Alexandre Dumas

Capitolul VI ÎNCHISOAREA TEMPLE   În aceeaşi zi, la aceeaşi oră la care Maurice, crunt dezamăgit, trecea iarăşi podul Journelle, mai mulţi cetăţeni municipali însoţiţi de Santerre, comandantul Gărzii naţionale, procedau la o cercetare severă în turnul mănăstirii Temple — lăcaşul călugărilor templieri —, transformată în închisoare din ziua de 13. Totul se desfăşura cu deosebire în apartamentul de la etajul al treilea, alcătuit dintr-un vestibul şi trei încăperi. Una dintre camere era ocupată de două femei, o fată şi un copil de nouă ani, cu toţii îmbrăcaţi în haine cernite. Cea mai vârstnică dintre femei să tot fi avut treizeci şi şapte sau treizeci şi opt de ani. Şedea lângă o masa şi citea. A doua şedea şi ea şi lucra la o tapiserie; putea să fie în vârsta de douăzeci şi opt, douăzeci şi nouă de ani.  Fata, în jur de paisprezece ani, şedea lânga copil care bolnav sau numai culcat, ţinea ochii închişi ca şi cum ar fi dormit ,cu toate că era cu neputinţă să dormi în zgomotul pe care-l făceau cetăţenii municipali. Unii mutau paturile, ceilalţi desfăceau lenjeria în care terminaseră de cercetat, se uitau cu o stăruinţă insolentă la nenorocitele arestate, care şedeau cu privirile încăpăţânat plecate una asupra cărţii pe care o citea, cealaltă asupra ţesăturii, iar a treia asupra fratelui ei.  Cea mai în vârstă, înaltă, palidă şi frumoasă, citea şi părea că-şi concentrează atenţia mai ales asupra carţii, cu toate că, după toate probabilităţile, numai ochii citeau, nu mintea. Atunci, unul dintre cetăţenii municipali se apropie de ea, îi smulse cu sălbăticie cartea din mână şi o azvârli în mijlocul încăperii.  Deţinuta întinse mâna spre masă, luă un al doilea volum şi continuă să citească. Montagnardul prinse a se repezi furios să-i smulgă şi-al doilea volum, cum făcuse cu primul. Dar la mişcarea lui, deţinuta care broda lângă fereastră tresări, iar fata alergă, cuprinse cu braţele capul femeii care citea şi murmură, plângând: — Vai! sărmana mea mamă. Apoi o îmbrăţişă. Atunci deţinuta îşi lipi buzele de urechea fetei, ca şi cum ar fi sărutat-o, şi-i şopti: — Maria, în gura sobei e ascuns un bileţel: scoate-l. — Hai! hai! făcu reprezentantul municipal, trăgând-o sălbatic pe fată spre el şi despărţind-o de maică-sa. Când aveţi de gând să încetaţi cu sărutatul? — Domnule, ripostă fata, Convenţia a decretat cumva că un copil nu are voie să-şi sărute mama? — Nu, dar a decretat ca toţi trădătorii şi aristocraţii să fie pedepsiţi şi de aceea ne aflăm şi noi acum aici, ca să punem întrebări. Hai, Antoaneta, răspunde. Cea interpelată atât de grosolan nu găsi de cuviinţă nici măcar să se uite la cel ce-i pusese întrebarea. Dimpotrivă, întoarse capul şi o uşoară îmbujorare trecu peste obrajii ei, livizi din cauza durerii şi brăzdaţi de lacrimi. — E cu neputinţă, urmă omul acela, să nu fi avut habar de tentativa de astă-noapte. Dincotro vine? Aceeaşi tăcere din partea deţinutei. — Răspunde, Antoaneta, zise atunci Santerre, apropiindu-se, fără să fi luat aminte la fiorul de groază ce-o cuprinsese pe tânăra femeie, când îl văzu pe omul care în ziua de 21 ianuarie, dimineaţa, venise să-l ridice din închisoarea Temple pe Ludovic al XVI-lea ca să-l ducă la eşafod. Răspunde. Astă-noapte a fost o conspiraţie împotriva Republicii şi au încercat să te smulgă din închisoarea care, în aşteptarea pedepsirii crimelor de care te-ai făcut vinovată, ţi-a fost destinată prin voinţa poporului. Ia spune, ştiai că se punea la cale conspiraţia asta? Maria-Antoaneta tresări la auzul vocii aceluia de care părea că se apără, trăgându-se cât mai în fundul scaunului pe care şedea. Dar nu răspunse nici întrebării acesteia a lui Santerre, cum nu răspunsese nici celorlalte două ale reprezentantului municipal. — Aşadar, nu vrei să răspunzi? spuse Santerre, izbind puternic cu piciorul în podea. Deţinuta luă de pe masă un al treilea volum. Santerre se întoarse. Puterea brutală a acestui om, care avea sub comandă 80.000 de inşi, căruia nu i-a trebuit decât un singur gest ca să înăbuşe vocea lui Ludovic al XVI-lea în pragul morţii, se izbea neputincioasă de demnitatea unei biete deţinute, al cărei cap îl putea face să cadă, dar nu să se plece. — Şi tu, Elisabeth, se adresă el celeilalte femei, care preţ de-o clipă încetase să lucreze la tapiserie spre a-şi împreuna mâinile şi a se ruga, dar nu oamenilor acelora, ci lui Dumnezeu..., ai să-mi răspunzi? — Nu ştiu ce mă-ntrebaţi, replică ea, nu vă pot deci răspunde. — Ei, drăcie! Cetăţeană Capet, făcu Santerre, pierdându-şi răbdarea, e totuşi limpede ce întreb. Spun că ieri s-a făcut o tentativă ca să fiţi scoase din închisoare — şi că desigur cunoaşteţi vinovaţii. — Nu avem nici un soi de comunicaţie cu exteriorul, domnule, nu putem, aşadar, şti nici ceea ce se face pentru noi, nici ceea ce se face împotriva noastră. — Bine, fie, spuse reprezentantul municipal. Avem s-aflăm noi atunci ce ne spune nepotul tău.  Şi se apropie de patul prinţului moştenitor al Franţei. În faţa unei asemenea ameninţări, Maria-Antoaneta se ridică numaidecât. — Domnule, spuse ea, fiul meu e bolnav şi doarme... Nu-l deştepta. — Atunci răspunde tu. — Nu am cunoştinţă de nimic. Reprezentantul municipal porni drept spre patul micului deţinut, care se făcea, aşa cum am mai spus, că doarme. — Hai, hai, scoală, Capet, zise el zgâlţâindu-l cu sălbăticie. Regina, în zbuciumul durerii şi-al spaimei, făcu semn către fiică-sa care, folosindu-se de momentul potrivit, se strecură în camera vecină, deschise unul dintre capacele sobei, scoase biletul, îl arse, apoi se întoarse înapoi în cameră şi cu o privire o linişti pe maică-sa. — Ce vreţi de la mine? întrebă copilul. — Vrem să ştim dacă n-ai auzit nimic astă-noapte? — Nu, am dormit. — Îţi place tare să dormi, după cât se pare. — Da, pentru că visez când dorm. — Şi ce visezi? — Că-l văd pe tatăl meu, pe care l-aţi ucis. — Aşadar, n-ai auzit nimic? întrebă repezit Santerre. — Nimic. — Precis că lupanii ăştia sunt înţeleşi cu lupoaica, zise înfuriat agentul municipal; şi, totuşi, s-a înfăptuit un complot. Regina schiţă un surâs. — Austriaca nu se sinchiseşte de noi, exclamă municipalul. Ei, dacă-i aşa, hai să aplicăm cu toată rigoarea decretul Comunei scoală-te, Capet. — Ce vreţi să faceţi? strigă regina ieşindu-şi din fire. Nu vedeţi, fiul meu e bolnav, că are febră? Vreţi să-l ucideţi? — Fiul tău, îi răspunse agentul municipal, e o pricină continuă de nelinişte pentru consilierii închisorii Temple. El este ţinta tuturor conspiratorilor. Îşi fac iluzii c-au să vă răpească pe toţi împreună. Ei bine, să poftească... Tison!... Ia chemaţi-l pe Tison. Tison era un fel de zilier, însărcinat cu muncile grele în gospodăria închisorii. Veni la chemare. Era un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu pielea arsă de soare, cu faţa aspră şi sălbatică şi cu părul negru, scurt şi creţ, coborând până pe sprâncene. — Tison, întrebă Santene, cine a venit ieri s-aducă merinde deţinuţilor? Tison rosti un nume. — Şi rufăria cine le-a adus-o? — Fiică-mea. — Aşadar, fiică-ta e spălătoreasă? — Păi, desigur. — Şi tu i-ai dat deţinuţii ca muşterii? — De ce nu? Şi ea poate să câştige de pe urma lor la fel ca oricare alta. Doar nu mai sunt banii tiranilor, sunt banii naţiunii, de vreme ce naţiunea plăteşte pentru ei. — Ţi s-a spus să cercetezi rufăria cu de-amănuntul. — Şi ce? Nu-mi fac eu datoria cum trebuie? Ca dovadă, ieri am găsit o batistă cu două noduri şi m-am dus s-o arăt la consiliu, care i-a poruncit soţiei mele s-o deznoade, s-o calce şi să se ducă la coana Capet să i-o dea fără să-i spună nimic. La auzul ştirii cele două noduri făcute la batistă, regina tresări, pupilele i se măriră, iar doamna Elisabeth schimbă o privire cu dânsa. — Tison, zise Satere, fiică-ta e o cetăţeană al cărei patriotism nu e pus de nimeni la îndoială, dar cu începere de astăzi nu mai are voie să intre în închisoarea Temple.  — Vai! Doamne! exclamă Tison înspăimântat, ce tot spuneţi dumneavoastră? Cum adică, să nu-mi mai văd fiica decât când ies de-aici? — Nici tu n-ai să mai ieşi, urmă Santerre. Tison se uită jur-împrejur fără să-şi oprească privirea buimăcită asupra nici unui lucru din preajmă, apoi strigă brusc: — N-am să mai ies! A! Va să zică aşa? Ei bine, eu vreau ies de-a binelea. Îmi dau demisia; eu nu-s trădător, nici aristocrat, ca să fiu ţinut în închisoare. V-o spun pe şleau, vreau să ies. — Cetăţene, îl întrerupse Santerre, ascultă de ordinele Comunei şi taci din gură, sau ai s-o sfârşeşti rău, ţi-o spun eu. Rămâi pe loc şi fii cu ochii în patru la cele ce se petrec. Sunt cu ochii pe tine, te previn. Între timp, regina, crezându-se uitată, se înseninase încet-încet şi-l aşeză pe fiul ei în pat. — Cheamă-ţi nevasta sus, îi spuse reprezentantul municipal lui Tison. Acesta ascultă fără să crâcnească. Ameninţările lui Santerre îl potoliseră, făcându-l blând ca mielul. Soţia lui Tison se arătă. — Vino-ncoa', cetăţeană, îi spuse Santerre; noi trecem în încăperea de-alături şi cât stăm acolo tu percheziţionează deţinutele. — Ce zici, nevastă, nu vor să ne mai lase fata să vină la Temple. — Cum? Nu mai vor să ne lase fata să vină? Să nu ne mai vedem fata? Tison clătină din cap. — Ce tot spui? — Spun c-avem să facem un raport către consiliul închisorii şi consiliul va hotărî. Până atunci... — Până atunci, zise femeia, eu vreau să-mi văd fata. — Taci! se răsti Santerre; te-am chemat aici ca să percheziţionezi arestatele, percheziţionează-le şi pe urmă vedem noi... — Dar... totuşi! — Ţî! ţî! făcu Santerre încruntând sprâncenele; îmi pare că treburile se-ncurcă. — Femeie, fă odată ce-ţi spune cetăţeanul general; pe urmă doar ai auzit c-a spus că vedem noi... Şi Tison se uită la Santerre cu un zâmbet umil. — Bine, spuse femeia, hai, plecaţi, sunt gata să le percheziţionez. — Dragă doamnă Tison, i se adresă regina, să credeţi... — Nu cred nimic, cetăţeană Capet, spuse cumplita femeie scrâşnind din dinţi, afară doar că tu eşti pricina nenorocirilor poporului. De aceea, numai să găsesc eu ceva ce nu se cuvine asupra ta, şi-ai să vezi tu. Patru oameni rămaseră la uşă să-i dea o mână de ajutor nevestei lui Tison, în cazul în care regina s-ar fi împotrivit.  S-a făcut începutul cu regina. Asupra ei s-au găsit o batistă înnodata cu trei noduri, ce părea nenorocire, un răspuns pregătit la cea de care vorbise Tison, un creion, o rasă de călugăriţă şi nişte ceară roşie de sigilat. — Aha! ştiam eu prea bine, exclamă femeia lui Tison, şi le-am spus-o municipalilor, că austriaca scrie! Deunăzi am găsit un bob de ceară pe dosul sfeşnicului. — Vai! doamnă, spuse regina, implorând-o, să nu le arătaţi decât rasa. — Ei da, sigur, răspunse femeia, să-mi fie milă de tine!... Dar de mine cui i-e milă?... Vor să-mi ia fata. Asupra doamnei Elisabeth şi alteţei-regale nu s-a găsit nimic. Femeia lui Tison chemă agenţii municipali care intrară cu Santerre în frunte, ea le înmână lucrurile găsite asupra reginei, care trecură din mână în mână şi făcură obiectul unui număr nesfârşit de presupuneri. Mai ales batista cu trei noduri puse la-ncercare multă vreme imaginaţia persecutorilor neamului regesc. — Şi-acum, spuse Santerre, avem să-ţi citim hotărârea Convenţiei. — Care hotărâre? întrebă regina. — Hotărârea care ordonă să fii despărţită de fiul tău. — E-adevărat că există o asemenea hotărâre? — Da. Convenţia are prea mare grijă de copilul încredinţat mamei de către naţiune, ca să-l lase în tovărăşia unei mame atât de depravate ca tine... Ochii reginei aruncau fulgere. — Dar formulaţi măcar o învinuire, tigri ce sunteţi. — Zău că nu-i greu, interveni un municipal, iată... Şi rosti o învinuire infamă ca una dintre cele formulate împotriva Agrippinei.  — Ah! exclamă regina, în picioare, albă ca varul şi superbă în indignarea ei, vie-mi în sprijin sunetul tuturor mamelor!  — Hai! hai! făcu municipalul, toate sunt întocmai cum spun. Dar iată-ne stând aici de vreo două ceasuri şi nu ne putem pierde toată ziua. Scolă-te Capet şi vino după noi. — Niciodată! Niciodată! strigă regina spre agenţii municipali şi tânărul Ludovic ,pregătindu-se să apere patul de apropierea duşmanului, cum face tigroaica cu puii ei — niciodată n-am să îngădui să-mi fie luat copilul!  — Vai, domnilor, interveni doamna Elisabeth împreunându-şi mâinile cu o expresie demnă de admirat, în numele Celui-de-Sus fie-vă milă de două mame! — Descleştaţi-vă gurile, răspunse Santerre, divulgaţi numele, mărturisiţi planul complicilor voştri, spuneţi ce voiau să însemne nodurile acelea de la batista adusă cu rufele voastre de fata lui Tison, şi cele făcute la batista găsită în buzunarele voastre; atunci are să vi se lase copilul. Cu o privire doamna Elisabeth păru că imploră pe regină să facă cumplitul sacrificiu. Dar ea, ştergându-şi cu mândrie o lacrimă ce-i strălucea ca o nestemată în colţul ochiului zise: — Rămas bun, copilul meu. Să nu-l uiţi niciodată pe tatăl tău, care e acum în cer, şi nici pe maică-ta, pe care în curând are s-o regăsească; nu uita să spui în fiecare seară rugăciunea pe care te-am învăţat. Adio, fiul meu. Îl mai îmbrăţişă o dată, pentru cea din urmă oară, şi apoi, ridicându-se indiferentă şi neînduplecată, le spuse: — Nu ştiu nimic, domnilor; faceţi ce doriţi. Reginei i-ar fi trebuit însă mai multă putere decât cea de care era în stare un suflet de femeie şi mai ales o inimă de mamă. Se prăbuşi zdrobită pe un scaun, în vreme ce i se lua copilul, căruia-i curgeau lacrimile şiroaie şi care întindea braţele spre ea, fără să scoată însă nici un strigăt. Uşa se închise în urma reprezentanţilor municipali care ridicaseră copilul de rege, şi cele trei femei rămaseră singure. Urmă o clipă de tăcere deznădăjduită, întreruptă de câteva hohote de plâns. Regina o curmă. — Fiica mea, întrebă ea, ce e cu biletul? — L-am ars, aşa cum mi-ai spus, mamă. — Fără să-l fi citit? — Fără să-l citesc. — Atunci adio, ultimă licărire, supremă speranţă, şopti doamna Elisabeth. — Da, ai dreptate, ai dreptate, surioară, suferinţa e prea grea. Apoi întorcându-se spre fiică-sa: — Dar măcar ai văzut scrisul, Maria? — Da, mamă, doar o clipă. Regina se ridică, se duse până la uşa să vadă dacă nu e cumva spionată, apoi, scoţând un ac din păr, se apropie de zid, scoase dintr-o crăpătură o hârtiuţă împăturită ca un bileţel şi, arătând-o prinţesei îi spuse: — Înainte de a-mi răspunde copila mea, aminteşte-ţi bine cele văzute şi spune-mi: era acelaşi scrie ca acesta de aici? — Da, mamă, exclamă prinţesa, da, îl recunosc, e acelaşi! — Slavă Domnului! murmură regina, căzând în genunchi într-o stare de exaltare. Dacă astăzi dimineaţă a fost în stare să scrie, înseamnă că-i salvat. Mulţumescu-ţi ţie Doamne! Unui prieten atât de nobil i se cuvenea una din minunile tale. — De cine vorbeşti, mamă? întrebă prinţesa. Cine este acest prieten al nostru? Spune-mi cum îl cheamă, ca să-l pomenesc în rugile care le-nalţ Domnului. — Da, ai dreptate, copila mea, să nu uiţi niciodată numele acesta, purtat de un gentilom pe cât de cinstit, pe atât de viteaz. El nu ne e devotat din ambiţie, căci nu ni s-a arătat decât în zilele nenorocirii noastre. N-a văzut-o niciodată pe regina Franţei, sau, mai curând regina Franţei nu l-a văzut niciodată şi, iată, îşi închină viaţa ca s-o apere. Poate fi-va răsplătit, aşa cum se răsplăteşte azi orice virtute, cu o moarte cumplită… Dar dacă va fi să moară... vai! acolo sus! am să-i mulţumesc... Numele lui e… Regina privi cu nelinişte în juru-i şi spuse în şoaptă: — Numele lui e Cavalerul de Maison-Rouge... Rugaţi-vă pentru el.     Capitolul VII JURĂMÂNT DE JUCĂTOR   Încercarea de răpire, oricât a fost de contestată, pentru că nu se trecuse la executarea ei, aţâţase pe de-o parte mânia unora, pe de alta curiozitatea şi interesul altora. Dealtfel — fapt ce adăuga evenimentului despre care vorbim o probabilitate aproape palpabilă — până şi comitetul siguranţei generale aflase că, de vreo trei săptămâni sau chiar o lună, o mulţime de emigranţi se reîntorseseră în Franţa, pătrunzând prin diferite puncte de frontieră. Era limpede că oamenii care-şi riscau astfel capul nu şi-l riscau fără un scop şi că un asemenea scop, după toate probabilităţile, nu putea fi altul decât acela de a-şi da concursul la răpirea familiei regale. La propunerea lui Osselin, membru al Convenţiei, se şi promulgase cumplitul decret prin care se condamna la moarte orice emigrant dovedit că a pus iarăşi piciorul pe pămânţul Franţei, orice francez dovedit că şi-a făcut planuri de emigrare, orice individ dovedit că a ajutat un emigrant sau un emigrat să fugă sau să se reîntoarcă şi, în sfârşit, orice cetăţean dovedit că a adăpostit vreun emigrant. Cu această lege înspăimântătoare s-a inaugurat Teroarea. Nu mai lipsea decât legea suspecţilor. Cavalerul de Maison-Rouge era un duşman prea întreprinzător şi prea îndrăzneţ pentru ca pătrunderea lui în Paris şi apariţia sa la închisoarea Temple să nu fi generat luarea celor mai grave măsuri. Percheziţii mai severe ca niciodată fură executate într-o grămadă de case suspecte. Dar, afară de descoperirea câtorva emigrante, care se lăsară ridicate, şi a câtorva bătrâni, care nu-şi mai bătură capul să-şi apere de călău puţinele zile ce le mai rămăseseră de trăit, cercetările nu duseră la nici un rezultat. Secţiile, aşa cum lesne e de închipuit, în urma acestui eveniment au avut de lucru până peste cap multe zile în şir, şi, ca atare, secretarul secţiei Lepelletier, una dintre cele mai influente din Paris, nu prea a avut timp să se gândească la necunoscuta lui. Mai întâi încercase să uite, aşa cum hotărâse când părăsise vechea stradă Saint-Jacques, dar, precum îi spusese şi prietenul său Lorin:   Gândindu-te că trebuie să uiţi, Te trezeşti că-ţi aduci aminte.   Maurice, totuşi, nu spusese nimic, nici nu mărturisise nimic. Ferecase în suflet amănuntele aventurii care scăpase de investigaţia prietenului său. Cu toate acestea, Lorin, care cunoştea firea veselă şi comunicativă a lui Maurice şi care acum îl vedea întruna dus pe gânduri şi căutând singurătatea, presimţise şi bănuia că pungaşul acela de Cupidon, cum îi spunea el, îşi vârâse coada. E de notat că în timpul celor optsprezece secole de monarhie, Franţa a avut puţini ani închinaţi mitologiei, precum anul de graţie 1792. Totuşi, cavalerul nu fusese prins. Nu se mai auzea vorbindu-se de el. Regina, văduvită de soţ, lipsită de copil, se mulţumea doar să plângă, când rămânea singură, între fiică şi cumnată. Tânărul prinţ moştenitor începea, pe mâinile cizmarului Simon, cunoscutul martiraj ce avea să-l alăture peste doi ani tatălui şi mamei sale. Urmă doar o clipă de acalmie. Vulcanul montagnard se odihnea înainte de a-i nimici pe girondini. Maurice simţea apăsarea acelei acalmii, aşa cum se simte povara atmosferei pe vreme de furtună şi, neştiind cum să-şi petreacă clipele de răgaz, ce-l lăsau pradă înflăcărării unui simţământ care, de nu era chiar dragoste, grozav îi mai semăna, Maurice, cum ziceam, citi iarăşi scrisoarea, îşi lipi buzele de frumosul safir, şi se hotărî, călcându-şi jurământul, să facă o ultimă încercare, făgăduindu-şi să fie cea din urmă.  Tânărul nostru se gândise la un lucru: să se ducă la secţia din sectorul Grădinii botanice şi acolo să ceară informaţii de la secretarul secţiei colegul său. Dar prima sau, am putea spune, unica idee care o avusese, cum că frumoasa-i necunoscută era amestecată în cine ştie ce uneltire politică, îl opri. La gândul că o indiscreţie din partea lui o putea duce pe fermecătoarea femeie în Piaţa Revoluţiei şi putea face să cadă capul ei de înger pe eşafod, la gândul acesta un fior de groază trecea prin vinele lui Maurice. Se hotărî aşadar, să încerce aventura singur şi fără nici o informaţie. Planul lui are destul de simplu. Listele afişate la toate uşile trebuiau să-i dea primele indicii; apoi interogarea portarilor avea să aducă limpezirea misterului, în calitate de secretar al secţiei Lepelletier avea mână liberă şi deplină putere şi îndreptăţire de-a pune întrebări. Dealtfel, Maurice nu ştia numele necunoscutei, dar trebuia să se orienteze prin deducţii. Era cu neputinţă ca o făptură atât de fermecătoare să nu poarte un nume potrivit pentru înfăţişarea ei, vreun nume de silfidă, de zână sau de înger, fiindcă sosirea sa pe pământ trebuia să fi fost salutată ca aceea a unei fiinţe superioare, supranaturale. Numele îl va îndruma fără doar şi poate. Maurice se îmbrăcă cu o carmaniolă de postav gros, cafeniu, pe cap îşi puse boneta roşie de zile mari şi porni în expediţie fără să spună nimănui. În mână avea o bâtă noduroasă, căreia i se spunea constituite; asemenea armă, pe măsura pumnului viguros al lui Maurice, căpăta tăria măciucii lui Hercule. În buzunar avea împuternicirea de secretar al secţiei Lepelletier. Dispunea deopotrivă de siguranţa fizică şi de garanţia morală. Porni, aşadar, să străbată iarăşi strada Saint-Victor şi vechea stradă Saint-Jacques, citind la lumina zilei pe sfârşite toate numele scrise pe panourile fiecărei uşi de-o mână mai mult sau mai puţin iscusită. Se afla la a suta casă şi, ca atare, la a suta listă, fără ca nimic să-l îndreptăţească să creadă c-ar fi dat cât de cât de urmele necunoscutei sale, ceea ce dealtfel n-ar fi voit să recunoască decât dacă i-ar fi căzut ochii pe-un nume de felul celui pe care-l visase, când un cizmar, om cumsecade de felul lui, văzând nerăbdarea ce se zugrăvise pe chipul celui ce citea, deschise uşa locuinţei sale, ieşi cu o curea într-o mână şi cu sula în cealaltă şi, uitându-se la Maurice pe deasupra ochelarilor, îl întrebă: — Vrei să afli câte ceva despre locatarii casei de-aici? Dacă-i aşa, dă-i drumul. Sunt gata să-ţi răspund. — Mulţumesc, cetăţene, mormăi Maurice, căutam doar un prieten. — Spune-i numele, cetăţene, cunosc toată lumea din cartier. Unde locuia prietenul? — Locuia, după câte-mi pare, pe vechea stradă Saint-Jacques; dar mi-e teamă să nu se fi mutat. — Dar cum îl cheamă? Trebuie să-i ştiu numele. Maurice, luat prin surprindere, şovăi o clipă, apoi rosti primul nume care-i veni pe buze. — René, spuse el. — Şi ce meserie? Maurice, uitându-se în jur, se văzu încercuit numai de tăbăcârii. — Ucenic tăbăcar. — În asemenea caz, interveni un meşter care tocmai se oprise acolo şi se uita la Maurice cu oarecare naivitate, nu lipsită însă de puţină bănuială, ar trebui să-l întrebi pe meşterul lui. — Asta aşa e, observă portarul. Ce-i drept, meşterii ştiu numele lucrătorilor lor. Iată-l aici şi pe cetăţeanul Dixmer, patronul unei tăbăcării care are peste cincizeci de lucrători; el poate să te lămurească. Maurice se întoarse şi dădu cu ochii de un patron în toată regula, înalt de statură, blajin la chip, purtând nişte haine scumpe, de industriaş înstărit. — Numai că, aşa cum a spus şi cetăţeanul portar, urmă meşterul, ar trebui să-i ştiu numele de familie. — L-am spus doar: René. — René e nume de botez, eu te-ntreb de numele de familie. Toţi lucrătorii sunt înscrişi la mine cu numele lor de familie. — Zău, făcu Maurice, pe care un asemenea interogatoriu începuse să-l scoată din sărite, numele de familie nu i-l ştiu. — Cum dracu!? zise meşterul cu un surâs în care lui Maurice i se păru că desluşeşte mai multă ironie decât ar fi vrut celălalt s-arate, cum, cetăţene, nu-i ştii numele de familie prietenului tău? — Nu. — Atunci se vede treaba că n-ai să-l găseşti. Şi meşterul, salutându-l cu bunăvoinţă pe Maurice, făcu câţiva paşi şi pătrunse într-o casă de pe vechea stradă Saint-Jacques. — Fapt e că dacă nu-i ştii numele de familie..., urmă portarul. — Ei, iată, nu i-l ştiu, răspunse Maurice, care n-ar fi pregetat să dea frâu liber mâniei sale şi nu s-ar fi supărat să i se caute pricină, ba dimpotrivă, trebuie să spunem că nu era departe de-a căuta el însuşi pricină cu tot dinadinsul. Şi ce-ai de spus la asta? — Nimica, cetăţene, chiar nimic. Numai că, dacă nu ştii cum îl cheamă pe prietenul tău, se vede treaba, aşa cum a spus şi cetăţeanul Dixmer, se vede treaba că n-ai să-l mai găseşti. Şi cetăţeanul portar intră în gheretă, ridicând din umeri. Maurice avea o poftă grozavă să-i ardă o bătaie straşnică portarului, numai că acesta era bătrân: neputinţa îl salvă. De-ar fi avut cu douăzeci de ani mai puţin, Maurice ar fi dat un scandalos spectacol de egalitate în faţa legii, dar de inegalitate în faţa forţei. Dealtfel, noaptea era gata să se lase şi Maurice nu mai avea decât câteva minute de lumină. Le folosi ca să pătrundă mai întâi pe prima străduţă, apoi pe a doua, cercetă fiecare uşă, iscodi fiecare ungher, se uită peste toate zăplazurile, se caţără pe deasupra tuturor zidurilor, trase cu ochiul prin toate zăbrelele, prin fiecare gaură de cheie, bătu la uşa câtorva magazine pustii, fără să capete răspuns, în sfârşit petrecu aproape două ore într-o căutare zadarnică. Bătură ceasurile nouă seara. Se înnoptase de tot. Nu se mai auzea nici un zgomot, nu se mai zărea nici o mişcare în cartierul acela pustiu, din care viaţa părea că se retrăsese odată cu lumina zilei. Maurice, deznădăjduit, era pe punctul de-a face cale-ntoarsă, când, dintr-o dată, la cotitura unei cărărui înguste, văzu strălucind o lumină. Se încumetă să pătrundă în strâmtoarea întunecoasă, fără să bage de seamă că tocmai în clipa în care înainta, o iscoadă, ce de vreun sfert de ceas îi urmărise toate mişcările din mijlocul unui pâlc de arbori înălţat peste zidărie, dispăru în graba mare în dosul zidului. La câteva clipe după ce iscoada dispăruse, trei bărbaţi, ieşind printr-o portiţă făcută în zid, se năpustiră pe cărarea pe care se afundase Maurice, în vreme ce un al patrulea, pentru mai multă precauţie, închidea portiţa cărăruii. La capătul cărării, Maurice dăduse peste o curte, lumina strălucea de partea cealaltă a curţii. Bătu la uşa unei case sărăcăcioase şi singuratice, dar la prima bătaie în uşă lumina se stinse. Maurice bătu din nou, dar nimeni nu-i răspunse, îşi dădu seama că era consemn să nu se răspundă, înţelese că îşi pierdea timpul de prisos bătând la uşă, aşa că străbătu curtea şi intră iarăşi pe cărare. În acest răstimp uşa casei se crăpă încetişor: trei bărbaţi ieşiră şi se auzi un fluierat scurt. Maurice se întoarse şi văzu trei umbre la o depărtare cam de două ori mai mare decât lungimea bâtei sale. În licărul de lumină care stăruie chiar în plină beznă pentru ochii deprinşi de mult cu întunericul, trei tăişuri străluceau cu sclipiri ameninţătoare. Maurice înţelese că era împresurat: voi să facă un mulinet cu bâta, dar cărarea era atât de îngustă încât măciuca lui atinse amândoi pereţii, în aceeaşi clipă, o lovitură puternică în cap îl năuci. Era atacul neprevăzut dau de cei patru care ieşiseră din spatele zidului. Şapte bărbaţi se năpustiră deodată asupra lui Maurice şi, cu toată rezistenţa lui disperată, îl doborâră, îi legară mâinile, imobilizându-l, şi-l legară la ochi. Maurice nu scosese nici un vaiet şi nu strigase după ajutor. Puterea şi cutezanţa doresc totdeauna să se descurce singure, de parcă le-ar fi ruşine să primească un ajutor din afară. Dealtfel, oricât ar fi strigat el după ajutor în mahalaua aceea pustie, nimeni n-ar fi venit. Fu aşadar doborât şi legat burduf, fără a fi scos, cum am mai spus, nici măcar un geamăt. Se gândise dealtminteri că, dacă-l legaseră la ochi, nu făcuseră ei asta ca să-l ucidă numaidccât. La vârsta lui Maurice, orice răgaz e-un prilej de speranţă. Îşi concentra, aşadar, toată prezenţa de spirit şi aşteptă. — Cine eşti? întrebă o voce încă învrăjbită de luptă. — Sunt un om pe cale de-a fi asasinat, răspunse Maurice. — Ba mai mult, eşti mort dacă vorbeşti în gura mare, chemi sau strigi. — De-aş fi vrut să strig, n-aş fi aşteptat până acuma. — Eşti gata să-mi răspunzi la întrebări? — Întreabă inai întâi şi-am să văd dacă trebuie să-ţi răspund. — Cine te-a trimis aici? — Nimeni. — Vii deci cu de la tine putere? — Da. — Minţi. Maurice încercă din toate puterile să-şi desfacă mâinile, dar un asemenea lucru era cu neputinţă. — N-am minţit niciodată! izbucni el. — Fie că vii cu de la tine putere, fie că eşti trimis, oricum eşti spion. — Şi voi nişte laşi. — Laşi, noi? — Da, voi, şapte sau opt împotriva unui singur om legat zdravăn, pe care-l mai şi insultaţi. Laşi, laşi, laşi! În loc să-i înfurie, mânia lui Maurice păru că-i potoleşte pe adversarii săi. Furia asta dovedea că tânărul nostru nu era ceea ce îl acuzau ei c-ar fi; un spion adevărat ar fi tremurat şi-ar fi cerut îndurare. — Asta nu-i insultă, rosti o voce mai blândă, dar totodată mai autoritară dccât oricare dintre celelalte care vorbiseră, în vremurile pe care le trăim, poţi fi spion fără să fii necinstit; numai că-ţi rişti viaţa. — Fii binevenit, dumneata care ai rostit asemenea vorbe; am să-ţi răspund leal. — Ce cauţi aici în cartier? — Caut o femeie. Justificarea fu primită cu şoapte de neîncredere. Şoaptele se înteţiră până ce ajunseră asemeni unei vijelii. — Minţi! spuse iarăşi aceeaşi voce. Nu-i nici o femeie, şi noi ştim ce-nseamnă femeia; aici în cartier nu-i nici o femeie de urmărit. Mărturiseşte-ţi scopul, altfel ai să mori. — Ei aşi! făcu Maurice. Doar n-aveţi să mă ucideţi, aşa, pentru plăcerea de-a ucide, afară doar dacă nu sunteţi cu-adevărat nişte tâlhari de drumul mare. Şi Maurice se smuci din nou, mai tare şi mai neaşteptat decât întâia oară, ca să-şi elibereze mâinile din strânsoarea funiei care le lega, dar dintr-o dată simţi o atingere rece şi o senzaţie dureroasă şi vie îi sfâşie pieptul. Fără voie, Maurice dădu un pas înapoi. — Aha! ai simţit ce-i asta, rosti unul dintre bărbaţi. Ei bine, mai sunt încă opt bucăţi aidoma celei cu care ai făcut acuma cunoştinţă. — Atunci, ucideţi-mă, spuse Maurice resemnat. Cel puţin aşa se termină numaidecât. — Cine eşti? Hai, spune! interveni glasul acela blând şi autoritar totodată. — Numele meu vreţi să-l ştiţi? — Da, numele tău. — Sunt Maurice Lindey. — Ce? exclamă o voce, Maurice Lindey, revolu... patriotul? Maurice Lindey, secretarul secţiei Lepelletier? Cuvintele de mai sus fură rostite cu atâta însufleţire, încât Maurice văzu prea bine că erau decisive. Să dea un răspuns însemna, într-un fel sau altul, să-şi hotărască soarta. Maurice nu era în stare de nici un soi de laşitate. Luă o atitudine demnă şi autoritară, ca un adevărat spartan, şi spuse cu glas hotărât: — Da, Maurice Lindey; da, Maurice Lindey, secretarul secţiei Lepelletier; da, Maurice Lindey, patriotul, revoluţionarul, iacobinul; Maurice Lindey, în sfârşit, şi ziua în care va muri pentru libertate va fi cea mai frumoasă zi din viaţa lui. O tăcere de moarte îi întâmpină răspunsul. Maurice Lindey îşi oferi pieptul, aşteptând dântr-o clipă-n alta ca spada, al cărei vârf doar îl simţise, să i se înfigă întreagă în inimă. — Să fie oare adevărat? rosti după câteva secunde o voce care trăda o oarecare emoţie. Ascultă, tinere, să nu minţi.  — Scotociţi-mă în buzunare, răspunse Maurice, şi-aveţi să găsiţi legitimaţia. Priviţi spre pieptul meu şi, dacă sângele nu le-a acoperit, îmi veţi găsi iniţialele, un M şi un L, brodate pe cămaşă. Pe dată, Maurice se simţi ridicat de nişte braţe puternice. Fu purtat pe o distanţă destul de scurtă. Auzi deschizându-se o uşă, apoi a doua. Numai că a doua era mai strâmtă decât cea dintâi, căci bărbaţii care-l duceau abia putură trece cu el. Murmurele şi şoaptele se înteţiră. „Sunt pierdut, îşi spuse Maurice, au să-mi pună o piatră de gât şi-au să mă arunce în cine ştie ce bulboană din apa Bievrei." Dar, după o clipă, simţi că aceia care-l purtau urcară câteva trepte. Un aer mai călduţ îl izbi în faţă; fu aşezat pe-un scaun. Auzi o uşă care se încuie de două ori şi nişte paşi depărtându-se. Se crezu lăsat singur. Ciuli urechea cu atenţia de care-i în stare omul a cărui viaţă atârnă de-un cuvânt, şi-i păru că aude aceeaşi voce, care-i impresionase urechea prin amestecul acela de energie, putere şi blândeţe, spunând celorlaţi: — Să ne sfătuim şi să chibzuim.

Capitolul XVI FIUL RISIPITOR   Maurice n-ar fi putut merge mai repede, chiar dacă ar fi avut aripi. Străzile erau pline de lume, dar el nu băga de seamă mulţimea decât în măsura în care îl făcea să întârzie. Umbla vorba, în grupuri, că fusese asediată Convenţia, că majestatea-sa poporul era jignit prin reprezentanţii săi, că era oprită libera circulaţie, şi faptele puteau fi adevărate căci se auzea sunând clopotul de alarmă şi bubuind tunul. Dar ce-i păsa lui Maurice în clipa aceea de tunul şi de clopotul de-alarmă? Ce-l privea că deputaţii puteau sau nu ieşi, câtă vreme opreliştea n-ajungea până la el? El alerga, şi asta era tot. În timp ce alerga, îşi închipuia că Geneviève îl aştepta la ferestruica ce da asupra grădinii, ca să-i poată trimite, din depărtare, de cum îl va vedea, surâsul ei cel mai fermecător. Dixmer şi el trebuie să fi fost prevenit de fericita reîntoarcere, şi are să-i întindă lui Maurice mâna lui mare şi bună, atât de sinceră şi de leală în strânsoarea-i caldă. Îi era drag Dixmer în ziua aceea, îi era drag până şi Morand, cu părul lui negru şi ochelarii verzi, în dosul cărora crezuse până atunci ca vede lucind un ochi viclean şi ipocrit. Îi era drag tot ce se afla sub soare, fiindcă era fericit; ar fi aruncat bucuros flori asupra capetelor tuturor oamenilor, ca toţi oamenii să fie fericiţi ca el. Totuşi, bietul Maurice se înşela în speranţele sale, da, se înşela cum se întâmplă, de nouăsprezece ori din douăzeci, omului care gândeşte după cum îl îmbie inima, şi se ia după ce-i spune ea. În locul surâsului dulce pe care-l aştepta Maurice şi care trebuia să-l întâmpine de departe, de cum va fi fost zărit, Geneviève se hotărâse să nu-i arate eroului nostru decât o politeţe rece, răgaz şubred cu care voia să stăvilească torentul ce ameninţa să-i copleşească inima. Se retrăsese în camera ei de la primul etaj şi n-avea să coboare decât atunci când va fi poftită. Vai! şi ea se înşela. Numai Dixmer nici gând să se înşele; îl pândea pe Maurice de după un grilaj şi zâmbea ironic. Cetăţeanul Morand vopsea liniştit în negru nişte cozi mici pe are urma să le prindă de nişte pielicele albe de pisică, ca să facă din ele hermină. Maurice împinse portiţa aleii ca să intre simplu şi prieteneşte prin grădină. Ca altădată, portiţa dădu glas clopoţelului, în felul acela anumit care arăta că Maurice e cel ce o deschide. Geneviève, care stătea în picioare în faţa ferestrei închise, tresări. Lăsă să cadă perdeaua pe care o crăpase. Prima senzaţie pe care o încercă Maurice, reintrând acolo unde fusese poftit, fu, aşadar, o dezamăgire. Nu numai că Geneviève nu-l aştepta la fereastra ei de la parter, dar, intrând în salonaşul în care se despărţise de ea, n-o găsi şi fu silit să-şi anunţe prezenţa, ca şi cum, în cursul celor trei săptămâni în care lipsise, ajunsese să fie un străin. Inima i se strânse. Pe Dixmer l-a văzut Maurice cel dintâi; Dixmer dădu fuga şi-l strânse pe Maurice în braţe, cu exclamaţii de bucurie. Atunci coborî şi Geneviève. Îşi plesnise obrajii cu cuţitu-i de sidef, ca să-şi readucă sângele în obraji, dar nici măcar nu coborâse cele douăzeci de trepte şi carminul acela nefiresc pieri, întorcându-se în valuri spre inimă. Maurice o văzu pe Geneviève apărând în penumbra uşii, se îndreptă spre ea surâzând, ca să-i sărute mâna. Abia atunci îşi dădu seama cât de mult se schimbase. Şi ea, pe de altă parte, observă starea de slăbiciune a lui Maurice şi lucirea febrilă din ochii săi. — Aşadar, iată-te, domnule! îl întâmpină cu o voce din care nu-şi putu stăpâni emoţia. Se hotărâse să-i spună cu un glas indiferent: — „Bună ziua, cetăţene Maurice. De ce te arăţi atât de rar?" Varianta îi păru şi aşa rece lui Maurice, şi totuşi, ce nuanţă! Dixmer puse capăt cercetărilor prea prelungite şi reproşurilor reciproce. Porunci să li se servească prânzul, căci era aproape ora două. Intrând în sufragerie, Maurice băgă de seamă că tacâmul său fusese pus. Atunci sosi şi cetăţeanul Morand, îmbrăcat cu aceeaşi haină cafenie şi cu aceeaşi vestă. Purta tot ochelari verzi, avea aceleaşi plete mari, negre, şi acelaşi jabou alb. Maurice se arătă cât putu de afectuos cu tot grupul, care îi inspira infinit mai puţină temere când îl avea sub ochi decât când era departe. Într-adevăr, ce l-ar putea îndemna să creadă că Geneviève l-ar iubi pe chimistul acela mărunt? Trebuie să fii grozav de îndrăgostit şi, ca atare, nebun, ca să-ţi treacă asemenea trăsnaie prin cap. Dealtfel, momentul ar fi fost cum nu se poate mai prost ales ca să fii gelos. Maurice ţinea în buzunarul vestei scrisoarea primită de la Geneviève şi inima-i tresălta de bucurie. Geneviève îşi recăpătase seninătatea. Femeile se bucură de acea trăsătură aparte, datorită căreia prezentul poate aproape totdeauna să şteargă în ele urmele trecutului sau ameninţările viitorului. Redevenind fericită, Geneviève se simţi iarăşi stăpână pe ea, adică rece şi calmă, totuşi afectuoasă, altă nuanţă pe care Maurice n-a fost destul de pătrunzător spre a o înţelege. Lorin i-ar fi găsit explicaţia în Parny, Berlin sau în Gentil-Bernard. Conversaţia se opri asupra zeiţei Raţiune. Căderea girondinilor şi noul cult care trecea moştenirea puterii celeste în mâinile femeilor erau cele două evenimente ale zilei. Dixmer pretinse că nu i-ar fi părut deloc rău să vadă asemenea cinste de nepreţuit oferindu-i-se Genevièvei. Maurice dădu a râde, dar Geneviève fu de părerea soţului ei, aşa că Maurice îi privi pe amândoi uimit că patriotismul a putut rătăci până într-atât un spirit rezonabil cum era cel al lui Dixmer şi o fire plină de poezie cum era cea a Genevièvei. Morand dezvoltă teoria femeii politice, pornind de la Théroigne de Mericourt, eroina zilei de 10 august, şi ajungând la doamna Roland, sufletul Girondei. Pe urmă, în treacăt, lăsă să-i scape câteva vorbe împotriva femeilor ce asistă tricotând la şedinţele Convenţiei. Cuvintele lui îl făcură pe Maurice să zâmbească. De fapt, erau ironii amare împotriva acelor femele patriote, cărora mai târziu li s-a dat porecla hidoasă de „linge-ghilotină". — Vai! cetăţene Morand, spuse Dixmer, să respectăm patriotismul chiar şi-atunci când cade în rătăcire. — Cât despre mine, interveni Maurice, găsesc că femeile sunt totdeauna îndeajuns de patriote când nu sunt prea aristocrate. — Ai foarte mare dreptate, zise Morand. Eu mărturisesc cu toată sinceritatea că găsesc tot atât de demnă de dispreţ femeia care-şi dă aere de bărbat, pe cât de laş bărbatul care insultă o femeie, chiar dacă femeia aceea îi este cea mai înverşunată duşmancă. Cum era şi firesc, Morand căută să-l atragă pe Maurice pe un teren delicat. La rândul lui, Maurice răspunsese printr-un semn afirmativ. Arena de luptă era deschisă. Atunci, Dixmer, precum heraldul care dă semnalul, adăugă: — O clipă, o clipă, cetăţene Morand, exceptezi, sper, femeile care sunt duşmancele naţiunii. O tăcere de câteva secunde urmă după această ripostă la replica lui Morand şi la semnul afirmativ al lui Maurice. Tăcerea fu ruptă de Maurice. — Ba să nu exceptăm pe nimeni, spuse el cu tristeţe. Femeile care au fost duşmancele naţiunii sunt astăzi, pare-mi-se, tare pedepsite. — Te gândeşti la prizonierele de la Temple, austriaca, cumnata ei şi fata Capet, izbucni Dixmer cu o repeziciune şi volubilitate care alungau din vorbele lui orice expresie. Morand păli în aşteptarea răspunsului tânărului municipal şi oricine l-ar fi observat ar fi zis că avea să-şi sape brazde pe piept, într-atât de adânc îşi înfipsese unghiile în carne. — Tocmai de ele vorbesc, răspunse Maurice. — Cum! exclamă Morand cu vocea gâtuită, ceea ce se spune e adevărat, cetăţene Maurice? — Dar ce se spune? întrebă tânărul. — Că prizonierele sunt tratate cu cruzime, câteodată chiar de cei a căror datorie ar fi să le apere. — Există oameni, răspunse Maurice, care nu merită numele de oameni. Sunt cei laşi care nu s-au luptat niciodată şi care simt nevoia să-i tortureze pe cei învinşi ca să se încredinţeze că sunt învingători. — Dumneata, Maurice, nu faci parte dintre oamenii aceia, sunt sigură, izbucni Geneviève. — Doamnă, răspunse Maurice, eu, cel care vă vorbeşte, am fost de gardă lângă eşafod când a pierit răposatul rege. Aveam sabia în mână şi eram postat acolo ca să ucid cu mâna mea pe oricine ar fi căutat să-l salveze. Totuşi, în clipa în care a ajuns lângă mine, mi-am scos fără să vreau pălăria şi întorcându-mă către oamenii mei le-am spus: „Cetăţeni, vă pun în vedere că voi străpunge cu sabia trupul primului care ar îndrăzni s-arunce injurii regelui aici de faţă." Ei bine! desfid pe oricine cutează să spună că măcar un singur strigăt s-a înălţat din rândurile companiei mele. Tot eu am scris cu mâna mea prima dintre cele zece mii de lozinci afişate în Paris, când regele fu readus de la Varennes: „Oricine va saluta pe rege, va fi bătut; oricine îl va insulta, va fi spânzurat." Ei bine, urmă Maurice, fără să observe ce puternic efect făcuseră vorbele lui în rândurile celor de faţă, ei bine, am dovedit, aşadar, că sunt un patriot bun şi sincer, şi că detest regii şi pe sprijinitorii lor. Şi, în ciuda părerilor pe care le am şi care nu sunt decât expresia convingerilor mele adânci, cu toată certitudinea mea că austriaca are o bună parte de vină în nenorocirile care mâhnesc şi tulbură Franţa, declar că niciodată, dar niciodată un om, oricare ar fi el, fie chiar Santerre, n-o va insulta pe fosta regină în prezenţa mea. — Cetăţene, îl întrerupse Dixmer, clătinând din cap, ca unul care dezaprobă asemenea îndrăzneală, ştii dumneata c-ar trebui să fii tare sigur de noi ca să spui asemenea lucruri în faţa noastră? — Le spun în faţa domniilor-voastre şi în faţa tuturor, Dixmer. Aş mai adăuga: poate că şi ea va pieri pe eşafodul pe care a pierit soţul ei, şi eu nu sunt dintr-aceia care să se teamă de-o femeie, şi totdeauna îi voi cruţa pe toţi cei mai slabi ca mine. — Şi regina, întrebă cu sfiiciune Geneviève, ţi-a arătat vreodată în vreun fel, domnule Maurice, că ar fi fost mişcată de asemenea delicateţe, cu care acum e departe de-a fi obişnuită? — Arestata mi-a mulţumit de mai multe ori pentru menajamentele mele faţă de ea, doamnă. — Atunci trebuie să aştepte cu plăcere când e rondul dumitale de gardă... — Aşa cred, răspunse Maurice. — Deci, spuse Morand, tremurând ca o femeie, de vreme ce faci dovada că eşti un suflet generos, cum nimeni nu mai face dovadă acum, cred că nu persecuţi nici copiii. — Eu? făcu Maurice. Întrebaţi-l pe nelegiuitul de Simon ce greutate are braţul cetăţeanului municipal în faţa căruia a avut îndrăzneala să-l lovească pe micuţul Capet. Răspunsul de mai sus a stârnit o reacţie spontană la masa lui Dixmer. Toţi comesenii se sculară în semn de respect. Numai Maurice rămase pe scaun, neîndoindu-se că lui i se datora elanul de admiraţie. — Ei bine, ce e? întrebă mirat. — Am crezut c-a strigat cineva din atelier, răspunse Dixmer. — Nu, nu, spuse Geneviève. Şi eu am crezut la început la fel, dar ne-am înşelat. Şi cu toţii se reaşezară. — A! deci dumneata, cetăţene Maurice, spuse Morand cu un tremur în glas, eşti cetăţenul municipal despre care s-a vorbit atât de mult şi care a apărat un copil într-un chip atât de nobil? — S-a vorbit? întrebă Maurice cu o naivitate aproape sublimă. — Oh! iată un suflet nobil, spuse Morand, sculându-se de la masă, ca să nu se trădeze, şi retrăgându-se în atelier, ca şi cum o lucrare grabnică l-ar fi chemat acolo. — Da, cetăţene, răspunse Dixmer, da, s-a vorbit, şi trebuie să recunosc că toţi oamenii cu suflet şi plini de curaj te-au lăudat fără să te cunoască. — Hai să-l lăsăm să rămână necunoscut, adăugă Geneviève. Gloria pe care i-ar aduce-o asemenea fapte ar fi prea primejdioasă. Astfel, în cursul acelei ciudate convorbiri, fiecare, fără să ştie, îşi spusese cuvântul cu privire la eroism, la devotament, la afecţiune şi bunătate. Ajunseseră până aproape de exclamaţia de dragoste.     Capitolul XVII MINERII   În clipa în care se sculau de la masă, Dixmer fu înştiinţat că notarul său îl aştepta în birou. Cerându-i scuze lui Maurice, de care obişnuia să se despartă în acest fel, se duse acolo unde îl aştepta notarul. Era vorba de cumpărarea unei mici case din strada Corderie, situată în faţa grădinii închisorii Temple. Dealtfel, s-ar fi putut spune că Dixmer cumpăra un loc de casă, şi nu o casă, fiindcă imobilul existent nu era decât o ruină. El însă avea intenţia s-o reclădească. De aceea nici târgul cu proprietarul n-a durat mult. Chiar în dimineaţa aceea notarul o văzuse şi căzuse de acord cu preţul de nouăsprezece mii cinci sute de livre, îi supusese propietarului contractul spre semnare şi urma să-i înmâneze suma convenită în schimbul imobilului. Proprietarul era obligat să elibereze chiar în cursul zilei casa în care aveau să intre lucrătorii a doua zi. Contractul odată semnat, Dixmer şi Morand se duseră împreună cu notarul în strada Corderie, grăbiţi să vadă noua achiziţie fiindcă fusese făcută „pe nevăzute". Era o casă aşezată cam pe unde se află astăzi numărul 20, cu trei etaje, având şi o mansardă. Parterul fusese închiriat cândva unui negustor de vinuri şi avea nişte pivniţe straşnice. Proprietarul lăudă cu deosebire pivniţele; erau partea cea mai valoroasă a casei. Dixmer şi Morand păreau că arată prea puţin interes pivniţelor acelora şi totuşi, amândoi, ca din complezenţă, coborâră în „subterane", cum le numea propietarul. În pofida obiceiului proprietarilor, acesta într-adevăr nu minţise: pivniţele erau grozave, una dintre ele se întindea până sub strada Corderie, deasupra se auzea duruitul trăsurilor. Dixmer şi Morand nu părură a pune mare preţ pe-un asemenea avantaj, exprimându-şi chiar dorinţa să astupe cavităţile acelea care, minunate pentru un negustor de vinuri, se dovedeau a fi de prisos pentru nişte burghezi de treabă, care gândeau să ocupe casa-ntreagă. După pivniţe, vizitară parterul, apoi etajul întâi şi pe urmă etajul doi, de unde dădeai cu ochii drept în grădina Temple, invadată ca de obicei de soldaţii din Garda naţională, care se bucurau din plin de ea de când regina nu se mai plimba pe-acolo. Dixmer şi Morand îşi recunoscură prietena, pe văduva Plumeau, care, alergând încoace şi-ncolo, făcea onorurile cantinei. Bineînţeles, dorinţa lor de-a fi recunoscuţi de ea nu era prea mare, de vreme ce se ascundeau în dosul proprietarului, care le demonstra cât e de avantajos să ai o asemenea vedere, pe cât de variată, pe atât de plăcută. Cumpărătorii cerură să vadă mansarda. Proprietarul nu se aşteptase la o asemenea pretenţie, şi nu avea cheia. Dar, înduioşat de teancul de bancnote ce-i fu arătat, dădu fuga jos s-o caute. — Nu m-am înşelat, spuse Morand, casa asta ne convine de minune. — Dar de pivniţă ce ai de spus? — Că e un ajutor al providenţei care ne scuteşte de două zile de muncă. — Crezi că e orientată înspre cantină? — O apucă puţin spre stânga, dar n-are a face. — Dar bine, întrebă Dixmer, cum ai să poţi ţine linia subterană cu toată siguranţa că vei ajunge unde ţinteşti? — Fii pe pace, dragul meu, asta mă priveşte. — Dacă am da totuşi de aici semnalul că veghem? — De la platformă regina n-ar putea să-l vadă, căci numai mansardele sunt, cred, la nivelul platformei, şi nu sunt sigur nici de asta. — N-are a face; Toulan sau Mauny ar putea să-l vadă printr-o deschizătură oarecare, şi-o vor preveni pe majestatea-sa. Dixmer făcu nişte noduri la capătul unei perdele de stambă, şi scoase perdeaua prin fereastră de parcă ar fi împins-o vântul. Pe urmă, amândoi, ca şi cum ar fi fost nerăbdători să vadă mansarda, se duseră să-l aştepte pe propietar la scară, după ce închiseră uşa la etajul al doilea ca nu cumva să-i vină bravului om ideea de-a trage înăuntru perdeaua ce fâlfâia în afară. Mansarda, aşa cum prevăzuse Morand, n-ajungea până la vârful turnului. Era în acelaşi timp o dificultate şi un avantaj: dificultate pentru că nu puteau să comunice cu regina prin semne, avantaj pentru că o asemenea imposibilitate înlătura orice bănuială. Casele înalte erau, fireşte, cele mai supravegheate. — Ar trebui ca prin Mauny, Toulan sau prin fiica lui Tison sa fie găsit un mijloc de a i se comunica să-şi ia măsurile de cuviinţă ca să nu fie surprinsă, murmură Dixmer. — Am să mă gândesc la asta, răspunse Morand. Coborâră. Notarul aştepta în salon cu contractul gata semnat. — E în regulă, spuse Dixmcr, casa îrni convine. Numără-i cetăţeanului cele nouăsprezece mii cinci sute de livre, aşa cum am convenit, şi dă-i să semneze. Proprietarul numără şi el cu atenţie suma şi semnă. — Ştii, cetăţene, îi spuse Dixmer, că una din clauzele principale e să-mi pui casa la dispoziţie chiar în seara asta, ca să pot aduce chiar de mâine lucrătorii. — Mă voi conforma, cetăţene; poţi să iei cheile cu dumneata chiar acum. Deseară la ceasurile opt casa va fi cu desăvârşire goală. — Ah! stai puţin, exclamă Dixmer, parcă dumneata, cetăţene notar, mi-ai spus că mai e o ieşire ce dă în strada Porte-Foin? — Da, cetăţene, răspunse proprietarul, dar am blocat-o, deoarece, c-un singur îndatoritor, bietul de el, era prea greu şi obositor să se vegheze la două uşi. Dealtfel, ieşirea e blocată în aşa fel, încât poate fi pusă iarăşi în folosinţă cu o muncă de cel mult două ceasuri. Vreţi să vă încredinţaţi, cetăţenilor? — Mulţumesc, e de prisos, răspunse Dixmer, n-are nici o importanţă pentru noi ieşirea aceea. Şi plecară amândoi, după ce l-au silit pe proprietar să făgăduiască pentru a treia oară că la orele opt scara casa va fi goală. Seara la cesurile nouă, amândoi se reîntoarseră, urmaţi la oarecare distanţă de şase bărbaţi, cărora, în toiul dezordinii care domnea în tot Parisul, nimeni ne le dădu nici o atenţie Intrară ei doi, mai întâi. Proprietarul se ţinuse de cuvânt, casa era cu desăvârşire goală. Închiseră obloanele cu cea mai mare grijă şi aprinseră lumânările pe care Morand le adusese cu el în buzunar. Cei cinci sau şase bărbaţi intrară unul după altul. Erau comesenii obişnuiţi ai muncitorului tăbăcar, aceiaşi contrabandişti care, într-o seară, fuseseră pe cale să-l ucidă pe Maurice, şi care după aceea ajunseseră prietenii lui. Uşile fură închise şi cu toţii coborâră în pivniţă. Pivniţa, atât de dispreţuită şi nebăgată-n seamă în timpul zilei, devenise, seara, partea cea mai importantă a casei. Astupară mai întâi toate deschizăturile şi crăpăturile prin care o privire curioasă ar fi putut pătrunde înăuntru. Apoi Morand răsturnă numaidecât un butoi gol cu fundul în sus şi se apucă să schiţeze cu creionul pe o bucată de hârtie nişte figuri geometrice. În timp ce trase liniile acelea, ceilalţi, conduşi de Dixmer, au ieşit din casă, au apucat-o pe strada Corderie şi s-au oprit în colţul străzii Beauce, în faţa unei trăsuri acoperite. În trăsură se afla un om care distribui în tăcere fiecăruia câte o unealtă din cele folosite de soldaţii genişti: unuia o cazma, altuia o sapă, altuia o lopată, altuia o rangă. Fiecare dintre ei o ascunsese sub haina îmblănită sau sub mantie. Minerii se întoarseră pe drumul pe care veniseră şi trăsura se făcu nevăzută. Morand isprăvise lucrul. Se duse de-a dreptul într-un ungher al pivniţei.  — Acolo, zise el, săpaţi acolo. Şi muncitorii eliberării se apucară numaidecât de lucru. Situaţia deţinuţilor de la Temple ajunsese din ce în ce mai gravă şi, mai ales, din ce în ce mai dureroasă. Pentru o clipă, regina, doamna Elisabeth şi principesa recăpătaseră oarecare speranţă. Nişte cetăţeni municipali, anume Toulan şi Lepâtre, cuprinşi de milă pentru augustele deţinute, le arătaseră oarecare bunăvoinţă. La început, prea puţin obişnuite cu asemenea semne de simpatie, bietele femei n-avură nici un pic de încredere, dar când speri nu se poate să n-ai încredere. Dealtfel, ce i se mai putea întâmpla reginei pe care închisoarea o despărţise de fiul ei, iar moartea — de soţ? Să meargă la eşafod ca el? De multă vreme privea o asemenea soartă în faţă şi, cu timpul, isprăvise prin a se obişnui cu ea. Prima oară când le veni rândul de gardă lui Toulan şi Lepâtre, regina le ceru, dacă-i adevărat că se interesau de soarta ei, să-i povestească amănuntele morţii regelui. Li se punea simpatia la grea încercare. Lepâtre, care fusese de faţă la execuţie, ascultă de ordinul reginei. Regina ceru gazetele care relatau cum a decurs execuţia. Lepâtre făgădui că le va aduce data viitoare. Rândul de gardă le venea din trei în trei săptămâni. Când trăia regele, la Temple erau patru municipali. După moartea lui nu rnai erau decât trei: unul de veghe ziua, doi — noaptea. Toulan şi Lepâtre născociră atunci un şiretlic ca să fie totdeauna de gardă noaptea împreună. Ceasurile de gardă se trăgeau la sorţi: pe un biletel se scria ziua şi pe celelalte două noaptea. Fiecare îşi trăgea bileţelul dintr-o pălărie. Hazardul îi alegea pe gardienii de noapte. De fiecare dată când Lepâtre şi Toulan erau de gardă, ei scriau ziua pe toate trei buletinele şi întindeau pălăria cetăţeanului municipal pe care voiau să-l înlăture. Acesta vâra mâna în urna improvizată şi trăgea un bileţel pe care scria neîndoielnic ziua. Toulan şi Lepâtre le rupeau pe celelalte două, bombănind că hazardul le rezervă totdeauna corvoada cea mai grea şi mai plicticoasă, adică paza de noapte. Când regina fu încredinţată de simpatia celor doi supraveghetori, îi puse în legătură cu Cavalerul de Maison-Rouge. Atunci fu urzită o tentativă de evadare. Regina şi doamna Elisabeth trebuiau să fugă travestite în ofiţeri municipali, cu bilete de trecere ce aveau să le fie procurate. Cât despre cei doi copii, adică principesa şi tânărul prinţ moştenitor, cum omul care aprindea lămpile cu ulei la Temple venea însoţit de doi copii de-aceeaşi vârstă cu principesa şi principele moştenitor, se hotărâse ca Turgy, despre care vom vorbi îndată, să îmbrace nişte haine la fel cu ale lampagiului şi să-i scoată astfel pe principesă şi pe prinţul moştenitor. Să spunem în două cuvinte ce era cu Turgy. Turgy fusese pe vremuri băiat de serviciu la sufrageria regelui şi adus la Temple cu o parte din personalul de serviciu de la Tuileries, căci regele avusese la început un serviciu al meselor destul de bine organizat. În prima lună serviciul acela costase naţiunea treizeci sau patruzeci de mii de franci. Dar, cum e lesne de înţeles, asemenea risipă nu mai putea dăinui. Comuna făcu ordine. Au fost concediaţi şefii, bucătarii şi ajutorii de bucătari. Un singur băiat de serviciu fu menţinut; ei bine, băiatul acesta era Turgy. Turgy era, aşadar, un agent intermediar între cele două deţinute şi partizanii lor, deoarce el putea ieşi din Temple şi, ca atare, putea duce bileţele şi aduce răspunsuri. De obicei biletele erau răsucite în chip de dopuri la sticluţele cu lapte de migdale care li se aduceau reginei şi doamnei Elisabeth. Erau scrise cu zeamă de lămâie şi literele rămâneau invizibile până ce hârtia era apropiată de foc. Totul era pregătit pentru evadare, când, într-o zi, Tison şi-a aprins pipa cu dopul uneia dintre sticluţe. Pe măsură ce hârtia ardea, el văzu apărând litere. Stinse hârtia pe jumâtate arsă şi duse fragmentul care rămăsese la consiliul de conducere al închisorii. Acolo hârtia fu apropiată de foc, dar nu putură fi citite decât câteva cuvinte fără şir; cealaltă jumătate fusese prefăcută în scrum. S-a recunoscut însă scrisul reginei. Interogat, Tison relată câteva amabilităţi pe care i se păruse că le observă din partea lui Toulan şi Lepâtre faţă de deţinute. Cei doi comisari municipali au fost denunţaţi municipalităţii şi li se interzise intrarea în Temple. Rămăsese Turgy. Dar neîncrederea crescând în cel mai înalt grad, niciodată nu mai era lăsat singur cu principesele. Orice comunicare cu exteriorul ajunsese imposibilă. Totuşi, într-o bună zi, doamna Elisabeth îi dăduse lui Turgy un cuţitaş cu lama de aur, de care se slujea ea ca să-şi taie fructele, rugându-l să-l cureţe. Turgy bănui ceva şi, tot curăţindu-l, îi scoase mânerul, în mâner era vârât un bileţel. Bileţelul era un alfabet de semne. Turgy îi dădu cuţitul doamnei Elisabeth, dar un cetăţean municipal, care era de faţă, i-l smulse din mâini şi-l cercetă, despărţind şi el, la rândul său, lama de mâner. Din fericire, bileţelul nu mai era acolo. Totuşi, municipalul confiscă cuţitul. Atunci a plănuit neobositul Cavaler de Maison-Rouge a doua tentativă de evadare care urma să fie înfăptuită datorită casei pe care o cumpărase Dixmer. Totuşi, puţin câte puţin deţinutele pierduseră orice speranţă. În ziua aceea, regina, înspăimântată de strigătele din stradă care străbătură până la ea, şi aflând din acele strigăte că era vorba să fie puşi sub acuzare girondinii, ultimii susţinători ai moderaţiei, se întristase de moarte. Odată girondinii ucişi, familia regală n-ar mai fi avut în Adunarea Convenţiei nici un apărător. La orele şapte li se servi cina. Cetăţenii municipali examinară fiecare fel de mâncare, ca de obicei, desfăcură unul câte unul toate şervetele, sondară pâinea, unul cu furculiţa, celălalt cu degetele, fărâmară macaroanele, sparseră nucile, în sfârşit cercetară totul de teamă să nu le parvină deţinutelor un bileţel. Apoi, după ce precauţiile de mai sus fuseseră luate, poftiră pe regină şi pe principesă să se aşeze la masă: — Văduvă Capet, poţi să te apuci să mănânci. Regina clătină din cap în semn că nu-i era foame. Dar în acelaşi timp, principesa veni, ca şi cum ar fi dorit să-şi sărute mama, şi-i şopti încet: — Aşează-te la masă, doamnă, îmi pare că Turgy îţi face semn. Regina tresări şi ridică capul. Turgy se afla în faţa ei, cu şervetul pus pe braţul stâng şi cu mâna dreaptă atingându-şi ochiul. Ea se sculă numaidecât, fără să mai facă nici o obiecţie, şi se duse să-şi ocupe locul obişnuit la masă. Cei doi municipali asistau: nu le era îngăduit să lase principesele nici o clipă singure cu Turgy. Picioarele reginei şi ale doamnei Elisabeth se întâlniseră sub masă şi îşi făceau semne. Cum regina era aşezată în faţa lui Turgy, nici unul dintre semnele băiatului nu putea să-i scape. Dealtfel, toate gesturile lui erau atât de fireşti, încât nu puteau inspira şi nici nu inspirară nici o bănuială municipalilor. După cină, se strânse masa cu aceleaşi precauţii ce fuseseră luate la servirea ei. Până şi cele mai mici fărâme de pâine fură adunate şi cercetate, după care Turgy ieşi primul, pe urmă şi municipalii, dar rămase nevasta lui Tison. Femeia asta ajunsese feroce de când fusese despărţită de fiică-sa, de soarta căreia nu mai ştia nimic. De câte ori regina o îmbrăţişa pe principesă — fiica ei — o apuca furia, de parcă ar fi fost cuprinsă de nebunie. De-aceea regina, a cărei inimă maternă înţelegea prea bine ce însemna durerea unei mame, se oprea deseori în clipa când îşi căuta o asemenea mângâiere, singura dealtfel care îi mai rămăsese. Tison veni să-şi ia nevasta, dar ea spuse că nu pleacă până n-o vede pe văduva Capet culcată. Doamna Elisabeth se despărţi atunci de regină şi trecu în încăperea ei. Regina se dezbrăcă şi se culcă, la fel şi principesa. Atunci femeia lui Tison luă lumânarea şi ieşi. Municipalii se şi culcaseră pe paturile lor de campanie în coridor. Luna, palida vizitatoare a deţinuţilor, strecura prin deschizătura oblonului o rază piezişă care de la fereastră se aşternea la picioarele reginei. O clipă domni în cameră o linişte deplină. Apoi o uşă se învârti uşor în balamale, o umbră se strecură prin raza de lumină şi se apropie de căpătâiul patului. Era doamna Elisabeth. — Ai văzut? întrebă ea în şoaptă. — Da, răspunse regina. — Şi ai înţeles? — Atât de bine că nici nu-mi vine a crede. — Hai să repetăm semnele. — Mai întâi şi-a atins ochiul cu mâna, ca să ne arate că a intervenit ceva nou. — Pe urmă a mutat şervetul de pe braţul stâng pe braţul drept, ceea ce însemnă că se fac încercări pentru eliberarea noastră. — Pe urmă şi-a dus mâna la frunte, în semn că ajutorul pe care ni-l vesteşte ne vine dinăuntru şi nu din străinătate. — Apoi, când l-ai rugat să nu uite să-ţi aducă mâine laptele de migdale, şi-a făcut două noduri la batistă. — E deci iarăşi Cavalerul de Maison-Rouge. Nobil suflet! — El e, spuse şi doamna Elisabeth. — Dormi, fata mea? întrebă regina. — Nu mamă, răspunse principesa. — Atunci, roagă-te pentru cine ştii tu. Doamna Elisabeth plecă fără zgomot în camera ei şi preţ de cinci minute se auzi glasul tinerei prinţese care vorbea cu Dumnezeu în tăcerea nopţii. Asta se petrecea tocmai în clipa în care, după indicaţiile şi dispoziţiile lui Morand, răsunau primele lovituri de cazma în casa cea mică din strada Corderie.

  Capitolul XXVIII CAVALERUL DE MAISON-ROUGE   Maurice se grăbi să se întoarcă la secţie ca să facă o plângere împotriva lui Simon. E-adevărat că înainte de-a se despărţi de Maurice, Lorin găsise un mijloc mai expeditiv: s-adune câţiva membri ai secţiei Termopile, să-l aştepte pe Simon la prima lui ieşire din Temple şi să-l omoare într-o încăierare pusă la cale. Dar Maurice se împotrivise hotărât unui asemenea plan.   — Eşti pierdut dacă apuci calea violenţei. Să-l zdrobim pe Simon, dar să-l zdrobim pe căi legale. Pentru jurişti trebuie să fie un lucru uşor. Ca urmare, a doua zi de dimineaţă Maurice se duse la secţie şi-şi formulă plângerea. Fu însă uimit când la secţie preşedintele îşi declină răspunderea, sub motiv că nu putea să ia parte la o dispută între doi buni cetăţeni, însufleţiţi ambii de dragoste de patrie. — Bine! spuse Maurice, ştiu acuma ce trebuie să faci pentru a merita reputaţia de bun cetăţean. Să aduni gloata ca să asasinezi un om pe care nu-l poţi suferi, asta numeşti dumneata a fi însufleţit de dragoste de patrie? Atunci mă alătur sentimentelor lui Lorin, pe care am greşit combătându-le. Cu începere de azi am să m-apuc să practic patriotismul aşa cum îl înţelegeţi voi, şi experienţa o voi face cu Simon. — Cetăţene Maurice, îi răspunse preşedintele, Simon are poate mai multă dreptate decât tine în problema de faţă. A descoperit o conspiraţie, fără a fi fost chemat s-o facă prin slujba pe care o are, acolo unde tu n-ai văzut nimic, tu care aveai datoria s-o descoperi. Mai mult, tu eşti complice întâmplător sau intenţionat... nu ştim încă..., dar eşti complice cu duşmanii naţiunii. — Eu! exclamă Maurice. Asta-i bună, iată lucruri noi! Dar cu cine anume, cetăţene preşedinte? — Cu cetăţeanul Maison-Rouge. — Eu? făcu Maurice uimit la culme, eu? Eu sunt complice cu Cavalerul de Maison-Rouge? Nici nu-l cunosc, niciodată nu l-am... — Ai fost văzut vorbindu-i. — Eu? — Strângându-i mâna.  — Eu?    Da. — Unde? Când?... Cetăţene preşedinte, spuse Maurice, năvalnic, încredinţat de nevinovăţia lui, ai fost minţit. — Zelul tău pentru patrie te împinge puţin cam departe, replică preşedintele, şi-are să-ţi pară rău de tot ce-ai spus, când am să-ţi dovedesc că n-am rostit decât adevărului. Iată trei rapoarte diferite care te învinuiesc. — Ei asta-i! zise Maurice, adică dumneata crezi că sunt atât de nerod încât să cred în cavalerul dumitale de Maison-Rouge? — Şi de ce n-ai crede? — Pentru că nu-i decât un conspirator imaginar care te ajută să ai mereu o conspiraţie gata făcută la îndemână, ca să-ţi implici toţi duşmani. — Citeşte denunţurile. — Nu citesc nimic, răspunse Maurice. Protestez şi neg că l-aş fi văzut vreodată pe Cavalerul de Maison-Rouge sau că aş fi vorbit ieri cu el. Cine nu crede în cuvântul meu de onoare, să vină să-mi spună şi ştiu şi eu cum am să-i răspund. Preşedintele ridică din umeri. Maurice, care nu voia să rămână dator nimănui cu nimic, făcu la fel. Şedinţa continuă într-o atmosferă apăsătoare şi plină de neîncredere. După şedinţă, preşedintele, brav patriot ridicat la primul rang al districtului prin sufragiile concetăţenilor săi, se apropie de Maurice şi-i spuse: — Vino, Maurice, vreau să-ţi mai spun ceva. Maurice păşi în urma preşedintelui, care îl duse într-o încăpere alăturată sălii de şedinţe. Ajuns acolo, îl privi în ochi şi, punându-i mâna pe umăr, îi spuse: — Maurice, l-am cunoscut şi l-am admirat pe tatăl tău, drept care te stimez şi ţin la tine. Maurice, crede-mă, te expui unei mari primejdii dacă îţi pierzi încrederea, primul semn de declin al unui spirit cu adevărat revoluţionar. Maurice, dragul meu, de îndată ce-ţi pierzi încrederea, îţi pierzi şi ataşamentul. Tu nu crezi în duşmanii naţiunii, de aceea treci pe lângă ei fără să-i vezi şi ajungi să fii instrumentul uneltirilor lor fără să-ţi dai seama. — Ce dracu! Cetăţene, răspunse Maurice, doar ştiu ce fac, sunt un om de suflet şi un patriot zelos, dar zelul meu nu m-a făcut fanatic: iată duăzeci de pretinse conspiraţii pe care Republica le atribuie pe toate aceluiaşi nume. Întreb, odată pentru totdeauna, cine le dă în vileag? — Nu crezi în conspiratori, Maurice, zise preşedintele. Ei bine, spune-mi, crezi în garoafa roşie pentru care a fost ghilotinată ieri fiica lui Tison? Maurice tresări. — Crezi în subterana construită în grădina Temple, care e o cale de comunicare între pivniţa cetăţenei Plumeau şi o anume casă de pe strada Corderie? — Nu, răspunse Maurice. — Atunci fă ca apostolul Toma, du-te şi vezi. — Nu sunt de gardă la Temple şi n-am să fiu lăsat să intru. — Acum toată lumea poate să intre la Temple.  Cum aşa? Citeşte raportul ăsta. De vreme ce eşti atât de neîncrezător, am să te conving numai cu acte oficiale. — Cum? exclamă Maurice citind raportul, s-a ajuns chiar până aici? — Citeşte mai departe. — Regina e transportată la Conciergerie? — Ei, ce zici? întrebă preşedintele. — Vai! exclamă Maurice. — Crezi oare că pe temeiul unui vis, sau al unei fantasme, cum îi spui tu, sau ai unei trăsnăi, Comitetul Salvării Publice a adoptat o măsură atât de gravă? — Măsura a fost adoptată, dar nu va fi executată, la fel cu multe alte măsuri pe care le-am văzut luate, şi asta-i tot... — Citeşte până la capăt, spuse preşedintele. Şi îi mai dădu un ultim document. — Avizul de recepţionare al lui Richard, temnicerul de la Conciergerie! exclamă Maurice. — A fost întemniţată acolo la orele două. De data aceasta Maurice rămase pe gânduri. — Comuna, după cum ştii, continuă preşedintele, acţionează în vederea unor scopuri temeinice. Ea şi-a săpat un drum larg şi drept, iar măsurile pe care le ia nu sunt deloc naive, căci a pus în aplicare principiul următor al lui Cromwell: „Regii nu trebuie loviţi decât la cap" . Citeşte nota asta secretă a ministrului poliţiei. Maurice citi:   „Dat fiind că avem certitudinea că numitul Cavaler de Maison-Rouge se află la Paris; că a fost văzut în diferite locuri; că a lăsat urme ale intervenţiei sale în mai multe comploturi, din fericire zădărnicite, poftesc pe toţi şefii de secţii să intensifice vigilenţa."   — Ei, ce zici? întrebă preşedintele. — Trebuie să te cred, cetăţene preşedinte, exclamă Maurice. Şi continuă:   „Semnalmentele Cavalerului de Maison-Rouge: cinci picioare şi trei degete înălţime, părul blond, ochii albaştri, nasul drept, barba castanie, bărbie rotundă, voce plăcută, mâini ca de femeie. Între treizeci şi cinci şi treizeci şi şase de ani."   La semnalmentele indicate, o străfulgerare ciudată trecu prin mintea lui Maurice; se gândi la tânărul ce comanda trupa de tineri regalişti, numiţi la vremea aceea muscadini, care îi salvase în ajun pe Lorin şi pe dânsul şi care îi lovea cu atâta hotărâre pe marsiliezi cu sabia lui de genist. „Ei, drăcie! şopti Maurice, să fi fost el? În cazul acesta, denunţul în care se spune că am fost văzuţi stând de vorbă nu poate fi fals. Numai că nu-mi aduc aminte să-i fi strâns mâna." — Ei bine, Maurice, întrebă preşedintele, acuma ce mai ai de spus, dragul meu? Spun că te cred, răspunse Maurice, meditând cu tristeţe, căci de-o bucată de vreme, fără să ştie ce influenţă nefastă îi întuneca viaţa, vedea cum totul în jurul lui se înnegura. — Nu-ţi pune în joc popularitatea, Maurice, urmă preşedintele. Astăzi popularitatea înseamnă viaţă; nepopularitatea, ia aminte, înseamnă bănuială de trădare, şi cetăţeanul Lindey nu poate fi bănuit că e trădător. Maurice nu avea nimic de răspuns unei opinii pe care simţea că o împărtăşeşte întocmai. Mulţumi vechiului său prieten şi părăsi sediul secţiei. — Ei! şopti el, să respirăm puţin. Prea multe bănuieli şi lupte. Să mergem la Geneviève. Şi Maurice apucă drumul către vechea stradă Saint-Jacques. Când ajunse la meşterul tăbăcar, Dixmer şi Morand îi dădeau îngrijiri Genevièvei, cuprinsă de o violentă criză de nervi. Aşa că, în loc de a i se îngădui să intre, un slujitor îi opri trecerea. — Totuşi, anunţă-mă, spuse Maurice îngrijorat, şi dacă Dixmer nu mă poate primi, am să plec. Slujitorul intră în pavilionul cel mic, în timp ce el, Maurice, rămase în grădină. Îi păru că se petrece ceva ciudat în casă. Lucrătorii tăbăcari nu erau la locul lor de muncă, ci străbăteau grădina cu un aer îngrijorat. Dixmer veni personal până la uşă. — Intră, dragă Maurice, intră, spuse el. Doar nu eşti dintre cei cărora uşa le e închisă. — Dar ce s-a întâmplat? întrebă tânărul nostru. — Geneviève e bolnavă, răspunse Dixmer. Mai mult chiar, aiurează. — Doamne-Dumnezeule, exclamă Maurice întristat că nici acolo nu găseşte decât tulburare şi suferinţă. Dar ce are? — Dragul meu, urmă Dixmer, despre bolile femeilor nimeni nu ştie nimic, şi cu atât mai puţin soţul. Geneviève şedea lungită pe o canapea. Lângă ea se afla Morand, care îi dădea să aspire săruri. — Ei, cum e? întrebă Dixmer. — La fel, răspunse Morand. — Héloïse! Héloïse! murmură tânăra femeie printre dinţii încleştaţi şi buzele vinete: — Héloïse! repetă Maurice cu mirare. — Ei Doamne! da, interveni grăbit Dixmer, Geneviève a avut nenorocul să iasă ieri în oraş şi a văzut trecând nenorocita aceea de căruţă a condamnaţilor, cu o biată fată pe nume Héloïse, pe care o duceau la ghilotină. Din clipa aceea a avut cinci sau şase crize de nervi şi repetă întruna numele ăsta. — A impresionat-o mai cu seamă faptul că în fata aceea a recunoscut-o pe florăreasa care i-a vândut garoafele pe care le ştii. — Sigur că le ştiu, doar din pricina lor era cât pe-aci să mi se taie capul. — Da, am ştiut toate acestea, dragă Maurice, şi crede-mă că am fost înspăimântaţi la culme. Dar Morand a fost la şedinţă şi te-a văzut ieşind liber. Tăcere! exclamă Maurice; iarăşi vorbeşte, cred. Cuvinte întretăiate, de neînţeles, continuă Dixmer. — Maurice! şopti Geneviève, au să-l ucidă pe Maurice. Ajutor! cavalere, ajutor! O tăcere adâncă se lăsă după cuvintele acestea. — Maison-Rouge, şopti iarăşi Geneviève, Maison-Rouge! Maurice simţi o urmă de bănuială, doar atât, o urmă. Dealtfel era prea îngrijorat de suferinţa Genevièvei ca să mai comenteze cuvintele ei. — Aţi chemat un medic? întrebă el. — O! nu-i nimic grav, răspunse Dixmer, delirează puţin, asta e tot. Şi strânse atât de tare braţul soţiei sale, încât Geneviève îşi reveni şi, scoţând un strigăt stins, deschise ochii pe care până atunci îi ţinuse tot timpul închişi. — Ah! iată-vă pe toţi, spuse ea, şi Maurice cu voi. O! sunt fericită că te văd prietene, dacă ai şti cât am... Reluă: —... cât am suferit cu toţii de două zile încoace! — Da, spuse Maurice, iată-ne pe toţi. Linişteşte-te, aşadar, nu mai fi înspăimântată. Şi mai cu seamă, încearcă să te dezobişnuieşti a mai rosti un nume care în clipele de faţă nu e văzut cu ochi buni. — Care e acela? întrebă repede Geneviève. — Al Cavalerului de Maison-Rouge. — Am rostit eu numele cavalerului de Maison-Rouge? întrebă Geneviève înspăimântată. — Fără îndoială că da, răspunse Dixmer cu un râs silit. Dar, înţelegi dumneata, Maurice, nu e de mirare, deoarce se spune în mod public că el a fost complicele fiicei lui Tison şi că a condus tentativa de răpire care, din fericire, a eşuat ieri. — Nu spun c-ar fi ceva de mirare în asta, replică Maurice, spun doar că trebuie să se ascundă bine. — Cine? întrebă Dixmer. — Ei na! Cavalerul de Maison-Rouge! Comuna îl caută şi copoii ei au mirosul fin. — Numai dacă l-ar aresta înainte de-a pune la cale o nouă tentativă, care să-i reuşească mai bine decât cea din urmă, spuse Morand. — În orice caz, răspunse Maurice, nu va mai fi în slujba reginei. — Şi de ce, mă rog? întrebă Morand. — Pentru că de-acum înainte regina e pusă la adăpost de serviciile sale. — Şi unde e ea acum? întreabă Dixmer. — La Conciergerie, răspunse Maurice; au transferat-o astă-noaple. Dixmer, Morand şi Geneviève scoaseră un strigăt pe care Maurice l-a luat ca pe o exclamaţie de surpriză. — Aşa că, vă daţi seama, urmă el, adio cu planurile cavalerului reginei! închisoarea Conciergerie e mai sigură decât Temple. Morand şi Dixmer schimbară o privire care îi scăpă lui Maurice. — Vai! Doamne! exclamă el, iată că doamna Dixmer păleşte iar. — Geneviève, îi spuse Dixmer soţiei sale, trebuie să te culci, eşti suferindă.   Maurice văzu că i se da a înţelege să plece. Sărută mâna Genevièvei şi ieşi. Morand îl însoţi până în vechea stradă Saint-Jacques. Acolo îl părăsi şi se duse să spună câteva cuvinte unui slujitor care ţinea de căpăstru un cal gata înşeuat. Maurice era atât de preocupat, încât nici măcar nu-l întrebă pe Morand, cu care dealtfel nu schimbase nici un cuvânt de când ieşiseră din casă, cine era omul acela şi ce rost avea acolo calul înşeuat. O apucă pe strada Fosses-Saint-Victor şi ajunse pe cheiuri. — Ce ciudat! îşi spunea el pe când mergea. Oare îmi slăbeşte mintea? Oare evenimentele iau o întorsătură gravă? Oricum, totul apare mărit ca printr-un microscop. Şi, ca să găsească puţină linişte, Maurice îşi întoarse faţa către briza serii şi se sprijini de parapetul podului.     Capitolul XXIX PATRULA   Şi pe când îşi desăvârşea în cuget meditaţiile de mai sus, privind curgerea apei cu o atenţie melancolică, ale cărei simptome sunt de găsit la orice parizian neaoş, Maurice, sprijinit de parapetul podului, auzi apropiindu-se o ceată mică de oameni cu pas egal, ca de patrulă. Se întoarse: era o companie a Gărzii naţionale, care venea pe partea cealaltă. În plin întuneric, lui Maurice i se păru că-l recunoaşte pe Lorin. Era el, într-adevăr. De cum îl recunoscu, alergă să-l întâmpine cu braţele deschise. — În sfârşit, exclamă Lorin, iată-te! Ei drăcie! E greu să te găsească omul:   Dar, cum un drag prieten în cale mi-a ieşit Şi soarta-mi va să aibă un mult mai bun sfârşit!   De data asta nădăjduiesc că n-ai să te mai împotriveşti; îţi ofer versuri de Racine, nu de Lorin. — Ce cauţi pe-aici cu patrula? întrebă Maurice, pe care orişice începuse să-l neliniştească. — Sunt şef de misiune, dragul meu. Trebuie să restabilesc reputaţia noastră zdruncinată. Apoi, întorcându-se spre companie, spuse: — Pentru onor, arm'! Pe loc repaus! Hai, băieţi! Încă nu s-a înnoptat de tot. Vorbiţi şi voi de necazurile voastre, căci şi noi avem să vorbim de-ale noastre. Întorcându-se către Maurice, Lorin continuă: — Astăzi la secţie am aflat două veşti grozave. — Care? — Cea dintâi: începem să fim suspecţi, tu şi cu mine. — O ştiu. Cealaltă? A! O ştii? Da. — A doua: toată conspiraţia cu garoafa a fost pusă la cale şi comandată de Cavalerul de Maison-Rouge. — Şi pe asta o ştiu. — Atunci să trecem la a treia veste, pe care n-o mai ştii, sunt sigur, în seara asta îl prindem pe Cavalerul de Maison-Rouge. — Îl prindeţi pe Cavalerul de Maison-Rouge? — Da. — Aşadar, te-ai făcut jandarm? — Nu, dar sunt patriot. Un patriot are obligaţii faţă de patria sa. Or, patria mea este grav primejduită de Cavalerul ăsta de Maison-Rouge, care pune la cale uneltiri peste uneltiri. Or, patria îmi porunceşte mie, care sunt patriot, s-o descotorosesc de sus-numitul Cavaler de Maison-Rouge, care o stinghereşte teribil, şi eu îmi ascult patria. — Totuna e, zise Maurice, dar este ciudat că-ţi iei o asemenea misiune. — Nu eu mi-am luat misiunea, ci am primit-o. Dar, dealtfel, trebuie să-ţi spun că aş fi aspirat la o asemenea misiune. Avem nevoie de o ispravă strălucită ca să ne reabilităm, dat fiind că reabilitarea noastră nu înseamnă numai siguranţa existenţei, ci şi dreptul de-a vârî cu prima ocazie un vârf de sabie în burta dezgustătorului Simon. — Dar cum s-a aflat că în fruntea conspiraţiei cu subterana a fost Cavalerul de Maison-Rouge? — Încă nu e chiar sigur, dar se presupune. — A! aşadar procedaţi prin deducţii? — Nu, procedăm prin certitudini. — Şi ce plan ţi-ai făcut? Ia să vedem, căci, în sfârşit... — Ascultă cu atenţie. — Te ascult. — De îndată ce-am auzit strigându-se: „Mare conspiraţie descoperită de cetăţeanul Simon..." (canalia asta de Simon! pretutindeni dai de el, mizerabilul!), am vrut să aflu prin propriile-mi mijloace. Or, era vorba de-o subterană. — Există subterana? — Există, am văzut-o. Cu ochii mei, eu însumi, văzut-am, deci văzui. Na, de ce nu mă fluieri? — Pentru că versul e de Molière şi pentru că, trebuie să mărturisesc, împrejurările sunt prea grave ca să-mi mai ardă de glumă. — Ei na! Dar când vrei tu să glumim, dacă nu când lucrurile sunt grave? — Spui, aşadar, c-ai văzut... — Subterana... Îţi repet c-am văzut subterana, că am trecut prin ea şi că face legătura între pivniţa cetăţenei Plumeau şi o casă de pe strada Corderie, casa cu numărul 12 sau 14, nu-mi mai aduc bine aminte. — Adevărat, Lorin, ai trecut prin ea?... — Cât e de lungă şi, zău, te-ncredinţez că era un tunel grozav de frumos săpat. Mai mult, era întretăiat de trei grilaje de fier, pe care am fi fost siliţi să le dezgropăm unul după altul, dar care le-ar fi dat conjuraţilor tot timpul, sacrificându-şi trei sau patru dintr-ai lor, s-o pună pe doamna văduvă Capet la loc sigur, în cazul în care ar fi reuşit. Din fericire n-a fost aşa şi afurisitul ăla de Simon a descoperit-o şi pe-asta. — Dar, spuse Maurice, îmi pare că primii bănuiţi ar fi trebuit să fie locuitorii casei din strada Corderie. — Asta s-ar fi făcut, dacă în casă s-ar fi găsit măcar un locatar. — Bine, dar casa aceea trebuie să fie a cuiva? — Da, este a unui nou proprietar, dar nimeni nu-l cunoaşte. Se ştia că imobilul îşi schimbase proprietarul de vreo cincisprezece zile sau trei săptămâni, şi asta-i tot. Vecinii auziseră zgomote, însă casa fiind veche, au crezut că se lucra la repararea ei. Cât despre celălalt proprietar, el a părăsit Parisul. Eu am sosit tocmai atunci. "Dă-ţi seama, i-am spus lui Santerre trăgându-l la o parte, sunteţi cu toţii în mare încurcătură." "E-adevărat, răspunse el, suntem." „Casa asta a fost vândută, nu-i aşa?" „Da." „Acum cinsprezcce zile?" „Cinsprezecc zile sau trei săptămâni." „Vândută în prezenţa unui notar?" „Da, aşa e." „Ei bine, trebuie de căutat la toţi notarii din Paris, pentru a afla cine a vândut casa şi pentru a obţine actul de vânzare. În el are să se vadă numele şi domiciliul cumpărătorului." „Bravo! exclamă Santerre, iată un sfat bun. Şi totuşi omul care mi-l dă e învinuit că nu-i un bun patriot. Lorin! eu am să te reabilitez, sau de nu, să mă ia dracul!" Aşa că, urmă Lorin, zis şi făcut. Fu căutat notarul, fu găsit şi actul şi pe act numele şi domiciliul vinovatului. Drept care Santerre şi-a ţinut cuvântul şi m-a împuternicit să-l arestez. — Şi omul acela e Cavalerul de Maison-Rouge? — Nu. E complicele lui. Adică aşa bănuim. — Atunci cum spui c-ai să-l arestezi pe Cavalerul Maison-Rouge? — Avem să-i arestăm pe toţi. — Dar tu îl cunoşti pe Cavalerul de Maison-Rouge? — De minune. — Îi ai semnalmentele? — Ei na! Mi le-a dat Santerre. Înalt de cinci picioare şi două-trei degete, părul blond, ochi albaştri, nasul drept, barba castanie. Dealtfel l-am văzut. — Când? — Astăzi chiar. — L-ai văzut? — L-ai văzut şi tu. Maurice tresări. — Tinerelul acela blond, care ne-a salvat azi-dimineaţă, ştii, cel care comanda ceata de muscadini şi care lovea din răsputeri. Aşadar el e? întrebă Maurice. Chiar el. A fost urmărit, dar i s-a pierdut urma în preajma domiciliului proprietarului nostru din strada Corderie. Aşa încât se bănuieşte că locuiesc împreună. — Într-adevăr e posibil. — Ba e chiar sigur. — Dar, după câte-mi pare, dragă Lorin, adăugă Maurice, dacă tu îl arestezi în seara asta pe cel care ne-a salvat azi-dimineaţă, dai dovadă de oarecare lipsă de recunoştinţă. — Ei, na! făcu Lorin, Crezi oare că el ne-a salvat ca să ne salveze? — Dar atunci pentru ce? — Nici gând, dragul meu. Şedeau acolo la pândă ca s-o răpească pe sărmana Héloïse Tison, când avea să treacă. Asasinii noştri îi stinghereau şi-atunci au sărit asupra lor. Noi am fost salvaţi prin contralovitură şi datorită ei. Şi cum numai intenţia are valoare, iar în cazul nostru intenţia a lipsit, n-am a-mi reproşa nici cea mai mică ingratitudine. Dealtfel, esenţială e necesitatea. Or, trebuie neapărat să ne reabilităm printr-o lovitură grozavă. Mi-am luat răspunderea şi pentru tine. — Faţă de cine? — Faţă de Santerre. El ştie că tu eşti în fruntea expediţiei. — Cum asta? — „Eşti sigur c-ai s-arestezi împricinaţii?", m-a întrebat el. „Da, i-am răspuns eu, dacă vine şi Maurice cu mine." „Dar te bizui pe Maurice? De-o bucată de vreme i-a scăzut înflăcărarea." „Cei ce susţin aşa ceva se înşeală. Maurice e tot atât de înflăcărat cât sunt şi eu." „Şi răspunzi de el?" „Ca de mine însumi", i-am răspuns eu. După aceea am trecut pe la tine, dar nu te-am găsit; am apucat-o apoi pe drumul ăsta, mai întâi pentru că e cel pe care mergi tu de obicei, în sfârşit, te-am întâlnit, iată-te. Înainte marş!   În cântec de victorie  Deschidem drum spre glorie...   — Dragă Lorin, îmi pare nespus de rău, dar n-am nici un chef să merg în asemenea misiune. Spune-le că n-ai dat de mine. — Cu neputinţă! Toţi oamenii noştri te-au văzut. — Ei bine, atunci ai să le spui că m-ai întâlnit şi că n-am vrut să mă alătur vouă. — Şi asta-i cu neputinţă! — Dar, mă rog, de ce? — Pentru că în cazul de faţă nu vei fi doar un om lipsit de înflăcărare, ci pur şi simplu un suspect. Şi doar ştii care-i soarta suspecţilor: sunt duşi în Piaţa Revoluţiei şi poftiţi să salute statuia Libertăţii, numai că în loc s-o salute cu pălăria, o salută cu capul. — Ei bine, Lorin, întâmplă-se ce s-o-ntâmpla, dar are să-ţi pară cu siguranţă ciudat ceea ce am să-ţi spun. Lorin căscă ochii mari şi se uită la Maurice. — Ştii tu, urmă Maurice, mi-e-silă de viaţă. Lorin izbucni în râs. — Bun! zise el, ne-am luat la harţă cu iubita, şi iată că ne-au năpădit ideile negre. Haide, frumosule Amadis17, fii iarăşi bărbat, şi-apoi vei redeveni cetăţean. Eu, dimpotrivă, nu-s niciodată patriot mai bun ca atunci când sunt certat cu Arthémise. Apropo, divina zeiţă Raţiune îţi trimite un milion de calde salutări. — Să-i mulţumeşti din partea mea. Adio, Lorin. — Cum adio? — Da, plec. — Unde pleci? — Acasă la mine, ei drăcie! — Maurice, mergi pe calea pierzaniei. — Atâta pagubă! — Maurice, gândeşte-te, dragul meu, gândeşte-te. — Sunt hotărât. — Nu ţi-am spus tot... — Tot ce? — Tot ce mi-a spus Santerre. — Ce ţi-a spus? — Când te-am cerut ca şef al misiuni, mi-a spus: „Ia seama." „La cine?" „La Maurice." — La mine? — Da. „Maurice, a adăugat el, se duce foarte des în cartierul acela." — În care cartier? — În cel al lui Maison-Rouge. — Cum asta!? exclamă Maurice, pe aici se ascunde? — Cel puţin aşa se bănuieşte, pentru că pe aici locuieşte complicele său presupus, cumpărătorul casei din strada Corderie. — În cartierul Victor? — Da, în cartierul Victor. — Şi pe ce stradă din cartier? — Pe vechea stradă Saint-Jacques. — Vai! Doamne-Dumnezeule! şopti Maurice, încremenit şi trăsnit ca de-un fulger. Şi-şi duse mâna la ochi. Apoi, după o clipă, ca şi cum în clipa aceea îşi adunase tot curajul, întrebă:  — Ce profesie are? — Meşter tăbăcar. — Şi cum îl cheamă? — Dixmer. — Ai dreptate, Lorin, spuse Maurice stăpânindu-şi prin puterea voinţei până şi cea mai mică urmă de emoţie, merg cu voi. — Bine faci, eşti înarmat? — Am sabia, ca de obicei. — Ia şi pistoalele astea amândouă. Şi tu? Eu am carabina. Drepţi! Arma la umăr! înainte marş! Patrula porni, însoţită de Maurice, care mergea alături de Lorin, şi precedată de-un bărbat îmbrăcat în cenuşiu, care o conducea: era omul poliţiei. Din când în când, din colţurile străzilor sau de pe sub porţile caselor se vedea desprinzându-se câte-o umbră ce venea să schimbe câteva cuvinte cu bărbatul îmbrăcat în cenuşiu: erau oameni puşi să supravegheze. Ajunseră la stradelă. Omul cenuşiu nu şovăi nici o singură clipă; era bine informat; apucă pe stradelă. În faţa porţii de la grădină, prin care cândva Maurice trecuse legat fedeleş, omul se opri. — Aici, zise el. — Ce aici? întrebă Lorin. — Aici îi găsim pe cei doi şefi. Maurice se sprijini de zid. Simţi că are să se prăbuşească pe spate. — Acuma, urmă omul cenuşiu, avem trei intrări: intrarea principală, apoi asta şi încă o intrare care dă într-un pavilion. Eu am să intru cu şase sau opt oameni prin intrarea principală; păziţi intrarea de aici cu patru sau cinci oameni şi puneţi trei oameni de încredere la ieşirea pavilionului. — Eu, spuse Maurice, am să trec peste zid şi-am să stau de veghe în grădină. — De minune, exclamă Lorin, mai cu seamă că, fiind înăuntru, ai să ne deschizi poarta. — Bucuros, îi răspunse Maurice, numai să nu părăsiţi aleea şi să nu veniţi până nu vă chem. Am să văd din grădină tot ce se va petrec înăuntru. — Aşadar, cunoşti casa? întrebă Lorin. — Am vrut s-o cumpăr cândva. Lorin îşi piti oamenii prin ungherele gardurilor, pe la colţurile uşilor, în timp ce agentul de poliţie se depărta cu opt sau zece soldaţi din Garda naţională ca să forţeze, după cum spusese, intrarea principală. După o clipă, zgomotul paşilor lor se stinse fără să fi trezit în mijlocul pustiului aceluia nici urmă de îngrijorare. Oamenii lui Maurice se aflau la posturile lor şi se pitulau în umbră, cât puteau mai bine. Ai fi jurat că peste tot domneşte liniştea şi că nu se petrece nimic neobişnuit în vechea stradă Saint-Jacques. Maurice începu, aşadar, să escaladeze zidul. — Aşteaptă, îi spuse Lorin. — Ce? — Parola. — Adevărat. — Garoafă şi subterană. Arestează pe toţi cei ce nu-ţi spun aceste două cuvinte. Lasă-i să treacă pe toţi cei ce ţi le vor spune. Ăsta-i consemnul. — Îţi mulţumesc, spuse Maurice. Şi sări de pe creasta zidului în grădină.     Capitolul XXX GAROAFĂ ŞI SUBTERANĂ   Primul şoc a fost teribil şi numai printr-o mare stăpânire de sine a izbutit Maurice să-i ascundă lui Lorin tulburarea ce-i cuprinsese întreaga fiinţă. Dar de îndată ce se află în grădină, singur în tăcerea nopţii, spiritul i se mai linişti, şi gândurile, în loc să i se rostogolească dezordonate în creier, i se înfăţişară pe rând cugetului, putând fi adâncite şi cântărite de raţiune. Cum!? Casa asta în care Maurice intrase atât de des cu cea mai curată bucurie, casa asta care fusese pentru el raiul pe pământ, nu era altceva decât un cuib de intrigi sângeroase? Toată bunăvoinţa cu care a fost primită prietenia lui înflăcărată să fie doar ipocrizie? Toată dragostea Genevièvei să fi fost numai frică? Ştim cum era împărţită grădina în care nu o dată cititorii i-au urmărit pe tinerii noştri eroi. Maurice se strecură din tufiş în tufiş până ce se găsi ferit de razele lunii, în umbra serei improvizate unde fusese închis în prima zi când pătrunsese în casă. Sera era în faţa pavilionului în care locuia Geneviève. Dar în seara aceea, în camera tinerei noastre nu se vedea o lumină statornică şi izolată, ca de obicei. Lumina trecea acum de la o fereastră la alta. Maurice o zări pe Geneviève printr-o perdea ridicată pe jumătate, din întâmplare: înghesuia în grabă nişte lucruri într-un cufăr şi cu uimire observă lucirea unor arme în mâinile ei. Se sui pe o bornă de piatră ca să vadă mai bine ce se petrece în cameră. În vatră se ridicau flăcări mari care-i atraseră atenţia: erau nişte hârtii pe care Geneviève le ardea. În clipa aceea o uşă se deschise şi un bărbat intră la Geneviève. La început Maurice se gândi că nu putea fi decât Dixmer. Tânăra alergă la el, îi apucă mâinile şi amândoi rămaseră o clipă unul în faţa altuia, părând cuprinşi de o emoţie puternică. Ce emoţie putea fi oare? Maurice nu era în stare s-o ghicească, sunetul vorbelor lor n-ajungea până la el. Dar dintr-o dată Maurice îi măsură statura cu ochii. „Ăsta nu e Dixmer", şopti el. Într-adevăr, cel care intrase era subţire şi scund; Dixmer era înalt şi trupeş. Gelozia e un stimulent energic, într-o clipă, Maurice calculase statura necunoscutului cu o precizie aproape perfectă şi analizase în gând şi silueta soţului. „Nu e Dixmer", şopti el iarăşi, ca şi cum ar fi fost silit să-şi repete lui însuşi cele văzute ca să se încredinţeze de perfidia Genevièvei. Se apropie de fereastră, dar cu cât se apropia mai tare cu atât vedea mai puţin: fruntea îi ardea ca focul. Piciorul i se izbi de-o scară. Fereastra era la o înălţime de şapte-opt picioare. Maurice luă scara şi se duse s-o sprijine de zid. Se urcă şi-şi lipi ochiul în despicătura perdelei. Necunoscutul din camera Genevièvei era un tânăr de douăzeci şi şapte, douăzeci şi opt de ani, cu ochi albaştri şi cu o înfăţişare şi ţinută elegantă. Apucase mâinile tinerei noastre şi vorbea cu ea ştergându-i întruna lacrimile care înceţoşau fermecătoarea privire a Genevièvei. Un zgomot uşor produs de Maurice îl făcu pe tânăr să întoarcă privirile spre fereastră. Maurice îşi stăpâni un strigăt de uimire: recunoscuse pe misteriosul său salvator din Piaţa Châtelet. În clipa aceea Geneviève îşi trase mâinile din cele ale necunoscutului şi apoi se îndreptă spre cămin ca să se încredinţeze că hârtiile fuseseră nimicite de foc. Maurice nu se mai putu stăpâni. Toate patimile groaznice care torturează omul, dragostea, răzbunarea, gelozia, îi strângeau inima cu dinţii lor de foc. Nu mai aşteptă, împinse cu putere fereastra prost închisă şi sări în cameră. În aceeaşi clipă două pistoale-i fură puse în piept. La zgomotul făcut, Geneviève se întoarse; zărindu-l pe Maurice, rămase mută. — Domnule, spuse cu răceală tânărul republican celui care-i ţinea de două ori viaţa în mână, la capetele celor două arme, domnule, dumneata eşti Cavalerul de Maison-Rouge? — Şi dac-ar fi aşa? răspunse cu o întrebare cavalerul. — A! dacă-i aşa, înseamnă că eşti un bărbat viteaz şi ca atare un om calm, drept care am să-ţi spun două cuvinte. — Vorbeşte, spuse cavalerul fără să clintească pistoalele. — Dumneata poţi să mă ucizi, dar n-ai să mă ucizi mai înainte de-a fi scos un strigăt, sau mai bine zis n-am să mor fără să-l fi scos. Dacă scot strigătul, o mie de oameni care au împresurat casa au s-o facă pulbere în zece minute. Aşadar, pune jos pistoalele şi ascultă ce-am să-i spun doamnei. — Genevièvei? întrebă cavalerul. — Mie? şopti tânăra. — Da, dumitale. Geneviève, mai albă decât o statuie, îl prinse de braţ pe Maurice; tânărul o respinse. — Ştii doar ceea ce mi-ai mărturisit, doamnă, zise Maurice cu un profund dispreţ. Văd că ai spus adevărul, într-adevăr, nu-l iubeşti pe domnul Morand. — Maurice, ascultă-mă! exclamă Geneviève. — Nu mai am nimic de auzit, doamnă, spuse Maurice. M-ai înşelat. Dintr-o singură lovitură ai frânt toate legăturile care-mi uniseră inima de a dumitale ca sub un sigiliu. Mi-ai mărturisit că nu-l iubeşti pe domnul Morand, dar nu mi-ai spus că iubeşti pe altul. — Domnule, spuse cavalerul, ce tot spui dumneata de Morand, sau, mai curând, despre ce Morand vorbeşti dumneata?  — Despre Morand chimistul. — Morand chimistul se află în faţa dumitale. Morand chimistul şi Cavalerul de Maison-Rouge sunt una şi aceeaşi persoană. Şi întinzând mâna spre o măsuţă alăturată, într-o clipă îşi puse pe cap peruca neagră, care îl făcuse aşa de multă vreme de nerecunoscut în ochii tânărului republican. — Ah! da, exclamă Maurice, cu un îndoit dispreţ, da, înţeleg, dumneata nu-l iubeai pe Morand, pentru că Morand nu exista; dar deşi subterfugiul e dibaci, nu e mai puţin vrednic de dispreţ. Cavalerul făcu o mişcare ameninţătoare. — Domnule, urmă Maurice, binevoieşte şi mă lasă o clipă să stau de vorbă cu doamna. Dacă doreşti, poţi să asişti la convorbirea noastră, nu va fi lungă, te asigur. Geneviève făcu un semn, poftindu-l pe Maison-Rouge să aibă răbdare. — Aşadar, urmă Maurice, dumneata, Geneviève, m-ai făcut de râs în faţa prietenilor mei! Am ajuns să le inspir silă! M-ai făcut să slujesc orbeşte tuturor comploturilor dumnitale! M-ai folosit ca pe o unealtă! Ascultă: e o acţiune infamă, dar vei fi pedepsită, doamnă, căci domnul, aici prezent, are să mă ucidă sub ochii dumitale! Dar, în mai puţin de cinci minute, şi el va împietri acolo, zăcându-ţi la picioare, sau dacă va scăpa cu viaţă, va trăi doar ca să-şi ducă tigva pe eşafod. — El să moară!? exclamă Geneviève. El să-şi ducă tigva pe eşafod!? Dar nu ştii, Maurice, că el este ocrotitorul meu, al familiei mele, că mi-aş da viaţa ca să i-o apăr pe-a lui; că dacă el moare, am să mor şi eu, şi că dacă dumneata eşti dragostea mea, el e religia mea? — Vai! zise Maurice, continui să spui că mă iubeşti! Într-adevăr, femeile sunt prea slabe şi prea laşe! Apoi, întorcându-se, i se adresă tânărului regalist: — Hai, domnule, trebuie să mă ucizi sau să mori. — Dar pentru ce? — Pentru că dacă nu mă ucizi, te arestez. Maurice întinse mâna ca să-l înşface de piept. — Eu n-am să-mi apăr viaţa luptând cu dumneata! spuse Cavalerul de Maison-Rouge. Şi-şi aruncă armele pe un fotoliu. — Şi de ce n-ai să-ţi aperi viaţa luptând cu mine? — Pentru că viaţa mea nu răscumpără remuşcarea de-a fi ucis un om de onoare şi mai ales, da, mai ales pentru că Geneviève te iubeşte. — Vai! exclamă tânăra noastră împreunându-şi mâinile, cât eşti de bun, de mărinimos, de leal şi de generos, Armand! Maurice se uită la amândoi cu o uimire aproape prostească. — Iată, spuse cavalerul, intru în camera mea. Îţi dau cuvântul de onoare că nu pentru a fugi, ci pentru a ascunde un portret. Maurice îşi îndreptă repede ochii către portretul Genevièvei; era la locul său obişnuit. Fie că Maison-Rouge va fi ghicit gândul lui Maurice, fie că va fi voit să împingă generozitatea până la culme, spuse: — Poftim, ştiu că dumneata eşti republican, dar totodată ştiu că ai un suflet curat şi cinstit. Am să mă destăinui dumitale până la capăt. Priveşte! Şi scoase din sân o miniatură pe care i-o arătă lui Maurice: era portretul reginei. Maurice lăsă capul în jos şi-şi apăsă mâna pe frunte. — Aştept ordinele dumitale, domnule, spuse Maison-Rouge. Dacă urmăreşti arestarea mea, să baţi la uşa asta când va fi timpul să mă predau. Nu mai ţin la viaţa mea, de vreme ce viaţa mea nu se mai sprijină pe speranţa de-a salva regina. Cavalerul ieşi fără ca Maurice să fi făcut nici măcar un gest spre a-l opri. Abia apucă să iasă din cameră şi Geneviève se aruncă la picioarele tânărului republican. — Iartă-mă, exclamă ea, iartă-mă, Maurice, pentru tot răul pe care ţi l-am făcut; iartă-mă pentru înşelătoriile mele, iartă-mă în numele suferinţelor şi al lacrimilor mele, căci îţi jur c-am plâns tare mult şi am suferit groaznic. Vai! soţul meu a plecat azi de dimineaţă, nu ştiu unde a plecat şi poate nici n-am să-l mai văd. Acum nu-mi rămâne decât un singur prieten, nu un prieten, ci un frate, şi dumneata ai să-l ucizi. Iartă-mă, Maurice! Iartă-mă! Maurice o ridică de la picioarele lui şi-i spuse: — Ce vrei? Uneori ne iese în cale ursita rea, ca acuma. Toată lumea îşi pune în joc viaţa, în clipa de faţă. Cavalerul de Maison-Rouge a jucat ca şi ceilalţi, dar a pierdut. Trebuie să plătească. — Adică să moară, dacă te înţeleg bine. — Da. — Trebuie să moară, şi tocmai dumneata îmi spui asta? — Nu eu, Geneviève, ci destinul. — Destinul nu şi-a spus ultimul cuvânt în împrejurarea de faţă, pentru că dumneata îl poţi salva.  — Cu preţul cuvântului meu şi, ca atare, al onoarei mele. Înţeleg, Geneviève. — Închide ochii, Maurice, doar atâta îţi cer şi îţi făgăduiesc că recunoştinţa mea va merge până unde poate ajunge recunoştinţa unei femei. — De prisos aş închide ochii, doamnă: este o parolă, o parolă fără de care nimeni nu poate ieşi din casa asta, căci, îţi repet, casa este împresurată. — Şi dumneata o ştii? — Fără îndoială că o ştiu. — Maurice! — Ce este? — Dragul meu, scumpul meu Maurice, spune-mi parola, trebuie să mi-o spui! — Geneviève, cine eşti dumneata ca să-mi spui: „Maurice, în numele dragostei pe care ţi-o port, calcă-ţi cuvântul, calcă-ţi onoarea, trădează-ţi cauza, reneagă-ţi crezul?" În schimbul acestora ce-mi oferi dumneata, care mă ispiteşti? — Ah, Maurice, salvează-l, întâi salvează-l şi apoi cere-mi viaţa. — Geneviève, urmă Maurice cu un glas sumbru, ascultă ce am să-ţi spun. Cu un picior am păşit pe calea infamiei; ca s-o urmez până la capăt, aş vrea să am cel puţin un temei faţă de mine însumi. Geneviève, jură-mi că nu-l iubeşti pe Cavalerul de Maison-Rouge. — Îl iubesc pe Cavalerul de Maison-Rouge ca o soră, ca o prietenă, nu altfel, ţi-o jur. — Geneviève, mă iubeşti? — Maurice, te iubesc, ţi-o mărturisesc în ţaţa lui Dumnezeu, care m-aude. — Dacă fac ceea ce-mi ceri, ai să te lepezi de rude, prieteni, patrie, ca să fugi cu trădătorul? — Maurice! Maurice! — Şovăi!... şovăi! Şi Maurice se dădu înapoi copleşit de dispreţ. Geneviève, care se sprijinea de el, simţi deodată cum o părăseşte sprijinul şi căzu în genunchi. — Maurice, exclamă ea, lăsându-se pe spate şi frângându-şi mâinile împreunate, Maurice, fac tot ce vei vrea, îţi jur; porunceşte, ascult. — Ai să fii a mea? — Când ai să vrei. — Jură-mi pe Hristos! Geneviève întinse braţul. — Doamne! rosti ea, ai iertat pe soţia adulteră; nădăjduiesc că mă vei ierta şi pe mine. Şi lacrimi mari i se rostogoliră pe obraji, căzându-i pe şuviţele lungi, despletite, ce-i ajungeau până la piept. — Nu aşa, nu jura aşa, spuse Maurice, căci nu-ţi primesc jurământul. — Doamne! urmă ea, jur să-mi închin toată viaţa lui Maurice, să mor cu el şi, dacă trebuie, să mor pentru el, dacă-mi salvează prietenul, protectorul şi fratele, pe Cavalerul de Maison-Rouge. — Bine, va fi salvat, spuse Maurice. Şi se îndreptă spre camera alăturată. — Domnule, zise el, îmbracă-te iarăşi cu hainele tăbăcarului Morand. Te dezleg de cuvântul dat, eşti liber. Iar dumneata, doamnă, urmă el, adresându-se Genevièvei, ascultă cuvintele parolei: garoafă şi subterană. Apoi, ca şi cum i-ar fi făcut scârbă să mai rămână în încăperea în care rostise cele două cuvinte ce făcuseră din el un trădător, Maurice deschise fereastra şi sări din cameră în grădină.     Capitolul XXXI PERCHEZIŢIA   Maurice îşi reocupă postul de observaţie în grădină, în faţa ferestrei Genevièvei, dar fereastra nu mai era luminată: Geneviève intrase la Cavalerul de Maison-Rouge. Era dealtfel şi timpul ca Maurice să părăsească încăperea, căci abia ajunsese la colţul serei când poarta de la grădină se deschise şi omul cenuşiu apăru, urmat de Lorin şi de cinci sau şase grenadiri. — Ei, cum e? întrebă Lorin.  — Vezi şi tu, răspunse Maurice, sunt la postul meu. — Nimeni n-a încercat să treacă cu forţa? întrebă iarăşi Lorin. — Nimeni, îi răspunse Maurice, fericit că a putut scăpa de o minciună prin felul în care-i fusese pusă întrebarea. Nimeni! Şi voi, ce-aţi făcut? — Noi ne-am convins că domnia-sa Cavalerul de Maison-Rouge a intrat în casă acum un ceas şi de-atunci n-a mai ieşit, răspunse omul poliţiei. — Şi îi ştiţi camera? întreabă Lorin. — Camera lui nu-i despărţită de camera cetăţenei Dixmer decât printr-un coridor. — A! exclamă Lorin. — De fapt, nu era nevoie de nici o despărţitură. Se pare că acest Cavaler de Maison-Rouge e un bărbat uşuratic. Maurice simţi cum i se urcă sângele la cap. Închise ochii şi văzu mii de fulgere lăuntrice. — Ei bine! dar... cetăţeanul Dixmer ce zice de-aşa ceva? întrebă Lorin. — I se părea că-i o cinste pentru el. — Ascultaţi! făcu Maurice cu vocea gâtuită, ce hotărâre luăm? — Luăm hotărârea, spuse omul poliţiei, să mergem să-l înşfăcăm din camera lui şi poate chiar din pat. — Nu bănuieşte, aşadar, nimic? — Absolut nimic. — Cum e dispus terenul? întrebă Lorin. — Avem un plan foarte exact, răspunse omul cenuşiu: un pavilion situat în ungherul grădinii, iată-l: urci patru trepte, le vedeţi chiar aici! Ajungi pe un palier, la dreapta — uşa apartamentului cetăţenei Dixmer; e fără îndoială acela a cărui fereastră o vedem, în faţa ferestrei, acolo, în fund, e o uşă care dă spre coridor şi în coridor e uşa camerei trădătorului. — Bine, iată o topografie amănunţit făcută. Cu un plan ca ăsta poţi să mergi şi cu ochii legaţi, cu atât mai lesne cu ochii deschişi. Să mergem, aşadar. — Străzile sunt bine păzite? întrebă Maurice cu un interes pe care toţi cei de faţă îl atribuiră, fireşte, temerii lui de a nu-l scăpa pe cavaler. — Şi străzile şi trecerile şi răscrucile, toate, zise omul cenuşiu. Nici un şoarece nu poate să treacă dacă nu ştie parola. Maurice se cutremură. Atâtea precauţii luate îl făceau să se teamă că trădarea sa nu va fi de nici un folos fericirii lui. — Acum, spuse omul cenuşiu, câţi oameni vă trebuie ca să-l arestaţi pe cavaler? — Câţi oameni? întrebă Lorin. Nădăjduiesc că Maurice şi cu mine suntem destui. Nu-i aşa, Maurice? — Da, se bâlbâi Maurice, sigur că ne vom descurca. — Ascultaţi, nu umblaţi cu lăudăroşenii de prisos. Vreţi să-l prindeţi? — Ei, drăcie! dacă vrem! exclamă Lorin, bineînţeles că da! Nu-i aşa, Maurice, că trebuie să-l prindem? Lorin apăsă pe ultimele cuvinte. El spusese dealtfel că un început de bănuială apucase să planeze asupra lor şi nu trebuia lăsat timp bănuielilor, ce se răspândeau pe vremea aceea ca fulgerul, să se înrădăcineze. Or, Lorin îşi da seama că nimeni n-ar mai îndrăzni să pună la îndoială patriotismul a doi bărbaţi ce-ar fi izbutit să-l prindă pe Cavalerul de Maison-Rouge. — Ei bine! spuse omul poliţiei, dacă ţineţi cu tot dinadinsul, să luăm cu noi mai curând trei în loc de doi sau patru în loc de trei; cavalerul se culcă totdeauna cu o sabie sub căpătâi şi cu două pistoale pe măsuţa de noapte. — Ei, fir-ar al naibii! exclamă unul dintre grenadirii din compania lui Lorin, hai să intrăm cu toţii. Fără preferinţe! Dacă se predă, îl păstrăm pentru ghilotină, dacă rezistă, îl sfârtecăm cu săbiile. — Bine zici, făcu Lorin. Aşadar, înainte! Intrăm pe uşă sau pe fereastră? — Pe uşă, spuse omul poliţiei. Poate că întâmplător cheia e în uşă, pe câtă vreme dacă intrăm pe fereastră, trebuie să spargem câteva ochiuri şi am face zgomot. — Fie, pe uşă, zise Lorin, numai să intrăm odată, puţin îmi pasă pe unde. Haidem, cu sabia în mână, Maurice. Automat, Maurice îşi trase sabia din teacă. Trupa mică înainta spre pavilion, întocmai cum arătase omul cenuşiu, au dat de primele trepte, apoi au păşit pe palier şi, în sfârşit, în vestibul. — Ah! exclamă Lorin bucuros, cheia e în uşă. Într-adevăr, întinsese mâna prin întuneric şi, aşa cum spusese, cu vârful degetelor simţi răceala cheii. — Hai, deschide odată, cetăţene locotenent, spuse omul cenuşiu. Lorin răsuci cu băgare de seamă cheia în broască. Uşa se deschise. Maurice îşi şterse cu mâna sudoarea de pe frunte. — Am ajuns! exclamă Lorin. — Nu încă, îi întoarse vorba omul cenuşiu. Dacă informaţiile noastre topografice sunt exacte, aici ne aflăm în apartamentul cetăţenei Dixmer. — N-avem decât să ne încredinţăm, spuse Lorin. Să aprindem nişte lumânări. Văd că mai este foc în cămin. — Să aprindem torţe, hotărî omul cenuşiu. Torţele se sting mai greu decât lumânările. Şi luă din mâna unui grenadir două torţe pe care le aprinse de la focul din cămin care abia mai pâlpâia. Una i-o dădu lui Maurice, cealaltă — lui Lorin. — Vedeţi că nu m-am înşelat; iată uşa care dă în camera de culcare a cetăţenei Dixmer şi iat-o şi pe cea care dă pe coridor. — Înainte, pe coridor, ordonă Lorin. Uşa din fund fu deschisă la fel de uşor ca prima şi se găsiră cu toţii în faţa uşii apartamentului în care locuia cavalerul. Poate de douăzeci de ori văzuse Maurice uşa aceea, dar niciodată nu întrebase încotro duce. Pentru el lumea toată se mărginea la camera în care-l primea Geneviève. — Ah! exclamă Lorin în şoaptă, aici schimbăm tactica. Uşa e încuiată, nici urmă de cheie. — Dar, întrebă Maurice, abia putând să vorbească, sunteţi siguri că e aici? — Dacă planul e exact, aici trebuie să fie, răspunse omul poliţiei. Dealtfel, vom vedea. Grenadiri, spargeţi uşa, năvăliţi în cameră. Patru oameni, desemnaţi de către trimisul poliţiei, ridicară paturile puştilor şi la un semn al acestuia, care conducea operaţia, dădură toţi odată o singură lovitură: uşa se făcu ţăndări. — Predă-te sau eşti mort, răcni Lorin, năvălind în cameră. Nimeni nu răspunse: draperiile patului erau închise. — Iatacul! ia seama la iatac! strigă omul poliţiei, arma la ochi şi la prima mişcare a perdelelor, trageţi! — Aşteptaţi, spuse Maurice, am să dau perdelele într-o parte. Şi nădăjduind, fără îndoială, că Maison-Rouge şedea ascuns îndărătul perdelelor de la pat şi că prima lovitură de pumnal sau primul glonte de pistol îi vor fi hărăzite lui, Maurice se repezi la draperiile care lunecară scrâşnind pe vergeaua galeriei. Patul era gol. — Ei, drăcie! făcu Lorin, nimeni! — Te pomeneşti c-o fi scăpat, bolborosi Maurice. — Cu neputinţă, cetăţeni! Cu neputinţă! exclamă omul cenuşiu. Vă spun c-a fost văzut intrând acum un ceas, că nimeni nu l-a văzut ieşind şi că toate ieşirile sunt păzite. Lorin deschidea uşile tuturor dulapurilor şi comodelor, se uita pretutindeni, chiar şi acolo unde ar fi fost cu neputinţă să se ascundă un om. — Nimeni, totuşi! Vedeţi doar că nu e nimeni! — Nimeni, repeta şi Maurice cu o emoţie lesne de înţeles; într-adevăr se vede că nu e nimeni. — În camera cetăţenei Dixmer, spuse omul poliţiei. Poate că e acolo. — O! exclamă Maurice, respectaţi camera unei femei. — Cum asta!? făcu Lorin. Bineînţeles că o vom respecta, ca şi pe cetăţeana Dixmer. Dar s-o cercetăm. — Pe cetăţeana Dixmer? întrebă unul dintre grenadiri, bucuros să plaseze o glumă de prost-gust. — Nu, răspunse Lorin, camera ei. — Atunci, interveni Maurice, lăsaţi-mă pe mine să trec în frunte. — Treci, spuse Lorin, tu eşti căpitanul. Să acordăm fiecăruia onorurile ce i se cuvin. Doi oameni fură lăsaţi să păzească încăperea pe care ceilalţi o părăsiră trecând în cea în care aprinseseră torţele. Maurice se apropie de uşa ce dădea în camera de dormit a Genevièvei. Era prima oară când avea să intre acolo. Inima îi bătea foarte tare. Cheia era în uşă. Maurice duse mâna spre cheie, dar şovăi. — Hai, deschide odată! îl zori Lorin. — Dar, zise Maurice, dacă cetăţeana Dixmer e culcată? — Avem să ne uităm în patul ei, sub pat, în cămin şi în dulapuri, răspunse Lorin, după care, dacă nu e nimeni decât ea, avem să-i urăm noapte bună. — Nicidecum, interveni omul poliţiei, avem s-o arestăm, cetăţeana Geneviève Dixmer e o aristocrată, recunoscută drept complice a fiicei lui Tison şi a Cavalerului de Maison-Rouge. — Deschide dumneata atunci! se răsti Maurice, dând drumul cheii, eu nu arestez femei. Omul poliţiei se uită chiorâş la Maurice, iar grenadirii începură să cârtească. — Ce, aţi început să cârtiţi? întrebă Lorin. N-aveţi decât să cârtiţi şi împotriva mea, căci sunt de părerea cetăţeanului Lindey. Şi se trase un pas îndărăt. Omul cenuşiu apucă cheia, o întoarse grăbit, uşa se deschise; soldaţii se năpustiră în cameră.  Două lumânări ardeau pe o măsuţă, dar camera Genevièvei, ca şi cea a Cavalerului de Maison-Rouge, era goală. — Goală! exclamă omul poliţiei. — Goală! repetă Maurice, pălind. Unde să fie oare? Lorin se uită lung la Maurice, cu uimire. — S-o căutăm, spuse omul poliţiei. Şi, urmat de jandarmi, se apucă să scotocească toată casa, din pivniţă până-n ateliere. Abia se întoarseră ei cu spatele, şi Maurice, care-i urmărise cu ochii plini de îngrijorare, se repezi la rândul său în încăpere, deschizând iarăşi dulapurile pe care le mai deschise şi chemând cu o voce plină de teamă şi nelinişte: — Geneviève! Geneviève! Dar Geneviève nici gând să răspundă, camera era într-adevăr goală. Atunci Maurice se apucă şi el să scotocească prin casă cu un zel pătimaş. Serele, hangarele, dependinţele, cercetă tot, dar era de prisos. Deodată se auzi un zgomot puternic; o ceată de bărbaţi înarmaţi se înfăţişă la poartă; oamenii schimbară parola cu santinela, năvăliră în grădină şi se răspândiră în casă. În fruntea grupului de întărire strălucea panaşul fumuriu al lui Santerre. — Ei bine! făcu el către Lorin, unde e conspiratorul? — Cum adică unde e conspiratorul? — Da. Vă întreb ce-aţi făcut cu el? — Şi eu v-aş întreba pe dumneavoastră: detaşamentul pe care-l comandaţi, dacă a păzit bine ieşirile, trebuie să-l fi arestat, pentru că nu mai era în casă când am intrat noi. — Ce tot spui? exclamă generalul furios, l-aţi lăsat să scape? — Noi n-am putut să-l lăsăm să scape, fiindcă nu l-am prins. — Atunci nu mai înţeleg nimic, spuse Santerre. — Nimic din ce? — Nimic din cele ce mi-aţi comunicat prin trimisul vostru. — V-am trimis noi pe cineva? — Bineînţeles. Bărbatul acela cu haină cafenie, cu părul negru şi ochelari verzi, care a venit să ne vestească din partea voastră că sunteţi gata-gata să puneţi mâna pe Maison-Rouge, dar că se apără, luptându-se ca un leu. Drept care am venit în fugă. — Un om cu haină cafenie, cu părul negru şi cu ochelari verzi? repetă Lorin. — Bineînţeles, ţinând o femeie de braţ. — Tânără, frumoasă? exclamă Maurice, reprezindu-se spre general. — Da, tânără şi frumoasă. — Era el împreună cu cetăţeana Dixmer. — Care el? — Maison-Rouge... Oh! păcătosul de mine, cum de nu i-am ucis pe amândoi? — Hai, lasă cetăţene Lindey, spuse Santerre, îi prindem noi. — Dar cum de i-aţi lăsat să treacă? întrebă Lorin. — Ei, fir-ar să fie! exclamă Santerre, i-am lăsat să treacă fiindcă ştiau parola. — Ştiau parola? strigă Lorin. Aşadar, printre noi se află un trădător? — Nu, nu, cetăţene Lorin, spuse Santerre, voi sunteţi cunoscuţi, se ştie bine că printre voi nu sunt trădători. Lorin se uită jur-împrejurul lui, de parc-ar fi căutat trădătorul despre a cărui prezenţă pomenise. Observă fruntea încruntată şi privirile şovăitoare ale lui Maurice. — Ah! şopti el, ce-o mai fi şi asta? — Cavalerul nu poate fi prea departe, spuse Santerre; să cercetăm prin împrejurimi. Poate a dat peste vreo patrulă mai dibace ca noi, care nu s-o fi lăsat păcălită. — Da, da, să căutăm, adăugă Lorin. Apoi îl apucă pe Maurice de braţ şi, sub pretextul investigaţiilor de făcut, îl scoase afară din grădină. — Da, să căutăm, spuseră şi soldaţii, dar înainte... Şi unul dintre ei îşi aruncă torţa sub o şură ticsită cu vreascuri şi iarbă uscată. — Hai, zise Lorin, vino. Maurice nu se împotrivi, îl urmă pe Lorin, ca un copil. Amândoi alergară până la pod fără să scoată nici un cuvânt; acolo se opriră. Maurice întoarse capul. Cerul era roşu în direcţia cartierului, deasupra caselor urcau puzderie de scântei.  

MASCA DE FIER de Alexandre Dumas   Capitolul I   Taina cea mare   Paris, în 1638. Palatul regelui Ludovic al XIII-lea era în mare fierbere. Slugile alergau de colo până colo, iar curtenii se strânseseră în sala cea mare a tronului, comentând evenimentul urmărit de întreaga Franţă: Regele aştepta primul moştenitor. În mijlocul miniştrilor şi curtenilor, care discutau pe şoptite, îşi făcu intrarea Cardinalul Mazarin, întovărăşit de nelipsitul său aprod, vicleanul Fouquet. Noii intraţi îşi croiră drum printre cei prezenţi, care se aplecară adânc în faţa marelui Cardinal, în mâinile căruia erau destinele tuturor. Ludovic al XIII-lea fiind prea slab să i se împotrivească, Mazarin îl făcea să acţioneze cu planurile şi interesele lui. Când ajunseră la locul rezervat Cardinalului, Fouquet se scotoci cu febrilitate prin buzunare şi scoase o cutie mică de pastile, bomboanele favorite ale Cardinalului, pe care o întinse stăpânului său. — Pastilele, Eminenţă, zise el. — Îţi mulţumesc, Fouquet. Eşti foarte atent. Cardinalul se servi şi apoi readuse discuţia asupra subiectului curent. — E o zi mare pentru Franţa. Fouquet se înclină linguşitor şi replică: — Dacă Majestatea sa va avea un fiu… fiul va avea nevoie de un preceptor… Restul nu fu necesar să mai spună, căci Mazarin se uită la el cu un surâs cu multe înţelesuri şi-i spuse: — Eşti ambiţios, Fouquet. — Singura mea ambiţie este să servesc Franţa, replică aprodul, înclinându-se adânc.   Discuţia lor fu întreruptă de apariţia şambelanului, care anunţă în mijlocul forfotei ce se produsese: — Majestatea Sa Regele! Ludovic al XIII-lea îşi făcu, grăbit, intrarea şi se îndreptă spre Cardinal, în vreme ce grupul curtenilor se strânse în jurul său, Colbert şi D’Artagnan fiind cei din imediata lui apropiere. — Mai trebuie să aşteptăm mult?, întrebă el pe Cardinal, nerăbdător. Mazarin îl privi zâmbind şi-i răspunse calm: — Acest lucru cere răbdare… chiar şi de la un rege. — Astfel mă încurajezi? replică regele amuzat. Suveranul se întoarse apoi spre D’Artagnan, căpitanul muşchetarilor săi şi zise: — D’Artagnan, îţi aminteşti bătălia cu austriecii? Da, Sire. Foarte bine. — Am fost mai curajos, atunci. Uşa din fundul sălii se deschise. Printre curteni, îşi făcu drum moaşa, cu obrajii îmbujoraţi şi se îndreptă spre rege. — Majestate… e băiat… O frumuseţe de băiat! spuse ea cu grabă. — Un băiat! exclamă Ludovic, în culmea fericirii alergând spre odaia lăuzei.   Câteva minute mai târziu, apăru în balconul palatului, ţinând Delfinul ― moştenitorul tronului ― în braţe, având pe Cardinal în dreapta sa. Apariţia aceasta fu primită cu aclamaţii de mulţimea strânsă în jurul palatului, care aştepta cu nerăbdare fericitul deznodământ. Cardinalul făcu un semn spre mulţime şi în mijlocul liniştii care se aşternu peste miile de oameni spuse: — Atotputernicul, în neţărmurita lui bunătate, a binecuvântat unirea Majestăţii sale Regelui cu iubita noastră Regină, dăruindu-le lor şi vouă… un fiu. Cardinalul luă nou-născutul din mâna regelui şi arătându-l mulţimii adăugă: — Acesta este moştenitorul tronului Franţei! în timp ce, în stradă, ovaţiile nu se mai terminau, în odaia lăuzei, doctorul se întoarse de la patul reginei şi se adresă moaşei: — Cheamă-l pe rege! De afară se auzeau murmurele mulţimii, care pătrundeau atenuate, până în alcovul reginei. — Nu se poate! Ascultă! spuse moaşa. — Atunci pe Colbert. El va găsi o soluţie. Moaşa fugi afară din odaie şi pătrunse în larga anticameră, unde îl găsi pe Fouquet, stând la uşă, în spatele curtenilor şi muşchetarilor, care erau întorşi toţi cu faţa spre balcon. Pradă unei mari surescitări, moaşa se apropie de Fouquet şi-l întreabă într-un suflet: — Unde este domnul Colbert? — Pe balcon.   Agitaţia moaşei deşteptă atenţia lui Fouquet, care se repezi afară din odaie şi ascultând la uşă ― o auzi pe regină ţipând. Fără să ezite, deschise uşa şi pătrunse în camera reginei, neanunţat. Dintr-o privire, îl văzu pe medic la patul lăuzei, întors cu spatele spre uşă şi se strecură în dosul unui scrin, în aşa fel să nu poată fi observat de nimeni. Câteva clipe mai târziu, îşi făcură apariţia Colbert şi moaşa. Primul se adresă în grabă medicului: — Ce s-a întâmplat, doctore? — Regina a mai născut un copil. — Încă un băiat? repetă ministrul înspăimântat. — Da. Tot un băiat… E un geamăn. Colbert murmură: — Un alt fiu… — Să-l duc regelui? întrebă moaşa. — Nu se poate! şopti Colbert. Apoi se adresă medicului: — Cine ştie despre aceasta? — Numai moaşa şi eu, răspunse medicul mirat. — Nu trebuie să mai afle nimeni, adăugă ministrul şi se îndreptă spre patul reginei. Mi-l luaţi şi pe acesta? întrebă lăuza, într-o şoaptă. Ştiţi prea bine că fiii Majestăţii Voastre aparţin Franţei, răspunse Colbert. Făcu, apoi, câţiva paşi de la patul reginei şi se adresă medicului şi moaşei: — Veniţi cu mine! — Dar Majestatea Sa?… începu să spună doctorul. — Voi răspunde eu în locul reginei, îl întrerupse Colbert. Ministrul, cu copilul în braţe, apăsă pe un mecanism secret şi se deschise o uşă, prin care pătrunseră într-altă odaie. Fouquet care fusese martor la toată această scenă, ieşi din ascunzătoarea lui, apăsă şi el pe mecanism, aşa cum îl văzuse făcând pe Colbert şi deschise şi el uşa secretă, pentru a intra în odaia alăturată. De îndată ce fu posibil, regele fu chemat în odaia în care Colbert dusese geamănul. Suveranul veni în grabă însoţit de d’Artagnan şi întrebă: — Ce s-a întâmplat? — E de datoria mea să prezint Majestăţii Voastre pe al doilea fiu. Soarta a hărăzit Franţei doi Delfini. Suveranul se trânti pe un scaun. — Doi fii, doi moştenitori ai tronului! — Nu poate exista decât un Delfin, interveni Colbert. — Pentru un alt tată doi gemeni este o binecuvântare… Pentru mine va fi un blestem, spuse regele. — Mai rău, Sire! Băieţi gemeni poate însemna război civil… ură şi luptă între fraţi. Viitorul Franţei atârnă de tăria Majestăţii Voastre de a fi rege, nu tată. Numai un singur fiu poate domni. — Nu-l pot osândi pe propriul meu fiu la moarte, Colbert!… — Nici nu este necesar. Îndepărtaţi-l de aici. Nu trebuie să ştie nimeni… nici măcar el, adăugă ministrul arătând spre copil. — Există un om căruia să-i pot încredinţa această taină? — Da. Sire, un singur om… d’Artagnan. — D’Artagnan!, exclamă regele. Să-mi pierd şi fiul şi pe cel mai bun prieten? — E şi prietenul meu, spuse Colbert. Daţi-i lui copilul. Trimiteţi-l în Gasconia. Îngăduiţi-i să crească băiatul ca pe copilul lui şi Franţa va fi salvată. Suveranul strânse copilul la piept şi îl sărută. Apoi se adresă lui d’Artagnan, care împietrise în spatele lui: — De câte ori am luptat împreună pentru Franţa? De câte ori ai apărat viaţa regelui? D’Artagnan, faci asta pentru mine? Căpitanul muşchetarilor, înduioşat de încrederea Suveranului său, se mulţumi să răspundă cu demnitate: — Sunt soldat, Sire. Regele trecu copilul în braţele lui d’Artagnan şi se adresă lui Colbert: — Dă-i cai şi… tot ce-i trebuie, întorcându-se spre căpitanul său, reluă: — Îmi vei lipsi. Se aplecă asupra copilului, îl sărută iarăşi şi spuse: — Pleacă acum! D’Artagnan se îndreptă spre ieşire. În pragul uşii, se opri şi, întorcându-se spre rege, zise: — Dacă mă va întreba vreodată numele tatălui său? Spune-i că tatăl lui a dat totul pentru Franţa. Botează-l Filip. D’Artagnan ieşi, în timp ce regele şi Colbert se îndreptară spre uşa secretă, unde suveranul se opri. — Dar medicul… moaşa?, întrebă Ludovic. — Nici o grijă, Sire… Sunt oameni care nu vor vorbi niciodată despre aceasta. În momentul în care ieşiră îşi făcu apariţia Fouquet. Acesta se uită la leagănul copilului şi zâmbi misterios. În sfârşit, găsise ocazia cea mare pentru realizarea planurilor lui ambiţioase.   descarcați gratuit de aici...

Capitolul XLIII PREGĂTIRILE LUI DIXMER   Ziua următoare, precedată de o noapte de insomnie, veni în sfârşit, groaznică şi, putem spune fără exagerare, de culoarea sângelui. De fapt, în epoca aceea şi mai cu seamă în anul acela, soarele, oricât de frumos ar fi fost, avea în fiecare zi nişte pete palide-vineţii. Regina abia putu să doarmă, şi somnul nu-i aduse odihnă; de cum închidea ochii îi părea că vede sânge, îi părea că aude strigăte şi gemete. Adormise cu pila în mână. O parte din zi o închinase rugăciunii. Paznicii o vedeau rugându-se atât de des, încât nu-i îngrijoră deloc sporul acela de cucernicie. Din timp în timp, arestata scotea de la piept pila care-i fusese trimisă de unul dintre salvatorii ei şi compara fragilitatea instrumentului cu puterea gratiilor. Din fericire, gratiile nu erau fixate în zid decât într-o singură parte, adică în partea de jos. Partea de sus se îmbuca într-o gratie transversală; odată partea de jos tăiată, nu mai rămânea decât să tragi gratia, şi gratia ieşea.  Dar nu din pricina greutăţilor fizice şovăia regina: înţelesese cât se poate de bine că lucrul era cu putinţă, şi tocmai putinţa aceea prefăcea speranţa într-o flacără sângerândă care o orbea. Presimţea că prietenii ei, ca să ajungă la ea, trebuiau să ucidă paznicii şi regina n-ar fi admis cu nici un preţ moartea lor; de multă vreme oamenii aceia erau singurii care îi arătau oarecare milă. Pe de altă parte, dincolo de gratiile pe care i se cerea să le taie, trecând peste trupurile celor doi oameni sortiţi pieirii fiindcă i-ar fi împiedicat pe salvatori s-ajungă la ea, dincolo era viaţa, libertatea şi poate răzbunarea, trei lucruri ademenitoare, mai cu seamă pentru o femeie, încât îşi cerea iertare de la Dumnezeu că le dorea atât de fierbinte. Observase, dealtfel, că nici un soi de bănuială nu-i tulbura pe paznici. Cât despre cursa întinsă arestatei, presupunând că proiectatul complot nu era decât o cursă, nici prin minte nu le trecea una ca asta. Regina renunţă aproape în întregime la gândurile care o făceau să considere cele două propuneri ce-i fuseseră făcute drept nişte capcane. Dar pe măsură ce ruşinea de-a fi prinsă în una dintre cele două curse o părăsea, era cuprinsă de-o teamă mai mare, aceea de-a vedea curgând sângele vărsat pentru ea. „Bizar destin şi sublim spectacol! şopti ea. Două conspiraţii se unesc ca să salveze o sărmană regină, sau mai curând o biată femeie arestată, care n-a făcut absolut nimic ca să-i ademenească sau să-i încurajeze pe conspiratori, şi conspiraţiile au să se dea în vileag în acelaşi timp. Cine ştie! poate că amândouă nu sunt decât una şi aceeaşi. Poate că-i o mână dublă ce trebuie să ajungă într-un singur punct. Dacă aş vrea, aş fi salvată! Dar o biată femeie sacrificată în locul meu! Şi doi oameni ucişi pentru ca femeia aceea să ajungă până la mine! Nici Dumnezeu, nici viitorul nu mi-ar ierta una ca asta. Cu neputinţă, cu neputinţă!..." Dar atunci în mintea ei se perindau iarăşi şi iarăşi măreţele idei despre devotamentul slujitorilor pentru stăpânii lor, şi vechile tradiţii privitoare la dreptul stăpânilor de-a dispune de vieţile slujitorilor: fantome aproape spulberate ale unei regalităţi muribunde. „Anna de Austria, îşi spunea ea, ar fi acceptat. Anna de Austria ar fi pus mai presus de orice lucru măreţul principiu al salvării persoanelor de sânge regesc. Anna de Austria era dintr-acelaşi sânge cu mine şi aproape în aceeaşi situaţie ca mine. A fost o nebunie c-am venit să continui în Franţa regalitatea Annei de Austria! Dealtfel nu eu am venit. Doi regi au spus: «- E important ca doi copii de sânge regesc care nu s-au văzut niciodată, care nu s-au iubit, care poate că nu se vor iubi niciodată, să fie căsătoriţi la acelaşi altar, ca apoi să moară pe acelaşi eşafod.» Şi apoi, moartea mea nu o va aduce oare şi pe cea a sărmanului meu copil care, în ochii puţinilor prieteni pe care îi am, e încă regele Franţei? Şi când fiul meu va fi mort ca şi soţul meu, cele două umbre nu vor surâde de milă, văzând că am mânjit cu sângele meu rămăşiţele tronului lui Ludovic cel Sfint, numai ca să cruţ câteva picături de sânge vulgar?" Aşa, cuprinsă de temeri din ce în ce mai mari, de febra îndoielii, ale cărei pulsaţii se înteţeau, şi, în sfârşit, de groază, a întâmpinat regina înserarea. De mai multe ori s-a uitat pe furiş la cei doi paznici; niciodată nu arătaseră a fi mai liniştiţi ca atunci. Şi niciodată micile atenţii ale oamenilor acelora grosolani, dar buni la suflet, n-o impresionaseră mai tare. Când umbra înserării pătrunse în celulă, când paşii patrulei de rond se auziră lovind caldarâmul, când zgomotul armelor şi urletul câinilor treziră ecourile sumbrelor bolţi, când, în sfârşit, închisoarea întreagă se vădea înspăimântătoare şi lipsită de orice speranţă, Maria-Antoaneta, stăpânită de slăbiciunea inerentă firii femeieşti, se sculă înspăimântată, spunând: — Da, am să fug, am să fug. Când vor veni şi vor vorbi, am să tai o gratie şi am să aştept să-mi hotărască soarta Dumnezeu şi salvatorii mei. Sunt datoare faţă de copiii mei. Pe ei n-au să-i omoare sau, dacă-i omoară, iar eu am să fiu liberă, ah! atunci, cel puţin... Nu-şi isprăvi vorba, căci ochii i se închiseră şi buzele i se încleştară. A fost un vis înspăimântător al unei biete regine închise într-o încăpere cu zăvoare şi gratii. Dar, curând, tot în visul ei, gratiile şi zăvoarele căzură; se văzu în mijlocul unei armate sumbre şi nemiloase, poruncea flăcării să strălucească, săbiei să iasă din teacă; se răzbuna pe un popor care, la urma urmei, nici măcar nu era al ei. În acel răstimp, Gilbert şi Duchesne stăteau de vorbă liniştiţi, pregătindu-şi masa de seară. Tot atunci, Dixmer şi Geneviève intrau la Concienerie şi, ca de obicei, se instalau la grefă. După un ceas de la venirea lor, de asemeni potrivit obiceiului, grefierul Palatului îşi termina treburile şi îi lăsa singuri. De îndată ce uşa se închise în urma colegului său, Dixmer se repezi la panerul gol, aşezat la uşă în locul panerului din seara aceea. Apucă bucata de pâine, o rupse şi găsi tubul. Bileţelul reginei era închis în el. Dixmer îl citi, pălind. Şi pe când Geneviève se uita la el, observându-l, Dixmer rupse hârtia în bucăţele mici pe care le aruncă în gura sobei încinse. — Bine, făcu el, totul e în ordine.   Apoi, întorcându-se spre Geneviève, zise: — Vino, doamnă. — Eu? — Da, trebuie să-ţi vorbesc în şoaptă. Geneviève, ţeapănă şi rece ca marmura, făcu un gest de resemnare şi se apropie. — Iată, a venit ceasul, doamnă, spuse Dixmer. Ascultă-mă. — Da, domnule. — Preferi o moarte utilă cauzei noastre, o moarte pentru care să te binecuvânteze un partid întreg şi să te plângă tot poporul, decât o moarte ruşinoasă şi josnică, venită din răzbunare, nu-i aşa? — Da, domnule. — Aş fi putut să te ucid pe loc, când te-am găsit la amantul dumitale; dar un om ca mine, care şi-a consacrat viaţa unei cauze demne şi sfinte, trebuie să ştie să tragă foloase din propriile-i nenorociri şi să le consacre acelei cauze, aşa cum am făcut eu sau mai curând cum intenţionez să fac. După cum ai văzut, am renunţat la plăcerea de a-mi face singur dreptate. L-am cruţat şi pe amantul dumitale. Ceva asemănător unui surâs fugar, dar groaznic, flutură pe buzele livide ale Genevièvei. — Cât despre amantul dumitale, trebuie să înţelegi, dumneata , care mă cunoşti, că n-am aşteptat decât un prilej mai bun. — Domnule, sunt gata. De ce atunci asemenea preambul? — Eşti gata? — Da, dumneata mă ucizi. Ai dreptate, aştept. Dixmer se uită la Geneviève şi tresări fără voie: în momentul acela era sublimă, o aureolă părea că-i luminează fiinţa, cea mai strălucitoare dintre toate, cea care vine din dragoste. — Acum să continui, urmă Dixmer. Am prevenit-o pe regină. Ea aşteaptă. Totuşi, după toate probabilităţile, regina va face obiecţiuni, dar dumneata ai s-o sileşti. — Bine, domnule, porunceşte şi mă voi supune. — Acuşi, urmă Dixmer, am să bat la uşă şi Gilbert va deschide. Cu pumnalul ăsta — Dixmer îşi desfăcu haina şi-i arătă, trăgându-l pe jumătate din teacă, un pumnal cu două tăişuri — cu pumnalul ăsta am să-l ucid. Geneviève se cutremură fără voie. Dixmer făcu un semn cu mâna prin care îi cerea să fie atentă. — În clipa în care-l lovesc, continuă el, te repezi în camera de-alături, unde se află regina. Uşă nu există, după cum ştii, numai un paravan, şi dumneata schimbi îmbrăcămintea cu ea, în timp ce eu îl voi ucide pe-al doilea soldat. Atunci am s-o iau pe regină la braţ şi am să ies cu ea. — Foarte bine, spuse rece Geneviève. — Înţelegi? o întrebă Dixmer. În fiecere seară eşti văzută cu pelerinuţa de tafta neagră care-ţi acoperă faţa. Pune pelerinuţa pe umerii majestăţii-sale şi potriveşte-i cutele aşa cum ai obiceiul să le potriveşti pe dumneata. — Voi face întocmai cum spui, domnule. — Nu-mi mai rămâne decât să te iert şi să-ţi mulţumesc doamnă, adăugă Dixmer. Geneviève clătină din cap cu un surâs rece. — Nu am nevoie de iertarea dumitale, domnule, nici de mulţumirile dumitale, spuse ea, întinzând mâna. Ceea ce fac sau mai curând ceea ce am să fac şterge o crimă, cu toate că eu nu sunt vinovată decât de-o slăbiciune. Şi spre slăbiciunea aceea, adu-ţi aminte, domnule, aproape că m-ai împins prin purtarea dumitale. Eu fugeam de el şi dumneata mă împingeai în braţele lui. Aşa că dumneata eşti instigatorul, judecătorul şi, pe deasupra, şi răzbunătorul. Deci eu trebuie să te iert că mă omori, şi te iert. Eu trebuie să-ţi mulţumesc, domnule, că-mi iei viaţa, pentru că viaţa mi-ar fi de nesuferit departe de singurul om pe care-l iubesc, mai cu seamă din ceasul în care dumneata, dintr-o răzbunare sălbatică, ai sfărâmat toate legăturile dintre mine şi el. Dixmer îşi înfipse unghiile în carne. Voi să răspundă, dar nu avu glas. Făcu câţiva paşi prin grefă, după care spuse, în sfârşit: — Timpul trece, fiecare clipă e preţioasă. Haide, doamnă, eşti gata? — Ţi-am spus, domnule, răspunse Geneviève cu calmul unei martire, aştept! Dixmer îşi adună hârtiile, se duse să vadă dacă toate uşile sunt bine închise, dacă nimeni n-ar fi putut intra în grefă; apoi voi să repete soţiei sale toate instrucţiunile. — Inutil, domnule, spuse Geneviève, ştiu perfect ce am de făcut. — Atunci, rămas bun! Şi Dixmer îi întinse mâna, ca şi cum, în clipa aceea supremă, orice imputare ar fi trebuit să se şteargă în faţa unei situaţii atât de măreţe şi a unui sacrificiu atât de sublim. Geneviève, cutremurându-se, atinse cu vârful degetelor mâna soţului ei. — Vino lângă mine, doamnă, spuse Dixmer, şi, îndată ce-l voi fi lovit pe Gilbert, intră. — Sunt gata. Atunci Dixmer strânse în mâna dreaptă pumnalul său mare, iar cu stânga bătu în uşă.       Capitolul XLIV PREGĂTIRILE CAVALERULUI DE MAlSON-ROUGE   În vreme ce scena descrisă în capitolul precedent se desfăşura în faţa uşii de la grefă, ce dădea în închisoarea reginei, sau mai precis în prima încăpere, ocupată de cei doi paznici, alte pregătiri se făceau, în partea opusă, adică în curtea femeilor. Un bărbat se ivi dintr-o dată, ca o statuie de piatră care s-ar fi desprins din zid. Bărbatul era însoţit de doi câini şi pe când intona cântecul care era foarte la modă în epoca aceea, lovi cu legătura de chei pe care o ţinea în mâna cele cinci gratii ce ferecau fereastra reginei. Regina tresări mai întâi, dar, luând faptul drept un semnal, deschise încetişor fereastra şi se apucă de lucru cu o mână mai experimentată decât s-ar fi putut crede, căci nu o dată, în atelierul de lăcătuşerie în care augustul ei soţ se distrase odinioară petrecându-şi acolo o parte a zilei, ea, cu degetele-i delicate, apucase instrumente asemănătoare celui în care acum se sprijineau toate şansele de salvare. De îndată ce auzi fereastra reginei deschizându-se, bărbatul cu legătura de chei se duse să bată în geamul paznicilor. — Ei! exclamă Gilbert uitându-se printre gratii, e cetăţeanul Mardoche. — Chiar el, răspunse acesta. Se pare că paza noastră merge de minune! — Ca de obicei, cetăţene. Îmi pare bine că nu ne găseşti vină prea des. — Ei! făcu Mardoche, în noaptea asta trebuie să fim mai vigilenţi ca oricând. — Na! exclamă Duchesne, apropiindu-se. — Da, da, cu siguranţă! — Dar ce se întâmplă? — Deschideţi fereastra, că vă povestesc. — Deschide, spuse Duchesne. Gilbert deschise fereastra şi schimbă o strângere de mână cu purtătorul cheilor, care se şi împrietenise cu cei doi paznici. — Ce se-ntâmplă, cetăţene Mardoche? repetă Gilbert. — Ce să se-ntâmple? Şedinţa Convenţiei s-a cam înfierbântat. Aţi citit ştirile? — Nu. Dar ce s-a petrecut? — Ce să se petreacă? Mai întâi de toate cetăţeanul Hébert a descoperit un lucru. — Care anume? — Păi, conspiratorii pe care-i credeau morţi sunt vii, şi încă foarte vii! — Ah, da! spuse Gilbert; Delessart şi Thierry; am auzit vorbindu-se despre asta. Se zice că sunt în Anglia, netrebnicii. — Şi Cavalerul de Maison-Rouge! făcu purtătorul cheilor, ridicând glasul să-l audă regina. — Cum! şi-acela e în Anglia? — Da' de unde! E în Franţa, urmă Mardoche păstrându-şi glasul la acelaşi diapazon.  — S-a întors? — Nici n-a plecat. — Iată unul care are tupeu, nu glumă! zise Duchesne. — Aşa e el! — Ei bine, au să încerce să-l aresteze. — Sigur că au să încerce să-l aresteze. Dar, după cât se pare, nu-i lucru uşor. În clipa aceea, cum pila reginei scrâşnea aşa de tare pe gratii, încât purtătorul de chei se temu să nu fie auzită în ciuda sforţărilor pe care le făcea ca să acopere zgomotul, apăsă cu călcâiul pe laba unuia dintre câinii săi, care scoase un urlet de durere. — Vai! bietul câine! spuse Gilbert. — Ei! făcu purtătorul cheilor, n-avea decât să încalţe nişte saboţi. N-ai de gând să taci, Girondin, n-ai de gând să taci? — Pe câinele tău îl cheamă Girondin, cetăţene Mardoche? — Da, i-am dat numele ăsta. — Ei, şi spuneai că, începu Duchesne, care, sechestrat şi el, asculta veştile cu acelaşi interes ca şi arestaţii, ziceai că? — Da, aşa-i, vă spuneam că cetăţeanul Hébert, ăsta zic şi eu patriot!, a introdus o moţiune cum că austriaca să fie dusă iarăşi la Temple. — Şi de ce, mă rog?  — Pentru că pretinde că a fost smulsă din Temple numai ca să fie sustrasă inspecţiei directe a Comunei din Paris. — Şi tentativelor afurisitului de Maison-Rouge, spuse Gilbert. Îmi pare că subterana există. — Chiar asta i-a răspuns şi cetăţeanul Santerre, dar Hébert a zis că de vreme ce suntem preveniţi nu mai există primejdie, că la Temple Maria-Antoaneta putea fi ţinută cu jumătate din măsurile de precauţie necesare aici. De fapt, e-adevărat că Temple e o construcţie mult mai solidă decât Conciergerie. — Pe cinstea mea, spuse Gilbert, eu aş vrea s-o ducă înapoi la Temple. — Înţeleg, îţi vine greu s-o păzeşti. — Nu, mă întristează. Maison-Rouge tuşi puternic; pe măsură ce pătrundea mai adânc în gratia de fier, pila făcea mai mult zgomot. — Şi ce s-a hotărât până la urmă? întrebă Duchesne, după ce accesul de tuse al purtătorului de chei trecu. — S-a hotărât să rămână aici, dar să i se intenteze numaidecât procesul. — Vai! Biata femeie! spuse Gilbert. Duchesne, al cărui auz era mai fin decât al colegului său, sau a cărui atenţie era mai puţin captivată de poveştile lui Mardoche, se aplecă să tragă cu urechea spre compartimentul din stânga. Purtătorul cheilor observă mişcarea. — Aşa că, înţelegi dumneata Duchesne, spuse el cu vioiciune, tentativele conspiratorilor vor deveni cu atât mai disperate cu cât ei îşi vor da seama că au mai puţin timp înaintea lor ca să le pună la cale şi să le execute. Se vor dubla paznicii la închisori, dat fiind că-i vorba nici mai mult nici mai puţin decât de o invazie armată în Conciergerie. Conspiratorii vor ucide totul în calea lor până vor pătrunde la regină, la văduva Capet, vreau să spun. — Ei, na! dar cum au să intre conspiratorii? — Deghizaţi în patrioţi, se vor preface că încep iarăşi un 2 septembrie, ticăloşii! Şi-apoi, odată uşile deschise, s-a isprăvit! Urmă o clipă de tăcere, prilejuită de uimirea paznicilor. Purtătorul de chei auzi, cu bucurie şi spaimă totodată, cum pila continua să scârţie. Bătură orele nouă. În acelaşi timp se auziră ciocănituri la uşa grefei, dar cei doi paznici, preocupaţi, nu răspunseră. — Ei bine, vom veghea, vom veghea fără răgaz, spuse Gilbert. — Şi, dacă trebuie, vom muri la posturile noastre ca nişte adevăraţi republicani, adăugă Duchesne. „Curând trebuie să termine", îşi spunea purtătorul de chei, ştergându-şi fruntea de sudoare. — Şi dumneata, în ceea ce te priveşte, zise Gilbert, veghezi, presupun, căci n-ai să fii mai ferit decât noi, dac-ar fi să se întâmple vreun eveniment de felul celui pe care ni-l prevesteşti. — Nici vorbă, spuse purtătorul de chei. Eu îmi petrec nopţile făcând rond după rond. Dealtfel, sunt şi foarte istovit; voi ăştilalţi faceţi cel puţin cu schimbul şi din două nopţi puteţi dormi una. În clipa aceea se auziră pentru a doua oară bătăi în uşa de la grefă. Mardoche tresări. Orice incident, cât de mic, putea împiedica reuşita planului său. — Ce mai e şi asta? întrebă el ca din întâmplare. — Nimic, nimic, răspunse Gilbert, grefierul de la Ministerul de Război pleacă şi-mi dă de ştire. — Aha! exclamă purtătorul cheilor. Dar grefierul se încăpăţâna să bată în uşă. — Bine! bine! strigă Gilbert fără să plece de la fereastră. Bună seara!... Cu bine!... — Îmi pare că spune ceva, făcu Duchesne, întorcându-se cu faţa spre uşă. Răspunde-i. Atunci se auzi glasul grefierului: — Hai, vino, cetăţene gardian, aş vrea să-ţi spun ceva, doar o clipă. Vocea, copleşită precum părea de-o emoţie care-i înlătura accentul obişnuit, îl făcu pe purtătorul cheilor să-şi ciulească urechile, crezând că o recunoaşte. — Ce pofteşti, cetăţene Durand? întrebă Gilbert. — Vreau să-ţi spun ceva. — Ei, lasă c-ai să-mi spui mâine dimineaţă. — Nu, în seara asta. Trebuie să-ţi vorbesc în seara asta, repetă aceeaşi voce. „Ce are să se întâmple oare? şopti purtătorul cheilor. Asta e vocea lui Dixmer." Sinistră şi răsunătoare, vocea aceea părea că imprimă un accent funebru ecoului îndepărtat al coridorului sumbru. Duchesne se întoarse. — Ei hai, zise Gilbert, fiindcă vrea numaidecât, iată, mă duc. Purtătorul cheilor se folosi de clipa în care atenţia celor doi gardieni era absorbită de-o împrejurare neprevăzută şi dădu fuga la fereastra reginei. — Gata? întrebă el. — Sunt la mai mult de jumătate, răspunse regina. — Grăbiţi-vă! şopti el. — Ei, cetăţene Mardoche, spuse Duchesne, unde eşti? — Iată-mă, exclamă purtătorul cheilor întorcându-se repede la fereastra primei încăperi. În aceeaşi clipă, în vreme ce era gata să-şi ia din nou locul, un strigăt teribil răsună în închisoare, pe urmă un potop de ocări, apoi zăngănitul unei săbii, trasă din teaca-i de metal. — A! ticălosule, tâlharule! strigă Gilbert. Şi zarva unei lupte se auzi din coridor. În acelaşi timp, uşa se deschise: temnicierul văzu două umbre încăierându-se în faţa uşii şi lăsând liberă trecerea unei femei, care, împingându-l pe Duchesne, se repezi în încăperea reginei. Duchesne, fără să se îngrijoreze de prezenţa femeii, alergă să dea ajutor camaradului său. Temnicierul se repezi la cealaltă fereastră: văzu femeia îngenuncheată în faţa reginei, rugând-o, implorând-o pe arestată să schimbe îmbrăcămintea cu dânsa. Mardoche se aplecă cu ochii scânteind, încercând să observe chipul femeii pe care se temea c-o recunoscuse. Dintr-o dată scoase un strigăt îndurerat. — Geneviève! Geneviève! rosti el îngrozit. Regina lăsase să-i cadă pila din mână şi părea zdrobită, încă o tentativă neizbutită! Temnicierul prinse cu amândouă mâinile şi zgâlţâi cu o sforţare supremă gratia de fier tăiată de pilă. Dar muşcătura oţelului în gratie nu era destul de adâncă şi gratia rezistă. În răstimpul acesta, Dixmer reuşise să-l împingă pe Gilbert înapoi în închisoare şi era gata să intre cu el, când Duchesne, împingând uşa, izbuti să-l respingă. Dar nu putu închide uşă. Dixmer, disperat, vârâse braţul între uşă şi uşorul ei. La capătul braţului, încleştat în palmă, se afla pumnalul, care, frecându-se de catarama de aramă a centironului, lunecase de-a lungul pieptului gardianului, despicându-i haina şi sfâşiindu-i carnea. Cei doi bărbaţi se străduiau să-şi adune toate puterile şi, în acelaşi timp, strigau după ajutor. Dixmer simţi că i se rupe braţul; îşi sprijini umărul de uşă şi, îrnpingând cu toată puterea, izbuti să-şi tragă afară braţul zdrobit. Uşa se închise cu zgomot. Duchesne împinse zăvoarele, în vreme ce Gilbert răsuci cheia în broască. Paşi grăbiţi răsunară pe coridor, după care totul se sfârşi. Cei doi paznici se uitară unul la altul şi începură a căuta în jur. Auziră zgomotul pe care îl făcea falsul temnicier încercând să rupă gratia. Gilbert se repezi în închisoarea arestatei, unde o găsi pe Geneviève în genunchi în faţa reginei, implorând-o să schimbe îmbrăcămintea cu ea. Duchesne apucă cu amândouă mâinile carabina şi alergă la fereastră: văzu un om agăţat de gratiile ferestrei pe care le zgâlţia cu disperare şi prin care zadarnic încerca să treacă. Puse carabina la ochi. Tânărul văzu ţeava carabinei aplecându-se asupra lui şi spuse: — Da! ucide-mă; trage! Şi, sublim în disperarea sa, îşi umflă pieptul ca să înfrunte glontele. — Cavalere! exclamă regina, cavalere, te implor, cruţă-ţi viaţa, cruţă-ţi viaţa! La glasul Mariei-Antoaneta, Cavalerul de Maison-Rouge căzu în genunchi. Puşca se descarcă, dar căderea lui în genunchi îl salvă; glontele trecu pe lângă capul său. Geneviève îşi crezu prietenul ucis şi, pierzându-şi cunoştinţa, se prăbuşi pe lespezi. Când fumul de puşcă se risipi, nu mai era nimeni în curtea femeilor. După vreo zece minute, treizeci de soldaţi, conduşi de doi comisari, cercetau Conciergerie până în cele mai ascunse cotloane. Nimeni nu fu găsit. Grefierul trecu liniştit şi surâzător prin faţa fotoliului în care şedea taica Richard. Cât despre temnicer, el ieşise strigând: — Alarmă! alarmă! Santinela voise să-l oprească, punându-i baioneta în piept, dar câinii lui se repeziră la gâtul santinelei. Numai Geneviève a fost arestată, interogată şi băgată în închisoare.     Capitolul XLV CERCETĂRILE   Nu mai putem lăsa în uitare pe unul dintre personajele principale ale povestirii de faţă, cel care, în vreme ce se petreceau evenimentele din capitolul precedent, suferea mai tare decât toţi, cu atât mai mult cu cât suferinţele lui merită cu prisosinţă compasiunea cititorilor noştri. Strada La Monnaie era scăldată în soare, iar cumetrele adunate în faţa uşilor stăteau la taifas bucuroase tare, de parcă oraşul n-ar fi fost într-un val de sânge de mai bine de zece luni, când iată că Maurice se întoarse cu trăsurica pe care făgăduise s-o aducă. Lăsă hăţurile calului în mâinile unui lustragiu din faţa bisericii Saint-Eustache şi urcă, cu inima plină de bucurie, treptele scării. Ce sentiment dătător de viaţă e dragostea! Ea ştie să însufleţească inimile inerte la orice senzaţie, ea populează pustiurile şi aduce în faţa ochilor imaginea fiinţei iubite, ea face ca vocea care cântă în sufletul îndrăgostitului să-i arate lumea întreagă scăldată în lumina sclipitoare a speranţei şi fericirii, şi, dat fiind că acest sentiment este pe cât de generos, pe atât de egoist, îndrăgostitul devine orb la tot ce nu e fiinţa adorată. Maurice nu văzu femeile, Maurice nu le auzi palavrele. El n-o vedea decât pe Geneviève făcând pregătirile în vederea plecării care avea să le asigure o fericire trainică, n-o auzea decât pe Geneviève fredonând dusă pe gânduri cântecelu-i obişnuit, şi cântecelul acela îi suna atât de dulce în urechi, încât ar fi jurat că aude modulaţiile vocii ei concomitent cu scrâşnetul unei broaşte ce se încuie. În faţa intrării Maurice se opri. Uşa — care de obicei rămânea încuiată — era întredeschisă, ceea ce îl miră pe Maurice. Se uită jur-împrejur să vadă dacă n-o zăreşte cumva pe Geneviève în coridor, dar Geneviève nu se afla acolo. Atunci intră, străbătând anticamera, sufrageria, salonul. Cercetă şi dormitorul. Anticamera, sufrageria, salonul, dormitorul, toate erau pustii. Cheamă, strigă, dar nimeni nu răspunde. Îndatoritorul plecase, cum dealtfel se ştie. Maurice se gândi că, în lipsa lui, Geneviève va fi avut nevoie de vreo funie ca să lege cuferele sau de ceva provizii pentru drum, şi că va fi plecat să le cumpere. Imprudenţa ei îi păru mare, dar, cu toate că neliniştea începuse să-l cuprindă, încă nu bănuia nimic. Se hotărî să aştepte, plimbându-se în lung şi-n lat şi aplecându-se din timp în timp afară pe fereastră, prin deschizătura căreia pătrundeau răbufniri de vânt amestecate cu ploaie. La un moment dat, i se păru că aude un pas pe scară; ciuli urechea: nu era pasul Genevièvei. Cu toate acestea alergă până la scară, se aplecă peste rampă şi îl văzu pe îndatoritorul său urcând alene scara, cu nepăsarea atât de obişnuită a slujitorilor. — Scaevola! îi strigă el. Îndatoritorul înălţă capul. — A! dumneata eşti, cetăţene? — Da, eu; unde e cetăţeana? — Cetăţeana? întrebă Scaevola mirat, continuând să urce. — Da. N-ai văzut-o pe jos? — Nu. — Atunci coboară, întreabă pe portar şi cere informaţii de la vecini. — Numaidecât. Scaevola coborî iarăşi. — Mai repede, hai, mai repede! strigă Maurice. Nu vezi că stau ca pe jăratec? Maurice aşteptă cinci-şase minute pe scară, pe urmă, văzând că Scaevola nu apare, intră în apartament şi se aplecă din nou prin fereastră afară, îl văzu pe Scaevola intrând în două-trei prăvălii şi ieşind fără să fi aflat nimic. În culmea nerăbdării, îl strigă. Îndatoritorul înălţă capul şi-l văzu la fereastră pe stăpânul său plin de nerăbdare. Maurice îi făcu semn să urce. — E cu neputinţă să fi ieşit, îşi spuse Maurice. Şi o strigă din nou: — Geneviève! Geneviève! Totul părea a fi mort. Camera goală parcă nu mai avea nici ecou. Scaevola intră. — Ştii, portarul e singurul care-a văzut-o. — Portarul a văzut-o? — Da, vecinii n-au auzit nimic. — Portarul zici c-a văzut-o? Cum? — A văzut-o plecând. — Aşadar a plecat? — Aşa se pare. — Singură? E cu putinţă ca Geneviève să fi plecat singură. — Nu era singură, cetăţene, era cu un bărbat. — Cum cu un bărbat? — Cel puţin aşa spune cetăţeanul portar. — Du-te şi adu-l aici. Trebuie să aflu cine e bărbatul acela. Scaevola făcu doi paşi spre uşă. Pe urmă, întorcându-se, spuse părând că stă pe gânduri: — Aşteaptă puţin. — Ce e? Vorbeşte! — Poate că bărbatul care a fugit după mine. — Un bărbat a alergat după tine? — Da. — De ce? — Ca să-mi ceară cheia din partea dumitale. — Care cheie, nenorocitule? Hai spune, spune odată! — Cheia de la apartament. — Şi-ai dat cheia de la apartament unui străin? strigă Maurice apucându-l cu amândouă mâinile de guler. — Dar nu e un străin, domnule, e unul dintre prietenii dumitale. — A, da? Unul dintre prietenii mei? Atunci e Lorin fără îndoială. Aşa trebuie să fie, va fi plecat cu Lorin. Şi Maurice zâmbi, aşa livid cum era, şi îşi şterse cu batista fruntea udă de sudoare. — Nu, nu, domnule, nu era el, spuse Scaevola. Ce dracu! nu-l cunosc eu pe domnul Lorin? — Atunci cine era? — Îl ştii şi dumneata bine, cetăţene: bărbatul care-a venit într-o zi... — Care zi? — Ziua în care dumneata erai atât de trist. Cel care te-a luat cu el şi pe urmă te-ai întors atât de vesel... Scaevola băgase de seamă toate amănuntele. Matirice se uită la el uluit, un fior îi străbătu prin toate mădularele, apoi, după o tăcere lungă, întreabă: — Dixmer? — Da, zău, cred că el e, cetăţene, răspunse îndatoritorul. Maurice se clătină şi, trăgându-se îndărăt, căzu într-un fotoliu. Ochii i se înceţoşară. — Doamne-Dumnezeule! şopti el. Când deschise ochii, privirile îi căzură pe buchetul de violete uitat sau mai degrabă lăsat de Geneviève. Se repezi la el, îl luă, îl sărută, apoi, observând locul în care fusese pus, zise: — Nu mai rămâne nici o îndoială: violetele... sunt ultimul ei rămas bun! Maurice se întoarse şi abia atunci băgă de seamă cufărul: era doar pe jumătate făcut; restul rufelor erau pe jos sau în dulapul întredeschis. Fără îndoială, rufele ce se aflau pe jos îi căzuseră Genevièvei din mâini la ivirea lui Dixmer. Din clipa aceea, îşi explică totul. Scena îi apăru vie şi groaznică în faţa ochilor, între cei patru pereţi, martori odinioară ai unei atât de mari fericiri. Până în clipa aceea Maurice fusese doborât, zdrobit. Deşteptarea fu cumplită, mânia tânărului — înspăimântătoare. Se ridică, închise fereastra rămasă întredeschisă, luă de deasupra biroului două pistoale, gata încărcate pentru călătorie, le cercetă capsele şi, găsindu-le în bună stare, puse pistoalele în buzunarele de la haină. Pe urmă îşi strecură în buzunar două fişicuri de ludovici, pe care, în ciuda patriotismului său, socotise că e înţelept să-i păstreze în fundul unui sertar, şi, luând în mână sabia, cu teacă cu tot, spuse: — Scaevola, cred că ţii la mine. De cincisprezece ani te afli la noi, întâi la tata, apoi la mine. — Da, cetăţene, răspunse îndatoritorul îngrozit, căci paloarea, vinişoarele ieşite şi tremurul nervos al stăpânului său îl speriară: niciodată nu-l văzuse într-o asemenea stare pe omul acela care trecea pe bună dreptate drept cel mai puternic dintre bărbaţi; da, spune ce-mi porunceşti? — Ascultă, dacă doamna care locuia aici... Maurice se întrerupse. Vocea îi tremura atât de tare, rostind cuvintele de mai sus, încât nu mai putu continua. — Dacă se întoarce, urmă el după o clipă, primeşte-o; încuie uşa după ce va fi intrat, ia carabina asta, aşează-te pe scară şi cu preţul capului, cu preţul vieţii, cu preţul sufletului tău, să nu laşi pe nimeni să intre. Dacă vor să spargă uşa, apăr-o; loveşte, ucide, nu te teme de nimic, Scaevola. Iau totul asupra mea. Glasul tânărului nostru, încrederea lui plină de vehemenţă îl înflăcără şi-l exaltară pe Scaevola. — Nu numai că voi ucide, spuse el, dar mă voi lăsa chiar ucis pentru cetăţeana Geneviève. — Îţi mulţumesc... Acuma, ascultă. Apartamentul ăsta mi-a devenit nesuferit şi nu mai vreau să calc aici până nu o voi găsi. Dacă va putea să scape şi dacă se întoarce, aşează pe fereastră vasul mare japonez cu margarete, florile care-i plăceau atât de mult. Asta în timpul zilei. Noaptea să pui un sfeşnic. De fiecare dată când voi trece pe la capătul străzii, voi avea veşti; câtă vreme n-am să mai văd nici sfeşnicul şi nici vasul japonez, voi continua cercetările. — Vai! domnule, fii cu băgare de seamă, fii cu băgare de seamă! exclamă Scaevola. Maurice nici măcar nu răspunse. Se repezi afară din cameră, coborî scara de parc-ar fi avut aripi şi alergă într-un suflet la Lorin. Ar fi greu de redat uimirea, mânia, furia demnului nostru poet când află asemenea veste; ar însemna să repetăm elegiile emoţionante pe care trebuie să i le fi inspirat Oreste lui Pilade. — Aşadar, nu ştii unde se află? întreba el întruna. — Pierdută, dispărută! urla Maurice în paroxismul disperării; a ucis-o, Lorin, a ucis-o! — Nu, scumpul meu prieten, nu, dragul meu Maurice, n-a ucis-o. Nu ucizi o femeie ca Geneviève, după atâtea zile de gândire. Dacă ar fi ucis-o, ar fi ucis-o pe loc şi, ca semn de răzbunare, i-ar fi lăsat trupul în casa ta. Nu, dragul meu, a fugit cu ea, peste măsură de fericit că şi-a găsit comoara. — Tu nu-l cunoşti, Lorin, tu nu-l cunoşti, se tânguia Maurice. Omul ăsta avea ceva funest în privire. — Da' de unde, te înşeli. Mi s-a părut totdeauna un om de treabă. A luat-o ca s-o sacrifice. Are să fie arestat împreună cu ea. Au să-i ucidă pe amândoi. Iată unde stă primejdia, spunea Lorin. Şi vorbele lui măreau îndoit tulburarea lui Maurice. — Am s-o găsesc! Am s-o găsesc sau am să mor, strigă el. — Cât despre asta, e sigur c-avem s-o găsim, zise Lorin. Linişteşte-te. Ascultă, Maurice, dragul meu Maurice, nu cauţi bine dacă nu te gândeşti, şi gândeşti greşit dacă te frămânţi, aşa cum faci tu. — Rămâi cu bine, Lorin, rămâi cu bine. — Dar ce ai de gând să faci? — Plec. — Şi pe mine mă laşi? De ce? — Pentru că treaba asta mă priveşte numai pe mine, pentru că numai eu trebuie să-mi risc viaţa ca s-o salvez pe cea a Genevièvei. — Vrei să mori? — Am să înfrunt orice. Vreau să mă duc să-l găsesc pe preşedintele comitetului de supraveghere, vreau să stau de vorbă cu Hébert, Danton, Robespierre. Voi mărturisi tot, dar trebuie să mi-o redea. — Bine, fie, spuse Lorin. Şi fără să mai aduge nici un cuvânt, se închise cu centironul, îşi puse pe cap pălăria de uniformă şi, aşa cum făcuse şi Maurice, apucă două pistoale încărcate pe care le vârî în buzunare. — Hai să plecăm, adăugă el simplu. — Dar te compromiţi! exclamă Maurice. — Ei şi?   Când piesa-i pe sfârşite, trebuie, dragul meu, În bună tovărăşie să te-ntorci cu amicul tău.   — Unde mergem să căutăm în primul rând? întrebă Maurice, — Să căutăm mai întâi în vechiul cartier, în vechea stradă Saint-Jacques, pe urmă să-l pândim pe Maison-Rouge; unde-i el, trebuie să fie şi Dixmer; pe urmă să ne ducem prin preajma caselor din Vieille-Corderie. Ştii că se vorbeşte s-o transfere pe Antoaneta la Temple? Crede-mă, oameni ca ei abia în ultima clipă pierd speranţa de-a o salva. — Da, repetă Maurice, într-adevăr, ai dreptate... Maison-Rouge crezi că e în Paris? — Dixmer sigur e. — Adevărat, adevărat. S-au reîntâlnit, spuse Maurice, pe care câteva străfulgerări îl ajutară să-şi recapete, încet, încet, capacitatea de-a raţiona. Atunci, chiar în clipa aceea, cei doi prieteni se puseră pe căutat, dar totul fu în zadar. Parisul e mare şi întunericul lui — de nepătruns. Nici o prăpastie n-a ştiut vreodată să ascundă mai bine taina pe care crima sau nenorocirea i-a încredinţat-o. De sute de ori Lorin şi Maurice trecură prin Piaţa Grève, de sute de ori au fost la un pas de căsuţa în care locuia Geneviève, păzită fără răgaz de Dixmer, aşa cum preoţii de altădată îşi păzeau victima hărăzită sacrificiului. Cât despre Geneviève, văzându-se sortită pieirii, ea acceptase sacrificiul şi, ca toate fiinţele generoase, voia să moară fără vâlvă; dealtfel, se temea de publicitatea pe care Maurice n-ar fi şovăit nici o clipă s-o dea răzbunării sale mai puţin pentru Dixmer, cât pentru cauza reginei. Păstră, aşadar, o tăcere atât de profundă de parcă moartea îi încleştase gura. Totuşi, fără să-i spună lui Lorin, Maurice se dusese să se roage de membrii neînduratului Comitet al Salvării Publice, iar Lorin, pe de altă parte, fără să-i spună lui Maurice, întreprinsese şi el aceleaşi demersuri. Aşa că, în aceeaşi zi, câte o cruce roşie fusese făcută de Fouquier-Tinville în dreptul numelor lor şi cuvântul suspecţi îi legă într-o acoladă sângeroasă.     Capitolul XLVI JUDECATA   În a douăzeci şi treia zi din vendemiar, anul al II-lea al Revoluţiei Franceze, una şi indivizibilă, corespund datei de 14 octombrie 1793, stil vechi, cum se spunea pe-atunci, o mulţime curioasă năvălise dis-de-dimineaţă umplând până la refuz tribunele sălii în care se ţineau şedinţele revoluţionare. Culoarele palatului, aleile şi străzile ce duceau la Conciergerie erau năpădite de spectatori dornici să afle şi plini de nerăbdare, care-şi împărtăşeau unii altora zvonurile şi patimile, cum valurile îşi împărtăşesc unele altora vuietul şi spuma. În ciuda curiozităţii ce pusese stăpânire pe fiecare spectator, sau poate tocmai din pricina curiozităţii, fiece val al acestei mări neliniştite, strânsă între două obstacole, obstacolul dinafară care o împingea şi obstacolul dinăuntru care o respingea, îşi păstra în acel flux şi reflux aproape acelaşi loc pe care apucase să-l ocupe. Totuşi, cei mai bine plasaţi înţeleseseră că poziţia lor va stârni invidia celorlalţi, pe care încercaseră s-o domolească povestind vecinilor mai prost plasaţi decât ei, care transmiteau la rândul lor mai departe, tot ce vedeu şi ce auzeau. Dar lângă uşa tribunalului o ceată de bărbaţi înghesuiţi îşi aruncau invective grosolane, certându-se pentru zece centimetri, căci zece centimetri în lăţime le-ar fi fost de-ajuns ca să poată vedea printre doi umeri un colţ de sală şi chipurile judecătorilor, iar zece centimetri în înălţime le-ar fi fost de-ajuns ca să vadă, pe deasupra capetelor celor din faţă, sala întreagă şi chipul acuzatei. Din nenorocire, trecerea de pe coridor în sală, un culoar foarte îngust, fusese luata în stăpânire aproape în întregime de către un bărbat lat în umeri şi care îşi ţinea braţele curbate ca nişte arcuri, proptind întreaga mulţime unduitoare, gata să se năpustească în sală dacă meterezul acela uman nu i-ar fi stat în cale. Bărbatul neclintit de pe pragul tribunalului era tânăr şi chipeş şi la fiecare asalt mai puternic al mulţimii îşi scutura ca pe-o coamă părul des, sub care strălucea o privire întunecată şi hotărâtă. Apoi, după ce respingea mulţimea dintr-o privire şi dintr-un gest, ca un stăvilar însufleţit, oprindu-i asalturile încăpăţânate, tânărul revenea la starea de imobilitate şi de atenţie concentrată. De sute de ori masa compactă încercase să-l dea la o parte, căci era înalt de statură şi din spatele lui era cu neputinţă să se vadă ceva. Dar, cum am mai spus, o stâncă n-ar fi fost mai greu de clintit decât el. Totuşi, de la celălalt capăt al mării de oameni, prin chiar inima mulţimii înghesuite, un alt bărbat îşi croise drum cu o stăruinţă soră cu cruzimea; nimic nu-i stăvilise neobosita înaintare, nici loviturile celor pe care-i depăşea, nici ocările celor pe care-i strivea trecând, nici vaietele femeilor, căci erau multe femei în gloata aceea. La lovituri răspundea cu lovituri, la ocări cu câte-o privire dinaintea căreia se trăgeau îndărăt şi cei mai viteji, la vaiete — cu o nepăsare care aducea a dispreţ. În sfârşit, ajunse în spatele tânărului voinic, care închidea, ca să zicem aşa, intrarea în sală. Şi în toiul aşteptării generale, căci fiecare dintre cei de faţă voia să vadă cum se vor petrece lucrurile între cei doi aprigi antagonişti, în toiul aşteptării generale, cum spuneam, viteazul nostru îşi încercă metoda, care consta în a-şi introduce între doi spectatori coatele ca nişte pene şi în a-şi croi drum printre trupurile cele mai înghesuite unele într-altele. Totuşi, acest tânăr era mai curând scund, avea obrajii palizi şi picioare subţiri ce vădeau o alcătuire bicisnică, după cum ochii săi înflăcăraţi erau semnul unei voinţe de nezdruncinat. Dar abia dacă atinse cu cotul şoldul tânărului din faţa lui, şi acesta, uimit de agresiunea celuilalt, se întoarse cât ai clipi şi ridică pumnul care, lăsându-se să cadă, ameninţa să-l strivească pe îndrăzneţ. Cei doi vrăjmaşi se aflară atunci faţă în faţă şi un strigăt înăbuşit scăpă în aceeaşi clipă fiecăruia dintre ei. Se recunoscuseră. — Cetăţene Maurice, zise tânărul delicat, cu un accent de inexprimabilă durere, dă-mi voie să trec. Lasă-mă să văd, te rog din adâncul sufletului. Pe urmă poţi să mă ucizi. Maurice, căci el era, se simţi pătruns de înduioşare şi admiraţie pentru un asemenea devotament, pentru o asemenea voinţă neclintită. — Dumneata! şopti el. Dumneata aici! Câtă nesocotinţă! — Da, eu aici, dar sunt sleit de puteri... Doamne-Dumnezeule!, o aud vorbind! Lasă-mă s-o văd! Lasă-mă s-o ascult! Maurice îi făcu loc şi tânărul trecu înaintea lui. Atunci, dat fiind că Maurice se afla în fruntea gloatei, nimic nu mai putea împiedica vederea celui care suferise atâtea lovituri şi atâtea împotriviri ca să poată ajunge până acolo. Întreaga scenă şi şoaptele prilejuite de ea deşteptară curiozitatea judecătorilor. Acuzata îşi întoarse şi ea privirile înspre partea aceea unde, în fruntea mulţimii, îl zări şi-l recunoscu pe cavaler. Un fior o tulbură o clipă pe regină, care era aşezată în fotoliul de fier. Interogatoriul, condus de preşedintele Harmand, interpretat de Fouquier-Tinville şi comentat de Chauveau-Lagarde, apărătorul reginei, dură atât cât îngăduiră puterile judecătorilor şi ale acuzatei. Tot timpul, Maurice rămase neclintit pe locul său, în vreme ce de mai multe ori spectatorii se reîntoarseră, atât în sală cât şi pe coridoare. Cavalerul se sprijinea de un stâlp şi era tot atât de palid ca stâlpul de care se proptise. Noaptea opacă urmă zilei; câteva lumânări aprinse pe mesele juraţilor, câteva lămpi care filau pe pereţii sălii luminau cu reflexele lor sinistre şi roşietice chipul nobil al acelei femei care păruse atât de frumoasă sub luminile strălucitoare ale serbărilor de la Versailles. Se afla acolo singură, răspunzând scurt, dispreţuitor, la întrebările preşedintelui şi aplecându-se uneori la urechea apărătorului ca să-i vorbească în şoaptă. Fruntea ei albă şi netedă nu pierduse nimic din mândria-i obişnuită. Era îmbrăcată în rochia cu dungi negre pe care, de la moartea regelui, nu mai voise s-o lepede. Judecătorii se ridicară spre a se duce să dezbată; şedinţa se terminase. — M-am arătat oare prea semeaţă, domnule? îl întrebă ea pe Chauveau-Lagarde. — Vai! doamnă, răspunse el, are să vă stea întotdeauna bine să vă arătaţi precum sunteţi. — Ai văzut cât e de mândră! exclamă o femeie din asistenţă, de parcă o voce ar fi răspuns întrebării pe care nefericita tocmai o pusese apărătorului ei. Regina întoarse capul către femeia aceea. — Ei da, repetă femeia, spun că eşti mândră, Antoaneta, şi că mândria asta a ta te-a pierdut. Regina roşi. Cavalerul se întoarse spre femeia care rostise cuvintele de mai sus şi îi spuse cu blândeţe: — Era regină. Maurice îl prinse de închietura mâinii. — Hai, îi spuse el în şoaptă, ai tăria de-a nu te pierde, dându-te în vileag. — Domnule Maurice, îi răspunse cavalerul, eşti bărbat şi vorbeşti cu un bărbat. Spune-mi, crezi oare că vor putea s-o condamne? — Nu cred, răspunse Maurice, sunt sigur. — O femeie! exclamă Maison-Rouge cu un suspin. — Nu, o regină, replică Maurice. Dumneata însuţi ai spus-o adineaori. Cavalerul îl prinse la rândul său pe Maurice de încheietura mâinii şi, cu o putere de care nu l-ai fi crezut în stare, îl sili să se aplece spre el. Se făcuse ceasul trei şi jumătate de noapte, goluri mari se puteau vedea în rândurile spectatorilor. Câteva lumini se stinseră ici-colo, lăsând unele părţi din sală în întuneric. Una dintre părţile cele mai întunecate era tocmai cea în care se găseau cavalerul şi Maurice, care asculta ceea ce avea să-i spună. — De ce te afli aici şi ce cauţi, îl întrebă cavalerul, dumneata, domnule, care n-ai o inimă de tigru? — Ei, Doamne! răspunse Maurice, am venit să aflu ce s-a întâmplat cu o femeie nefericită. — Da, spuse Maison-Rouge, cea pe care soţul ei a băgat-o în celula reginei, nu-i aşa? Cea care a fost arestată sub ochii mei? — Geneviève? — Da, Geneviève. — Aşadar, Geneviève e arestată, sacrificată de soţul ei, ucisă de Dixmer?... Vai! înţeleg totul, acum înţeleg totul. Cavalere, povesteşte-mi ce s-a petrecut, spune-mi unde se află, spune-mi unde-aş putea s-o regăsesc. Cavalere... femeia aceasta e toată viaţa mea, înţelegi? — Ei bine, am văzut-o; eram de faţă când a fost arestată. Şi eu venisem s-o scot pe regină din închisoare! Dar cele două planuri ale noastre, pe care nu ni le-am putut împărtăşi, s-au distrus unul pe altul, în loc să se ajute reciproc. — Şi dumneta n-ai salvat-o cel puţin pe ea, pe sora dumitale, pe Geneviève? — Parc-aş fi putut? Nişte zăbrele de fier mă despărţeau de ea. Vai! Dac-ai fi fost şi dumneata acolo, dacă ne-am fi putut uni puterile, bara blestemată ar fi cedat şi le-am fi salvat pe amândouă. — Geneviève! Geneviève! şopti Maurice. Apoi, uitându-se la Maison-Rouge cu o furie de nedescris, îl întrebă: — Şi Dixmer? Ce-i cu el? — Nu ştiu. A fugit pe unde a putut, ca şi mine. — O! exclamă Maurice cu dinţii strânşi, dacă se-ntâmplă să-mi iasă vreodată în cale... — Da, înţeleg. Dar situaţia nu e încă disperată pentru Geneviève, spuse Maison-Rouge, pe câtă vreme aici, pe câtă vreme regina... Ascultă, Maurice, eşti un om de suflet, eşti un om puternic, ai prieteni... Te rog cum te rogi lui Dumnezeu, ajută-mă să salvez regina. — Te mai gândeşti încă?  — Maurice, Geneviève te conjură prin glasul meu. — Nu rosti numele ăsta, domnule. Cine ştie dacă n-ai fi sacrificat-o şi dumneata pe biata femeie, la fel ca Dixmer? — Domnule, răspunse cavalerul cu mândrie, când lupt pentru o cauză, eu ştiu să nu pun în joc decât propria-mi persoană. În clipa aceea, uşa de la sala de dezbateri se redeschise. Maurice era gata să răspundă. — Tăcere, domnule! spuse cavelerul. Tăcere! Iată, intră judecătorii. Şi Maurice simţi cum tremură mâna pe care Maison-Rouge, palid şi gata să-şi piardă echilibrul, tocmai i-o pusese pe braţ. — Ah! şopti cavalerul, nu mai am putere. — Curaj şi ţine-ţi firea, altfel eşti pierdut, spuse Maurice. Curtea intră, într-adevăr, şi vestea prezenţei ei se răspândi în coridoare şi galerii. Mulţimea se năpusti din nou în sală şi luminile se aprinseră parcă de la sine pentru o asemenea clipă decisivă şi solemnă. Regina fu şi ea readusă în sală: stătea dreaptă, nemişcată, trufaşă, cu ochii ficşi şi buzele strânse. Îi fu citită sentinţa care o condamna la pedeapsa cu moartea. Ascultă fără să pălească, fără să clipească, fără ca nici un muşchi al feţei sale să arate vreo urmă de emoţie. Apoi se întoarse spre cavaler, îndreptă către el o lungă şi grăitoare privire, ca să-i mulţumească acestui om pe care nu-l văzuse niciodată altfel decât ca pe statuia însufleţită a devotamentului. Apoi, sprijinindu-se de braţul ofiţerului de jandarmi care comanda trupa, ieşi liniştită şi demnă din incinta tribunalului. Maurice scoase un suspin lung. — Slavă Domnului! spuse el, nimic din declaraţia sa n-o compromite pe Geneviève, şi mai sunt încă speranţe. — Slavă Domnului! murmură pe de altă parte Cavalerul de Maison-Rouge, totul s-a încheiat şi lupta s-a sfârşit. Nu mai aveam putere să merg mai departe. — Curaj! îi spuse Maurice în şoaptă. — Voi avea! îi răspunse cavalerul. Şi amândoi, după ce-şi strânseră mâinile, plecară, ieşind prin două uşi diferite. Regina fu dusă iarăşi la Conciergerie. Când păşi înăuntrul închisorii, orologiul cel mare bătea ceasurile patru dimineaţa. Când dădu să iasă de pe Pont-Neuf, Maurice fu oprit de cele două braţe ale lui Lorin. — Stai, spuse el, pe-aici nu se trece! — Dar de ce? — Încotro te duci? — Acasă. Acum pot să mă întorc, fiindcă ştiu ce s-a întâmplat cu ea. — Cu atât mai bine, dar n-ai să te duci acasă! — Care-i motivul? — Motivul iată-l: de două ceasuri jandarmii au venit să te aresteze. — Ah! exclamă Maurice. Cu atât mai bine. — Eşti nebun? Şi Geneviève? — Ai dreptate. Şi-atunci unde mergem? — La mine, ce naiba! — Dar te duc la pierzanie! — Cu atât mai bine. Hai, vino! Şi-l luă cu dânsul.

Alexandre Dumas COLIERUL REGINEI Volumul 2   Capitolul XLII   Două ambiţii care vor să treacă drept două iubiri   Jeanne era şi ea femeie, ba încă fără a fi regină. Rezultă de aici că, în clipa când se urcă în trăsură, compară frumosul palat de la Versailles, bogatul şi splendidul lui mobilier, cu cel de al patrulea etaj de pe strada Sainte-Claude, lacheii impozanţi cu bătrâna ei servitoare. Dar aproape numaidecât meschina mansardă şi bătrâna servitoare se cufundară în umbra trecutului, ca acele fantasme care, nemaiexistând, nu au existat niciodată şi Jeanne văzu căsuţa sa din cartierul Saint-Antoine, atât de distinsă, atât de graţioasă, atât de confortabilă, cum s-ar spune în zilele noastre, cu lachei mai puţin împodobiţi decât cei de la Versailles, dar tot atât de respectuoşi, tot atât de ascultători. Casa şi lacheii erau Versailles-ul ei; ea era tot atât de regină ca şi Maria-Antoaneta, iar dorinţele ei, cu condiţia de a şti să şi le înfrâneze, nu atât în limitele necesităţii cât ale raţionamentului, erau la fel de bine şi la fel de repede executate, ca şi când ea ar fi ţinut un sceptru.   Aşa că Jeanne ajunse acasă foarte încântată şi cu surâsul pe buze. Era încă devreme; luă hârtie, o pană şi cerneală, scrise câteva rânduri, le puse într-un plic din hârtie fină şi parfumată, scrise adresa şi sună. De-abia se stinsese ultimul clinchet al clopoţelului şi uşa se deschise: un lacheu aştepta în prag. — Aveam dreptate ― murmură Jeanne ― nici regina nu este mai bine slujită. Apoi, întinzând mâna, spuse: Du scrisoarea monseniorului cardinal de Rohan! Valetul înainta, luă scrisoarea şi ieşi fără să rostească măcar un cuvânt, cu acea supunere mută a servitorilor de casă mare. Contesa căzu într-o visare adâncă, o visare care era urmarea firească acelei de pe drum. Nu trecură nici cinci minute, că cineva bătu la uşă. — Intră! spuse doamna de La Motte. Acelaşi lacheu apăru. — Ce este? întrebă doamna de La Motte, schiţând un mic gest de nerăbdare, deoarece ordinul său nu fusese încă executat. — În clipa când ieşeam să îndeplinesc ordinele doamnei contese ― lămuri valetul ― monseniorul bătea la poartă. I-am spus că mergeam la palatul său. A luat scrisoarea doamnei contese, a citit-o, a sărit din trăsură şi a intrat zicând: “Bine, anunţă-mă!” — Şi? — Monseniorul este aici; aşteaptă ca doamna să binevoiască a-l primi. Un surâs uşor flutură pe buzele contesei. După câteva clipe, adăugă cu o vădită satisfacţie: — Spune-i să intre. Oare cele două clipe avusesem drept scop să-l facă pe un prinţ al bisericii să aştepte în anticamera sa, sau fuseseră necesare doamnei de La Motte ca să-şi schiţeze planul? Prinţul se ivi în prag. Întorcându-se acasă, trimiţând să-l caute pe cardinal, simţind o atât de mare bucurie la sosirea cardinalului, oare toate acestea însemnau că Jeanne avea un plan? Da, caci fantezia reginei, asemenea focurilor jucăuşe ce luminează văile când se întâmplă vreun incendiu, acea fantezie de regină şi, mai ales, de femeie, deschise privirilor intrigantei contese toate ungherele tainice ale unui suflet, de altfel prea mândru pentru a le ascunde.   Drumul de la Versailles la Paris este lung şi când îl faci având alături demonul cupidităţii, acesta are tot timpul să-ţi sufle la ureche calculele cele mai îndrăzneţe. Jeanne se simţea ameţită de cele un milion cinci sute de mii de livre risipite în diamante pe mătasea albă a sipetului domnilor Boehmer şi Bossange. Un milion cinci sute de mii de livre! Nu era oare o avere princiară, mai ales în ochii unei sărmane cerşetoare care, doar cu o lună în urmă, cerea de pomană de la cei mari? De bună seamă, era mult mai mare distanţa dintre Jeanne de Valois din strada Saint-Claude, la Jeanne de Valois din cartierul Saint-Antoine, decât dintre Jeanne de Valois, stăpâna a colierului.   Aşadar, străbătuse mai mult de jumătate din drumul norocului. Şi norocul la care râvnea Jeanne nu era o iluzie, cum ar fi cuvântul scris într-un contract sau posesiunea unui teritoriu, amândouă foarte importante, dar pentru care ai nevoie de inteligenţa minţii sau de agerimea ochiului. Nu, acest colier era cu totul altceva decât un contract sau pământul: acest colier era norocul care putea fi văzut: aşa va arăta veşnic, strălucitor şi fascinant; şi fiindcă regina îl dorea, putea şi Jeanne de Valois să-l viseze, fiindcă regina era în stare să renunţe la el, putea şi doamna de La Motte să-şi pună frâu ambiţiei.   Deci mii de gânduri nedesluşite, năluci stranii cu contururi înceţoşate despre care poe-tul Aristofan spunea că omul le asimilează în clipele lui de pasiune, mii de pofte, mii de furii ale patimei de a poseda luară pentru Jeanne, în timp ce străbătea drumul de la Paris la Versailles, chipuri de lupi, de vulpi şi de şerpi înaripaţi. Cardinalul, care trebuia să-i împlinească visele, le curmă firul prin prezenţa lui neaşteptată tocmai când doamna de La Motte ar fi dorit să-l vadă. El însuşi avea visele sale pe care le ascundea sub masca amabilităţii, sub aparenţa dragostei. — Ah, scumpă Jeanne! exclamă el. Iată-vă! Mi-aţi devenit atât de necesară, încât întreaga zi mi-a fost umbrită de gândul că sunteţi departe de mine. Cel puţin v-aţi întors sănătoasă de la Versailles? — După cum vedeţi, monseniore. — Şi mulţumită? — Încântată. — Deci regina v-a primit? — Imediat ce am ajuns, am şi fost introdusă la ea. — Aveţi noroc. După aerul dumneavoastră triumfător, pariez că regina v-a vorbit. — Am stat aproape trei ore în cabinetul maiestăţii sale.   Cardinalul tresări şi puţin a lipsit să nu repete după Jeanne, cu un glas plin de admiraţie: “Trei ore!” Dar se stăpâni şi zise: — Sunteţi o adevărată vrăjitoare şi nimeni nu vă poate rezista. — Oh, oh, exageraţi, scumpul meu prinţ! Aţi stat într-adevăr trei ore cu regina? Jeanne încuviinţă din cap. Trei ore! repetă cardinalul, zâmbind. Câte lucruri poate spune în trei ore o femeie inteligentă ca dumnea-voastră! — O, vă asigur, monseniore, că nu mi-am pierdut timpul. — Pariez că în aceste trei ore ― azvârli ca în treacăt cardinalul ― nu v-aţi gândit nici măcar o clipă la mine… — Sunteţi un ingrat! — Adevărat?! strigă cardinalul. — Am făcut pentru dumneavoastră mai mult decât să mă gândesc. — Ce-aţi făcut? — Am vorbit despre dumneavoastră. — Aţi vorbit despre mine? Cui? întrebă prelatul, cu o voce în care, cu toată stăpânirea de sine, se ghicea emoţia; şi inima prinse să-i bată. — Cui, dacă nu reginei? Şi rostind aceste cuvinte atât de preţioase pentru el, Jeanne avu delicateţea de a nu-l privi în faţă, ca şi când nici nu i-ar fi păsat de efectul spuselor ei. Domnul de Rohan era foarte emoţionat. — Ah! se precipită el. Haide, scumpă contesa, povestiţi-mi. Mă interesează atât de mult tot ce vi se întâmplă, încât nu vreau să pierd nici cel mai mic amănunt.   Jeanne zâmbi; ştia ce îl interesează pe cardinal, la fel de bine ca şi el însuşi. Cum însă îşi pregătise meticulos cele ce urma să povestească, cum ar fi făcut-o chiar dacă n-ar fi fost rugată, ea începu rar, lăsând să-i fie smulsă aproape fiecare silabă: istorisi în amănunt întrevederea, conversaţia, demonstrând cu fiecare cuvânt că, printr-una dintre acele întâmplări fericite care fac uneori norocul unui curtean, picase la Versailles într-o circumstanţă cu totul specială şi devenise, într-o singură zi, dintr-o străină, o prietenă aproape indispensabilă. Într-adevăr, într-o singură zi, Jeanne de La Motte fusese iniţiată în toate necazurile reginei, în toate neplăcerile domniei. Domnul de Rohan nu părea să reţină din povestire decât ceea ce regina spusese în legătura cu Jeanne. Jeanne, în povestirea sa, nu dădea importanţa decât la ceea ce spusese regină în legătură cu domnul de Rohan. Povestirea tocmai se sfârşise, când acelaşi lacheu intră, anunţând că masa e servită. Jeanne îl invită pe cardinal din ochi. Cardinalul acceptă printr-un semn. Dădu braţul stăpânei casei, care se obişnuise atât de repede să-i facă onorurile şi trecură în sufragerie.   După ce mâncară, după ce prelatul sorbi cu înghiţituri lungi speranţa şi iubire din relatările de zeci de ori reluate, de zeci de ori întrerupte ale acestei vrăjitoare, se văzu silit să-şi dea seama că va trebui să ţină cont de femeia din faţa lui, care ştia să ţină în mâini inimile celor puternici. Căci observă, cu surprindere şi spaimă totodată, că, în loc să se pună în valoare că orice femeie care se ştie răsfăţata şi de care ai nevoie, ea venea în întâmpinarea dorinţelor interlocutorului său, cu o gingăşie cu totul diferită de acea mândrie de leoaică manifestată la ultima masă luată împreuna în acelaşi loc şi în aceeaşi casă.   De data aceasta, Jeanne făcea pe gazda nu numai ca o femeie stăpână pe ea însăşi, ci şi ca o stăpână a celorlalţi. Nici urmă de sfială în privirea ei, nici o reţinere în glas. Oare nu stătuse ea întreaga zi în preajma celor mai iluştri aristocraţi, floarea nobilimii franceze, pentru a lua exemplu de la ei? Oare nu i se adresase cu “scumpa contesă” o regină care nu avea rivală? Aşa încât cardinalul, el însuşi un bărbat stăpân pe sine, îi recunoscu superioritatea, nu încerca să-i reziste şi îi spuse luându-i mâna: — Contesă, în dumneavoastră sunt două femei. — Cum asta? întrebă contesa. — Cea de ieri şi cea de azi. — Şi pe care o preferă eminenţa voastră? — Nu ştiu. Ştiu numai că cea de astă-seară este o Armida1, o Circe2, ceva cu totul irezistibil. — Şi căreia, cu toate că sunteţi prinţ, nu veţi încerca, sper, să-i rezistaţi, monseniore. Prinţul alunecă de pe scaun şi îngenunche la picioarele doamnei de La Motte. — Cereţi pomană? întrebă aceasta. — Da şi aştept să mi-o daţi. — Astăzi e ziua îngăduinţelor ― răspunse Jeanne. Contesa de Valois şi-a ocupat locul cuvenit, a intrat în rândul femeilor de la curte; peste puţină vreme, ea se va număra printre cele mai mândre femei de la Versailles. Aşadar, poate să-şi deschidă palma şi să i-o întindă cui crede că o merită. — Chiar şi unui prinţ? întrebă domnul de Rohan. — Chiar şi unui cardinal ― răspunse Jeanne. Cardinalul depuse un sărut lung şi arzător pe aceasta mână delicată; apoi, după ce cercetă din ochi privirea şi zâmbetul contesei, se ridică. Trecând în anticameră, spuse câteva cuvinte mesagerului său. După două minute, se auzi zgomotul trăsurii care se îndepărta. Contesa înalţă capul. — Pe legea mea, contesă, mi-am dat foc la corăbii. — Nu-i nimic deosebit într-asta, de vreme ce vă aflaţi în port ― răspunse contesa.   descăracați cartea gratuit direct de aici:…

LA FEMME AU COLLIER DE VELOURS     CUPRINS:   PROLOG: Arsenalul.   I – Familia lui Hoffmann.   II – Un îndrăgostit şi un nebun.   III – Maestrul Gottlieb Murr.   IV – Antonia.   V – Jurământul.   VI – O barieră a Parisului în 1793   VII – Ghilotina din Piaţa Revoluţiei.   VIII – Judecata lui Paris.   IX – Arsène.   X – A doua reprezentaţie cu Judecata lui Paris.   XI – Cafeneaua.   XII – Portretul.   XIII – Ispititorul.   XIV – Numărul 113   XV – Medalionul.   XVI – Un hotel din strada Saint-Honoré         PROLOG: Arsenalul.   Pe 4 decembrie 1846, când vasul meu era ancorat de o zi în golful Tunis, m-am deşteptat în zori, pe la ora cinci; eram stăpânit de o dispoziţie ciudată, melancolică, dintre acelea care te ţin mult timp în stăpânirea lor.   De vină era un vin pe care-l avusesem.   Am sărit jos din pat, am tras nişte pantaloni pe mine, am urcat pe punte, am privit de jur-împrejurul meu. Speram că peisajul superb care se desfăşura sub ochii mei avea să mă distragă de la o anume preocupare, care era cu atât mai insistentă cu cât nu avea o cauză foarte concretă.   Aveam în faţa mea, la distanţă nu mai mare de o bătaie de puşcă, jetela care se întindea de la fortul Goulette până la fortul Arsenalului, lăsând o trecere destul de îngustă pentru navele care trec din golf spre lac. Lacul, cu ape sinilii ca azurul cerului pe care îl reflectau, era agitat, ici şi colo, de bătăile de aripi ale unor lebede, în timp ce pe unul din stâlpii fixaţi din loc în loc ca să indice pragurile de pe fundul apei, stătea nemişcat, asemenea păsărilor sculptate pe pietrele funerare egiptene, un cormoran care, din când în când, se prăvălea vertiginos în apă, după pradă, şi revenea la suprafaţă cu un peşte în cioc, îl înghiţea, se urca din nou pe stâlpul sau şi redevenea imobil, statuar, până ce alt peşte ce trecea prin apropierea sa îi trezea interesul şi, învingându-şi lenea, se arunca din nou în apă pentru ca să reapară după câteva clipe.   În acest timp, cerul era traversat, din cinci în cinci minute, de un şir de păsări flamingo ale căror aripi de purpură ieşeau în evidenţă pe albul mat al penajului şi, descriind un contur pătrat, arătau ca un joc de cărţi alcătuit numai din aşi de caro şi înşirate pe o linie dreaptă.   La orizont se vedea Tunisul, o îngrămădire de case cubice, fără ferestre, fără deschideri spre exterior, urcând pantele, în amfiteatru, albe şi strălucitoare, decupându-se vizibil pe cerul senin. La stânga se ridicau, asemenea unui zid de cetate cu creneluri, munţii de Plumb, al căror nume sugerează singur culoarea lor mohorâtă; la picioarele lor se zăreau, tupilate, mica moschee şi satul Sidi-Fathallah; la dreapta se distingea mormântul sfântului Ludovic şi locul unde fusese cândva Cartagina, două dintre relicvele cele mai însemnate din istoria lumii. În spatele meu se legăna, ancorat, Montezuma, o splendidă fregată cu aburi, de patru sute cincizeci de cai putere.   Erau, desigur, o mulţime de lucruri care să-ţi distragă imaginaţia de la alte preocupări. Dar mintea mea se fixase, cu încăpăţânate, asupra unui singur gând, pe care visul din acea noapte îl scosese la suprafaţă din adâncurile subconştientului.   Privirea mea se fixase într-un singur punct. Toată această panoramă inegalabilă se înceţoşa treptat, pe măsură ce ochii mei se detaşau de realitate. În curând, nu mai vedeam nimic din ce exista împrejurul meu. Din inima acestui vid tulbure, ca sub bagheta unei zâne, apăru un salon cu lambriuri albe, în adâncimea căruia zăream, aşezată înaintea unui pian pe clapele căruia degetele ei rătăceau neatente, o femeie melancolică. Am recunoscut-o şi am murmurat, ca şi cum ar fi putut să mă audă:   — Te salut, Marie, graţioasă Marie, gândul meu e alături de tine.   Apoi, m-am lăsat în voia acestui fluviu atotputernic care se cheamă memoria, întorcându-mă în zilele tinereţii, urmărind-o în trecut pe această fată plină de nevinovăţie, apoi tânără femeie şi mamă. Am fost cuprins de un sentiment egoist, simţind o nestăpânită nevoie de a comunica şi altui suflet gândurile care mă frământau.   Am luat pana şi am scris:   La bordul lui Véloce, având sub ochi Cartagina şi Tunisul, 4 decembrie 1846.   „Doamnă, Când veţi deschide o scrisoare trimisă de la Tunis, vă veţi întreba cine v-ar putea scrie dintr-un asemenea loc şi veţi spera să primiţi un autograf de la Regulus sau de la Ludovic al XI-lea. Vai! doamnă, cel ce îşi trimite gândul pios de la asemenea depărtare nu e nici erou nici sfânt şi, dacă a semănat vreodată întrucâtva cu episcopul de Hipponia, al cărui mormânt l-a vizitat acum trei zile, asemănarea nu priveşte decât prima parte a vieţii acestui sfânt. E adevărat, că şi el, ar putea răscumpăra această primă parte a vieţii prin cea de-a doua. Dar e prea târziu de-acuma pentru penitenţă şi, după toate probabilităţile, va muri precum a trăit, neîndrăznind măcar să lase după el mărturisirile lui care, la nevoie, ar putea fi povestite, dar nu pot fi câtuşi de puţin citite.   Aţi aruncat deja o privire asupra semnăturii, nu-i aşa, doamnă? şi ştiţi cu cine aveţi de-a face; şi desigur că vă întrebaţi cum se face că autorul Muşchetarilor şi al lui Monte-Cristo s-a gândit să vă scrie de-aici, de lângă lacul unde zace amintirea Cartaginei, când, la Paris, uită un an întreg, câteodată, să vă facă o vizită.   Înainte de toate, doamnă, Parisul e Paris, adică un fel de vârtej în care pierzi memoria tuturor lucrurilor, în mijlocul zgomotului pe care îl face atâta lume aflată într-o continuă agitaţie. La Paris, trebuie să v-o spun, mă comport şi eu ca toată lumea. Atunci când nu alerg de colo-colo, stau acasă şi scriu. Dar trebuie să spun că, atunci când scriu, nu sunt aşa de departe de dumneavoastră pe cât credeţi, căci dumneavoastră sunteţi una dintre acele puţine persoane pentru care scriu şi se întâmplă rar să nu-mi spun, când am terminat un capitol de care sunt mulţumit sau o carte reuşită: Marie Nodier, acest spirit încântător, va citi aceste rânduri; şi sunt mândru, doamnă, căci sper că, după ce veţi citi ce am scris, voi fi puţin mai sus în gândurile dumneavoastră.   Cert este, doamnă, ca să reiau firul gândurilor, că în noaptea asta am avut un vis, de care nu eraţi străină, care m-a făcut să nu mai simt bula care clatină un gigantic vapor cu aburi pe care guvernul mi-l închiriază şi pe care îl găzduiesc pe unul dintre prietenii şi admiratorii dumneavoastră, Boulanger, precum şi pe fiul meu, fără a mai aminti de Giraud, Maquet, Chacel şi Desbarolles, care se află printre cunoscuţii dumneavoastră. Cert este că am adormit fără să mă preocupe ceva anume şi, cum mă aflu aici într-un decor din O mie şi una de nopţi, un spiriduş m-a vizitat şi m-a condus într-un vis în care dumneavoastră eraţi regina. Acel loc în care m-a condus nu era un palat, era mult mai mult decât un palat, mai mult decât un regat: era minunata Casă de la Arsenal în vremurile ei de fericire şi veselie, când mult-iubitul nostru Charles îi făcea onorurile cu firescul ospitalităţii antice şi mult-respectata noastră Marie cu tot farmecul ospitalităţii moderne.

Alexandre Dumas Vicontele de Bragelonne Volumul 3 I PSIHOLOGIE REGALĂ Regele intră în apartamentele sale cu un pas grăbit. Se prea poate că Ludovic al XlV-lea mergea atât de repede ca să nu se clatine. Ai fi zis că lăsa în urma lui vălul unui doliu misterios. Voioşia aceea pe care toată lumea o observase în mişcările lui la venirea sa în salonul DOAMNEI, şi de care toţi se bucuraseră, nimeni n-o adâncise poate în adevăratul ei sens; dar acum, această plecare atât de furtunoasă, acest chip atât de răvăşit, fiecare le înţelese, sau cel puţin crezu că le înţelege fără mare greutate.   Cutezanţele DOAMNEI, glumele ei puţin cam aspre pentru o fire uşor de întărâtat, şi mai ales pentru o fire de rege, asemuirea, prea directă, fără îndoială, a acestui rege cu un om de rând – iată motivele pe care adunarea le dădea plecării atât de pripite şi atât de neaşteptate a lui Ludovic al XlV-lea. DOAMNA, mai pătrunzătoare ca alţii, nu văzu nici ea totuşi altceva în purtarea monarhului. Şi se simţea mulţumită că lovise întrucâtva în amorul propriu al aceluia care, uitând atât de repede înţelegerea încheiată, părea că luase hotărârea să dispreţuiască, fără a se sinchisi de nimic, cele mai nobile şi mai ilustre cuceriri. Nu era tocmai lipsit de însemnătate pentru DOAMNA, în situaţia în care se găseau lucrurile, de a-l face pe rege să priceapă că era totuşi o deosebire între a iubi pe plan înalt şi a umbla după un amor oarecare, ca un cadet de provincie. Prin iubirile acestea mari, care-şi făceau simţite regalitatea şi atotputernicia, păstrându-şi într-o anumită măsură eticheta şi mândria, un rege nu numai că nu se cobora cu nimic, dar îşi câştiga chiar liniştea, apărarea, misterul şi respectul tuturor. Amorurile vulgare, dimpotrivă, îi aduceau, chiar şi din partea celor mai umili supuşi, clevetiri şi zâmbete de sarcasm; pierdea atunci din măreţia lui, socotită ca neputând da greş şi neputând fi ştirbită. Coborât în sfera măruntelor mizerii omeneşti, el se lovea acolo de biete furtuni lipsite de glorie. Într-un cuvânt, a face din regele-zeu un simplu muritor, atingându-l în inimă, sau chiar numai în obraz, ca pe cel din urmă dintre supuşii lui, însemna să aduci o lovitură îngrozitoare orgoliului ce stăpânea acest sânge clocotitor: Ludovic putea fi captivat mai degrabă prin amor propriu, decât prin iubire. DOAMNA îşi ticluise bine răzbunarea; şi, după cum am văzut, se şi răzbunase.   Să nu se creadă totuşi că DOAMNA era pradă pasiunilor oarbe ale eroinelor din evul mediu şi că privea lucrurile sub aspectul lor sumbru; DOAMNA, dimpotrivă, tânără, graţioasă, spirituală, cochetă, îndrăgostită mai mult din fantezie, din imaginaţie sau ambiţie, decât dintr-o pornire a inimii, DOAMNA, dimpotrivă, inaugura acea epocă de plăceri uşoare şi trecătoare ce se întinde pe parcursul celor o sută douăzeci de ani câţi se numără între jumătatea veacului al XVII-lea şi cele trei pătrimi ale veacului al XVIII-lea. DOAMNA vedea, prin urmare, sau, mai bine zis, credea că vede lucrurile sub adevărata lor înfăţişare; ea ştia că regele, augustul ei cumnat, fusese cel dintâi care râsese de sărmana La Vallière şi că, după obiceiul lui, nu era de presupus că s-ar putea îndrăgosti vreodată de persoana de care avusese prilejul să râdă, fie chiar şi numai o singură clipă. Şi apoi nu era aici şi amorul propriu, acest demon şoptitor care joacă un rol atât de mare în comedia dramatică ce se numeşte viaţa unei femei? Amorul propriu care-i striga cu glas tare, în şoaptă, cu jumătate de voce, pe toate tonurile posibile, că nu se putea în nici un chip ca ea, prinţesă, tânără, frumoasă, bogată, să fie pusă alături de biata La Vallière, tot atât de tânără ca şi dânsa, e adevărat, dar nu atât de frumoasă şi, pe deasupra, cu desăvârşire săracă. Iar această părere a DOAMNEI nu trebuie să mire pe nimeni: se ştie doar că firile cele mai puternice sunt acelea care se măgulesc cel mai mult în comparaţiile pe care le fac între ele şi alţii, între alţii şi ele.   Vom fi poate întrebaţi ce urmărea DOAMNA prin acest atac atât de savant întocmit? Pentru ce atâtea forţe risipite, dacă nu era serios vorba să-l smulgă pe rege de lângă o inimă nouă în care el voia să se instaleze? Avea oare nevoie DOAMNA să-i dea o asemenea importanţă domnişoarei de La Vallière, câtă vreme nu se temea de ea? Nu, DOAMNA nu se temea de La Vallière, în lumina vederilor unui istoric care cunoaşte faptele şi ştie cum se înlănţuiesc ele în viitor sau cum s-au înlănţuit în trecut; DOAMNA nu era nici proroc, nici sibilă; ea nu putea să citească mai mult decât oricare altul în această teribilă şi fatală carte a viitorului, care închide în paginile ei cele mai tainice evenimentele cele mai serioase. Nu, DOAMNA voia pur şi simplu să-l pedepsească pe rege pentru că-i ascunsese înclinarea lui către o altă femeie; voia să-i dovedească în chip limpede că, dacă el folosea acest soi de arme ofensive, atunci ea, femeie de spirit şi de viţă, găsea fără doar şi poate în arsenalul imaginaţiei sale armele defensive în stare să ţină piept chiar atacurilor unui rege. Şi, pe urmă, mai voia să-i arate că, în acest gen de războaie, regii nu mai sunt regi sau, în tot cazul, că regii, luptând pentru propria lor piele, ca nişte oameni de rând, pot să-şi vadă coroanele căzând la cea dintâi lovitură primită; că, în sfârşit, dacă la început, bizuindu-se pe frumuseţea lui, sperase să fie adorat de toate femeile de la curtea sa, asta era o pretenţie pur omenească, îndrăzneaţă, jignitoare pentru unele femei situate mai sus decât altele, şi că lecţia, dată la timp acestui cap regal prea înalt şi prea mândru, nu va fi decât folositoare.   Iată, desigur, care erau gândurile DOAMNEI cu privire la rege. Ceea ce se întâmplase mai înainte rămânea în afara lor. Aşadar, am văzut că ea acţionase asupra spiritului domnişoarelor sale de onoare şi pregătise în toate amănuntele comedia care tocmai se jucase. Regele fu de-a dreptul uluit. De când scăpase de sub tutela domnului de Mazarin, era pentru întâia oară când se vedea iarăşi tratat ca un simplu om. O astfel de severitate, din partea supuşilor săi, i-ar fi dat prilejul să se împotrivească. În luptă, puterile cresc. Dar să se ia la harţă cu nişte femei, să fie încolţit de nişte biete provinciale venite de la Blois anume pentru asta, era culmea dezonoarei pentru un rege tânăr, plin de vanitatea pe care i-o stârneau deopotrivă şi însuşirile sale personale şi puterea regală. Nu era nici o măsură de luat, nici mustrări, nici surghiun, nici a o face pe supăratul. A face pe supăratul ar fi însemnat să mărturisească singur că a fost atins, ca Hamlet, de o spadă cu vârful fără apărătoare – arma ridicolului. Să te prefaci supărat pe femei, ce umilire! Mai ales când aceste femei au la-ndemână râsul pentru a se răzbuna! O, dacă, în loc să lase totul pe seama femeilor, un curtean oarecare s-ar fi amestecat în această intrigă, cu câtă plăcere s-ar fi slujit Ludovic al XIV-lea de prilej pentru a-l arunca în Bastilia!   Dar şi aici mânia regelui se oprea în loc, învinsă de puterea judecăţii. Să ai o armată, închisoare, o putere aproape divină, şi să pui această atotputernicie în slujba unei mărunte dorinţe de răzbunare, iată ceva nedemn nu numai de un rege, dar chiar de un om. Trebuia deci să-şi mistuie în tăcere, pur şi simplu, ocara şi să-şi pună pe faţă masca blândeţii şi a bunăvoinţei. Trebuia să o trateze pe DOAMNA ca pe o prietenă. Ca pe o prietenă!… Şi de ce nu? Căci DOAMNA sau pusese la cale cele ce s-au întâmplat, sau întâmplările îi dăduseră apă la moară. Dacă ea era aceea care pusese la cale totul, o făcuse cu multă îndrăzneală, dar, la urma urmei, oare nu ăsta era rolul ei firesc? Cine se dusese s-o caute, în cele mai dulci momente al lunii sale de miere, pentru a-i şopti la ureche cuvinte de dragoste? Cine cutezase să înfrunte riscurile adulterului, mai mult chiar, ale incestului? Cine, retras în dosul omnipotenţei sale regale, îi spusese acestei tinere femei: “Nu te teme de nimic, iubeşte-l pe regele Franţei, el e mai presus de toţi, şi un gest al braţului său înarmat cu sceptru te va apăra împotriva tuturor, chiar împotriva remuşcărilor tale”? Deci tânăra Prinţesă se supusese acestui cuvânt regesc, cedase la acest glas ispititor, iar acum, după ce făcuse sacrificiul moral al onoarei sale, se vedea plătită pentru acest sacrificiu printr-o necredinţă cu atât mai umilitoare, cu cât avea drept pricină o femeie cu mult mai prejos decât aceea care la început se crezuse a fi iubită. Aşa încât, dacă DOAMNA ar fi fost instigatoarea acestei răzbunări, DOAMNA ar fi avut dreptate. Dacă, dimpotrivă, ea n-avea nici un amestec în această întâmplare, ce motiv avea regele să se supere pe ea? Trebuia oare, sau, mai degrabă, putea ea să stăvilească limbuţia câtorva guri provinciale? Trebuia oare, printr-un exces de zel rău înţeles, să înăbuşe, cu riscul de a o învenina, obrăznicia celor trei fetişcane?   Toate aceste gânduri erau tot atâtea înţepături în însuşi orgoliul regelui; dar, după ce-şi reaminti cu de-amănuntul cele petrecute, Ludovic se miră, stând şi chibzuind, adică după ce-şi legase rănile, că simte alte dureri surde, necunoscute şi de nesuportat. Şi, ceea ce nu îndrăznea să-şi mărturisească nici lui însuşi, era că aceste mâhniri apăsătoare porneau chiar din inima sa. Şi, într-adevăr, se cuvine ca povestitorul s-o mărturisească în faţa cititorului, aşa cum regele şi-o mărturisea lui însuşi: îşi lăsase inima să-i fie ademenită de acea declaraţie copilărească a domnişoarei de La Vallière; crezuse într-o dragoste curată, într-o dragoste adresată bărbatului din el, într-o dragoste străină de orice interes; şi sufletul său, mai tânăr şi mai naiv decât ar fi crezut, sărise în întâmpinarea celuilalt suflet ce se îndrepta spre el cu toate năzuinţele sale. Lucrul cel mai puţin obişnuit în istoria atât de complexă a dragostei este dubla tresărire a iubirii în două inimi dintr-o dată: nici simultaneitate, nici egalitate; unul din îndrăgostiţi începe să iubească aproape întotdeauna înaintea celuilalt, după cum unul sfârşeşte să iubească, aproape întotdeauna, mai târziu decât celălalt. Astfel încât curentul electric se stabileşte în funcţie de intensitatea primei pasiuni care se aprinde. Cu cât domnişoara de La Vallière se arătase mai îndrăgostită, cu atât regele se simţea mai atras spre ea. Şi tocmai asta era ceea ce îl uimea pe rege. Căci era limpede pentru el că nici un curent de simpatie nu putuse să-i străbată inima, deoarece mărturisirea aceea a fetei nu era dragoste, deoarece mărturisirea aceea a ei nu era decât o insultă adusă bărbatului şi regelui, deoarece, în sfârşit, şi asta mai ales îl ardea ca un fier roşu, deoarece, în sfârşit, vorbele acelea nu erau decât o prefăcătorie.   Aşadar, această copilă, căreia, la o privire mai atentă, i se putea tăgădui totul, frumuseţe, blazon, spirit, aşadar, această copilă, aleasă de DOAMNA însăşi tocmai pentru starea ei umilă, nu numai că îl provocase pe rege, dar îl dispreţuise pe rege, adică pe un bărbat care, asemeni unui sultan din Asia, n-avea decât să-şi arunce ochii, să întindă mâna, să lase să-i cadă batista. Şi totuşi, din ajun, el era preocupat de această copilă în aşa măsură, că nu se mai gândea decât la ea, n-o mai visa decât pe ea; din ajun, imaginaţia lui se complăcea în a-i împodobi imaginea cu toate vrăjile pe care ea nu le avea; din ajun, în sfârşit, el, pe care-l chemau atâtea treburi, pe care-l chemau atâtea femei, îşi consacrase toate minutele vieţii sale, toate bătăile inimii sale acestei singure reverii. Într-adevăr, era prea mult, sau era prea puţin. Indignarea îl făcea pe rege să uite de orice, chiar de faptul că de Saint-Aignan era alături de el; iar această indignare se manifesta prin cele mai necruţătoare mustrări la adresa altora.   E adevărat că de Saint-Aignan se ghemuise într-un colţ şi privea din acel colţ cum se înteţeşte furtuna. Dezamăgirea lui i se părea probabil un lucru de nimic în comparaţie cu mânia regală. Asemuia micul său amor propriu cu nemărginitul orgoliu al acestui rege jignit şi, cunoscând inima regilor în general şi pe a celor puternici în particular, se întreba dacă această greutate a furiei, suspendată până acum în gol, nu va sfârşi în curând prin a cădea asupra lui, tocmai pentru faptul că era cu totul nevinovat şi că alţii erau de vină. Într-adevăr, regele se opri dintr-o dată din mersul sau nestăpânit şi, aruncând asupra lui de Saint-Aignan o privire încruntată, strigă: — Şi tu, de Saint-Aignan? De Saint-Aignan făcu o mişcare ce voia să spună: “Ei bine, sire?” — Da, ai fost la fel de neghiob ca şi mine, nu-i aşa? — Sire – bâigui de Saint-Aignan. — Te-ai lăsat prins de această glumă de prost gust. — Sire – zise de Saint-Aignan cuprins de un fel de tremur – maiestatea voastră să nu se mânie: femeile, o ştiţi prea bine, sunt nişte făpturi nedesăvârşite, create pentru rău; deci a aştepta de la ele binele este a le cere imposibilul.   Regele, care avea un respect adânc faţă de sine şi care începea să-şi stăpânească pasiunile cu acea putere pe care avea să şi-o păstreze toată viaţa, regele simţi că se cobora pe sine arătând un atât de mare interes pentru un subiect atât de neînsemnat. — Nu – răspunse el cu însufleţire – nu, te înşeli, Saint-Aignan, nu mă mânii deloc; mă mir numai că ne-am lăsat jucaţi cu atâta dibăcie şi atâta îndrăzneală de aceste două fetişcane. Mă mir mai ales că, în loc să ne dăm seama de ce se întâmplă, am făcut nebunia de a ne lăsa conduşi de propria noastră inimă. — Oh, inima, sire, inima e un organ care trebuie redus la simplele lui funcţiuni fizice şi căruia trebuie să i se interzică toate funcţiunile morale. Mărturisesc, în ce mă priveşte, că atunci când am văzut inima maiestăţii voastre preocupată atât de mult de această mică… — Preocupat, eu? Inima mea preocupată? Spiritul meu poate; cât despre inimă… ea era… Ludovic îşi dădu seama, şi de astă dată, că, pentru a umple un gol, se pomenea în faţa unui alt gol. — De fapt – adăugă el – n-am nimic să-i reproşez acestei copile. Ştiam foarte bine că iubeşte pe altul. — Pe vicontele de Bragelonne, da. Prevenisem despre asta pe maiestatea voastră. — Fără îndoială. Dar nu erai primul. Contele de La Fère îmi ceruse mâna domnişoarei de La Vallière pentru fiul său. Ei bine, la întoarcerea acestuia din Anglia, îi voi căsători, căci se iubesc. — În adevăr, recunosc în asta întreaga mărinimie a regelui. — Haide, Saint-Aignan, ascultă-mă, să nu mai vorbim despre astfel de lucruri – zise Ludovic. — Da, să căutăm a uita afrontul, sire – încuviinţă curteanul, resemnat. — De altfel, va fi foarte uşor – vorbi regele, modulând un suspin. — Şi, pentru început, eu… – rosti Saint-Aignan. — Ei bine? — Ei bine, am să fac o epigramă pe seama acestui trio. O voi intitula: Naiadă şi Driadă, şi cred că are să-i facă plăcere DOAMNEI. — Fă, Saint-Aignan, fă – murmură regele. Îmi vei citi apoi versurile, asta mă va distra. Ah, dar n-are a face, n-are a face, Saint-Aignan – adăugă regele ca un om ce răsuflă cu greutate – lovitura cere o tărie supraomenească pentru a fi îndurată cu demnitate. În timp ce regele încheia astfel, luând aerul celei mai îngereşti răbdări, unul dintre valeţii de serviciu începu să ciocăne timid în uşa de la cameră. Saint-Aignan se retrase la o parte, din respect. — Intră – zise regele. Valetul întredeschise uşa. — Ce doreşti? îl întrebă Ludovic. Valetul arătă o scrisoare îndoită în formă de triunghi. — Pentru maiestatea sa – răspunse el. — Din partea cui? — Nu ştiu; a fost adusă de unul dintre ofiţerii de serviciu. Regele făcu un semn; valetul îi înmână biletul. Cu el în mână, regele se apropie de o lumânare, desfăcu hârtia, citi semnătura şi lăsă să-i scape un strigăt. De Saint-Aignan era destul de politicos pentru a nu privi direct; dar, fără să privească, vedea şi auzea totul. Alergă lângă monarh. Regele, cu un gest, îi făcu semn valetului să iasă. — Oh, Dumnezeule! murmură regele citind. — Maiestatea voastră se simte rău? întrebă de Saint-Aignan cu braţele întinse. — Nu, nu, Saint-Aignan; citeşte! Şi-i dădu biletul. Ochii lui Saint-Aignan se opriră asupra semnăturii. — La Vallière! exclamă el. Oh, sire! — Citeşte! Citeşte! Şi Saint-Aignan citi: Sire, iertaţi-mi cutezanţa, iertaţi-mi mai ales lipsa de formalitate care însoţeşte această hârtie; un bilet mi se pare mai grabnic şi mai stăruitor decât o scrisoare; îmi îngădui deci să adresez un bilet maiestăţii voastre. M-am întors în camera mea zdrobită de durere şi de oboseală, sire, şi implor din partea maiestăţii voastre favoarea unei audienţe în care voi putea spune întregul adevăr regelui meu. Semnat: LOUISE DE LA VALLIÈRE — Ei bine? întrebă regele, reluând hârtia din mâinile lui Saint-Aignan, uimit şi el de cele ce citise. — Ei bine? repetă Saint-Aignan. — Ce zici de asta? — Nu ştiu ce să cred. — Totuşi spune ceva! — Sire, micuţa va fi auzit bubuind trăsnetul şi se va fi speriat. — Să se sperie, de ce? întrebă Ludovic cu mărinimie. — Doamne, ce vreţi, sire! Maiestatea voastră are atâtea motive să se supere pe autorul, sau pe autorii unei glume atât de răutăcioase, şi memoria maiestăţii voastre, îndreptată spre vinovat, va fi o veşnică ameninţare pentru imprudentă. — Saint-Aignan, eu nu gândesc ca tine. — Regele trebuie să gândească mai bine decât mine. — Ei bine, eu văd în aceste rânduri durere, apăsare, şi acum, îndeosebi, când îmi amintesc unele amănunte din scena care s-a petrecut la DOAMNA… În fine… Regele se opri cu aceste cuvinte pe buze. — În fine – reluă Saint-Aignan – maiestatea voastră va îngădui audienţa, iată ceea ce e mai limpede ca orice. — Voi face mai mult, Saint-Aignan. — Ce veţi face, sire? — Ia-ţi mantia. — Dar, sire… — Ştii unde este camera domnişoarelor de onoare ale DOAMNEI? — Bineînţeles. — Cunoşti vreun mijloc de a pătrunde înăuntru? — Oh, aşa ceva nu. — Dar, în sfârşit, trebuie să cunoşti pe cineva de pe-acolo! — În adevăr, maiestatea voastră e un izvor de idei înţelepte. — Cunoşti pe cineva? — Da. — Pe cine cunoşti? Spune! — Cunosc pe un anumit tânăr care se are bine cu o anumită domnişoară. — De onoare? — Da, de onoare, sire. — Cu domnişoara de Tonnay-Charente? întrebă Ludovic râzând. — Nu, din păcate; cu Montalais. — Cum se numeşte tânărul? — Malicorne. — Bun. Te poţi bizui pe el? — Aşa cred, sire. El trebuie să aibă o cheie… Şi dacă are, întrucât şi eu i-am făcut lui un serviciu… mi-o va împrumuta. — E foarte bine! Să mergem. — Sunt la ordinele maiestăţii voastre. Regele îşi aruncă mantia sa pe umerii lui Saint-Aignan, iar el o luă pe a acestuia. Apoi ieşiră amândoi în vestibul.   descarcați cartea direct de aici:...

Alexandre Dumas CONTELE  DE MONTE-CRISTO   volumul 3    I PROCESUL VERBAL   Noirtier aştepta, îmbrăcat în negru şi instalat în jilţ. Când cele trei persoane la care  se aştepta intrară, el privi uşa; valetul o închise imediat. — Ia seama, îi şopti  Villefort Valentinei, care  nu-şi  putea ascunde bucuria, dacă domnul Noirtier vrea  să-ţi comunice lucruri ce ar putea împiedica proiectul căsătoriei, eu îţi interzic să-l înţelegi. Valentine roşi,  dar nu răspunse. Villefort se apropie  de Noirtier. — Iată-l  pe domnul Franz d'Épinay, îi spuse el; l-ai chemat, domnule, şi el se supune dorinţelor dumitale. Fără îndoială, noi dorim de multă vre- me întrevederea aceasta şi voi fi încântat dacă  ea îţi va dovedi cât de puţin întemeiată era împotrivirea dumitale la căsătoria Valentinei. Noirtier nu răspunse decât printr-o privire care îl înfioră pe Villefort. Făcu semn  Valentinei să se apropie.   Într-o clipă,  graţie mijloacelor de care  se slujea  în conversaţiile cu bunicul, fata  găsi cuvântul cheie. Consultă atunci privirea paraliticului, care  se fixă  asupra sertarului unei  mobile mici,  plasată între  ambele ferestre. Deschise sertarul şi găsi într-adevăr o cheie. După  ce luă cheia  şi după  ce bătrânul îi făcu  semn  că într-adevăr pe aceea  o cerea,  ochii  paraliticului se îndreptară spre un scrin  vechi, uitat de ani de zile, care nu cuprindea, cel puţin aşa se crezuse, decât hârţoage inutile. — Să deschid scrinul? întreabă Valentine. — Da, făcu bătrânul. — Să deschid sertarele? Valentine îl deschise şi scoase  un pachet. — Asta doreşti, bunicule?   Ea scoase  rând  pe rând  toate celelalte hârtii, până  când  nu mai rămase nimic în sertar. — Dar sertarul e gol acum,  spuse ea. Ochii  lui Noirtier erau  fixaţi asupra dicţionarului. — Da, bunicule, te înţeleg, glăsui fata. Şi repetă una după  alta  fiecare literă a alfabetului; la S, Noirtier o o- pri.  Ea deschise dicţionarul şi căută până  la cuvântul secret. — A, e un secret? întrebă Valentine. — Da, făcu Noirtier. — Şi cine  cunoaşte secretul? Noirtier privi uşa prin  care  ieşise  servitorul. — Barrois? întrebă ea. — Da, făcu Noirtier. — Să-l chem? — Da.   Valentine se duse  la uşă şi îl chemă pe Barrois. În vremea asta sudoarea şiroia  pe fruntea lui Villefort, iar Franz stătea buimăcit de uimire. Bătrânul servitor apăru. — Barrois, spuse Valentine, bunicul mi-a  cerut să iau cheia,  să des- chid  scrinul şi să trag sertarul; sertarul are un secret pe care dumneata se pare  că îl cunoşti; deschide-l. Barrois se uită  la bătrân. — Supune-te, supuse  ochiul inteligent al lui Noirtier. Barrois se supuse; un fund  dublu se deschise şi înfăţişă un teanc de hârtii, legat cu o panglică neagră. — Acestea le doriţi, domnule? întrebă Barrois. — Da, făcu Noirtier. — Cui trebuiesc predate  hârtiile, domnului de Villefort? — Nu. — Domnişoarei Valentine? — Nu. — Domnului Franz d'Épinay? — Da. Franz înaintă uimit. — Mie, domnule? întrebă el. — Da. Franz primi hârtiile din mâna  lui Barrois şi, aruncându-şi ochii  asupra învelitoarei, citi:   "Să se depună, după  moartea mea,  la prietenul meu  generalul Du- rand,  care,  în cazul  când  va muri şi el, va lăsa pachetul fiului său cu în- demnul de a-l păstra, deoarece cuprinde o hârtie de cea mai  mare însemnătate."   — Ce vreţi, domnule, să fac cu hârtia aceasta? întrebă Franz. — Fără îndoială s-o păstraţi pecetluită aşa cum  este,  spuse  procuro- rul  regal. — Nu, nu, răspunse repede Noirtier. — Doreşti poate ca domnul s-o citească? întrebă Valentine. — Da, răspunse bătrânul. — Auziţi, domnule baron, bunicul vă roagă  să citiţi hârtia aceasta, spuse Valentine. — Atunci să ne aşezăm, glăsui Villefort cu enervare, căci lectura va dura  câtva timp. — Aşezaţi-vă, făcu  ochiul bătrânului. Villefort luă loc, dar Valentine rămase în picioare alături de părintele ei, sprijinită de jilţ, şi Franz rămase în faţa lui. Ţinea  în mână  misterioasa hârtie. — Citeşte-o, spuseră ochii  bătrânului. Franz desfăcu plicul şi o linişte mare  se aşternu în cameră. Citi în mijlocul liniştii:   "Extras din procesele- verbale ale unei  şedinţe a clubului bonapartist din strada Saint- Jaques, ţinută la 5 februarie 1815".   Franz se opri. — 5 februarie 1815?  E ziua când  părintele meu  a fost  asasinat! Valentine şi Villefort tăcură; numai ochiul bătrânului spuse  limpede: Continuă! — Tatăl  meu  a dispărut ieşind  de la clubul acesta, continuă Franz. Privirea lui Noirtier urmă să spună: Citeşte! Franz  reluă:   "Subsemnaţii Louis-Jaques  Beaurepaire, locotenent-colonel de artile- rie, Etienne Duchampy, general de brigadă, şi Claude  Lecharpal, director al apelor şi pădurilor.   Declară că la 4 februarie 1815  a sosit  din insula Elba o scrisoare care recomanda bunăvoinţei şi încrederii membrilor clubului bonapartist pe generalul Flavien de Quesnel care,  servind pe împărat între  1804  şi 1815, era, desigur, devotat cu totul dinastiei napoleoniene, în ciuda titlului de baron pe care Ludovic al XVIII-lea  îl ataşase domeniului său Épinay. În consecinţă a fost  trimisă o scrisoare generalului de Quesnel prin care  era rugat să asiste  la şedinţa de a doua  zi, 5 februarie. Scrisoarea nu indica nici strada, nici numărul casei  unde  urma să se ţină  întrunirea; nu purta nici o semnătură, dar îl anunţa pe general că, dacă vrea  să fie gata, îl va lua cineva la 9 seara. Şedinţele aveau  loc de la orele  nouă  seara  până  la miezul nopţii. La orele  9, preşedintele clubului se prezentă la general. Generalul era gata; preşedintele îi spuse  că una din condiţiile introducerii lui era că va ignora pe vecie  locul  întrunirii şi că va lăsa să i se lege  ochii,  jurând că nu va încerca să scoată legătura.   Generalul de Quesnel acceptă condiţia şi făgădui pe cuvânt de onoare că nu va căuta să vadă  unde-i dus. Generalul îşi pregătise trăsura, preşedintele îi spuse însă că  nu se pot servi  de ea, dat  fiind  că n-avea nici un rost  legarea ochilor stăpânului dacă vizitiul rămânea cu ochii  liberi şi recunoştea străzile prin  care vor trece. — Cum să facem atunci? întrebă generalul. — Am trăsura mea,  spuse preşedintele. — Sunteţi aşa de sigur  de vizitiul dumneavoastră încât  îi încredinţaţi un secret pe care  socotiţi imprudent să-l spuneţi vizitiului meu? — Vizitiul nostru e un membru al clubului, glăsui preşedintele; vom fi conduşi de un consilier de stat. — În cazul  acesta, spuse  generalul râzând, ne pândeşte alt risc: acela  de a ne răsturna. Consemnăm gluma aceasta ca dovadă că generalul nu a fost  câtuşi de puţin silit  să ia parte la şedinţă şi că a venit de bună  voie. După  ce s-au urcat în trăsură, preşedintele i-a reamintit generalului făgăduiala că va lăsa să i se lege  ochii.  Generalul nu se opusese deloc formalităţii: un fular  pregătit în acest  scop în trăsură desăvârşi lucrul.   Pe drum, preşedintelui i se păru  că generalul încerca să privească pe sub legătură: îi reaminti jurământul. — A, da, adevărat! spuse  generalul. Trăsura se opri  în dreptul unei  alei din strada Saint-Jacques. Genera- lul coborî  sprijinindu-se de braţul preşedintelui, a cărui  demnitate nu o cunoştea şi pe care  îl credea un simplu membru al clubului; străbătură a- leea,  urcară un etaj  şi intrară în camera de deliberări. Şedinţa începuse. Înştiinţaţi de prezentarea ce urma să aibă  loc în seara  aceea,  membrii clubului se găseau în completul lor. Când ajunse  în mijlocul sălii,  generalul fu invitat să-şi scoată legătura. Se execută numaidecât şi păru  foarte uimit găsind atât  de multe figuri cunoscute într-o societate a cărei  existenţă nu o bănuise până  atunci. Fu cercetat asupra sentimentelor sale, dar el mărgini să răspundă că scrisorile din insula Elba au vorbit, desigur, despre ele..."   Franz se întrerupse. — Tatăl  meu  era regalist, glăsui el; n-aveau nevoie să-l întrebe asupra sentimentelor sale, căci ele erau  cunoscute. — Aşa se explică legătura mea  cu părintele dumitale, dragă domnule Franz, spuse  Villefort; oamenii se împrietenesc uşor când împărtăşesc aceleaşi păreri. — Citeşte, continuă să spună  ochiul bătrânului. Franz continuă:   "Preşedintele luă atunci cuvântul, îndemnându-l pe general să se explice mai  lămurit; dar domnul de Quesnel răspunse că dorea  mai  întâi să ştie  ce vroiau de la el. Se comunică atunci generalului scrisoarea din insula Elba care  îl re- comanda clubului ca pe un om pe al cărui  concurs se putea conta. Un paragraf întreg expunea întoarcerea probabilă din insula Elba şi făgăduia o nouă  scrisoare cu mai  ample detalii la sosirea  Faraonului, vas aparţinând armatorului Morrel din Marsilia, al cărui  căpitan era trup şi suflet devotat împăratului. Câtă vreme ţinu  lectura, generalul, pe care socotisem că se poate conta ca pe un frate, dădu  dimpotrivă vădite semne de nemulţumire şi de dezgust. După  terminarea lecturii el rămase tăcut, cu sprâncenele încruntate. — Ce aveţi de spus despre scrisoare, domnule general? întrebă preşedintele. — Spun că e prea  puţină vreme de când  am jurat credinţă regelui Ludovic al XVIII-lea,  ca să încalc  jurământul în favoarea fostului împărat, răspunse el.   De data  aceasta răspunsul era prea  limpede pentru a ne mai  putea înşela  asupra sentimentelor lui. — Generale, glăsui preşedintele, pentru noi nu există nici regele Lu- dovic  al XVIII-lea,  nici fostul împărat. Nu există decât Majestatea sa Împăratul, îndepărtat de zece luni  din Franţa, statul său, prin  violenţă şi trădare. — Iertaţi-mă, domnilor, spuse  generalul; se poate ca pentru dumneavoastră să nu existe un rege  Ludovic al XVIII-lea,  dar pentru mine  e, deoarece m-a făcut baron şi mareşal; nu voi uita  niciodată că datorez aceste două  titluri fericitei sale reîntoarceri în Franţa. — Domnule, spuse  preşedintele cu ton cât se poate de serios  şi scu- lându-se, luaţi seama  la ce spuneţi; cuvintele ce rostiţi ne demonstrează limpede că cei din insula Elba s-au înşelat asupra dumneavoastră şi că ne-au  înşelat pe noi. Comunicarea care  vi s-a făcut se explică prin  încre- derea  ce avem în dumneavoastră şi, în consecinţă, printr-un sentiment care  vă onorează. Ne înşelăm noi:  un titlu şi un grad  v-au  raliat noului regim pe care vrem să-l răsturnăm. Nu vă vom  constrânge să ne daţi concursul dumneavoastră; nu vom  înrola  pe nimeni împotriva conştiinţei şi voinţei sale;  dar vă vom  constrânge să vă purtaţi ca un cavaler, chiar dacă nu aţi  fi dispus. — Numiţi cavalerism cunoaşterea conspiraţiei dumneavoastră şi ne- dezvăluirea ei? Eu numesc aceasta complicitate. Precum  vedeţi, sunt mai  sincer  decât dumneavoastră..."   — O, tată! glăsui Franz îndepărtându-se, înţeleg acum  de ce te-au  a- sasinat. Valentine nu se putu  opri  de a arunca o privire asupra lui Franz;  tâ- nărul  era într-adevăr frumos în entuziasmul său filial. Villefort se plimba în lung  şi în lat dinapoia lui. Noirtier urmărea din ochi  expresia fiecăruia, păstrându-şi atitudinea demnă şi severă. Franz reveni asupra manuscrisului şi continuă:   "Domnule, spuse  preşedintele, aţi fost  rugat să veniţi în sânul adunării. Nu v-a târât nimeni cu de-a sila; vi s-a propus să vi se lege ochii,  aţi acceptat. Când aţi primit ambele invitaţii, ştiaţi perfect că nu ne vom  ocupa  de consolidarea tronului lui Ludovic al XVIII-lea,  căci nu ne-am fi luat  atâtea măsuri pentru a ne ascunde de poliţie. Înţelegeţi acum  că ar fi prea  comod să puneţi o mască  pentru a surprinde secretul unor  oameni şi pentru a nu avea  apoi  nevoie decât să scoateţi masca  ca să-i nenorociţi pe cei ce s-au încrezut în dumneavoastră. Nu, nu; veţi spune  mai  întâi  răspicat dacă sunteţi de partea regelui care întâmplător domneşte în momentul a-cesta, sau de partea Maiestăţii sale împăratul. — Sunt regalist, răspunse generalul: am jurat lui Ludovic al XVIII-lea, îmi voi ţine  jurământul. Cuvintele fură  urmate de un murmur general şi se putu  vedea din privirile multor membri ai clubului că ei ar fi vrut să-l silească pe domnul d'Épinay să regrete imprudentele-i vorbe.   Preşedintele se ridică din nou şi impuse tăcere. — Domnule, spuse  el, sunteţi un om prea  serios  şi prea  chibzuit pentru a nu înţelege consecinţele situaţiei în care  ne aflăm unii  faţă  de alţii, şi însăşi sinceritatea dumneavoastră ne dictează condiţiile pe care suntem obligaţi să le punem: veţi  jura  deci pe cuvânt de onoare că, nu veţi  destăinui cele ce aţi auzit. Generalul duse  mâna  la sabie  şi strigă: — Dacă vorbiţi de onoare, înseamnă că nu cunoaşteţi legile ei, şi prin  violenţă nu impuneţi nimic. — Iar dumneavoastră, domnule, continuă preşedintele cu un calm mai  grozav poate decât furia  generalului, lăsaţi sabia;  e sfatul ce vi-l dau. Generalul învârti în jurul său priviri care  trădau un început de neli- nişte. Cu toate acestea, încă nu se plecă; dimpotrivă, adunându-şi toate puterile, spuse: — Nu voi jura! — În cazul  acesta, domnule, veţi  muri! răspunse liniştit preşedintele. Domnul d'Épinay deveni foarte palid: mai  privi o dată  în juru-i; nu- meroşi membri ai clubului vorbeau în şoaptă şi căutau sub mantalele lor arme. — Generale, declară preşedintele, fiţi liniştit; vă aflaţi printre oameni de onoare care vor încerca în tot  chipul să vă convingă înainte de a se năpusti asupra dumneavoastră; dar,  aţi spus singur, vă aflaţi printre conspiratori; posedaţi secretul nostru, sunteţi dator să ne garantaţi secretul. O linişte plină  de semnificaţie urmă acestor cuvinte; iar pentru că generalul nu răspundea nimic, preşedintele spuse  uşierilor: — Închideţi uşile!   Aceeaşi  linişte de moarte urmă cuvintelor sale. Atunci generalul înaintă şi, făcând o violentă sforţare, spuse: — Am un fiu şi sunt  dator să mă gândesc la el când  mă găsesc printre asasini. — Generale, spuse cu nobleţe şeful  adunării, un om singur are întot- deauna dreptul să insulte cincizeci: este  privilegiul slăbiciunii. Face însă rău că uzează  de acest  drept. Crede-mă, generale, jură  şi nu ne insulta. Încă o dată  îmblânzit de superioritatea şefului adunării, generalul şovăi  un moment; dar apoi,  înaintând până  la biroul preşedintelui, întrebă: — Care e formula? — Iat-o: "Jur pe onoare că nu voi trăda nimănui cele ce am văzut şi auzit  la 5 februarie 1815, între  orele  nouă  şi zece seara,  şi declar că merit moartea dacă încalc  jurământul." Generalul păru  stăpânit de o înfiorare nervoasă, care  îl împiedică timp de câteva secunde să răspundă; în sfârşit, înfrânându-şi un dezgust vădit, rosti  jurământul, dar cu un glas aşa de scăzut încât  abia  se auzi; de aceea  câţiva membri cerură să-l repete cu glas mai  tare şi mai lămurit, ceea ce el făcu. — Acum  doresc  să mă retrag, glăsui generalul; sunt,  în sfârşit, liber?   Preşedintele se ridică, desemnă trei membri ai adunării pentru a-l însoţi  şi se urcă  în trăsură cu generalul, după  ce îi legă  ochii.  Printre cei trei membri era vizitiul care îl adusese. Ceilalţi membri ai clubului se despărţiră în tăcere. — Unde vreţi să vă ducem? întrebă preşedintele. — Oriunde voi putea să scap de prezenţa dumneavoastră! răspunse domnul d'Épinay. — Domnule, declară atunci preşedintele, luaţi seama, nu vă mai găsiţi în adunare, nu mai  aveţi a face decât cu oameni izolaţi; nu-i insultaţi, dacă nu vreţi să fiţi tras la răspundere pentru insultă. Dar, în loc să priceapă limbajul acesta, domnul d'Épinay răspunse: — Sunteţi tot  aşa de brav  în trăsură ca şi la clubul dumneavoastră, pentru motivul, domnule, că patru oameni sunt  întotdeauna mai  tari decât unul singur. Preşedintele dădu  ordin  să se oprească trăsura. Se aflau  în dreptul cheiului des Ormes,  unde  e scara care duce la râu. — De ce opriţi aici? întrebă domnul d'Épinay. — Pentru  că, domnule, spuse  preşedintele, aţi insultat un om, iar o- mul  acesta nu vrea  să mai  facă un pas fără a vă cere în chip  leal satisfacţie. — Un mod  de asasinare, spuse  generalul înălţând din umeri. — Fără zgomot, domnule, răspunse preşedintele, dacă nu vreţi să vă privesc ca pe unul  din oamenii pe care îi arătaţi adineauri, cu alte cuvinte ca pe un laş care face din slăbiciunea sa scut.  Sunteţi singur; unul vă va răspunde; aveţi o spadă,  am şi eu una în bastonul acesta; nu aveţi martori; unul  din domni va fi martorul dumneavoastră. Acum,  dacă vreţi, puteţi să scoateţi legătura. Generalul îşi smulse îndată batista de la ochi. — În sfârşit, spuse  el, voi şti cu cine am a face. Deschiseră uşa trăsurii: cei patru bărbaţi coborâră..."   Franz se întrerupse încă o dată.  Îşi şterse  sudoarea rece care  îi curgea pe frunte; era un spectacol înfricoşător să-l vezi pe fiu,  tremurând şi palid, citind cu glas tare amănuntele necunoscute până  atunci ale morţii părintelui său. Valentine îşi împreună mâinile, ca şi cum  s-ar fi rugat. Noirtier se uită  la Villefort cu o expresie aproape de dispreţ şi orgoliu. Franz continuă:   "Era, precum am spus, la 5 februarie. De trei zile îngheţul era între cinci  şi şase grade; scara  luneca din cauza sloiurilor; generalul era gras şi înalt,  astfel că preşedintele îi oferi  partea dinspre rampă ca să coboare. Cei doi martori veneau în urmă. Noaptea era întunecoasă, treptele scării  umede de zăpadă şi chiciură, apa se vedea curgând neagră, adâncă, purtând câteva sloiuri pe ea. Unul din martori se duse să caute o lanternă într-o corabie de căr- buni; la lumina lanternei, examinară armele. Spada preşedintelui care  era, precum s-a spus,  o simplă spadă  pur- tată într-un baston, era mai  scurtă decât a adversarului şi n-avea gardă. Generalul d'Épinay propuse ca ambele săbii  să fie trase  la sorţi: pre- şedintele răspunse însă că el a provocat şi că, provocând, a pretins ca fiecare să se servească de arma  sa.   Martorii încercară să stăruie; preşedintele îi sili să tacă. Puseră lanterna jos, adversarii se aşezară de o parte şi de alta  lupta începu. Lumina făcea  din cele două  spade  două  fulgere. Oamenii abia puteau fi zăriţi, într-atât de dens era întunericul. Domnul general trecea drept unul  dintre cei mai  buni  mânuitori de spadă.  El fu însă luat  aşa de repede încât  dădu  înapoi  şi căzu. Martorii îl crezură ucis;  dar adversarul său, care  ştia  că nu l-a atins, îi oferi  mâna  pentru a-l ajuta să se ridice. În loc să-l calmeze, împrejurarea aceasta îl scoase  din sărite pe general, care se năpusti la rându-i asupra adversarului. Dar adversarul nu dădu  înapoi  deloc.  De trei ori generalul se trase  în urmă şi reveni la atac. A treia oară căzu din nou. Ceilalţi îşi închipuiră că a alunecat, aşa cum  lunecase prima dată; văzând însă că nu se ridică, martorii se apropiară de el şi încercară să-l scoale; dar cel care  îl luase  în braţe simţi sub mână  o căldură jilavă. Era sânge. Generalul, care era aproape leşinat, îşi reveni. — Mi s-a trimis un spadasin, un maestru de arme! spuse el. Fără să răspundă, preşedintele se apropie de martorul care  ţinea lanterna şi, ridicându-şi mâneca, îşi arătă braţul străpuns de două lovituri de spadă;  apoi,  desfăcându-şi haina  şi vesta, arătă şoldul vătămat de-a treia lovitură. Cu toate astea  nu scoase  măcar un oftat. Generalul d'Épinay intră în agonie şi îşi dădu  sufletul după  cinci  mi- nute..."   Franz citi ultimele cuvinte cu o voce  aşa de gâtuită încât  abia  se auziră, iar după  ce le citi  se opri  trecându-şi mâna  peste  ochi  ca pentru a alunga un nor. După  o clipă  de tăcere, continuă:   "Preşedintele urcă  scara  după  ce îşi băgă  sabia  în baston; o dâră  de sânge  însemna drumul său pe zăpadă. Nu ajunse încă sus când  auzi un clipocit înăbuşit în apă: era corpul generalului, pe care martorii îl aruncară în râu după  ce constatară moartea. Generalul a sucombat, deci, într-un duel  loial,  iar nu într-o capcană, cum s-ar putea  spune. Drept care  am semnat prezentul proces-verbal pentru a stabili adevărul faptelor, ca nu cumva vreunul dintre actorii acestei scene cumplite să fie acuzat într-o zi de crimă cu premeditare, sau de trădare a legilor onoarei. Semnat: Beauregard, Duchampy şi Lecharpal".   După  ce Franz sfârşi  lectura aceasta aşa de cumplită pentru un fiu, după  ce Valentine, palidă de emoţie, îşi şterse  o lacrimă, după  ce Villefort, tremurând ghemuit într-un colţ,  încercase să înlăture furtuna adresând neînduplecatului bătrân priviri imploratoare: — Domnule, îi spuse d'Épinay lui Noirtier, deoarece dumneavoastră cunoaşteţi istoria aceasta grozavă în toate amănuntele ei, deoarece aţi întărit-o prin  semnături onorabile, deoarece, în sfârşit, îmi faceţi impresia că vă interesaţi de mine, deşi interesul dumneavoastră nu s-a manifestat încă decât prin  durere, vă rog să nu-mi refuzaţi ultima satisfacţie: spuneţi-mi numele preşedintelui clubului pentru a cunoaşte, în sfârşit, pe cel ce l-a ucis pe bietul meu  părinte. Villefort căută, buimăcit parcă, butonul uşii.  Valentine, care înţelese cea dintâi răspunsul bătrânului şi care  observase de multe ori pe antebraţul lui două  urme de sabie,  făcu  un pas înapoi. — Pentru  numele lui Dumnezeu, domnişoară, spuse  Franz adresân- du-se  logodnicei sale, veniţi în sprijinul meu  ca să aflu  numele omului care  m-a făcut orfan la doi ani.   Valentine rămase nemişcată şi mută. — Crede-mă, domnule, spuse  Villefort, nu mai  prelungi scena aceasta oribilă, de altminteri numele au fost  într-adins tăinuite. Nici părintele meu  nu-l cunoaşte pe preşedinte, iar dacă îl cunoaşte, nu va putea să-l spună: numele proprii nu se găsesc  în dicţionar. — Ce nenorocire! exclamă Franz. Singura speranţă care  m-a susţinut de-a lungul lecturii şi care  mi-a  dat puterea să merg până  la capăt era că voi cunoaşte cel puţin numele celui  ce l-a ucis pe părintele meu. Domnule, domnule, exclamă el întorcându-se spre Noirtier, pentru numele lui Dumnezeu, faceţi ce veţi  putea... vă implor... pentru a-mi indica, pentru a mă face să înţeleg... — Da, răspunse Noirtier. — Domnişoară, domnişoară, strigă Franz, bunicul dumneavoastră a făcut semn  că poate să mi-l  arate... pe omul  acela... Ajutaţi-mă... dumneavoastră îl înţelegeţi... daţi-mi concursul. Noirtier privi dicţionarul. Franz îl luă cu un tremur nervos şi pronunţă pe rând  literele alfabetului până  la E. La litera aceasta bătrânul făcu semn  că da. — E, repetă Franz.   Degetul tânărului lunecă pe cuvinte; dar la toate cuvintele, Noirtier răspundea printr-un semn  negativ. Valentine îşi ascundea capul  în mâini. În sfârşit, Franz ajunse la cuvântul Eu. — Da, făcu bătrânul. — Dumneavoastră? exclamă Franz şi părul  i se zbârli pe cap; dum- neavoastră, domnule Noirtier, l-aţi ucis pe părintele meu? — Da, răspunse Noirtier fixând asupra tânărului o privire impunătoa- re. Franz căzu fără  puteri într-un jilţ. Villefort deschise uşa şi fugi,  căci îi venise în minte să înăbuşe bruma de existenţă ce stăruia încă în inima cumplită a bătrânului.   download carte....

  Capitolul VIII GENEVIEVE   Abia dacă se scursese un sfert de oră, ce i se păru un secol lui Maurice. Nimic mai firesc; tânăr, chipeş, voinic, sprijinindu-şi puterea pe o sută de prieteni credincioşi, cu care uneori visa înfăptuirea unor lucruri măreţe, se simţea dintr-o dată, fără să fi fost pregătit dinainte, în primejdie să-şi piardă viaţa, căzut într-o cursă mârşavă. Îşi dădea seama că fusese închis într-o-ncăpere oarecare. Dar era oare supravegheat? Încercă iar, cu o nouă sforţare, să se elibereze. Muşchii lui de fier se umflară, se întăriră, funia îi intră în carne, dar nu se rupse. Mai îngrozitor decât orice era că avea mâinile legate la spate şi că nu-şi putea smulge legătura de pe ochi. Dac-ar fi putut vedea, poate c-ar fi putut fugi. Totuşi, feluritele lui încercări se petrecuseră fără ca nimeni să i se fi împotrivit, fără ca nimic să se fi clintit în jur; înţelese, aşadar, că era singur. Picioarele-i călcau pe ceva moale, afânat, nisip ori pământ gros, poate. Un iz înăcrit şi pătrunzător îi izbi mirosul, vădindu-i prezenţa unor materii vegetale. Maurice se gândi că se află într-o seră s-au într-un loc asemănător. Făcu câţiva paşi, se izbi de-un perete, se întoarse ca să pipăie cu mâinile, dădu peste nişte unelte agricole şi scoase fără voie o exclamaţie de mulţumire. Cu sforţări neînchipuite, izbuti să cerceteze toate sculele, una câte una. În asemenea situaţie fuga lui nu mai era decât o chestiune de timp. Dacă hazardul sau providenţa îi acorda doar cinci minute şi dacă printre unelte ar fi găsit una tăioasă, era salvat. Găsi o cazma. Datorită felului în care fusese legat, Maurice trebui să facă un mare efort ca să poată întoarce cazmaua cu tăişul în sus. Pe fierul acela, pe care-l ţinea sprijinit de perete cu spatele, Maurice tăie sau mai curând roase funia care-i lega pumnii. Operaţia se arăta lungă, fierul cazmalei tăia anevoie. Sudoarea îi curgea pe frunte. Auzi zgomot de paşi ce se apropiau. Mai făcu o ultimă sforţare, puternică, de neînchipuit, supremă: funia, pe jumătate roasă, se rupse. De data asta scoase un adevărat strigăt de bucurie. Cei puţin era sigur că va muri apărându-se. Maurice îşi smulse legătura de pe ochi. Nu se înşelase, se afla nu într-o seră, ci într-un pavilion unde fuseseră adunate câteva plante bogate în sevă, care nu pot rămâne iarna sub cerul liber, într-un colţ erau uneltele de grădinărit, dintre care una îi făcuse un atât de preţios serviciu. În faţa lui se afla o fereastră; se repezi spre ea, dar era zăbrelită şi un bărbat înarmat cu o carabină şedea postat ca santinelă dinaintea ei. De cealaltă parte a grădinii, cam la vreo treizeci de paşi depărtare, se înălţa un chioşc mic, perechea aceluia în care se afla Maurice. Storul ferestrei era lăsat, dar în dosul storului licărea o lumină. Se apropie de uşă şi trase cu urechea: altă santinelă trecea în sus şi-n jos prin faţa uşii. Paşii acesteia îi auzise Maurice mai înainte. Dar în fundul coridorului răsunau nişte voci nedesluşite; deliberarea degenerase evident în discuţie. Maurice nu putea auzi tot ce se spunea. Totuşi, unele cuvinte pătrundeau până la el, ca şi cum ar fi avut de străbătut o distanţă mai mică, şi, printre acestea, auzi cuvintele iscoadă, pumnal, mort. Maurice îşi încorda atenţia îndoit. O uşă se deschise şi auzi mai limpede: — Da, zicea o voce, da, e iscoadă, a aflat ceva şi cu siguranţă că e trimis să ne descopere tainele. Dându-i drumul, riscăm să ne denunţe. — Dar cuvântul dat? întrebă un glas. — Cuvântul are să şi-l dea, pe urmă are să şi-l calce. E el gentilom ca să ne încredem în cuvântul lui? Maurice scrâşni din dinţi la gândul că mai sunt oameni care îşi închipuie că trebuie să fii gentilom ca să-ţi ţii jurământul. — Dar ce, ne cunoaşte ca să ne denunţe? — Nu, sigur că nu ne cunoaşte şi habar n-are ce facem noi, dar ne ştie adresa şi se va întoarce întovărăşit de ajutoare. Argumentul păru hotărâtor. — Ei bine, spuse vocea care în repetate rânduri i se impuse lui Maurice ca trebuind să fie cea a şefului, v-aţi hotărât? — Da, sigur, de o sută de ori da; nu-ţi înţeleg, dragul meu, mărinimia; dacă noi am încăpea pe mâna Comitetului Salvării Publice, ai vedea că ei n-ar face asemenea fasoane. — Aşadar, domnilor, vă menţineţi hotărârea? — Fără-ndoială, şi nădăjduiesc că nu te vei opune. — Eu n-am decât un vot, domnilor, şi-al meu e pentru a i se reda libertatea. Domniile-voastre aveţi şase şi toate au fost pentru moartea lui. Să rămână deci aşa. Sudoarea ce curgea pe fruntea lui Maurice îngheţă într-o clipă. — Are să strige, are să urle, interveni o voce. Cel puţin aţi îndepărtat-o pe doamna Dixmer? — Ea habar nu are, e în pavilionul din faţă. — Doamna Dixmer, şopti Maurice, încep să înţeleg. Mă aflu la patronul tăbăcar cu care am vorbit pe vechea stradă Saint-Jacques şi care a plecat râzând de mine, când n-am putut să-i spun numele prietenului meu. Dar la dracu, ce interes poate avea un meşter tăbăcar să mă ucidă? În orice caz, urmă el să spună, înainte de-a mă ucide am să dobor şi eu vreo doi. Şi se repezi la scula inofensivă care, în mâna lui, avea să devină o armă teribilă. Pe urmă reveni lângă uşă şi se aşeză în aşa fel încât să fie apărat când avea să se deschidă. Inima-i bătea gata să-i spargă pieptul şi în tăcerea din jur se auzea ritmul bătăilor ei. Deodată Maurice se înfiora din creştet până-n tălpi. O voce spuse: — De vreţi să m-ascultaţi, n-aveţi decât să spargeţi pur şi simplu un geam şi, printre gratii, să-l ucideţi c-un foc de carabină. — O, nu, nu, fără explozie, exclamă altă voce, o explozie ne poate trăda. A! iată-te, Dixmer. Ce-i cu soţia dumitale? — M-am uitat chiar acuma pe sub stor; nu bănuieşte nimic; citeşte. — Dixmer, dumneata ai să ne lămureşti. Ce părere ai? Eşti pentru un foc de carabină sau pentru o lovitură de pumnal? — Mai bine pumnalul! — Haidem atunci! rostiră împreună cele cinci sau şase voci. Maurice era un fiu al Revoluţiei, o inimă de bronz, un suflet de ateu, precum mulţi pe vremea aceea. Dar la cuvintele haidem atunci! rostite îndărătul uşii aceleia, care, singură, îl despărţea de moarte, îşi aduse aminte de semnul crucii învăţat de la maică-sa când, copil fiind, îl punea să-şi spună rugăciunile în genunchi. Paşii se apropiară, apoi se opriră, după care cheia scrâşni în broască şi uşa se deschise încetişor. În timpul clipelor acestora, Maurice îşi spusese: Dacă-mi pierd timpul lovindu-i, voi fi ucis. Repezindu-mă asupra ucigaşilor, îi iau pe neaşteptate, trec în grădină, apoi pe ulicioară, şi poate scap. Numaidecât, luându-şi un avânt de leu, scoţând un strigăt sălbatic ce vădea mai curând ameninţare decât spaimă, îi răsturnă pe primii doi bărbaţi din faţă, care, crezându-l ferecat şi cu ochii legaţi erau departe de-a se aştepta la asemenea atac, îi dădu în lături pe ceilalţi, apoi, datorită muşchilor săi de oţel, parcurse o distanţă de câţiva metri cât ai clipi, văzu la capătul coridorului o uşă larg deschisă ce da în grădină, se repezi, sări în goană vreo zece trepte, ajunse în grădină şi, descurcându-se cât mai bine cu putinţă, alergă spre poartă. Poarta era încuiată cu două zăvoare şi cu un lacăt, Maurice trase cele două zăvoare, voi să descuie lacătul, dar n-avea cheie. În timpul acesta, cei care-l urmăreau ajunseseră pe terasă; îl zăriră. — Iată-l, strigară în cor, trage-n el, Dixmer, trage! Ucide-l, ucide-l! Maurice scoase un urlet: era încuiat în grădină. Măsură din ochi înălţimea zidurilor; era de zece picioare. Totul se petrecu repede, cât ai clipi. Ucigaşii se repeziră după el. Maurice avea faţă de ei un avans de treizeci de paşi. Se uită în toate părţile, cu privirea condamnatului care îşi caută salvarea într-o împrejurare cât de cât norocoasă. Zări pavilionul, storul şi dincolo de stor lumina. Făcu un salt, un salt de zece paşi, prinse cu mâna storul, îl smulse, trecu prin fereastră, spărgând-o, şi căzu în mijlocul unei încăperi luminate, în care o femeie citea, aşezată lângă foc. Femeia se ridică, înspăimântată, strigând după ajutor. — Dăte la o parte, Geneviève, dă-te la o parte, strigă vocea Dixmer, dă-te la o parte ca să-l ucid! Dar femeia, de îndată ce îl văzu, scoase un ţipăt teribil şi-n loc să se dea la o parte, cum îi poruncea soţul ei, se aruncă în faţa lui Maurice, între el şi ţeava puştii. Gestul acesta îl făcu pe Maurice să-şi concentreze atenţia asupra făpturii milostive, al cărei prim impuls căuta să-l apere. Şi el, la rândul său, scoase un strigăt. În faţa lui se afla necunoscuta, de-atâta timp căutată. — Dumneata!... Dumneata!... exclamă el. — Tăcere! şopti dânsa. Apoi, întorcându-se spre ucigaşi, care, cu felurite arme mâini, se apropiaseră de fereastră, strigă: — Nu se poate să-l ucideţi! — E-un spion, exclamă Dixmer, pe al cărui chip blând şi plăcut se întipărise o expresie de implacabilă hotărâre; e-un spion şi trebuie să moară. — Un spion? strigă Geneviève, el, spion? Vino încoace, Dixmer. Un singur cuvânt vreau să-ţi spun ca să-ţi dovedesc că te înşeli cumplit. Dixmer se apropie de fereastră; Geneviève se apropie de dânsul şi aplecându-se spre urechea lui îi şopti câteva cuvinte. Meşterul tăbăcar înălţă capul. — El? întrebă dânsul. — Chiar el, răspunse Geneviève. — Eşti sigură? De data asta tânăra noastră nu mai răspunse, ci, întorcându-se spre Maurice, îi întinse mâna, surâzând. Trăsăturile lui Dixmer recăpătară atunci ciudata lor expresie de blândeţe şi impasibilitate flegmatică. Sprijini patul carabinei de pământ şi spuse: — Atunci e cu totul altceva. Apoi, făcând semn tovarăşilor săi să-l urmeze, se îndepărtă împreună cu ei şi le şopti câteva cuvinte, după care plecară. — Ascunde inelul, îi şopti Geneviève între timp, toată lumea de-aici îl ştie. Maurice scoase în grabă inelul de pe deget şi-l strecură în buzunarul de la vestă. O clipă după aceea, uşa pavilionului se deschise şi Dixmer, fără armă, se îndreptă spre Maurice. — Cer iertare, cetăţene, îi spuse el. De ştiam mai devreme ce-ţi datorăm! Soţia mea, deşi ţine foarte bine minte ce ajutor i-ai dat în seara de 10 martie, îţi uitase numele. Nu ştiam, aşadar cu cine aveam de-a face! Dac-am fi ştiut, crede-mă că n-am fi pus la îndoială nici o clipă cinstea dumitale, nici nu ţi-am fi suspectat intenţiile. Aşadar, încă o dată îţi cer iertare! Maurice era uluit. Doar printr-o minune îşi mai ţinea echilibrul, simţea că ameţeşte şi era gata-gata să cadă. Se sprijini de cămin. — Dar bine, întrebă el, în sfârşit, de ce voiaţi să mă ucideţi? — Am să-ţi spun secretul, cetăţene, răspunse Dixmer, şi ţi-l încredinţez, ştiindu-te leal. Sunt, aşa cum ştii, meşter tăbăcar şi şeful tăbăcăriei de-aici. Cei mai mulţi acizi de care mă slujesc pentru pregătirea pieilor mele sunt articole de comerţ prohibite. Or, contrabandiştii cu care lucrez aflaseră de un denunţ făcut la consiliul general. Când te-am văzut culegând informaţii, m-am temut. Contrabandiştii mei s-au temut, încă şi mai tare decât mine, de boneta roşie pe care o porţi şi felul dumitale hotărât de-a proceda; nu-ţi ascund că se decisese să fii ucis. — O ştiu prea bine, exclamă Maurice, şi nu-mi spui cu asta nimica nou. Am auzit toată dezbaterea pe care aţi ţinut-o şi ţi-am văzut carabina. — Doar ţi-am cerut iertare pentru fapta mea, continuă Dixmer, cu o înduioşătoare expresie de bunătate. Să înţelegi un lucru: datorită epocii pline de contradicţii în care trăim, suntem, eu şi asociatul meu, domnul Morand, pe cale de-a aduna o avere imensă. Suntem furnizorii exclusivi de raniţe pentru armată: în fiecare zi confecţionăm o mie cinci sute sau chiar două mii de bucăţi. Datorită fericitei situaţii în care ne aflăm, municipalitatea, care are de lucru până peste cap, nu mai găseşte timp să ne verifice cu rigurozitate registrele de conturi, aşa încât trebuie să ţi-o mărturisesc, cam pescuim în apă tulbure, cu atât mai mult cu cât, după cum spuneam, substanţele pregătitoare pe care ni le procurăm prin contrabandă ne îngăduie să câştigăm două sute la sută. — Drace! făcu Maurice, aşa ceva îmi pare a fi un beneficiu, ca să zic aşa, destul de onest, totuşi înţeleg temerea dumitale că un denunţ din parte-mi ar putea să-i pună capăt. Dar acum, odată ce mă cunoşti, te-ai liniştit, nu-i aşa? — Acuma, spuse Dixmer, nici nu-ţi mai cer cuvântul de cinste. Pe urmă, punându-i mâna pe umăr şi uitându-i-se în ochi, cu un surâs adăugă: — Ei acuma, că suntem între noi, între prieteni aş putea zice, ia spune ce căutai dumneata pe-aici, tinere? Bineînţeles, urmă meşterul tăbăcar, dacă nu vrei, eşti liber să nu spui. — Dar ţi-am spus, cred, bâlbâi Maurice. — Da, o femeie, se grăbi burghezul să răspundă, ştiu că era vorba de-o femeie. — Doamne-Dumnezeule! exclamă Maurice, iartă-mă, cetăţene, dar îmi dau prea bine seama că-ţi sunt dator o explicaţie. Ei uite, căutam o femeie, care deunăzi seara, de sub o mască, mi-a spus că locuieşte aici în cartier. Nu-i ştiu numele, nici meseria, nici locuinţa. Ştiu doar că sunt îndrăgostit foc de o femeie micuţă...  Geneviève era înaltă. — Că e blondă, cu o privire vioaie, dezgheţată. Geneviève era brunetă, cu ochi mari şi îngânduraţi. — În sfârşit, o fetişcană..., urmă Maurice. De-aceea, ca să-i fiu pe plac, m-am îmbrăcat şi eu cu hainele astea populare. — Aşa se explică totul, spuse Dixmer cu o bună-credinţă firească, nedezminţită nici măcar de vreo ochire furişată viclean. Geneviève roşise şi, simţind cum se îmbujorează, îşi întoarse capul în altă parte. — Bietul de dumneata, cetăţene Lindey, urmă Dixmer râzând, prin ce încercare te-am făcut să treci, şi, ce să-ţi spun, dumneata eşti cel din urmă căruia să-i fi vrut răul; un patriot atât de virtuos ,un frate!... dar, de fapt, am crezut că vreunul cu gânduri ascunse îţi uzurpase numele. — Să nu mai vorbim de asta, replică Maurice, care înţelesese că venise timpul să se retragă, arată-mi pe ce cale s-apuc şi hai să uităm... — Pe ce cale s-apuci?! exclamă Dixmer. Să te las să pleci? A, nu se poate, nu!! În seara asta dau, sau mai curând asociatul meu şi cu mine dăm o masă băieţilor viteji, care voiau să te ucidă mai adineaori. Am de gând să te opresc să iei masa cu ei ca să vezi că nu sunt chiar atât de îndrăciţi pe cât par. — Dar, făcu Maurice în culmea bucuriei că va mai rămâne câteva ceasuri aproape de Geneviève, zău nu ştiu dacă se face si primesc. — Cum aşa, dacă se face să primeşti? îi întoarse vorba Dixmer. Nici vorbă că da. Sunt nişte patrioţi buni, sinceri, ca şi dumneata. Dealtfel, n-am să cred că m-ai iertat cu adevărat decât când vom muşca amândoi dintr-aceeaşi pâine. Geneviève nu scotea nici un cuvânt. Maurice era supus supiciului.  — Cu-adevărat, se bâlbâi tânărul nostru, mă tem, cetăţene, şi nu vă stânjenesc... Hainele astea ale mele... înfăţişarea ponosită... Geneviève se uită la el sfioasă. — Vă poftim din inimă, spuse ea. — Primesc, cetăţeană, răspunse Maurice, plecându-se în faţa ei.   — Ei bine, mă duc să-mi liniştesc tovarăşii, zise meşterul băcar. Între timp încălzeşte-te, dragă prietene. Dixmer ieşi. Maurice şi Geneviève rămaseră singuri. — Ah, domnule începu vorba tânăra noastră, cu un accent căruia inutil încerca să-i dea o nuanţă de reproş, v-aţi călcat cuvântul, aţi fost indiscret... — Cum, doamnă! exclamă Maurice, v-am compromis oare? Dacă-i aşa, iertaţi-mă, plec şi niciodată...   — Doamne! strigă dânsa, ridicându-se, sunteţi rănit la piept! Cămaşa dumneavoastră e toată pătată de sânge! Într-adevăr, pe cămaşa fină şi albă a lui Maurice, cămaşă ce făcea un contrast ciudat cu hainele lui grosolane, o pată mare roşie se întinsese şi se uscase. — Să nu vă îngrijoraţi deloc, doamnă, spuse tânărul; unul dintre contrabandişti m-a înţepat cu pumnalul său. Geneviève se făcu albă ca varul şi, luându-i mâna, şopti: — Iertaţi-mă pentru răul ce v-a fost făcut. Mi-ţi salvat viaţa şi eu era să fiu pricina morţii! — Nu mi-am primit-o. Căci n-aţi crezut nici o clipă c-a fost cea pe care o căutam, nu-i aşa? — Veniţi cu mine, îl întrerupse Geneviève, să vă dau o cămaşă... Nu trebuie ca oaspeţii noştri să vă vadă în asemenea stare, ar fi pentru ei un reproş prea aspru. — Vă cam stingheresc, nu-i aşa? replică Maurice, suspinând. — Nicidecum, îmi fac datoria. Şi apoi adăugă: O fac chiar cu multă plăcere. Geneviève îl duse pe Maurice într-o vastă cameră de toaletă, de o eleganţă pe care nu s-ar fi aşteptat să o găsească în casa unui meşter tăbăcar. Ce-i drept, meşterul tăbăcar de care vorbim părea să fie milionar. Apoi ea deschise toate dulapurile. — Luaţi ce vă trebuie, îl pofti, sunteţi ca la dumneavoastră acasă. Şi plecă. Când Maurice ieşi, îl găsi pe Dixmer, care se reîntorsese.  — Hai, hai la masă! îl chemă el, numai pe dumneata te aşteptam ca să începem.     Capitolul IX CINA   Când Maurice intră împreună cu Dixmer şi cu Geneviève în sufragerie, situată în corpul de clădire în care fusese introdus la început, masa pentru cină era aşezată, dar încăperea era încă goală. Pe urmă îi văzu intrând, rând pe rând, şi pe cei şase comeseni. Toţi erau bărbaţi plăcuţi la înfăţişare, cei mai mulţi tineri, îmbrăcaţi după moda zilei. Doi sau trei purtau chiar carmaniole pe cap şi bonetă roşie. Dixmer îl prezentă pe Maurice, însoţindu-i numele de situat şi titlurile sale. Apoi, întorcându-se spre Maurice, îi spuse: — Iată toţi oamenii care m-ajută în negustoria mea. Datorită vremurilor, datorită principiilor revoluţionare care au desfiinţa distanţele, trăim cu toţii pe piciorul celei mai sfinte egalităţi. Aceeaşi masă ne adună pe toţi de câte două ori pe zi şi sunt fericit că ai binevoit să iei parte la ospăţul nostru de familie. — Dar... domnul Morand, zise sfios Geneviève, nu-l aşteptai şi pe el? — Ah! e drept, răspunse Dixmer. Cetăţeanul Morand despre care ţi-am vorbit, cetăţene Lindey, e asociatul meu. El are în sarcină, dacă pot spune aşa, partea morală a întreprinderii; el trece operaţiile în registre, ţine casa, achită facturile, dă şi primeşte banii; aşa că, dintre noi toţi, el are cea mai mare bătaie de cap — iată de ce întârzie câteodată. Mă duc să-i dau de veste. Dar în clipa aceea uşa se deschise şi cetăţeanul Morand intră. Era un bărbat mic de statură, oacheş, cu sprâncene stufoase. O pereche de ochelari verzi, cum poartă oamenii cu vederea obosită de lucru, îi acoperea ochii negri, dar nu le putea întuneca scânteierea. De la primele cuvinte pe care le rosti, Maurice recunoscu vocea aceea blândă şi autoritară totodată, care, în tot timp discuţiilor în care el fusese victima, optase în mod constant soluţiile omenoase. Purta o haină cafenie cu nasturi mari, o vestă de mătase albă, iar jaboul, şi el foarte fin, fu nu o dată în timpul a cărei albeaţă şi fineţe au fost cu deosebire admirate de Maurice, cu atât mai mult cu cât era mâna unui negustor tăbăcar. Se asezară la masă: cetăţeanul Morand luă loc la dreapta Genevièvei, Maurice la stânga ei. Dixmer se aşeză în faţa soţiei sale. Ceilalţi oaspeţi îşi luară locurile la voia întâmplării în jurul mesei lungueţe. Cina vădea un gust rafinat. Dixmer avea o poftă de industriaş şi făcea onorurile mesei cu multă bunătate şi naturaleţe. Lucrătorii sau cei ce treceau ca atare, îi ţineau în această privinţă o tovărăşie sinceră şi generoasă. Cetăţeanul Morand vorbea puţin, mânca încă şi mai puţin, nu bea aproape deloc şi arareori râdea. Maurice, poate din pricina amintirilor pe care i le stârnea vocea lui, fu cuprins curând de o mare simpatie pentru el. Încerca însă o mare îndoială în privinţa vârstei sale, şi îndoiala asta îl neliniştea: ba îl lua drept un om de patruzeci, patruzeci şi cinci de ani, ba i se părea foarte tânăr. Aşezându-se la masă, Dixmer se crezu dator să dea comesenilor un soi de justificare a faptului că primise un străin în cercul lor mic. Şi se achită de această obligaţie ca un om neobişnuit să mintă şi ca un naiv ce era. Dar, după cum se vedea, comesenii nu păreau pretenţioşi în materie de justificări, căci, în ciuda stângăciei pe care o dovedi fabricantul de piei când îl prezentă pe tânărul nostru, micul discurs mulţumi pe toţi cei de faţă. Maurice îl privea cu uimire. "Pe cinstea mea, îşi spunea el, nu-mi cred ochilor. E oare acelaşi om care, aruncând fulgere din priviri, cu vocea ameninţătoare, mă urmărea cu carabina în mână, vrând neapărat să mă ucidă acum doar trei sferturi de oră? În clipele acelea l-aş fi luat drept un erou sau drept un ucigaş. Doamne-Dumnezeule, cum îl schimbă pe om dragostea de piei!" Făcând asemenea observaţii, Maurice simţea în fundul sufletului o durere şi o bucurie atât de adânci amândouă că bietul om n-ar fi putut stabili cu precizie în ce stare sufletească se găsea. Se afla în sfârşit lângă frumoasa necunoscută pe care o căutase atâta. Aşa cum visase dinainte, purta un nume încântător. Îl îmbăta să se simtă alături de ea; îi sorbea cele mai neînsemnate sunete ale vocii ei, ori de câte ori răsunau, făceau să-i în vibreze cele mai tainice coarde ale inimii, în schimb, ceea ce vedea în faţa lui îi zdrobea inima. Geneviève era întocmai cum o întrezărise: visul unei zbuciumate nu-i fusese spulberat de realitate. Era într-adevăr tânara elegantă, cu privire tristă şi suflet nobil. Era un caz obişnuit în perioada ce precedase faimosul an 1793 în care se găseau — o tânără distinsă, silită, din pricina ruinii din ce în ce mai adânci în care căzuse nobilimea, să intre în rândul burgheziei, în lumea negoţului. Dixmer părea om de treabă, era bogat, fără doar şi poate, se purta cu Geneviève ca un bărbat ce-şi dă osteneala să facă fericită o femeie. Dar oare bunătatea, bogăţia şi preabunele lui intenţii puteau ascunde imensa distanţă ce exista între soţie şi soţ, între tânăra fată visătoare, distinsă, plină de farmec şi omul cu preocupări materiale şi înfăţişare vulgară? Cu ce sentimente putea oare Geneviève umple asemenea prăpastie?... Vai! Întâmplarea îi arăta acum limpede lui Maurice: cu sentimentul dragostei. Şi asta îl făcea să revină la prima părere pe care o avusese despre tânără noastră Geneviève, cu alte cuvinte că în seara în care o văzuse, ea se întorcea de la o întâlnire de dragoste.  Gândul acesta, că Geneviève iubea alt bărbat, îi chinuia sufletul. Şi-atunci începea să suspine şi să regrete că venise să guste încă o dată din otrava asta căreia îi spunem dragoste. Apoi, în alte momente, ascultându-i vocea atât de dulce, de pură şi armonioasă, cercetându-i privirea atât de senină şi de limpede încât în ea i se putea citi până-n adâncul sufletului, Maurice era gata să creadă că o asemenea făptură nu poate înşela, şi-atunci cădea pradă unei bucurii amare la gândul că asemenea trup şi un asemenea suflet, întreaga ei fiinţă aparţineau unui burghez de treabă, cu un surâs cinstit, cu spirit vulgar, şi că pururi ea nu va fi decât a lui. S-a vorbit politică; nici nu putea fi altcum. Ce altceva să se discute într-o epocă în care politica se amesteca în orice, era zugrăvită pe fundul farfuriilor, acoperea toate zidurile, era proclamată clipă de clipă pe toate străzile? Deodată, unul dintre oaspeţi, care până atunci tăcuse, întrebă dacă sunt niscaiva veşti noi în privinţa arestatelor din închisoarea Temple. Maurice tresări fără să vrea la sunetul acelei voci. Recunoscuse pe bărbatul care, partizan al măsurilor extreme, îl lovise mai întâi cu cuţitul şi apoi votase pentru moartea lui. Totuşi omul acela, tăbăcar cinstit, şeful atelierului, cel puţin aşa îl prezentase Dixmer, trezi curând buna dispoziţie a lui Maurice, exprimând ideile cele mai patriotice şi principiile cele mai revoluţionare. În anumite împrejurări, tânărul nu era nicidecum duşmanul măsurilor drastice, atât de la modă pe-atunci şi al căror apostol şi erou nu era altul decât Danton. În locul omului aceluia, a cărui armă şi voce îi treziseră senzaţii cumplite, care nu se şterseră încă, el nu l-ar fi asasinat pe cel care-l socotea spion ci iar fi dat drumul în grădină şi acolo, cu arme egale, cu o sabie în mână ca şi adversarul său, s-ar fi luptat crâncen cu el, fără milă şi fără îndurare. Iată ce ar fi făcut Maurice. Dar îşi dădu numaidecât seama că ar exagera cerând de la un lucrător tăbăcar să facă ceea ce ar fi făcut el, Maurice. Bărbatul acela, adept al măsurilor extreme, care părea a vădi în ideile sale politice aceleaşi sisteme violente ca şi-n comportamentul particular, vorbea de închisoarea Temple şi se mira că paza deţinutelor fusese încredinţată unui consiliu permanent, lesne de corupt, şi unor municipali al căror devotament fusese în mai multe rânduri ademenit. — Da, spuse, cetăţeanul Morand, dar trebuie să recunoaştem că în orice împrejurare, până în momentul de faţă, purtarea municipalilor a îndreptăţit încrederea naţiunii în ei şi istoria va spune că nu numai cetăţeanul Robespierre merită porecla de incoruptibil. — Fără îndoială, fără îndoială, reluă interlocutorul, dar dacă un lucru nu s-a întâmplat încă, ar fi absurd să tragi concluzia că n-are să se întâmple niciodată. E la fel şi cu Garda naţională, continuă şeful atelierului. Să admitem că se dă decizia: companiile diferitelor secţii să fie convocate pe rând pentru a face de serviciu la închisoarea Temple şi asta aşa, fără nici o diferenţiere. Ei bine, nu sunteţi de acord că se poate ca într-o companie de douăzeci sau douăzeci şi cinci de oameni să fie un nucleu de opt-zece bărbaţi fără scrupule care într-o bună noapte ucid santinelele şi răpesc deţinutele? — Aşi! făcu Maurice, mijlocul ăsta e prost, cetăţene. Doar nu-s decât trei săptămâni, sau poate o lună, de când au vrut şi-au încercat să-l folosească şi n-au reuşit nicidecum. — Da, spuse Morand, dar numai fiindcă unul dintre aristocraţii din patrulă a comis imprudenţa să lase să-i scape cuvântul domnule, vorbind nu ştiu cu cine. — Şi apoi, urmă Maurice, care ţinea să demonstreze că poliţia Publicii e bine organizată, iată că au şi aflat despre intrarea în Paris a Cavalerului de Maison-Rouge.  — Aşi! exclamă Dixmer. — S-a ştiut că a intrat în Paris Cavalerul de Maison-Rouge? întreabă cu răceală Morand. Şi s-a aflat şi prin ce mijloc a intrat? — Se ştie totul. — Ei, drăcie! exclamă Morand, plecându-se înainte ca să se uite în ochii lui Maurice, tare aş fi curios să aflu. Până acum nu ni s-a putut spune încă ceva pozitiv în privinţa asta. Dar dumneata, cetăţene, dumneata care eşti secretarul unei secţii principale din Paris, dumneata trebuie să fii mai bine informat.  — Bineînţeles, răspunse Maurice, aşa că ceea ce am să vă spun este adevărul adevărat!  Toţi comesenii, până şi Geneviève, părură că acordă cea mai mare atenţie celor ce avea să le spună tânărul nostru. — Ei bine, începu Maurice să povestească, Cavalerul de Maison-Rouge venea din Vendée, după cât se pare. Străbătuse toată Franţa, însoţit la drum de norocul lui obişnuit. Ajuns în plină zi la bariera Roule, a aşteptat până la nouă seara. La nouă seara o femeie travestită în ţărancă a trecut bariera şi i-a adus cavalerului o uniformă de vânător din Garda naţională. După zece minute s-a întors cu el. Santinela, care o văzuse trecând singură, intră la bănuieli văzând că se întoarce însoţită, şi sună alarma în post. A venit şeful patrulei. Cei doi vinovaţi, înţelegând că despre ei era vorba, au intrat valvârtej într-o casă mare, unde li s-a deschis o uşă din dos ce dădea în Champs-Elysées. Se pare că o patrulă devotată trup şi suflet tiranilor îl aştepta pe cavaler în colţul străzii Bar-du-Bec. Restul îl ştiţi. — Ai! ai! se miră Morand, e ciudat ceea ce povesteşti dumneata, tinere... — Dar mai ales adevărat, spuse Maurice. — Da, aşa se pare; dar femeia, se ştie ce s-a întâmplat cu ea?... — Nu, a dispărut, şi nu se ştie nici cine e, nici ce e cu ea. Asociatul cetăţeanului Dixmer, ba chiar şi cetăţeanul Dixmer părură a respira uşuraţi. Geneviève ascultase şi ea toată povestirea de mai sus, palidă, nemişcată şi tăcută. — Dar, întrebă iarăşi cetăţeanul Morand, cu obişnuitu-i sânge rece, cine poate spune că Maison-Rouge făcea parte din patrula care a sunat alarma în închisoarea Temple? — Un municipal dintre prietenii mei, care în ziua aceea era de serviciu la închisoarea Temple, l-a recunoscut. — Îi ştia semnalmentele? — Îl văzuse altădată. — Şi cum arată cavalerul ăsta de Maison-Rouge? întrebă Morand. — Un bărbat de douăzeci şi cinci, douăzeci şi şase de ani, mic, cu păr blond, plăcut la chip, cu nişte ochi grozavi şi cu nişte sprâncene de toată frumuseţea. Se lasă o tăcere adâncă. — Ei bine, începu iarăşi Morand, dacă prietenul dumitale l-a cunoscut pe pretinsul cavaler de Maison-Rouge, de ce nu l-a arestat? — Mai întâi, neştiind că sosise la Paris, s-a temut să nu se fi înşelat în privinţa asemănării, şi apoi prietenul meu e cam moale din fire. A făcut ceea ce fac oamenii prudenţi şi molâi: când cad la îndoială se abţin. — Dumneata n-ai fi procedat aşa, cetăţene? îl întrebă Dixmer pe Maurice, izbucnind în râs. — Nu, răspunse Maurice, trebuie să recunosc; aş fi preferat să mă înşel, decât să las să-mi scape un om atât de primejdios cum e cavalerul ăsta de Maison-Rouge. — Şi dumneata ce-ai fi făcut, domnule?..., întrebă Geneviève. — Ce-aş fi făcut eu, cetăţeano? O! Doamne! aş fi procedat în doi timpi şi trei mişcări: aş fi dat ordin să se închidă toate uşile închisorii Temple, m-aş fi dus întins la patrulă, l-aş fi prins pe cavaler de guler şi i-aş fi spus: „Cavalere, te arestez ca trădător al naţiunii!" Şi de îndată ce i-aş fi pus mâna în gât, nu l-aş mai fi slăbit, de asta puteţi fi siguri. — Dar ce s-ar fi întâmplat după aceea? întrebă Geneviève. — Ce să se-ntâmple? I s-ar fi făcut proces lui şi complicilor săi şi până acum ar fi fost ghilotinat, asta-i tot. Geneviève se cutremură şi aruncă vecinului ei o privire înspăimântată. Dar cetăţeanul Morand nu păru că ia în seamă privirea ei şi, golindu-şi flegmatic paharul, zise: — Cetăţeanul Lindey are dreptate: nu se putea proceda decât în acest fel. Din nenorocire nu s-a făcut aşa. — Şi, mai întrebă Geneviève, măcar se ştie ce s-a mai întâmplat cu acel Cavaler de Maison-Rouge? — Ei! exclamă Dixmer, se vede treaba că văzându-şi încercarea neizbutită a şters-o numaidecât din Paris. — Şi poate chiar din Franţa! adăugă Morand.  — Da' de unde! Nici gând! spuse Maurice.  — Cum aşa? A avut imprudenţa să rămână în Paris? întrebă îngrijorată Geneviève. — Nici nu s-a clintit de-aici. Toţi cei de faţă întâmpinară cu un freamăt de uimire părerea enunţată de Maurice cu atâta siguranţă.  — Asta-i o presupunere pe care o emiţi dumneata, cetăţene, spuse Morand, o presupunere, atâta tot.  — Nicidecum, e un fapt pe care-l afirm. — O! exclamă Geneviève, trebuie să mărturisesc că eu nu aş crede ceea ce spui dumneata, cetăţene. După mine, asta ar fi 0 imprudenţă de neiertat. — Dumneata eşti femeie, cetăţeană. Negreşit că dumneata vei înţelege un lucru care pentru un om cu firea Cavalerului de Maison-Rouge a fost mai presus de orice considerent privind securitatea sa personală. — Şi ce lucru putea fi mai presus de temerea de a-şi pierde viaţa într-un chip atât de înfiorător? — Ei, Doamne-Dumaezeule, cetăţeană, exclamă Maurice, numai dragostea! — Dragostea? repetă Geneviève. — Bineînţeles. Nu ştiţi oare că Maison-Rouge e îndrăgostit de Antoaneta? Doi-trei dintre cei de faţă izbucniră într-un râs forţat, vădind neîncredere. Dixmer se uită la Maurice de parc-ar fi vrut să-i citească până-n fundul sufletului. Geneviève simţi cum i se urcă lacrimile în ochi şi o tulburare ce nu putea trece neobservată de Maurice îi străbătu trupul. Cetăţeanul Morand vărsă vinul din paharul pe care tocmai îl ducea la buze, şi Maurice s-ar fi înspăimântat văzându-l, dacă toată atenţia tânărului n-ar fi fost îndreptată în momentul acela asupra Genevièvei. — Eşti emoţionată, cetăţeană, şopti Maurice. — N-ai spus dumneata că eu am să înţeleg pentru că sunt femeie? Ei bine, un asemenea devotament, fie el cât de potrivnic principiilor noastre, pe noi femeile totdeauna ne mişcă. — Iar cel al Cavalerului de Maison-Rouge e cu atât mai mare, continuă Maurice, cu cât se spune cu certitudine că n-a vorbit niciodată cu regina. — Cetăţene Lindey, spuse adeptul metodelor extreme, îmi pare, dă-mi voie să ţi-o spun, că eşti foarte îngăduitor cu cavalerul acela... — Domnule, îi răspunse Maurice, slujindu-se poate intenţionat de un cuvânt care încetase a mai fi în folosinţă, mi-s dragi toate soiurile de oameni mândri şi curajoşi, ceea ce nu mă împiedică să mă lupt cu ei când îi găsesc în rândurile duşmanilor mei. Nu mi-am pierdut speranţa de a-l întâlni cândva şi pe Cavalerul Maison-Rouge. — Şi...? făcu Genviève. — Şi dacă-l întâlnesc... ei bine, am să mă lupt cu el. Cina se sfârşise. Semnul despărţirii îl dădu Geneviève, sculându-se, gata să se retragă. În aceeaşi clipa pendula începu să bată. — E miezul nopţii! spuse impasibil Morand. — Miezul nopţii! exclamă Maurice, atât de repede miezul nopţii! — Iată o exclamaţie ce-mi face plăcere, zise Dixmer. Asta dovedeşte că nu te-ai plictisit şi mă face să sper că ne vom revedea. Îţi stă deschisă casa unui bun patriot şi nădăjduiesc că peste puţin timp îţi vei da seama, cetăţene, că e şi casa unui prieten. Maurice salută şi, întorcându-se spre Geneviève, o întrebă: — Şi dumneata, cetăţeană, îmi îngădui să mai vin? — Ba chiar mai mult, eu te rog, răspunse cu însufleţire Geneviève. Rămas bun, cetăţene. Şi Geneviève se retrase. Maurice îşi luă rămas bun de la toţi comesenii, salută în chip deosebit pe Morand, care îi plăcuse mult de tot, strânse mâna lui Dixmer şi plecă zăpăcit, dar mai degrabă bucuros decât întristat din pricina feluritelor întâmplări care îi umpluseră seara. — Penibilă, inoportună întâlnire! spuse, după plecarea lui Maurice, tânăra noastră Geneviève, izbucnind în plâns în faţa soţului său care o însoţise până în apartamentul ei. — Aşi! cetăţeanul Maurice Lindey, patriot recunoscut, este, dimpotrivă, o grozav de preţioasă achiziţie pentru un biet tăbăcar ca mine, care are marfă de contrabandă, răspunse Dixmer, surâzând. — Aşadar, crezi, dragul meu?..., întrebă sfios Geneviève. — Cred că pune asupra casei noastre o pecete, de absolvire penală şi-i acordă şi un brevet de patriotism. Şi mai cred că, începând din seara asta chiar, Cavalerul de Maison-Rouge va fi în siguranţă la noi. Şi Dixmer, sărutându-şi soţia pe frunte cu o afecţiune mai curând paternă decât conjugală, o lăsă în pavilionul acela mic, care îi era destinat în întregime, şi trecu în cealaltă parte a clădirii pe care o locuia, cu oaspeţii pe care i-am văzut stând în jurul mesei.     Capitolul X CÂRPACIUL SIMON   Era pe la începutul lunii mai. O zi senină umfla piepturile istovite de inhalarea ceţurilor îngheţate din timpul iernii, iar razele unui soare călduţ şi dătător de viaţă se revărsau peste zidurile sumbre ale închisorii Temple. În ghereta interioară, care despărţea turnul de grădinile fostei mănăstiri, râdeau şi fumau soldaţii din postul de gardă. Dar cu toate că ziua era frumoasă şi arestatelor li se îngăduise să coboare şi să se plimbe prin grădină, cele trei femei nu primiseră. De la execuţia soţului ei, regina se mulţumea să stea cu încăpăţânare în încăperea ei, ca să nu fie silită să treacă prin faţa uşii apartamentului pe care-l ocupase regele, la etajul al doilea. Când ieşea la aer, şi asta cu totul întâmplător, de la fatala dată de 21 ianuarie, se ducea în vârful turnului, ale cărui creneluri fuseseră închise cu obloane. Oştenii din gărzile naţionale de serviciu, preveniţi că cele trei femei aveau permisiunea să iasă, aşteptară, aşadar, zadarnic toată ziua ca ele să binevoiască să se folosească de acea îngăduinţă. Către ceasurile cinci, un bărbat coborî şi se apropie de sergentul comandant al postului. — A! tu eşti, taică Tison! spuse cel ce părea un om din Garda naţională, bine dispus. — Da, sunt eu, cetăţene. Îţi aduc din partea municipalului Maurice Lindey, prietenul tău, care-i acolo sus, permisul acesta pe care Consiliul închisorii Temple l-a acordat fiicei mele ca să vină astă-seară s-o vadă pe maică-sa. — Şi tu pleci tocmai in clipa în care vine fiică-ta, tată denaturat? îl întrebă sergentul. — Ei! plec de nevoie, cetăţene sergent. Nădăjduiam şi eu s-o văd pe biata-mi copilă, pe care n-am mai văzut-o de două luni, şi s-o îmbrăţişez... ştii, aşa, din toată inima, cum se spune, ca un tată. Da' poftim! du-te la plimbare. Slujba, slujba asta păcătoasă mă sileşte să plec. Trebuie să mă duc la Comună să-mi dau raportul. O birjă m-aşteaptă la poartă cu doi jandarmi şi asta tocmai în clipa în care are să vină biata mea Sophie.  — Ce tată nenorocit! făcu sergentul.   Căci astfel dragostea de ţară Sugrumă-n tine vocea sângelui,  Una geme şi-alta zbiară  Jertfind datoriei...   Ia spune, taică Tison, de găseşti din întâmplare o rimă la sângelui, ai să mi-o raportezi, da? Pentru moment îmi lipseşte. — Şi tu, cetăţene sergent, când are să vină fiică-mea s-o vadă pe biata maică-sa, care moare că n-o mai vede, ai s-o laşi să treacă? — Permisul e-n regulă, răspunse sergentul, în care cititorul l-a şi recunoscut, fără îndoială, pe amicul nostru Lorin. Aşa că n-am nimica de spus contra: cum vine fiică-ta, intră. — Mulţumesc, viteze termopil, mulţumesc, spuse Tison. Şi, ieşind spre a se duce să-şi dea raportul la Comună, şopti: — Biata nevastă-mea, ce fericită are să fie! Ştii tu, cetăţene sergent, spuse un soldat din Garda naţională, văzându-l pe Tison că pleacă şi auzind cuvintele pe care le rostise când se îndepărta, ştii tu că lucrurile astea te fac să te-nfiori până-n adânc? — Ce lucruri, cetăţene Devaux? întrebă Lorin. — Cum se poate, zise milostivul soldat din Garda naţională, să-l vezi pe omul ăsta cu faţa atât de cruntă, cu inima tare ca bronzul, pe acest paznic neîndurător al reginei, plecând cu lacrimi în ochi, pe jumătate de bucurie, pe jumătate de amărăciune, la gândul că nevastă-sa are să-şi vadă fiica şi el nu!? Nu trebuie să te gândeşti prea mult la asemenea lucruri, cetăţene sergent, căci zău, pe bună dreptate, te-ntristezi... — Fără-ndoială că nu trebuie şi iată de ce nu se gândeşte nici unul acesta, care pleacă cu lacrimi în ochi, cum spuneai tu. Dar la ce oare ar trebui să se gândească el? Ei, la ce? Că s-au împlinit trei luni bune de când femeia asta pe care-o maltratează fără milă nu şi-a văzut nici ea copilul. Şi nu se gândeşte la nenorocirea ei, se gândeşte numai la nenorocirea lui; iată, asta-i! E drept că femeia asta a fost regină, urmă Agentul pe un ton ironic al cărui sens ar fi fost greu de interpretat, şi că nu eşti nicidecum silit să te porţi cu o regină aşa cum te porţi cu femeia unui muncitor cu ziua. — N-are a face; oricum, toată povestea asta e tare tristă, zise Devaux.  — Tristă, dar necesară, spuse Lorin. Cel mai bine e, cum spus şi tu, să nu te gândeşti...  Şi se apucă să fredoneze:   Ieri Nicetta,  Pe sub boschete — Sumbre, cochete,  Umbla singurea.   Aici ajunsese Lorin cu cântecu-i bucolic când, dintr-o dată, se auzi un zgomot mare dinspre partea stângă a postului de gardă: era un amestec de înjurături, de ameninţări şi plânsete. — Ce-i asta? întrebă Devaux. — S-ar zice că-i o voce de copil, răspunse Lorin, trăgând cu urechea. — Da, da, încuviinţă soldatul din Garda naţională, un biet micuţ pe care-l bate; la drept vorbind, n-ar trebui trimişi decât cei care n-au copii. — Ia zi, vrei să cânţi? se auzi un glas răguşit de om beat. Şi glasul prinse a cânta, de parcă ar fi dat tonul:   Cocoana Veto a promis  Să-ucidă tot ce-i în Paris...   — Nu, răspunse copilul, nu cânt. — Ia zi, nu vrei să cânţi?   Cocoana Veto a promis...  Şi glasul se porni din nou: Nu, răspunse copilul, nu, nu, nu... — Ei! stârpitură netrebnică! făcu vocea aceea răguşită. Şi un şuier de curea despică aerul. Copilul scoase un urlet de durere. — Drăcia dracului! izbucni Lorin, mârşavul acela de Simon îl bate iarăşi pe micul Capet. Câţiva soldaţi din Garda naţională ridicară din umeri, doi sau trei încercară să zâmbească. Devaux se sculă în picioare şi plecă. — Spuneam eu bine că aici n-ar trebui să intre nici un tată. Deodată o uşă scundă se deschise şi copilul regelui, gonit de biciul paznicului, făcu, alergând, câţiva paşi în curte; dar, când trecu, ceva greu căzu pe pavaj şi-l lovi în cădere peste picior. — Vai! strigă copilul. Şi, poticnindu-se, căzu pe-un genunchi. — Adu-mi înapoi calapodul, pocitanie, hai, că de nu... Copilul se ridică şi clătină din cap în semn de refuz. — Ei, ei! strigă Lorin, încruntând din sprâncene, încotro ai pornit-o aşa, meştere Simon? — Să-l pedepsesc pe puiul ăsta de lup, răspunse cârpaciul. — Şi de ce să-l pedepseşti? întrebă Lorin. — De ce? — Da, de ce? — Pentru că lepădătura asta nu vrea nici să cânte ca un patriot cumsecade, nici să lucreze ca un cetăţean cinstit. — Ei bine, şi ce te priveşte? îi spuse Lorin. Ce, naţiunea ţi l-a încredinţat pe Capet ca să-l înveţi să cânte? — Ei na! făcu Simon mirat, dar ce te-amesteci tu, cetăţene sergent? Fă bine şi răspunde-mi. — De ce m-amestec eu? M-amestec ca orice om de suflet. Şi e nedemn pentru un om de suflet să vadă cum e bătut un copil şi să accepte să fie bătut sub ochii lui. — Aşi! e fiul tiranului. — E un copil, un copil care n-a luat parte la crimele tatălui său, un copil care e nevinovat şi, ca atare, nu trebuie pedepsit. — Şi eu îţi spun că mi-a fost încredinţat ca să fac din el ce poftesc. Şi poftesc să cânte cântecul Cocoanei Veto, şi are să-l cânte. — Dar bine, nenorocitule, spuse Lorin, cocoana Veto e maică-sa, mama copilului ăstuia. Ţi-ar plăcea să-ţi fie silit fiul să cânte că tu eşti o canalie? — Eu? urlă Simon. Ei lasă, aristocrat păcătos de sergent! — Ia ascultă, fără insulte, strigă şi Lorin. Eu nu sunt Capet, eu… şi nu-s pus cu sila să cânt. — Am să pun să te-aresteze, păcătosule! — Tu? făcu Lorin, tu ai să pui să m-aresteze? Ia încearcă numai să pui s-aresteze pe un termopil! — Bine, bine, cine râde la urmă râde mai bine. Până una-alta, Capet, ia calapodul de-acolo şi vino să faci gheata, altfel e vai de capul tău!... Iar eu, izbucni Lorin, pălind îngrozitor şi făcând un pas înainte, cu pumnii strânşi şi dinţii încleştaţi, eu îţi spun că n-are să ridice calapodul, şi-ţi mai spun că n-are să facă nici o gheată, auzi tu, blestemat caraghios? A! da, ai acolo o sabie mare, dar află că nu mă tem de ea, cum nu mă tem nici de tine. Îndrăzneşte numai s-o tragi din teacă. — Blestemăţie! urlă Simon făcând spume la gură de furie. În clipa aceea două femei intrară în curte. Una dintre ele ţinea o hârtie în mână; se îndreptă spre santinelă, adresându-i-se. — Cetăţene sergent! strigă santinela, e fata lui Tison, care cere s-o vadă pe maică-sa. — Las-o să treacă deoarece Consiliul închisorii Temple a aprobat, spuse Lorin, care nu voi să se întoarcă nici o clipă, de teamă ca Simon să nu se folosească de neatenţia lui şi să înceapă iar să bată copilul. Santinela lăsă cele două femei să treacă, dar abia urcaseră patru trepte ale scării întunecoase când îl întâlniră pe Maurice Lindey, care cobora pentru o clipă în curte. Noaptea aproape că se lăsase, aşa că nu li se puteau desluşi trăsăturile chipului. Maurice le opri. — Cine sunteţi voi, cetăţenelor, întrebă el, şi ce doriţi? — Eu sunt Sophie Tison, spuse una dintre cele două tinere. Am obţinut autorizaţia să-mi văd mama şi am venit s-o văd. — Da, încuviinţă Maurice, dar autorizaţia e pentru tine, cetăţeană. — Mi-am adus prietena ca să fim cel puţin două fete în mijlocul atâtor soldaţi. — Foarte bine, dar prietena ta n-are voie să urce. — Fie cum doreşti, cetăţene, spuse Sophie Tison, strângând-o de mână pe prietena ei, care, lipită de zid, părea cuprinsă de uimire şi de spaimă. — Cetăţeni paznici, strigă Maurice, ridicând capul şi adresându-se santinelelor care erau postate la fiecare etaj, lăsaţi liberă trecerea cetăţenei Tison; prietena ei nu are voie să intre. Va aştepta pe scară, iar voi să vegheaţi să nu i se întâmple nimic. — Da, cetăţene, am înţeles, răspunseră santinelele. — Puteţi să urcaţi, le spuse Maurice. Cele două femei trecură. Cât despre Maurice, el sări peste patru sau cinci trepte, câte-i mai rămăseseră de coborât, şi înainta repede în curte. — Ce-i asta, îi întrebă pe soldaţii din Garda naţională, cine face asemenea zarvă? Se aud ţipete de copil până în anticamera prizonierelor. — Ce să fie? răspunse Simon, care, deprins cu procedeele cetăţenilor municipali, crezu, zărindu-l pe Maurice, că-i vin ajutoare, iacă trădătorul ăsta de aristocrat, iacă, individul ăsta mă opreşte să-l chelfănesc pe Capet. Şi-l arătă cu pumnul pe Lorin. — Da, fir-ar el al dracului, îl opresc, răcni Lorin, scoţându-şi sabia din teacă, şi dacă îndrăzneşti să-mi mai spui o dată individ, aristocrat sau trădător, să ştii că vâr sabia în tine. Ameninţări! strigă Simon. Unde-i straja? Unde-i straja?  Eu sunt straja, răspunse Lorin. Nu mă chema, că dacă vin la tine, te distrug. — Ajutor! cetăţene municipal, sări! urlă Simon ameninţat de data asta serios de către Lorin. — Cetăţeanul sergent are dreptate, răspunse cu răceală municipalul pe care Simon îl chemase în ajutor, tu necinsteşti naţiunea; laşule, baţi un copil. — Şi încă de ce-l bate, înţelegi tu, Maurice? Pentru că băiatul nu vrea să cânte Cocoana Veto, pentru că fiul nu vrea să-şi insulte mama. — Mizerabile! se răsti la el Maurice. — Şi tu? se miră Simon. Aşadar, sunt înconjurat numai de trădători. — Ei, ticălos netrebnic ce eşti! exclamă cetăţeanul municipal, punându-i mână în gât lui Simon şi smulgându-i cureaua din mână. Încearcă numai să faci dovadă că Maurice Lindey e trădător. Şi îl lovi cu toată puterea pe cârpaci cu cureaua peste umeri. — Mulţumesc domnule, zise copilul care privea cu stoicism scena de mai sus, dar are să se răzbune pe mine. — Vino, Capet, spuse Lorin, vino, băiete; dacă te mai bate, strigă ajutor şi va fi pedepsit, călăul. Hai, hai, micule Capet, intră în turn. — De ce mă numiţi Capet, dumneavoastră care mă apăraţi? întrebă copilul. Doar ştiţi prea bine că nu mă cheamă Capet. — Cum asta? Nu te cheamă aşa? se miră Lorin. Dar cum te cheamă pe tine? — Pe mine mă cheamă Ludovic Carol de Bourbon. Capet e numele unuia dintre strămoşii mei. Doar ştiu istoria Franţei, o ştiu de la tata. — Şi tu vrei să-l înveţi să facă papuci pe-un copil care a învăţat istoria Franţei de la rege? strigă Lorin. Haida-de! — Ei, fii pe pace, îi spuse Maurice băiatului. Am să fac raport. — Şi eu am să fac unul, izbucni Simon. Am să spun şi că în loc de-o femeie care avea dreptul să intre în turn, ai lăsat să treacă două. Într-adevăr, în clipa aceea cele două femei ieşeau din donjon. Maurice dădu fuga la ele. — Ei, cetăţeană, zise el, adresându-i-se celei de lângă el, ţi-ai văzut mama? Sophie Tison se strecură într-o clipă între cetăţeanul municipal şi prietena ei. — Da, cetăţene, am văzut-o, mulţumesc, răspunse ea. Maurice ar fi vrut s-o vadă pe prietena tinerei fete sau măcar să-i audă vocea, dar fata era învăluită în mantie şi părea hotărâtă să nu rostească nici un cuvânt. Ba chiar i se păru că tremură. Spaima ei îl făcu să aibă bănuieli. Urcă în grabă, şi, ajungând în prima cameră, văzu prin uşa cu geam cum regina, în cealaltă cameră, ascundea în buzunar ceva ce Maurice bănui c-ar fi un bilet.  — Vai! făcu el, să fi fost oare păcălit? Îşi chemă numaidecât colegul. — Cetăţene Agricola, intră la Maria-Antoaneta şi vezi să n-o scapi din ochi. — Na! exclamă municipalul, să fi...? Intră, îţi spun, şi nu mai pierde nici o clipă, nici un minut, nici o secundă. Cetăţeanul municipal intră la regină. — Cheamă pe nevasta lui Tison, spuse el unui soldat din gardă. După cinci minute, femeia lui Tison veni radioasă. — Mi-am văzut fata, zise ea. — Unde? întrebă Maurice. — Chiar aici, în anticameră. — Bine. Şi fiică-ta n-a cerut cumva s-o vadă pe austriacă? — Nu. — N-a intrat la ea? — Nu. — Şi-n vreme ce stăteai de vorbă cu fiică-ta, n-a ieşit nimeni din camera prizonierelor? — Parcă eu mai ştiu? Mă uitam la fiică-mea pe care n-o văzusem de trei luni. — Ia gândeşte-te bine şi adu-ţi aminte. — Ah! da, cred că mi-aduc aminte. — Ce? — Cine? Maria-Tereza? — Da. — Şi a vorbit cu fiică-ta? — Nu. — N-a ridicat nimic de pe jos?  — Fiică-mea? — Nu ,fiica Mariei-Antoaneta. — Ba da, şi-a ridicat batista. — Vai nenorocite! strigă Maurice.  Se repezi la funia unui clopot pe care-l trase cu putere. Era clopotul de alarmă.