutului cu entuziasm pentru ideile noi, simpatie pentru popor amestecată cu cea mai aristocratică dintre structuri, iată trăsăturile morale ale celui pe care nu noi l-am ales, ci pe care însemnările cotidiene din care ne inspirăm ni l-au dat ca erou al povestirii de faţă. Ca înfăţişare, Maurice Lindey era un bărbat înalt de peste un metru şi şaptezeci, în vârstă de două zeci şi cinci sau douăzeci şi şase de ani, cu o musculatură herculeană, chipeş, având o frumuseţe tipic franceză, care vădeşte trăsăturile specifice francilor, adică frunte pură, ochi albaştri, păr castaniu şi ondulat, obraji trandafirii şi dinţi ca de fildeş. Şi-acum, după ce-am făcut portretul omului, să vedem poziţia cetăţeanului. Dacă nu bogat, cel puţin independent materialiceşte, purtând un nume respectat, dar mai ales popular, cunoscut datorită educaţiei sale liberale şi principiilor sale şi mai liberale decât educaţia, Maurice se plasase, ca să zicem aşa, în fruntea unui partid alcătuit din tineretul burghez patriot. Se prea poate ca faţă de revoluţionari să fi trecut drept un ins cam molatic, iar faţă de colegii de la secţie drept un tânăr cam prea parfumat. Dar revoluţionarii îi iertau lipsa de elan când frângea bâtele cele mai noduroase ca pe nişte trestii firave, iar colegii uitau eleganţa lui când cu o lovitură de pumn între ochi te trimitea rostogol cât colo, la vreo douăzeci de paşi, dacă ochii îl priviseră într-un fel care nu-i plăcea. Aşadar, atât cu forţa lui fizică şi morală, cât şi cu atitudinea sa cetăţenească, cu toate trei laolaltă, Maurice participase la cucerirea Bastiliei, făcuse parte din corpul trimis la Versailles, luptase ca un leu la 10 august, şi e drept să-i recunoaştem meritul de-a fi ucis în ziua aceea memorabilă tot atâţia patrioţi şi soldaţi de-ai lui Ludovic al XVI-lea, fiindcă n-a mai vrut să suporte nici un fel de asasin, fie că purta carmaniolă, fie că era un duşman al Republicii îmbrăcat în haină roşie. El fu acela care, pentru a îndemna trupele să se predea şi pentru a curma vărsarea de sânge, se aruncase asupra gurii unui tun pe care un artilerist parizian era pe cale de a-l slobozi; el fu acela care intrase primul în palatul Luvru printr-o fereastră, în ciuda focurilor de armă ale celor cincizeci de soldaţi ai monarhiei şi ale altor gentilomi ambuscaţi, gata să se repeadă; iar când zări semne de capitulare din partea duşmanilor, sabia lui năprasnică străpunse peste zece oşteni în uniforme; atunci, văzând cum prietenii săi îi masacrează pe îndelete pe prizonieri, care aruncau armele şi ridicau mâinile implorând şi cerând să rămână în viaţă, s-a apucat furios să-şi măcelărească amicii, ceea ce i-a făurit o reputaţie demnă de zilele grandioase ale Romei şi Greciei. Când s-a declarat războiul, Maurice s-a înrolat şi a plecat pe frontieră, ca locotenent, cu primii o mie cinci sute de voluntari pe care Capitala îi trimitea împotriva năvălitorilor şi care în fiecare zi trebuiau să fie urmaţi de alţi o mie cinci sute. La prima bătălie la care a luat parte, adică la Jemmapes, a fost lovit de un glonte care, după ce i-a despicat muşchii de oţel de la umăr, s-a turtit de os. Reprezentantul poporului îl cunoştea şi îl trimise înapoi la Paris, să se vindece. Mistuit de febră, Maurice se zbătu o lună întreagă pe patu-i de suferinţă, dar luna ianuarie îl găsi pe picioare, conducând, dacă nu de drept, cel puţin de fapt, Clubul Termopile, adică o sută de tineri din rândurile burgheziei pariziene, gata înarmaţi ca să oprească şi să împiedice orice tentativă în favoarea tiranului Capet. Dar mai e ceva: cu sprânceana-ncruntată de-o mânie neagră, cu ochii holbaţi, cu fruntea lividă, cu inima strânsă de-un amestec ciudat de ură morală şi de milă fizică, Maurice a asistat cu mâna pe sabie la execuţia regelui şi poate că din toată mulţimea fu singurul care rămase mut când căzu căpăţâna acelui urmaş al lui Ludovic cel Sfânt, al cărui suflet urca în ceruri. Abia după ce tigva căzuse, îşi ridică sabia de temut şi toţi amicii săi strigară: „Trăiască libertatea!", fără a băga de seamă că de data aceea, în mod excepţional, vocea lui nu se amestecase cu ale lor. Iată cine şi cum era bărbatul care se îndrepta în dimineaţa zilei de 11 martie înspre strada Lepelletier, şi căruia povestirea noastră îi va da mai mult relief prin amănuntele vieţii furtunoase ce se putea duce şi se ducea în acea epocă. Către ceasurile zece Maurice sosi la secţia al cărei secretar era. Neliniştea ajunsese la culme. Se punea problema votării unei comunicări adresate Convenţiei în scopul de a pune capăt comploturilor girondinilor. Maurice era aşteptat cu nerăbdare. Nu se vorbea decât de reîntoarcerea Cavalerului de Maison-Rouge, de cutezanţa cu care îndârjitul şi pătimaşul conspirator pătrunsese pentru a doua oară în Paris, unde se pusese preţ pe capul sau, lucru pe care dealtfel îl ştia. Pătrunderea lui era pusă în legătură cu tentativa din ajun, de la închisoarea Temple, şi cu toţii îşi manifestau ura şi indignarea împotriva trădătorilor şi aristocraţilor. Dar împotriva tuturor aşteptări a celor de faţă, Maurice se arătă fără vigoare. Redactă cu dibăcie proclamaţia, îşi termină toate obligaţiile de serviciu în trei ore, întrebă dacă şedinţa s-a încheiat şi, primind răspuns afirmativ, îşi luă pălăria, ieşi şi o apucă pe strada Saint-Honoré . Ajuns acolo, Parisul îi păru cu totul nou. Revăzu colţul străzii Coq, unde, în timpul nopţii, îi apăruse frumoasa necunoscută, zbătându-se în mâinile soldaţilor. Apoi, din strada Coq până la podul Marie, străbătu acelaşi drum pe care-l parcusese alături de ea, zăbovind în toate locurile în care patrulele îi opriseră, repetând replicile pe care le schimbaseră în locurile ce i le aminteau întocmai, de parc-ar fi păstrat ecoul cuvintelor lor; numai că era ora unu după-amiază şi soarele, luminând întregul drum, scotea parcă în relief la fiecare pas amintirile din cursul nopţii. Maurice străbătu podurile şi ajunse curând pe strada Victor, cum i se spunea pe vremea aceea. — Biata femeie! şopti Maurice, ea nu s-a gândit ieri că noaptea ţine doar douăsprezece ceasuri şi că taina ei nu va putea dura mai mult decât ţine noaptea, în bătaia soarelui am să găsesc poarta prin care s-a strecurat şi cine ştie dacă n-am s-o zăresc chiar şi pe ea la vreo fereastră? Pătrunse atunci pe vechea stradă Saint-Jacques şi se aşeză în locul în care îl pusese necunoscuta în ajun. Preţ de-o clipă închise ochii, crezând poate, biet năuc!, că sărutul din noaptea trecută îi va dogori buzele pentru a doua oară. Dar nu simţi decât amintirea. Ce-i drept, şi amintirea ardea încă. Maurice deschise ochii şi văzu cele două ulicioare, una la dreapta şi cealaltă la stânga lui. Erau pline de noroi, cu pavajul stricat, înţesate de obstacole, tăiate de mici punţi aruncate peste un pârâiaş. Se puteau vedea arcade din grinzi, unghere, vreo douăzeci de porţi prost închise, putregăite. Rezultatul unei munci grele în toată mizeria lui, şi mizeria în toată hidoşenia ei. Ici-colo grădini îngrădite ba de-un gard de mărăcini, ba de-un zaplaz de araci, ori înconjurate de ziduri; piei puse la uscat sub hangare împrăştiau un miros respingător, de tăbăcărie, de ţi se făcea greaţă. Maurice cercetă, căută, chibzui preţ de două ore, dar nu găsi nimic şi nu ghici nimic. De zeci de ori se întorcea de unde plecase ca să se orienteze. Dar toate încercările-i fură zadarnice, toate cercetările sterile. Urmele tinerei femei păreau a fi şterse de ceaţă şi de ploaie. — Am visat, îşi spuse Maurice. Asemenea cloacă nu i-a putut sluji nici o clipă de refugiu frumoasei mele zâne de astă-noapte. Sălăşluia în sufletul acestui republican crâncen o poezie reală, dar în cu totul alt fel decât în inima amicului său, cu catrenele lui anacreontice, de vreme ce îmbrăţişase asemenea idee ca să nu umbrească aureola care-şi revărsa strălucirea asupra capului necunoscutei sale. E drept că se întoarse deznădăjduit. — Rămas bun! şopti el, frumoasa mea învăluită în taină; m-ai socotit prost sau copil. La drept vorbind, ar fi venit ea cu mine dacă aici i-ar fi fost locuinţa? Nu!, a trecut doar pe-aici, ca lebăda peste o mocirlă infectă. Şi a lăsat o urmă invizibilă, precum cea a păsării în văzduh.